Octombrie 2010 1

www.lohanul.lx.ro e-mail: lohanul@gmail.com ISSN 1 8 4 4 -7 6 8 6

Problema Basarabiei în Peşterile rupestre din Basarabia.

context intern şi internaţional Spiritualitatea perenă românească
de pe Valea Răutului şi cea a Nistrului
(1939-1940)
Prof. Vicu Merlan – Huşi
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu –
Iaşi Încă din Antichitate în spaţiul Daciei sunt pomenite săpate în
stâncă, de o parte şi de alta a râului Tyras (Nistru) şi a afluenţilor săi, atât
Răspunzând invitaţiei amabilelor noastre în lucrările istoricului Herodot cât şi în cele ale geografului Strabon,
gazde, editorii revistei cultural-ştiinţifice lăcaşuri de cult, în care îşi duceau viaţa austeră numeroşi pustnici, ce
„Lohanul”, ne face o mare plăcere să încredinţăm formau o castă sacerdoţială renumită a geţilor.
publicaţiei din Huşi, dimpreună cu cele mai bune Întruna din expediţiile organizate cu scopul de a carta peşterile din
gânduri şi urări de noi succese deosebite, paginile carstul şi pseudocarstul dintre Prut şi Nistru, am fost profund impresionat
care urmează redactate în temeiul unor ample de existenţa unor mănăstiri rupestre în stâncile teraselor înalte a râurilor
cercetări în arhivele române şi străine pe tema Răut şi Nistru din Basarabia şi a unor mici afluenţi ai acestora.
România în epoca celui de-al doilea război După ce am schimbat câteva microbuze (rutiere) am ajuns în cele
mondial (1939-1945). Cu menţiunea că unele din urmă pe ruinele fostului târg medieval Orheiul Vechi, care fuseseră
amplasat pe terasa înaltă din dreapta Răutului (râu foarte asemănător cu
informaţii au fost deja valorificate de noi în Jijia), într-un meandru strâns al râului. Din spusele localnicilor Orhei ar
volume, socotim de datoria noastră să transmitem însemna „loc protejat”.
redacţiei revistei huşene cele mai bune gânduri şi Într-adevăr, atât la est, sud şi vest, peste râu, malul este abrupt,
urări de noi succese deosebite, garanţie a inaccesibil, doar pentru alpinişti, iar dinspre nord, nord-vest terasa are un
consacrării ştiinţifice care trebuie să urmeze. urcuş semiabrupt,
Continuare în p. 53. care se prelun-
geşte ca o culme
spre sud, sud-est,
unde se văd ruin-
Carpaţii, „solniţa” Europei ele fostului târg
Orheiul Vechi. În
Prof. Gabriel Gheorghe – Bucureşti partea stângă de o
parte şi de alta a
Intelectul uman a produs în imense perioade Răutului există
de timp numai erori. Nietzsche satul Tribujăni iar
pe partea dreapta
a fostului târg
S-a spus de numeroase ori că Istoria trebuie (stânga pârâului)
rescrisă periodic. satul Butuceni.
De ce trebuie ca fiecare epocă să-şi scrie Mergând pe
Istoria? jos, dinspre ruine
Pentru că, pe măsură ce ştiinţele pozitive spre Butuceni am
sporesc cunoaşterea lumii, apar mai bine conturate rămas surprins de
desfăşurările trecute şi, ca urmare, se obţin viziuni „cuiburile de vul-
mai aproape de adevăr, de realitate. tur” săpate în
Dar ce este de fapt adevărul? stânca de pe partea
Este un mod specific uman de înţelegere stângă a Răutului,
teoretică, tehnică şi practică a vieţii şi universului. care sunt postate pe
Această înţelegere n-a fost totdeauna aceeaşi:atomiilui 2-3 aliniamente
Democrit reprezentau o înţelegere a realităţii, cei altitudine din zona
contemporani o cu totul altă înţelegere a aceleiaşi median-superioară
realităţi. Nu realitatea s-a schimbat, ci înţelegerea a terasei înalte.
noastră.
Continuare în p. 6. Continuare în p. 3.
2 Lohanul nr. 14
Cuprins
Geografie
Prof. Vicu Merlan
Peşterile rupestre din Basarabia.
Spiritualitatea perenă românească de
pe Valea Răutului şi cea a Nistrului1, 3
Istorie
Prof. Gabriel Gheorghe
Carpaţii, „solniţa” Europei.........1, 6
Ec. Aurel Cordaş
Banii între Vechiul şi Noul Testament
............................................................10
Valeriu Popovici Ursu
Adevărul despre unguri..................18
Prof. Mircea Strugariu
Evoluţia domeniului Mănăstirii
Voroneţ..............................................24
Ciubotaru Iulian-Marcel
Sate şi prisăci dăruite în braniştea
domnească de la Bohotin în secolul
XV.......................................................36
Irina Agafiţei
Naţionalismul rus în epoca
romantismului european ................40
Prof. Gabriel Brînză
Religie, putere şi politică ...............47
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu
Problema Basarabiei în context intern
şi internaţional (1939-1940) .... 1, 53
Ion N. Oprea
Teodor T. Burada despre biserica
Sfinţii Apostoli din Huşi .................63
Interesantul nostru trecut...............64
Prof. Costin Clit
Din trecutul cinematografului huşean
............................................................65
Prof. Costin Clit
Plebiscitul din 2 – 5 martie 1941
organizat în judeţul Fălciu.............70
Prof. Ştefan Plugaru
Restituiri monografice: comuna
Stănileşti. Eroii satelor componente
............................................................72
Valeriu Neştian
Acea parte ascunsă a istorie huşene...
............................................................83
Ion N. Oprea
Documente istorice tecucene.........89
Grafică
Cristian Marcu
Grafică........................................90, 92
Recenzii
Prof. Lina Codreanu
De prin pagini de reviste… ...........90
Theodor Codreanu. Bibliografie ..92
Prof. Ion Băbâi
De neamul vutcănenilor, din ce ţară
au ieşit strămoşii lor...................... 94
Literatură
Elena Olariu
Boala sufletului ...............................97
Poezie
Valentin Furtună
Tablou de toamnă............................97
Mesaj .................................................97
Prof. Neculai Olariu
Frământare adâncă.........................97
Bunicul...............................................97
Irina Andoroiu
Iubire .................................................98
Aş vrea ...............................................98
Elena Olariu
Focul..................................................98
Dimineaţă însângerată ...................98
Înv. Corneliu Lazăr
O vară de neuitat.............................98
Ploaie de Sânt Ilie ...........................99
Neculai I. Onel
Satul natal.........................................99
Toamna..............................................99
Rugă2.............................................. 100
Lunga noapte................................. 100
Fântâna .......................................... 100
Mesaj de dincolo........................... 100
La pescuit....................................... 100
Toamna........................................... 101
Alina Calancea
E toamnă iar.................................. 101
Ioan Marcu
Toamna........................................... 101
Carmen Angheluş
Avva ................................................ 101
La o blondă oarecare................... 101
Despre intenţie.............................. 101
Dumitru Râpanu
Epigrame........................................ 102
Corneliu Văleanu
Rondel politic............................... 102
Rondelul bătrânilor..................... 102
Rondelul parlamentarului.......... 102
Rondelul parvenitului ................. 102
Puncte de vedere
Ion N. Oprea
Răul din om în triumf… .............. 102
Gică Scarlat
Scurtă istorie a războiului rece (1946
– 1962)............................................ 104
Tradiţii
Înv. Bahna Carmen
Tradiţii, credinţe, legende........... 108
Oenologie
Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie
Voci celebre, vinuri celebre........ 110
Aniversări
Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie
Promoţii la aniversare.................111
Prof. dr. ing. Virgil Grecu
Câteva gânduri la an aniversar..111
Paleontologie
Prof. Vicu Merlan
Fosilele preistorice din sectorul
mijlociu al Prutului (zona Huşilor)
..........................................................112
Biologie
Lucian Petrescu
Mijloace de apărare pasivă în lumea
animalelor. Homocromia ............114
Fizică şi astronomie
Prof. Veronica Brînză
Timpul şi măsurarea lui...............116
Psihologie
Sebastian Bohler
Manipularea mediatică (II) ........118
Angela Anghel
De ce sunt oamenii indiferenţi? 120
Medicină naturistă
Prof. George Bianu
Avantajele produselor naturale în
raport cu medicamentele de sinteză
..........................................................120
Mara David
Drojdia de bere - un remediu
miraculos........................................122
Spiritualitate
Ana-Maria Dorde
Cauţi femei superficiale, ispititoare şi
cochete? Vei găsi infern!.............124
Prof. George Bianu
Spiritul ştiinţific, între evidenţă şi
negare.............................................126
Prof. George Bianu
Stările de criză sunt, alături de
încercările spirituale, nişte modalităţi
necesare de trecere de la o etapă
evolutivă la alta.............................126
Cristian Constantin Ţ urcanu
Criza inteligenţei, o realitate
periculoasă.....................................129
Adrian Badea
„Unităţile de măsură” ale lui
Dumnezeu .......................................130
Andra Păun
Spiritele elementare din perspectiva
mitologiei universale....................131
Octombrie 2010 3
Butuceni – Ţîpova şi Saharna, doar 1/2 au fost locuite de casta
sacerdoţială antică şi medievală, iar în 3 peşteri rupestre (Orhei,
Ţîpova şi Saharna), există şi astăzi mănăstiri funcţionale cu
câteva zeci de călugări şi preoţi.
În peşteri s-au găsit peste 175 de amenajări scobite în
interiorul peşterilor sau laviţe din piatră, demonstrându-se
existenţa a cel puţin 150 de călugări care au vieţuit concomitent
sau de-a lungul timpului.
Defalcat pe locaţii am obţinut:
– Orheiul Vechi (stânga râului Răut), cu faţada spre est,
are 20 de peşteri rupestre cu 52 de amenajări umane. În
mănăstirea din piatră există un altar, naos şi pronaos care se
prelungeşte spre nord cu o nouă încăpere în care sunt săpate de
jur împrejur, în stânca de gresie 12 lăcaşuri ale călugărilor, care
astăzi nu mai sunt locuite. În pronaos există un locaş al
stareţului, în care monahul Eufimie vieţuieşte şi astăzi.
– Peştera lui Bosie are mai multe încăperi fiind legate
între ele. Acest sistem carstic a fost prelucrat încă din antichitate
(fiind vizibile modificările ulterioare) de către călugării geţi,
Ieromonahul Eufimie fiind mărite şi îmbunătăţite ulterior cu ferestre şi uşi largi de
către postelnicul Bosie în secolul al XVII-lea. Aliniamentul
încăperilor de cult este poziţionat la 30-35 m faţă de albia râului
Continuare din p. 1.
Răut, fiind orientat cu faţada spre E-NE.
– Tribujăni, la sud de satul Tribujăni şi circa 2 km E de

P
eşterile-chilii au fost săpate în stâncă (calcar oolitic Mănăstirea Orheiului Vechi, sunt peste 10 peşteri, săpate în
în alternanţă cu gresii dure, asemănătoare cu cele de piatră prin anii 70-80 (secolul XX) cu ocazia exploatării pietrei
la Bucium – Dealul Repedea Iaşi, Dolheşti – Dealul
sub forma de lespezi, fiind la peste 100 m altitudine, în malul
Rusu, Ripiceni, din apropierea Prutului) de fenomenele mareice
abrupt din stânga râului Răut.
ale fostei Mări Sarmatice, cu ocazia transgresiunilor şi – Butuceni (N-NV satului). În masivul abrupt din N-NV
regresiunilor marine de acum peste 10 milioane de ani în urmă. satului Butuceni, la peste 170 m altitudine se găsesc 3 peşteri cu
Au fost modelate ulterior pentru a putea constitui lăcaşuri de faţada spre S, fiind locuite din Antichitate de probabil 10
cult sau locuit. Gresiile badeniene şi calcarul oolitic sarmaţian
călugări geţi.
au suferit numeroase fenomene erozive climatice şi mareice.
– Butuceni (V-NV) la circa 150-180 m altitudine faţă de
Ajuns în apropierea râului Răut, am putut număra peste 15 albia râului Răut, pe două aliniamente, s-au descoperit cu faţada
peşteri, însă surpriza a fost şi mai mare atunci când am început spre E, câteva peşteri rupestre cu urme de locuire antice (6
să le cercetez, când numărul lor aproape că s-a dublat iar călugări).
informaţiile privind încărcătura spiritual-istorică m-au copleşit.
– Butuceni (V-SV) „Peştera Mare”. Aici a fost
Am fost „aruncat” pe un alt tărâm spaţio-temporar, mai ales
descoperită cea mai mare peşteră din zonă (cu peste 60 m
atunci când, fiind în interiorul chiliilor „cuib de vultur” m-am lungime şi h = circa 8 m) care este posibil să fi fost locuită încă
lăsat „sedus” de încărcătura spiritual-istorică a acelor mici din paleolitic, neolitic şi chiar mai târziu.
caverne, meditând la rolul şi influenţa pe care o aveau la acea La 30-50 m spre V, dar la un nivel superior, pe două
vreme casta sacerdoţială - getică din acest spaţiu al Daciei.
aliniamente au fost găsite 10 peşteri rupestre cu amenajări de tip
Arheologii basarabeni au descoperit numeroase urne
chilii pentru circa 15 călugări. Unele dintre ele au ferestre şi
funerare în concavităţile unor pereţi ai peşterilor, datând din şănţuiri specifice unor dispozitive de lemn (uşi) pentru timpurile
vremea geţilor, când defunctul era incinerat şi cenuşa acestuia friguroase, fiind orientate spre est, paralel cu peşterile rupestre de la
introdusă într-o urnă ce era depusă în nişe secrete din interiorul Orheiul Vechi care sunt la circa 600-700 m pe malul stâng al
peşterilor, invocându-se şi un cult al strămoşilor. Practic aceste
Răutului (de menţionat că râul meandrează strâns în acest sector
„locuri protejate” au o sorginte spirituală cel puţin din timpul
geologic, creând astfel de dăltuiri în masivul de roci dure).
geţilor (dacă nu chiar din neolitic), fiind şi astăzi medii propice Deşi nu se cunosc modificări majore, totuşi credem că şi aici
monahale pentru călugării basarabeni. ca şi la peşterile lui Bosie, în perioada medievală, acestea au suferit
Contemporani cu Deceneu, slujitori ai lui Zalmolxis, unele modificări în ceea ce priveşte dimensiunile şi confortul.
monahii geţi preferau izolarea (aşa cum fac călugării de astăzi)
Pe ansamblu, despre sistemul peşterilor rupestre de la
pentru o mai bună integrare în viaţa spirituală a comunităţii
religioase.
De remarcat că întregul sistem al peşterilor rupestre de la
Orheiul – Vechi – Butuceni este împărţit în:
a – chilii antice;
b – chilii medievale;
c – chilii contemporane.
Din categoria celor antice fac parte marea majoritate a
peşterilor-chilii, deoarece o parte dintre acestea au fost
reutilizate în epoca medievală şi cea contemporană. Prin analiza
atentă şi cartarea fiecărui lăcaş carstic şi de cult am putut obţine
statistic, cu o oarecare probabilitate (numărul putând fi mai
Geografie

mare deoarece factorii de mediu cutremurele şi chiar intervenţia

omului au acţionat ireversibil asupra acestora ducând la
dispariţia a cel puţin 1/3 sau chiar mai mult) o imagine de
ansamblu asupra fenomenului religios din peşterile rupestre
basarabene.
De exemplu, monahul Eufimie de la Mănăstirea Orheiul
Vechi – Butuceni ne informa, că în trecut existau peste 70 de
peşteri, în apropierea mănăstirii, însă astăzi mai sunt circa 40.
Din cele peste 90 peşteri cartate la Orheiul Vechi – Chilii medievale - Orheiul Vechi
 4 Lohanul nr. 14
Orheiul Vechi – Butuceni credem că a constituit în perioada
getică, o puternică comunitate religioasă sacerdoţială despre
care se ştia pe întregul cuprins al Daciei, deoarece însăşi
părintele istoriei Herodot consemna în scrierile despre geţi,
existenţa acesteia pe cursul mijlociu al Tyrasului.
După o zi de cartat şi analizat peşterile din acest sector al
Răutului, cu îngăduinţa ieromonahului Eufimie am rămas peste
noapte (începutul lui august 2010) în pronaosul bisericuţei din
stâncă. Liniştea abisală a peşterii mănăstire a creat pentru mine
un cadru feeric, impresionându-mă emoţional puternic
(aducându-mi aminte de nopţile petrecute în copilărie – la Isaiia
– când la lumina lămpii cu gaz, bunicul aşeza candela la icoana
Maicii Domnului şi tămâia camera, după care mă învăţa tainele
sufleteşti ale rugăciunii în inimă - fiind la acea vreme clopotarul
satului). Obosit după periplul ştiinţific din cursul zilei, am
adormit la lumina lumânărilor şi a candelelor.
Încurcătura spirituală a locurilor este atât de mare încât
toţi cei care vin în contact cu acest colţ de Athos românesc se
simt purificaţi, elevaţi şi chiar vindecaţi miraculos de unele boli
incurabile.
Am întâlnit turişti şi pelerini din toată Basarabia şi chiar
din unele colţuri îndepărtate ale Ucrainei şi Rusiei.
Din cele trei locuri cu peşteri rupestre cea mai mediatizată
este Saharna (văzând numeroase afişe prin Chişinău) fiind cea
mai „bogată” şi mai vizitată mănăstire, care a funcţionat şi în
vremurile grele ale ateismului comunist.
Mănăstirile rupestre medievale de la Ţîpova şi Saharna au
fost vizitate şi de Ştefan cel Mare, chiar legându-se sentimental
de cea de la Ţîpova prin cununia religioasă cu prima soţie Maria
Voichiţa.
A doua zi am plecat, la sugestia unei studente de la
Facultatea de Geografie de la Chişinău, spre valea Nistrului, la
circa 50-60 km spre Ţîpova şi Saharna. Mijloacele de transport
sunt pe bucăţi, schimbând astfel patru „rutiere”, iar de la ultima
oprire pe jos încă vreo 4 km. Efortul a meritat. Ajuns pe malul
Nistrului la Ţîpova (pentru a doua oară -prima dată imediat
după 1990 după „Podul de Flori” de la Prut, când am mers la
Dubăsari, la un gen de „pod de flori” peste Nistru, la românii de
dincolo de acest râu. La această manifestare era şi fostul preşe-
dinte Snegur care a ţinut o alocuţiune fraternă, însă la puţin timp
s-a declanşat un război sângeros între ruşi şi moldoveni).
Am rămas mut la frumuseţea locului, la grandoarea râului-
fluviu. Are o asemănare izbitoare cu albia Dunării în zona
apropiată Cazanelor (Clisura Dunării). Diferenţa fiind mărimea
(cam 1/2) şi faptul că doar malul drept abrupt al Nistrului se
aseamănă cu cel deschis al Dunării, malul stâng fiind mult mai
domol, dar totuşi nelipsit de relief carstic, deoarece se pot vedea
în Transnistria câteva peşteri cu gura de intrare mare.
După ce am vizitat mănăstirea nouă de pe terasa înaltă din
marginea sudică a satului, am coborât treptele spre schitul din
piatră unde Ştefan cel Mare şi-a legat viaţa de Maria Voichiţa.
Vindecările miraculoase de la Ţîpova atrag numeroşi
Geografie
Biserica din piatră Orheiul Vechi
Peşteră rupestră pe malul drept al Nistrului
bolnavi şi turişti care se cazează în sat pe la cetăţeni sau la
Mănăstirea Nouă.
Schitul este etajat: la partea superioară clopotniţa, la
mijloc bisericuţa şi chiliile ce plecau din naos, comunicând între
ele (9 + 3 chilii), iar la nivelul inferior magazie, pivniţă,
prescurărie. La nivelul mijlociu al schitului se văd ruinele unei
alte bisericuţi mai vechi cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”.
Chiliile vechi antice şi cele medievale păstrează laviţe de
tip pat din piatră, iar sub acestea, săpate mici ocniţe pentru
provizii şi chiar sobe din lut cu gaură în stâncă pentru evacuarea
fumului.
La Ţîpova complexul mănăstiresc rupestru este la fel de
numeros şi bogat spiritual ca şi cel de la Orheiul Vechi – Butuceni,
cu menţiunea că cel dintâi este vizitat integral, pe când celdin urmă
doar 1/4 este integrat circuitului turistic, restul fiind vizitat de
cercetători, alpinişti sau căutători spirituali evlavioşi.
Din cele 36 de peşteri rupestre descoperite aici 12 se
găsesc pe nivelul superior (Schitul Vechi), 12 pe nivelul median
şi 12 pe nivelul inferior. Toate sunt orientate spre E, având ca
privelişte pitorescul Nistru. Faţă de râul-fluviu, peşterile
rupestre sunt poziţionate la peste 200 m faţă de albia minoră a
acestuia.
Schitul din stâncă a fost amenajat probabil prin secolul al
XV-lea, pe vechile ruine antice, deoarece Ştefan cel Mare îl
găseşte aici şi se cunună cu prima lui soţie Maria. Tot despre
acest schit se leagă şi apariţia la 1666, în mod miraculos, a
icoanei Maicii Domnului, în timpul Episcopului Damian, care
i-a săpat o încăpere mare în etajul mijlociu al abruptului,
denumită biserica Sfântul Nicolae (ANRM, fond 1135, inv. 2,
dosar 66 – Dosarul parohiei Ştefan cel Mare, comuna
Horodiştea, judeţul Orhei. Monografia 7.).
Denumirea satului din apropiere Ţîpova, se trage de la
cetăţuia getică de pe promontoriul dintre râpa Blănăriţei şi
Valea Satului, ce ar fi fost denumită Ţipava sau de la ţipătul pe
care îl fac cascadele din apropiere.
Înainte de a pleca spre cazare mi-am permis o baie în
Nistru, la confluenţa pârâului din nordul satului, de pe dreapta
marelui râu. După încă o zi petrecută la cartarea şi „răsfoirea”
filelor de istorie străveche basarabene, l-am rugat (pe la asfin-
ţitul Soarelui) pe stareţul Mănăstirii de pe Deal (Mănăstirea
Noua) arhimandritul Policarp, să-mi asigure cazare pentru acea
noapte. Personalul mănăstirii este alcătuit din 6 călugări şi 9
fraţi. Mărinimia românului nu cunoaşte limite. Bogăţia suflete-
ască şi altruismul lor nu au frontiere. Aceştia, nu numai că mi-
au oferit cazare gratuită, dar m-au invitat şi la cină. Sincer
proviziile mele le consumasem, pe apucate în chiliile antice,
răgaz de a cugeta la înaintaşii mei ce s-au desăvârşit în rugă-
ciune pe malul Nistrului getic. Un bol cu orez şi legume fierte,
nelipsitul compot şi bucata de pâine neagră (aşa cum se găsea
pe vremuri şi la noi, fără E-uri) m-au întărit pentru încă o zi.
A doua zi, după o scurtă discuţie cu monahul Eustafie,
mulţumindu-i pentru ospitalitate, m-am îndreptat spre Valea
Octombrie 2010
Satului, din par-
tea de N, pe
cursul pârâului
Ţîpova. Şi aces-
ta, ca şi Nistru
şi-a croit albia,
ferestruind pa-
chetele de roci
dure, în urma
căruia a rămas
umeri de terase,
marmote, peş-
teri, cascade
etc., toate con-
stituind un colţ
de rai al acestor
locuri.
Legenda
locului pome-
neşte de marele
poet mitologic
de origine tra-
co-getică Orfeu.
Considerat pă-
rintele poeziei, Cascada lui Orfeu
Orfeu cânta atât
de fermecător,
încât reuşea prin intermediul lirei sale, să îmblânzească
animalele sălbatice, vindeca pe cei bolnavi, înmuia orice inimă
umană. În continuare, legenda spune că Orfeu s-a îndrăgostit de
nimfa Euridice, dar nu a avut parte de fericirea ei, deoarece
aceasta a fost muşcată de un şarpe veninos, şi moare. Înduioşat
de această pierdere, Orfeu se retrage pe aceste locuri de la
Nistru, (probabil în cetăţuia getică Ţipava, din care se trăgea).
Tot legenda pomeneşte de faptul că femeile getice ale locului,
erau atât de atrase de Orfeu încât, pentru că poetul nu le
împărtăşea iubirea, l-au sfâşiat, aruncându-i capul şi lira în apele
Nistrului. Trupul acestuia ar fi fost găsit de un păstor şi îngropat
în peştera de lângă cascada mare, la poalele cetăţii geţilor. În
acest context mitologic, m-am deplasat pe Valea Satului,
bineînţeles abătându-mă pe văile mici secundare, pentru a carta
toate cavernele existente. După ce am urmat poteca spre nord,
nord-vest, am ajuns la o confluenţa dintre două pârâuri. Intuiţia
m-a îndemnat să-mi urmez paşii, spre cel vestic, în amonte. Am
urcat poteca de urcuş şi m-am deplasat până spre culmea
superioară, după care am urmărit cursul pârâului, în aval spre
confluenţa celor două pârâuri de unde plecasem. Pe traseu am
identificat mai multe „praguri” pseudocarstice, cu cascade cu
căderi de mărimi variabile, una remarcându-se prin mărime şi
prin peşterile din imediata apropiere, ce dau indicii sigure
despre existenţa peşterii lui Orfeu. Pe aceasta vale am
descoperit 15 peşteri, unele locuite probabil din paleolitic. Pe
cea de-a doua vale (spre nord) nu apar peşteri, iar drumul este
mai accesibil. Înaintând spre amonte am ajuns, pe cursul
mijlociu la o cascadă de peste 10 m înălţime, care are în partea
dreaptă, o mică nişă de unde ţâşnesc la suprafaţă câteva izvoare
foarte reci. Legenda spune ca sunt izvoare cu „apă vie”, care
vindecă orice boală şi că aici ar fi fost îngropat trupul lui Orfeu.
Făcând o introspecţie, după ce am vizitat cele două văi (vestică
şi nordică), pare mai verosimilă ideea amplasării peşterii lui
Orfeu, pe afluentul vestic unde locurile se apropie foarte mult
de pitorescul descris de legendele locului. Mi se pare mai
convingătoare valea vestică deoarece are un relief carstic bogat
şi variat, propice unei asemenea „ascunzători”. Nu am ratat o
baie răcoroasă sub tumultul zgomotos al cascadei (când
temperatura aerului depăşea 35º C), escaladând apoi urcuşul
greoi al versantului stâng, spre platoul cvasiplan dintre Nistru şi
acest afluent. Luându-o pe scurtătură, am ajuns deasupra satului
de la N de Ţîpova, Buciuşca, coborând apoi cu prudenţă
povârnişul abrupt în sat (care este amplasat în albia majoră şi
prima terasă inferioară a Nistrului), urmând în continuare
drumul spre Saharna, spre nord, nord-vest. După ce am traversat
satul Buciuşca şi apoi Saharna, pe o distanţă de peste 10 km, am
5
urmat indicatoarele spre Mănăstire. Urcând pieptiş stânca din
dreapta (la cavernele care sunt vizibile din vale), am ajuns la
„Stânca Maicii Domnului”, pe Grimidon. În acest loc a postit 40
de zile monahul Vartolomeu pentru a primi un mesaj de la
Dumnezeu unde să construiască un schit. Maica Domnului s-a
arătat prin viziune, indicându-i locul unde trebuie să fie
construită Mănăstirea. Locul apariţiei miraculoase a Maicii
Domnului este marcat printr-un mic paraclis, iar unde au apărut
îngerii sunt amplasate cruci semeţe din lemn. Ca mărturie a
prezenţei sale pe stânca Grimidon, Maica Domnului şi-a lăsat în
piatră, amprenta tălpii piciorului stâng. După această viziune
monahul Vartolomeu construieşte la 1778 o bisericuţă din lemn
cu hramul „Sfântul Nicolae”. La 1813 se trece de la denumirea
de Schit la cea de mănăstire. Alături de Schit s-a construit şi
Biserica de vară „Sfânta Treime” în 1818. În 1863 s-a ridicat
Biserica de iarna. În amonte se găseşte Mănăstirea din Scala,
unde sunt şi chiliile antice, care au fost reamenajate în perioada
medievală iar la stânga Izvorul Minunilor. Denumit şi „Izvorul
lui Vavilă”, apa acestui izvor vindecă trupeşte şi sufleteşte pe
toţi cei care se scaldă în el. Am văzut zeci de pelerini care se
afundau în bazinul special amenajat. Vindecarea ţine în special
de credinţa puternica a fiecărui pelerin. Chiliile antice din
stâncă au fost lărgite, fiind prevăzute cu ferestre şi horn de
evacuare a fumului de la vetrele de foc.
Pe masivul Grimidon au fost cel puţin câteva peşteri
rupestre, însă în timpul regimul comunist ateu acestea au fost
distruse prin exploatarea pietrei, prin tăiere de bucăţi tip bolţar
folosit în construcţiile civile (astfel de distrugeri, dar minore, le-
am întâlnit şi la Tribujăni şi Ţîpova).
La Mănăstirea din Scală (cum este denumit locul cu
peşterile rupestre) sunt vizibile două aliniamente: unul superior
cu mici caverne, locuite mai ales vara sau pentru „izolare” şi
nivelul inferior compus din cel puţin trei peşteri rupestre,
modificate ulterior de monahii precreştini şi creştini (epoca
medievală şi modernă). În chilia din partea stângă, de găseşti un
moment de răgaz şi singurătate, eşti teleportat instantaneu cu
câteva milenii sau secole în urmă. Liniştea, ecoul spiritual
adânc înrădăcinat în aceste stânci te catapultează într-o altă
dimensiune spaţio-temporală, fapt care duce la transformări
uluitoare de ordin afectiv şi empatic a fiinţei umane, simţind
chiar fizic o anumită „purificare” mentală şi o armonie
sufletească de nedescris.
După vizita efectuata în acest colţ de Athos românesc, de
pe Valea Nistrului şi cea a Răutului, zile în şir mi-au rămas
adânc întipărite în minte şi suflet aceste imagini imaculate ale
momentelor de regăsire spirituală cu Sinele meu. Fiecare
pelerin în cele câteva minute petrecute în interiorul acestor chilii
preistorice este „curăţat” sufleteşte de toate temerile şi
impurităţile mentale, plecând cu speranţa că nemurirea există
prin rugăciunea sufletului şi prin credinţa vie în lumea de
dincolo. Trăirile spirituale înălţătoare pe care le-am
experimentat aici, mă cutremură chiar şi acum când aştern pe
Geografie
Urma tălpii Maicii Domnului de pe stânca Grimidon
 6 Lohanul nr. 14
hârtie aceste rânduri, fapt care m-au determinat să mă gândesc
la o revenire cât mai grabnică în acele locuri.
Amintindu-mi acestea îmi vine în minte ideea profesorului
lingvist bucureştean Gabriel Gheorghe, că românul a fost
creştin din vremurile de demult, dovadă stând şi aceste peşteri
rupestre precreştine, care funcţionează ca obiective religioase de
peste două milenii şi jumătate sau mai mult.
De aici m-am îndreptat spre cascadele de pe cursul
pârâului Saharna care însumează peste 20 de praguri, mai mari
sau mai mici.
Spre seara m-am întors la Chişinău, la nişte buni prieteni
pe care îi am încă de la Podul de Flori din 1990, iar a doua zi
spre casa la Huşi.
Expediţia din Basarabia mi-a oferit atât un bogat material
ştiinţific prin existenta celor peste 80 de peşteri, din care cel
puţin 2/3 au fost locuite din paleolitic până în zilele noastre,
fiind adevărate focare spirituale, cât şi o experienţă mistică pe
care am trăit-o intrând în acele caverne misterioase, cugetând
adânc la simbolistica şi rolul lor în susţinerea fenomenului
religios, o peregrinare transsubstanţială a sufletului în
Carpaţii, „solniţa” Europei
Prof. Gabriel Gheorghe – Bucureşti
Continuare din p. 1.
P
e parcursul timpului nu s-a trecut deodată de la
înţelegerea din vremea lui Democrit la cea din
vremea noastră, ci printr-o evoluţie lentă, treptată,
diversele perioade istorice având înţelegeri specifice, ceea ce
înseamnă că omenirea se mişcă asimptotic la adevăr, la
cunoaşterea realităţii înconjurătoare.
Asemănător s-a întâmplat cu fulgerul, tunetul, ploaia şi
ninsoarea, cu nenumăratele aspecte din natura înconjurătoare
pentru care înţelegerea şi explicaţiile au variat de-a lungul
timpului.
Din aceste puţine consi-
derente rezultă că adevărul
poartă pecete istorică, că
fiecare epocă are adevărurile
ei…
Puţinătatea cunoaşterii
este răspunzătoare de faptul că
istoria scrisă în Evul Mediu şi
chiar până în secolul al XIX-
lea, deşi cu pretenţii de ştiinţă,
n-a însemnat uneori mai mult
decât povestiri ştiinţifico-
fantastice.
Când celebrul Max
Müller, la jumătatea secolului
trecut, „descoperă” un leagăn
primar la arienilor (agricultori
şi păstori) pe cel mai înalt
platou al Asiei, la peste 4 500
m altitudine, unde solul nu se dezgheaţă decât două săptămâni
pe an, n-a suscitat nici o reacţie din partea savanţilor
Istorie
contemporani lui.
Să-l cităm chiar pe Max Müller:
„…Il existait un petit clan d’Aryas établis probablement
sur le plus haut plateau de l’Asie Centrale (s.n.) et parlant un
language qui n’était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni
l’allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes.
dimensiuni ce depăşesc limitele simţurilor umane obişnuite.
Bibliografie selectivă:
ANRM, fond 1135, inv. 2, dosar 66 - Dosarul parohiei
„Ştefan cel Mare” comuna Horodiştea judeţul Orhei, 1939.
Topa Tudor, Mănăstirile Moldovei, 1990.
Ştefan Ciobanu, Basarabia, Chişinău, 1993.
Vasile Ghimpu, Biserici şi mănăstiri medievale în
Basarabia, Editura Tyrageţia, Chişinău, 2000, p. 175-176.
Eugen Bâzgu, Mănăstirile rupestre din bazinul fluviului
Nistru, în „Natura”, ian. 2002, p. 7.
Ion Griţcu, Ludmila Iftodi, Mănăstirea Ţîpova,
Chişinău, 2005.
Tatiana Fondoş, Mănăstirea Saharna, Chişinău, Editura
Universul, 2009.
Vicu Merlan, Carst şi pseudocarst în Podişul Moldovei
între Carpaţi şi Nistru, în curs de apariţie.
Vicu Merlan, Dacia esoterică. Simboluri, legende şi
tradiţii, manuscris.
Ces Aryas étaient agriculteurs (s.n.) et étaient déjà parvenus á
un certain degré de civilisation.” (3, p. 269)
„Exista un mic grup de arieni, stabiliţi probabil pe celmai
înalt platou al Asiei Centrale (s.n.) si vorbind o limbă care nu era
încă sanscrita, nici greaca, nici germana, dar care conţinea în
germeni toate aceste dialecte. Aceşti arieni erau agricultori(s.n.)
şi ajunseseră deja la un oarecare grad de civilizaţie.”
Conaţionalul său Isaac Taylor califică, spre sfârşitul
veacului, descoperirile de acest fel:
„Il n’y a pas de plus curieux exemple des aberrations
de la science.” (2, p. 173).
„Nu există exemplu mai curios de aberaţii ale
ştiinţei.”
Noi am găsit, din păcate, numeroase astfel de erori funda-
mentale scrise şi răspândite chiar de unii savanţi iluştri, dar nu este
aici locul de a le menţiona:
I. Taylor citează câteva astfel de nume:
„Il est instructif de voir combien sont médiocres les
arguments qui suffirent á convaincre les plus grands
érudits de la Allemagne et de
l’Angleterre Pott, Lassen,
Grimm, Schleicher, Mommsen
et Max Müller que les Aryens
étaient originaires de l’Asie,
d’oů, par migrations
successives, ils étaient venus
s’établir en Occident… cette
opinion, quoique peu fondée,
fut universellement
acceptée…” (2, p. 16).
„Este instructiv de văzut
cât de mediocre sânt
argumentele care fură deajuns
să convingă pe cei mai mari
erudiţi ai Germaniei şi ai
Angliei Pott, Lassen, Grimm,
Schleicher, Mommsen si Max
Müller că arienii erau originari
din Asia de unde, prin migraţii
succesive, veniră să se stabilească în Occident această
părere, deşi puţin fondată, fu acceptată în mod universal.”
O eroare nu mai puţin importantă este inventarea de către
istoriografia medievală a unor Goţi, care nu au putut să existe şi
care nu reprezintă, fără doar şi poate, decât un alt nume pentru
geţi.
Această dovadă va fi făcută în studiul introductiv al unei
ediţii bilingve, latină – română, a Istoriei Geţilor, scrisă de
Octombrie 2010
Mina de sare „Unirea” din Slănic, judeţul Prahova1
Iordanes, la 551 e.n., operă al cărei titlu original este: „De
origine actibusque Getarum” (Despre originea şi faptele
geţilor), în care numeroşi istorici au văzut o imaginară confuzie
a lui Iordanes, get el însuşi, între aşa-zişii goţi şi geţi.
Dacă ar fi luat ca îndrumar Natura, savanţii pe care i-am
amintit, şi mulţi alţii, s-ar fi scutit de a aduce lemne în pădure,
bufniţe la Atena şi apă cu sacaua la Mare, adică să-şi irosească
viaţa fără vreun folos.
Condiţiile de mediu, cele care asigurau conservarea vieţii
oamenilor şi a animalelor care le susţin existenţa, erau cele
dintâi de identificat. Dacă ar fi făcut acestea, aceşti savanţi
iluştri n-ar mai fi trebuit să caute la mii de kilometri distanţă, în
Asia centrală, ci le-ar fi fost deajuns drumul ideatic până în
centrul Europei, în Spaţiul Carpatic, Canaanul Europei, cum a
numit Tröster Ardealul.
În Istoria Transilvaniei, compendiu anonim, din Biblioteca
Vaticanului, manuscris latinesc, circa 1530, filele 204-253 scrie:
„Principatul este mai mult decât fericit şi mai mult decât oricare
altul este fertil pentru orice… aici s-a trăit extraordinar de uşor.”
Asemănător raportează numeroşi alţi martori oculari, Paul
Strassburg (1632), Evlia Celebi, Marsigli, Petrus şi Paulo
Manutius (1596), Johann Filstich (1728) etc., etc. Să-l mai
cităm, parţial, pe Erasmus H.S von Weismantel (1688-1749):
„Această ţară are pământul cel mai minunat şi cel mai
mănos… cu puţină muncă şi osteneală el produce cele mai
frumoase şi mai bune grâne, cât şi zarzavaturi şi bucate…”
Este curios cum istoriografia maghiară din secolul trecut a
susţinut teza, care s-a prelungit până în contemporaneitate, că
Ardealul, care, împreună cu zonele extracarpatice, constituia în
mileniile precedente singurul spaţiu din Europa ce asigura
integral condiţiile necesare zămislirii, conservării şi desăvârşirii
vieţii umane, a fost nelocuit timp de 1000 de ani până au sosit
ungurii din centrul Asiei ca să-l populeze.
Fig. 1 Vechea civilizaţie europeană ca parte a lumii străvechi în
perioada maximei sale expansiuni, mileniul V î.e.n.
7
Această istoriografie pentru somnambuli este ridiculizată
de aspecte limpezi din geologie, fiziologie etc. imposibil de pus
la îndoială şi de contestat.
În fig. 1 se prezintă ilustrativ concluziile cercetării
efectuate sub auspiciile Universităţii Californiei din Los
Angeles de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la
această Universitate (5).
Obiectul cercetării profesoarei M. Gimbutas au fost
resturile arheologice din neolitic (6000 – 2700 î.e.n.). Urmele
de vieţuire umană şi obiectele descoperite în săpăturile
arheologice se găsesc, în toate ţările, în muzee şi în locuri
special amenajate.
După cum se vede din fig. 1 (5, p. 54), în mileniul V î.e.n.,
Europa, cu excepţia spaţiului Carpatic şi a zonelor pericarpatice,
era o imensă pată albă, realitate care se coroborează cu absenţa
scheletelor din neolitic în ceea ce astăzi se numesc Franţa,
Anglia, Germania etc.
Surprinsă, la sfârşitul cercetării sale, M. Gimbutas scrie
(5, p. 55, ediţia română): Nu este clar ce a determinat impulsul
iniţial pentru dezvoltarea culturală a vechii civilizaţii europene.
Întrebarea este legitimă. De ce în Carpaţi a apărut o
societate umană organizată, s-a dezvoltat o civilizaţie primară
grandioasă, iar în alte zone ale Europei nu s-a întâmplat nimic
asemănător.
Numărul erudiţilor care au observat şi scris despre această
diferenţă calitativă este foarte mare: Mommsen, Virchow,
Clémence Royer, André Lefévre, André Piganiol, Pierre
Lévęque etc. etc., dar fără să găsească şi explicaţia acestui fapt.
Fiziologia nu se născuse, pentru unii, sau nu ajunsese la
desăvârşire, pentru alţii.
Noi am publicat (6, p. 49) bilingv, română – engleză, un
articol intitulat „Sarea, criteriu pentru regândirea istoriei” în
care, pe baza datelor oferite de fiziologie, am conchis că nu
există sare, nu există viaţă de tip uman şi, evident, nici istorie şi
istorici, lingvistică şi lingvişti etc.
„Le sel est absolument indispensable á la vie
physiologique de l’homme…” (7, p. 5)
„Sarea este absolut indispensabilă vieţii fiziologice a
omului.”
Fără să ştie de Na şi K, prin observaţii de toată ziua,
ţăranii din străvechea antichitate ştiau că fără sare nu există
viaţă.
Numai aşa se explică textul din Evanghelia după Matei
5/13: Voi sunteţi sarea pământului. Capra cu trei iezi aduce
pentru ieduţii ei drob de sare la spinare, iar în basmul Sarea în
bucate morala este: fără miere şi fără zahăr poate omul să
trăiască, dar fără sare nu (!!)
Ceea ce ştiau ca ţărani, au uitat după ce s-au făcut domni
şi au fost şcoliţi prin universităţi domniile lor istoricii şi
lingviştii din diverse timpuri şi locuri.
Să cităm în context şi două referinţe americane:
„Without salt, the body goes into convulsions,
paralysis, death.” (9, p .381).
„Fără sare, corpul intră în convulsii, paralizie,
moarte.”
„Over many generations, only those humans survived
who could carefully conserve enough sodium for good
health. The rest perished.” (10, p. 136).
„După multe generaţii, numai acei oameni au
supravieţuit care au putut să-si păstreze cu grijă destul sodiu
pentru o bună sănătate. Ceilalţi au pierit.” (s.n.)
Cu mult înainte de articolul menţionat (6), noi scrisesem,
în colaborare, partea de fiziologie a nutriţiei pentru o
enciclopedie practică de artă culinară (11), ocazie cu care ne-am
încredinţat de rolul covârşitor al celor 15 – 16 oligoelemente
(oligo = oleacă, puţin) anorganice care, deşi se găsesc în
cantităţi mici sau foarte mici în organismul uman, sunt
Istorie
indispensabile pentru realizarea funcţiilor vitale minimale ale
organismului.
Între celelalte, sodiul (Na) şi potasiul (K) sunt implicaţi în
1 Fotografie de Sorin Petculescu, www.syp.ro/photo [G.F.]
 8 Lohanul nr. 14
Cristale de sare, Salina Turda1
metabolismul muşchiului inimii, în realizarea şi păstrarea
tonusului, prin rolul lor în producerea excitaţiei
neuromusculare, a tuturor muşchilor, inclusiv a celui cardiac, la
păstrarea echilibrului acido-bazic, la realizarea presiunii
osmotice intraorganice etc.
Concluzia: deşi ponderea Na şi K în organismul uman nu
reprezintă mai mult de 0,5 – 0,6% din masa corpului (un corp
de 70 kg conţine circa 245 g K (0,35%) şi 105 g Na (0,15%),
fără ele viaţa de tip uman nu este posibilă.
În tabelul 2.7 din cartea amintită (11) noi am pus K şi Na
pe două coloane alăturate astfel că se observă uşor că, la lapte şi
produse lactate, cantităţile de K conţinute sunt de circa 2-3 ori
mai mari decât cele de Na; la carne şi produse din carne, acelaşi
raport variază în genere de la 1/2 la 1/4-1/5 în favoarea
potasiului. Cam acelaşi raport se regăseşte şi la peşti şi alte
vietăţi acvatice etc. Însă, la produsele cerealiere, legume şi
fructe, disproporţia dintre Na şi K este foarte mare, Na putând
reprezenta 1/10 faţă de conţinutul de K, dar ajungând în unele
cazuri şi 1/100 sau chiar 1/200.
Concluzia: cantitatea de K de care organismul are nevoie
se obţine din alimentele ingerate, în timp ce nevoile de Na ale
organismului nu pot fi asigurate prin alimentaţie.
Fără o alternativă la această situaţie limită, mamiferele
superioare, inclusiv omul, ar fi fost sortite dispariţiei.
Alternativa au reprezentat-o depozitele de sare gemă. Cel mai
bogat continent în resurse de sare este Europa, urmată de
America de Nord. Cele mai dezavantajate continente sunt Asia,
Africa si America de Sud.
România este spaţiul cel mai favorizat de pe glob, atât în
ce priveşte cantitatea de sare, cât şi calitatea sării şi mai ales
prezenţa unor masive de sare la suprafaţa solului.
Ca un corolar al fiziologiei umane, viaţa de tip uman nu a
putut apărea decât într-un spaţiu cu surse de sodiu la îndemână.
În Europa nu a existat decât un singur astfel de spaţiu, cel
Carpatic, leagănul civilizaţiei europene.
Încă din Neolitic în curtea fiecărui ţăran exista un bolovan
de sare pe care, când se-ntorceau de la câmp, vaca, oaia etc. îl
lingeau, luându-şi raţia de sodiu pe care le-o cerea organismul.
Când plecau în transhumanţă cu turmele de oi, la iernatic,
ciobanii carpatici duceau cu ei, pe măgăruşi, cantităţi suficiente
de sare pentru ei şi pentru oi, ca să le ajungă pînă-n primăvară,
până la revenirea acasă, în Carpaţi, singura sursă de sare la
suprafaţă în tot spaţiul transhumant pericarpatic.
Am reţine atenţia asupra unui fapt deosebit de important
pentru istoria Europei care n-a fost încă menţionat: au existat
sălaşe ale păstorilor valahi în spaţiul din Nordul Mării Negre,
Istorie
pînă-n Caucaz, în Peninsula Balcanică, până la Marea Egee şi
Marea de Marmara, în Iliria şi Panonia, până la Marea
1 Fotografie de anyhiriscau,
http://www.panoramio.com/photo/4503192 [G.F.]
Adriatică, de unde primăvara turmele reveneau în Carpaţi. În
toate spaţiile circumcarpatice menţionate mai sus nu există sare
la suprafaţă, de aceea, la fiecare plecare, în transhumanţă,
toamna, păstorii luau cu ei sarea trebuincioasă până la revenirea
în Carpaţi, în solniţa Europei.
Nu există, şi nu era posibilă, o transhumanţă inversă, din
aceste zone adiacente spre Carpaţi, pentru că nimic nu putea
veni din zone fără sare, unde, înainte de stabilirea unor drumuri
ale sării, pentru aprovizionarea continuă cu sare, nici oamenii,
nici animalele lor nu puteau dăinui.
Oaia a fost domesticită, în spaţiul carpatic, încă în
Mezolitic, cu circa 10000 ani în urmă, de unde s-a răspândit
prin astfel de pendulări periodice, la început, neapărat cu
samarii doldora de sare cărată pe măgăruşi.
Necesarul minim de sare este stabilit astfel, în lucrările de
specialitate: 1 g/zi la copii sub un an, 10 g/zi la cei între 1 şi 14
ani, 25 g/zi la adulţi, la muncă uşoară, şi 35 g/zi la muncă grea,
în zona temperată.
Cifrele medii de consum de sare variază de la ţară la ţară.
În practică rezultă o cantitate medie de circa 7,5 kg/an persoană.
Pentru animale sunt necesare: 10-30 g/zi de vacă care de
lapte (în ultima vreme se preferă furaje sărate), 7-15 g/zi de
oaie, 5-10 g/zi porc etc.
În industria alimentară se folosesc: 2-2,5% sare la unt şi
margarină, 1,75-3,25% la brânzeturi, 1,5-2% la legume
conservate, 3-20% la legume murate, 2-6% la mezeluri şi carne
conservată, 10-30% pentru conservarea peştelui etc.
Din cifrele de mai sus (12) rezultă că pentru existenţa
fizică (!) a oricărui grup uman sunt indispensabile mari cantităţi
de sare..
De asemenea, trebuie reţinut că, până la apariţia
frigiderelor, mari cantităţi de sare erau folosite pentru
conservarea alimentelor.
Eminentul antropolog român Dr. Dardu Nicolăescu-
Plopşor, într-un interviu (v. „Magazin” nr. 33 din 13 august
1983, p. 7) arată: Sarea a fost dintotdeauna folosită de om în
alimentaţie. O dovadă indirectă a acestei supoziţii o constituie,
după unii oameni de ştiinţă, faptul că aşezările omeneşti cele
mai vechi se regăsesc, de regulă, pe văi şi numai în apropierea
imediată a unor masive de sare.
Această menţiune a regretatului Dardu Nicolăescu-
Plopşor, referitoare la aşezările umane din Carpaţi, coincide
până la identitate cu relatările lui Herodot (sec. V î.e.n.) care, în
Cartea IV § CLXXXI – CLXXXV, pomeneşte diverse populaţii
vieţuind lângă un deal de sare şi un izvor de apă.
În interviul citat, Dardu Plopşor continuă: Asemenea
constatări au îndemnat o serie de cercetători să avanseze ideea
Muntele de sare, Sovata2
2 Fotografie de Andreea,
http://www.tourismguide.ro/galerie-foto-orasul-sovata-
munte_de_sare_sovata.html
Octombrie 2010
Cascada de sare în mina Maria Tereza din Salina Turda1
că, în procesul evoluţiei hominizilor spre om, consumul de sare
ar fi jucat un rol important.
Într-adevăr, în aria Culturii Cucuteni (mileniul IV î.e.n.),
între aşezările neolitice de la Tîrpeşti şi Tolici, în pădurea
Toliciului, s-au descoperit câteva izvoare de apă sărată,
cunoscute şi folosite încă în Precucuteni III. Descoperiri
asemănătoare s-au făcut şi în alte zone ale Culturii Cucuteni,
dar şi în Cultura Criş (circa 5000 î.e.n.). Pentru surse a se vedea
Revista „Getica”, 1-2/1992, p. 56.
În acest context, nu trebuie să mire că cele mai vechi urme
materiale (diafize de tibie şi de femur aparţinând unui hominid)
de acum circa 1800000 – 2000000 ani au fost descoperite în
spaţiul carpatic, pe malul Lacului Getic, pe teritoriul comunei
Bugiuleşti, judeţul Vâlcea, în punctul numit Valea lui
Grăunceanu, de către antropologii români Constantin şi Dardu
Nicolăescu-Plopşor. Comunicate şi atestate la diverse congrese
internaţionale, aceste descoperiri ar putea reprezenta prima
staţiune australopitecină descoperită pe continentul european,
cele mai vechi urme de vieţuire umană, din perioada de început
a procesului de hominizare, în cea mai timpurie etapă din istoria
omenirii, prepaleoliticul.
Viaţa umană nu a putut apărea decât într-o zonă cu sare la
îndemână. spaţiul carpatic reprezintă un astfel de loc privilegiat
natural. Între toate zonele lumii, spaţiul carpatic se bucură de
cea mai mare densitate de resurse de sare: peste 300 masive de
sare, de calitate deosebită, uşor de exploatat, unele fiind chiar la
suprafaţa solului, sub forma unor munţi (dealuri) de sare. În
afara acestor peste 300 masive de sare, situate pe ambele
versante ale Carpaţilor, în spaţiul românesc se mai găsesc peste
3 000 de izvoare sărate (Dr. I. P. Voiteşti, 1920) şi numeroase
lacuri sărate (Amara, Razelm, Lacul Sărat etc.).
Mama noastră ne-a spus că, în copilărie, după primul
război mondial, în comuna Pietricica, judeţul Bacău, luau cu
găleata apă sărată dintr-o slatină, cu care găteau mâncarea.
Începând din mileniul VI î.e.n. are loc o explozie
demografică, iar apoi o înmulţire permanentă a populaţiei, astfel
că oamenii au trebuit să se răspândească, să trăiască şi în zone
lipsite de zăcăminte de sare.
Dependenţa de sare fiind fiziologică, naturală, a făcut ca
această răspândire a populaţiei să fie condiţionată de asigurarea
aprovizionării continui cu sare a populaţiilor care roiau din
Spaţiul matcă. Aşa s-au dezvoltat străvechile drumuri ale sării
care pleacă din Carpaţi, radial, în toate direcţiile: spre sud, spre
vest, spre nord, spre est, ca o Roză a vânturilor. De-a lungul
acestor drumuri au apărut noi şi noi aşezări omeneşti, din ce în
ce mai depărtate de sursele de sare.
Un astfel de drum pornea de la salina Slănic, trecea prin
Bucureşti, unde a şi rămas o arteră care poartă numele Drumul
1 Sursa: Ropedia.ro,
http://www.ropedia.ro/typo3temp/pics/9a074d96c5.jpg [G.F.]
9
Sării, traversa Dunărea şi ajungea până la Bosfor.
Transportul la distanţe din ce în ce mai mari nu era scutit
de dificultăţi şi de pericole, riscuri care trebuiau plătite. De
aceea, sarea era scumpă, ajungând în unele momente, în
anumite zone, monedă de schimb. Din această situaţie s-a
născut expresia a fi (prea) sărat = a fi (prea) scump, referitor la
un bun, o marfă. De asemenea, avem expresia dacă se varsă sare
iese ceartă, justificată numai de raritatea şi preţul ridicat al sării
în acele timpuri.
Fiind un produs de mare preţ, sarea făcea parte, în unele
zone, dintre produsele care se aduceau ca daruri la altarele
diverselor divinităţi.
Pe măsura îndepărtării oamenilor de sursele naturale de
sare ia naştere un comerţ deosebit de prosper cu sare, ca aliment
de strictă necesitate. Rolul sării în istorie a fost crucial: Veneţia
s-a dezvoltat, la-nceput, datorită comerţului cu sare şi a purtat
războaie ca să nu piardă monopolul comerţului cu sare, iar
Londra şi Hamburgul s-au dezvoltat în legătură cu comerţul cu
sare.
Dardu Plopşor susţinea că, la geţi, sarea era considerată ca
având însuşiri mitico-magice, aşa-zisele fructiere dacice nefiind
altceva decât recipiente rituale pentru sare.
Asupra însuşirilor mitice lucrurile sunt neîndoielnice. J. J.
Ehrler (13. p. 46) scrie: Jurământul (românilor) se depune pe
apă, pâine şi sare (s.n.), deoarece se ştie că românul – odată ce a
jurat pe acestea – îndură mai degrabă tortura şi îşi dă viaţa decât
să declare ceva sau să-şi trădeze complicii, aşa după cum s-a
întâmplat în mai multe rânduri. Este vorba de un jurământ
sacru!
În Căluş, un ritual preistoric atestat numai în România, o
datină multimilenară în legătură cu o zeitate zoomorfă (Calul),
în Cercul sacru se depun pentru a fi vrăjite de Căluş, numai
produse – simboluri ale alimentaţiei – ale spaţiului românesc:
drob de sare, seminţe, dar numai din plante care cresc în spaţiul
carpatic din străvechime: grâu, mei, orz, ovăz, secară, niciodată
porumb (Ion Ghinoiu, Căluşul, comunicare prezentată la
„Getica”, la 19 iunie 1993).
Aspectul magic este foarte răspândit: sarea se foloseşte în
diferite descântece şi în talismane, pentru vindecarea unor boli
(14, p. 19, 84, 202, 245, 247, 376, 384, 388, 393).
Ca simboluri ale alimentaţiei, ale condiţiilor minimale de
existenţă, la români, şi numai la români, oaspeţii dragi erau şi
sunt primiţi cu pâine şi sare, în semn de prietenie şi de
ospitalitate.
Două forţe ocârmuiesc lumea: Foamea şi Dragostea
(Schiller). Foamea era condiţia de existenţă a insului, dragostea
a speciei. Ca specia să subziste trebuie ca inşii care o compun
să-şi asigure, în primul rând, existenţa individuală. De aceea,
alimentaţia, simbolurile ei, reprezenta o constantă existenţială
care-i jalonează insului şi, indirect, speciei, viaţa, de la naştere
la mormânt. Nimic nu se făcea fără rost în momentele de
început ale existenţei umanităţii ca şi pe tot parcursul evoluţiei
sale, până de curând, la apariţia aşa-zisei societăţi de consum. În
antecedentele sale omul a depins de natură şi a colaborat cu ea,
într-un proces, el însuşi, natural. Viaţa nu era uşoară, iar omul
era format şi pregătit pentru lupta zilnică a vieţii. De aici totul,
în existenţa sa, decurgea şi se înfăptuia sub imperiul necesităţii,
moaşa oricărui act conştient din lunga istorie a umanităţii.
Când, azi, constatăm că numeroase popoare europene, ne
referim la cele care ne-au lăsat menţiuni în acest sens, îşi
revendică originea carpatică (spanioli, francezi, englezi, danezi,
scandinavi), iar pentru altele, dacă nu găsim arătări ale lor,
directe, ne vorbesc documentele de diverse feluri, tot scenariul
de desfăşurare al acestei evoluţii îşi are temeiul în condiţiile mai
uşoare, mai favorabile pentru viaţă oferite, în mod natural, de
spaţiul carpatic, una din acestea fiind aceea că a reprezentat,
milenii în şir, solniţa Europei.
Istorie
Bibliografie
1 Zaborowski, M.S. – Les peuples Aryens d’Asie et
d’Europe, Paris, Octave Doin, 1908, 439 p.
2 Taylor, Isaac – L’origine des Aryens … (Traduction de
l’anglais), Paris, Vigot Frčres, 1895, 332 p.
 10
3 Müller, Max – La science du langage, Paris, A. Durand
et Pedone Lauriel, 1867, 530 p.
4 Weismantel (von) Erasmus A.S. – Scurtă descriere a
ţinuturilor Moldovei, ap. Călători străini despre ţările române,
vol. VIII, ESE, 1983
5 Gimbutas, Marija – Civilizaţie şi cultură. Ed.
Meridiane, 1989, 296 p.
6 Revista „Getica” nr. 1-2/1992
7 Stocker, Jean – Le sel, Paris, PUF, 1949
8 Mollat, Michel (Edit.) – Le rôle du sel dans l’histoire,
Paris, PUF, 1968, 334 p.
9 Young, Gordon – Salt, the essence of life în „National
Lohanul nr. 14
Geographic”, septembrie 1977, vol. 152, nr. 3
10 Adams, Ruth and Murray, Frank – Minerals, kill or
cure? N.Y. Larchmont Books, 1977, 370 p.
11 Gheorghe, Gabriel et al. – Arta culinară. Mică
enciclopedie practică, Ed. Ceres, 1982, 464 p.
12 Atudorei, C. et al. – Cercetarea exploatarea şi
valorificarea sării, Ed. Tehnică, 1971, 396 p.
13 Ehrler, J.J. – Banatul de la origini până acum – 1774,
Timişoara, Ed. Facla, 1982, 208 p.
14 Candrea, I.A. – Folclorul medical român comparat,
Ed. Casa Şcoalelor, 1944, 478 p.

datoriilor faţă de terţi, sau alte obligaţii economice.

Funcţia de măsură a valorii activităţii economice – banii
măsoară cheltuielile şi rezultatele prezente, trecute şi viitoare.
Banii între Vechiul Unitatea bănească proprie fiecărei ţări constituie etalonul
şi Noul Testament monetar. Expresia acestei măsurări a valorii, rezultatul
măsurării prin intermediul banilor este preţul.
Banii sunt o rezervă de valoare, mijloc de tezaurizare
adică pot fi economisiţi şi folosiţi altă dată.
Ec. Aurel Cordaş – Huşi Peste tot în Orientul Antic implicit în Orientul Apropiat
(teritoriile de azi ale Turciei, Ciprului, Siriei, Libanului, Israel,
Partea a II-a Iordania, Egipt) bunurile de larg consum, piei, blănuri, lâna,
scoici, cerealele, fructe, animalele, metalele, lemnul, sclavii,
De la animale la monedă (banii – naturali) vinul, mierea, sarea, ceaiul, ţesăturile, perlele, mirodeniile etc.
serveau ca „bunuri de schimb.”

D
e la schimbul direct de bunuri, schimbul în natură Faptul că sarea a fost „monedă” antică găsim reflectat în
până la monedă s-a parcurs un drum lung şi dificil, cuvântul „soldă” şi „soldat”.
deoarece produsele destinate schimbului nu aveau Bogăţia era măsurată prin numărul vitelor aflate în
aceeaşi valoare. Moneda este bucată de metal, aur, argint, proprietate (Iov 1:3) cât şi prin cantitatea de metale preţioase
cupru, fier, bilon etc. de regulă rotundă cu valoare bănească – stăpânită. O dată cu trecerea de la moneda-marfă la moneda
lat. moneta, pecunia, nummus – a cărei greutate, conţinut, titlu adevărată, banii de metal aveau imprimat un cap de taur,
şi valoare au fost garantate de autorităţi. Denumirea a fost simbolul ancestral al avuţiei şi puterii.
extinsă asupra oricărui semn bănesc.
Astfel lumea întreagă datorează romanilor şi zeiţei Iuno Metalele ca bunuri de schimb (metalul bani)
Moneta (Prevenitoarea primejdiilor, de la verbul latinesc mo- Etapa în drumul spre monedă, cea a adoptării unui
neo, monere = a preveni, a vesti) cuvintele monedă şi echivalent general unic, numitor comun, ca unitate de măsură a
monetărie. valorii activităţii economice, a fost precedată în cele mai multe
Deoarece creşterea vitelor avea un rol extrem de important cazuri de acceptare a metalului ca principala formă bănească.
pentru romani şi pentru faptul că le oferea cele mai multe Acest fenomen a fost lent şi complicat.
produse pentru schimb, aceştia au mai lăsat drept moştenire Perioada metalului-bani, adică perioada metalelor ca
omenirii şi bunuri de schimb îmbracă şi în Or. Apropiat mai multe forme în
termenul (pec- evoluţia echivalentului general pe care le prezentăm
unia = bani) care schematizat.
nu este altceva În prima etapă s-au folosit bucăţi de metal în vrac, care
decât o derivaţie erau cântărite împreună. Mai târziu metalele au fost puse în
a cuvântului care forme anumite (inele, bijuterii, fire ş.a.) care erau cântărite cu
desemna vitele prilejul tranzacţiilor. A treia etapă cunoaşte răspândirea lin-
(pecus). gourilor cu forme şi greutăţi bine definite. A patra etapă, lin-
Banii au un gourile au fost marcate pentru autentificarea greutăţii şi calităţii
rol deosebit în metalului. În ultima etapă se confecţionează globule, picături de
economie, fapt ce metal preţios, de asemenea marcate.
rezultă din Schimbul între două bunuri, care pot fi evaluate prin
funcţiile pe care mijlocirea (intermedierea) unui al treilea, a însemnat o fază
le îndeplinesc, şi firească şi necesară pentru apariţia monedei. (V. M. Bârliba –
anume: Numismatică)
Funcţia de Deoarece argintul era, după cum spune Sfânta Scriptură,
mijloc de schimb, cel mai obişnuit metal preţios din Palestina, se presupune că a
cu alte cuvinte fost folosit cel mai des. Astfel aflăm din capitolul 2 Regi
Zeiţa Iuno Moneta pe un dinar roman, folosim banii versetul 10:29 că „un car era adus din Egipt cu 600 sicli de
1 pentru a obţine argint, un cal cu 150 sicli de argint”. Recalculat, un car ar valora
46 î.Hr.
Istorie

alte produse şi
servicii.
Funcţia de mijloc de plată, banii ajută la plata salariilor,
1 Sursa: Macquarie University, Australia
www.humanities.mq.edu.au/acans/caesar/Catalogue.htm [G.F.]
aproximativ 7,2 kg. argint, iar un cal 1,8 kg. argint (1 siclu
cântăreşte 12 g).
Venitul marelui rege Solomon (c. 973 – c. 933 î.Hr.) a fost
calculat în talanţi de argint (1 Regi 10:14), deoarece argintul era
la fel de obişnuit în Ierusalim ca şi pietrele (1 Regi 10:27).
Ştim deja că la început aurul şi argintul folosit ca mijloc
Octombrie 2010 11
de schimb, cir- (Iuda, Iudeea) a plătit în anul 701 î.Hr. tribut împăratului asirian
culau în forme şi Sanherib (c. 705 – c. 681 î.Hr.) 300 de talanţi de argint şi 30 de
mărimi diferite talanţi de aur (2 Regi 18:14), recalculat 10,8 tone argint şi
şi trebuiau cân- aproximativ 1,10 tone aur.
tărite de câte ori În multe schimburi comerciale, obligaţii de plată, biruri
avea loc o tran- etc. plata în bunuri putea fi şi un supliment sau înlocuitor pentru
zacţie comer- metale preţioase. Astfel Mesa, regele Moabului (ţinut situat la
cială (aur şi ar- E. de Marea Moartă) a oferit oi şi lână (2 Regi 3:4) pentru
gint nemonetar). stingerea unor obligaţii pecuniare. Regele asirian Sanherib a
Argintul primit pietre preţioase de la şeful Statului Iuda, în afară de aur şi
era folosit pen- argint, iar tributul regelui israelian Iehu (c. 841 – c. 814 î.Hr.)
tru a cumpăra pentru împăratul Asiriei, Salmansar (859 – 824 î.Hr.) a inclus
bunuri imobile bucăţi de antimoniu, plumb, vase de aur şi fructe rare. (J. D.
(terenuri, locu- Douglas şi com. – op. cit.)
inţe), cum a fost În afară de cântărire, calitatea metalului-bani era verificată
ogorul cumpărat şi prin marcarea locului de origine. Aurul de Ofir (1 Regi 10:11,
de profetul Iere- 3 Regi 9:10) era foarte apreciat.
mia cu 17 sicli Aurul şi argintul era păstrat sub formă de bijuterii, brăţări
de argint (Ier. sau alte obiecte de folosinţă zilnică, care puteau topite şi
32:9), recalculat folosite ca metale-bani. Astfel evreii plecând din Egipt pe calea
în unităţi de Exodului, purtau bijuterii ca „verigi, cercei, inele, brăţări” din
măsura greutăţii aur (Ieşirea 22:35).
cu echivalentul
lor modern 204 Unităţi de măsură pentru greutăţi în Israelul Antic
g argint. În Palestina, în Epoca Patriarhilor şi chiar şi mai înainte se
Profetul, practica schimbul în natură, produsele fiind echivalate prin
prorocul este per- cântărire. Epoca Patriarhilor este considerată perioada circa
soană considerată 2000 – 1750 î.Hr., perioadă în care au trăit Avraam, Isac şi
drept trimis al lui Iacov, consideraţi cei trei patriarhi ai iudaismului. Acest sistem
Dumnezeu şi de autoritate familială în care conduce bărbatul senior se
capabilă să intu- numeşte patriarhat.
iască apariţia, Talantul a fost folosit de multe popoare din Asia Mică
Zeiţa Iuno, statuetă din argint expusă la desfăşurarea, sau (sau Anatolia o peninsulă care formează partea de V. a Asiei,
Musée du Petit Palais, Paris, sec. I-II1 deznodământul aflată între M. Neagră la N., Marea Mediterană la S. şi Marea
unor evenimente. Egee la V. iar Munţii Taurus delimitează hotarul dinspre E.).
În accepţiune iudaică profetul era o personalitate menită să Înainte de a fi denumire a semnelor monetare mari talantul a
trezească conştiinţe adormite, certând pe cei bogaţi, inclusiv pe fost unitate de măsurare a greutăţii în Grecia antică, diferind de
demnitarii Statului pentru abuzurile lor. Ei spuneau: „Semănaţi la o cetate la alta, preluată, de asemeni, cu valori diferite într-o
potrivit dreptăţii, dar culegeţi potrivit iubirii.” serie de ţări din jurul Mării Mediterane. Astfel, 1 talant avea: în
Primul patriarh (tată + şef, conducător) al poporului evreu, Grecia aproximativ 24–26 kg.; în Egipt circa 30,3 kg.; în Biblie
Avraam (c. 2000 – c. 1825 î.Hr.) a cumpărat peştera Macpele cu se indică: 34,5 kg. (36 kg.) ca măsură de greutate; 49,077 kg.
400 sicli de argint (Gen. 23:16), recalculat 4,8 kg argint. pentru talantul de aur; 43,620 kg. pentru talantul de argint.
Omri (c. 885 – c. 874 î.Hr.), cel de-al şaselea rege al Denumirea de talant s-a extins şi asupra monedelor din diferite
Statului din N. (Israel) s-a remarcat prin construcţiile lăsate metale. (G. M. Gruder – Cartea aurului)
moştenire. În acest sens a cumpărat satul şi dealul Samariei de Pe malul estic al Mediteranei aflăm din Biblie că 1 talant
la Semer cu doi talanţi de argint, (1 Regi 16:24), recalculat = 3000 sicli = 12000 drahme = 36 kg.
aproximativ 72 kg. argint. Pe acest teren s-a construit capitala Talantul era folosit pentru a cântări aur (2 Sam. 12:30),
Samaria. Cetatea a avut o bună poziţie strategică rezistând până argint (1 Regi 2o:39), fier şi bronz (Ieşirea 38:29). Se cunoaşte
la căderea Statului Israel în anul 722 î.Hr. din Vechiul Testament şi anume Cartea Regilor că veniturile
Cel mai tânăr fiu al lui Isai, din seminţia lui Iuda, David anuale ala marelui rege Solomon, din negoţ, din dările vasalilor,
(c. 1011 – c. 971 î. Hr.) a devenit al doilea rege al Statului din impozite se ridicau la 666 talanţi de aur, echivalent
Israel, el a cumpărat aria de treierat a lui Arauna cu 50 de sicli, aproximativ în sistem metric 20 tone aur. Tot din datele din
recalculat, echivalent aproximativ în sistem metric 600 g argint Cartea Regilor s-a putut trage concluzia că în regatele Iuda şi
(2 Sam. 24:24), ca să poată construi un altar şi să aducă jertfă Asiria era folosit în acea vreme talantul „uşor” de 30 Kg. Scrieri
pentru a opri molima. Biblia spune că pe aceste locuri regele babiloniene arată ca se folosea şi talantul „greu” sau dublu de
Solomon ar fi construit acolo Primul Mare Templu (1 Cron. circa 60 kg.
22:1). Mina era o greutate folosită pentru a cântări aurul (1 Regi
Aurul se găseşte în stare nativă, de obicei în aliaj cu 10:17), argintul (Ezra 2:69) şi alte lucruri de valoare.
argintul. Dacă se aliază: aur + zinc + cupru + nichel = aur alb; 1 talant = 60 mine = 3000 sicli = 36 g
aur + cupru = aur roşu; aur cupru + 2 părţi argint = aur verde. 1 mină = 50 sicli = 600 g=
Prima utilizare a aurului a fost pentru podoabe sau alte Siclul era greutatea de bază şi era comună tuturor
obiecte utile omului. Ulterior prin secolul VII î.Hr., aurul a sistemelor metrologice semite. Valoarea siclului varia în funcţie
devenit monedă, căpătând astfel o a doua utilizare importantă. de regiune şi de timp.
Funcţia nemonetară şi mai ales monetară a aurului este Siclul regal, stabilit după „greutatea regelui” (2 Sam.
importantă încât pentru mulţi aurul se confundă cu banii. 14:26), cântăreşte aproximativ 13 g.
Aurul fiind obţinut mai rar, este amintit de Sfânta Siclul obişnuit era folosit adesea pentru a cântări obiecte
Scriptură ca mijloc de plată al tributului, după argint. Astfel, de metal
Istorie

Ezechias (c. 716 – c. 687 î.Hr.) unul din regii Statului din S.
1 Sursa: Wikipedia.
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Iuno_Petit_Palais_ADUT0016
8.jpg [G.F.]
(1 Sam. 17:5); armura lui Goliat cântărea 5000 de sicli
recalculat 60 kg.), alimente (2 Regi 7:1), cât şi aurul şi argintul,
indicând în felul acesta folosirea lui şi ca mijloc de plată. Media
siclului ca mijloc de plată = 12 g.
Siclul templului („siclul sfântului locaş”) era echivalent cu
o bega = jumătate de siclu = 20 ghera (Ieşirea 38:26, Ezec.
 12 Lohanul nr. 14
45:12). Se crede că acest siclu ar fi cântărit în medie 10 g fiind puritate. După
apoi devalorizat. istoricul Herodot,
baterea primelor
Unităţi pentru măsurarea greutăţii existente în Biblie monede a avut
Date aproximative însoţite de echivalenţii lor moderni în loc în sec. VII
sistem metric î.Hr. în Lidia, stat
ghera = 1:20 din siclu = 0,6 g (0,5 g) aflat în Asia
reba = un sfert de siclu = 3 g Mică,
beca = jumătate de siclu = 6 g (5 g) răspândindu-se
siclul = 2 beca = 12 g (10 g) apoi în Europa.
mina = 50 sicli = 600 g (500 g) Tot aici, în Lidia,
talantul = 60 mine = 36 k (30 kg) pe vremea lui
Cresus, s-a bătut
Unităţi pentru măsurarea greutăţilor în Babilon prima monedă de Creseidă de argint emisă de regele
În temple şi sanctuare au fost atestate arheologic intense aur din lumea
activităţi de schimb. Astfel templele erau forţa economică elenistică. Era în Cresus al Lidiei 1
principală. Se efectuau operaţiuni bancare, notariale, fiscale şi anul 550 î.Hr. şi
de „cameră de comerţ.” în cinstea regelui ţării ea a primit numele de creseidă.
Pe la anul 3000 î.Hr. babilonienii foloseau deja templele În timp pentru a se evita suprapunerea denumirii monetare
pentru a-şi ţine în siguranţă valorile. În anul 1800 î.Hr., regele cu denumirea unităţilor de măsură a greutăţii, s-a legiferat
Hammurabi a emis un cod de legi pentru a se asigura că separarea măsurii de greutate de măsura valorii monedei.
oamenii efectuează operaţii de schimb, comerţ în mod corect. Baterea unei monede de metal preţios, instrument impor-
Babilonul era un centru comercial, aşadar multe legi se refereau tant de schimb, a creat condiţii excelente pentru dezvoltarea
la modul cum se fac afacerile. comerţului, pentru faptul că putea fi uşor negociabilă cu alte
Babilonienii au inventat unităţi de măsură originale pentru monede similare de pe piaţa schimburilor, în felul acesta, au
măsurarea greutăţii. Cea mai mică unitate de măsură pentru luat un mare avânt cumpărările, vânzările şi alte operaţii
greutate a devenit bobul de orz (şeum). Un şeum are comerciale mai complexe.
aproximativ 46,75 mg.
180 de boabe = 1 şekel = 8,4 g Monede evreieşti
60 şekeli = 1 mină = 0,5 kg Din Sfânta Scriptură aflăm denumirea şi valorile
1 talant = 60 mine = 30 kg monetare. Valoarea de schimb a monedelor depindea de natura
Mai târziu datorită dezvoltării continue a sistemului şi greutatea metalelor din care erau confecţionate. Raportul de
monetar, şeumul nu se mai foloseşte, fiind înlocuit cu părţi din schimb, obişnuit, dintre aur şi argint era de 1:13, iar cel din
şekel. În vechea Asirie pentru un măgar se plăteau 17 şekeli, argint şi aramă era de 1:60. Acesta este bimetalismul antic, care
recalculat 142,8 g argint, iar pentru o sclavă 6 şekeli = 50,4 g se defineşte ca bază a unor sisteme monetare în cadrul căreia
argint. două metale, aurul şi argintul, servesc ca echivalent general.
Astfel un siclu de aur echivala cu 13 sicli de argint, iar un siclu
Măsuri egiptene de greutate de argint cu 60 sicli de aramă.
În Egiptul Antic, negoţul era în întregime al statului, iar În Palestina trecerea la sistemul monetar s-a făcut treptat,
grânele, animalele ş.a. erau utilizate ca monedă, hambarele încheindu-se astfel în Epoca profeţilor (sec. VIII – VI î.Hr.).
locale funcţionând ca nişte bănci. În timp, schimbul de mărfuri Ştim deja că profeţii erau reprezentanţii ideii de mesianism
era uşurat prin obiceiul luat de a evalua, de măsură numită chît. (mântuire, salvare) ale oamenilor, apărători ai intereselor popo-
Cel ce vindea o casă se înţelegea cu cumpărătorul asupra valorii rului, propovăduitorii unei învăţături având la bază înalte princi-
ei în chît, primind animale sau grâu, sau alte produse de aceeaşi pii morale, iar căutarea lui Dumnezeu înseamnă în gândirea lor
valoare. Dar chît nu mai este de folos, cu timpul, deoarece nu a căuta Binele, Dreptatea şi Omenia, adică Echitatea Socială.
mai uşura tranzacţiile. Lipsa unei monede adevărate făceau Mare parte a perioadei dinainte de era creştină pe
dificile înţelegerile comerciale. teritoriile biblice
După anul 2000 î.Hr., evaluarea produselor începe să fie ale regatelor Iuda
făcută pe seama unei bucăţi etalon, standard, numitor comun (Iudeea) şi Israel
numită deben. Debenul era o bucată de cupru de 90 g (după unii circula moneda
de 51 g). Se mai folosea pentru cântărire talantul, mina care invadatorilor şi
avea 571 g, quitasul de aur care cântărea 9 g Astfel apare cuceritorilor stă-
echivalentul siclului în termenii greutăţilor egiptene. ini, daricul şi
8 sicli = 1 deben = 10 quitas şekelul din Persia
Din antichitate ne-a rămas inscripţionat pe un papirus ce au fost bătute
informaţia că, spre exemplu, un teren se plătea cu un deben de local în capitala
argint, recalculat 90 g argint şi un quitas de aur. Pentru doi boi statului Iudeea,
se plătea doi debeni de argint. Samaria, la aces-
tea se adaugă
Introducerea monedelor ca mijloc de circulaţie în staterii şi tetra-
comerţ (banii-monedă) drahmele lui
Ştim deja, că din metalul-bani au evoluat banii-monedă. Alexandru
La un moment dat, funcţia esenţială a metalului-bani a fost ceea Macedon (336 –
de echivalent general unic sau etalon, intermediar, numitor 323 î. Hr.).
comun prin care se măsoară valoarea celorlalte mărfuri. Treptat Noul Tetradrahmă Alexandru Macedon2
s-a trecut de la circulaţia banilor bucăţi de metal (metalul-bani) imperiu
în diferite forme, la circulaţia banilor sub formă de monedă
Istorie

(banii-monedă), care îndeplineau şi funcţia de mijloc de 1 Sursa: Wikimedia Commons,

circulaţie, uşurând schimbul.
Deoarece bucăţile de metal preţios, folosite ca bani erau
de greutate şi puritate diferită şi la fiecare act de schimb
trebuiau verificate, pentru simplificarea operaţiilor de schimb,
s-a recurs la baterea de monedă de o anumită greutate, formă,
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Silver_croeseid_proto
mes_CdM.jpg [G.F.]
2 Wikimedia Commons,
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Tetradrachme.wmt.jpg [G.F.]
Octombrie 2010 13
„construit” de şeful statului Macedonean după 10 ani de lupte, fost un centru comercial pentru comerţul pe uscat şi pe mare. (J.
de aproape 20.000 km, se întinde de la Marea Adriatică şi D. Douglas – op. cit.)
fluviul Dunărea în V, până în Egipt inclusiv spre S, Munţii În circulaţie erau un număr foarte mare de monede fapt ce
Caucaz fiind limita de N, iar fluviul Indus marginea către a impus prezenţa zarafilor (schimbătorilor de bani) la Marele
Extremul Orient. Templu, în special de sărbători când evreii trebuiau să plătească
După moartea lui Alexandru cel Mare, imperiul este dările pentru visteria Templului. (Ioan 2:15; Mat. 2:15; Luca
disputat între generalii săi (diadohi), formându-se trei mari state 19:45). Monedele erau confecţionate din aur, argint, cupru,
elenistice: Regatul Seleucid în Orientul Apropiat şi Mijlociu bronz sau aramă. Cele mai amintite monede de argint
(Siria-Palestina, 198 - 63 î.Hr.), Regatul Lagid (Ptolemeii menţionate în Vechiul Testament sunt tetradrahmele greceşti şi
Egiptului, 320 – 198 î.Hr.) şi Regatul Macedonean (dinastia dinarii romani.
Antigonizilor), hegemon în Peninsula Balcanică. Întreaga Istoria re-
perioadă cumulată de la Alexandru cel Mare şi până la cucerirea gatului israelit al
regatelor de către romani este cunoscută în istorie drept Epoca Iudeei a fost nu-
Elenistică (332 – 63 î.Hr.). anţată de câteva
Intervalul de timp dintre anii 63 î.Hr. – 324 d.Hr. se revolte. Prima re-
cunoaşte ca Perioada romană. De subliniat că în anul 70 d.Hr. voltă a evreilor
romanii au distrus oraşul Ierusalim. Mai târziu teritoriul (66 – 70 d.Hr. a
Palestinei a fost ocupat de bizantini (324 – 640), arabi (640 – fost) înăbuşită de
1099), cruciaţi (1099 – 1250), mameluci (1250 – 1517), turco- împăratul roman
otomani (1517 – 1918). Vespasian (69 –
Regele seleucid Antioh al VII-lea Sidetes (c. 139 – 129 79) care a emis o
î.Hr.) i-a acordat permisiunea lui Simon Macabeul (145 – 135 monedă pentru a-
î.Hr., unul din fraţii Macabei proclamat mare preot şi căpetenie şi celebra victoria
a poporului iudeu, care a alungat armatele siriene) să bată obţinută. Pe spa-
monede proprii ca bani pentru ţara lui (1 Mac. 15:6). De atunci tele monedei care
au fost emise monede evreieşti, în special din bronz. Încă de la purta inscripţia
primele monede evreieşti, s-a ţinut cont de restricţiile impuse de „Iudaea Capta”
cea de a doua poruncă din Decalog: „să nu-ţi faci chip cioplit, apăreau doi evrei Titus Flavius Vespasianus 2
nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe sub un palmier,
pământ, sau apele mai de jos decât pământul...” în sensul că simbolizând înfrângerea suferită.
modelele s-au limitat strict la ornamentele florare sau natură În perioada dintre prima revoltă a evreilor şi răscoala
moartă. acestora sub conducerea lui Iuda Maccabeul (166 – 161 î.Hr.)
Au mai fost emise monede pe timpul regelui Iudeii, Irod împotriva regelui seleucid Antioh al IV-lea Epiphanes (175 –
cel Mare (40 î.Hr. – 4 d.Hr.). După moartea lui Iudeea a fost 163 î.Hr.) a circulat „pruto” din cupru, monedă mică de schimb
împărţită între fii săi: Irod Arhelau, etnarhul Iudeii (4 î.Hr. – 6 care avea pe o parte inscripţie evreiească, iar pe verso o pereche
d.Hr.), Irod Antipa, tetrahul Galileii (4 î.Hr. – 39 d.Hr.). În toată de coarne. Singura monedă evreiască menţionată în Noul
această perioadă a anilor când Iudeea a fost regat clientelar Testament este „leptonul” de bronz (de la grecescul leptos =
Romei, monedele arată pe avers portretul împăraţilor Romei, iar mic, fin).
pe revers portretul Irozilor, fapt ce a stârnit mânia iudeilor.
Se pare că primul domnitor evreu, pământean, care a emis Unităţi de măsură în Biblie (date aproximative)
Moneda Aur g Argint g
siclul 16,36 14,54
demi-siclu 8,18 7,24
drahma 4,09 3,68
didrahma 8,18 7,30
statirul 14,60 8,52
dinarul 4,50
mina 727 818,0
talantul 47,07 43,62

Monede persane
Pentru dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, după anul 517
î.Hr., regele Darius (522 – 486 î.Hr.) a introdus o unitate
monetară comună pentru tot imperiul, care stătea la baza
Monedă emisă de Alexandru Iannaeus
având pe avers o ancoră şi pe revers roata Soarelui1

monedă a fost Alexandru Iannaeus (103 – 76 î.Hr.). Acestea

erau monede mici de bronz cu diferite modele cum ar fi: ancoră,
roată sau stele. Deşi unele monede purtau inscripţii în ebraică,
majoritatea aveau titluri greceşti.
În vremea Noului Testament au circulat în Palestina
monede provenite din 3 surse: monede imperiale romane,
monede greceşti şi monede evreieşti locale emise probabil în
Cezareea, cetate construită de Irod cel Mare pe ţărmul M.
Mediterane la aproximativ 40 km S de Munţii Carmel şi la 100
Istorie

km NV de Ierusalim. Cetatea fostă reşedinţă a regilor din

familia Irod şi a procuratorilor romani, a fost situată pe un drum Drahmă persană din argint, dinastia Sasani
important de caravane dintre Tyr – Fenicia şi Egipt şi de aceea a

1 Ancient Numismatic Mythology, 2 Römische Portraitgalerie,

http://threegracesguy.com/AuthorsBiblicalTypes.aspx [G.F.] http://www.hjkrenzer.de/roemer/Portraits/020vespasian.htm[G.F.]
 14
întregului sistem monetar persan, dareicul (daricul) de aur cu
masa de 8,4 g – monedă etalon în lumea comerţului. Mai târziu
apare siclul de argint cu masa de 5,6 gr (86,5 g).
Monede greceşti
Istoria Europei începe cu Grecia Antică. Diferenţierea
economică şi socială favorizată de mărimea producţiei şi a
schimbului de mărfuri s-a adâncit şi totodată la rândul ei a
contribuit la dezvoltarea comerţului, dat fiind faptul că în lumea
greacă circulau monede diverse.
Moneda greacă de bază era drahma de argint.
1 drahmă = 1:100 x 1 mină = 6 oboli
1 obol = 1:6 drahme = 1:48 uncia = 0,568 g (0,868 g)
100 drahme = 1 mină = 50 stateri
60 mine = 1 talant, care nu mai era o unitate de măsură
greutăţii, ci o unitate de calcul monetar.
Banii de calcul sunt bani fictivi, utilizaţi ca numitor
comun în cazul circulaţiei paralele a mai multor feluri de bani.
Drahma este menţionată în Luca 15:8. Drahma era
aproximativ echivalentă cu un denarius roman.
Didrahma sau moneda de 2 drahme era folosită de evrei
pentru plata jumătăţii de siclu cerută ca taxă anuală pentru
Templu. (Mat. 17: 24).
Moneda de 4 drahme, tetradrahma este prezentă în Matei
17:27, unde este moneda cu care Sfântul Apostol Petru avea să
plătească birul la Templu pentru Domnul Iisus Hristos şi pentru
sine.
Preţul unei oi era o drahmă, iar un bou costa 5 drahme.
Pentru 8 drahme, cizmarul îţi oferea sandale de orice culoare. O
bucată de friptură costa jumătate de obol.
Monede romane
Călătorim cu cititorul, şi de această dată, prin istoria
Imperiului Roman
(753 î.Hr. – 476 d.Hr.) pentru a afla factorii economici,
Lohanul nr. 14
politici, sociali care şi-au pus amprenta asupra apariţiei şi
evoluţiei monedei romane, raportat la factorul timp. În perioada
Romei Antice se cunosc trei mari epoci.
Epoca regalităţii (753 – 509 î.Hr.), este perioada de
trecere de la comuna primitivă la soc. sclavagistă. Pe plan
economic, ocupaţiile principale ale locuitorilor erau păstoritul şi
agricultura. Se ştie că cea mai veche formă de schimb a fost
trocul (schimb de produse în natură fără intervenţia banilor).
Mai târziu viaţa de toate zilele impune prezenţa unui alt produs
ca să fie folosit ca valoare intermediară de schimb. La vremea
respectivă vitele erau cele mai mari valori care puteau uşura
schimbul.
Epoca republicană (509 – 27 î.Hr.), are şi ea mai multe
etape de dezvoltare:
În etapa Republicii aristocratice (509 – 300 î.Hr.), are loc
dezvoltarea agriculturii, dezvoltarea proprietăţii funciare,
dezvoltarea meşteşugurilor, intensificarea schimburilor
comerciale.
O altă etapă în dezvoltarea mijloacelor de schimb, după
aceea a trocului, o constituie aceea a folosirii unor lingouri de
aramă brută fără efigie şi marcă, cântărite în momentul
finalizării schimbului, cu ajutorul unei balanţe, de aceea
înstrăinarea produsului „vânzarea” acestuia, se numea „prin
aramă şi balanţă” (per aes et libram). Unitatea de măsură era
livra (libra) = 327 g. Sistemul s-a mai perfecţionat de la un
anumit timp. Lingourile de bronz încep să fie garantate de către
Stat în ceea ce priveşte puritatea metalului, apoi aveau
reprezentate pe ele animale în relief sau numai capete de bou,
oaie, rămăşiţă a vremurilor când vita era etalon de schimb.
Cântărirea şi tăierea lingourilor erau operaţii care cereau mult
timp. Aceasta precum şi alte condiţii socio-economice a impus
pe la mijlocul secolului al IV-lea î.Hr. să apară o serie de
monede oficiale.
Romanii au bătut la început monede de bronz cu etalonul
(model, măsură, greutate, care serveşte ca unitate de măsură sub
diferite forme şi în diferite scopuri) de o livră (as), având însă

De la stânga la dreapta (rândul de sus - avers, rândul de jos - revers):

1. hemilitron 440-430 î.Hr., 3 g, Siracuza, Sicilia
2. semiobol? (1/2 obol), 445-411 î.Hr. ?, .5 g, Salamis, Cipru
3. 1/24 stater, c. 450 î.Hr., 4 g, regele Stasandros, Paphos, Cipru
4. semiobol (1/2 obol), 510-480 î.Hr., 3 g, Therma, Macedonia
5. semiobol (1/2 obol), 411-350 î.Hr., 2 g, Thasos, Tracia
6. tetartemorion (1/4 obol), 430-400 î.Hr., 2 g, Kolophon, Ionia
7. tetartemorion? (1/4 obol), sec V î.Hr., 1 g, Ionia
8. hexas (1/6 litra sau 1/300 dintr-o drahmă), 485-478 î.Hr., 0,5 g, Siracuza, Sicilia.
Rândul de jos:
Istorie

1. tritartemorion (3/4 obol), 393-300 î.Hr., .5 g, Atena, Atica

2. 1/8? obol, Phocaea
3. hemitatemorion (1/8 obol), 466-415 î.Hr., 1 g.
______________________________
Sursa: Ancient Greek & Roman Coins, http://dougsmith.ancients.info/tiny.html [G.F.]
Octombrie 2010 15
scăderea ratei de schimb, ieftinirea monedei) în timpul
succesorilor săi a dus la scăderea greutăţii la 115 g în timpul
împăratului Nero (54 d.Hr. – 68 d.Hr.). Numele lui Iulius Cezar
fusese legat şi de sistemul bimetalist (bază a unor sisteme
monetare în cadrul căreia două metale, aurul şi argintul, servesc
ca echivalent general), astfel raportul dintre aur şi argint era de
1:12, astfel un gram de aur se putea schimba pe 12 grame de
argint.

Etapa Războaielor Civile, sfârşitul Republicii (133 – 27 î.Hr.)

Caracteristica dominantă a acestei etape istorice, o con-
stituie existenţa unei economii în plină criză. Criza economică
este o stare de dereglare a economiei, expresie a nerespectării
Argentarus de 3,36 g din timpul lui Constantin I Antioh unor corelaţii necesare desfăşurării activităţii economice şi de
(Constantius Chlorus)1 ce nu, o formă extremă a contradicţiilor sociale. Criza econo-
mică se manifestă prin: micşorarea producţiei şi a volumului
schimburilor comerciale, înmulţirea falimentelor, concentrarea
multipli şi submultipli. şi centralizarea capitalului, scăderea preţurilor în agricultură, să-
Apariţia monedei duce la apariţia şi întărirea producţiei de răcirea producătorilor agricoli, dereglarea gravă a circulaţiei bă-
mărfuri şi implicit la dezvoltarea diferenţierilor sociale. neşti, manifestată prin lipsa de monedă, cheltuieli mai mari de-
Romanii au bătut cele mai vechi monede de bronz (aes grave), cât veniturile publice ş.a. Principala cauză a crizei economico-
care înlocuiesc bucăţile de aramă sau de bronz a căror valoare financiare, criză
era echivalentă cu greutatea lor. însoţită de criza
comercială, agra-
Unităţi pentru măsurarea greutăţii în Imperiul ră, bănească, mo-
Roman, exprimate în echivalenţi moderni netară etc. o
siliqua = 1:144 uncia = 0,189 g constituie răz-
obolus = 1:48 uncia = 0,568 g boaiele, indife-
scripulum = 1:24 uncia = 1,137 g rent de scopul
drachma = 1:8 uncia = 3,411 g acestora.
sextula = 1:6 uncia = 4,548 g
sicilicus = 1:4 uncia = 6, 822 g Epoca
uncia = 27,288 g= Imperială (27
libra = 12 unciae = 327,45 g î.Hr. – 476 d.Hr.)
are două etape:
Etapa Republicii democratice (300 – 133 î.Hr.) sau Etapa Prin-
perioada Marilor Cuceriri rămâne în istorie ca o contribuţie la cipatului (27 –
dezvoltarea schimburilor de mărfuri şi generalizarea relaţiilor 284 d.Hr.) sau
monetare. Imperiul Roman
Cu toate avantajele pe care le prezentau monezile de timpuriu. Princi-
metale nepreţioase faţă de lingourile de acelaşi tip, sistemul de patul este rezul-
schimb nu a mai corespuns cerinţelor atunci când s-au tatul crizei vio-
intensificat relaţiile de schimb. Se impunea necesitatea baterii lente a sclava-
unor monede de metal preţios care să poată facilita volumul gismului roman
sporit al schimburilor dintre produsele agricultorilor cu cele ale din sec. I d.Hr.
meşteşugarilor. Pe plan economic
Prăzile şi despăgubirile de război dau posibilitate Romei să forţele de pro-
confecţioneze începând din secolul al III-lea î.Hr., în mod regulat, ducţie încep să
monedă de argint al căror etalon era denarul (denarius). În ceea ce
priveşte raportul de schimb dintre moneda de aramă şi moneda de cunoască un nou
argint, el era de 10 aşi de aramă pentru 1 denar de argint. Denarul avânt, ceea ce se
avea ca subdiviziune sesterţul care echivala cu 25% din denar. reflectă în urba-
Denarul de argint şi-a primit numele de la faptul că la început era nizarea vieţii în
echivalent cu 110 aşi de cupru. Începând cu anul 217 î.Hr. a valorat general, ca ur-
16 aşi, iar greutatea unui as a fost stabilită la 28 g. mare a dezvoltă-
Astfel aflăm din capitolul XX al Evangheliei după Matei rii meşteşugurilor
versetul 1-16, că 1 denarius ar fi fost plata unui muncitor zilier, şi comerţului. Pi-
iar 2 denarii a fost suma plătită de samariteanul milostiv han- aţa se măreşte
giului (Luca 10: 35). Din singura carte a Noului Testament cu sub raport geo-
caracter profetic „,Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul” aflăm grafic, fapt ce are
că pentru 1 denarius se putea achiziţiona „un sfert de măsură de ca rezultat învio-
grâu”, sau „trei sferturi de măsuri de orz.” În Noul Testament rarea producţiei
(Noul Legământ), prin Evanghelie (Vestea Bună) se înţeleg de mărfuri.
învăţăturile şi faptele săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos Împăratul
pentru mântuirea oamenilor. Octavianus Au-
În secolul I î.Hr. se va bate moneda de aur. Aureus sau gustus (27 î.Hr. –
denarius aureus, a fost o monedă de aur introdusă de împăratul 14 d.Hr.) creează
Iulius Cezar (100 – 44 î.Hr.) în cadrul reformei financiare din
anul 49 î.Hr. stabilindu-se greutatea la 126,3 g, dar precedentul în
extinderea atri-
Istorie

devalorizarea monedei (reducerea oficială a valorii monedei,

buţiilor în do-
meniul financiar Aureus Vespasian, Titus şi Domiţian,
1 Wikimedia Commons, prin controlul 69-96 î.Hr.2
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Argenteus-Constantius_I-
antioch_RIC_033a.jpg [G.F.] 2 Wikipedia Commons
 16 Lohanul nr. 14
visteriei (fis- În anul 64 d.Hr. împăratul Nero (54 – 68 d.Hr.) sub
cum), al admi- presiunea datoriilor contractate în timpul războaielor, a
nistraţiei şi le- reconstrucţiei Romei după incendiu şi a luxului imperial a făcut
gislaţiei. Încă o devalorizare, depreciere a monedei. Deprecierea monetară a
din timpul dom- constat în reducerea greutăţii, implicit a valorii tuturor
niei lui Octavi- monedelor cu 20%. Efectuarea ieftinirii monedelor, proces în
anus Augustus, cursul căruia monedele îşi reduc, pierd din puterea lor de
Imperiul Roman cumpărare a determinat creşterea preţurilor pe piaţă (inflaţia) şi
a fost nevoit să deficite ale balanţelor de plăţi ale Imperiului Roman.
compenseze Devalorizări ale monedelor au mai fost comandate de o
lipsa unei can- serie de împăraţi, pentru a-şi finanţa războaiele şi pentru a
tităţi suficiente construi noi drumuri, forturi, sedii administrative. Fiecare
de aur pentru depreciere deşi determină creşterea preţurilor, pe termen lung
monedă, prin aduce profituri imense statului.
baterea de noi Devalorizările monetare repetate au agravat şi criza
monede de ar- schimburilor comerciale. Monedele se aur şi argint îşi pierd tot
gint şi din mai mult valoarea atât prin reducerea greutăţii, cât şi prin redu-
Nero Claudius Caesar Drusus Germanicus 1 bronz. Astfel în cerea cantităţii de metal preţios care intra în compoziţia lor.
timpul lui se Astfel monedele aflate în circulaţie nu mai prezentau nici o
creează sistemul garanţie a valorii marcate pe ele. În aceste condiţii schimburile
monetar impe- nu mai aveau nici o stabilitate, încrederea publică era com-
rial. Adică din promisă, preţurile creşteau rapid, panica a generat o spirală
ordinul lui se re- inflaţionistă fără precedent. Toate acestea şi multe altele, duc la
instaurează pu- agravarea iremediabilă a crizei economice şi fiscale care au pus
ritatea dinarului, în pericol nu numai „pax romanica”, dar şi fundamentele
se bate, cu politicii economice, ale civilizaţiei Statului Roman.
zgârcenie, mo- Apogeul crizei monetare se înregistrează în timpul vieţii
nedă de aur (au- împăratului Claudius al II-lea Goticul (268 – 270). Împăratul
rei). Aurelianus (270 – 275) şi-a dat seama de nivelul scăzut al
Rata de monedei romane, implicit de lipsa de încredere în monedă a
schimb (valoa- populaţiei şi a luat măsuri de reabilitare a acestei monede.
rea de schimb a Astfel se emit monede de aur (aurei), de argint (sesterţi), de
unei monede pe bronz, monede din aliaj format din aramă + alamă =
altă monedă) aurichalcum (dupondi) ş.a. Reforma lui Aurelianus restaurează
între monede o formă a sistemului monetar trimetalist (aur-argint-bronz).
Claudius al II-lea Goticul2 este stabilită la Astfel 1 libră de aur = 50 de aurei = 1000 de arginţi
nivel imperial
prin decret. Suc- Etapa Dominatului sau Imperiul Roman târziu
cesul sistemului (284 – 476 d.Hr.)
monetar se dato- La începutul Dominatului, viaţa urbană în declin cedează
rează în primul locul întâi vieţii rurale, iar economia naturală (bunurile necesare
rând creşterii vieţii se obţin în gospodăria proprie, fără a se apela la schimb)
economice, sti- începe să ia locul economiei monetare, economiei de schimb
mulată de pacea (ec. de mărfuri).
romană, la care Opusul economiei naturale, economia de schimb
se adaugă încre- (economia monetară) reprezintă acea formă de organizare a
derea deplină a producţiei ce are ca scop crearea de bunuri destinate schimbului
populaţiei din prin vânzare-cumpărare, iar mijlocul de schimb îl constituie
provincie în banii. Banii sunt o marfă specială care îndeplinesc funcţia de
monedă. De echivalent general şi instrument de schimb.
asemeni strân- În cadrul noului sistem fiscal impozitul nu mai este plătit
gerea impozi- în monedă ca altădată, ci datorită noilor unităţi fiscale impuse
telor şi taxelor de starea precară a economiei, a finanţelor imperiului, impozitul
sub formă de este plătit în natură.
monedă a Prin crearea unei noi monede de aur solidusul, cu o
Lucius Domitius Aurelianus 3 condus la greutate şi un conţinut sporit de metal preţios se încearcă să se
răspândirea pe reducă haosul economic lăsat de epoca de rău augur a anarhiei
scară largă a monedei romane. Apare o relaţie implicită, militare, care alături de presiunea uriaşă a unor forţe diverse
moneda însăşi a contribuit la creşterea economică uşurând mult (crize economice, sociale, geo-politice, năvălirea popoarelor
tranzacţiile. barbare), au contribuit astfel că în anul 395, imperiul să se divi-
1 aureus de aur valora 25 de dinari de argint. Deci rata dă în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus.
de schimb era, 1 aureus: 25 dinari argint. Împăratul Octavianus În anul 476 are loc detronarea ultimului împărat Romulus
revine la sistemul bimetalist, sistem legat de numele marelui Augustulus de către Odoacru căpetenia mercenarilor germanici.
Cezar. Astfel că: Are loc instaurarea dominaţiei germanice în Italia, implicit
1 aureus = 1:40 libre = 327,45:40 = 8,18 g
1 dinar = 1:84 libre = 327,45:84 = 3,89 g 1 Römische Portraitgalerie,
1 libră = 327,45 g
http://www.hjkrenzer.de/roemer/Portraits/014nero.htm [G.F.]
Istorie

Pe timpul împăratului Tiberiu (14 – 37 d.Hr.) un miel 2 Ibidem,

costa 3,6 dinari, recalculat aproximativ în sistem metric 16,2 g
argint, pentru un purcel se plătea 5 dinari, recalculat 22,5 g
argint, iar pentru un litru de vin bun se plătea până la 1,8 dinari,
recalculat 8,1 g argint. Pentru o zi de muncă se plătea unui
muncitor liber minim 0,40 dinari argint.
http://www.hjkrenzer.de/roemer/Portraits/104claudiusiigothicus
.htm [G.F.]
3 Ibidem,
http://www.hjkrenzer.de/roemer/Portraits/106aurelianus.htm [G.F.]
Octombrie 2010 17
prăbuşirea defi- nomos când este de bronz.
nitivă a Imperi- Mină – unitate de măsură a greutăţii şi de cont folosită în
ului Roman de lumea greacă. 1 mină = 50 stateri = 100 drahme. Era variabilă
Apus. potrivit cu două sisteme (attic = 436,6 g, eginetic = 623,7 g).
După anul Conform calculelor metrologice în sec. V – II î.Hr. în lumea greacă
476 Imperiul se utiliza mina de 425 g.
Roman de Ră- Obol (os) – monedă şi unitate de măsura greutăţii de origine
sărit îşi continuă grecească, echivalentă cu 1:6 drahmă = 1:48 uncia = 0,868 g.
pentru încă După Virgil Mihăilescu – Bârliba, „Numismatică”.
1000 de ani, în
cadrul Impe- Bibliografie selectivă
riului Bizantin, *** Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutul Biblic şi de
o soartă zbuciu- Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
mată dar strălu- A. Belov – Cărţile de lut, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.
cită, până în J. J. Douglas şi colab. – Dicţionar biblic, Ed. Cartea creştină
anul 1453 o Oradea, 2008.
dată cu cuceri- G. M. Gruder – Cartea aurului, Ed. Humanitas, Bucureşti,
Solidus de 19.96 g emis de Licinius Junior rea Constanti- 2005.
la 319 î.Hr., expus la Departamentul de nopolului de Nicolae Lascu – Cum trăiau romanii, Ed. Ştiinţifică,
către turcii oto- Bucureşti, 1964.
monezi, medalii şi antichităţi a Horia circa Matei – O istorie a Romei Antice, Ed. Albatros,
mani conduşi de
Bibliotecii Naţionale, Paris, Franţa1 Mahomed al II- 1979.
lea. Horia circa Matei – Civilizaţiile Orientului Antic. Mic
dicţionar biografic – Ed. Albatros, 1990.
P. Montet – Egiptul în vremea dinastiei Ramses, Ed.
Mic dicţionar de monedă antică Eminescu, Bucureşti, 1973.
Aes, as – monedă romană de aramă sau bronz. Greutatea s-a V. Mihăilescu - Bârliba – Numismatică, Ed. Universităţii„Al.
redus treptat în sec. III – I î.Hr., de la libra romană (asul libral) până I. Cuza”, Iaşi, 2005.
la 1:12 parte dintr-o libră (27,3 g = asul uncial) şi asul semiuncial Dr. I. Mackai – The Complet illustrated guide to coins, coin
(13,6 g). collesting, Ed. Hermes Hause, London, 2007.
După reforma din timpul lui Augustus (27 î.Hr. – 14 d.Hr.) a K. M. Kolobova – Cum trăiau vechii greci, Ed. Ştiinţifică,
cântărit 11,37 g (10 scripula = 1:29 = libra = 2 semis = 4 quadrans; Bucureşti, 1962.
16 aşi = 1 denar).
Aes grave – lingou rotund din bronz, care cântărea o libră
(asul libral = 272,8 g), utilizat de romani ca mijloc de schimb (bani).
El se diviza, potrivit sistemului duodecimal, în semis (1:2),triens
(1:3), quadrans (1:4), sextans (1:6) şi uncia (1:12).
As signatum – lingou roman de bronz echivala aproximativ 3
libre (981 g).
Antoninianus – monedă romană de argint creată în timpullui
Antoninus Caracalla (211-217), dar a cărui titlu va scădea treptat;
deşi valora 2 denari, ea avea greutatea de aproximativ 1,5 denari.
Prin reforma monetară a lui Diocleţian (284 – 305) va fi înlocuit cu
foliss-ul.
Argenteus – monedă romană de argint creată de Diocleţianus
(3,4 g = 1:96 din libră) sau monedă apărută în vremea luiConstantin
I cel Mare (c. 307 – 337) cunoscută sub numele de siliqua.
Aureus – monedă romană de aur apărută în vremea Republicii
(509 – 17 î.Hr.), la început cântărea 6,8o g, iar în sec. I î.Hr. atinge
10,9 g şi care de la Octavianus Augustus (27 î.Hr. – 14 d.Hr.) are
greutatea de 7,96 g.
În timpul lui Diocleţian (284 – 305), 1 aureus va cântări 5,46 g
(1:60 libra), iar de la Constantin cel Mare, greutatea lui va scădea
sub 6 g şi va fi înlocuită cu o nouă monedă de aur (solidus)
Denar (ius) – monedă romană apărută în timpul Republicii
(4,5 g şi apoi 3,97 g), care de la Octavianus Augustus a cântărit 3,89
g. Îşi micşorează treptat greutatea (3,41 g sub Nero). De la Caracalla
este înlocuită tot mai mult de antoninianus.
Drahma – monedă de argunt grecească, folosită şi în Epoca
Elenistică (332 – 63 î.Hr.). Reprezintă 1:100 dintr-o mină = 6 oboli.
Greutatea sa variază cu diferite sisteme antice şi cu o anumită
perioadă = 1:8 uncia = 3,41 g, unde uncia = 27, 3 g.
Ca multipli se pot enumera didrahma (2 drahme = 2 x 3,41 g.
= 6,82 g) şi tetradrahma (4 drahme = 16,64 g). Iar ca submultipli
mai folosit este hemidrahma (50 % drahmă = 1,70 g).
Libra – măsură romană de greutate şi valoare (libra canonică
= 327,45 g = 12 uncii); mai este atestată şi libra romană de calcul =
335,7 g. Există şi libra romană de argint = 335,7 g.
Litra – etalon de greutate şi monetar grecesc, precursor al
librei romane = 50% mina attică = 50% libra = 12 uncii. Moneda
Istorie

de argint cântărea circa 0,86 g fiind asimilaţi obolului; se numeşte

Mercur, zeul comerţului, profitului, şi călătoriilor.
1 Wikimedia Commons, Gravură de Polidoro Caldara da Caravaggio (1495 –
1543) expusă la Muzeul „Boijmans Van Beuningen” din
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Solidus_Licinius_Jr_A Rotterdam. Sursa: black arts galery
F21_CdM_Paris.jpg [G.F.] http://www.gormagon.org/category/art-design-photography/
 18 Lohanul nr. 14
dânsul în recenta Istorie a Românilor) în baza recentelor scrieri,
cărţi, reviste, articole din ţară şi din străinătate, scrieri veridice,
bazate pe documente vechi, bizantine, germane, turceşti şi chiar
maghiare. După cum este intitulat articolul, în cele ce urmează,
Adevărul despre unguri vă voi dezvălui adevărul despre apariţia ungurilor în Europa şi
exterminarea lor în anul 955.
În anul 2005 a apărut în ţară în revista „Getica” nr. 4-5
Valeriu Popovici Ursu – Paris articolul domnului Gabriel Gheorghe intitulat „Cum se scriu
cărţile” în care la p. 3 - p. 201 este analizat textul din „Enciclopedia
Britanica” din anul 1979 privind Transilvania. Textul în traducere
Despre invazia ungurilor şi exterminarea lor în anul este următorul: „Regiune istorică din Europa răsăriteană. După ce
955 la Lechfeld de către Otto I, împăratul germanilor a făcut parte din Ungaria (secolele XI-XVI) a fost principat
autonom în cadrul imperiului otoman (XVI – XVII) şi înapoiată
Ungariei la finele secolului XVII; apoi s-a încorporat la România
n revista „Magazin Istoric” din decembrie 2001, p. 5, (1918), ap. Jesus Pardo, «Convorbiri cu Transilvania», p. 49.”

Î academicianul Dan Berindei, în articolul cu titlul

„Istoria românilor, tratat aştepta” citează următoarele:
„Românii ar trebui astăzi – scria Nicolae Bălcescu în
În continuare citez argumentele autorului articolului, (G.
Gheorghe). la cele scrise în E.B.
„Este regretabil ca o enciclopedie, la modul general,
1845, dar cât de actuale sânt cuvintele sale! – să se întemeieze văzută din exterior ca celebră, poate publica texte care nu
în patriotism şi curaj şi să câştige statornicie în caracter”. El corespund adevărului.
sugera şi calea ce trebuia urmată: „Aceste rezultate, urma el, Transilvania este înconjurată de munţi care se află în
crede că s-ar dobândi când ei ar avea o bună istorie naţională Centrul Europei, totuşi Transilvania,
şi când aceasta ar fi îndestul
răspândită”. Iar tot în „Magazin adică miezul acestor Carpaţi, se
Istoric” din iunie 2003, p. 89, sub găseşte în Răsăritul Europei (v. şi
titlul „Mai avem nevoie de Istorie”, «Joaca de-a geografia», mai înainte).
prof. Marilena Bercea de la liceul de Nu înţelegem unde a găsit E.B.
Metrologie Traian Vuia din Bucureşti, că Transilvania ar fi făcut parte din
ne semnala: „Trebuie să-ţi iubeşti Ungaria între secolele XI-XVI, pentru
ţara pentru că natura a făcut-o fru- că nici un izvor istoric serios,
moasă şi Istoria a făcut-o mare”. independent nu arată aceasta.
Cuvintele aparţin istoricului francez Numai în Biblioteca Vaticanului
Ernest Lavisse, istoricul celui mai se găsesc 10 hărţi, întocmite între
utilizat manual de istorie din şcolile secolele XIV şi XVI, în occidentul
primare franceze la sfârşitul secolului Europei, în care Transilvania apare
XIX. separat, fără nici o legătură cu
Datorită faptului că în ultimul Ungaria (v. I. Dumitriu-Snagov,
timp, mai ales după anii 1990, când s- «Monumenta Romaniae Vaticana», p.
a destrămat URSS-ul, presa a devenit 205, harta 109B, 207, h. 110
liberă, cenzura a fost desfiinţată, cine (Mapamondul Borgian) 211, h. 113
putea să-şi permită..., publica articole, (Cronica de la Nurenberg) 215, h
broşuri sau cărţi după bunul său plac. 115, 221, h. 117, 222, h. 118, 223,
Astfel, toate micile naţiuni din Europa 224, h. 119, p. 239-241 (Mapamondul
Centrală şi din Balcani după această Chinez) 245-249, h. 128 (Logia lui
destindere, au găsit cu cale să-şi Rafael Sanzio, în Palatul Vaticanului)
rescrie istoria. Ceea ce-i mai supărător + p. 269 în «Codex latinus
pentru noi românii stabiliţi în Parisinus».
străinătate este că apar aici în Franţa, Dar şi în alte biblioteci
cărţi de istorie traduse în franceză, a europene se găsesc mai multe astfel
bulgarilor, ungurilor, ucrainenilor, Otto I – statuie ecvestră în Magdeburg de hărţi (v. Antonie Plămă-
chiar şi a românilor, în care se dena- 1 deală,«Romanitate, continuitate,
turează adevărul istoric. Nu-i mai (c. 1240)
unitate», Sibiu, 1988, p. 224, 225.)
puţin adevărat că şi în ţară apar cărţi Roesler, un adversar hotărât al
de istorie, a noastră a românilor, fie reeditate a vechilor autori, românilor, afirma că «din sec. III până în sec. XIII românii
fie chiar noi, a noii elite, cărţi în care sunt perpetuate vechile (valahii, dacii, geţii) nu sunt amintiţi nicăieri la Nord de
teorii ale Şcolii Ardelene de acum două secole, fără ca să se Dunăre.
reactualizeze istoria antică, în urma noilor descoperiri Or, numai în treacăt, Theofilact Simocata îi aminteşte de
arheologice, nici să îndreptam erorile introduse în manualele numeroase ori pe geţii din Nordul Dunării în lupte cu oştile
şcolare şi alte cărţi de istorie din perioada comunistă, în care ni Imperiului Bizantin (sec. VI). De asemenea sunt menţionaţi în
s-a vârât năvălirea slavilor şi marea influenţă în limba noastră a sec. V de Priscus, apoi în Cântecul Nibelungilor (sec. V), de
cuvintelor aduse de aceşti slavi! Pentru cei care nu au consultat Patriarhul Photios (sec. IX), de Simon Geza (sec. X – XI), de
DEX-ul, ultimul apărut în 2009, reminiscenţă a campaniei de Klaproth, la 912, chiar în Transilvania, etc.
deznaţionalizare comunistă, veţi fi stupefiaţi când veţi afla că A se vedea şi «Rerum hungaricarum – Monumenta
noi românii, n-avem nici un singur cuvânt în limba noastră de Arpadiana», editată de Stefanus Ladislaus Endlicher, Sangalli,
origine română, (dacice cum ne-au numit romanii si alţi străini) 1849 unde apar menţiuni despre români, numiţi valahi, bessi,
toate sunt luate de la alţii, circa patru mii, de origine etc. între sec. V-XII, în Transilvania la paginile: 21, 22, 24, 25,
necunoscută, când noi românii suntem cea mai veche populaţie 26, 27, 39, 40, 42, 46, 56, 61, 90, 94, 96, 97, 100, 101, 102, 118,
europeană! 127, 150, 158, 179, 181, 239, 422, ş.a.
Istorie

Din aceste motive am considerat necesar să dezvăluim Privitor la unguri, chiar Roesler arăta că au sosit în
cititorului adevărul istoric, aşa cum preconizează şi domnul Câmpia panonică (şi nu în Transilvania, n.n.) o mână de
academician Dan Berindei, (dar nu cum, din păcate scrie şi luptători care s-au ţinut departe de Transilvania, mai ales de
frică: Ardealul nu-i atrăgea, fiind un ţinut muntos străbătut de
1 1. NNDB tracking the entire world, văi adânci. Dar un sentiment încă şi mai puternic i-a ţinut
http://www.nndb.com/people/921/000092645/ departe de el, teama («Romäniche Studien» p. 82). În
Octombrie 2010
continuare Roesler afirma:
Pe la 1070 (sec. XI), dominaţia maghiară se mai limita
încă la Ungaria (ibidem, p. 83).
Abia sub domnia lui Ladislau cel Sfânt (1078-1095)
Ardealul devine sub numele de provincia ultratransilvana sau
Transilvania, parte componentă a regatului maghiar (ibidem
pag. 83), o simplă declaraţie nebazată pe vreo dovadă, pe care
Roesler o anulează imediat fără motivare: Până unde se-
ntindeau hotarele ei de-atunci rămâne un fapt incert (ibidem,
pag. 83).
Roesler care studiază, în scop politic, această chestiune,
n-a putut găsi nici-o dovadă cât de mică pe care s-o invoce
pentru apartenenţa Transilvaniei la Ungaria în sec. XI şi lasă
totul într-o incertitudine abilă.”
O atestare că, încă înainte de invazia hunilor din sec. V,
Panonia era locuită de geţi (blaki, masageţi) ne relevă P. L.
Tonciulescu în cartea „România paradisul regăsit”, p. 145, cap.
„Masageţii în Panonia, înaintea hunilor”: „Masageţii (geţii cei
puternici, strămoşii şi ai ruşilor-slavilor, n.n.) sunt menţionaţi şi
în «Cronica lui Thoma» (1200-1268), în legătură cu migrarea
ungurilor în Panonia, noua patrie a acestora. În cap. XIV,
«Despre năvălirea ungurilor», cronicarul ne povesteşte:
«Cam în acele timpuri, o parte oarecare a neamului
masageţilor, plecaţi din ţara lor care se numeşte Mogeria, a
venit în mulţime considerabilă, distrugând orice rezistenţă,
devastând orice le stătea în cale, şi au ocupat toată Panonia, de
pe ambele maluri ale Dunării. Căci, după ce unii locuitori au
fost ucişi, iar alţii luaţi în captivitate, s-au aşezat în acea
câmpie pentru că din cauza rarităţii oamenilor, era potrivită
pentru creşterea animalelor, de la care însăşi mulţimea de
oameni avea hrană peste măsură. Se spune că această ţară
fusese în vechime păşunea romanilor. După aceea au luat
regiunile din jur ca să le strice prin războaie neîncetate, să
distrugă bisericile, să nimicească pe creştini. Căci erau şi unii
păgâni foarte cruzi ce se numeau mai întâi huni, apoi au fost
numiţi unguri: înaintea acestor timpuri, ducele Attila, un foarte
persecutor al creştinilor, se spune că fusese plecat din regiunea
amintită.1
Desigur, cronicarul se referă la Mogeria, scrisă în ungară
,,Mageria“, recte Atelcuzul (Atel-kuzu/Etelköz, „ţara dintre
râuri” n.n.), ţinutul dintre Don şi Nipru, de unde cronicile
ungureşti spun că au plecat ungurii înainte de a ocupa
Panonia. Căci de Mogeria vorbeşte cronicarul şi în legătură cu
plecarea Masageţilor. Din cele prezentate de cronicarul
Thoma, rezultă că masageţii au fost vecini cu ungurii sau cu
hunii o perioadă înainte de egressus/năvălirea acestora în
Panonia, ceea ce confirmă semnalările lui Klaporth şi a altor
cercetători. De asemenea, mai rezultă că masageţii existau şi în
Panonia, chiar înainte de intrarea hunilor în această ţară (sec.
IV e.n.) şi cu atât mai mult înainte de plecarea ungurilor din
Atelcuz şi traversarea Munţilor Carpaţi, în anul 896, în drum
spre Panonia, având în vedere că, în descrierea popoarelor din
această ţară, sunt menţionaţi în ordine cronologică: locuitorii
de baştină, masageţii, hunii şi apoi ungurii, ceea ce corespunde
tuturor izvoarelor istorice.
Menţionarea masageţilor în secolul al XIII-lea (perioadă
în care a trăit şi a scris Thoma, n.n.), permite presupunerea că
ei existau ca populaţie în Panonia chiar în această perioadă,
chiar dacă au figurat la alţi cronicari sub diferite alte nume.
În anul 2002 a apărut în editura Alcor-Edimpex din
Bucureşti cartea „Rahonczi Codex” descifrare, transcriere şi
traducere în română şi franceză, a reputatei savante Viorica
Enăciuc, textul fiind redactat în sec. X-XII într-o limbă latină
vulgară (daco-română), cu caractere moştenite de la daci,
strămoşii românilor. Codex-ul, denumit după numele localităţii
unde a fost păstrat până în 1907, după care a fost donat de
1 Thome, Arhidiaconi Spalatensis, «Historia Salonitanorvm
pontificvm atque Spalatensivm, Capvt XIV, in Scriptores rervm
Hvngaricarvm, Dalmaticarvm, Croaticarvm et Sclavonicarvm,
veteres ac genvini», Biblio-polae Vindobonensis, Tom III,
1948, p. 532, 548-549.
19
proprietar, Arhivelor Academiei de Ştiinţe a Ungariei. Fiind
scris într-o limba daco-română veche, el n-a putut fi descifrat
până în prezent, cu toate încercările savanţilor maghiari,
germani şi alţii. Dar iată cum, în „Cuvânt înainte” autoarea ne
dezvăluie conţinutul Codexului, din care vă relatez o parte:
„Codexul Rohonczi, …este, în realitate o cronică detaliată
despre societatea blakilor (românilor) din secolele XI-XIII… (p. X.)
Începutul de redactare şi copiere de codexuri se situează
încă în vremea împăratului Teodosiu al II-lea (408-450). De la
el ne-a rămas aşa numitul «Cod Teodosian» (vezi şi J. Ebersolt,
«La miniature byzantine», Paris, 1926, p. 1-28). (p. X.)
Existenţa Codexului Rohonczi (şi descifrarea lui) demon-
strează că în bisericile vechi româneşti, cultul ortodox se exercita
în limba latină vulgară, până în secolele XII-XIII, când oficierea
cultului a început să se ţină în slavonă sau greacă. (p. XII)
Alături de Vlad, în efortul de păstrare a credinţei şi
teritoriului, se aflau mitropoliţii blaki…Codexul aminteşte în
acest sens de mitropoliţii Sova Trasiu, Niles şi
Timarion…Timarion este mitropolitul Daciei în secolele XI-XII,
orator şi poet… (p. XIII)
Importanţa descifrării Codexului Rohonczi constă în
primul rând, în identificarea unor repere esenţiale din istoria
poporului român, în perioada de început a mileniului II
respectiv, secolele XI-XII. De aici decurg, evident, o serie de
aspecte concrete despre care Codexul ne informează, ca o
adevărată cronică a societăţii blake (vlahe), (aş adăuga
româneşti, n.n.), informaţii care iradiază pur şi simplu, de la
prima confruntare cu miniaturile şi textul Codexului odată
descifrat. Astfel avem informaţii despre:
– plasarea statului blak între Tisa şi Nistru, de la Dunăre
şi Mare până la izvoarele Nistrului; ni se oferă repere
geografice, în timp ce datele privind relieful natural (munţi,
dealuri, şes, ape şi Marea Neagră) sunt completate – în
miniaturi ca şi în textele descifrate – cu elemente privind
arhitectura acelei perioade, vestimentaţia, organizarea socială,
relaţiile diplomatice şi militare, obiceiurile religioase;
– coexistenţa cultului creştin, oficial, susţinut de
mitropoliţi, cu rămăşiţe pre-creştine ale cultului Soarelui (a lui
Saturn, al tuturor geţilor, devenit mai târziu a lui Zamolxis,
n.n.), despre care ni se sugerează că se cere părăsit; despre
colaborarea între conducătorul blak/vlah Vlad şi mitropolii,
care nu au doar o funcţie confesională ci şi un sprijin politic şi
militar, contribuind astfel – cu autoritatea bisericii –, la
centralizarea puterii politice a lui Vlad;
– relaţiile statului blak cu vecinii în perioada ultimelor
migraţii, precum aflăm şi despre alianţele lui Vlad cu Împăratul
Bizanţului, cu goţii (geţii n.n.) şi cu îndepărtatul comitat al
Flandrei sau cu ungurii, în organizarea rezistenţei împotriva
năvălitorilor: pecenegi, cumani, uzi; aşa cum aflăm şi despre
acceptul lui Vlad de a lăsa armatele cruciaţilor să treacă pe
teritoriul ţării, în drumul lor către oraşul sfânt;…(p. XIV)
Am ţinut să vă reproduc aceste rânduri, cât mai ales
descifrarea Codexului Rohonczi, pentru a vă convinge că în
spaţiul eminescian, „de la Nistru până la Tisa…”, în sec. XI-
XIII nu exista picior de ungur. De asemeni am dorit să vă aduc
mărturia că în Panonia existau masageţi, de aceeaşi etnie ca a
noastră a românilor, semnalaţi încă în sec. XIII, de un cronicar
al timpului.
Este regretabil faptul că până în prezent nu s-a găsit decât
un singur Codex, altele, cuprinzând alte perioade trebuie că au
existat şi păstrate în mânăstirile româneşti din Transilvania.
Dar, din nenorocire, în sec. al XVIII-lea, papalitatea, forţând
nota privind trecerea populaţiei române ortodoxe la catolicism,
şi la refuzul acesteia, s-a trecut la represalii armate ale trupelor
austriece sub comanda generalilor Bükow şi Preiss, în anii
1731, 1761-62 şi 1785 incendiind mânăstirile şi bisericile
ortodoxe, cu toate cărţile de cult şi probabil şi Codex-urile.
Istorie
Astfel a fost rasă cu tunurile pe lângă multe altele şi Mânăstirea
Sâmbăta, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu! (A.D. „Ist. Adev.
Ist.”, vol II, p. 346; Horia Ursu, „Trajan” trad. en français par
V. Popovici, Éd. Thélès, Paris, 2007, p. 2.)
De asemenea vreau să vă semnalez că mai există scriitori
patrioţi (specie rară şi în curs de dispariţie) care, cu mijloace
 20
materiale reduse, luptă pentru a combate orice neadevăr care
apare într-o publicaţie străină, şi nu orice publicaţie, o
Enciclopedie, care ar trebui să fie întotdeauna o referinţă în
privinţa seriozităţii şi adevărului istoric. Voi expune în
continuare cum domnul Gheorghe combate cele afirmate în
„Enciclopedia Britanica”, privind ungurii:
„La urma urmelor, care unguri să ocupe Ardealul? Vom
cita pe scurt numai din «Romänische Studien» de R. Roesler
(ediţia I, Viena 1871):
a. Ardealul a devenit un teritoriu colonial (? nota aut.) al
maghiarilor. Totuşi pentru îndeplinirea acestei sarcini ei nu
erau suficienţi; ei au fost nevoiţi să încrediţeze unei populaţii
mai industrioase (harnice, îndemânatice, muncitoare, n.n.),
spiritualmente mai închegată misiunea de a face locuibile şi de-
a apăra aceste teritorii… (p. 84).
b. Armata bulgaro-pecenegă unită a pândit momentul
când cea mai mare parte de unguri se afla într-o incursiune
peste hotare, a căzut asupra mulţimii celor rămaşi acasă, a
femeilor, copiilor, bătrânilor şi a restu-lui populaţiei şi a făcut
o baie de sânge (am zice exterminare n.n.). Cu ce disperare şi
turburare trebuie să fi primit vestea ei, războinicii unguri în
drum spre casă. Oricâtă amărăciune ar fi simţit, ei n-au cutezat
să se măsoare cu pecenegii şi au renunţat la pământurile lor (p.
161). Şi în continuare textul lui Roesler sună aşa:
Această renunţare a făcut ca pecenegii să câştige terenul,
cu sute de mile spre occident. Adversarii lor s-au retras spre
vest unde s-au stabilit cu căruţele lor cu coviltir în vestul Alutei,
care mai târziu s-a numit «Mica Valahie».
Aici au decis să se răzbune pe înfăptuitorii acestui
masacru, considerându-i mai slabi decât ei şi pe care i-au
înfrânt înainte de mai multe ori.
Au năpădit încă o dată asupra bulgarilor. Cu o îndârjită
furie s-au luptat dar nu i-au putut învinge pe duş-mani.
Bizantinii, prezenţi şi ei ca şi pecenegii nu s-au investit la
aceste lupte, au rămas ca simpli spectatori. Bulgarii au rămas
învingători dar cu o pierdere de 20.000 de călăreţi. Aceste lupte
între aceste popoare au avut loc în anii 895-896. (Din această
relatare putem deduce că, bizantinii erau de aceeaşi etnie şi că
vorbeau aceeaşi limbă ca şi pecenegii, dacă ar fi fost mongoli, s-
ar fi aliat cu una din părţile beligeranţilor. n.n.)
c. Numărul lor trebuie să fi fost foarte redus la sosire: ar
fi hazardat să încercăm o evaluare. Maghiarii erau, pe vremea
când au apărut în teatrul european interior, nişte nomazi care-
şi mulgeau caii (iepele, n.n.), iar căminurile lor erau corturile
mişcătoare (demontabile, n.n.). Iar în continuare textul este
următorul: Hrana lor se compunea din carne de vită jumătate
crudă, pe care o mâncau fără s-o taie cu cuţit, sau peşti care se
găseau din abundenţă în noua patrie; băutura lor era laptele de
cai şi sângele vitelor tăiate, pe câmpul de luptă se vedeau
sorbind sângele inamicilor căsăpiţi; a mânca inima duşmanilor
era considerată ca un medicament. Din expediţiile lor
războinice, aduceau acasă sclavi pe care-i vindeau altor vecini;
când erau la Ateluzû aceştia erau mai mult greci.
Dar să urmărim mai departe (textul este din revista
Getica, n.n.), istorisirile lui Roesler, după cronicile
mânăstireşti, a unora din cele 45 de năvăliri ungureşti în
Apusul Europei.
d. În 913 trecând prin Bavaria, cavalcada ungurilor
ajunge în Suedia (Elveţia). Pe drumul de întoarcere, încărcaţi
cu o pradă bogată, au fost întâmpinaţi, pe râul Inn, de o oaste
germană, condusă de doi fraţi, Erhanger şi Berhtold, de contele
Ulrich von Argengau şi de ducele bavarez Arnulf, care au
obţinut o biruinţă deplină. Din întreaga armată ungară se
spune că n-au scăpat mai mult de treizeci de oameni (p. 173).
e. În 955, ungurii au trimis soli la Otto I, spre al asigura
de intenţiile lor paşnice. Abia îi concediase regele, încărcându-i
cu daruri, că i se aduce vestea năvălirii ungurilor în Bavaria…
Istorie
Cumplit a fost asaltul cavaleriei grele germane asupra celei
uşoare a ungurilor…În acest caz, când săgeata avea puţine
şanse în faţa cuirasei, factorul hotărâtor îl reprezenta sabia
tăioasă pe care cavalerii o împlântau cu o forţă irezistibilă în
trupurile neprotejete ale ungurilor. Frontul lor odată despicat,
puşi pe fugă, erau pierduţi, fiindcă linia lor de retragere era
Lohanul nr. 14
barată de un râu. Mulţi s-au înecat în el. Cei care au reuşit să
se salveze în prima zi, au căzut în zilele următoare, fiecare
ceată fugară fiind hăituită, cu o sălbăticiune, şi nimicită.
Urmărirea s-a întins până la Regensburg; puţini au avut
norocul să scape. Nu a fost un dezastru militar, ci o luptă de
exterminare. Cu această catastrofă a fost răzbunată şi a luat
sfârşit o perioadă de 48 de ani de cumplită înjosire şi de
îngrozitoare mizerie pentru Germania (p. 180).
Să mai reţinem că ungurii au pierdut trei conducători. Pe
şeful expediţiei Bulesu, ortodox, botezat la Constantinopol, de
teamă să nu-i scape prin cine ştie ce practici necunoscute, Otto
I l-a spânzurat imediat.
Cele de mai sus nu sunt scrise de vreun adversar al
ungurilor, ci de însuşi Robert Roesler, omul angajat de
Imperiul Austro-Maghiar ca să răstălmăcească istoria
românilor, să scrie la termenii ceruţi de interesul politic al
imperiului dualist. De aceea cartea sa publicată la Viena la
1871, se intitulează «Romänische Studien» (Studii româneşti).”
Ce trebuie să reţinem din textul pe care l-am expus mai
sus, a lui Roesler, care de fapt trebuia să susţină teza maghiară?
Cum ne relatează dl. G. Gheorghe, în articolul din „Getica” p.
203, citez:
„1. Numărul ungurilor sosiţi în Panonia a fost foarte mic
(p. 163), numai bărbaţi, femeile şi copii fiind masacraţi de
pecenegi şi bulgari (p. 161).
2. În cursul expediţiilor de jaf făcute în Europa apuseană,
au pierdut continuu luptători. Într-una din aceste expediţii, din
întreaga armată ungară, se spune, n-au scăpat decât treizeci de
luptători (p. 173).
În bătălia de la Lechfeld au fost practic lichidaţi, puţini
având norocul să scape (p. 180).
Ni se pare că dacă au venit puţini şi au pierit mulţi ar fi
de aşteptat ca populaţia ungară să se îndrepte spre stingere. Cu
puţinii unguri care se găseau în Panonia, papa Silvestru al II-
lea, unul din marii învăţaţi ai timpului, poate în acord cu Otto
III, cu care a colaborat strâns ca şi cu Henric II după moartea
lui Otto III, are ideea să înfiinţeze un stat apostolic ungar.”
Cum credeţi că la numai 45 de ani de la exterminarea
ungurilor să fie consemnată: „creştinarea ungurilor sub Ştefan
regele ungurilor şi crearea Statului apostolic (catolic) ungar”?
Chiar dacă am admite că ungurii n-au fost cu totul
exterminaţi, acasă rămânând bătrânii şi copii rezultaţi din
convieţuirea ungurilor cu româncele panoniene autohtone, ei nu
mai rămăseseră o masă compactă, capabilă să constituie un
popor, fără aportul masiv al autohtonilor. Şi cum s-a realizat
aceasta?
Exemplul tipic, a fost cel realizat cu câteva secole mai
târziu în Transilvania, unde a reuşit, dar în foarte mică măsură,
din cauza densităţii mari a populaţiei româneşti, cât şi a
vecinătăţii ardelenilor cu cele două principate române.
Dar să lăsăm pe dl. G. Gheorghe, care în revista „Getica”,
nr. 1-2/1992, p. 84, p. 3, 43, 18 scrie:
„Apariţia şi existenţa Ungariei s-au datorat în
exclusivitate convertirii la catolicism, în numele şi cu sprijinul
căruia au măcelărit pe tradiţionalişti, cum rezultă din
documentele ungureşti («Cronicon pictum Vindobonense»,
tradusă şi comentată de G. Popa-Liseanu în vol. XI din seria
«Izvoarele Istoriei Românilor», Bucureşti I. E. Torouţiu, 1937,
cap. LII, p. 251), au ucis mai mulţi conducători ardeleni, în
numele religiei, (Cupan, Ghiula şi alţii), şi i-au deposedat de
averi. De aceea mulţi aristocraţi ardeleni, pentru a-şi salva
vieţile şi avutul, s-au convertit la catolicism şi s-au maghiarizat,
fapte consemnate în istoria Ungariei.”
După cum ştim din istorie, papalitatea având sprijinul
împăraţilor occidentului, a pornit ofensiva creştinării (de fapt
catolicizării) întregii Europe şi nu numai atât. Otto I Cel Mare,
în 962 fondează Sfântul Imperiu Roman german. Cu sprijinul
lui, ofensiva papalităţii s-a răspândit spre centrul Europei, cât şi
în Dalmaţia şi Balcani. Cea din Balcani, cu toate încercările nu
a reuşit. Populaţia cât şi conducătorii ei s-au ţinut pe poziţie şi
ortodoxia a rămas victorioasă, cu toate divergenţele locale.
În centrul Europei însă, după invaziile pecenegilor şi ale
ungurilor, aceştia din urmă de origine ugro-finică (mongoloidă),
Octombrie 2010
cu adevărat barbare şi necivilizate, populaţia autohtonă deja
creştinată, ortodoxă, formată în mare majoritate de români
(vlahi), situaţia se găsea într-o destabilizare totală. Că românii
erau majoritari ar reieşi şi din cartea lui Roesler (fără s-o
afirme), amintind doar de sloveni, mahreni, slovaci, gepizi,
avari, toţi fiind de origine getică (pag. 161), dar denumind locul
de stabilire a ungurilor Mica Valahie, reiese că ţara era a
valahilor! Dacă papalitatea a găsit terenul fragil în Panonia,
după atâtea incursiuni barbare, culminând cu a ungurilor, după
părerea noastră este că nu putea să aibă succes de catolicizare
decât la populaţia rămasă în viaţă, adică a masei de români,
daco-geţi panonieni, vlahi cum îi numeau străinii, la care s-a
adăogat şi populaţia slavă, tot de origine getică, descendenţii
masageţilor, cum o vom explica mai departe. Nu se puteau duce
negocieri cu nişte barbari inculţi, aşa cum ni i-a înfăţişat
Roesler în descrierea ungurilor, ci cu un, sau nişte con-ducători
de talia ultimului conducător al ungurilor la Lechfeld, pe nume
Bulesu, creştin român ortodox, botezat la Constantinopol, care
vorbea latina şi care probabil, avea şi o funcţie sacerdotală!
Nu avem nicio atestare din acea vreme, dar suntem mai
mult ca siguri, că germanii i-au propus lui Bulesu viaţa dacă se
converteşte la catolicism, şi refuzând, l-au spânzurat!
Dar interesul principal de a atrage cât mai curând la
catolicism populaţia din Panonia era şi interesul germanilor lui
Otto I, de a-şi consolida graniţa dinspre est, atât de perturbată
de năvălirile cruzilor barbari, având ca tampon un stat, un regat
fidel papalităţii.
V-am citat mai înainte tactica papalităţii de a catoliciza şi
a deznaţionaliza pe autohtonii români în Transilvania. În mod
identic a procedat papalitatea şi în Panonia, înainte cu patru
secole.
Pentru a-şi consolida teritoriul panonian, s-a procedat şi cu
o colonizare cu germani din Bavaria, care vor deveni trupele de
represiune în caz că populaţia se va opune la catolicizare. Dar
pentru conducători, aveau nevoie de o elită, din cadrul
autohtonilor, ca să convingă masele pentru scopul ce-l
urmăreau, şi să le poată vorbi în limba lor, cu toate că la acea
vreme, si germanii şi saxonii vorbeau aceeaşi limbă ca şi
românii panonieni. Paul Lazăr Tonciulescu, în cartea sa
„Ramania Paradisul regăsit” la p. 190 ne relatează:
„În relaţiile româno-ungare, trecutul nu poate fi eludat,
deoarece trebuie să ţinem seama de masiva deznaţionalizare a
românilor în timpul dominaţiei politice ungureşti în Panonia şi,
mai târziu, în Transilvania, începând cu secolul al XI-lea 1 , ceea
ce a mărit în mod cu totul artificial şi în cantităţi imense
numărul „ungurilor”. Trebuie precizat că, prin această
deznaţionalizare, şi-au pierdut originea românească foarte
multe somităţi româneşti, cum au fost de exemplu: fiica ducelui
român Menu Morout, devenită soţia regelui cazar Geicha
(ambii de religie ortodoxă) şi soră a ducelui român Iula din
Alba Iula (Alba Iulia de azi), numit în cronicile ungureşti
avunculus „unchi dinspre mamă” al regelui Waic/Voicu,
devenit la anul 1000 Ştefan cel Sfânt (nume preluat de la
românescul Ştefan) căci Sarolta a fost mama acestui rege, care
– deci – n-a fost ungur, ci român…(Menţionăm faptul că papa
Paul al VI-lea a retras lui Ştefan apelaţiunea de Sfânt!).
Primul pas a fost făcut prin constrângerea forţată a
conducătorilor români pononieni, să treacă la catolicism (toţi
fiind ortodocşi). Această tactică probabil ca a fost puţin forţată,
după cum am arătat-o şi în Transilvania, cu cuţitul la gâtlej,
având sprijinul armatelor germane care au însoţit pe trimişii
papali, şi ei înarmaţi până-n dinţi.
A doua parte, deznaţionalizarea, s-a efectuat prin
maghiarizare, schimbarea numelui la botezul catolic, şi
obligativitatea să vorbească într-o limbă pe care, după
descrierea lui Roesler, la descinderea ungurilor în Panonia, şi a
gradului lor de civilizaţie, trebuia să fi fost foarte săracă. Cu
toate că în DEX, cum am mai afirmat mai sus, noi românii nu
1 P. L. Tonciulescu s-a inspirat din ce scriau manualele şcolare,
dar adevărul este că în Transilvania ofensiva maghiară n-a
început decât după sec. al XIV-lea.(n.n.).
21
avem niciun cuvânt de origine română, (s.n) ci atribuim sute de
cuvinte de origine maghiară, iată că un autor maghiar, profesor,
pe nume Ferenc Bakos în cartea sa „Istoria cuvintelor maghiare
de origine română” apărută în 1982 la Budapesta, Ed.
Academia, citează 2300 cuvinte de origine română (numărate
din carte rezultă 2333, dar sunt mult mai multe), unele, sute
chiar, pe care DEX-ul le atribuie de origine maghiară!
Paradoxal, nu? (Din ,,Studii de Cultură şi Civilizaţie
românească II” de G. Gheorghe, p. 95.)
După câteva secole, pentru întărirea şi extinderea
catolicismului în centrul şi estul Europei, papalitatea a procedat
la învestire de regi din marile case princiare din apus pe tronul
Ungariei. Astfel cităm pe Ludovic I d’Anjou, rege al Ungariei
(1342-1382) şi rege al Poloniei (1370-1382) şi Ludovic II rege
şi al Boemiei (1516-1526), ucis de otomani în lupta de la
Mohaci.
Dacă cineva se îndoieşte de originea româno-panoniană
sau româno-ardeleană a actualului popor maghiar, să ne aducă
proba a celor circa 10 milioane de unguri (ei se pretind 16
milioane în lume, incluzând şi minorităţi conlocuitoare
declarate maghiari), cu o figură ugro-finică (mongoloidă), sau
mai modern o probă ADN! Acest adevăr ne-a fost relatat de dl.
G. Gheorghe, care a consultat multe documente la Budapesta şi-
a colindat întreaga Ungarie să se convingă de existenţa unei
figuri ugro-finice (mongoloide), dar n-a găsit nici-una!
În schimb, că încă în sec. XX, în gena unor unguri, le-a
mai rămas din instinctele bestiale descrise de Roesler la
năvălirea lor, ne-o atestă întâmplările ocazionate în septembrie
1940 când, prin pactul secret între Ribbentrop şi Molotov,
românii au trebuit să cedeze ungurilor Nordul Ardealului. Dar
las cuvântul prof. dr. Augustin Deac, care în cartea sa „Istoria
adevărului istoric” vol. II, Ed. Tentant, Giurgiu, 2001, pg. 528-
529 ne relatează:
„Extrema violenţă a atrocităţilor rasiale ungare şi
secuieşti s-a manifestat prin omoruri în masă la Trăznea din
judeţul Sălaj, unde în ziua de 9 septembrie 1940, trupele
horthyste, îndată după intrarea lor în comună, au deschis focul
cu puşti şi mitraliere, tunuri şi grenade împotriva
românilor…Învăţătorul comunei, românul Lazăr Cosma şi soţia
Aurelia, învăţătoare şi ea, scăpaţi de prăpăd, au fost urmăriţi şi
împuşcaţi, în stil barbar de jandarmii horthyşti. Sadismul cu
care a fost ucisă învăţătoarea, gravidă în luna a noua, s-a
manifestat în toată cruzimea lui; după ce au înjunghiat-o cu
baioneta prin gură, au spintecat-o de mai multe ori, i-au tăiat
sânii, după care au împuşcat-o la marginea pădurii comunei. În
acest măcel înfiorător au pierit peste 260 de români, printre
care mulţi copii sub 12 ani.
Masacrul horthyst din comuna Ip, tot din jud. Sălaj, a fost
şi el deosebit de sălbatic şi sângeros act de violenţă. În noaptea
de 13 spre 14 septembrie 1940, unităţi militare
horthyste…însoţite de membrii gărzilor «naţionale» ungare,
compuse din maghiarii satului, au scos din case pe toţi românii,
…i-au bătut până la sânge, şi i-au schingiuit, zdrobindu-le pur
şi simplu oasele şi smulgându-le unghiile. Apoi, fără a ţine
seama de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de mitralieră.
Femeile, în plus, mai înainte au fost batjocorite, iar copii
spintecaţi…În acest odios masacru au căzut victime alţi 157 de
români nevinovaţi, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii.
Pe tot întinsul Ardealului de Nord cedat, au urmat apoi
alte sute şi mii de tot felul de atrocităţi împotriva românilor
băştinaşi. Şi mai departe, la pag 537 găsim scris:
Numai în primele săptămâni de la declanşarea ocupării
teritoriului cedat, au fost ucişi 919 români, iar alţii 771
schingiuiţi, 3373 bătuţi, 13.359 arestaţi şi zeci şi zeci de mii
expulzaţi cu forţa de pe pământul lor natal. (vezi şi cartea lui
Petre Ţurlea, «Ip şi Trăznea – Atrocităţile maghiare şi acţiunea
diplomatică românească, Studiu şi documente», Bucureşti, Ed.
Istorie
Enciclopedică, 1996, 594 p.)”
Paradoxal, dar constatăm cu durere că maghiarii, după un
mileniu, cât şi secuii după o jumătate de mileniu de la
maghiarizare, cu toate că sunt de aceeaşi etnie şi de acelaşi
sânge cu noi românii, au devenit cei mai crunţi duşmani ai
noştri! Şi toate acestea, datorită erorilor realităţilor istorice… şi
 22
a propagandei revanşarde!
Expunându-vă atrocităţile descrise mai înainte, vreau să
vă arăt cât de scurtă este memoria poporului român, când aceste
fapte bestiale, au mai fost şi altele în Basarabia şi Bucovina,
sunt uitate fără ca măcar anual, la aniversarea tuturor
masacrelor, o slujbă sau un moment de reculegere la faţa locului
să fie celebrat!
După ce v-am expus cele de mai sus, ţin să vă informez şi
de erorile introduse în toate cărţile de istorie maghiare şi chiar
în manuale şcolare şi cărţile de istorie care au apărut în ţară, şi
chiar traduse în străinătate de noi românii! Aici, iar dau
cuvântul d-lui G. Gheorghe, care în rev. „Getica” nr. 5-6, p.
203, aduce dovezi scrise că: „până în sec. al XV-lea, ungurii nu
sunt atestaţi în Transilvania.
La 1241 are loc marea năvălire tătară. Există câteva
cronici maghiare privitoare la acest eveniment datorate lui
Pauler Gyula, Ronay Jenö, «Hadtörténelmi Kronik a», Szilagy,
«Magyar Nemzet Története», 3 vol., Rogerius, «Carmen
miserabile» etc.
Din aceste cronici aflăm că au intrat în Transilvania două
armate tătăreşti. Prima, a lui Cadan, prin pasul Rodna, care
înfrînge garnizoana germană a Rodnei, după care omoară la
Bistriţa 6000 de creştini şi până la Oradea nu a întâlnit nicăieri
o armată ungară care să opună cea mai mică rezistenţă.
A doua armată a lui Budzic, intră în Transilvania, prin
sud, probabil prin pasul Bran, la 31 martie 1241, este întâmpi-
nată la Braşov (Nosa) de voievodul Ardealului Posea (nume
românesc), care cade în luptă cu aproape toată oastea sa.
Ajunge la Cohalm (Rupea de azi) unde, scriu cronicile,
omoară 30.000 de creştini, după care, se întoarce şi porneşte
prin Făgăraş, Sibiu, pe valea Mureşului - face peste tot ravagii
- şi se-ntâlneşte cu armata lui Cadan la Cenad.
Nici armata lui Budzic care străbate Transilvania prin
sudul acesteia nu dă nici o bătălie cu vreo armată ungară în
secolul XIII.
Cum ai putea să stăpâneşti un teritoriu în care nu ai nici o
formă de prezenţă?
În 1842, academicianul maghiar Jerney a publicat, cu un
facsimil, decretul unui general tătar în care la 1242, poruncea
saşilor să nu refuze moneda de la secui şi români, ex dictis
Zycly et Blachy (ap. B. P. Haşdeu, «Istoria critică a
românilor», 1984, pag. 545).
Le-ar fi poruncit şi ungurilor, căci împotriva lor veniseră,
dacă ar fi fost în Ardeal.
Nici în Cronica lui Paulin de Veneţia nu-s menţionaţi
ungurii în Ardeal: în 1242, trecătorile Carpaţilor au fost
fortificate de români şi de secui (pentru a opri o nouă
pătrundere a tătarilor în Ardeal, în caz că s-ar fi întors), ap. S.
Papacostea, «Românii în secolul XIII», p. 110.
Există un număr foarte mare de dovezi că ungurii n-au
existat în Ardeal în sec. XI-XV, dar nu le reproducem aici.
Să-l cităm totuşi şi pe Aenea Silvio Piccolomini (1405-
1461) viitorul papă Pius II: «Regiunea Transilvania este
aşezată dincolo de Dunăre. A fost locuită odată de Daci,
popoare viteze şi vestite prin multele înfrângeri ale Romanilor.
În vremea noastră e locuită de saşi (Teutones), secui şi
români…» (înainte de 1458, an când devine papă, ap.«Călători
străini», I, p. 471).
După Piccolomini, nici în sec. XV nu existau unguri în
Ardeal.
La 1463, ca Papă, Pius II Piccolomini îl numeşte
ambasador în Ungaria pe episcopul Nicolaus Machinensis.
Acesta scrie o «Historia Gotica» (încă în manuscris şi azi) în
care arată că: vernaculo tamen sermone hoc est latino (totuşi
aici, în vorbirea populară se folosesc de latină), ap. G.
Bonfante, «Studii Romeni», p. 317.
Au fost confundate vreodată maghiara şi săseasca,
germana cu latina?
Zeci de autori de-alungul secolelor au confundat româna
Istorie
cu latina.
Arătarea lui Machinensis, ambasadorul Vaticanului în
Ungaria, dovedeşte că şi în sec. XV numărul românilor era
preponderent în Ungaria.
La 1526, după bătălia de la Mohaci, statul apostolic
ungar dispare, iar ulterior (1541) teritoriul lui este transformat
Lohanul nr. 14
în paşalâc (provincie a imperiului otoman).
Transilvania rămâne principat autonom, (cum era şi
înainte) însă sub suzeranitatea Imperiului Otoman, ca şi
celelalte Ţări române.
La 1623, la Cluj, Gabriel Bethlen emite privilegiul în care
se află scris: «Noi, Gabriel (din mila lui Dumnezeu etc.
principe al Sfântului Imperiu Roman şi al Transilvaniei,
stăpânitor al Părţilor Ungariei, comite al secuilor, principe de
Oppel şi Ratibor etc.) încredinţăm pomenirii» etc.
După ce în ţara noastră am fost instituiţi din îndemnul şi
voinţa atotputernicului Dumnezeu, precum şi prin voinţa şi
votul unanim al locuitorilor Transilvaniei populate de cele trei
naţionalităţi, nu dorim nimic mai mult decât să restabilim
această ţară a noastră, pustiită, jefuită de diferite evenimente
războinice, de năvălirile popoarelor străine…..pentru ca astfel
întărindu-se zi cu zi să-şi recâştige vechea putere şi ornată cu
însemnele de glorie ale războiului şi păcii, să se apropie de
vechea Dacie (sau să atingă strălucirea acesteia), ap. Moshe
Carmilly-Weinberger, «Istoria evreilor din Transilvania, 1623-
1944», p. 53. (Prin cele trei naţionalităţi se înţeleg saşii, secuii
şi românii, n.n.) După înfrângerea Imperiului Otoman, prin
pacea de la Carlowitz (1699), Ungaria, din provincie a
Imperiului Otoman, devine provincie a Imperiului Habsburgic,
iar Transilvania revine ca Principat autonom în cadrul
aceluiaşi imperiu habsburgic.
Înainte de 1867 (când Ungaria a anexat şi Transilvania,
n.n.) Transilvania nu a aparţinut Ungariei, iar «ungurii» din
Transilvania sunt obţinuţi prin maghiarizarea populaţiei
transilvane, în principal a românilor (am adăuga aici şi pe
secui, care şi ei sunt români maghiarizaţi), care oricât de
departe vom căuta în istorie s-au găsit în majoritate absolută.”
Menţionăm mai departe că Transilvania ne-a revenit de
drept în 1918. În articolul „Cum se scriu cărţile”, din revista
„Getica”, nr. 5-6, autorul ne mai dă o mărturie a unui istoric
ungur, Sandor Szilagy care, în cele două volume ale operei sale
„Erdèlyorszag Története”, Pesta, 1859 şi 1866, conchide:
„Transilvania şi Ungaria nu s-au confundat niciodată, ele au
format totdeauna două ţări diferite… azi (1866) nimeni nu mai
pune la îndoială caracterul separat al istoriei Transilvaniei.”
Am căutat ca, expunându-vă cele de mai sus, să luăm
aminte toţi românii din ţară şi din străinătate că Transilvania,
Ardealul, este pământ românesc, a fost şi va rămâne în vecii
vecilor.
Poate că vă veţi pune întrebarea: cum se face că, din
teritoriul de pe care Burebista a putut uni aproape toate forţele
triburilor daco-româneşti, teritoriu care era de şapte ori mai
întins decât a provinciei romane Dacia Traiană, întinzându-se de
la izvoarele Dunării – Pădurea Neagră până la Nipru, iar din
nord, de la Polonia de azi până-n munţii Balcani, astăzi am
ajuns la o suprafaţă de numai 237.000 km2? Răspunsul este
simplu. Noi românii, ca şi strămoşii noştri geto-daci, am fost un
popor axat pe agricultură, păstorit, o cultură rurală, fără a ne
prepara, cum alte societăţi urbane preparau dominaţia lumii prin
jaf, sclavie, şi războaie ucigătoare. Prin firea noastră şi
preceptele religioase a lui Zamolxe, a lui Deceneu pe timpul lui
Burebista, n-am fost un popor războinic pentru a cuceri, ci ne-
am pregătit numai pentru a ne apăra. Dar poporul n-a înţeles că
lumea este făcută şi din grupuri care prin jaf şi războaie, pot
duce o viată uşoară şi supune la sclavie, sau astăzi, economic,
popoare întregi. Această societate, n-a acceptat nici la vremea
lui Burebista unirea, el, care a intuit ce-l aşteaptă dacă nu se
unesc cu toţii în faţa pericolului roman. Deznodământul îl
cunoaşteţi cu toţii. Mai târziu, Decebal, mobilizând mai puţine
grupări daco-getice decât predecesorul său, cât şi prin trădarea
multor şefi cu care se aliase, l-au condus la dezastrul care ne-a
costat aproape o jumătate de mileniu pentru a ne reface. Şi nici
de-atunci n-am putut să ne unim cu toţii, fiecare provincie
„trăgându-şi spuza pe turta ei” cum zice zicala românească.
Vina nu-i că „ţara noastră a fost aşezată în calea
răutăţilor”, vina-i a noastră, a firii noastre, a românilor, iar când
se naşte o personalitate care încearcă să polarizeze întreaga
naţiune în jurul lui, fie că-l criticăm fie că-i facem de petrecanie,
cu mâna noastră, fie cu a altora! Aşteptăm cu nerăbdare să se
nască un nou Burebista, dar până atunci măcar, să ridicăm în
ţară mai multe monumente a celor doi mari conducători,
Octombrie 2010
Burebista şi Decebal, şi nu cum a procedat primarul Devei care
a ridicat un bust a lui Traian în oraşul lui! Îl sfătuiesc pe acest
primar, când se va duce la Atena, să viziteze Stoa lui Attalos,
unde este expus un bust a lui Traian, bust având faţa scrijelită
de dalta unui daco-român, şi asta s-a întâmplat de mult, bustul
fiind găsit la săpăturile efectuate de americani la Agora!
Şi acum, în altă ordine de idei, vrem să vă lămurim, cine
de fapt au fost şi sunt germanii, reproducându-vă fragmente din
textul din revista „Getica” nr. 1-2, 1992, pg. 91-93 scrise de dl.
G. Gheorghe:
„4.2.3 Se ştie că pentru latini german însemna: din aceiaşi
obârşie, de aceeaşi origine, din aceiaşi părinţi, fraţi buni,
geamăn, asemenea, adevărat, veritabil.
Tacit spune că numele Germania ar fi nou şi dat de puţin
timp…, născocit de alţii [Tacit (c. 55 – c 113 d.Hr.) Despre
originea şi ţara germanilor, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957, 67
pag.- pag. 22]
De unde rezultă că latinii îi considerau pe vecinii lor de la
nord de aceeaşi obârşie, rude apropiate, altfel nu i-ar fi putut
numi «germanus», pentru că ei înşişi nu şi-au spus niciodată
«Ich bin german», ci «Ich bin deutsch».
Or, cum puteau stabili latinii o astfel de înrudire
apropriată decât prin similitudine de limbă?
În acest context vom aduce şi propriile noastre
argumente.
4.2.4 Să ne oprim asupra unei realităţi ilustrative:
Francezii le spun vecinilor lor allemand, italienii le spun
tedesco, englezii le spun german, ruşii le spun nemeţchi, li se
mai spune şi teutoni, prusieni etc., în timp ce ei înşişi nu şi-au
spus niciodată decât deutsch…
4.2.7 După părerea noastră, până când nu se va stabili
corect, pe bază de dovezi de necontestat, realităţile etnice,
măcar lingvistic, ale numelor antice: geţi, goţi, gepizi, germani,
avari, slavi, pecenegi, sciţi, cumani etc. etc., istoria şi
lingvistica vor bâjbâi şi vor rătăci în continuare.
Noi sperăm că vom aduce în acest context contribuţii
notabile, cu argumente de netăgăduit.
După cum se ştie, în cronici sunt frecvent afirmate
identităţi de genul:
1 geţi = goţi 2 geţi = slavi 3 geţi = sciţi 4 geţi = gepizi 5
geţi = normanzi 6 geţi = avari
7 geţi = pecenegi 8 geţi = sarmaţi, 9 = cumani, etc. etc.,
dar şi alte identităţi de acelaşi fel.
4.2.8 În «Despre războaie», Procopius (490/507-565,
istoric bizantin n.a.) scrie (III, 2,2: «Neamurile gotice erau şi
sunt şi astăzi multe la număr…dar, dintre toate, cele mai mari
şi mai vrednice de luat în seamă sunt goţii, vandalii, vizigoţii şi
gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi
numeau neamuri getice. 3 Toţi aceştia se deosebesc între ei prin
nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sunt în toate la fel.
4 Toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură,
frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. 5 Toţi sunt de credinţa
lui Arius şi au o singură limbă, numită gotica. Eu cred că la
obârşie se trag toţi dintr-un singur neam, iar mai târziu s-au
deosebit după numele şefilor care i-au condus. Acest neam
locuia din vechime dincolo de fluviul Istru».
4.2.9 Nu trebuie omis că aceiaşi «germanici» nordici au
devenit, ca normanzi, «romanic », în Franţa, «germanic », în
Anglia şi, ca varegi, «slav », în Rusia (!) (a se vedea şi F.
Donald Logan, «Vikingii în istorie», Bucureşti, ed. Bălcescu,
1990, 229 p. passim).
4.3 Istoricii scriu de neamuri germanice din antichitate,
fără preocuparea de a lămuri care sunt elementele care
determinau apartenenţa la acest grup, ne ştiindu-se nimic
despre limba din antichitate a acestor « neamuri ».
4.3.1 Unii spun: Biblia lui Ulfila este scrisă într-o limba
germanică (gotică, n.a. art.), ce nu se poate sus-ţine, afirmaţia
fiind legată chiar de istoria limbii germane:
«Le germanique de l’Est ne nous est connu que par le seul
gothique...
Le gothique a completèment cessé d’être utilisé (??) et
aucune langue moderne n’en est issue…les Gots ont peu à peu
abandonné leur langue maternelle» (??)(din cartea Ernest
Tonnelat, «Histoire de la langue Allemande», Paris, Armand
Colin, 1927, 204 p., p. 31).
23
«Mais le gothique n’est pas l’ancêtre de l’allemand»,
p. 32 din aceeaşi carte.
4.3.3 Nu se poate spune că Biblia lui Ulfila ar fi scrisă în
limba gotică, deoarece o limbă literară gotică nu este
cunoscută, alt monument în limba folosită de Ulfila la
traducerea Bibliei ne existând. Dar, nici în limba populară,
vorbită, a «goţilor» nu se poate pretinde că ar fi fost scrisă.
Mult mai târziu, Biblia era citită în locaşurile de cult în
limbi neînţelese de popor, latina (cultă, n.n) în occident,
slavona în răsăritul Europei. Texte în limba poporului nu aveau
rost, deoarece poporul, fiind analfabet, nu avea acces la ele. Iar
alfabetizarea, chiar dacă ar fi fost posibilă, nu avea sens la o
speranţă de viată de circa 19 ani…
Fiind limpede că nu exista o limbă literară gotică, adică o
limbă normată, cu un sistem de reguli şi convenţii determinat,
Ulfila nu putea traduce Biblia în limba gotă, şi, de fapt, a
tradus-o în «limba lui Ulfila», o limbă necunoscută până atunci
şi nereperată după aceea.
Aşa se explică realitatea că textul Bibliei lui Ulfila
dospeşte de cuvinte eline, latine, cuprinzând şi numeroase
cuvinte româneşti (!!)… A se vedea şi lucrarea în manuscris a
prof. Paul Găleşanu «Biblia lui Ulfila, primul monument
lingvistic şi literar gotico-proto-român».”
V-am citat acest text, pentru ca cititorul să fie informat de
toate erorile introduse în cărţile noastre de istorie despre goţi,
germani şi toate aşa zise, năvăliri barbare, în marea majoritate
incursiuni sau deplasări a unor triburi getice din nord-estul
Europei, pe care cronicarii bizantini în special, i-au tratat de
barbari, în special pentru că au atacat Imperiul Bizantin,
asupritorul populaţiei româneşti din provinciile romane din
Balcani şi Dalmaţia. Faptul că aceşti « barbari » au rămas pe
teritoriul României de azi, unii peste un secol, şi nu ne-au lăsat
nici-o urmă în limbă, probează faptul că ei erau din aceeaşi
gintă, ca a noastră, şi vorbeau o limbă apropiată de a noastră.
Dacă vă veţi întreba, dar cum rămâne cu influenţa slavă în
limba noastră, vă asigur că n-avem nicio influenţă; nu există
nicio năvălire a slavilor atestată în cronicile vremii, nici probe
din descoperirile arheologice; influenţa în limba noastră este
numai cea introdusă prin biserică, a limbajului liturgic slavon,
din slujbele religioase, impuse de obedienţa noastră religioasă
de Ohrida, sediul metropolitan şi episcopal.
Iubite cititor, vă rog din suflet, transmiteţi tuturor
prietenilor, cunoştinţelor, şi dacă aveţi şi cunoştinţe unguri,
secui, ceangăi, mesajul adevărului istoric, pentru a nu mai exista
atâta ură între consangvini!
Notă:
– Pentru a cunoaşte mai mult despre neamurile getice, cât
şi despre confuziile legate de goţi = geţi vă sfătuiesc să citiţi
cartea „Getica” de Iordanes, şi în special „Studiu introductiv”,
Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, cât şi cărţile „Studii de
cultură şi civilizaţie românească”, vol. 1 şi 2 de Gabriel
Gheorghe, apărute sub egida aceleiaşi fundaţii în 2001 şi 2005.
– Cea ce m-a determinat să scriu acest articol este
ofensiva autorilor maghiari în cărţi de istorie, scrise, sau
traduceri în franceză, intitulate „Les Hongrois” sau „Histoire de
la Hongrie”, în care se mistifică adevărul istoric, pentru a-şi
reclama drepturile lor „legitime” asupra Transilvaniei.
Este vorba de cărţile:
– Paul Lentvai, „Les Hongrois – Mille ans d’histoire”,
traduit de l’allemand et du hongrois par Georges Kassai et
Gilles Bellamy, Les Éditions Noir sur Blanc, 679 pg., 2006;
– Miklo Molnar – „Histoire de la Hongrie”, Éd. Perrin,
2007;
– cartea d-lui prof. dr. Lucian Boia, „La Roumanie, un
pays à la frontière de l’Europe”, traduit en français par Laurent
Rossion, Éd. Les Belles Lettres, Paris, 2007;
– Larousse, care la „Transylvanie” scrie că:… „La
Transylvanie … a été intégré à la Hongrie au début du XIe
Istorie
siècle”, afirmaţie total falsă după cum v-am arătat în articol.
Transilvania nu a figurat ca aparţinând Ungariei decât 51
de ani, între 1867 şi 1918, perioadă în care maghiarii au
dezlănţuit cea mai atroce politică de deznaţionalizare, arestări,
ucideri, întemniţări şi de teroare a populaţiei româneşti.
 24
Evoluţia domeniului
Mănăstirii Voroneţ
Prof. Mircea Strugariu – Gura Humorului
1. Domeniului Mănăstirii Voroneţ în secolele XV - XVI
pariţia mănăstirii Voroneţ se înscrie într-un context
A mai larg de înfiinţare a numeroase ctitorii domneşti
sau boiereşti şi de înzestrare a lor cu domenii mai
mari sau mai mici.
După tradiţia istorică, sihastrul Daniil ar fi fost
întemeietorul mănăstirii, care la început a fost, se pare, un schit
de lemn. Conform legendei redată de cronicarul Ion Neculce,
Ştefan cel Mare, după bătălia de la Războieni din 1476, a mers
la Voroneţ „unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil”1 .
Acesta îl sfătuieşte pe marele domnitor să nu închine ţara
turcilor, că războiul este de partea lui. Drept mulţumire pentru
izbândă, Ştefan cel Mare construieşte mănăstirea Voroneţ cu
Tablou votiv la mănăstirea Voroneţ înfăţişându-l pe
Ştefan cel Mare cu familia, închinând Biserica Sfântul
Gheorghe Mântuitorului Iisus Hristos [1]
hramul Sfântul Gheorghe.
Însă, prima menţiune istorică despre Voroneţ apare într-un
document din 22 ianuarie 1472, prin care domnul Moldovei,
Ştefan cel Mare, acorda o „carte domnească de milă” aşezării
călugăreşti de aici, condusă de egumenul Misail. Cu acest prilej,
domnul oferea în fiecare an două măji de peşte pentru
îndestularea călugărilor, care venite de la Chilia, sau de la
iezere, şi scutirea lor de plata vămilor interioare2 . În locul
vechiului schit, Ştefan cel Mare construieşte între 26 mai şi 14
septembrie 1488 biserica care există şi astăzi. Aceasta era
înzestrată cu un clopot mare, având inscripţia „Ştefan Voievod,
din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei a făcut acest
clopot la anul 6996 (1488) luna mai 5”3 . Domnul dăruia şi un
clopot mai mic din bronz care purta aceeaşi inscripţie. De
1 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija – Vodă
până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat precedat
de O samă de cuvinte, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984, p. 6
Istorie
2 Documenta Romaniae Historica, sec. XIV,XV, Seria A,
Moldova, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 73 – 76
(în continuare D.R.H.,A)
3 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui
Ştefan cel Mare, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958, p. 356
Lohanul nr. 14
asemenea, ctitorul cumpăra de la boierul Şandru Gardu o moşie
cu satul Ştilbicani (astăzi Stulpicani), care valora 160 de zloţi
tătărăşti. Ulterior, la 31 august 1488, domnul dona această
moşie Mănăstirii Voroneţ, ce se afla pe Topliţa cea rece, pe
Suha cea mare şi cuprindea Rarăul, Ostra şi Negrileasa, cu toate
izvoarele, cu poienile şi cu fâneţele4 . Această branişte se
întindea de pe culmile Rarăului şi Toderescului până la
confluenţa Suhei bucovinene cu râul Moldova.
Domeniul Mănăstirii Voroneţ se va extinde în anii
următori prin daniile efectuate de acelaşi domn, Ştefan cel
Mare. Astfel, la 14 martie 1489, Muşa, fiica stolnicului Giurgiu,
cu fraţii ei Ivanco şi Petru, a vândut domnului moldovean, de
bună voie, dreapta lor moşie, formată din satul Vlădeni de pe
Siret şi cu morile care sunt pe Siret, pentru 350 de zloţi tătărăşti.
Această moşie era apoi donată Mănăstirii Voroneţ, condusă de
egumenul chir popa Efrem, cu tot venitul obţinut de pe acest
loc5 . Peste un an, la 26 noiembrie, domnul cumpără cu 108 zloţi
tătărăşti de la Sima păhărnicelul şi de la sora lui, Anuşca –
jupâneasa comisului Şandru, un sat lângă Stăvceani, numit
Glodeni. Acest sat a fost dat mănăstirii Humor, condusă de
egumenul Ghenadie, şi în schimb mănăstirea de la Voroneţ
primea din partea lui Ştefan siliştea numită Poiana de la Gura
Homorului6 . Aceasta se întindea de la confluenţa pârâului
Voroneţ cu Moldova până la un izvor ce se găsea dincolo de
Daniil Sihastrul, Ion Neculce
frescă la Voroneţ [2] Sculptură de Vasile Blendea,
1964 [3]
pădure, apoi de la capul Rediului şi peste Zăpodie până la
fântâna lui Dimitrie. Hotarul cu Mănăstirea Humor se găsea pe
pârâului Humor, în jos de locul unde ieşea pârâul din pădure,
apoi în apropierea drumului cel mare şi peste Moldova la piatra
lui Andonii. În acelaşi an, şcoala de copişti de la Voroneţ,
condusă de călugărul Pahomie, scotea un Tetraevanghel, care
astăzi se află la Moscova7 .
La 20 ianuarie 1497, Ştefan cel Mare dona din nou
ctitoriei lui de la Voroneţ, condusă de egumenul Macarie, o
prisacă, cumpărată cu 70 de zloţi tătărăşti de la Dragoş Carâmbu
şi situată în ţinutul Cârligătura, şi o bucată de pământ situată
lângă prisacă, din hotarul satului Tomeşti, cumpărată cu 20 de
zloţi tătărăşti de la Toma, fiul lui Mihnea8 .
În continuare, mănăstirea este înzestrată tot prin bunăvoinţa
4 Documente privind istoria României, veacul XV, A, Moldova,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1954, vol. II (1476 – 1500), p. 98 (în
continuare D.I.R., A)
5 Ibidem, p. 110 - 111
6 D.R.H.A, vol. III (1487 – 1504), p. 158 - 161
7 M. Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, Bucureşti,
1990, p. 420
8 D.R.H. ,A, vol. III, p. 367- 370
Octombrie 2010 25
aceluiaşi domn întărea mănăstirii Voroneţ braniştea care se întindea de la
cu satul Milci- obârşia Bălcoaiei la Dealu Mare, de la obcină până la runcul
neşti din ţinutul Şuvoritei, de acolo la dealul de jos al Clăditei, de acolo pe
Cârligătura, Plotuniţa şi se continua pe Suha până la confluenţa cu Moldova,
cumpărat cu 230 apoi pe Moldova în jos până la hotarul cu satul Bucureşti.
de zloţi tătărăşti Moşia mănăstirii se va extinde şi prin dania lui Petru
de la acelaşi Rareş. Acesta a ţinut să nu fie mai prejos de fratele său Bogdan
Dragoş Carâm- al III-lea şi dăruia mănăstirii conduse de egumenul Iosif satul
bu. Prin acelaşi Leontie de lângă iezerul Leontie, prin documentul din 27 aprilie
document din 20 15464 . La câteva luni, prin dania din 7 august 1546, cu o lună
noiembrie 1499, înainte de moarte, acelaşi domnitor dona şi satul Baliţa, pe
Ştefan cel Mare Başeu, din ţinutul Dorohoiului, cu heleşteu şi mori5 .
a dat şi întărit În anul 1547, mitropolitul Moldovei Grigore Roşca, vărul
„sfintei” mănă- lui Petru Rareş, adăugă pridvorul bisericii şi sub oblăduirea lui
stiri de la Voro- sunt realizate frescele exterioare de la Voroneţ. Fiind al doilea
neţ o falce de vie ctitor al bisericii de la Voroneţ, mitropolitul Grigore cumpără la
şi 3 fertale pe 21 martie 1551 cu mai multe sute de zloţi şi apoi donează părţi
dealul Hârlăului, din satul Mălini, pe pârâul Mălini, cu loc de moară în Topliţa,
cumpărată cu 65 precum şi două prisăci în ţinutul Cârligătura, în hotarul satului
de zloţi tătărăşti Milcineşti. La acestea se adăugau patru fălci de vie la
de la Nastea, Horodişte, cu cramă, pivniţă şi două livezi de pomi, precum şi 6
Bogdan al III-lea cneaghina visti- sălaşe de ţigani, formate din Danciul, Nichita, Radul, Gateş, alt
Frescă (distrusă) din Biserica „Sfântul erului Iuga, la Radu, Ion cu femeile şi copiii lor 6 . Pe un loc dăruit de Petru
[4] care se adăugau Rareş lângă biserică, mitropolitul primea dreptul să construiască
Nicolae Domnesc” din Iaşi încă 2 fălci şi un chilii „pentru sufletul său şi al părinţilor săi”, ca după moartea
fertal de vie lui acestea să fie folosite şi de alţi călugări. Acest mare ctitor
lângă viile înzestrează biserica cu strane noi, policandru, cărţi, veşminte,
cumpărate1 . cruce şi alte odoare bisericeşti. Şi în timpul mitropolitului
După Grigore Roşca aici ar fi existat călugări cărturari de slavonă şi
moartea marelui română, mai ales că au fost găsite în 1871 şi 1882 celebrele
Ştefan, urmaşul scrieri Codicele Voroneţian şi Psaltirea Voroneţiană, care
său – Bogdan al reprezentă pri-
III-lea, măreşte mele scrieri
domeniul mă- româneşti7 .
năstiresc al Vo- În continu-
roneţului prin are, de bună
dania din 8 voie, monahul
decembrie 1514. Teodosie Drăgoi,
Egumenul fost paharnic, şi
Teofan, care se cu sora lui,
afla la condu- Eudochia, dona
cerea mănăstirii, la 5 aprilie 1558
primea din par- satul Drăgoieşti8 .
tea domnului Fiul lui Alexan-
spre administrare dru Lăpuşneanu,
un iezer, ce se Bogdan, miluia
cheamă Leontie, în 21 ianuarie
cu toate gârlele 1571 mănăstirea
ce curg din de la Voroneţ cu
Petru Rareş, bust în incinta mănăstirii Nistru 2 . La 21 satul Juleşti, cu
Moldoviţa, judeţul Suceava [5] decembrie 1515, tot venitul9 . Din
domeniul era partea aceluiaşi
întregit cu satul monah Teodosie,
Bucureşti (astăzi Capu Codrului), cumpărat cu 300 de zloţi tătărăşti mănăstirea a
de Bogdan al III-lea de la boierul Luca Ilişescul, nepotul lui Ivan primit şi satele
Corlat3 . Din document aflăm că la conducerea mănăstirii se afla Lucăceşti şi
egumenul Paisie şi hotarul satului Bucureşti începea de la Boteşti, donaţia
obârşia pârâului Runcu, se continua peste pădure, drept spre fiind confirmată Petre Şchiopul şi fiul său [6]
Muncelu, trecea dincolo de râul Moldova, apoi peste Topliţa, în de Petru Vodă
jos de moara lui Isachii până la gura pârâului Bălcoaia (astăzi se Şchiopul la 16 iulie 157510 .
află pe teritoriul comunei Capu Câmpului). Prin acest uric se
4 D.I.R., A, veacul XVI, vol. I, p. 481
1 Ibidem, p. 433 - 437 5 Ibidem, p. 489 - 491
2 D.I.R.A, veacul XVI, vol. II (1501 – 1550), Ed. Academiei, 6 V. Măzerean, op. cit.., p.73 – 77; Catalogul documentelor
Bucureşti, 1953, p. 100 - 102 moldoveneşti în Arhiva Istorică Centrală, Ed. Academiei,
3 V. Măzerean, Condica mănăstirii Voroneţul, publicată de Bucureşti, vol. I (1387 – 1620), p. 127 – 129 (se va cita în
Istorie

Simion Florea Marian, Suceava, 1900, p. 29-31; Din tezaurul continuare: C.D.M.)
documentar sucevean, volum întocmit de V. Miron, Mihai- 7 M. Păcurariu, op. cit., p. 423
Ştefan Ceaşu, G. Irimescu, Sevastiţa Irimescu, Bucureşti, 1983, 8 Teodor Balan, Documente bucovinene, vol. I, Bucureşti, 1933, p. 65
p. 55-56 (se va cita în continuare D.T.D.S); D.I.R., A, vecul XVI, 9 V. Măzărean, op. cit.., p. 78
vol.I (1501-1550), p.101 10 Ibidem, p. 39 – 41.
 26 Lohanul nr. 14
Mitropolit Mănăstirea Suceviţa avea o branişte de 166,4 km² (în anul
ul Sucevei şi 1583) şi încă 133,3 km² pe Muntele Giumalău (în anul 1600)6 .
Agathon, epis-
cop de Roman, 2. Domeniul mănăstirii Voroneţ în secolele XVII – XVIII
mărturiseau la În secolele XVII – XVIII, Mănăstirea Voroneţ nu a
25 august 1583 cunoscut a creşterea semnificativă în ceea ce priveşte domeniul
că Gheorghe, bisericesc. În schimb, mănăstirea de la Voroneţ a primit aşa
episcop de numitele „cărţi de milă”, prin care beneficia de imunităţi7 .
Rădăuţi, fiul ma- Astfel, domnitorul Ieremia Movilă dădea pentru hramul Sfântul
relui logofăt Ion mucenic Gheorghe al mănăstirii Voroneţ, prin documentul din
Movilă, şi frate 27 martie 1598, o bute de secară, o bute de orz, un poloboc de
cu viitorii domni vin, un poloboc de stridie, ceară, 3 zloţi pentru tămâie şi 6 taleri
Ieremia şi Simi- de cheltuială8 . Peste patru ani, acelaşi domn dăruia pentru
on Movilă, a praznicul bisericii o bute de secară, 1 poloboc de vin, 3 galbeni
răscumpărat sa- pentru tămâie, ceară9 . De asemenea, domnitorul împuternicea în
tul Verbia pe 18 septembrie 1604 mănăstirea să-şi adune vecinii fugiţi în ţară
Jijia cu mori şi pe moşiile boiereşti. Boierii care se împotriveau acestei porunci
iaz, de la trebuiau să plătească domniei o sută de taleri de argint 10 . Peste
Mănăstirea Vo- un an, domnitorul Ieremia Movilă întărea un vad de moară şi un
roneţ, pe care le heleşteu pe apa Başeului, în satul Baliţa, şi hotăra ca vătaful
dăruieşte Mănăs- Griga şi întreg satul Tătărăşeni să strice iazul care l-au făcut pe
tirii Suceviţa1 . acelaşi râu 11 .
Acelaşi episcop Prin ispisocul din 22 martie 1608, Constantin Movilă oferea
de Rădăuţi, scutire de vamă pentru două măji de peşte 12 , iar la 5 iunie 1609
Gheorghe Mo- hotăra ca satul Suhlinţi să slujească numai sfintei mănăstiri de la
vilă, împreună Voroneţ 13 şi întărea mănăstirii mai mulţi robi ţigani14 . În continuare,
cu fratele său domnitorul Ştefan Tomşa al II-lea dăruia mănăstirii pentru hramul
Ieremia Movilă vornicul Ieremia,
Văl funerar aflat la Mănăstirea Suceviţa bisericii la Sfântul Gheorghe un colod de secară, un colod de orz, un
viitorul domn al poloboc cu vin,
Moldovei, îl de- 3 zloţi pentru
termină pe domnitorul Petru Şchiopul să întărească la 14 tămâie, 6 taleri
decembrie 1585 Mănăstirii Voroneţ satul Suhlinţi, din ţinutul pentru cheltuiala
Soroca. Ambii depuneau mărturie că actele de donaţie şi vechile praznicului.
privilegii au ars într-o cliserniţă2 . Pentru ceară şi
În timpul egumenului Aftanasii, ieromonahul Efrem miere, domnul
Ivăncuţă dăruia la 1 mai 1588 o suprafaţă de 6 fălci de vie la le-a iertat deset-
Cotnari3 . Ieremia Movilă, într-o carte domnească din 8 ianuarie ina pentru toţi
1599, trimisă marelui vătav de la Cârligătura, anunţa că a dăruit stupii din bra-
Voroneţului satul Micşineşti. Domnitorul renunţa la dările niştea mănăs-
satului către domnie, în schimb hotăra că gloaba şi deşugubina tirii15 . Ştefan
trebuiau date de sătenii din Micşineşti către mănăstire 4 . Tomşa al II-lea
Ultima donaţie efectuată la sfârşitul secolului al XVII-lea poruncea, la 12
a fost cea a marelui vornic din Ţara de Sus, Grigorcea. Acesta martie 1612,
dăruia la 17 decembrie 1599, înainte să moară, prin ispisocul de vătafilor din
la Ieremia Movilă, satul Trăisteni cu heleşteu şi mori, satele ţinutul Sucevei
Hnilovoda (numit şi Ghizdie) şi Târnauca, toate din ţinutul să ajute mănăs-
Soroca5 . În schimb, el avea să fie înmormântat, aşa cum cerea, tirea la găsirea
în pronaosul bisericii Voroneţ. şi readucerea
Din prezentarea acestor donaţii efectuate către Mănăstirea vecinilor fugiţi
Voroneţ, se constată că aceasta avea în stăpânire 14 sate, situate prin satele
pe valea râurilor Moldova, Suha Bucovineană, Siret, pe Başeu boiereşti, pen-
sau dincolo de Prut. Alături de sate, în proprietatea mănăstirii se tru că egume-
aflau numeroase mori, iazuri, vii, păşuni, sălaşe de ţigani şi nu nul nu poate
în ultimul rând o branişte întinsă. Miron Barnovschi
„să-i strângă Tablou votiv în biserica sa din Iaşi [7]
Braniştea mănăstirii de la Voroneţ oferea venituri ca din cauza vata-
urmare a creşterii animalelor, din vânat şi pescuit, precum şi
hrană pentru călugări. Ca întindere era mult mai mică faţă de
braniştea Mănăstirii Putna, dar mai mare faţă de cele ale 6 P. Blaj, I. Iosep, Contribuţii la cunoaşterea braniştilor din
mănăstirilor Humor şi Suceviţa. Astfel, în 1515, Mănăstirea Bucovina, în „Suceava. Anuarul Muzeului Bucovinei”, XVII-
Voroneţ avea o branişte de circa 121,7 km², iar în 1630 ajungea XVIII-XIX, 1990-1991-1992, Suceava, p.101
la 703,1 km², pe când Mănăstirea Putna dispunea de o branişte 7 R. Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova,
de 786,6 km² (în 1490) şi de 1406,2 km² în anul 1647. Bucureşti, 1907, p. 230
Mănăstirea Moldoviţa dispunea de o branişte în suprafaţă de 8 V. Măzerean, op. cit., p. 78
470 km² (1534), cea din Humor – 264 km² (1600), în timp ce
9 Ibidem, p. 79
10 D.T.D.S., p. 83
1 C.D.M., vol. I, p. 182 11 C.D.M, vol. I, p. 291
Istorie

2 V. Măzerean, op. cit., p. 51 12 D.I.R., A, Moldova, veacul XVII, vol. II (1606 -1610), Ed.
3 C.D.M., vol. I, p. 203 Academiei, 1953, p.148
4 V. Măzerean, op. cit. p. 77 13 V. Măzerean, op. cit., p. 54
5 D.I.R. A, veacul XVI, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1952, 14 C.D.M., vol. I, p. 316, document datat 23 iunie 1608.
p. 274 - 275 15 D.T.D.S., p. 92-93
Octombrie 2010
Biserica „Sfântul Gheorghe”, Mănăstirea Voroneţ
manilor boiereşti”1 .
Următorul domn al Moldovei, Alexandru Movilă, cerea
prin documentul din 6 ianuarie 1616 vătafilor, şugubinarilor,
olăcarilor şi globnicilor din ţinutul Sucevei, să nu pătrundă în
satele mănăstirii „să le judece, să nu le globească, nici bucatele
să nu le tragă pentru alţi oameni”2 . Apoi, mănăstirea s-a
bucurat şi de scutirea vamă pentru două măji de peşte din partea
domnitorului Miron Barnovschi, la care se adăuga scutirea de a
plăti brudina3 . Acest domnitor dădea în 12 ianuarie 1628 un
aşezământ pentru vecinii mănăstirii Voroneţ, poruncind
pârcălabilor să fie aducă vecinii fugiţi „de unde ar fi cu tot ce ar
avea”4 . În primăvara anului următor, mănăstirea este prădată de
tâlhari care au furat „cădelniţe de argintu şi chivote şi cupe”. O
parte dintre ei sunt prinşi, alţii reuşesc să scape în zona Bistriţei.
Sunt amintiţi tâlharii Ion din Urmeneş, Gheorghe din Pătrăuţi şi
Istratie din Rotompăneşti5 .
La acest început de secol XVII, mănăstirea îşi măreşte
suprafaţa domeniului cu încă două fălci de vie la Cotnari, sub
dealul Cătălina, prin dania diacului Toader, fiul popii Gavril din
Suceava, în timp ce o serie de domnitori întăresc daniile
efectuate în secolele precedente6 . Radu Mihnea întărea
Voroneţului satul Suhlinţi şi acorda mănăstirii privilegiul să
cheme ruşi, leşi, ungureni, munteni, sârbi, să întemeieze o
slobozie, iar oamenii să fie scutiţi timp de trei ani să nu dea
dăjdii, desetina pe stupi, nici goştina pe oi sau porci7 . Ştefan al
II-lea Tomşa întărea la 14 ianuarie 1622 mănăstirii Voroneţ
satele Tărnăuca şi Trăisteni, ce sunt pe Cobâlta (Cobolta), din
ţinutul Soroca, dăruite de fostul mare vornic Grigorcea. În
document se menţiona că aceste au fost „asuprite şi împresurate
de Trifan, fost clucer”, ucis când s-a aliat cu ceilalţi boieri
pribegi, în timpul lui Constantin Movilă8 . Domnitorul Moise
Movilă întărea braniştea mănăstirii Voroneţ prin documentul
din 26 octombrie 1630, care se întindea de la Topliţa Rece, la
Ascuţita, la Măgura Sărată, Măgura Caprei, Diecelul, Pietrele
Arse, Prislopul Toderescului, Izvorul Chirilului, până la
1 D. I. R., A, veacul XVII, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti,
1954, p. 71 - 72
2 D.I.R., A, veac XVII, vol. IV (1616 – 1620), p. 1
3 V. Măzerean, op. cit., p. 80
4 D.R.H., A, veacul XVII, vol. XIX (1626 – 1628), Ed.
Academiei, Bucureşti, 1969, p. 392 – 393
5 E. Hurmuzachi, Documente privitoare la Istoria Românilor,
vol. XV, partea II, Acte şi scrisori din arhivele oraşelor
ardelene (Bistriţa, Braşov, Sibiu), 1601 -1825, Bucureşti, 1913,
p. 968 -969 (se va cita în continuare: D.P.I.R)
6 C.D.M. vol. I, p. 404
7 V. Măzerean, op. cit., p.52
8 D.T.D.S, p. 111
27
Bistriţa, apoi pe Bistriţa în jos până la Izvorul Rău, obcina toată
până în vârful Şarului, Cotrăgaşul în sus, Plaiul Colbului, din
Ostrişoara până în Dealul Măceşului, apoi până în vadul
Negrilesii, în vadul Ciumârnii, obcina până la Clădita, Şuvărăta
Mare după Rotundul până în gura pârâului Bălcoaia9 . Acelaşi
domn întărea la 13 ianuarie 1631 stăpânirea mănăstirii asupra
satului Suhlinţi, „ca să fie dreaptă moşie, danie şi miluire”10 .
Miron vodă Barnovschi confirma şi el mănăstirii ţiganii ei,
poruncind slugilor hătmăneşti „să nu-i ciuboţească, să nu-i
globească”11 . În posesia călugărilor de la mănăstire se aflau
Buzarna, cu femeia şi copiii lui, Isac cu femeia şi copiii,
Nichifor cu familia lui, Ager cu femeie şi cu copii, la care se
adăugau cu familiile lor Lupul, Burde, Ciocârlan, şi Marica,
Nupce, Ana şi Parasca cu copiii lor. Şi domnitorul Gheorghe
Ghica întărea mănăstirii mai multe familii de robi ţigani, înscrişi
în documentul din 12 mai 165812 . Aceştia erau iertaţi de diferite
taxe şi alături de capii familiilor menţionate cu trei decenii în
urmă, mai existau în posesia călugărilor şi Vasile cu femeia lui,
Andrei cu femeie şi copii, Ilie cu femeie şi copii, la care se
adăugau Grigorce, Ionaşcu Crăciunaş, Pavel Ilie, Grigor,
Ionaşcu Hornace, Mihail, Arsenii, Miron, Ion şi Vasile
Candriman, cu femeile şi copiii lor.
Partenie, egumen de Voroneţ, a purtat corespondenţă cu
bistriţenii cu diferite prilejuri. Astfel, în 1635 îl ruga pe Simon,
marele Birău din Bistriţa, să-l ajute pe omul lui să schimbe grâu
cu pânză, având nevoie de 200 coţi de pânză pentru cămăşile
călugărilor13 . Peste 10 ani, acelaşi egumen şi cu tot soborul
mănăstirii scria bistriţenilor pentru a recomanda pe un călugăr şi
un poslujnic, trimişi cu afaceri în zonă14 .
În prima jumătate a secolului al XVII-lea se constată şi o
serie de schimburi de terenuri sau vinderea lor. Prin documentul
din 24 septembrie 1634 se adeverea domnitorului Vasile Lupu,
că Mănăstirea Voroneţ a schimbat seliştea Milcineşti, din
ţinutul Cârligătura, cu seliştea Muşinţi, de lângă târgul Siret, al
vornicului Ionaşco Jora, şi au primit în plus sumă de bani15 . La
7 septembrie 1640, mănăstirea Voroneţ vindea lui Lupul
Stroescul satul şi săliştea Subraneţ, din ţinutul Cernăuţi, pentru
o pereche de odăjdii din damasc, câţiva stupi şi 100 de
galbeni16 . Prin zapisul domnitorului Ştefan Petriceicu, din 8
ianuarie 1665, acesta se învoia cu mănăstirea Voroneţ pentru
Satul Voroneţ [8]
9 V. Măzerean, op. cit., p. 17-18.
10 Ibidem, p. 53
11 C.D.M, vol. II (1621 – 1652), p. 90, document din 5 mai
1627.
12 Ibidem, p. 96 -97
Istorie
13 D.P.I.R., vol. XV, partea II, p. 1015 - 1016
14 Ibidem, p. 1128
15 D.R.H., A, vol. XX (1634), p. 293
16 T. Balan, Documente bucovinene, vol. I (1507 – 1653),
Cernăuţi, p. 225.
 28 Lohanul nr. 14
nişte heleştee de pe Mihail Racoviţă dă-
Başeu, iar călugării deau scutire la 25
aveau dreptul la martie 1701, res-
morile cu tot pectiv la 20 ianuarie
venitul lor1 . 1704, pentru 12
În a doua poslujnici, cu ace-
jumătate a seco- leaşi obligaţii8 . Pri-
lului al XVII-lea, mul, la 30 iulie
călugării de la 1701, întărea şi
mănăstirea Voro- hotarele braniştii
neţ au adresat jalbă mănăstirii Voroneţ
către domnie prin care se întindea la
care reclamau că fel ca în documentul
nişte oameni din din 1630. În anul
Câmpulung şedeau 1713, Nicolae vodă
pe teritoriul mănăs- Mavrocordat s-a
tirii. Aceşti oameni milostivit să ierte 8
erau nevoiţi să poslujnici pentru
părăsească locul mănăstire. La fel a
sau rămâneau dacă procedat şi Mihail
deveneau vecinii Racoviţă în 1716,
mănăstirii2 . De care a dat şi întărit
asemenea, mănăs- mănăstirii 8 posluj-
tirea s-a aflat în nici, aceştia fiind
conflict cu Gavril, obligaţi doar să dea
Simeon Măscăraş desetina şi goştina.
Constantin Cantemir [9] şi cu Nicoară Domnitorul întărea
Cojocel, vecini din şi braniştea mănăs-
Stulpicani, pentru tirii, călugării având Mihai Racoviţă [11]
nişte lazuri3 . Prin stăpânire pe munţi,
cartea domnească a pe pâraie cu peşti9 .
domnitorului Eus- De asemenea, la 11
tatie Dabija, din 20 mai 1719, acelaşi
aprilie 1665, către domn dădea carte
boierul Nacul, fost egumenului mănăs-
stolnic, acesta era tirii să ia zeciuiala
trimis să meargă în de pe toate moşiile
zona Stulpicani să mănăstirii, din
redea mănăstirii „pâine, fâneţe,
Voroneţ lazurile cu grădini, prisăci cu
fân cu tot, iar stupi şi din toate
câmpulungenii e- câte s-ar afla pe
rau nevoiţi să-şi ia acele moşii”10 , apoi
banii de la vecinii întărea stăpânirea
fugiţi din Stul- mănăstirii Voroneţ
picani4 . A doua zi, asupra satului Stul-
acelaşi domn picani şi dreptul la
ordona căpitanului zeciuială11 . Peste
de călăraşi de la cinci ani, Mihail
Nicolae Mavrocordat [10] Verejeani să obli- Racoviţă micşora
ge, „să-i lege de numărul posluj-
grumaz”, pe oamenii ce trăiesc alături de ei să dea zeciuiala nicilor la 4, ultimul
cuvenită mănăstirii5 . scutit fiind Toader
La sfârşitul secolului al XVII-lea mănăstirea a beneficiat Burlui12 . Domni-
de scutire de unele dări. Astfel, Constantin Cantemir „a dat şi torii interziceau
miluit” ca toţi poslujnicii mănăstirii să nu dea nici zlotul, nici pârcălabilor de
galbenul, nici talerul, în schimb erau nevoiţi să dea goştina sau ţinut, vornicilor din Grigore al II-lea (Alexandru) Ghica [12]
desetina pe oi, porci şi stupi6 . Fiul său, Antioh Cantemir, a dat Câmpulung, şugu-
şi el un hrisov domnesc la 20 octombrie 1699, prin care erau binarilor, globni-
iertaţi 12 poslujnici să dea sulgiul, ilişul, zlotul, talerul, iar în cilor să nu se amestece în problemele mănăstirii, ci doar
schimb erau nevoiţi să dea desetina şi goştina pentru stupi, oi şi egumenul avea dreptul să-i judece pe poslujnici.
porci7 . La 9 iulie 1728, Petru Cârnul din Dorna, împreună cu
La începutul secolului următor, domnii Constantin Duca şi Vasile Pătâlica şi Todaşco Ştefanel, recunoşteau că Mănăstirea
Voroneţ este stăpâna moşiei Bărnariu, din gura Plotunului în
sus, şi se obligau ca împreună cu toţi sătenii vor da pentru
1 C.D. M., vol. III, 1653 – 1675, p. 246
2 V. Măzerean, op. cit., p. 7, document din 10 aprilie 1631.
Istorie

3 Ibidem, p. 7 8 Ibidem, p. 81
4 Ibidem, p. 8 9 Ibidem, p. 26
5 D.T.D.S., p. 181 10 D.T.D.S., p. 223
6 V. Măzerean, op. cit., p. 80 11 Ibidem, p. 228
7 Ibidem, p. 80 -81 12 V. Măzerean, op. cit., p. 81 -83
Octombrie 2010
folosirea moşiei venitul cuvenit acesteia1 .
Egumenul Ioanichii primea carte domnească de la Grigore
al II-lea Ghica, la 10 ianuarie 1729, pentru 8 poslujnici, iar
Constantin Mavrocordat dădea sfintei mănăstiri să ia din vama
mare câte două ocale untdelemn şi 8 dramuri tămâie pe lună
pentru luminarea icoanelor2 .
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, mănăstirea s-a
aflat în conflict, atât cu mănăstirile vecine cât şi cu răzeşi,
pentru stabilirea hotarelor sau pentru încălcarea lor. Astfel,
acelaşi domn al Moldovei, Grigore al II-lea Ghica, îl însărcina
pe boierul Şerban Cantacuzino să rezolve jalba egumenului
Teofan, care era nemulţumit de câmpulungenii care coseau şi
păşunau pe braniştea mănăstirii, pescuiau şi vânau fără a da
venitul după obicei. La fel, egumenul era nemulţumit de
locuitorii din Drăgoieşti, care sunt vecini ai mănăstirii şi nu dau
şi ei venitul cuvenit Voroneţului3 .
Constantin Mavrocordat acorda egumenului Teofan, la 12
ianuarie 1734, o carte domnească prin care Mănăstirea Voroneţ
avea dreptul să stăpânească braniştea din zona munţilor şi
nimeni nu avea voie să intre pe moşia mănăstirii.
Cel mai lung conflict a fost cu Mănăstirea Suceviţa pentru
delimitarea hotarelor dintre cele două domenii. La 16 mai 1739,
stolnicul Şerban Cantacuzino a cercetat toată pricina hotarului şi
a hotărât ca Topliţa Rece, Ascuţita şi Măgura Sărată, Valea
Sacă să intre în posesia Mănăstirii Moldoviţa în cazul când
această mănăstire prezenta un document de la Petru Rareş,
ctitorul acesteia. Călugării de la Moldoviţa au adus toate
ispisoacele, fără documentul cerut care să ateste dania realizată
de Petru Rareş 4 . Peste patru ani, în ianuarie 1743, ispravnicul
ţinutului Sucevei, armaşul Constantin Cantacuzino, pârcălabul
Toader Bădeliţă, şetrariul Solomon şi Ştefan Gherghel, au fost
trimişi să hotărască soarta unor teritorii care erau disputate în
zona Câmpulungului de către egumenul de la Moldoviţa cu cei
de la Voroneţ şi Humor. Situaţia nu a fost rezolvată şi la 8 iulie
1743 erau trimişi din nou vornicul Toader Bădeliţă, şetrariul
Solomon şi Ştefan Gherghel să hotărască hotarul dintre
domeniile mănăstirilor5 . De asemenea, egumenul şi tot soborul
de la Mănăstirea Voroneţ au adresat o jalbă următorului domn,
Ioan Mavro-
cordat, în care
menţionau că pe
moşia Valea
Sacă şi muntele
Toderescul au
intrat călugării
de la Moldoviţa.
În această
perioadă au fost
date cărţi dom-
neşti prin care
mănăstirea a pri-
mit ţigani în
urma împărţelii
cu egumenul
Calistru, de la
Mănăstirea Pro-
bota. După învo-
ială, Probota
rămânea cu Gri-
gore Puiul şi
femeia lui şi cu
feciorii lor, iar
Voroneţul o pri-
mea pe Paras-
[13]
Constantin Mavrocordat chiva cu toată
29
partea ei din copii6 . Egumenul Nicanor al Mănăstirii Neamţ
menţiona într-o scrisoare că această mănăstire este datoare cu 2
ţigănci şi se învoia să dea pentru această datorie alte 2 ţigănci.
Ioniţă Pisosţchi primea de la mănăstirea Voroneţ două copile,
Lupa şi Măriuţa, fetele unui ţigan lăutar, iar mănăstirea o
primea pe Nastasia. Vărul lui, Ion Brăescul, menţiona că pentru
Nastasia, fata ţiganului Tanasă, a dat o fată pe nume Elena. Un
alt egumen de la mănăstirea Probota, Aftanasii, în urma unei
împărţeli cu mănăstirea Voroneţ, primea pe Toader cu toată
seminţia lui, iar cei de la Voroneţ pe ţiganca Nastasia cu toţi
copiii ei şi un sălaş de ţigani7 . Într-o mărturie dată de sătenii din
Drăgoieşti, de Constantin Brădăţan, Toader Păntelei, de la
vornicul Grigoraş şi de la alţi săteni din Capu Codrului, sunt
menţionaţi ţiganii robi ai Mănăstirii Voroneţ: Toader, Ioniţă,
Macovei, Eutimii, Gavril, Darie, toţi feciorii lui Chirilă, precum
şi pe Miron, Gavril, Ursul, Ilie, Ioniţă, Eutimii, feciorii lui
Toader Alexii8 .
De un real folos pentru analiza gospodăriei mănăstirii
Voroneţ o reprezintă „Catastihul de sămile tuturor mănăstirilor
de ţară din leat 7250 până la leat 7251”9 . Din „Sama
mănăstirii Voroneţ” se constată că aceasta deţinea 22 de moşii,
din care 7 erau locuite, iar pentru 10 din ele nu este precizat
acest fapt. Sunt menţionate, printre altele, moşiile de la Balinţi,
Vlădeni, Drăgoieşti, Lucăceşti, Boteşti, Bucureşti, Ştulbicani,
Holda, Crucea, Cojoci, Molid, Negrileasa, Săhăstria, braniştile
de pe apa Bistriţei. Averea era constituită din 31 bovine, 7
cabaline, 8 oi, 16 stupi şi 18 râmâtori10 . În cămara mânăstirii se
aflau şi 100 merţe de cereale, precum şi 50 de stoguri de fân 11 .
Aceste stoguri erau mai puţine decât ale celorlalte mănăstiri,
însă ele valorau 50 de lei, ceea ce echivala cu aproape jumătate
din veniturile mănăstirii12 . Din declaraţiile egumenului Calistru
venitul era de 108 lei şi 3 potronici, obţinuţi din vânzarea a
patru boi şi a unei vaci, precum şi a unei iepe. Au fost obţinuţi 3
lei de pe moşia Balinţi, 8 lei de pe moşia din Holda, 2 lei de la
Crucea, 3 lei de la Cojoci. Venitul braniştei se ridica la 34 lei şi
4 potronici, la care se adăugau 16 lei obţinuţi de la 4 mori13 .
Procentul veniturilor obţinute din vânzarea animalelor era de
52%, iar o vacă se vindea cu 7 – 8 lei, o oaie cu un leu şi 6
potronici, un ţap cu 1 leu şi 6 potronici, un porc cu 2 lei, în timp
ce un bou mare ajungea să coste 10 – 14 lei.
După unele constatări se pare că egumenul nu a declarat
toată averea, nici toate veniturile, exagerând unele cheltuieli14 .
Faţă de alte mănăstiri care înregistrează minusuri la bilanţul
general, mănăstirea Voroneţ este o excepţie. Astfel, cheltuielile
sunt mai mici decât veniturile, totalizând 93 de lei şi 8
potronici, rezultând un profit de 14 lei şi 4 potronici. Au fost
cheltuiţi bani pentru cumpărarea a două potcape, în valoare de 3
lei şi 2 potronici, şi a două perechi de ciubote pentru călugări, a
unor sumane în valoare de 4 lei pentru ţiganii robi, a unei
catrinţe de 7 potronici pentru bucătăreasă, 2 lei au fost cheltuiţi
pentru potcovitul cailor. Egumenul a mai cheltuit 1 leu şi 9
potronici pentru „tocmitul porţii mănăstireşti”, 4 lei şi 2
potronici pentru prefacerea unei mori, 5 lei şi 4 potronici pentru
6 Ibidem, p. 97-98
7 Ibidem, p. 97- 100
8 Ibidem, p. 100-101
9 Publicat de I. Bogdan în „Buletinul Comisiei Istorice a
României”, vol. I, Bucureşti, 1915 (se va cita în continuare
B.C.I.R.)
10 Ibidem, p. 232 - 235
11 Ibidem, p. 233
12 N. Corivan, I. Grămadă, Despre gospodăria feudală din
Moldova în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, Extras din
“Studii şi materiale de istorie medie”, vol. V, Ed. Academiei,
Istorie

1 D.T.D.S., p. 232 Bucureşti, 1962, p. 265

2 V. Măzerean, op. cit., p. 83 13 I. Bogdan, op. cit., în B.C.I.R., p. 234 - 235; 1 leu = 12
3 Ibidem, p. 19 potronici sau 120 de bani
4 Ibidem, p. 21 14 V. Mihordea, Relaţiile agrare din sec. al XVIII în Moldova,
5 Ibidem, p. 22 Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 66
 30
cumpărarea de oale, străchini şi o căldare, 1 leu a fost cheltuit la
iarmarocul Sucevei, 2 lei şi 6 potronici pentru bucate la
pomenirea ctitorilor şi 2 lei şi 9 potronici pentru procurarea de
fier folosit la mori1 .
În rândul cheltuielilor se înscriu şi dările către domnie.
Mănăstirea era nevoită să dea 3 lei şi 4 potronici pentru goştina
oilor, în timp ce pentru desetina pe stupi şi „râmători” erau daţi
3 lei şi 9 potronici, acestea fiind cele mai mici impozite plătite
din rândul mănăstirilor din Moldova2 . Goştina pentru o oaie era
de 1,1 ¼ potronici sau 1 ½ potronici, ceea ce reprezenta a zecea
parte până la a opta parte din preţul ei. Desetina pe stup era de
1 3/10 sau 1 32/100 potronici, iar pe un râmător se percepea 1 ¾
potronici, pentru ca vădrăritul era de 0,36, 0,44 sau 0,48
potronici de vadră3 . Alături de aceste cheltuieli se mai adăugau
şi altele considerate ca fiind exagerate. Cele două călătorii ale
egumenului mănăstirii Voroneţ la Iaşi au costat 12 lei, în timp
ce un călugăr trimis cu peşte la mitropolie a primit 6 potronici
pentru cheltuială. Pentru îmbrăcămintea egumenului au fost
cheltuiţi 15 lei, mai mult decât s-a cheltuit pentru toţi călugării
şi argaţii mănăstirii. În ceea ce priveşte importanţa rentei în bani
din totalul veniturilor, istoricul N. Corivan constata că, pentru
prima jumătate a secolului al XVIII-lea, aceasta era cel mult
47% din totalul veniturilor4 .
În continuare, situaţia conflictuală cu cele două mănăstiri
nu a fost rezolvată. De aceea, egumenul de la Voroneţ a adresat
o jalbă în care arăta că hotarul a fost încălcat de către călugării
de la mănăstirile Moldoviţa şi Humor. La 5 mai 1750,
ispravnicul ţinutului Suceava, Vasile Balş, era trimis la moşia
Bucureşti, care se învecina cu moşia Mănăstirii Moldoviţa, şi la
o poiană, ce se învecina cu locul Mănăstirii Humor, să cerceteze
şi să îndrepte hotarul acestor moşii, apoi să pună stâlpi din
piatră5 .
Domnitorul Constantin Racoviţă confirma hotarul la 31
iulie 1751 în favoarea călugărilor de la Voroneţ, conduşi de
ieromonahul Nectarie, hotărând că egumenul Ioanichii şi ceilalţi
călugări de la Moldoviţa au încălcat proprietatea Mănăstirii
Voroneţ 6 . În urma unei noi judecăţi dintre egumenii Nectarie şi
Ioanichii, Mănăstirea Voroneţ obţinea la 2 august 1751
confirmarea asupra unui loc de din Topliţa Rece până la
Prislopul Toderescului, din hotarul Stulpicanilor7 . Acelaşi
domnitor confirma egumenului Ghedeon stăpânirea moşiilor
Tărnovca, Voloca, Suhlinţi, Cobolta şi dreptul de a strânge a
zecea parte din venitul lor.8 .
La 12 ianuarie 1754, Matei Ghica, domnul Moldovei,
dădea o carte lui Calistru, egumenul de la Mănăstirea Voroneţ,
prin care întărea acesteia stăpânirea asupra moşiilor sale cu toţi
oamenii. Oamenii de pe moşie erau obligaţi să lucreze 12 zile
pe an sau să dea 2 lei de casă şi dijma locului9 . Cele 12 zile de
clacă erau împărţite în 6 zile care trebuiau efectuate vara şi 6
zile iarna. Acelaşi domnitor, la 3 noiembrie 1755 împuternicea
pe boierii Constantin Cantacuzino, V. Balş, Vasile Başotă din
ţinutul Sucevei şi ispravnicului Ianacache să judece jalba
egumenului Ghedeon de la Voroneţ. Acesta se plângea că
oamenii din Drăgoieşti au luat peste 8 merţe de porumb din
coşerele mănăstirii, că Simeon Cozan ţinea de mai bine de 10
ani o bucată de pământ din braniştea mănăstirii, că Şandru
Ungureanul şi-a făcut casă pe ţarina mănăstirii10 . Peste două
1 I. Bogdan, op. cit., în B.C.I.R., p. 232-235
2 N. Corivan, N. Grămadă, op. cit., în loc. cit., p. 268
3 I. Bogdan, op. cit., în B.C.I.R., p. 219
4 N. Corivan, Contribuţii la obligaţiile ţăranilor din Moldova în
prima jumătate a sec. al XVIII-lea, în „Studii şi cercetări
ştiinţifice”, VIII (1957), Fasc. 1, Ed. Academiei, Iaşi, 1957
5 V. Măzerean, op. cit., p. 31
Istorie
6 Ibidem, p. 22 - 23
7 Ibidem, p. 15
8 Ibidem, p. 53 - 54
9 D.T.D.S., p. 294
10 V. Măzerean, op. cit., p. 42
Lohanul nr. 14
săptămâni, comisia de judecată dădea carte de judecată
egumenului Ghedeon în care se arăta că oamenii din Drăgoieşti
trebuiau „să facă zaplazul împrejurul mănăstirii”, că Şandru
Ungureanul trebuia să-şi mute casa în sălişte, iar Simeon Cozan
trebuia să fie judecat de paharnicul Dinu, deoarece era
câmpulungean 11 .
Peste doi ani, Matei vodă Ghica a dat la 11 ianuarie 1756
o carte domnească egumenului Ghedeon, prin care confirma
hotarele moşiei mănăstirii de la Voroneţ, ţinând cont de toate
documentele prezentate. Călugării de la Mănăstirea Moldoviţa
erau obligaţi să nu încalce hotarul stabilit şi să dea ce au luat
înainte, iar documentele primite de Mănăstirea Moldoviţa de la
domnitorul Racoviţă să fie luate şi date domniei12 . Peste câteva
luni, la 1 iulie 1756, domnul Constantin Racoviţă, în urma unei
noi jalbe a egumenului Macarie de la Voroneţ, hotăra ca nimeni
nu avea voie să calce braniştea, „nici caturguri să taie, nici
dihănii să prindă, nici văile să păscuiască, ci întâi să se
întocmească cu părinţii călugări, să plătiască obiceiul
mănăstirii”13 . În aceeaşi zi, acelaşi egumen, primea confirmare
asupra moşiilor Drăgoieşti şi Stulpicani, la care se adăuga moşia
Vlădeni, din zona Botoşanilor, cu tot venitul. Toţi oamenii de
pe moşii erau obligaţi să lucreze 12 zile pe an mănăstirii, din
care 6 zile vara şi 6 zile iarna, sau după orânduiala egumenului.
Cei care nu lucrau erau obligaţi să dea 2 lei şi dijma din toate
semănăturile.
Mănăstirea Voroneţ - peretele sudic
În timpul aceluiaşi domnitor, Constantin Racoviţă,
mănăstirea a intrat în conflict cu oamenii din Capu Codrului
(Bucureşti) pentru două poieni. În schimbul unei datorii de 56
de lei, mănăstirea a dat cele două poieni lui Ivan Armanul, însă
poienile au fost folosite de oamenii cu dobitoacele lor din Capu
Codrului. Ispravnicii Dinu Cantacuzino şi Dumitru Lascarache
trebuiau să cerceteze şi plângerea egumenului Macarie faţă de
Simeon Cozan, câmpulungean care şedea pe moşia mănăstirii la
Crucea şi refuza să dea venitul moşiei14 . Egumenul Ghedeon, în
urma unei jalbe adresate domniei, obţinea dreptul ca oamenii de
pe moşia Vlădeni „să împlinească lucrul de boieresc de când nu
au lucrat”, sau să dea un leu pe an şi „zeciuiala moşiei din
toate”15 . O altă judecată a avut mănăstirea cu logofătul Dumitru
Sturza pentru moşia Tăistreni, cu Lupu Balş pentru moşia
Tărnovca, apoi cu Ursache din satul Coreşniţa de la Nistru 16 .
Domnul C. Racoviţă confirma – la 29 iunie 1756 –
11 Ibidem, p. 43
12 Ibidem, p. 24 - 25
13 Ibidem, p. 25 - 26
14 Ibidem, p. 44 - 45
15 Ibidem, p. 47
16 Ibidem, p. 58 - 63
Octombrie 2010
stăpânirea Mănăstirii Voroneţ asupra moşiei Hlinovode 1 (care
se numea la mijlocul secolului al XVII-lea Ghizdita) şi apoi
scutea mănăstirea de 100 oi de goştină, 10 vite de văcărit, 300
vedre vin de vedrit şi 4 poslujnici de toate dările2 . Peste două
săptămâni, a fost din nou redeschisă problema stabilirii
hotarului dintre mănăstirile Voroneţ şi Moldoviţa. Au fost
trimişi pe moşia Vama: fostul mare medelnicer Vasile Başotă,
vornicul de poartă Ştefan Popescu şi medelnicerul Constantin
Lână, care în prezenţa egumenilor şi călugărilor de la cele două
mănăstiri şi a oamenilor bătrâni şi tineri din Câmpulung, Vama
şi Ştiulbicani (Stulpicani) au cercetat toate ispisoacele date de-a
lungul timpului. Egumenul Mănăstirii Voroneţ, Macarie, nu a
putut să arate semnele de hotar, în schimb s-au găsit 20 de
bătrâni din Vama şi Câmpulung şi un preot care au arătat că
Topliţa Rece este drept la gura Suhii Mari şi lângă gura Văii
Săci. Din cercetările de la faţa locului şi din documentele
prezentate de Mănăstirea Moldoviţa s-a constatat că aceasta are
dreptul asupra moşiei Vama, că Prislopul Toderescului de lângă
Rarău, peste care s-au întins călugării de la Voroneţ, să rămână
în stăpânirea Mănăstirii Moldoviţa. Călugării de la această
mănăstire au prezentat pentru acest teritoriu o danie a lui
Grigore Udre, mare vătaf de Suceava, şi un ispisoc de întărire
pe muntele Toderescul de la Vasile Lupu din 30 martie 16423 .
La 17 iulie 1756, aceeaşi reprezentanţi ai domniei au fost
şi la Berchişeşti,
unde în prezenţa
egumenului Ma-
carie au fost
puşi stâlpi de
hotar între moşia
Berchişeşti, care
aparţinea Mol-
doviţei, moşia
Bucureşti a Mă-
năstirii Voroneţ
şi moşia Todi-
reşti a Mănăstirii
Slatina. Hotarul
dintre cele două
mănăstiri, Voro-
neţ şi Moldo-
viţa, a fost
stabilit pe pârâul
Muncelul, gura
Bălcoaiei, în
malul unde a
Scarlat Ghica fost moara lui
Vlaşin 4 .
În vara
aceluiaşi an, următorul domn, Scarlat Ghica, miluia şi el
mănăstirea de la Voroneţ şi scutea 100 stupi de desetină, 100 oi
de goştină, 200 vedre de vin de vădrărit şi 4 poslujnici de toate
dările şi „angeriile”5 . În acelaşi timp, scutirea de văcărit nu mai
apare6 . Domnitorul, într-o carte dată egumenului Macarie la 14
ianuarie 1758, hotăra ca după obiceiul pământului moldoveanul
ce va lua ţigancă să rămână şi el ţigan, iar „moldoveanca ce va
merge după ţigan, ţigancă să rămâie”7 . Peste doi ani, Ioan
Toader Callimachi scutea la fel mănăstirea ca şi predecesorul,
şi, în plus, aceasta beneficia de scutirea a 10 vite de văcărit şi
cuniţă8 . În continuare domnitorul confirma egumenului Macarie
dreptul de stăpânire şi apărare a braniştei, din preajma
mănăstirii, „atât câmpul cât şi pădurea”. Oamenii de pe moşia
1 Ibidem, p. 60 - 61
2 Ibidem, p. 84 ; documentat datat la 17 ianuarie 1757
3 D.T.D.S., p. 312-313
4 Ibidem, p. 314
5 V. Măzerean, op. cit., p. 84
6 Ibidem, p. 83-85
7 Ibidem, p. 101 - 102
8 Ibidem, p. 85
31
mănăstirii, cât şi cei străini sau „împregiuraşi”, nu aveau voie să
păşuneze vitele, să cosească, să pescuiască până când nu se
învoiau cu egumenul, apoi să vândă şi vin. Mănăstirea avea
dreptul să-şi ia a zecea parte din „pâine, din fânaţ, din stupi, şi
din tot locul cu tot venitul pe obiceiu”9 .
La 15 ianuarie 1763, Grigore vodă Callimachi poruncea
lui Vasile Balş, fost mare medelnicer, ispravnicul ţinutului
Suceava, să rezolve plângerea egumenului Antonie de la
Voroneţ împotriva câmpulungenilor care au fost prinşi luând
fân din poiana mănăstirii şi să-i judece pe cei care au furat..
Egumenul era nemulţumit că şetrarul Ilie, vornic de
Câmpulung, în loc să-i facă dreptate, acesta a trimis să-i ridice
pe oamenii mănăstirii ca să-i judece10 .
La 17 iunie 1765, Grigore al III-lea Ghica a dat carte lui
Macarie, egumenul Mănăstirii Voroneţ, să ia dijma obişnuită şi
bani de pe moşiile din ţinuturile Suceava şi Botoşani. Dijma din
fân era stabilită la 10 parale pe stog sau o para pentru un
stânjen, iar sătenilor li se interzicea să vândă băutură 11 . Prin
cartea domnească dată la 26 ianuarie 1766, se confirma lui
Ursul, feciorul lui Toader Alexa, că femeia lui Vasilca este
slobodă dar supusă la slujba Mănăstirii Voroneţ. De asemenea,
toţi copiii lor mai mari de 7 ani erau şi ei supuşi la toată slujba
mănăstirii12 .
În ziua de 10 iulie 1767, domnul Grigore Callimachi
poruncea lui Ioniţă Piliposchi, fost al doilea medelnicer, şi lui
Alexandru Haciul, vornic de poartă, să rezolve jeluirea
egumenului şi a soborului de preoţi de la Mănăstirea Voroneţ,
deoarece „răzeşii împregiuraşi” au luat din moşia Ghizdita din
ţinutul Soroca13 . Peste un an, la 24 iunie 1768, egumenul
Macarie se plângea domniei că paharnicul Ioniţă Başotă
împresurase părţi din aceeaşi moşie Ghizdita şi se menţiona că
această pricină data de 4 ani. În cele din urmă, egumenul era
împuternicit să strângă venitul moşiei de pe acel loc până se va
hotărî această pricină.14
Situaţia se va schimba deoarece în acel an se declanşa un
nou război ruso-turc, ce va avea consecinţe dramatice asupra
viitorului mănăstirii şi a Moldovei.
3. Mănăstirea Voroneţ în timpul administraţiei austriece
În timpul războiului ruso-turc din anii 1768 – 1774,
Moldova este ocupată de trupele ruseşti, pentru ca în 1777
domnul Grigore al III-lea Ghica să fie decapitat de turci.
Trupele ruseşti de ocupaţie au desfăşurat acţiuni de jaf, acţiuni
represive asupra populaţiei, au adunat mari cantităţi de grâu,
furaje, vite şi oi, mijloace de transport, precum şi milioane de
lei, sub forma impozitelor15 .
Averea Mănăstirii Voroneţ se măreşte în vremuri destul de
grele prin dania lui Ghenadie Ieromonahul de la Mănăstirea
Slatiana, care a dat la 8 septembrie 1770 nişte vii ce sunt la
Străoani. În schimb, acesta cerea să fie pomenit moşul său,
Macarie de la Mănăstirea Neamţ şi să fie îngrijită biserica din
satul Străoani16 .
În urma jalbei adresate divanului Moldovei de către
Macarie, egumenul Mănăstirii Voroneţ, aceasta obţinea la 10
ianuarie 1771 dreptul ca fiecare locuitor de pe moşiile
mănăstirii să lucreze 12 zile pe an, iar dacă nu avea egumenul
treabă cu ei să ia câte 2 lei pe an. De asemenea, nu aveau voie
să-şi deschidă crâşme decât cei învoiţi cu egumenul, fâneţele
puteau să fie date în folosinţă locuitorilor de pe moşii,
egumenul avea dreptul de a lua dijmă după obicei din toate,
morile să treacă sub stăpânirea mănăstirii, bejenarii să nu fie
9 Ibidem, p. 26-27
10 D.T.D.S., p. 351.
11 Ibidem, p. 363
12 V. Măzerean, op. cit. 102-103
Istorie
13 D.T.D.S., p. 379
14 Ibidem, p. 390-391
15 M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, vol. I (1774 – 1862),
Ed. Academiei, Bucureşti, 1993, p. 53-55
16 V. Măzerean, op. cit., p. 71 -72
 32 Lohanul nr. 14
volnici a sta pe locuri de ţarină, ci numai în sălişte1 . deţineau mai bine de jumătate din arealul Bucovinei şi aveau
La cererea egumenului Macarie de la Voroneţ împotriva numeroase moşii dincolo de noua graniţă dintre Moldova şi
stolnicului Vasile Balş, care stăpânea moşiei Stupca şi Imperiul Habsburgic, astfel încât administrarea lor devine mai
împresurase moşia Drăgoieşti, mitropolitul Gavril al Moldovei greu de realizat. La fel aveau probleme şi stăpânii moşiilor care
dă carte de blestem la 3 aprilie 1772 asupra locuitorilor care deţineau posesiuni în imperiu.
cunosc hotarele acestor moşii şi nu vor să mărturisească Astfel, domeniul Mănăstirii Voroneţ s-a modificat la 10
adevărul2 . Mănăstirea îşi menţine în continuare domeniul, iar martie 1775, când Maria, soţia lui Gh. Canano jitnicier, şi cu fiii
între anii 1772 – 1775 sunt menţionaţi 37 de oameni în ei, Ioniţă şi Şerban Canano, datorită faptului că nu putea să mai
Stulpicani, 10 în Bucşoaia, 70 de oameni cu 1232 stânjeni la administreze terenurile din Bucovina, face schimb de moşii cu
Capu Codrului şi 60 gospodării la Drăgoieşti3 . Macarie, egumenul Mănăstirii Voroneţ. În schimbul a trei
La 13 iunie 1774, boierii divanului Cnejiei Moldovei din munţi: Pietrişul, Muncelul din Straja şi Mestecănişul, toţi din
Departamentul ocolul Câmpulungului Moldovenesc, Maria Canano primea
Obştesc porun- moşia Vlădeni din ţinutul Botoşani.6
cesc ispravni- La 23 aprilie 1775, arhimandritul Vartolomei Măzărean
cilor din ţinutul menţiona că sfânta biserică de la Voroneţ dispunea de 22 de
Suceava ca cei vase (potire de argint, cădelniţă, cruci ferecate, chivot de lemn
60 de scutelnici zugrăvit), 6 veşminte, 6 stihare, 2 epitrahire, 6 perechi
ai Mănăstirii naracviţe, 3 poiasuri, 5 cărţi slavoneşti tipărite (cu un apostol
Voroneţ din dăruit de arhimandritul V. Mazerean), dvere, acoperământuri,
satul Capu Co- pocrovete şi grobnice, toate în număr de 22, precum şi 54 cărţi
drului să fie scrise cu mâna (Apostol, Psaltire, Evanghelii, Penticostar etc.)
scutiţi de toate şi 19 cărţi moldoveneşti (o Evanghelie, un Apostol, două
dările. La 29 Liturghii mari, două Octoihuri, două Analigion, Triod postnic,
iulie 1774, în un Penticostar, un Ceaslov mare, o Psaltire mare, trei
urma jeluirii lui Molitvenice, un Molitvenic scris de mână şi două psaltiri mici7 .
Venedict, egu- Grigore al III-lea Ghica confirma la 14 iunie 1775
menul Mănăs- egumenului Macarie dreptul asupra moşiei Drăgoieşti pentru a
tirii Moldoviţa, lua dijmă din toate după obicei, iar oamenii de pe moşie să
pentru împre- lucreze în zilele convenite cu egumenul sau să dea bani8 . La 12
surarea moşiei august 1775, Mănăstirea Voroneţ obţine recunoaşterea dreptului
Berchişeşti de asupra terenului disputat cu Mănăstirea Moldoviţa în zona
către mănăstirile localităţilor Capu Codrului (Bucureşti) şi Berchişeşti. În disputa
Voroneţ şi Sla- aceasta au fost aduşi ca martori: Pantelie Catargiu, Vasile
tina, mitropolitul Pescariu, Grigore Catargiu, Alexandru Catargiu, Dimitrie
[14] Moldovei Gavril Coştiug, Dimitrie Şandru, Eutimii Matiaş, care mărturisesc că
Grigore al III-lea Ghica scria egumenilor terenul aparţine mănăstirii conduse de egumenul Macarie 9 .
Methodie de la Problemele dintre mănăstirile Voroneţ şi Moldoviţa nu
Solca şi lui Ma- sunt rezolvate, deşi a fost din nou reconfirmată stăpânirea
carie de la mă- mănăstirii Voroneţ asupra terenului în litigiu. În cele din urmă,
năstirea Sfântul la 18 august 1776 se formează o nouă comisie compusă din
Ilie să meargă la Methodie, dichiu de Suceava, Ilie Cârste – fost mare şetrar şi
Berchişeşti şi în von Schvelm, căpitan al Regimentului de garnizoană nr. 2
prezenţa egume- infanterie. Aceştia raportau generalului maior Spleny că
nilor de la cele Mănăstirea Moldoviţa este stăpâna deplină asupra moşiei
trei mănăstiri să Berchişeşti după ispisoacele lui Ştefan cel Mare şi propun să se
stabilească ho- anuleze hotărnicia făcută de egumenul Anania Savastian.10 . La
tarul cu Capu fel au existat conflicte între Mănăstirea Voroneţ şi cea din
Codrului şi Humor pentru stabilirea hotarelor Balinţi şi Vorniceni.
Todereşti4 . Domnitorul Constantin Moruzi, la jalba aceluiaşi egumen
Acest lucru se Macarie, poruncea la 16 iulie 1778 lui Toader Silion şi lui
realiza la 20 au- Sandu Ilie să facă cercetare la faţa locului, să vadă dacă
gust 1774, când egumenul de Humor a scos pietrele de hotar şi dacă sunt scoase
Methodie şi Ma- să le pună la loc11 . Acelaşi domnitor este receptiv la 2
carie au mers la octombrie 1778 la jalba egumenului şi a călugărilor de la
moşia Berchi- Voroneţ, în care se arăta că le lipseşte pâine, că aceasta trebuie
şeşti, pe Mol- adusă de pe alte moşii ale ei, şi poruncea că Mănăstirea Voroneţ
dova, şi „au ales are voie să aducă în fiecare an câte 50 mierţe de grâu, de
şi stâlpit tot „păpuşoi”, de mălai şi de secară, fără a plăti câte 10 parale
hotarul” moşiei vamă pentru boii şi caii de la care12 .
Constantin Moruzi [15] care aparţinea În timpul egumeniei lui Macarie, de la 24 iunie 1775 la 24
Mănăstirii Mol- octombrie 1780, de pe moşiile Capu Codrului, Drăgoieşti,
doviţa5 . Ştulbicani, Slătioara, Gemenea, Frasin, poiana Molidului,
Situaţia se schimbă datorită ocupării nordului Moldovei, poiana Ostrii, Bistriţa, Crucea, Holda, Balinţii de la Pitrăseni,
care se va numi Bucovina, de către trupele austriece şi stabilirea
unui „cordon” între cele două teritorii româneşti. Mănăstirile
6 Ibidem, p. 421-422
7 V. Măzărean, op. cit., p. 2 - 6
Istorie

1 Ibidem, p. 92-94 8 Ibidem, p. 44

2 D.T.D.S., p. 407 9 Ibidem, p. 31 - 34
3 Ibidem, p. 411 10 D.T.D.S., p. 425
4 Ibidem, p. 420 11 Ibidem, p. 429
5 Ibidem, p. 420 12 Ibidem, p. 431
Octombrie 2010
Ghizdita şi Suflinţi, ţinutul Soroca, de pe braniştea şi munţii
mănăstirii (Mestecănişul, Muncelul, Botăşul), din dijma fânului,
din boieresc, arendă, vânzarea animalelor şi a vinului în
cârciumi, Mănăstirea Voroneţ a avut un venit de 5477,5 lei.1 .
Egumenul Macarie a vândut la 4 noiembrie 1779 preotului
Mihail venitul pe un an al moşiei Balinţi, care se învecinează
spre Bacău cu Tătărăşenii, pentru 60 de lei2 , iar la 23 aprilie
1780 vindea lui Toader Pisoschi, negustor din Botoşani, venitul
moşiei Balinţi din ţinutul Dorohoi pe timp de 3 ani, cu câte 90
de lei pe an. Cumpărătorul avea dreptul „să ia dijma din fân şi
din pâine”3 .
O altă sursă de venit a fost arendarea către Marco, evreu
din Suceava, şi lui Solomon din Gura Humorului a moşiei
Ştiulbicani cu cătunele din jur, afară de Bucşoaia, pe timp de un
an, cu 40 de lei împărăteşti şi să vândă 2 vase cu vin ale
mănăstirii cu câte 45 parale împărăteşti vadra4 .
După statisticele austriece, se constată în 1782 că venitul
Mănăstirii Voroneţ era de 2742 florini şi 43,5 creiţari, pentru ca
peste un an venitul scăzuse la 1810 florini şi 15 creiţari şi în
natură la 2211 florini şi 22 creiţari5 . Aceste venituri erau mult
mai mici faţă de cele ale Mănăstirii Putna, care se cifrau la 6792
florini şi 361 creiţari, în timp ce Mănăstirea Humor avea
venituri socotite la 1716 florini şi 191,2 creiţari6 .
Cheltuielile
Mănăstirii Vo-
roneţ erau mult
mai mari decât
veniturile şi se
cifrau la 2772
florini şi 435
creiţari în 1782 şi
la 1886 florini şi
43 creiţari în
1783, fiind printre
cele mai mici faţă
de celelalte mă-
năstiri, cu ex-
cepţia Mănăstirii
Humor – care
avea cheltuieli în
valoare de 1036
florini şi 22,5
creiţari în 1782 şi
de 901 florini şi
21 creiţari în anul
1783.
În această
Chilia lui Daniil Sihastrul [16] perioadă se înfii-
nţează de către
guvernatorul
Enzenberg o Comisie Imperială Aulică pentru delimitarea
proprietăţilor, fiind formată din ofiţeri ca: Metzger, Pitzelli,
Harsani, precum şi grefierul J. F. Erggelet, tălmaciul Petru
Aron, asesorul Alexandru Ilschi şi Ioan Calmuţchi. În faţa
comisiei, între 1781 – 1782, s-au prezentat cu toate hrisoavele şi
actele de danie şi de proprietate, egumenii şi împuterniciţii
acestora, pentru inventarierea, delimitarea şi hotărnicirea
moşiilor. Astfel, pe rând s-au prezentat trimişii mănăstirilor:
Horodnic, Pătrăuţi, Ilişeşti, Voroneţ, reprezentanţii schiturilor
Luca, Babin, Crisceatic şi Berejniţa, Broscăuţi, episcopia
Rădăuţi, mănăstirilor Humor, Sfântul Ilie, Putna, Suceviţa,
Dragomirna, Solca, Moldoviţa, apoi a schiturilor Sfântul
1 Situaţia nu se schimbă, însăşi administraţia austriacă trece la
Ibidem, p. 423; un pol de leu = 20 parale = 0,5 lei
2 Ibidem, p. 437
3 Ibidem, p. 437 - 438
4 Ibidem, p. 459
5 I. Onciul, Fondul religionariu greco-ortodox al Bucovinei,
substratul, formarea, dezvoltarea, administrarea şi starea lui de
faţă, în „Candela”, nr.3/ 1890, Cernăuţi, p. 132
6 Ibidem, p. 132
33
Onufrie, Horecea, Voloca şi cel din Zamostea.
La 28 decembrie 1781, egumenul Macarie se prezintă în
faţa comisiei imperiale de delimitare a proprietăţilor din
Bucovina şi menţionează că Mănăstirea Voroneţ deţine satul
Stulpicani; siliştea de dincolo de Cordon cu două sate Holda şi
Crucea; satul Bucureşti; satul Drăgoieşti; siliştea Lucăceşti –
din care jumătate se află dincolo de Cordon; 3 munţi
(Mestecănişul, Petrişul şi Muncelul de la Strajă) obţinuţi prin
schimb; siliştea Poiana în Gura Humorului; siliştea Balinţi, pe
apa Başeului, din ţinutul Dorohoi; Ghizdita sau Hnilovode;
Suhlinţi; siliştele Boteşti şi Căcăceni; 4 pogoane de vie la
Crucea de Sus din ţinutul Putna. Egumenul declară că
mănăstirea posedă cărţi, veşminte, odoare bisericeşti şi se află
în litigiu cu Mănăstirea Moldoviţa pentru o bucată din
Stulpicani (între Topliţa Rece şi pârâul Suha) şi o bucată de
pământ dintre Berchişeşti şi Bucureşti. De asemenea, se afla în
conflict cu soţia stolnicului Vasile Balş pentru 200 fălci din
Drăgoieşti către Stupca, cu câmpulungenii care păşteau
animalele pe moşia mănăstirii şi nu plăteau pentru acest fapt 7 .
Situaţia devine tot mai grea şi la 9 martie 1782 sosesc la
Voroneţ comisarii imperiali care constată starea deplorabilă în
care se găsea mănăstirea. Prin orice mijloace egumenul şi
ieromonahul au încercat să înşele vigilenţa comisarilor.
Egumenul Macarie a ascuns 104 oi, a dat răspunsuri care se
contraziceau unele cu altele. La 17 martie 1782, sunt convocaţi
Mănăstirea Voroneţ. În fundal „Judecata de apoi”
toţi cei 9 călugări, precum şi egumenul, şi sunt întrebaţi de
averea mănăstirii. Comisia a încercat să-i facă să dea seamă
despre veniturile, averea şi cheltuielile mănăstirii pe egumenul
Macarie, ieromonahul Nifoc (Nihon) şi monahul Teodosie.
Aceştia sunt puşi să jure, însă refuză, apoi se constată lipsa
oilor. Egumenul Macarie este înlocuit şi trimis să se ducă la
Moldoviţa8 . Acesta reuşeşte să fugă peste obcină la Mănăstirea
Slatina cu numeroase odoare din aur şi argint 9 .
Arhimandritul Venedict, împreună cu Iasaf, egumenul
Mănăstirii Putna, Ghedeon, egumenul Mănăstirii Dragomirna,
Antonie, egumenul Mănăstirii Humor, Dosoftei, egumen al
Mănăstirii Sfântul Ilie, Inochentie, egumenul Mănăstirii
Voroneţ, întruniţi la 13 noiembrie 1782 în sobor hotărăsc
alegerea a 2 delegaţi care să fie trimişi la împărat pentru a cere
„aşezări cu privileghii pentru mănăstiri după rânduiala
canoanelor bisericii noastre şi după obiceiul pământului”10 .
7 D.T.D.S., p. 447 – 448; „Candela. Foaie bisericească -
Istorie
literară”, nr. 12/ 1889, anul VII, decembrie, p. 806-809
8 I. Onciul, op. cit., în „Candela”, anul IX, nr. 2/ februarie 1890,
p. 79
9 Ibidem, p. 80
10 D.T.D.S., p. 461
 34
organizarea provinciei. La 19 iunie 1783 se creează oficial
Fondul Religionar Greco-Oriental al Bucovinei. Acesta avea
toate sursele de venit ale bisericilor, mănăstirilor şi schiturilor
din episcopia Rădăuţi, precum şi proprietăţile acestora din toată
Moldova.
La şedinţa Consistoriului din 6 martie 1784 au luat parte
egumenii Inochentie de la Voroneţ, cel care l-a înlocuit pe
Macarie, Iosafat de la Putna, Antonie de la Humor şi Antioh de
la Suceviţa. Inochentie a protestat cu vehemenţă contra
secularizării, fiind susţinut şi de ceilalţi egumeni. În cele din
urmă şedinţa a fost suspendată până în ziua de 8 martie 1784. În
această zi, egumenii au boicotat noua şedinţa a Consistoriului,
Generalul Enzenberg nu a găsit pe nimeni cu care să discute. A
doua zi, comandantul militar al Bucovinei a fost întâmpinat de 6
egumeni, printre care şi Ioachint de la Voroneţ, care au înaintat
un protest în care cerea să părăsească Bucovina, să nu fie opriţi
a lua odoarele, veşmintele sfintelor mănăstiri, precum şi
animalele mănăstirilor (cai, boi, oi)1 .
Situaţia se agravează. Drept represalii pentru această
atitudine antihabsburgică, egumenii Inochentie de la Voroneţ şi
Antonie de la Humor au fost expulzaţi peste graniţă, ca
pedeapsă pentru purtarea necuviincioasă din şedinţa
Consistoriului din 6 martie 1784, cei doi fiind înlocuiţi cu alţi
egumeni mai potoliţi. În cele din urmă au fost desfiinţate 22
aşezăminte monahale, printre care şi cel de la Voroneţ, doar 3
mănăstiri (Putna, Dragomirna şi Suceviţa) au rămas însă cu o
activitate considerabil redusă, fiecare din ele nu trebuia să aibă
mai mult de 25 de călugări2 .
În 20 aprilie 1785 Mănăstirea Voroneţ se desfiinţează, 5
călugări se duc la Schitul Mare din Galiţia iar al şaselea se pune
la dispoziţia Consistoriului3 . În afară de moşii, la mănăstire s-a
găsit puţină avere, numai vite şi produse, deşi aceasta dispunea
de întinse proprietăţi.
La Voroneţ se constituie o biserică parohială, iar în
apropiere se înfiinţează o fabrică de porţelan, care a funcţionat
pentru puţin timp. Averea mănăstirii trece în proprietatea
statului austriac, apoi morile din Moldova sunt vândute – în 27
septembrie 1804 – alături de cele ale celorlalte mănăstiri
bucovinene prin mijlocirea lui Teodor Mustaţă. Banii câştigaţi
de pe aceste moşii au fost depuşi la Direcţiunea de finanţe din
Lemberg, care conducea afacerile Fondului religios.
După desăvârşirea secularizării, parohia Voroneţ a fost
dotată cu circa 20-40 iugăre4 .
_____________________________
Surse imagini [G.F.]
1. © Sfânta Mănăstire Putna,
http://stefancelmare.ro/Tablouri-votive-s6-ss22-c4.htm
2. Fotografie de Gabriel Todica. Sursa: Vikipedia
3. Muzeul Vasile Blendea,
http://www.muzee-
dambovitene.ro/ro/vasile_blendea_sculptura.php
4.Wikipedia,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Bogdan_III.jpg
5. Fotografie de Gabriel Todică. Sursa: Wikipedia,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Petru_Rares.JPG
6. După Nicolae Iorga, Domni români după portrete şi fresce
contemporane, Sibiu, 1930. Sursa: Wikipedia,
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/83/065_
-_Petru_Schiopul_si_fiul_sau.jpg
7. Ibidem. Sursa: Istoria Moldovei,
http://www.istoria.md/articol/85/Miron_Barnovschi_Movil
%C4%83,_domn_al_Moldovei
1 I. Nistor, Istoria Bucovinei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991,
Istorie
p. 37 - 39
2 M. Iacobescu, op. cit., p. 195-196
3 I. Onciul, op. cit., în loc cit., nr. 4/ 1890 (aprilie 1890), p. 199
- 200
4 Aurel Morariu, Bucovina 1774 – 1914, Cernăuţi, 1914, p. 67
Lohanul nr. 14
8. Fotografie de Mihai-Ian Nedelcu. Sursa: Portalul comunelor -
Pagini comunale,
http://www.comune.ro/files/voronet.jpg
9. Timbru de Simion Zamşa, 1999. Sursa: Poşta Moldovei,
http://www.posta.md/en/filatelia/1999-10-16/484.html
10. Biblioteca "V. A. Urechia" Galaţi,
http://www.bvau.ro/manifestari/2007/0823/domnitori/pages
/08%20Mavrocordat%20G%20III%20523.html
11, 12, Sovereings Kingdoms & royal land, marks of Europe
and the Americas,
http://homepage.mac.com/crowns/r/avframe.html
13. După un album de Louis-Philippe. Gravură de Georg
Friedrich Schmidt. Sursa: Château de Versailles - Banque
d'images,
http://www.banqueimages.crcv.fr/fullscreenimage.aspx?ran
k=1&numero=INV.GRAV.LP+69.8.1#
14. Wikipedia,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Grigore_III_Ghi
ca,_Prince_of_Moldavia_and_Wallachia.jpg
15. Wikipedia,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Constantin_Mor
uzi.jpg
16. Blogul lui Vasile Călin Drăgan,
http://calindragan.wordpress.com/2009/12/18/18-
decembrie-viata-sfantului-daniil-sihastrul/
_____________________________
Glosar [G.F.]
angara, angherie - 1. dare în bani sau în natură peste cele
legiuite; biruri şi angarale; 2. muncă fără plată sau transport în
folosul statului. [gr. mod. ANGARIA, de unde şi forma
moldovenească angàrie].
bejenar - fugar, emigrant: un bejenar vrea să intre argat
la mine Alexandri. [slav. BEJENŬ, fugar].
branişte - pădure cu tufiş des; branişte numai de o tufă nu
se face niciodată PANN [slav. BRANIT I, a opri (deci pădure
oprită de tăiat)].
catrinţă - şorţ de lână ce poartă ţărăncile în loc de rochie,
fotă dublă, în ştergar şi'n catrinţă merge o sprintenă română
A LEXANDRI. [ung. KAT RINCA].
caturg, catur - arbore tânăr.
ciuboti - (în Moldova medievală) taxă percepută de
slujitorii domneşti de la împricinaţi pentru uzura încălţămintei,
în legătură cu deplasarea lor până la aceştia acasă. [ucr.
ŢOBOT Y].
coşer - mold. pătul de uscat sau de conservat fructe,
porumb.
cuniţă - soi de văcărit scornit de Grigore Ghica, domnul
Moldovei (1748). [slav. KONIŢA, iapă].
desetină - mold. zeciuiala stupilor sau a mascurilor (porc
castrat şi pus la îngrăşat), ceea ce în Muntenia se numea
dijmărit. [bulg. DESET INA].
deşugubină - 1. în vechiul drept românesc: crimă sau
păcat mortal (omor, tâlhărie, adulter) ce trăgea după sine
pierderea sufletului; 2. amendă plătită de un sat pentru o astfel
de faptă petrecută pe teritoriul său. [slav. DEŞEGUBINA].
diac - 1. odinioară, scriitor de cancelarie, logofăt: dieci de
vistierie; 2. azi, cântăreţ la biserică: la uşa bisericii unde cântă
diecii FOLCLOR. [slav. DIAKU, diacon, de unde logofăt,
ecleziaştii fiind unicii reprezentanţi ai culturii în vremurile
trecute.].
dichiu - economul unei mănăstiri: peste câţiva ani pot
s'ajung dichiu la vr'un mitoc CREANGĂ. [greacă].
dveră - uşa iconostasului: popa blagoslovi prin din
mijlocul dverei. [slav. DVERĬ].
epitrahil - patrafir, veşmânt preoţesc atârnat de gât [slav.
PAT RAHILŬ (lit. de gât, de unde şi forma bisericească epitrahil)].
falce - măsură veche de suprafaţă de 2880 stânjeni pătraţi,
aproximativ 1,5 ha (pentru Moldova 1 st.p.=14,32 m2 ). [lat.
FALCEM, coasă; lit. cantitate cosită].
Octombrie 2010
gloabă - 1. amendă: tata a dat gloabă pentru mine
Creangă. 2. cal prost, mârţoagă: mânând în pas alene gloabele
lor de căluşei ODOBESCU. [slav. globa, amendă; sensul 2
provine de acolo că amenzile în vechime se plăteau în bani sau
cu vite, cai; de la cal de amendă la cal prost nu-i decât un pas].
globnic - perceptor, strângător de amenzi.
goştină - dare pe oi şi pe porci din partea negustorilor
străini scoasă pentru întâia oară de Mihnea Vodă (1576 – 1593).
[cf. pol. GOŞT INA, ospeţie, oarecum dare pentru adăpostirea
vitelor străine].
grobnic - cavou, criptă.
grumaz - partea posterioară a gâtului.
iliş - dare extraordinară. [ung. ÉLÉŞ, proviziune].
ipisoc - hrisov, document vechi. [rus. SPISOK].
ispravnic - 1. dregător care avea în răspunderea sa
îndeplinirea poruncilor domneşti. 2. conducător al unui judeţ
sau ţinut, prefect. [slav. ISPARVNǏCŬ].
iugăr - unitate de măsură pentru suprafeţe agrare folosită
în Transilvania egală cu 0,5775 de hectare. [lat. JUGERUM].
jitnicer - dregător care avea grijă de magaziile cu grâne
ale curţii domneşti (jitniţă, magazie pentru păstrarea cerealelor;
grânar; hambar).
medelnicer - 1. cel ce turna (la sărbători sau solemnităţile
domneşti) apă pentru spălatul mâinilor; 2. rang de boierie: ce
întâmplare te aduce la mine arhon medelnicere? FILIMON.
[slav. MEDENIŢA, lighean].
merţă - măsură de capacitate de 10 baniţe (o baniţă ~ 10 ÷
20 l, în funcţie de perioadă). [sloven MĬERIŢA, din slav. MĬERA,
măsură].
naracliţă, naracviţă - mânecar bisericesc ornat.
păpuşoi, - ştiuleţi sau boabe de porumb.
pocrovete, procovăţ - pânză folosită pentru acoperirea
unor obiecte de cult în religia creştină. [slav. POKROVĬCI].
poias - brâu cu care se încingeau preoţii ortodocşi peste
stihar, în timpul oficierii serviciului religios: un poias de argint.
poslujnic - 1. servitor boieresc sau mănăstiresc scutit de
dări; 2. servitor în genere: poslujnici împărăteşti. [bulg.
POSLUŞNIC, slugă la o mănăstire].
potcap - acoperământ de cap, în formă de cilindru, ce
poartă preoţii şi călugării.
potronic - monedă veche polonă în valoare de 10 bani.
[pol. POLT ORA, monedă de un crăiţar şi jumătate].
sămile
selişte, silişte - vatra satului, loc unde a fost cândva un sat:
drumul să'l lăsăm în siliştea înaltă. [slav. SELĬŞT E, locuinţă].
stâlpi, a stâlpi - a fixa hotarele unei proprietăţi prin
Mănăstirea Voroneţ
Adam lucrând pământul
35
baterea unor stâlpi.
stog - claie de grâu sau fân.
sulgiu - dare pe laptele vacilor: sulgiul pe vaci, goştina pe
oi, desetina pe stupi.
şetrar, şătrar - 1. od. înalt demnitar care purta grijă de
şatrele sau corturile în timp de război, iar în campanie mai era şi
inspectorul artileriei şi cartier-maistru; 2. mai târziu, rang de
boiernaş: la ziua mea am să te fac şătrar Filimon; 3. inspector
de ţigani.
stihare - veşmânt lung şi larg pe care îl poartă preoţii în
timpul serviciului religios. [ngr. ST IHÁRION, veşmânt de cântat
stihurile].
şugubină - 1. v. deşugubină; 2. amendă pentru o crimă:
pentru această vină a lor le-au luat Pătraşcu Vodă trei şugubini
BĂLCESCU. [v. deşugubină; Silaba iniţială a căzut prin
confuziune cu prep. de].
taler - veche monedă austriacă de argint.
vadră - măsură de capacitate pentru lichide în valoare de
10 ocale (15 sau 13 litri).
vataman - sătean fruntaş, ajutor de primar într-un sat.
[rut. VAT AMANŬ, căpitan].
vădrărit - dare pe vedrele de vin.
vătaf - 1. cioban care păzeşte stâna: cu nouă ciobani şi cu
vătaful zece FOLCLOR; 2. mai mare peste: unde nu este pisică,
şoarecii vătaf ridică PANN; 3. îngrijitor de curte domnească sau
de moşie boierească: împăratul avea un vătaf de curte
FOLCLOR. 4. inspector de ţigani (vătaful) veni cu gâbaciul
îndată şi-i goni pe toţi la cort PANN; conducătorul celor ce
pregătesc festivităţile unei nunţi ţărăneşti; 6. sensuri arhaice: a)
căpitan peste 500 de oşteni (numit mai apoi ceauş): vătaf de
aprozi, de vânători BĂLCESCU; b) subprefect de plai (în opoziţie
cu zapciu): vătaşii plaiurilor şi zapcii plăşilor. [turc. vattas,
cioban; variantele vătaf, vătah, vătav, vătaş, vătaj sunt deduse
din pl. vătaşi; termen primitiv, pastoral, sinonim cu baciu, apoi,
generalizat pentru căpetenie în genere (şi în special militară)].
zaplaz - uluci: aceiaşi pomi crengi întind peste zaplaz
EMINESCU. [rut. ZAPLAZ].
zlot - florin de aur: zlot unguresc, zlot venetic; 2. monedă
veche de argin în valoare de 30 de parale: adă-mi vin de un zlot
PANN. [pol. ZLOT Y (din zloto, aur].
S-au folosit:
– „Dicţionar universal al limbei române” de Lazăr Şaineanu;
– „Dicţionarul explicativ al limbii române”;
– Dex olnline (http://dexonline.ro);
– Alte surse.
Istorie
Judecata de Apoi
 36 Lohanul nr. 14
termenului branişte pare să fie în limba slavonă, fiind un derivat
al verbului „a opri”, însemnând opritură adică rezervă 5. Potrivit
Sate şi prisăci dăruite în braniştea dicţionarului citat originea termenului este în limba bulgară,
fiind în strânsă legătură cu branište6.
domnească de la Bohotin Braniştea domnească de la Bohotin, despre care voi vorbi
în secolul XV în continuare, este singura de acest fel amintită în documentele
secolului XV. Ea era situată în sud-estul actualului judeţ Iaşi iar
din documentele vremii deducem că din ea făceau parte
localităţile situate pe râurile Bohotin şi Cozia 7, precum şi pe
pârâurile Covasna, Tătarca şi Comarna, afluenţi ai Jijiei. Pentru
Ciubotaru Iulian-Marcel – Paris a ne forma o imagine mai completă despre braniştea de la
Bohotin este necesar de adăugat că aceasta se întindea de la
Student, specializarea istorie, Faculté de Lettres,
Langue et Sciences humaines, Universitatea din Ungheni până în dreptul localităţii Grozeşti de azi8.
Din punct de vedere geografic această zonă este situată la
Angers, Franţa.
răspântia dintre câmpie şi podiş de altitudine joasă. Înainte de a
fi transformată în branişte domnească, această zonă este
n capitol interesant din istoria stăpânirii funciare în

U Moldova medievală îl reprezintă fără îndoială şi

situaţia satelor şi prisăcilor care făceau parte din
braniştea domnească. Aşa cum este bine cunoscut în
amintită sporadic, mai ales în ceea ce priveşte prisăcile şi
mănăstirea de la Bohotin. Oricum centrul zonei împădurite şi
deluroase de la confluenţa Jijiei cu Prutul, care va deveni
branişte domnească, este Bohotinul, cu mănăstirea omonimă.
istoriografie, domeniile proprii ale domnilor, folosite în
principal pentru vânătoare,
reprezentau braniştele domneşti.
Acestea aparţineau exclusiv
domnului şi puteau fi utilizate de el
după bunul său plac. Totodată prin
branişte domnească se înţelege „un
loc cu pădure rară, acoperit cu
vegetaţie ierboasă“1. Această
sumară definiţie este valabilă doar
în cazul Moldovei. În Ţara
Românească braniştea reprezenta în
general o baltă2. Excepţia de la
această regulă apare în documente
doar o singură dată, în timpul lui
Radu cel Mare, făcând referire la
un teren din sud-vestul Piteştiului3.
Dicţionarul explicativ al limbii
române ne oferă informaţia potrivit
căreia „braniştea este o moşie
domnească, folosită ca păşune şi
fâneaţă”4. De reţinut că în ambele
ţări române braniştea domnească nu
era singurul domeniu privat al
domnului. Heleşteiele, iazurile,
lacurile, iezerele, morile sau chiar
unele oraşe, făceau parte din
domeniul domnesc.
Fiind domeniu strict personal Harta zonei comunei Răducăneni din prezent [a]
al domnului, în care boierii nu se
puteau implica administrativ sau
din alte puncte de vedere, de anumite părţi din braniştea Acest fapt este întărit, aşa cum vom vedea, de raportarea
domnească beneficiau persoanele sau instituţiile care erau în geografică a prisăcilor sau localităţilor aflate pe râurile
raporturi cordiale cu domnul. Numai după procedura legală de pomenite mai sus la apelativul Bohotin.
dăruire sau întărire a unei părţi din branişte, beneficiarul putea Braniştea domnească de la Bohotin apare sub acestă
folosi terenul cu cele existente pe el în diverse scopuri. Originea
5 Radu Rosetti, Cronica Bohotinului, extras din Analele
Academiei Române, seria II-tom XXVIII. Memoriile secţiunii
1 C. Bazgan, O. Bazgan, Judeţul Iaşi-istorie şi retrologie istorice, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”,
agrară. vol. I, Pomicultură şi creşterea animalelor, Editura 1905, pp. 4-5. Autorul este primul şi totodată singurul în
Terra Nostra, Iaşi, 2005, p. 192. Pentru multiplele semnificaţii istoriografia noastră care încearcă o tratare monografică a
ale acestui cuvânt vezi Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu braniştii de la Bohotin, chiar dacă accentul său cade asupra
(coordonatori ), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, secolelor XVIII-XIX. În ceea ce priveşte perioada care mă
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, interesează, informaţiile pe care lucrarea le oferă sunt puţine şi
1988, p. 56. de cele mai multe ori incomplete. Tot Radu Rosetti este cel care
2 Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românescă (secolele se întreabă dacă nu cumva braniştea de la Bohotin s-ar fi întins
Istorie

XIV-XVI), ediţie îngrijită de Gheorghe Lazăr, Editura şi peste Prut. Deşi nu dă un răspuns la această întrebare, pe
Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 7. motiv că nu cunoaşte geografic zona, problema ridicată este
3 Ibidem, p. 38. interesantă şi merită atenţia cuvenită pe viitor.
4 Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionarul 6 Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, op. cit. , p. 110.
explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers 7 R. Rosetti, op. cit. , p. 5.
Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 110. 8 Ibidem.
Octombrie 2010 37
şti cum arăta acest aşezământ religios 4. Nu ştim cine erau
ctitorii ei. Cel mai probabil biserica mănăstirii era construită din
lemn, ceea ce a făcut ca în scurt timp să-şi piardă din
însemnătate, din moment ce mai bine de patru decenii nu mai
apare în actele emise de cancelaria domnească. Oricum, din
faptul că această mănăstire este subordonată alteia, înţelegem că
nu era un aşezământ de prim rang. Acest fapt rezultă şi din
statutul mănăstirilor „domneşti”, care nu puteau fi vândute sau
cumpărate, spre
deosebire de
mănăstirile
mici, care a-
veau mai puţine
imunităţi5, cum
este cazul şi ce-
lei de la Boho-
Mănăstirea Moldoviţa [b] tin 6.
Următoar
ea atestare a
denumire pentru prima dată în ianuarie 1453, când Alexandru mănăstii Boho-
Voievod întăreşte mănăstirii Moldoviţa, printre altele, o prisacă tin, totodată şi
pe Tătarca, situată „în braniştea noastră, la Bohotin“ 1. De la ultima7, se face
această dată braniştea este constant amintită în documente. în timpul lui
Referitor la aceste numiri voi aminti de ele la locul potrivit. Ştefan cel
Primul stăpânitor atestat documentar din acestă zonă nu Mare. Acest
este o persoană de rang înalt, aşa cum am fi înclinaţi să credem, fapt este do-
ci o mănăstire. Nu intâmplător, aceasta este cea mai cunoscută vedit de exis-
mănăstire din Moldova, atât în epocă cât şi mai târziu. Este tenţa documen-
vorba despre principala ctitorie a lui Alexandru cel Bun, tului din 15
Bistriţa. septembrie
De altfel, în timpul domniei acestuia (1400-1432), este 1462. Marele
atestată şi mănăstirea Bohotin, situată probabil în apropierea domn întăreşte
satului existent astăzi cu acelaşi nume. La 6 ianuarie 1411 aceleiaşi mă-
Alexandru cel Bun a decis în ceea ce priveşte autoritatea năstiri, Bistriţa,
mănăstirii Bistriţa ca „mănăstirea de la Bohotin va asculta de toate satele,
această mănăstire“2. Tot acum satele Miticăuţi şi Braşăuţi sunt mănăstirile,
dăruite alături de alte bunuri necropolei domnului. Referitor la Alexandru cel Bun, frescă de la
morile, prisă-
mănăstirea Bohotin, care mai apoi va face parte din braniştea cu mănăstirea Suceviţa [d]
cile, iezerele,
acelaşi nume, unii istorici au considerat-o ca fiind una dintre
cele mai vechi construcţii bisericeşti din Moldova3. Nu putem 4 Atunci când unii autori au făcut trimiteri la ruinele acestei
mănăstiri (vezi N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al
localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Direcţia
patrimoniului cultural naţional. Biblioteca monumentelor
istorice din România, Bucureşti, 1974, p. 148), bazându-se pe
textul lui George Ioan Lahovary, din Marele dicţionar
geografic al României, alcătuit şi prelucrat după dicţionarele
parţiale pe judeţe, vol. I, Bucureşti, 1898, p. 507, au făcut o
confuzie, pentru că din lectura atentă a textului reiese clar că nu
este vorba despre vechea mănăstire, ci despre o biserică aflată în
incinta celei noi din Bohotin, a cărei construcţie nu a mai fost
finalizată şi care datează de circa şaptezeci de ani.
5 Tit Simendrea, Mănăstiri vândute şi dăruite în secolul al XV-
lea în Moldova, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXVII, nr.
1-2, ianuarie-februarie, 1949, pp. 65-66.
6 Flavius Solomon, Politică şi confesiune la început de Ev
Mediu moldovenesc, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,
2004, p. 155.
7 Cu privire la momentul dispariţiei acestei mănăstiri a fost
emisă ipoteza potrivit căreia aceasta a dispărut în secolul XIX,
Panorama Mănăstirii Neamţ de Gheorghe Şiller (c. 1850) [c] odată cu secularizarea averilor mănăstireşti (vezi Marcu-Marian
Petcu, ieromonah, Mănăstiri şi schituri din Moldova, astăzi
dispărute, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului
Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor; cu o prefaţă
realizată de Ioan Moldoveanu, Bucureşti, Editura Bibliotecii
1 Documenta Romaniae Historica (în continuare se va cita Naţionale a României, 2010, p. 54-55); acelaşi autor însă
DRH), A, Moldova, vol. I, (1384-1448), întocmit de Constantin militează tot în aceeaşi lucrare pentru anul 1830 drept an al
Istorie

Cihodaru, Ioan Caproşu şi Leon Şimanschi, Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1975, p. 30, nr. 24.
2 Ibidem, p. 42, nr. 29.
3 N. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din
Moldova până la mijlocul secolului al XV-lea, ediţia a doua,
revăzută, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971, p. 64.
desfiinţării mănăstirii în cauză (p. 440); pentru localizarea
acestei mănăstiri vezi harta corespunzătoare judeţului Iaşi, din
Atlasul istoric al mănăstirilor şi schiturilor ortodoxe din
România. Secolele XI-XXI, apărut cu binecuvântarea Înalt Prea
Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor,
Biblioreca Naţională a României, Bucureşti, 2010.
 38 Lohanul nr. 14
gârlele, robii ţigani, tătari sau bulgari pe care aceasta îi deţinea. 1454 se prevede că Alexandru voievod dăruieşte mănăstirii
Referitor la mănăstirea care mă interesează este specificat Neamţ o prisacă „din braniştea noastră de la Bohotin, şi anume,
limpede: „întărim mănăstirea noastră de la Piatra lui Crăciun, de la drumul care merge către Noureţu, Covasna, cu toate
unde este hramul preasfintei născătoarei de Dumnezeu şi obârşiile ei, iar prisaca să fie de la marginea Coziei către Dealul
pururea fecioară Maria… (cu) mănăstirea de la Bohotin, şi cu cel Mare şi să-şi aşeze oameni, cât vor putea să aşeze pe acea
moara, şi prisaca Cozia, de la Bohotin“1. La sfârşitul secolului prisacă“7. Acum domnul interzice brăniştenilor să ia desetină
XV şi începutul celui următor, localitatea Bohotin apare des în de la oamenii care se vor aşeza acolo.
actele oficiale, fără însă a aminti şi despre mănăstirea cu acelaşi Unul din privilegiaţii care au beneficiat de o parte din
nume. braniştea domnească de la Bohotin a fost Duma Micaci. La 29
Aceleiaşi mănăstiri Bistriţa, Alexandru cel Bun, îi august 1455, într-un document emis la Suceava, Petru Aron
dăruieşte la 6 februarie 1431, venitul vămii de la Tazlău şi patru dăruieşte acestuia un loc pustiu din amintita branişte „anume pe
prisăci. Una dintre ele este „la Bohotin, pe Cozia, şi alta este la pârâul Coziia, lângă prisaca mănăstirii, ca să-şi întemeieze sat,
obârşia Tarnaucăi, şi a treia pe Itchil şi a patra la gura Botnei“ 2. la capătul piscului“. Cel mai probabil prisaca despre care
Această prisacă este fără îndoială aceeaşi cu cea pe care Ştefan vorbeşte uricul este cea aparţinând mănăstirii Bistriţa. Acest sat
cel Mare o va dărui mai târziu şi pe care am amintit-o mai sus. care urma să fie întemeiat, ar putea fi localizat în partea de jos a
Documentul din februarie 1431 mai prevede şi alte privilegii pârâului Cozia8.
acordate tot Bistriţei. În actul emis în ultimul an de domnie al În perioada la care mă refer nu existau încă satele
lui Alexandru cel Bun, prisaca despre care se vorbeşte este Costuleni, de la gura Covasnei, Hiliţa, din comuna Costuleni de
situată pe pârâul Cozia. Cel mai probabil satul cu acelaşi nume azi sau Răducăneni, deşi locul unde aveau să fie întemeiate
exista în această perioadă, deşi nu apare atestat decât 23 de ani făcea parte din braniştea domnească. Acelaşi lucru se poate
mai târziu, la 1 ianuarie 14543. După opiniile unor istorici, spune şi despre
prima atestare a satului Cozia ar data din anul 1421, când Isaiia sau despre
Alexandru cel Bun se întâlneşte cu Guillebert de Lannoy, Osoi. Exista însă
ambasador al regelui Franţei Carol al VI-lea, însoţit de mai un sat localizat în
multe călăuze, primite de la marele duce Vitold al Lituaniei. În apropierea Cos-
tuleniului de azi,
memoriile sale4, acesta relatează întâlnirea cu domnul numit Noureşti
moldovean la un sat al său numit Cozial („ung sien village sau Noureţu.
nommé Cozial”5). Dacă admitem că cele două nume reprezintă Despre el am
o singură localitate, atunci braniştea exista încă din această amintit ceva mai
perioadă, din moment ce satul este amintit ca fiind al domnului. sus, când am
Oricum, faptul că Alexandru cel Bun era la vânătoare în această făcut referire la
zonă, nu face decât să întărească ideea de sinonimie dintre documentul din 1
numele localităţilor amintite, ştiut fiind că vânătoarea se ianuarie1454.
organiza în braniştea domnească6. În actul emis la 1 ianuarie Treisprezece ani
mai târziu, la 11
septembrie 1467,
1 DRH, A, Moldova, vol. II, (1449-1486), volum întocmit de Noureşti este din
Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru nou amintit în
Agache, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste documente. De
România, 1976, p. 153, nr. 107. această dată,
2 Ibidem, vol. I, p. 150, nr. 101. Ştefan cel Mare
3 Ibidem, vol. II, p. 55, nr. 39. întăreşte mănăs-
4 Acestea au fost publicate pentru prima oară în limba română tirii Humor un
loc unde aceasta
de către Bogdan Petriceicu Hasdeu în Arhiva istorică a să-şi întemeieze
României. Collecţiune critică de documente asupra trecutului o prisacă, loc
românu începând dela timpii cei mai depărtaţi şi pone la situat mai sus de
annulu 1800, tom I, partea I, Bucuresci, Imprimeria Statului, Noureşti, sub
1865, pp. 129-130. Ulterior au fost reluate şi analizate şi de alţi Bohotin, dăruit
istorici. Ultima lor editare s-a realizat o dată cu iniţierea Petru Aron [e]
domnului de
colecţiei Călători străini despre Ţările Române, vol. I, îngrijit Iurie Şerbici,
de Maria Holban, Bucureşti, 1968, pp. 49-52. mama acestuia Fedca, şi sora sa Anuşca 9. Este interesant cum
5 Călători străini, vol. I, p. 50.
un loc dăruit lui Iurie Şerbici probabil tot de Ştefan cel Mare
6 Bogdan Petriceicu Hasdeu într-o notă din op. cit., p. 129, este
sau de unul din înaintaşii lui, ajunge din nou în stăpânirea
primul în istoriografia noastră care se opreşte asupra domnului, pentru ca acesta să-l dăruiască unei mănăstiri. În
identificării satului Cozial. Acest lucru este firesc din moment realitate, intervenţia domnului este mai mult formală, el fiind un
ce tot el este cel care, după cum am precizat deja, publică pentru intermediar între familia Şerbici sau Şerbescu şi mănăstirea
prima dată memoriile lui Guillebert de Lannoy. Istoricul român
crede că Bohotinul de azi este identic cu localitatea Cozial din
memoriile călătorului francez, pentru că satul Bohotin este perioada interbelică, Constantin C. Giurescu se pronunţă în
situat pe râul Cozia. Plecând de la această din urmă precizare această problemă, militând pentru punerea unui semn de
eronată, Radu Rosetti în op. cit., p. 1, respinge ideea conform egalitate între cele două toponime, Cozial şi Cozia ( a se vedea
căreia denumirea Cozial ar desemna unul din satele Bohotin sau articolul autorului Întâlnirea lui Guillebert de Lannoy cu
Cozia. Înteresantă este opinia lui Nicolae Iorga în ceea ce Alexandru cel Bun, în Revista istorică română, IV, 1934, p.
priveşte identificarea localităţii Cozial din memoriile călătorului 286-287). Discuţii despre această întâlnire se află şi la Preot
francez. Făcând abstracţie de precizarea „ung sien village”, Anton Popescu, Restaurarea şi redeschiderea Bisericii
acesta crede că întâlnirea dintre domnul moldovean şi trimisul Catedrale a Sfintei Episcopii, în Anuarul Eparhiei Huşilor pe
Istorie

regelui Franţei ar fi avut loc la Suceava! Prin urmare, Iorga este
de părere că Suceava egal Cozial (vezi N. Iorga, Istoria
românilor prin călători, vol. I, ediţie îngrijită, studiu introductiv
şi note de Adrian Anghelescu, Editura Eminescu, Bucureşti,
1981, pp. 87-88). Această opinie nu a fost luată în serios de
istoricii care s-au ocupat mai apoi de această identificare. Tot în
anul 1935, Huşi, Atelierele Zanet Corlăteanu, p. 7; pe aceeaşi
temă vezi comentariile Mariei Holban, în Călători străini, vol.
I, p. 61.
7 DRH, A, vol. II, p. 55, nr. 39.
8 C. Bazgan, O. Bazgan, op. cit., p. 198.
9 DRH, A, vol. II, p. 216, nr. 148.
Octombrie 2010
Humor. Aici intervine dreptul de „dominium eminens” al
domnului, adică acesta exercita o stăpânire suprapusă tuturor
celorlalte stăpâniri particulare1. Totodată documentul citat
consemnează: „deci noi, văzând bunăvoinţa şi dania lor pentru
sufletul lor şi noi, de asemenea am dat acest loc de prisacă mai
înainte spus, să fie acestei mănăstiri de la Homor, de la noi,
uric, neclintit niciodată, în vecii vecilor“2. Nu cunoaştem
perioada cât a stat în proprietatea lui Iurie Şerbescu această
zonă din braniştea domnească. Ştim doar că stăpânirea lui
asupra acesteia încetează la 11 septembrie 1467. Aşadar, un alt
stăpânitor în secolul XV în branişte a fost Iurie Şerbescu, boier
pe care Ştefan cel Mare în numea „cel credincios“ 3. El este
pomenit şi în actul din 25 aprilie 1475, când Ştefan cel Mare
întăreşte aceleiaşi mănăstiri Humor câteva sate, un munte şi
prisaca Zlătăroaia, dăruită mănăstirii în cauză de Iurie Şerbescu
şi mama sa. Despre Zlătăroaia aflăm că era situată „sub
Bohotin“4. Iurie Şerbescu mai apare în documente la 14
octombrie 1489 când vinde domnului împreună cu Petru
Grigorescu jumătate din satul Grigoreşti5, la 12 martie 1490,
când cumpără şi primeşte întărire pentru satul Tominţi, pe
Sireţel6, iar documentul din 17 august 1483 aminteşte de Iurie
Şerbescu în contextul în care fii săi alături de alte rude vând
logofătului Ioan Tăutu seliştea Leucăuţi cu tot cu prisaca
Vrabia, alături de poienile acesteia din urmă7.
Pârâul Tătarca cu prisăcile existente pe cursul său, a făcut,
după cum am enunţat anterior, parte din braniştea de la Bohotin.
Dacă astăzi pe acest pârâu sunt situate localităţile Goruni şi
Osoi, una la izvorul şi alta la gura de vărsare a acestuia, în
secolul XV aceste sate nu existau. Sunt menţionate două prisăci
pe locurile amintite. Despre prima vorbeşte deja citatul act din
ianuarie 1453, când mănăstirea Moldoviţa devine proprietara ei,
numai după ce însă „pan Coste Orîş, de bunăvoia sa....a dat
prisaca sa, care este în braniştea noastră de la Bohotin, la izvor
pe Tătarca, şi a dat-o mănăstirii noastre de la Moldoviţa“8.
Coste Orîş este potrivit documentelor, primul stăpânitor în
braniştea de la Bohotin. Despre acesta ştim că a făcut parte din
sfatul domnesc al lui Alexandru voievod, Petru voievod şi
Ştefan cel Mare. Să nu uităm că precedenţii stăpânitori (mănăs-
tirile Bistriţa şi Neamţ) deţineau terenuri şi prisăci într-o zonă
care nu era amintită ca fiind branişte domnească, ci simplu,
Bohotin. În ceea ce priveşte cea de-a doua prisacă de pe Tătar-
ca, aceasta este amintită încă din 23 februarie 1438. Acum, Ilie
voievod dăruieşte mănăstirii Neamţ pe lângă satul Seucăuţi, de
la gura Cracăului şi „o prisacă la gura Tatarcăi şi moara de la
gura Jejiei“9. Aşadar, când în 1454 Alexandru voievod întăreşte
aceleiaşi mănăstiri prisaca de la Covasna, se pare că domnul
avea un precedent în ceea ce priveşte daniile către mănăstirea
Neamţ din această zonă, în persoana lui Ilie voievod, înaintaşul
său.
Referitor la prisaca de la gura Tătarcei, cel mai probabil
aceeaşi cu cea din 1438, ea este amintită la 30 septembrie 1503,
dată la care Ştefan cel Mare întăreşte mănăstirii Neamţ anumite
sate, dar şi „o prisacă în braniştea noastră de la Bohotin, la gura
Tătarcei“10.
Alexandru voievod zis şi Alexandru al II-lea întăreşte pe
26 ianuarie 1453 mănăstirii Probota vechiul obroc anual; tot
acum dăruieşte aceleiaşi mănăstiri „o prisacă în braniştea
1 Ioan Ciută, Apicultura în Moldova feudal. Străveche
îndeletnicire românească, Editura Diacon Coresi, 1994, p. 52.
2 DRH, A, vol. II, p. 216, nr. 148.
3 Ibidem, p. 215.
4 Ibidem, p. 304, nr. 201.
5 Ibidem, vol. III (1487-1504), întocmit de Constantin
Cihodaru, Ioan Caproşu şi Nicolae Ciocan, Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 104, nr. 54.
6 Ibidem, p. 128, nr. 69.
7 Ibidem,vol. II, p. 383, nr. 251.
8 Ibidem, p. 30, nr. 24.
9 Ibidem, vol. I, p. 255, nr. 180.
10 Ibidem, vol. III, p. 522, nr. 293.
39
noastră, la Bohotin, anume a lui Bozea“11. Pe locul acesteia va
fi mai târziu un sat cu numele de Buzeni, care între timp va
dispărea12. Observăm astfel, că până la el, Alexandru voievod
este domnul din a cărui cancelarie s-au emis cele mai multe acte
privitoare la zona care ne interesează. În ordine cronologică el
întăreşte Moldoviţei prisaca lui Coste Orîş, apoi dăruieşte
Probotei prisaca lui Bozea, pentru ca în ultimul act emis privitor
la braniştea domnească să dăruiască mănăstirii Neamţ prisaca
Covasna, toate acestea într-un decurs de un an de zile (ianuarie
1453-1 ianuarie 1454).
Prisaca Comarna, situată pe valea pârâului cu acelaşi
nume este atestată pentru prima dată la 16 martie 149013, când
Ştefan cel Mare dăruieşte mănăstirii Putna satul Clicicăuţi şi
prisaca Comarna. Referitor la această danie din urmă, actul
precizează următoarele: „a venit, înaintea noastră şi a boierilor
noştri, rugătorul nostru, chir popa Anastasie, egumen al sfintei
mănăstiri Moldoviţa (unde este hramul Bunăvestirea preacuratei
Născătoarei de Dumnezeu), şi cu toţi fraţii întru Hristos, care
locuiesc în această mănăstire şi s-au înţeles cu domnia noastră
de bunăvoia lor şi au dat domniei noastre uricul mănăstirii
Moldoviţa pentru o prisacă, anume Comarna, la Bohotin. Iar
domnia noastră am dat sfintei mănăstiri a noastre Moldoviţa
pentru această prisacă Comarna 5 fălci de vie în dealul
Hârlăului şi de la Toader din Hârlău, de la Ioan Despot din
Bosancea, de la Dumitru Rău din Hârlău, şi de Ion fiul lui
Răcilă de la Miletin, pentru 260 de zloţi tătărăşti; şi le-am plătit
Mănăstirea Probota [f ]
totul cu bani gata“14. Acest act precizează nu doar prima
atestare a prisăcii Comarna, ci schimbarea stăpânitorului asupra
ei. Astfel stăpânirea mănăstirii Moldoviţa este înlocuită cu cea a
mănăstirii Putna. Când a intrat Moldoviţa în posesia prisăcii
Comarna nu se cunoaşte. Ştim doar că domeniul mănăstiresc
nu-şi putea înlocui stăpânitorul cu un altul decât prin carte
domnească, în acest caz nepăstrată.
Următoarea apariţie documentară a prisăcii Comarna este
de la 2 februarie 150315. Acum Ştefan cel Mare întăreşte Putnei
toate moşiile şi bunurile sale, printre care şi prisaca „de la
Comarna“16. Existenţa prisăcilor dovedeşte că zona era plină de
păduri, o parte din ele existente şi azi17. Referitor la prisaca
Comarna, se observă că nu este menţionat satul cu acelaşi nume
existent astăzi18. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
11 Ibidem, vol. II, p. 34, nr. 26.
12 C. Bazgan, O. Bazgan, op. cit. , p. 197.
13 DRH, A, vol. III, p. 146, nr. 75.
14 Ibidem.
Istorie
15 Ibidem, p. 509, nr. 285.
16 Ibidem.
17 C. Bazgan, O. Bazgan, op. cit. , p. 193.
18 Opinia lui Mihai Costăchescu, exprimată în Documente
moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod ( 1517-1527), Iaşi, 1943,
p. 260, potrivit căreia satul exista încă din secolul al XIV-lea nu
 40 Lohanul nr. 14
actualele satele de pe Tătarca, Covasna şi Bohotin, aşa cum am
arătat mai sus. Există, prin urmare în secolul XV, în toată
braniştea domnească a Bohotinului amintite doar două sate,
menţionate în acelaşi act din 1 ianuarie 1454: Cozia şi Noureşti.
În secolele următoare se vor face noi menţiuni cu privire la Naţionalismul rus în epoca
localităţile şi oamenii din braniştea domnească. Vor fi amintite
noi sate, care la rândul lor vor dispărea, noi stăpânitori îşi vor
romantismului european
exercita influenţa asupra acestei zone, însă toate acestea aparţin
unei lumi noi, supusă continuu schimbărilor, când epoca lui
Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare era apusă demult. Irina Agafiţei - Fălticeni
Toate acestea arată că zona care purta denumirea de
braniştea de la Bohotin era una dintre cele mai importante din
punct de vedere al practicării apiculturii în Moldova secolului al

E
poca romantică a însemnat pe plan european o
XV-lea 1. De altfel, apicultura ocupa cu aproximaţie locul trei redefinire a coordonatelor în care se înscrie evoluţia
în veniturile percepute pe fisc asupra produselor 2. Aşa cum naţionalismului şi a rolului statului naţional. Se
observa Ioan Ciută, în lucrarea dedicată acestei meserii, impun pentru început o serie de precizări cu, caracter
folosind o frumoasă comparaţie, albinăritul a imprimat metodologic referitoare la definirea conceptelor de
oamenilor un spirit gospodăresc, „al iubirii şi dragostei faţă de „naţionalism” şi „romantism”. Ulterior se vor avea în vedere
natură şi muncă, de ură şi împotrivire faţă de duşmani şi raportarea acestor concepte la spaţiul geografic şi istoric pe care
risipitori, întocmai manifestărilor neostenitelor albine" 3. îl reprezintă Rusia.
Revenind la importanţa braniştii de la Bohotin, aceasta se În conformitate cu Ernest Gellner, naţionalismul simbolizează
deduce din numărul mare de documente care s-au păstrat un principiu politic, ce statuează că unitatea politică şi cea naţională
referitoare la această zonă, documente la care am făcut trimiteri ar trebui să fie congruente. Naţionalismul, ca sentiment sau ca
pe parcursul întregului text. Au existat în Moldova secolului al mişcare, poate fi cel mai bine definit în temenii acestui principiu.
XV-lea şi alte branişti, în actele de cancelarie fiind întâlnite cu Sentimentul naţionalist este mânia stârnită de violarea principiului,
precădere cele mănăstireşti, însă despre nici una nu vorbesc atât sau satisfacţia datorată aplicării sale.5
de multe izvoare cum este cazul celei de la Bohotin. După Encyclopedia of Nationalism, naţionalismul poate fi
Cu privire la stăpânitorii din braniştea domnească, în definit în două moduri. Într-o primă accepţiune, naţionalismul
încheierea acestui demers se poate concluziona următorul fapt: este aspiraţia mai mult sau mai puţin voluntară, bazată sau nu pe
principalii privilegiaţi care au primit drept de stăpânire în aceasă fapte obiective, a unui popor la a se constitui (sau de a se res-
zonă sunt mănăstirile, nu mai puţin de şase asemenea lăcaşuri tabili) ca naţiune, în general într-un context perceput ca ostil
ecleziastice primind favoruri din partea domniei, unele dintre identităţii sale colective. Astfel se prezintă ca o mişcare de
ele chiar de mai multe ori, acest lucru întâmplându-se doar în construcţie istorică. În a doua definiţie, naţionalismul este
decurs de o sută de ani. Se întăreşte astfel ideea potrivit căreia doctrina politică care afirmă că statul trebuie să aibă în vedere
mănăstirile au fost „unul dintre cei mai mari stăpânitori funciari mai presus de toate interesul naţional, sau chiar să fie bazat
ai timpului şi deţinătoare de bunuri materiale de sortiment exclusiv pe acesta.6
variat“4. Cu toate acestea nu lipsesc stăpânitorii laici, boierii Romantismul apare în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea
Coste Orîş, Iurie Şerbici, Duma Micaci fiind clare exemple în şi se manifestă din plin în prima jumătate a secolului al XIX-
acest sens. lea, ca o reacţie
la adresa clasi-
___________________________ cismului. Ca
mişcare estetică
Surse imagini [G.F] şi literară,
a. Modificată de G.F. după harta din site-ul Parohiei Romano- viziunea ro-
catolice, Răducăneni.
mantică poate
http://www.parohia-raducaneni.go.ro/images/HARTA222-.JPG fi sintetizată
b. CiMec - Centrul de memorie culturală,
http://www.cimec.ro/Monumente/Lpm/UNESCO/Pictmur/pict sub termenul
mro.htm libertate.
c. http://commons.wikimedia.org/wiki/File:G._Siller_- Această miş-
_Manastirea_Neamt.jpeg care s-a impus
d. Istoria - Moldova, mai întâi în Eu-
http://www.istoria.md/articol/36/Alexandru_cel_Bun ropa, apărând
e. Autor Simion Zamşa, iulie 1995. în Germania şi
Sursa: Poşta Moldova, extinzându-se
http://www.posta.md/en/filatelia/1995-07-02/676.html ulterior până în
f. Romania explorer, America. Din
http://manastiribucovina.romaniaexplorer.com/page_manastirea punct de vedere
_probota.html istoric, este
considerat a fi
se poate susţine documentar. suportul cultu-
1 Ioan Ciută numeşte această zonă ca fiind „centrul gravitaţional ral al dezvoltă-
al apiculturii în Moldova Evului Mediu”, în op. cit., p. 44. În rii noilor ideo-
opinia autorului aceasta este prima şi cea mai importantă zonă logii naţionale,
apicolă din Moldova, urmată de teritoriul central dintre Prut şi prin apelul
Nistru, apoi de subcarpaţii Moldovei situaţi între Valea constant la tre-
cut şi la valorile Nicolae I Romanov [1]
Moldovei şi ValeaTrotuşului. Acest lucru se poate observa
parcurgând harta zonării apicole în Moldova medievală de la specifice
Istorie

sfârşitul lucrării citate.

2 Ioan Ciută, op. cit. , p. 8.
3 Ibidem, p. 5.
4 Sava Igor, Domeniul mănăstiresc în Ţara Moldovei în a doua
jumătate a secolului al XIV-lea- secolul al XVI-lea, teză de
doctorat în ştiinţe istorice, Chişinău, 2009, p. 3.
5 Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism, Editura Antet,
Bucureşti,1997, p.9.
6 Encyclopedia of nationalism, vol. II, Academic Press, 2001,
p.356-358.
Octombrie 2010 41
poporului.1 aduce în prim plan cel de-al treilea element constituant, şi
Din punct de vedere cronologic, perioada romantismului anume: naţionalitatea sau spiritul naţional. Asemănător
european se identifică în Rusia cu perioada domniei lui conceptul de Volkstum în cazul germanilor, acesta făcea referire
Nicolae I (1825-1855). Pentru a putea înţelege felul în care a la rolul statului în definirea naţionalităţii ruse.
reuşit ţarul să se „exprime” din punct de vedere ideologic, se Triada ortodoxie – autocraţie – naţionalitate avea însă
impun scurte precizări referitoare la contextul social şi politic al carenţele ei. Biserica era sărăcită, înapoiată din punct de vedere
acelei epoci. intelectual şi dependentă de stat în aşa măsură, încât era
Lui Nicolae i s-a reproşat frecvent de către istorici că nu a incapabilă să joace vreun rol politic independent. Al treilea
ştiut să modernizeze Rusia, ba mai mult că a fost reacţionar şi pion, naţionalitatea crea dificultăţi şi mai mari. Spiritul naţional,
lipsit de imaginaţie. Să nu uităm însă că domnia sa a început în aşa cum era înţeles de propaganda oficială dădea de înţeles că
tumultul Revoltei decembriştilor şi s-a încheiat în timpul ruşii sunt poporul cel mai numeros al imperiului, devotat
dezastrului din Războiului Crimeei. Acesta nu a fost crescut să altarului şi tronului pentru care era gata de orice sacrificiu.
devină ţar, ci în cel mai bun caz un ofiţer devotat şi eficient. Cu Ruşii nu erau divizaţi în funcţie de interesele clasei sociale, ba
toate acestea a reuşit să conducă Rusia, timp de 30 de ani.2 mai mult aceasta solidaritate a fost cea care i-a ajutat să
Nicolae nu s-a sfiit să declare următoarele: „Consider că izbândească acolo unde alţii au dat greş, lucru demonstrat în
întreaga viaţă umană înseamnă doar armată, pentru că fiecare 1812. Dacă este să considerăm această ipoteză ca fiind una
este un soldat.”3 validă, cum se explică faptul că ruşii susţineau statul, dar
Ideologia lui Nicolae este una extrem de interesantă, funcţionărimea era formată în special din germani?6
opusă la prima vedere atât liberalismului cât şi naţionalismului Problema percepţiei bisericii ortodoxe şi a spiritului
de factură vestică, a avut drept scop tocmai o readucere a naţional este însă mult mai complexă, şi în analiza acestor
valorilor ruseşti în prim plan. Prin proclamarea principiilor sale, elemente trebuie avute în vedere mai multe aspecte: legitimi-
acesta a încercat să reînvie sentimentul de încredere care al tatea conferită de Biserică instituţiei imperiale cât şi doctrinei
poporului rus în instituţia ţarului după victoriile din 1812-1815. pan-ortodoxe, precum şi forţa morală exercitată în rândul
Rusia reuşise claselor
acolo regimuri inferioare; în
mai avansate şi ceea ce priveşte
mai liberale naţionalitatea,
dăduseră greş. doctrina rusă
Aceste succese nu diferă cu
s-au bazat pe mult de cele ce
unitatea dintre şi-au exercitat
tron, altar şi influenţa asupra
popor. Atunci spaţiului vestic,
când Europa dar capătă ori-
s-a aflat pe ginalitate rapor-
marginea pră- tată la structura
pastiei datorită etno-lingvistică
ateismului şi a imperiului.
formelor de gu- Deşi nu a
vernare repu- fost contem-
blicane, Rusia poran cu redefi-
care a păstrat nirea spiritului
drumul cel naţional rusesc
drept, a fost cea din epoca ro-
care a salvat mantică, Vladi-
continentul de mir Soloviov a
la decădere.4 reuşit ca nimeni
Vladimir Sergheievici Soloviov [3] Ideologia altul să defi- Contele Serghei Semionovici Uvarov [2]
alternativă a nească impor-
ţarului a fost tanţa Bisericii
formulată de contele S. Uvarov care, încredinţându-i-se Ortodoxe ruse. Ideile sale vin să completeze pe alocuri doctrina
conducerea Ministerului Învăţământului în 1833, a emis gândită de predecesorii acestuia.
circulare funcţionarilor, în care declara: „Este obligaţia noastră Caracterul eminamente religios al poporului rus este cel
a tuturor să luăm măsuri pentru ca educaţia poporului să se care a rezervat Rusiei o măreaţă misiune religioasă. Ortodoxia,
facă, după cum este intenţia Supremă a Augustului nostru în opoziţie cu comunităţile occidentale constituie fondul
Monarh, în spiritul unităţii Ortodoxiei, Autocraţiei şi adevărat al esenţei naţionale ruseşti. Însăşi raţiunea de a exista a
Naţionalităţii (Narodnost).”5 Bisericii este aceea de a forma şi educa spiritul poporului rus.7
Este important să avem în vedere felul în care elementele Rolul civilizator şi unificator al ortodoxiei ruseşti nu
„triadei ruseşti” au contribuit la propagarea naţionalismului rus trebuie însă, după părerea lui Soloviov să fie unul absolut.
în rândul elitelor, dar poate pentru prima dată, şi în rândul Evlavia contemplativă a ruşilor nu ar trebui să fie un motiv de
norodului. În timp ce Biserica Ortodoxă şi ţarul au fost două sciziune între aceştia şi alţii credincioşi, căci rolul unei Biserici
constante ale societăţii ruseşti, epoca romantică are meritul de a este de a uni prin credinţă, iar nu de a diviza datorită slăbiciu-
nilor minţii omeneşti. Rusia poate prin forţa ortodoxismului să
cucerească lumea, dar pentru asta nu trebuie să nege forţa cato-
1 Ibidem, p.438-439. licismului, ci să-i opună acestei doctrine credinţa adevărată.8
2 Russell Sherman, Rusia 1815-1881, Editura All, Bucureşti, Realizările perioadei romantice în ceea ce priveşte biserica
2001, p.42. ortodoxă, Soloviov le consideră prea puţin faste. Ideea conform
Istorie

3 Nicholas V.Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Editura Institutul

European, Iaşi, 2001,p.337. 6 Geoffrey Hosking, op.cit., p. 112.
4 Geoffrey Hosking, Rusia popor şi imperiu 1552-1917, Editura 7 Vladimir Soloviov, Rusia şi Biserica Universală, Editura
Polirom, Iaşi, 2001, p. 111. Institul European, Iaşi, 1994, p.53.
5 Ibidem., p.111-112. 8 Ibidem, p. 54-57.
 42 Lohanul nr. 14
căreia Rusia e Dumnezeu, în faţă căruia dădea seamă, fiind răspunzător de
mare şi are o bunăstarea fizică şi psihică a poporului.4
misiune subli- Ţarul nu era niciodată răspunzător de greutăţile poporului,
mă de în- toate relele provenind de la sfetnicii acestuia. Atât timp cât
deplinit pe pă- Biserica îi acorda acestuia încrederea sa (şi evident că o făcea
mânt, nu sunt întotdeauna), ţarul era trimis de divinitate pentru a guverna
susţinute de asupra poporului rus. Nicolae I a ştiut ca nimeni altul să facă
nicio măsură din aceste credinţe politică de stat. Chiar dacă ţarul nu reforma
concretă. Clerul ţara, elita se conforma căci altfel risca să-şi piardă poziţiile, iar
nu a fost ajutat ţăranii continuau să-şi venereze conducătorul.
să iasă din sta- Ţarul trebuia să protejeze poporul rus de el însuşi, în caz
rea mizerabilă că se lăsa contaminat de anumite idei venite din afară, cum ar fi
în care se gă- libertatea şi democraţia. Era de datoria lui să asigure forţa
sea, iar singurii Rusiei, pentru ca nu cumva imperiul să cedeze în faţa unor
care mai păs- ameninţări străine dăunătoare pentru toţi „copii” lui.5
trează ortodo- Despre felul în care a ştiut Nicolae să-şi îndeplinească
xismul pur, ţă- menirea, istoricul sovietic N. M. Drujin nota următoarele:
ranii, de abia îşi „Gândirea politică a lui Nicolae I miza pe idealul unei
mai duc zilele. monarhii autocratice şi se arăta paternalist, preocupat de
Critica societă- bunăstarea umililor săi supuşi. Armata şi datoria faţă de stat
ţii romantice nu urmau să fie armele unei autorităţi atotputernice.”6
se opreşte aici. Se pare că nu toţi credeau în bunele intenţii ale ţarului.
Popoarele isto- Marchizul de Custine conchide că: „pentru ruşi dragostea de
rice au trăit nu ţară nu este decât un mijloc de a-şi flata stăpânul”. Tot acesta
Astolphe Louis Léonor de Custine [4] numai pentru ne mai spune că „faima pe care o dobândesc în ochii străinilor
ele, ci pentru valorează pentru prinţii ruşi mai mult decât orice altceva, mai
întreaga ome- mult decât realitatea puteri”. 1
nire, dobândind prin opere nemuritoare dreptul de a-şi afirma De numele lui Nicolae se leagă două manifeste celebre,
naţionalitatea. E caracterul distinctiv al unei rase importante; iar ambele apărute în momente de răscruce pentru poporul rus.
patriotismul ce nu înţelege acest preţ e un patriotism de doi Primul, după un moment de glorie pentru ţarism-înăbuşirea
bani.1 revoltei poloneze şi al doilea într-un moment de cumpănă
Despre rolul ortodoxiei, aflăm şi din scrisorile marchizul pentru autocraţie-anul 1848. Ambele denotă concepţia ţarului
de Custine. Cea la care vom face referire în cele ce urmează este despre rolul Rusiei şi menirea ei naţională.
datată 8 iulie 1839, şi surprinde discuţia marchizului cu un prinţ Primul emis la Sankt Petersburg pe 26 februarie 1832,
rus. Pentru o parte a elite ruse, triumful ortodoxiei bizantine este relevă rolul pe care ţarul înţelege să-l joace în viaţa supuşilor
sinonim cu politica rusească. Actele de cruzime, cum ar fi cel săi, întărind astfel principiul conform căruia autocraţia este un
împotriva Poloniei, este un act de laudă în ochii adevăraţilor pilon de bază al naţionalismului rus. Astfel Nicolae spune ur-
credincioşi, căci Sfântul Duh este cel care luminează mintea mătoarele: „Considerăm că este sfânta noastră datorie să ve-
suveranului, iar Dumnezeu îl binecuvântează pentru că i-a ghem cu o grijă paternală asupra supuşilor noştri credincioşi,
îndeplinit ţelurile.2 şi să folosim orice mijloace ce se găsesc în puterea noastră
Trebuie să avem însă în vedere
mediul din care provenea autorul
scrisorilor, şi am putea spune în
apărarea instituţiei criticate de el că,
era normal pentru un catolic francez
să aibă acest punct de vedere despre
tot ceea ce simboliza ortodoxia rusă.
Critica asupra Bisericii ruse nu
se opreşte aici. Biserica Ortodoxă
rusă a renunţat de bună voie la
libertatea sa şi astfel a devenit sclava
împăratului. În Rusia, respectul faţă
de autoritate se face cu ajutorul Bise-
ricii, dar pentru a civiliza în adânc
inimile oamenilor, trebuie să-i înveţi
mai mult decât supunerea oarbă.3
Cel de-al doilea element al
triadei îl constituie autocraţia. În
Rusia, sistemul autocratic a respectat
întru totul „regulile de funcţionare”.
Politica şi întregul proces decizional
erau concentrate exclusiv în mâinile
ţarului. Acesta pretindea supunerea
totală şi benevolă a întregii populaţii.
Misiunea lui era aceea de a-şi proteja
poporul şi ţara şi de a fi garantul Nicolai Mihailovici Karamzin [5] Aleksandr Sergheevici Puşkin [6]
ordinii. Ţarul era supusul lui
Istorie

4 Russell Sherman, op.cit., p.9.

1 Vladimir Soloviov, op.cit., p. 49-52.
5 Russell Sherman, op.cit., p.51.
2 Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia (Rusia în 1839),
6 Paul Dukes, Istoria Rusiei 882-1996, Editura All, Bucureşti,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p.36-37.
3 Ibidem., p.194-195.
2010, p.133.
Octombrie 2010 43
pentru a preveni catastrofe
similare (n.n. revolta polo-
neză). Dorinţa noastră este
de a asigura tuturor locui-
torilor Poloniei fericirea
individuală şi a ţării în ge-
neral, securitatea persoa-
nelor şi a proprietăţii şi li-
bertatea conştiinţei. Naţiu-
nea poloneză trebuie să
rămână unită cu naţiunea
rusă.”2
Anul 1848 a repre-
zentat pentru autocraţia
rusă un moment delicat.
Datorită desfăşurării eveni-
mentelor, potrivnică statu-
lui rus, ţarul însuşi a scris
faimosul manifest de la
14/26 martie 1848. Ţarul se
plângea că rebeliunea şi
fărădelegea au cuprins
Prusia şi Austria şi
ameninţau „sfânta noastră Fiodor Ivanovici Tiutcev [7] Vasili Andreievici Jukovski [8]
Rusie”. El a chemat
poporul să se ridice pentru naţionalism politic. După Susana Rabow-Edling naţionalismul
„credinţă, ţar şi patrie”, asigurându-i că Dumnezeu este de rusesc nu va reuşi să se individualizeze prin cultură, ci mai
partea lor.3 regresa, devenind amorf. Accentul se pune pe popor ca pe o
Naţionalitatea, cel de-al treilea pion al triadei, însemna în colectivitate şi nu pe individ ca parte componentă a unui popor.
esenţă promovarea culturii şi instituţiilor ruse drept valori care Poporul rus nu concepe unitatea ca pe un act de libertate, ci este
trebuiau preţuite şi păstrate, stimularea sentimentului patriotic şi constrâns de tradiţie.5
conservarea identităţii Rusiei, separat de restul Europei. Acest Romantismul a acordat ruşilor şansa de a deveni un popor
spirit a fost preluat de susţinătorii extremi ai naţionalităţii ca unit nu doar de cuceririle războinice şi de rolul asumat de
justificare pentru rusificarea tuturor pământurilor şi popoarelor moştenitor al Bizanţului, ci mai ales datorită culturii şi
aflate la periferia imperiului.4 spiritualităţii care îi diferenţiază de Occidentul ateu şi aflat în
Când vorbim despre naţionalismul rusesc, trebuie să avem derivă. Prezentul nu contează, important e trecutul glorios şi
în vedere diferenţele majore dintre acesta şi cel occidental. În viitorul pe care doar unitatea poporului rus îl poate aduce.6
timp ce primul se bazează pe autoritarism, etnicitate şi cultură, Când vorbim despre începuturile naţionalismului rusesc,
cel vestic pune accentul pe democraţie, „societate civilă”, şi majoritatea specialiştilor tind să-l plaseze în perioada romantică.
Evident, un prim argument ar fi
„Doctrina Naţionalităţilor”
promovată de ţarul Nicolae I, dar
argumentaţia nu se opreşte aici.
Ideile romantice s-au pliat pe un
fond autohton care avea o
predispoziţie pentru a le accepta:
trecutul glorios nu era o idee total
nouă, ţinând cont că până şi rusul
de rând avea o înclinaţie spre un
cult al strămoşilor. Se produce
acum însă un transfer de identitate
de la individual spre colectiv,
familia proprie tinde să lase locul
familiei colective formate din
întregul popor.7
Hosking susţine de asemenea
că primii reprezentanţi ai
naţionalismului romantic în Rusia
au fost de fapt decembriştii.
Aceştia însă, spre deosebire de
puterea centrală ar fi dorit un
naţionalism de factură vestică bazat
pe civicitate şi nu pe egocentrismul
Lermontov Nicolai Vasilievici Gogol [9]

5 Susanna Rabow-Edling, Liberalism and Constitutionalism in

Istorie

1 Marchizul de Custine, op.cit., p. 55, p.64.
2 Josef Hordynacki, History of the Late Polish Revolution and
the Events of the Campaign, Boston, 1833, p. 424-428 *
3 Paul Dukes, op.cit., p.140.
4 Russell Sherman, op.cit., p.51.
early 19th century Russia - The case of the decembrists,
Uppsala University Press, 2006, p. 1-3.
6 Ibidem, p. 4-6.
7 Geoffrey Hosking, Russian Nationalism past and presesnt,
Basingstoke, 1998, p. 67.
 44 Lohanul nr. 14
aristocratice, obsedată de gloria
imperială.5
Totuşi, romantismul nu a produs o
personalitate literară de importanţă
majoră în Rusia, cu excepţia poetului
Feodor Tiutcev (1803-1873), care şi-a
petrecut cea mai mare parte din viaţă în
Germania şi avut puţină înfluenţă în
ţara sa natală. Un alt poet romantic au-
tentic a fost Vasili Jukovski (1783-
1852), care a reflectat în poezia sa
anumite atitudini şi trăsături romantice
specifice: sensibilitatea şi subiectivita-
tea sentimentelor, atracţia faţă de trecut
şi idealizarea acestuia, înclinaţia spre
misterios şi bizar.6
Fără a minimaliza rolul celor doi
poeţi menţionaţi anterior, epoca
romantică în Rusia a produs trei nume
de calibru mondial în literatură: Puşkin,
anterior menţionat, Lermontov şi
Gogol. Deşi din punct de vedere al
criticii literare, operele acestora nu se
Ivan Vasilievici Kireevski [12] Constantin Sergheievici Aksakov [13] încadrează în canoanele romantismului,
societatea în care au trăit, atât de hulita
lume creată de Nicolae I, şi-a pus
cultural.1 amprenta asupra creaţiilor lor.
În lucrarea Susanei Edling putem găsi un citat din Hans
Dacă Puşkin este considerat de unii un precursor la
Lemberg, care propune următoarea teorie: naţionalismul
realismului, deşi a trăit în plină epocă romantică, Mihail
decembriştilor este de fapt naţionalismul pe care poporul rus şi
Lermontov a devenit geniul romantic la literaturii ruse. Viaţa lui
l-ar fi însuşit. Atunci când decembriştii au fost învinşi, la nivel
ideologic s-a produs o ruptură. Ţarul a fost nevoit să vină cu o a fost un protest permanent împotriva mediului său social.
„Suflete moarte” a lui Gogol şochează prin realismul său, prin
nouă ideologie care să guverneze o societate în schimbare;
felul în care autorul înţelege să descrie viaţă iobagilor ruşi.
incapabil să facă acest lucru iniţial a recurs la cenzură şi
Cel ce a şocat cel mai mult prin afirmaţiile sale a fost
intimidare.2 Piotr Ceaadaev, care în „Scrisoare filosofică”, publicată în
Romantismul şi filozofia idealistă au pătruns în Rusia pe
„Telescop” în 1836, susţinea că Rusia nu avea nici trecut, nici
diferite căi. De exemplu, numeroşi profesori, unul dintre ei fiind prezent, nici viitor. Ea nu aparţinuse niciodată Vestului sau
Mihail Pavlov, care a predat fizica la
Universitatea din Moscova, au prezentat
noile idei germane în prelegerile lor în
primele decenii ale secolului. Inte-
lectualii ruşi au continuat să citească
enorm, fiind puternic influenţaţi de
Schiller şi de alţi iluştri romantici
vestici. Deşi unii ruşi au dat dovadă de
originalitate în reacţia lor la influenţa
romantică, nu există niciun motiv de a
disocia istoria intelectualităţii ruse de
cea europeană. 3
Viaţa academică rusă a produs în
epoca romantică savanţi de excepţie. În
domeniul istorie, influenţa romantică se
regăseşte în opera lui Nikolai
Karamzin, „Istorie a statului rus”.
Publicată în 12 volume, cartea încearcă
să explice că autocraţia şi statul
puternic au creat Rusia mare şi că
aceasta trebuie să rămână neînvinsă.4
Dacă scrierile lui Karamzin au
marcat victoria stilului nou asupra celui
vechi, scrierile lui Puşkin reprezintă
apogeul limbii şi literaturii ruse
moderne. Puşkin poate fi însă Piotr Iakovlevici Ceaadaev [10] Aleksei Homiakov [11]
considerat exponentul vechii lumi, din
punct de vedere al crezului său artistic, Estului şi că nu contribuise cu nimic la cultura universală.
lumea ce apare în operele sale este lumea unei Rusii Rusiei îi lipsea principiul social dinamic al catolicismului, care
constituia baza întregii civilizaţii vestice, şi prin urmare Rusia
Istorie

1 Geoffrey Hosking, Russian Nationalism..., p. 124-131.

2 Susana Edling, op.cit., p. 12-14, apud Hans Lemberg, Die
nationale Gedankenwelt der Decambristen, Cologne - Graz, 1963. 5 Helene Carrere d΄Encausse, Blestemul ruşilor - Eseu despre
3 Nicholas V. Riasanovsky, op. cit., p. 375. asasinatul politic, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 134.
4 Ibidem, p. 368. 6 Nicholas V.Riasanonsky, op. cit., p. 370.
Octombrie 2010 45
reprezenta „un vid în ordinea interioară a lucrurilor”.1 Alexandr Herzen.
Ceaadaev nu era însă singurul contestatar al naţionalităţii Fiecare dintre
oficiale. Din 1825 şi până spre 1850, discuţia rămâne centrată aceştia avea
pe explicaţia istorică a destinului rus şi îi opune pe slafovili păreri diferite în
occidentaliştilor. Romantismul, care domina atunci gândirea ceea ce priveşte
europeană, alimentează reflecţia rusă şi gândirea slavofilă. destinul Rusiei.7
Căutarea istoriei, a rădăcinilor culturale, a identităţii naţionale, Visarion
idealizarea întregului trecut găsesc un ecou extraordinar în Belinski a fost
Rusia. Slavofilii, deşi educaţi în Occident, împodobesc trecutul dominat multă
rus şi specificul său cu toate virtuţile.2 vreme de ideea că
Materialismului” occidental, ei îi opun o viziune religioasă a salvarea Rusiei va
destinului rus, a tragediilor şi capacităţilor sale salvatoare: una veni din
dintre dimensiunile acestei reflecţii fiind mesianismul. Ostili sprijinirea
iobăgiei, ei caută o soluţie care să întoarcă spatele căii occidentale regimului: „Rusia
şi o află în formula anticei obşti ţărăneşti ruse, Mir. În faţa lor, nu îşi va obţine
occidentaliştii aruncă, în bloc, tot ceea ce provine din ţară; dar, ca şi libertatea şi
adversarii lor, sunt pătrunşi de religiozitate şi naţionalism. Pentru structura civilă
occidentalişti, Vestul este în ochii lor un model de reuşită, dar la prin propriile
urma urmelor în slujba destinului rus.3 puteri, ci de la
Slavofilii erau un grup de intelectuali romantici care au for- ţarii ei, ca multe
mulat o ideologie centrată pe credinţa lor în natura superioară şiîn altele”. Mihail
misiunea supremă a ortodoxiei şi a Rusiei. Membrii de frunte ai Bakunin, adept al
grupului îi includeau pe Aleksei Homiakov, specialist în istorie filozofiei
universală şi medicină; Ivan Kireevski, considerat ideologul germane, a fost Vissarion Grigorievici Belinski [14]
curentului; Piotr Kireevski, culegător de folclor; Constantin poate cel mai
Aksakov, specialist în istorie şi limba rusă.4 radical gânditor al
Printre ideile de bază ale slavofililor care nu au enunţate perioadei. Încă dinainte de a se ralia curentului anarhist, acesta
anterior, amintim: fără sobornicie (traiul în comun) omul este considera că: „Imperiul, prin însăşi existenţa lui, este sortit să
condamnat la o sărăcie spirituală. Individualismul absolut fie lipitoarea şi călăul poporului. Singura hotărâre valabilă din
reprezintă principalul motiv al crizei Occidentului. Spre punctul de vedere al poporului este distrugerea imperiului”.
deosebire de acesta, Rusia era tânără şi neîmpovărată de idei Bakunin considera de asemenea că nu poate să existe o naţiona-
false: era lipsită de experienţă, dar iluminată de lumina litate rusă, singura cale trebuie să fie constituirea unei naţiona-
puternică a credinţei creştine. Idealul politic al slavofililor era lităţi slave. Alexandr Herzen credea că Rusia, tocmai pentru că
întoarcerea la ceea ce considerau ei că fusese monarhia orga- era tânără şi nedezvoltată, avea capacitatea de a face o sinteză
nică, cu adevărat rusă, dinainte de Petru cel Mare. Ca un părinte între experienţa proprie şi ideile exportate din Occident şi de a
care se îngrijeşte de poporul său,
monarhul n-ar trebui să fie obligat
de nicio garanţie juridică, dar ar
trebui să păstreze contactul cu
poporul prin intermediul unui stat.5
Slavofilii au reprezentat un
punct de cotitură major în căutarea
unei identităţi naţionale ruse. Ei au
fost primii gânditori care au tras
concluzii sistematice din prăpastia
uriaşă ce se căscase între elita
imperială şi oamenii de rând.6 Putem
considera că, naţionalismul rus
promovat la nivel local de slavofili are
anumite elemente comune cu naţiona-
lismul vestic. Dar atât timp cât mai
bine de jumătate din populaţia ţării se
afla în stare de dependenţă, ideile
acestora erau doar simple idei bune de
aşternut pe hârtie sau eventualdiscutat
în saloane.
Adversarii slavofililor erau
numiţi „occidentali”, dar este greşit
să considerăm că aceştia idealizau
Occidentul. Elementul definitoriu Mihail Alexandrovici Bakunin [15] Aleksandr Ivanovici Herzen [13]
care îi diferenţiază este nostalgia
faţă de trecutul Europei apusene
care ar fi putut fi şi trecutul Rusiei. Principalii reprezentanţi ai crea noi forme naţionale, care vor face Europa să renască.8
curentului au fost Visarion Belinski, Mihail Bakunin sau Riasanovsky consideră că, Nicolae I nu a trasat o nouă
direcţie dezvoltării ţării sale. El s-a agăţat cu o hotărâre
disperată de vechiul regim şi de vechile modalităţi. Creatorul
1 Ibidem, p. 376. doctrinei „Naţionalitatea oficială”, contele Uvarov, a afirmat
Istorie

2 Helene Carrere d΄Encausse, op.cit., p.133. cândva că el ar muri cu sentimentul datoriei îndeplinite dacă ar
3 Ibidem, pg. 133-134. reuşi să „ţină Rusia pe loc vreo cincizeci de ani faţă de ceea ce
4 Nicholas V.Riasakovsky, op. cit., p. 376-377.
5 Geoffrey Hosking, op.cit, p.196. 7 Ibidem, p. 197-198.
6 Ibidem, p.197. 8 Geoffrey Hosking, op. cit., p. 197-203.
 46
se pregăteşte pentru ea prin teorii”.1
Perioada naţionalismului romantic a fost înţeleasă de cei
de se aflau la putere în Rusia acelei epoci, ca momentul propice
pentru a consolida regimul autocratic deja existent. A fost
poporul rus influenţat de ideile romantismului? Un verdict este
greu de dat, mai ales daca avem în vedere structura etno-
lingvistică a ţării din acel moment. Dar şi mai mult a contat
poate faptul că, Rusia nu a putut să meargă pe calea creierii unei
culturi de masă, ci a devenit şi mai profund elitară. În rândul
elitelor putem vorbi despre un sentiment al apartenenţei
naţionale, dar dacă este să ne referim la marea masă a populaţiei
ruse putem afirma cu, convingere că acesta nu a reuşit să
depăşească stadiul de medievalitate, din punct de vedere
cultural şi ideologic.
Bibliografie
I. Instrumente de lucru
Encyclopedia of nationalism, vol. II, Academic Press,
2001.
II. Lucrări generale
Carrere d΄Encausse, Helene – Blestemul ruşilor - Eseu
despre asasinatul politic, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Dukes, Paul – Istoria Rusiei 882-1996, Editura All,
Bucureşti, 2010.
Gellner, Ernest – Naţiuni şi naţionalism, Editura Antet,
Bucureşti,1997.
Hordynacki, Josef – History of the Late Polish Revolution
and the Events of the Campaign, Boston, 1833.
Hosking, Geoffrey – Rusia popor şi imperiu 1552-1917,
Editura Polirom, Iaşi, 2001.
Marchizul de Custine – Scrisori din Rusia (Rusia în
1839), Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
Riasanovsky, Nicholas V. – O istorie a Rusiei, Editura
Institutul European, Iaşi, 2001.
Sherman,Russell – Rusia 1815-1881, Editura All,
Bucureşti, 2001.
Soloviov, Vladimir – Rusia şi Biserica Universală,
Editura Institul European, Iaşi, 1994.
Lohanul nr. 14
6. Biroul Relaţii Interetnice al Republicii Moldova,
http://www.bri.gov.md/imagini/foto/full/87189_puskin1.jpg
7. Fundamentalnaia Electronnaia Biblioteka - Rucckaia
literaturnaia i folklor,
http://feb-web.ru/feb/irl/il0/il7/il7-6952.htm
8. Portret de Vasili A. Zhukovsky, 1815, Muzeul Tretiakov,
Moscova.
Sursa: Wikipedia,
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Zhukovsky_1815.jpg
9. University of Virginia. College and Graduate School of Arts
& Sciences,
http://faculty.virginia.edu/dostoevsky/texts/gogolbio.html
10. Photobucket,
http://i265.photobucket.com/albums/ii226/meon8/Chaadayev_P
etr_Yakovlevich.jpg
11. Război întru Cuvânt,
http://www.razbointrucuvant.ro/2008/07/09/a-tacea-cand-
credinta-este-atacata-este-o-crima/
12. Wikipedia,
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Kireevsky.jpg
13. И. С. Аксаков. Письма к родным. 1844—1849. Москва:
Наука, 1988.
Sursa: Wikipedia,
http://en.wikipedia.org/wiki/File:KonstantinAksakov.jpg
14. Portret de K. Gorbunov (1843).
Sursa: Wikipedia,
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/36/Vissarion
_Belinsky_by_K_Gorbunov_1843.jpg
15. fotografie de Gaspard-Félix Tournachon.
Sursa: Wikipedia,
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6c/Bakunin_
Nadar.jpg
16. Portret de Nicolai Nicolaevschi. Sursa: Wikipedia,
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Herzen_ge.jpg
x) Fotografie de David Crawshaw. Sursa: Wikipedia,
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ec/St_Basils
_Cathedral-500px.jpg

III. Lucrări speciale

Hosking, Geoffrey – Russian Nationalism past and
presesnt, Basingstoke, 1998.
Rabow-Edling, Susanna – Liberalism and Constitutio-
nalism in early 19th century Russia - The case of the
decembrists, Uppsala University Press, 2006.

____________________________

Surse imagini [G.F]

1. Portret de Franz Krüger.
Sursa: Academic dictionaries and encyclopedias,
http://de.academic.ru/dic.nsf/dewiki/1021973
2. Pictură de Orest Adamovich Kiprensky.
Sursa: Wikipedia,
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/27/Uvarov_t
he_elder.jpg
3. Portret de Ilia Iefimovici Repin expus la Muzeul Isaak
Izrailevich Brodsky, St. Petersburg.
Sursa: Wikipedia
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Vladimir_Soloviov_by
_Repin.jpg
4. Découvrir Saint Gratien,
http://www.ville-
saintgratien.fr/content/heading5205924/content5206136.html
Istorie

5. Portret de Vasili Andreievici, Muzeul Tretiakov, Moscova.

Sursa: Wikipedia,
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/6/6d/Tr
opinin_karamzin.JPG/250px-Tropinin_karamzin.JPG Biserica „Sfântul Vasile” din Moscova [x]

1 Nicholas V. Riasanovsky, op. cit., p. 354-355.

Octombrie 2010 47
cătuşată tocmai de religie. Sfinţii părinţi ai bisericii creştine
considerau puterea ca pe un fruct al păcatului originar. Această
idee cunoaşte punctul culminant la Sf. Augustin, cel care privea
lumea ca pe două cetăţi aflate în conflict până la eshatologia fi-
Religie, putere şi politică nală, moment care le va judeca cetăţenii răsplătindu-i pe unii şi
condamnându-i pe alţii. Astfel stau lucrurile în Imperiul Roman.
Cetăţeanul roman a traversat în numai 150 de ani stări diferite,
influenţa aspectului religios fiind definitorie. Astfel, în timpul
Prof. Gabriel Brînză – Huşi lui Octavianus
Augustus
cetăţeanul era
fericit şi mândru

P
roblema pe care ne propunem să o discutăm aici ridică
greutăţi evidente. Dacă am privi multiplele sale aspecte că putea să-şi
din unghiul unei discipline particulare, ar fi o pierdere servească patria.
de timp, deoarece cele două fenomene – „religie” şi „putere” Orăşean sau ţă-
(„politică”) – de care ne vom ocupa fac obiectul de activitate al ran, romanul
unor ştiinţe diverse, fiecare cu o metodologie şi un punct de vedere avea un senti-
propriu. De aceea, articolul de faţă va încerca doar să creioneze ment de respect
faţetele acestei probleme, insistând pe relaţia interdependentă faţă de forţele
existentă între religie şi putere (politică). Vom analiza influenţa naturii, credea în
religiei asupra puterii, a puterii asupra religiei şi, nu în ultimulrând, vrăjitorie şi ma-
aspectul de putere religioasă. gie, în prezenţa
Pornind de la individ, trebuie surprins aspectul de „putere” forţelor oculte
si modalităţile lui de manifestare. Culianu opina că puterea pe pământ. Fie
individuală reprezintă o încălcare a regulilor, a normelor că era sau nu
sociale1 . Factorii dezinhibatori sunt diverşi: alcoolul, drogul, convins de ne-
spiritul de grup etc. Totodată, individul îşi manifestă puterea murirea sufle-
ascunsă şi datorită rădăcinilor genetice păstrate de dinaintea tului său ori mă-
desprinderii din maimuţă2 . Astfel, puterea are atât origine bio- car de cea a
logică cât şi psihică. Însă, de ce ne atrage puterea? Pentru că ea anumitor suflete
ne oferă un „sentiment de libertate faţă de norme”3 . Putem alese, romanul,
afirma că fiecare individ experimentează puterea, adică transce- chiar dacă era
derea normelor. Totuşi, deasupra indivizilor obişnuiţi se află discipol al lui
„specialiştii puterii” persoane întâlnite în diferite societăţi. Ne Lucretius, avea
putem gândi aici la şaman, la taoist, la yoghin sau la ascetul o filozofie pozi-
creştin. Toţi aceştia mor cultural şi renasc apoi cu dreptul de a tivă în toate pri- Isis [b]
încălca normele sau de a fixa altele4 . vinţele şi un spi-
Puterea interioară a fiecărui individ este potenţată sau în- rit deschis. Un
secol mai târziu,
lucrurile sunt
radical schim-
bate. Romanul
obişnuit a pier-
dut mult din în-
crederea sa în
autorităţi. Dacă
e soldat, e adept
al lui Mithra,
care e un zeu în-
vingător, un zeu
care îi promite
curajul şi forţa
necesare pentru
a rezista răz-
boaielor duse de
Traian, spre
exemplu. Dar
poate fi în ace-
laşi timp adept
al lui Isis, al
Cybelei sau al
altor zei orien-
tali. Peste 50 de
ani, starea de Cybela de la Balcic, Bulgaria [c]
Mithra ucigând taurul sacru [a] spirit a cetăţea-
nului roman se schimbă din nou. Creştinismul a câştigat mulţi
1 Ioan Petru Culianu, Religia şi creşterea puterii, în Ioan Petru adepţi iar persecuţiile sunt violente. Credinţa anterioară în
Istorie

fatalitatea inegalităţilor sociale este zdruncinată. Ideile lui

Culianu, Gianpaolo Romanato, Mario G. Lombardo, Religie şi Cristos aduc speranţa unei vieţi mai bune, dacă nu în prezent
putere, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 166 măcar după moarte5 .
2 Ibidem, p. 170
3 Ibidem, p. 183
4 Ibidem, p. 186 5 Ibidem, pp. 220-221
 48
Evoluţia individului sub influenţa religiei continuă şi în
viitor, ajungând, spre exemplu, în perioada Renaşterii în postura
unui creştin hermeneutic care acordă o mare atenţie astrelor şi
magiei. Spre deosebire de omul renascentist, adeptul lui Calvin
dispreţuieşte astrele, magia sau erosul şi pune accent pe
bunăstare ca un semn al virtuţilor şi mântuirii sale. Reacţie la
calvinism, romantismul afişează dispreţ pentru bani, punând
accent pe sentimente şi iubire. Apariţia capitalismului, privit ca
o „religie economică a lumii contemporane”, face necesară
următoarea ecuaţie: putere = avere (banul este putere iar puterea
are valoare comercială şi generează astfel bani).
Dacă puterea individului este profund influenţată de
religie, ce legătură se poate stabili între puterea politică şi
religie? Relaţia religie – putere politică poate fi privită şi ca o
relaţie între sacru şi profan. Deţinătorul puterii politice,
suveranul, a fost de multe ori considerat rudă sau omolog al
zeilor, sau chiar reprezentant al lor pe pământ. Există mai multe
ipostaze ale puterii politice izvorâte din religie: regele-zeu în
Egipt, regele de drept divin în occidentul medieval sau regele-
taumaturg în societăţile arhaice1 .
Relaţia sacru (religie) – putere politică este uşor de
observat în societăţile tribale africane. Acolo, caracterul sacru al
puterii politice reiese din demersurile de re–creare a ordinii,
demersuri ce apar de obicei imediat după moartea căpeteniei
(regelui). În aceste societăţi tradiţionale, fiecare schimbare de
domnie provoacă o adevărată revenire la începuturi, sub aspect
[d]
Boreas Atena [e]
ritualic bineînţeles. Urcarea la tron a noului rege constituie
ocazia de a repeta simbolic demersul creator al regalităţii, actele
de fondare ce au edificat-o şi legitimat-o. Aşadar, regele care
accede la putere trebuie să realizeze un act sacru, un act care să-
l legitimeze pentru poziţia de conducător. Amintim în acest sens
studiile realizate de Balandier asupra populaţiei vechiului regat
Kongo 2 .
Tot pentru a sublinia puterea sacrului, a necesităţii păstră-
rii ordinii sociale apare şi practicarea „actelor pe dos” şi a ritu-
alurilor de inversare sau de rebeliune dramatizată. Studiile rea-
lizate de Claude-Helene Perrot în Africa scot în evidenţă acest
lucru. Spre exemplu, moartea regelui populaţiei agni din Coasta
de Fildeş pune în evidenţă un ritual de inversare socială ce are
loc în perioadele de interregn, atunci când raporturile dintre
oamenii liberi şi sclavi sunt răsturnate. Sclavii care preiau ritua-
lic atributele regale sunt plini de excese, impunând astfel soluţia
revenirii la vechea ordine socială, la vechiul univers organizat.
Acest lucru demonstrează că nu există alternativă la ordinea
socială stabilită decât anarhia şi haosul. Contestarea de tip ritu-
alic se înscrie astfel în domeniul strategiilor de revigorare sacră
Istorie
a puterii. De aceea, putem afirma că religia poate fi şi un in-
1 Georges Balandier, Antropologie politică, Editura Amarcord,
Timişoara, 1998, p. 119
2 Ibidem, pp. 134-135
Lohanul nr. 14
strument al puterii, o garanţie a legitimităţii sale3 . Contribuind
la menţinerea stabilităţii, sacrul şi politicul sunt în in-
terdependenţă şi chiar se contopesc uneori, totul cu scopul
menţinerii controlului asupra maselor.
Exemplele istorice ale acestor afirmaţii sunt numeroase.
La romani, împăratul era atât imperator (comandant al armatei)
cât şi mare preot, atribute care-i permiteau subordonarea totală a
supuşilor. Să amintim şi exemplul geto-dac, acolo unde
Burebista întemeia un stat cu sprijinul Marelui Preot Deceneu,
acelaşi Deceneu care va deveni mai târziu chiar şef al unei părţi
din acest stat.
Elocventă este şi situaţia polisului grec, acolo unde cultul
religios era privit ca având funcţia de susţinere a statului. Şi
cum politica greacă era uneori subjugată războiului, religia
devenea o explicaţie a victoriei sau a înfrângerii. Zeii îşi fac
simţită prezenţa atunci când asigură grecilor victoria lui
Temistocle la Salamina în 480. Dăruind victoria sau
determinând înfrângerea, zeii minimalizează uneori efortul
grecilor. Flota persană de la Salamina a fost înfrântă mai ales
datorită lui Boreas, zeu înrudit cu Atena. Nici Poseidon nu a
fost uitat, grecii aducându-i mai târziu mai multe jertfe4 . De
aceea putem afirma că la greci existau trei „dogme ale
credinţei”: zeii există, zeii se preocupă de treburile oamenilor
iar raportul zei-oameni este unul de schimb, marcat de serviciu
şi contraserviciu.5
Nu numai antichitatea sau societăţile tradiţionale (arhaice)
Poseidon, Oceanus and Tethys [f]
oferă imagini ale întrepătrunderii religie-putere politică (sacru-
profan). Un alt exemplu este oferit de epoca medievală, atunci
când din vechiul regat al longobarzilor se năştea, cu sprijinul lui
Carol cel Mare, un nou stat: Statul Papal. Amestec de lumesc şi
divin, acest stat a devenit treptat extrem de influent în lumea
occidentală. Tendinţele hegemoniste ale papei l-au adus în
conflict cu suveranii europeni, conflictul Biserică-stat
cunoscând punctul culminant în sec. XI. Disputa dintre papa
Grigore VII şi împăratul romano-german Henric IV se sfârşea
cu „jurământul de la Canossa” (1077), moment ce marchează
preponderenţa Bisericii catolice întrupată în Statul Papal asupra
monarhilor din occidentul european.
Aflate o perioadă pe poziţii diferite, Biserica şi statul
(puterea politică) vor cunoaşte şi momente de subordonare
inversă. Astfel, nu de puţine ori, regimurile politice au fost
consacrate de Biserică tocmai pentru a le spori autoritatea.
Încoronarea ca împărat a lui Carol cel Mare de către papa Leon
III în anul 800 semnifica tocmai trăinicia regimului şi caracterul
divin al acestuia. O situaţie similară se întâlneşte şi în cazul lui
Napoleon Bonaparte, acesta fiind proclamat împărat în 1804 cu
3 Ibidem, p.137
4 Alexander Rubel, Cetatea înspăimântată, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006, p. 42
5 Ibidem, p. 43
Octombrie 2010 49

Carol cel Mare [g] Papa Grigore al VII-lea VII Henric al IV-lea al Franţei [i]
(Hildebrand) [h]

binecuvântarea papei Pius VII. Să nu uităm că legitimitatea UE ştie să fie compactă atunci când se discută despre integrarea
regimului nazist în mediul diplomaţiei europene a fost oferită de Turciei, ţară musulmană privită cu mare reticenţă de către
concordatul cu Vaticanul din 1933.1 europeni.3 Nu numai creştinismul cunoaşte orientări diferite.
Influenţa religiei asupra politicului este evidentă atunci Religia islamică este la rândul ei dezbinată între sunniţi
când privim religia ca pe un liant sau ca pe un element divizant. (tradiţionalişti moderaţi şi concilianţi cu centrul în Arabia
Element delimitativ, religia îl făcea pe Platon să numească Saudită) şi şiiţi (revoluţionari predispuşi la violenţă cu centrul
„lume barbară” (barbaricum) pe toţi cei care nu împărtăşeau în Iran).4 Uneori religia poate depăşi graniţele politicului într-un
politeismul grec. În evul mediu, italianul Petrarca, reflectând o mod surprinzător. Astfel, Rusia şi Grecia, prin vizita lui Elţîn la
idee larg răspândită în epocă, îi considera duşmani atât pe turcii Atena din 1994, semnau un pact de prietenie şi colaborare în
musulmani cât şi pe creştinii ortodocşi.2 Ajungând în zilele vederea stabilirii de legături bazate pe credinţa ortodoxă.
noastre, observăm o diversitate în unitate chiar în cadrul Uniunii Cauzată de apariţia Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei,
Europene. Creştină în totalitatea ei, UE poate fi privită şi pe trei poziţia comună a celor două ţări transcede situaţia de stat al UE
paliere: protestant (Germania, Marea Britanie, Olanda, ţările în cazul Greciei.5
scandinave), catolic (Italia, Spania, Portugalia, Franţa) şi Antagonismele religioase pot genera însă şi riscuri la
ortodox (România, Bulgaria, Grecia). Totuşi, în diversitatea ei, adresa securităţii globale. Religia poate fi atât un detonator cât
şi un contributor la securitatea
globală. Mai rău este atunci
când religia este folosită pentru
a-i stigmatiza pe oponenţii po-
litici şi a-i considera ca fiind
imorali. Mergând pe această
idee susţinută de Max Ginger,
nu putem să nu amintim retorica
Războiului Rece. Cele două ta-
bere au dat conotaţii religioase
luptei lor, privită fie ca pe o
„cruciadă împotriva comunis-
mului” fie ca o pe o luptă
împotriva „misticismului impe-
rialist”.6 Perioada de după
Războiul Rece a dat naştere unei
noi retorici. Lupta lumii occi-
dentale cu terorismul islamic
este văzută ca pe o modalitate de
apărare a democraţiei, a dreptu-
rilor omului sau a valorilor
O.N.U.
Privit ca un exemplu
negativ de conflict religios, fosta
Papa Leon al III-lea [j] Papa Pius al VII-lea [k] Iugoslavie este un „creuzet
Istorie

1 Constantin Buchet, Religie şi putere în relaţiile internaţionale 3 Ibidem, p. 10

contemporane, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 4 Ibidem, p. 27
1998, p. 35 5 Ibidem, p. 26
2 Ibidem, p. 11 6 Ibidem, p. 32
 50 Lohanul nr. 14
religios” care a cruciadele simbolizează folosirea religiei de către politică cu
făcut inevita- scopul explicării cât mai credibil în epocă a unor acţiuni crude
bilă apariţia şi barbare. Recăpătarea „locurilor sfinte” din Palestina şi Siria
acestor frămân- nu avea doar simbolistica creştină a reunificării spaţiului
tări. Explodat Bisericii lui Cristos ci reprezenta şi o modalitate de obţinere a
după 1991, unor noi venituri pentru statele europene. Caracterul pecuniar al
cazul Iugos- cruciadelor apare evident dacă privim organizarea regatelor
lavia ilustrează creştine din Orientul Mijlociu şi imensele sume de bani retrase
intoleranţa reli- de acolo de către europeni.
gioasă supra- Peste câteva secole, apariţia reformei religioase a născut
pusă peste as- un nou actor religios pe scena europeană: Spania. Apărătoare a
pecte politice. creştinismului catolic, Spania a uzat de poziţia sa de putere
Catolici, orto- militară pentru a interveni înpotriva celor desprinşi de sub
docşi sau mu- autoritatea papei. Conflictul cu calvinii din Ţările de Jos,
sulmani, toţi conflict soldat cu apariţia unui nou stat (Olanda în 1609), a fost
sunt răspun- justificat tocmai prin necesitatea apărării unităţii bisericii. Mai
zători pentru ce mult, atacurile împotriva Angliei protestante, desfăşurate sub
s-a întâmplat în aceeaşi explicaţie religioasă, aveau şi o latură politică ce
Bosnia, Croaţia urmărea hegemonia la Atlantic. Scufundarea „Invincibilei
sau Kossovo. Armada” în 1588 asigura reginei Elisabeta I libertatea religioasă
Geopoliti a Angliei.
ca pe baze reli- Astăzi fundamentalismul religios este privit îndeosebi ca
Petrarca [l] gioase continuă pe un inamic al păcii globale. Atacurile teroriste de la World
să fie dinamică Trade Center
în Europa de Est, balcanică şi în Orientul Mijlociu, unde (1994) şi Twin
multiculturalismul şi diversitatea religioasă conduc la Towers (2001)
antagonismul de ordin politic. Problema Epirului de Nord a sunt manifestări
determinat un litigiu teritorial şi religios între Albania şi Grecia. ale Djihadului
La fel, disputa azero-armeană are la origine un conflict ancestral islamic. Răz-
între azerii musulmani şi armenii creştini din regiunea Nagorno- boiul sfânt isla-
Karabah. Amestecul Irakului de partea azerilor a complicat şi mic îşi pierde
mai mult situaţia. Fisuri religioase au apărut şi în lumea însă din valoare
islamică, factorul politic fiind determinant. Amintim disputa chiar şi în ochii
dintre Turcia şi Iran finalizată cu expulzarea unui consul iranian unor musul-
şi etichetarea acestuia drept „persona non grata”. Aceste mani, recur-
diferende au încercat a fi speculate de Israel. Încercarea acestui gerea la argu-
stat de a se erija în hegemon al zonei a stârnit însă un lucru mentul forţei
contrar: o solidaritate panislamistă.1 nefiind apreci-
Discuţiile ată de toţi
despre conflic- adepţii lui
tele cu caracter Allah.
religios se în- Totodată,
dreaptă spre o fundamentalis
altă problemă: mul este consi-
fundamentalis derat şi ca
mul religios fo- legalitate şi le-
losit la justi- gitimitate etni-
ficarea unor că, mai ales în Miting al mişcării sandiniste FSLN [n]
acţiuni politice regiunile fost
sau militare. coloniale. După
Problema nu decolonizare, graniţele politice nu s-au suprapus întotdeauna
este a societăţii peste spaţiile geoculturale şi etnico-religioase, cazul lumii
contemporane, africane fiind relevant. În Nigeria, de exemplu, 30% din
ea fiind întâl- populaţie este creştină, 50% este musulmană iar restul este
nită şi în epoca reprezentată de numeroase triburi. În fostele colonii latine
medievală. Ce- putem chiar vorbi de o decolonizare religioasă. Astfel, clerul
le opt cruciade autohton din America de Sud urmăreşte să se elibereze de
dintre 1096- centralismul Vaticanului sau al bisericilor protestante europene.
1270 sunt atât De altfel, în America de Sud putem vorbi de o „teologie a
manifestări ale eliberării”, un amestec de creştinism şi marxism. Această teorie
spiritului creş- are o aderenţă mare la mase, fiind exploatată spre exemplu de
tin al epocii cât sandiniştii nicaraguani sau de zapatiştii din Mexic.2
şi expresii ale Într-o lume a conflictelor, există o ţară care afişează în
expansiunii po- politica externă un caracter mesianic: S.U.A. Rolul de „jandarm
litice europene. al lumii contemporane” pe care-l atribuie unii S.U.A., poate fi
Organizate la justificat tocmai prin această ipostază de salvatori pe care
îndemnul papei americanii şi-o asumă. Consderând că libertatea este un dar de
Istorie

si susţinute prin la Dumnezeu şi că democraţia este vehiculul libertăţii, unii

Elisabeta I a Angliei [m] efortul monar- americani consideră firească încercarea S.U.A. de a exporta
hilor europeni, democraţia în lume, tocmai sub umbrela răspândirii voinţei

1 Ibidem, pp. 36-37 2 Ibidem, p. 35

Octombrie 2010 51
David (1978), când preşedintele american Carter a speculat
profundele convingeri religioase ale preşedintelui egiptean
Sadat şi ale premierului evreu Begin.4
Utilizarea aspectului religios atât în rezolvarea unor crize
ldiplomatice cât şi în înţelegerea unora din relaţiile internaţio-
nale este cu atât mai necesară cu cât actualele tendinţe religioa-
se la nivel mondial pot părea surprinzătoare. Expansiunea
religioasa cu valenţe geopolitice a fost puternic contestată de
gânditorul francez Roger Garaudy. Punând problema unui nou
război al religiilor, francezul critică ingerinţa religiosului în
domeniul politic,
prezentând de
pildă proze-
litismul catolic.
Diferiţi analişti,
cum ar fi
profesorul japo-
nez Yto, dur
Activişti zapatişti [o] atacator al creş-
tinării Asiei sau
istoricul Paul
divine de libertate.1 Preşedintele George W. Bush a afirmat în Kennedy, critic al
mod repetat că e datoria S.U.A. de „a salva lumea de forţele islamizării occi-
răului”. În 2003, după invadarea Irakului, Bush s-a justificat dentului, au abo-
printr-un citat din profetul Isaia: „Voi, cei ce sunteţi captivi, rdat aceeaşi temă.
ieşiţi afară, iar voi cei care vă aflaţi în întuneric, fiţi liberi”. Mai grave sunt
Poate era doar o figură de stil, dar cu siguranţă era elocventă.
însă atacurile
Preşedintele făcea aluzie la roadele acţiunii militare americane, interne, catolici-
pe când profetul Isaia vorbea despre darul divin al mântuirii zarea răsăritului
eterne. Mai mult, după capturarea lui Saddam Hussein, acelaşi european ortodox
preşedinte american afirma ca S.U.A. redă libertatea poporului fiind considerată
irakian pentru a îndeplini voinţa lui Dumnezeu. Când a fost
inadmisibilă. Pre-
întrebat de un reporter dacă tatăl său era de acord cu războiul zenţa în Rusia a
din Irak, Bush jr. a replicat că singurul tată de care el ascultă unor mişcări
este cel din cer.2 catolice precum
Apetenţa religioasă a preşedintelui George W. Bush nu „Opus Dei” sau Roger Garaudy [q]
este însă una ieşită din comun. Să ne amintim că mai toţi preşe- „Comunione e
dinţii americani au făcut referire la Dumnezeu în discursul lor Liberazione”, re-
inaugural.3 Mai mult, recursul la religie este şi o modalitate de a prezintă o sfidare
justifica intervenţiile militare americane în diferite zone ale a autorităţii Bise-
globului. Identificarea reţelei islamice Al Qaeda cu răul absolut ricii Ortodoxe şi
a fost făcută pentru a legitima amestecul american în Afganistan pun în impas dia-
şi Irak. De altfel, diplomaţia americană consideră folosirea logul ecumenic.5
religiei în relaţiile internaţionale ca fiind absolut necesară şi Privind spre
oportună. Cel mai cunoscut caz de reconciliere cu ajutorul viitor, raporturile
religiei este acordul de pace dintre Egipt şi Israel de la Camp putere politică –
religie par
complicate. Ma-
rile puteri mon-
diale, văzute ca
apărători ai siste-
mului internaţio-
nal, încearcă să
coaguleze un nou
echilibru de forţe
în această peri-
oada post-Război
Rece. Puterea
crescută a unor
state care-şi înte-
meiază politica Paul Kennedy [r]
externă pe un
discurs religios
(Iran, India, Rusia) nu face altceva decât să complice scena
internaţională. Tuturor acestor state li se adaugă Vaticanul,
Preşedintele George Bush şi papa Ioan Paul al II-lea,
catolicismul papal încercând de multă vreme să închege o axă
la Vatican, 28 mai 2002 [p] religioasă şi de putere la nivel global. Actualmente, Vaticanul
este doar un centru de putere secund din cauza tendinţelor de
Istorie

independenţă ale bisericilor naţionale. Ierarhii catolici sud-

1 Madeleine Albright, Puternicul şi atotputernicul, Institutul americani precum cardinalul brazilian Leonardo Boff şi cel
European, Iaşi, 2009, p. 38
2 Ibidem, p. 136 4 Ibidem, p. 72
3 Ibidem, p. 34 5 Constantin Buchet, op. cit. , p. 13
 52 Lohanul nr. 14
peruan Gustavo Guttierez au contestat hegemonia politică a Surse imagini [G.F.]
Vaticanului. Replică la reacţiile sud-americane, Vaticanul – prin a) Basorelief în marmură din sec. I - II d.H., expus la Muzeul
vocea papei Ioan Paul al II-lea – a anunţat o „nouă Louvre din Paris.
evanghelizare” în America Latină. Sursa: Wikipedia,
Trecând registrul analitic pe alt spaţiu geopolitic şi http://commons.wikimedia.org/wiki/File:MithraReliefvert.jpg
b) Muzeul Brooklyn, S.U.A.
geocultural, viitorul pare iarăşi impredictibil. China, un adevărat http://www.brooklynmuseum.org/opencollection/objects/4018
bloc confucianist, tinde să integreze „tinerii tigri” asiatici într-o c) Discover Ancient Bulgaria,
structură de putere regională bazată tocmai pe confucianism. De http://www.ancient-bulgaria.com/2008/05/21/news-from-the-
asemenea, relaţiile sino-japoneze reflectă constituirea unei noi temple-of-cybele-balchik-municipality/
ordini regionale în zona Asia-Pacific. Un alt posibil viitor grup d) The Nautical Archaeology Program at Texas A&M University
de putere este and the Centre for Maritime Archaeology and Conservation.
reprezentat de http://nautarch.tamu.edu/pwss/homepage/boreas.jpg
e) Copie după bustul lui Kresilas (430-420 î.H.)
cele zece ţări Sursa: Women in Greek Myths,
musulmane nea- http://www.paleothea.com/Majors.html
rabe (Iran, Pakis- f) Mozaic roman din anticul oraş Zeugma, restaurat la Muzeul
tan, Tadjikistan, Gaziantep din Turcia.
Uzbekistan, Af- Sursa: NOVA Science programming on air and online,
ganistan, Turcia, http://www.pbs.org/wgbh/nova/zeugma/mosa_02.html#fea_top
Azerbaidjan, Ka- g) Medievalist.net.
http://www.medievalists.net/tag/carolingians/
zahstan, Turk- h) All Posters.
menistan şi http://cache2.allpostersimages.com/LRG/17/1745/TKL3D00Z.jpg
Kîrghistan) care i) Pictură de Pourbus expusă în Muzeul Louvre, Paris.
au relaţii excel- Sursa: Union County College, Cranford, New Jersey,
ente între ele. http://faculty.ucc.edu/egh-damerow/louis_xiv.htm
Problema polilor j) Gravură din Guaman Poma, Nueva corónica y buen gobierno
(1615) -- Pope Leo III (p. 39).
de putere i-a pre- Sursa: Det Kongelige Bibliotek,
ocupat şi pe ruşi, http://www.kb.dk/permalink/2006/poma/39/en/image/?open=id263
aceştia urmărind 8442
constituirea unui k) Monument de Bertel Thorvaldsen, (1823-31).
bloc euroasiatic Sursa: St Peter's Basilica.Org,
care să compa- http://saintpetersbasilica.org/Monuments/PiusVII/PiusVII.htm
tibilizeze obiec- l) Arezzo: Historical Background..
tivele de putere http://www.villacilnia.com/arezzo1.htm
m) Figură în ceară realizată după un portret de Ermine, expusă la
panslaviste şi Muzeul Madame Tussaud's, Londra..
islamice în vede- Sursa: Tudor History Web,
rea contracarării http://www.tudorhistory.org/elizabeth/gallery.html
agresiunii occi- n) Latin American Studies -- Nicaraguan Sandinistas,
[s] dentului repre- http://www.latinamericanstudies.org/sandinistas.htm
Leonardo Boff o) Latin American Studies - Guerrillas in Mexico,
zentat de NATO.1 http://www.latinamericanstudies.org/mexico-rev.htm
Nu în ulti- p) TravelNotes.org - The online guide to travel,
mul rând, senti- http://www.september11news.com/May28_BushPopeJohnPaul2Va
mentele antioc- ticanChat2.jpg
cidentale şi mai q) Radio Islam.org.
ales antiameri- http://radioislam.org/islam/fotos/amgarau.htm
cane ale unei r) Knowledge Bank - University Libraries and Office of the Chief
information officer
părţi ale lumii https://kb.osu.edu/dspace/handle/1811/29986?mode=full
arabe trebuiesc s) World-Wide Asian-Eurasian Human Rights Forum,
gestionate cu http://word.world-citizenship.org/wp-archive/2555
grijă. Intervenţia t) http://catolicos-
americană în Irak delvaticanoii.blogspot.com/2008_09_01_archive.html
a solidarizat lu- u) http://sakina.wikidot.com/the-black-stone
mea islamică,
aceasta făcând –
mai ales prin vo-
cea Iranului –
apel la Djihad.
Susţinerea pe
care Saddam
Hussein a primit-
o de la o parte a
lumii arabe şi de
la opinia publică
din Golful Persic
Gustavo Guttierez [t] a determinat une-
le guverne arabe
aflate iniţial în
coaliţia anti-irakiană să-şi modereze şi să-şi tempereze poziţiile
iniţiale proamericane.
Rămâne aşadar, ca rezolvarea tuturor acestor probleme
Istorie

potenţiale să reprezinte adevărata provocare a următoarelor Kaaba, sau

decenii. Soluţia nu o poate avea însă doar un stat sau un grup de
„Piatra Neagră”,
state, ci întreaga comunitate internaţională. sanctuarul sacru
islamic din Mecca,
Arabia Saudită [u]
1 Ibidem, p. 40
Octombrie 2010
Problema Basarabiei în context
intern şi internaţional (1939-1940)
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu – Iaşi
Continuare din p. 1
n opinia lui N. Iorga, maestrul istoriografiei naţionale,
Î 1918 a reprezentat anul decisiv al trecutului nostru în
ansamblu, el ilustrând – prin realizarea României Mari
– cea mai de seamă faptă din toată evoluţia noastră1. De fel
întâmplător, aşadar, 1 Decembrie 1918 rămâne înscris în clipele
astrale ale istoriei românilor, deopotrivă cu celelalte date
memorabile, precum 24 Ianuarie 1859, 9 Mai 1877 sau 22 Iunie
1941...
Deşi, de la tribuna Senatului României, strălucitul istoric
a proclamat, chiar în cursul evenimentelor, mai precis la 29
decembrie 1919, că actul Marii Uniri fusese împlinit „pentru
vecie”2, faptele ulterioare nu l-au confirmat. Dimpotrivă. După
numai 22 de ani, în contextul extinderii celui de-al doilea război
mondial în Europa şi ca rezultat al odiosului Pact Hitler-Stalin
din 23 august 1939, care a înlesnit decisiv izbucnirea ostilită-
ţilor la 1 septembrie 1939, România Mare, aflată în deplină
izolare internaţională şi ca rezultat al unor condiţii interne
inextricabile, s-a prăbuşit dramatic, fiind silită să admită fără
23 august 1939. Moscova – Ministrul de Externe
sovietic V. M. Molotov semnează pactul germano-sovietic de
neagresiune. În spatele său este Joachim von Ribbentrop şi
Iosif Stalin. [a]
1 Vezi „Neamul Românesc”, Iaşi, 2 decembrie 1918, p. 1.
2 Gh. Buzatu, ed., Discursuri şi dezbateri parlamentare. 1864-
53
luptă importante cedări teritoriale în cazul provinciilor sale
istorice (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Transil-
vania de Nord şi Cadrilaterul), iar aceasta sub presiunea impe-
rialismelor vecine şi rapace mari şi mici – URSS, Ungaria şi
Bulgaria, încurajate şi susţinute de Germania şi Italia 3. În atare
condiţii, departe de-a marca o nouă treaptă pe linia consolidării
statului român, anul 1940 a devenit sinonim cu prăbuşirea
României Mari, o catastrofă naţională ale cărei consecinţe
extrem de grave şi de durată le suportăm, acum şi, probabil,
încă multe decenii în viitor. Mai ales că nu mai târziu decât la
22 iunie 1941, urmare nemijlocită a dramei din 1940, România
s-a implicat în desfăşurarea conflagraţiei mondiale din 1939-
1945, şi nu oricum, ci alături de Germania lui A. Hitler şi de
aliaţii săi din Axa Berlin-Roma-Tokio, împotriva URSS şi a
celorlalte Naţiuni Unite, în speţă Marea Britanie, SUA ş.a. Se
impune să reţinem în context că, la numai două zile după
izbucnirea războiului germano-sovietic, ministrul român la
Moscova, Grigore Gafencu, fiind admonestat de liderul sovietic
V. M. Molotov pe tema prezenţei României în tabăra celui de-al
III-lea Reich, a replicat cu demnitate, subliniind că întreaga
responsabilitate cădea în seama Kremlinului, vinovat pentru
acţiunile agresive din şi după 26-27 iunie 1940: “[…] Lovitura
cea dintâi, care a zdruncinat temelia […] României, chezăşie
de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare
a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din
nenorocire, de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt
urmările acestei nenorociri care a dus la un război între două
popoare care niciodată în istoria lor nu au luptat unul
împotriva altuia”4.
În condiţiile precizate, s-a impus la nivel naţional, pentru
motive asupra cărora nu mai este necesar să insistăm,
personalitatea politică şi militară remarcabilă a Ion Antonescu.
Desigur, n-a fost ori nu putea fi ignorat rostul lui Ion
Antonescu, cel puţin pentru această întreită motivaţie:
contribuţia sa pe planul faptelor la apropierea şi triumful
României Mari în 1918; aportul său nemijlocit la consolidarea
şi consacrarea pe plan intern şi extern după 1918 a statului
naţional unitar, iar, la sfârşit, dar nu în cele din urmă,
intervenţia sa decisivă pentru pregătirea, declanşarea şi
conducerea războiului din 1941-1944, purtat exclusiv pentru
România Mare şi distrugerea comunismului moscovit de tip
asiatic. Să reţinem că în consecinţă, nu întâmplător, Mareşalul
2004, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 207.
3 Cf. Armata Română de la Ultimatum la Dictat în anul 1940.
Documente, I-III, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2000.
4 Grigore Gafencu, Misiune la Moscova, 1940-1941, ediţie Ion
Istorie
Calafeteanu şi colaboratori, Bucureşti, 1955, p. 231 (raport din
1 august 1941, prezentat de Grigore Gafencu lui Mihai
Antonescu, ministrul de Externe al României, p. 228-233). A se
confrunta cu însemnările din 24 iunie 1946 ale aceluiaşi Grigore
Gafencu (Jurnal iunie 1940 – iulie 1942, I, ediţie Ion
Ardeleanu, V. Arimia, Bucureşti, 1994, p. 150-153).
 54
Antonescu
Mareşal al României
Conducătorul S tatului [b]
Antonescu a fost recunoscut drept ultimul Domn al tuturor
românilor1.
Acestea fiind precizate, nu pierdem din vedere mai ales:
1. Participarea lui Ion Antonescu (ca şef al Secţiei
Operaţii a MCG după 1916) la adoptarea şi aplicarea marilor
decizii militar-politice, iar, apoi, nu mai puţin, impunerea ca
exeget – apreciat de N. Iorga sau de D. Onciul – al trecutului
naţional prin prisma luptei românilor pentru Marea Unire din
1918, preocupările sale în acest sens fiind încununate de micro-
sinteza Românii. Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor
(Bucureşti, 1919), pe care, în condiţii oarecum analoge, el s-a
pregătit s-o reediteze în 1941, renunţând definitiv în 19442.
2. Legătura intrinsecă indiscutabilă între faptele din 1916-
1919 şi cele din 1940-1944, în cursul cărora i-a revenit lui Ion
Antonescu un rol determinant pe scena politică, în urma
prăbuşirii României Mari în 1940, el asumându-şi, în calitatea-i
de şef al guvernului şi de Conducător al Statului Român,
organizarea, conducerea şi, deopotrivă, riscul purtării
Războiului Sfânt împotriva URSS, de partea Germaniei şi a
aliaţilor acesteia, în scopul exclusiv al reîntregirii hotarelor şi al
distrugerii comunismului. Să reţinem în context că, la foarte
scurt timp după preluarea puterii, generalul Antonescu, tocmai
revenit la Bucureşti în 25 noiembrie 1940 după prima lui
1 Cf. Gh. Buzatu, în Sub semnul lui Clio – Profesorului Univ.
Dr. Ion Şt. Baicu la împlinirea vârstei de 70 de ani, Ploieşti,
Editura Ploieşti – Mileniul III, 2004, p. 253-271.
Istorie
2 Cf. Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, Nicolae Iorga şi Ion
Antonescu: Istoria războaielor României din 1914-1919 şi
1941-1944, în vol. Nicolae Iorga (1871-1940). Studii şi
documente, III, coordonatori C. Buşe şi C. Găucan, Bucureşti,
Editura Universităţii, 2007, p. 73 şi urm.
Lohanul nr. 14
10 iunie1941. Întâlnire Ion Antonescu şi Adolf Hitler la
München, în prezenţa ministrului de Externe al Reich-ului,
von Ribbentrop.
În al doilea rând von Ribbentrop împreună cu
feldmareşalul von Keitel. [c]
întrevedere cu A. Hitler, a declarat categoric presei, anticipând
oarecum sensul deciziei istorice ce se profila deja: „România va
merge la biruinţă. România va avea drepturile ei”3.
Pentru ca, la 22 iunie 1941, pornind Războiul din Est,
Antonescu să stabilească – în celebra Proclamaţie către Ţară
sau în inspiratul Ordin de zi către Armata Română – obiectivul
fundamental şi permanent al campaniei: redobândirea
„drepturilor României de totdeauna, ale României pentru care
luptasem altădată [1916-1919]”, „dezrobirea fraţilor noştri, a
Basarabiei şi Bucovinei”, distrugerea „celui mai mare duşman
al lumii: bolşevismul”4. Acestui obiectiv, Armata Română avea
să-i răspundă ani de-a rândul prin fapte de arme nepieritoare şi
prin sacrificii imense, peste toate bulversările intervenite în
desfăşurarea conflagraţiei planetare din 1939-19455.
„O s t aş i ,
Vă ordon
Tre ce ţi Prutul !
Zdrobi ţi vrăjmaşul di n Răsări t şi Mi az ănoapte .
De z robi ţi di n jugul roşu bol şe vi c pe fraţi i
noştri cotropi ţi .
Re î mpl i ni ţi î n trupul ţări i gl i a străbună a Basarabilor
şi Codri i voi e vodal i ai Bucovi ne i , ogoare l e şi pl ai uri l e
voastre …”
Ion Antonescu, 22 iunie 1941:
Extras din Ordinul de zi către Armata Română
În 1940, dovedind o profundă cunoaştere a realităţilor
româneşti, pătrunzând perfect semnificaţia evenimentelor
petrecute ca rezultat al presiunii unor factori interni sau al
intervenţiei imperialismelor mari şi mici, vecine ori nu ale
României, şi, în plus, intuindu-le consecinţele, Ion Antonescu s-
a pronunţat hotărât din prima clipă împotriva admiterii de către
3 Ibidem, p. 77.
4 Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, II,
Bucureşti, Editura Majadahonda, 1999, pp. 25-27, 28-29 (doc.
nr. 1, 3).
5 Academia Română, Istoria Românilor, IX, 1940-1947, coor-
donator acad. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclo-
pedică, 2008, p. XLIV-XLV.
Octombrie 2010 55
exerciţiu al lui
Gh. Tătărescu 4.
De asemenea,
Suveranul nu
scrie nimic că,
la despărţire,
Generalul i-a
încredinţat un
memoriu (datat
29 iunie 1940),
în fond un
vehement pro-
test contra dării
fără luptă a
provinciilor
noastre istorice
din nord-est,
dar şi o aver-
tizare extrem
de lucidă, cu
Harta Statelor Peninsulei Balcanice, provenind din elemente de
colecţia preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului şi respingere a
ministrului de Externe al URSS, V. M. Molotov (vezi iniţialele dictaturii car-
acestuia în colţul din dreapta sus), pe care, la 26-27 iunie liste, faţă de Carol al II-lea [G .F.]
1940, în întrevederea cu Gh. Davidescu, ministrul român la posibilele re-
Moscova, liderul sovietic a trasat linia care despărţea de percusiuni ale
România Basarabia şi Bucovina de Nord, delimitând astfel abandonului în
aria pretenţiilor teritoriale avansate de Kremlin sub folosul Kremli-
ameninţarea recurgerii la forţa armelor prin celebrele note nului5, clar
ultimative. formulate:
(Copie de pe originalul descoperit în Arhivele Britanice „...
din Londra:Great Britain, Public Record Office, Foreign Consiliul de
Office – 371/59149). Coroană v-a
hotărât să ce-
guvernul Gh. Tătărescu a notelor ultimative V. M. Molotov. daţi. Deciziunea
Acestea, după cum este bine stabilit de-acum, au avut rolul la a dezlănţuit
26-27 iunie 1940 de detonator al unei reacţii în lanţ ce s-a haosul. Conse-
consumat fulgerător şi a condus la prăbuşirea hotarelor istorice cinţa lui –
– în prima ordine Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, anarhia şi ana-
apoi Ardealul de Nord şi, la sfârşit, deşi cine-l putea intui pe rhizarea sunt
atunci, Cadrilaterul şi ostroavele din Delta Dunării. Cu numai la în-
mijloacele ce-i mai stăteau la dispoziţie şi în funcţie de poziţia ceputul lor [...].
ocupată pe eşichierul politico-militar (fost sub-şef al MStM şi Acum trebuie să
titular al Ministerului Apărării Naţionale, general de divizie cu ne întrebăm. Ce
demisia aprobată la 6 iunie 1940 din cadrele active ale Armatei facem?[...]. Gh. Tătărescu [G .F.]
şi repartizat ca ofiţer de rezervă la dispoziţia MStM-ului)1, Abandonăm
Antonescu a obţinut să fie primit în audienţă de Regele Carol al totul şi ne ră-
fuim între noi ori încercăm chiar şi imposibilul? Aceasta trebuie
II-lea2. În continuare, acesta avea să reţină în Jurnalul său să facem; opera va fi grea, dar nu imposibilă: Trebuie să o
pentru ziua de luni, 1 iulie 1940: „... După-masă, la ora 5,
încercăm. Încercarea însă nu o pot face tot acei care sunt
generalul Antonescu, care a cerut cu insistenţă să mă vază. vinovaţi de a fi pregătit şi dezlănţuit catastrofa. Ei ar spori-o.
După declaraţii de devotament şi asigurarea că nu are nici o
legătură cu legionarii, îmi spune că ţara este pe pragul Trebuie schimbate imediat şi sistemul, şi oamenii ...”6 Aşadar,
dezastrului, că Armata este complet demoralizată şi Regele primise – după cum a specificat în final semnatarul –
dezorganizată şi că trebuie rapid făcut ceva spre a pune „ultimul meu [al lui I. Antonescu] strigăt de alarmă”7, dar atacul
lucrurile în mână. Cam în alte cuvinte, doreşte să se facă un lui Antonescu la adresa regimului carlist şi a oamenilor săi nu
guvern cu el şi cu bătrânii”3. echivala, în acel stadiu al situaţiei, aşa cum bănuia Regele în
Din documentele cunoscute şi potrivit mărturiilor proprii paginile Jurnalului, cu autopropunerea petentului de-a i se
ale lui Antonescu, relatarea suveranului este veridică, cel puţin încredinţa frânele puterii la Bucureşti ... Cert lucru este că, cu sau
în privinţa momentului şi mobilului audienţei, după cum şi a fără ştiinţa lui Antonescu, protestul prezentat Regelui avea să fie
reproşurilor exprimate de General; mai puţin reală ar fi fost multiplicat şi difuzat, sub titlul Majestate!, în mai toate judeţele
pretenţia oaspetelui de a i se încredinţa conducerea noului
guvern, „cu el [cu Antonescu] şi cu bătrânii”, în locul celui în 4 Ibidem. De reţinut că, pe marginea întrevederii, Antonescu în
persoană a redactat în zilele următoare două file de Consideraţii
1 Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura (Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii,
Ploieşti – Mileniul III, 2005, p. 354. Bucureşti, fond 40 010, “Tribunalul Poporului”, 1946, vol. 48,
Istorie

2 Pentru detalii, vezi Larry L. Watts, O Cassandră a României:
Ion Antonescu şi lupta pentru reformă. 1918-1941, Bucureşti,
Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, p. 253-261.
3 Regele Carol al II-lea, Însemnări zilnice. 1937-1951, vol. III,
1939-1940, ediţie N. Rauş, Bucureşti, Editura Scripta, 1998, p. 229.
f. 6-7) (În continuare, se va cita Arhiva CNSAS, vol.).
5 Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, I,
Iaşi, Editura Moldova, 1992, p. 62-64 (doc. nr. 19).
6 Ibidem, p. 63-64.
7 Ibidem, p. 64.
 56
ţării, motiv pen-
tru care auto-
rităţile au fost
imediat alertate,
cu ordinul pre-
cis de-a bloca
răspândirea do-
cumentului şi
de-a face inves-
tigaţii pentru
„dovedirea au-
torilor şi prin-
derea colpo-
rtorilor”1. Şi,
surprinzător,
organele Poliţiei
aveau să afle
mai mult, aume
că, pentru seara
de 6 iulie 1940,
la locuinţa lui
Antonescu din
Ion Gigurtu, februarie 1940 [d] Bucureşti, urma
să se întru-
nească un aşa-
zis „Comitet de 10”, în scopul executării, în termen de cel mult
48 de ore, a unei „lovituri de forţă împotriva M. S. Regelui”. A
rămas în chip ciudat neobservat faptul că Antonescu nici nu se
afla măcar în Bucureşti, ci la Predeal, dar în schimb se ştia precis
cum că Generalul urma să beneficieze de susţinerile Berlinului şi
Romei2. Reacţia Regelui a fost – cum altfel? – pe măsură: deşi
acaparat de problemele cedării provinciilor istorice pierdute şi ale
retragerii, ale tranziţiei de la cabinetul Gh. Tătărescu la acela al
lui I. Gigurtu, el nu s-a sfiit să decidă ca, în dimineaţa de 9 iulie
1940, Antonescu să fie ridicat „din Înalt Ordin” de la reşedinţa sa
din Predeal şi trimis, pe traseul Sinaia – Târgovişte – Găeşti – R.
Vâlcea, la Mănăstirea Bistriţa3. De acolo, în ziua următoare, el a
şi-a înştiinţat soţia, Maria Antonescu, asupra celor petrecute 4, cu
recomandarea fermă de-a rămâne „calmă” şi „demnă”, convinsă
de „nevinovăţia mea”5. În vreme ce, Jurnalului său, Regele i-a
încredinţat reacţiile noului premier I. Gigurtu, care în două
rânduri, la 9 şi 10 iulie 1940, s-a declarat fie „nenorocit”, fie
„supărat” de internarea lui Antonescu, mai cu seamă pentru
motivul că putea avea un „efect prost” la Berlin 6.
Aşa cum am subliniat deja, investigaţiile noastre în arhiva
completă a „procesului” din mai 1946 ori în fondurile
Cabinetului Militar sau al Ministerului de Interne (Cabinetul
Ministrului) ne-au condus 7 la depistarea unor documente
relevante datând din perioada 9 iulie – 27 august 1940, când
Antonescu s-a aflat la Mănăstirea Bistriţa, în regim de
„domiciliu obligatoriu”. Astfel, am identificat şi comunicat, ca
aparţinând perioadei respective8, Consideraţiile9 şi Istoricul
1 Vezi Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 407-409.
2 Ibidem, p. 391-392.
3 Ion Antonescu, Istoricul arestării mele, în Arhiva CNSAS,
vol. 48, f. 64-66.
4 Ibidem, f. 6.
5 Ibidem. Vezi şi Alesandru Duţu, Însemnările din detenţie ale
Generalului I. Antonescu, în „Cotidianul”, Bucureşti, 20 mai 1998.
6 Regele Carol al II-lea, Însemnări zilnice, III, p. 241-242.
7 Vezi Gh. Buzatu, România şi Războiul din Est (1941-1944).
Noi contribuţii, în „Zargidava. Revistă de istorie”, VII/2008,
Istorie
Bacău, p. 124-126.
8 Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace şi
război (1940-1944). Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, I,
1940-1941, Iaşi, Casa Editorială “Demiurg”, 2008, p. 12-13.
9 Arhiva CNSAS, vol. 46, f. 6-7.
Lohanul nr. 14
arestării mele10, ambele menţionate, dar şi Reflecţii din
închisoare asupra „Capitalului” lui Karl Marx11, Spicuiri din
Arnota 12, gânduri disparate Pentru „Memorii”13, iar, în chip
cu totul special, Reflecţii din închisoare: De ce am ajuns la
Bistriţa 14, definitivate, după cum desprindem chiar din original,
în ultimele zile de „domiciliu obligatoriu” prin părţile Vâlcei.
Aceste Reflecţii din închisoare, publicate cu adnotări în
anexă15, reprezintă mai mult ca sigur textul fundamental pe
care-l aducem în dezbatere în comunicarea noastră. Departe de
problemele „lumii dezlănţuite”, dar nu sustras pe deplin
acestora nici „între zidurile” Bistriţei, cum singur s-a exprimat,
Ion Antonescu a aflat răgazul şi pretextul de-a stărui – „pentru
edificarea tuturor celor de azi şi mai ales a acelora de mâine” –
asupra ultimelor evenimente care marcaseră debutul prăbuşirii
României Mari, drept rezultat al notelor ultimative din 26-27
iunie 1940 ale Moscovei. Întocmai cum avea să procedeze şi în
alte condiţii mult mai dificile, în primul rând în cazul propriei
prăbuşiri la 23 august 194416, Antonescu, probând un ascuţit
spirit de observaţie şi o egală obiectivitate, dublate de un
evident talent al naratorului, realizează în Reflecţii o sinteză a
condiţiilor din vara anului 1940, al întrevederii sale cu Regele
Carol al II-lea17, pentru ca, în context, să propună – după un
examen „frază cu frază şi idee cu idee” – o interpretare
magistrală a Protestului ce i-a înmânat Suveranului la 1 iulie
1940. Nu poate fi, desigur, în intenţia noastră analiza în detaliu
a tuturor aspectelor tratate în Reflecţii, dat fiind că, pentru tema
stabilită a intervenţiei noastre, considerăm suficient a reţine
elementul esenţial punctat de Antonescu în stilul său
caracteristic şi bine cunoscut. Şi anume că, în ciuda
evenimentelor catastrofale survenite, faptul copleşitor ce mai
trebuia luat în seamă consta în aceea că „mai ales graniţele
României Mari m-au ţinut şi mă vor ţine în picioare”.
Mănăstirea Bistriţa, comuna Costeşti din judeţul Vâlcea [G .F.]
10 Ibidem, f. 27-28.
11 Ibidem, f. 88-92.
12 Ibidem, f. 54-57.
13 Ibidem, f. 86-87.
14 Ibidem, ff. 30-53, 58-87; Arhivele Naţionale ale României,
Bucureşti, fond Ministerul Afacerilor Interne/Cabinetul
Ministrului, dosar 30/1944, ff. 66-84.
15 Cf. de asemenea volumul editat de Arhivele Militare
Naţionale, filiala Piteşti, consacrat istoriei Marelui Stat Major
Român – Piteşti, 2008.
16 Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul
Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie,
2006, p. 315-319.
17 Datată, în original, la ... 4 iulie 1940 (?!).
Octombrie 2010
Anexă
ROMÂNIA
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
CABINETUL MINISTRULUI
Nr. 3 991
Bucureşti, 4 noiembrie [1944]
PREŞEDINŢIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI
- Secretariatul General -
Am onoare a vă înainta corespondenţa specială, în
alăturata notă inventar, care a fost găsită la fostul Mareşal I.
Antonescu.
Domnul Ministru al Afacerilor Interne vă roagă a o
supune Comisiunii care va cerceta activitatea foştilor demnitari
din regimul fostului Mareşal I. Antonescu.
D.O.
DIRECTOR DE CABINET,
Lt. Colonel, I. Plesnilă
---
NOTĂ INVENTAR
– Reflecţii din închisoare: De ce am ajuns la Bistriţa,
cuprinzând 21 file, scrise de Gl. Antonescu.
– Reflecţii din închisoare asupra Capitalului, scrise de Gl.
Antonescu – 5 file.
– Spicuiri din Arnota de preotul Cristescu, scrise de Gl.
Antonescu – 4 file.
– O expunere a Generalului Antonescu relativ la audienţa
la Majestatea Sa Regele, din 4 [1] iulie 1940 – 2 file.
– Câteva rânduri scrise de Gl. Antonescu, ce urmau să fie
adresate lui David Popescu relativ la atitudinea Regelui faţă de
legionari şi G-ralul Antonescu.
– O scrisoare adresată de Gl. Antonescu soţiei sale, la 10
iulie 1940.
– În copie, cererea de demisie semnată de [A.] Bideanu şi
adresată Primului Ministru în 1940.
Scrisori adresate Generalului Antonescu de către:
– Soţia sa, la 6 august 1940.
– Elena P. David, Costeşti-Argeş, la 4 iunie 1940.
– Colonel M. (indescifrabil), la 6 iulie 1940.
– G-ral D. Zissu, la 7 iulie 1940.
– G-ral Petre I. Georgescu, la 8 iulie 194o.
– Amiral Dan Zaharia, la 9 iulie 1940.
– Lt. Col. C. Rădulescu, la 21 iulie 1940.
– V. Maresch, la 27 iulie 1940 (Moşia Pechea-Covurlui).
– Sabina Cantacuzino, Predeal, la 5 august 1940.
– O cartă poştală ilustrată semnată de Nadia I. G. Duca,
din 21 august 1940.
– Veteranul Tuţu, Rucăr, jud. Muscel – 1940.
– Diferite însemnări – 30 file.
Reflecţii din închisoare:De ce am ajuns la
Bistriţa?
La 6 august curent, dl. Ministru de Interne, Generalul
David Popescu, mi-a comunicat, printr-un trimis special, că
„circulă” în cercurile legionare un memoriu care se zice că a
fost înmânat de mine Regelui, cu ocazia audienţei pe care M. S.
mi-a acordat-o la începutul lunii iulie şi, cum legionarii afirmă
că aceasta ar fi din cauza internării mele la Bistriţa, mă roagă
să-i comunic dacă:
– memoriul circulă cu ştiinţa şi autorizaţia mea;
– dacă, într-adevăr, cred că din această cauză am fost
internat.
57
***
Oricât de curioasă am găsit intervenţia, am dictat totuşi
imediat răspunsul – anexa 11, – afirmând categoric că:
– memoriul circulă fără autorizarea mea; ceea ce este
perfect adevărat;
– iar, în privinţa arestării, am arătat că nici memoriul şi
nici un alt act public al meu nu a putut, după părerea mea, deter-
mina şi cu atât mai puţin nu poate justifica detenţiunea mea.
De aceea o consider arbitrară şi nelegală.
În consecinţă, am protestat în contra privaţiunii mele de
libertate şi în acelaşi timp am cerut anchetă.
***
Reflectând ulterior, între ziduri, la această chestiune şi
fiind sigur că nu se va face anchetă am ajuns la concluzia că
este necesar, pentru edificarea tuturor celor de azi şi mai ales a
acelora de mâine, să analizez problema în adâncime pentru ca
nici un echivoc să nu fie cu putinţă, în ceea ce priveşte viaţa
mea publică, nici în această privinţă.
– O fac fiindcă, oricum ar fi, circulă sau nu circulă acest
„memoriu”, cu sau fără ştiinţa mea, din iniţiativa mea sau a
altora, buni sau rău-voitori mie sau „cercurilor legionare”, nu
este explicabil ca din această singură cauză şi pentru această
singură greşeală publică2, să fie atât de aspru lovit şi dezonorat
un om care a dat Statului şi graniţelor lui de astăzi şi o muncă şi
o conduită exemplară timp de 40 de ani, neîntrerupţi şi nepătaţi
de serviciu.
– Mă îndreptăţeşte să fac această categorică afirmare şi
faptul că sunt oameni politici care poartă, scris şi verbal, din
casă în casă şi din ureche în ureche, protestările justificate şi
memoriile pe care le prezintă sau le trimit Regelui şi totuşi nu
sunt supăraţi de nimeni, deşi gestul lor este cunoscut şi deşi el
se încadrează perfect în numeroasele legi, cu caracter restrictiv,
care au fost făcute, dintr-adins, şi în această privinţă.
– Astfel stând lucrurile, şi aşa stau, mă întreb, şi ca mine
se întreabă desigur mulţi, „De ce această diferenţă de tratament
între mine şi alţii şi de ce atâta ură evidentă şi necontenită
prigoană contra mea”?
Întrebarea este foarte naturală. Se cere un răspuns şi îl voi
da fiindcă este la mintea cea mai elementară a omului care şi
judecă că învinuirea ce mi se aduce astăzi nu este decât
încercarea de a se justifica ca legal un act care, în realitate, a
depăşit orice limită a arbitrariului de care se fac zilnic culpabili
acei care ar simula, rând pe rând, şi deţin, fără nici un control,
toate puterile în Statul de azi, cât şi ilegalităţile şi nedreptăţile
comise în contra mea şi a altora, în ultimii zece ani.
***
– Este desigur inelegant şi lipsit total de o elementară etică
răspândirea, neautorizată, a unui act încredinţat Regelui într-o
audienţă confidenţială.
Ineleganţă şi necuviinţă; nimic însă mai mult.
Nici o lege, după câte ştiu, nu pune, nici la noi nici aiurea,
vreo restricţiune în această privinţă.
– De aceea, pentru o mai desăvârşită lămurire a chestiunii,
întreb: „dacă eventual memoriul care circulă, din orice iniţiativă
şi din a oricărui vină, ar conţine laude la adresa regimului aş fi
ajuns unde sunt? Aş fi fost lovit cum sunt”?
Cine poate afirma, după atâtea şi atâtea exemple, vechi şi
1 Nu s-a găsit [Gh. B.].
2 Alţii fac atâtea şi atâtea acte dăunătoare colectivităţii
Istorie
româneşti şi nu se atinge nimeni de ei. Din contră, fiind onoraţi
cu atenţia şi încrederea Regelui, sunt la adăpost de orice
neplăcere, fiindcă cine încearcă să-i arate cu degetul şi să-i
aducă în faţa judecăţii este socotit tulburătorul ordinii publice şi
este lovit ca atare, uneori chiar omorât [nota lui I. A.].
 58
proaspete în mintea tuturor, că şi în acest caz, lipsit şi el de
etică, însă plin de lichelism, mi s-ar fi răspuns tot cu Bistriţa,
pentru nedelicata indiscreţiune? Nimeni.
– Concluzia care se desprinde din această strânsă logică
este, deocamdată, şi trebuie să fie, că nu faptul că s-a dat curs
public unui act predat, de un simplu particular, Regelui a
determinat aspra mea pedepsire, ci conţinutul actului, sau alte
atitudini, luate ulterior de mine, în legătură cu el.
– Este ceea ce îmi propun să examinez, pentru a justifica
concluziile la care intenţionez să ajung şi prin care voi dovedi
că numeroase atitudini luate anterior de mine, faţă de acei ce au
guvernat şi guvernează şi nu memoriul au determinat prigoana
şi năpasta care s-au abătut de multă vreme asupra mea.
– În consecinţă să vedem, în primul rând, ce conţine
memoriul.
Este, desigur, prima acţiune logică care se impune fiindcă
dacă în el sunt afirmaţiuni neexacte, acuzări neîntemeiate sau
chiar întemeiate, însă făcute într-o formă neadmisibilă în rapor-
turile dintre noi şi Suveran, atunci nu poate fi nici o îndoială că
exemplul de severitate excesivă, dat cu mine, se impunea ca o
măsură de ordine în Stat.
***
– Pun, deci, intenţionat de astă
dată, aşa-zisul memoriu la dispoziţia
cititorilor şi a Istoriei – anexa Nr. 21.
Să-1 dărăcim împreună frază cu
frază şi idee cu idee pentru ca să vedem
ce am spus în el Regelui?
– În primul rând, constatăm că
printr-un semnal categoric de alarmă,
am ţinut de a mea datorie să-i atrag
atenţia că „Ţara se prăbuşeşte”.
Afirmaţia a fost determinată de
modul ruşinos şi de procedarea
dezastruoasă în care s-a făcut părăsirea
Bucovinei şi a Basarabiei.
– Ce era şi ce este neadevărat şi
fără cuviinţă spus în această afirmare?
A fost dureros, mai ales pentru
mine, să dau Capului Statului un astfel
de semnal.
Dar unde a fost şi unde este, în
această cumplită şi lapidară concretizare
a unei situaţii, inexactitatea?
Cine poate să-mi aducă această
acuzare, mai ales astăzi, după ce s-a
întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi cu Timbru aniversar - „Cetatea Tighina”,
celelalte hotare?
Deci, nici neadevăr, nici
necuviinţă şi nici nimic neîngăduit de
lege nu se poate găsi în acest prim avertisment dat de mine, în au luptat şi au sângerat pentru întregire; au crezut şi au jurat în
scris şi verbal, Regelui.
***
Am mai adus şi trebuia să aduc la cunoştinţa Regelui că:
– „În Basarabia şi în Bucovina se petrec scene
sfâşietoare”; că:
– „Mari şi mici unităţi părăsite de şefi şi surprinse de mai ales când se ştie că riscurile sunt mari, şi strigătul cinstit de
inamic, fără ordine, se lasă dezarmate la prima ameninţare”; că:
– „Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor, au fost lăsate
pradă celei mai groaznice urgii” şi, în sfârşit, că:
– „Materiale imense şi depozite militare, îngrămădite durile de la Bistriţa pentru aceste fapte.
acolo din incurie şi lăsate, până în ultima clipă, din ordin, au
rămas în mâna inamicului”.
Istorie
Ce a fost şi ce este inexact ca fond şi nerespectuos ca
formă în aceste afirmări?
Este pur şi simplu un adevăr care supără, dar care cu
1 Nu s-a găsit [în fondul respectiv, Gh. B.].
Lohanul nr. 14
nimic şi de nimeni nu a putut şi nu va putea fi dezminţit.
– Dacă însă a spune Regelui adevărul este eventual socotit
drept crimă, întreb care este legea care interzice unui fost sfetnic
al Tronului şi unui ostaş, la ale cărui servicii s-a făcut de
nenumărate ori apel în momente grele, să se ducă în faţa
Regelui şi să-l informeze onest?
Dacă informaţiile ar fi fost inexacte, puteam fi, pe drept
cuvânt, lovit ca alarmist.
Or, din nefericire pentru noi toţi, lucrurile s-au petrecut
aidoma.
Grozăviile şi pierderile au fost cu mult mai mari decât le
întrezăream, în primele clipe ale dezastrului, când, împins de o
elementară datorie, am luat hotărârea (dureroasă pentru mine
după maltratările la care am fost supus), să mă prezint Regelui,
să-i vorbesc deschis şi să-i las în scris tot ce conştiinţa îmi
impunea să-i supun.
***
– Cunoscând această întreită realitate – tragedia populaţiei
şi a familiilor funcţionarilor; demoralizarea şi dezorganizarea
armatei; şi imensele pierderi de
materiale – am mai comunicat Regelui
că, din cauza greşelilor acumulate şi a
carenţei în care s-a găsit conducerea
supremă a Statului şi a armatei,
„Poporul şi armata au fost dezarmaţi
fără lupte. Demoralizarea lor este fără
limită; lipsa lor de încredere în
conducători este totală. Ura lor în contra
vinovaţilor, a tuturor vinovaţilor, de ieri
şi de astăzi, creşte” şi i-am adăugat că
ceea ce i-am spus atunci „nu era decât
schiţat din fugă, numai un capitol al
tragediei şi al calvarului unui neam, care
era numai la începutul lui”.
Au trecut de la arestarea mea din
„Înalt ordin”, cinci săptămâni.
În acest scurt interval de timp ne-a
venit umilinţă după umilinţă, lovitură
după lovitură, tragedie după tragedie.
Ni s-a impus 2, cu tonul şi în felul
pe care nu le vom uita niciodată, să
aruncăm, şi încă prin înţelegere, în
gheara, atâtea veacuri simţite, a tiraniei
şi în umilinţa jugului unor inamici care
nu cruţă alte nenumărate suflete de fraţi
buni de ai noştri şi alte scumpe şi întinse
plaiuri strămoşeşti.
1942 [G .F.] Multe din ele sunt încă neuscate
de sângele neamului nostru şi mulţi, din
acei de care ni se cere să ne despărţim,
trăinicia unirii, şi au contribuit cu banii lor pentru a fi apăraţi.
– Prevăzând care vor fi consecinţele primului gest de
slăbiciune şi de laşitate pe care l-am făcut, am avertizat, foarte
cuviincios, pe Rege şi în această privinţă.
Avertismentul a putut fi neplăcut fiindcă adevărul supără.
Dar, care este crima pe care am făcut-o?
Când şi unde buna prevedere, curajul de a spune adevărul,
alarmă au fost pedepsite?
Eu nu pot să cred şi nimeni nu poate să creadă, mai ales că
evenimentele mi-au dat dreptate, că puteam să ajung între zi-
Înlătur, deci, dintre cauzele arestării mele şi această parte
a memoriului meu şi să mergem mai departe.
2 Referire la pretenţiile avansate, după modelul notelor
ultimative sovietice, de către Ungaria şi Bulgaria, susţinute de
Berlin, Roma şi Moscova [Gh. B.].
Octombrie 2010
***
– După descrierea lapidară a situaţiei şi a consecinţelor ei,
aşa cum le vedeam, am găsit de a mea datorie să avertizez pe
Rege şi pe toţi că „Ţara care simte; Ţara care vede; Ţara care
presimte; Ţara toată este consternată şi în panică”.
Şi, ca să nu se creadă că încerc să intimidez cu fraze
umflate şi goale, am adăugat că:
„Ţara este consternată şi în panică”, fiindcă a auzit, de
repetate ori pe Primii ei Miniştrii declarând, la toate răspântiile,
că „Suntem înarmaţi până în dinţi”, că „nu vom ceda nici o
brazdă”; că „să avem încredere oarbă şi fără control în
conducătorii Statului, în înţelepciunea, în priceperea şi în
permanenta veghe a Regelui”.
Am mai adăugat, şi aceasta poate 1-a supărat [pe Carol al
II-lea], că „Ţara a mai avut încredere fiindcă generalul pe care
de curând îl onorase cu cea mai mare răsplată”, ridicându-l, în
contra sentimentelor unanime, la cel mai înalt şi mai greu loc de
conducere, a declarat la un banchet public, de faţă fiind şi el şi
Guvernul şi generali străini şi mari şefi ai Armatei, că „este cel
mai puternic Rege din Europa”.
Pedeapsa cerească nu a întârziat să ne arate şi de astă dată
ce se alege întotdeauna de mişelescul lichelism.
– În ce mă priveşte, recunosc însă că este şi dureros şi
îndrăzneţ să se reamintească Regelui că nu trebuie să
îngăduiască să i se spună, fiindcă, oricât de orgolios ar fi cineva,
a patrona minciuna însemnează a ţi-o însuşi şi a te face vinovat
de ea în faţa acelora care trebuie să le dai la fiecare pas
exemplul modestiei şi al corectitudinii.
De aceea am socotit şi socotesc că era necesar să reamin-
tesc aceasta Regelui.
Mai mult chiar, era o datorie.
Era necesar, fiind neclintite în memoria tuturor aceste rău
inspirate declaraţii, [care] au fost, după mine şi după alţii, cauza
cea mai mare care a lărgit prăpastia dintre Rege şi Armată, care
a mărit panica şi consternarea şi care a determinat ura şi setea
de răzbunare când ne-a plesnit realitatea.
– De aceea, socotesc şi în această privinţă că faptul că am
reamintit Regelui răul pe care oamenii, aleşi şi impuşi de el, îl
fac şi lui şi nouă, cu nechibzuitele lor laude şi temeneli, nu
poate fi calificat ca un act de duşmănie, nici chiar de ironie în
contra cuiva şi, cu atât mai puţin, în contra Regelui.
Dacă, într-adevăr, astfel a fost tălmăcit, declar că nu a fost
intenţiunea mea să o fac.
Nu este nici în firea mea să lovesc când cineva este destul
de lovit şi nu era nici ceasul potrivit să o fac.
– În consecinţă, cred că numai dacă ceea ce i-am reamintit
Regelui nu corespundea cu realitatea, numai atunci aş fi comis
un act incorect şi tendenţios.
Cine însă poate să nege că Generalul [Constantin]
Ilasievici nu a îndrăznit 1 să facă aceste afirmaţiuni?
Cine nu le-a auzit de aici şi de peste hotare?
Pe cine nu l-a uimit şi cine nu le-a comentat?
Ele au fost cu atât mai uluitoare şi mai dezastruoase cu cât
şi noi şi străinii cunoşteam realitatea.
– Trecând acum peste actul de odios lichelism, care a fost
răsplătit în loc să fie pedepsit, mulţi, foarte mulţi au rămas
împietriţi.
– În primul rând, Armata şi toţi concentraţii din toată
Ţara, care după aceea a stat desculţă, dezbrăcată şi nedotată cu
armamentul esenţial în noroi şi în zăpadă, pe care se căzneau,
din ordin şi sub bici, să le transforme în fortificaţii „de ne-
trecut”; care se ştia nepriceput comandată şi care-şi da seama că
este neinstruită şi nepregătită pentru lupta modernă.
– În al doilea rând, duşmanii şi aliaţii care, din momentul
ce Regele însuşi şi Guvernul patronau astfel de sfruntate
îndrăzneli, s-au întrebat: pe cine încercăm să înşelăm; pe noi, pe
1 „Îndrăznit”, fiindcă oricât ar fi de neştiutor de ceea ce se
petrece în lume şi la noi, şi este totuşi, nu putea să nu-şi dea
seama, chiar când le făcea, că afirmă ceea ce nu crede şi ceea ce
nu simte [I. A.].
59
ei, sau pe toţi în bloc?
– Minciuna nu a prins şi nu putea prinde.
În schimb, o repet, a demoralizat şi mai mult şi a isprăvit
de dărâmat şi ultimele rămăşiţe de încredere pe care Armata şi
poporul le mai aveau în şefi.
În primul rând, acei cu mai multă sau cu mai puţină pri-
cepere, cu mai multă sau mai puţină conştiinţă, cu mai mult sau
mai puţin obraz.
În al doilea rând, bătrânii care nu au uitat cât au îndurat şi
cu cât sânge au plătit nepregătirile trecutului.
În al treilea rând, au fost tinerii care presimt cât vor avea
de suferit şi cât de scump vor trebui să plătească nepregătirea
prezentului.
În sfârşit, au fost mamele şi soţiile, elitele şi masele care
din instinct de conservare au ridicat cu mirare, cu dojană şi cu
ameninţare capul.
Aceştia toţi, poporul întreg, înmărmuriţi de neadevăr şi
îngroziţi unde ne poate duce o astfel de biciuire a adevărului şi
de mistificare a realităţii; mari şi mici, tineri şi bătrâni, ne
întrebam „ce este: inconştienţă ori trădare”?
Istoria singură va dezlega acest mister.
Neputând încă privi în toate cărţile jucate, nu ne este
îngăduit, fără să păcătuim, să punem degetul pe adevărata
racilă.
– De aceea nu am mers mai departe în calificarea faptelor
şi m-am mulţumit să amintesc Regelui numai afirmaţiile făcute.
Am făcut-o în speranţa şi în dorinţa de a-i atrage, cu bune
intenţii, atenţia cât rău imens şi câtă demoralizare produce
minciuna, mai ales când este aruncată de pe cele mai de sus
trepte de conducere ale Statului.
***
– Cu aceeaşi speranţă şi cu aceeaşi bună intenţie de a
împiedeca ca gestul să se mai repete, am fost silit să aduc la
cunoştinţa Regelui că: „Ţara a mai avut, mai ales, încredere,
fiindcă personal a prevenit-o că a luat înzestrarea armatei în
mână”, şi „în neuitata şi recenta declaraţie de la Chişinău, fiind
desigur indusă în eroare, a asigurat-o că a încins-o cu un stăvilar
de foc, de fier şi de beton peste care nimeni nu va putea trece”.
– Cine nu a fost consternat şi cine nu a fost indignat în
contra acelora care a pus în gura Regelui o astfel de sfidare a
adevărului şi 1-a făcut să arunce o astfel de provocare
puternicului vecin?
Când l-am auzit, mi-am dat imediat seama că cuvântarea
Regelui va avea efectul care a fost mărit, prin această supra-
licitaţie de demoralizare internă şi de provocare externă.
Ştiu din istorie că sunt acte care slăbesc total şi compromit
iremediabil Dinastia.
Acesta este cu siguranţă şi categoric unul dintre [actele]
acelea.
– Este evident însă că nu puteam să nu-mi dau seama cât
de supărătoare va fi pentru Rege această reamintire; cât de
îndrăzneaţă va fi socotită ea şi câte riscuri luam, dat fiind omul.
Am riscat totuşi totul, din dorinţa de a-1 servi şi mai ales
din datoria ce am de a-mi servi Ţara.
Şi, dacă în viitor, ca o consecinţă a îndrăznelii mele şi
poate şi a altora, va reflecta mai mult şi mai profund înainte de a
face declaraţii publice, mi-am ajuns scopul, şi suferinţele mele
morale de astăzi îmi vor fi răsplătite.
De aceea am socotit că orice om cinstit ataşat principiului
dinastic avea datoria să-i atragă atenţia asupra acestui necugetat
gest. Am făcut-o.
***
– Din spicuirea, făcută până acum, a „memoriului” care
Istorie
„circulă”, reiese, fără îndoială, că singurul lucru care explică,
fără să justifice, măsura luată în contra mea este faptul că am
reamintit Regelui contrastul pe care neamul şi istoria l-au
înregistrat între mistificare şi adevăr.
Si am subliniat acest contrast, spunând Regelui că:
„Realitatea s-a răzbunat fiindcă era alta, cu totul alta”.
 60 Lohanul nr. 14
Cunosc relativitatea regulilor şi subtilităţilor juridice şi „În aceste condiţiuni, votez”, şi, când mi-a venit rândul să
morale care au regizat, rând pe rând, în diferite locuri ale mă pronunţ, am răspuns: „Votez în aceleaşi condiţiuni ca şi dl.
pământului raporturile dintre indivizi şi cadrul colectivităţii în Vaida”.
care trăiesc, în diferitele epoci ale vieţii spirituale şi politice ale Nu este aici locul să insist nici asupra cauzelor care au
oamenilor. determinat şi a modului în care s-a dat lovitura de stat. O voi
Dar niciodată în numeroasele mele studii şi meditaţii face în amănunt într-un capitol special al memoriilor mele3, cu
asupra istoriei nu am găsit că au rămas nesancţionate încercările toată corectitudinea cerută de importanţa istorică a unui astfel
îndrăzneţe de mistificare a adevărului, mai ales când ele sunt de act.
făcute de conducători. Cu acea ocazie voi arăta că, după ce a avut Constituţia în
Această lecţie, dată fără greş în trecut, m-a îndemnat şi m- buzunar şi după ce i-a tras chiar fără să ne întrebe nişte retuşuri,
a determinat să sfărâm fără cruţare în ţăndări ipocrizia cu care care sunt capitale, Regele şi-a luat răspunderi şi drepturi pe care
stăm, din interes şi din laşitate, în faţa Regelui şi să-i pun sub nici unul din noi, care am participat şi care suntem vinovaţi de
ochi şi greşelile lui. ea, n-a gândit şi n-a dorit să i le dea, decât în mod excepţional şi
Am făcut-o pentru că ştiu că, dacă D-nii Tătărescu şi pe o foarte limitată perioadă de timp.
Ilasievici nu au de pierdut pentru îndrăzneala lor decât Or, Majestatea Sa, secondat şi încurajat de dl. Tătărescu şi
consideraţia noastră a tuturor, de care dau dovadă că puţin le de alţi câţiva care regizează din umbră fiindcă au socoteli mari
pasă, un Rege are un trecut de onorat, o Dinastie de apărat şi o de dat, a permanentizat excepţionalul, transformându-l în regulă
ereditate de asigurat. fără replică.
Având pe conştiinţă multe din suferinţele de azi ale
*** neamului fiindcă ele derivă din lovitura de stat, mă consider
îndreptăţit, ca unul ce am fost naiv, dar de bună credinţă, să-i
Am ţinut să mai atrag atenţia Regelui că, deşi poporul vorbesc cum vorbesc şi să-i dau avertismentele pe care i le-am
cunoştea realitatea, nu a putut totuşi să dea la timp la o parte şi dat.
să-i pună la Este ceea ce trebuie să vadă în atitudinea de frondă pe care
locul lor pe am luat-o în contra Lui şi a regimului de profitori şi de
îndrăzneţi, dărâmători ai neamului.
fiindcă „nici o
replică nu a fost ***
tolerată”.
Orice stri-
găt public de
alarmă a fost Dumnezeu, Majestate, mă îngrozesc să văd în Ţara Românească
înăbuşit, adesea pluton de execuţie şi că Regele, un Hohenzollern, trimite lumea
sângeros. în faţa lui. Nu, pentru Dumnezeu nu. Insist şi implor pe
Am vrut Majestatea Ta să renunţe”. La care, dl. Vaida, care s-a arătat
prin aceasta să-l dintr-o dată pentru, a intervenit şi a spus că „numai unui popor
previn [pe Rege] care nu este civil îi este frică de pedeapsă cu moartea” şi, fără
de răspunderea
gravă pe care şi- să-şi dea seama de ironie, a adăugat că şi în Ungaria există
a luat-o de a această pedeapsă. Noi toţi, unii tăcând, alţii având curajul să se
alege singur pronunţe, ne-am raliat la părerea D-lui Iorga. În faţa acestei
conducătorii, mi- opoziţii Regele a tăcut şi ne-a lăsat impresia că a părăsit ideea.
litari şi civili, ai Spre surprinderea noastră, la 1 dimineaţa, când ne-am repus la
neamului şi de a- lucru, după o gustare serioasă, Dl. Iorga scoate din buzunar o
i acoperi de hârtiuţă şi-i spune Regelui: „Sire, m-am gândit în timpul pauzei
răspunderi cu pentru a concilia sentimentele noastre cu dorinţa Majestăţii Tale
gesturi, restric- [şi] am redactat în felul următor articolul care să prevadă
[G .F.] ţiuni şi atitudini
Alexandru Vaida Voievod de „Monarh pedeapsa cu moartea: «Se aplică pedeapsa cu moartea acelora
absolut”. care... Aplicarea pedepsei cu moartea să fie însă hotărâtă de la
caz la caz de Consiliul de Miniştri»”. Regelui, convenindu-i şi
*** această formulă, ne-a cerut pe rând asentimentul. Când a venit
rândul meu, am răspuns: „Aprob şi votez aplicarea pedepsei cu
Am făcut-o fiindcă în noaptea când am fost atraşi în moartea numai în aceste condiţiuni”. Când în aprilie 1938 a
cursă1 – lovitura de stat – după ce se votase, articol cu articol apărut Decretul dat de Generalul [Gh.] Argeşanu, care fusese
din noua Constituţie, Regele ne-a cerut la sfârşit să dăm printr- numit Preşedintele Consiliului ad-interim în locul Patriarhului
un ultim vot aprobare de ansamblu. [Miron Cristea], care plecase dintr-adins în Polonia şi prin care
Atunci, dl. [Alexandru] Vaida [Voievod], care alături de pedeapsa cu moartea se introducea cu anticipaţie şi în bloc
Rege şi de dl. [N.] Iorga este autorul pedepsei cu moartea, i-a pentru un an de zile, am rămas încremenit. Citind Constituţia,
spus textual: „Majestate, doresc să ştiu până când crede Majes-
tatea Ta că va ţine Ţara sub un regim excepţional, fiindcă, dacă am constatat că expresiunea „de la caz la caz”, care constituia
Majestatea are intenţia să prelungească multă vreme acest frâna, fusese eliminată. În concluziune, pedeapsa cu moartea a
regim, eu nu aş putea să dau aprobarea mea definitivă la această fost cerută de Rege; a fost susţinută de dl. Vaida; a fost regizată
Constituţie”. protestând de dl. Iorga; a fost trişată de D-nii Urdăreanu,
La care Majestatea Sa a răspuns scurt şi răspicat: „Până la Micescu, Rusescu şi Măzăreanu, iar noi toţi care am votat-o
toamnă, adică până în octombrie 1938”. suntem gogomanii care purtăm şi vom purta răspunderea
Faţă de acest angajament solemn, pe care l-am crezut istorică [I. A.].
Istorie

atunci că este şi regesc, Dl. Vaida a răspuns 2:
1 La 9/10 februarie 1938 [Gh. B.].
2 Pedeapsa cu moartea a cerut-o Regele. La auzul ei s-a zbârlit
pielea pe dl. Iorga, care a ripostat spontan cam aşa: „Ferească
3 Este una din multiplele ocazii în care I. Antonescu insista,
precum a făcut-o chiar la Bistriţa în 1940 (vezi supra nota 25),
asupra intenţiei de a-şi redacta, în temeiul documentelor adunate
cu grija, Memoriile absolut necesare pentru ştiinţa şi judecata
urmaşilor [Gh. B.].
Octombrie 2010 61
– Tot acest penibil proces de conştiinţă, în care mă zbat, analize; dezbrăcaţi-vă de orice patimă; pătrundeţi în cugetul
pentru că, vroind să servesc, am deservit neamul prin vostru şi spuneţi; „Ce este tendenţios şi ce este incorect ca fond
Constituţia din 1938, m-a îndreptăţit să-i ofer, în scris, prin şi ca formă în acest memoriu?”
acelaşi memoriu „concursul” pentru a „încerca să salvez ce mai – Ce greşeală am făcut că am îndrăznit să mă duc în faţa
este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţă”. Regelui şi să-i spun ceea ce fiecare din noi I-aţi spune dacă aţi fi
L-am avertizat însă că „opera aceasta va fi foarte grea”, că lăsaţi să ajungeţi până la El?
ea nu va putea fi încercată tot cu acei care sunt vinovaţi de – Ce crimă a comis un om care, în faţa prăbuşirii neamului
catastrofă şi că trebuie schimbate imediat şi sistemul şi oamenii, său, se alarmează, în disperare aleargă şi imploră să i se dea
şi i-am cerut „ca la acţiune cinstită să se răspundă cu acţiune putinţă să încerce să oprească prăpădul şi după aceea să reclă-
cinstită”. Aluzia nu putea da naştere la două interpretări. Am dească de la bază?
făcut-o fiindcă vroiam, într-o încercare supremă să mă spăl de – Cum poate fi tălmăcit gestul că mâna de ajutor, pe care
păcate, servind aşa cum am servit de atâtea ori în trecut, adică cinstit am întins-o, a fost pusă drept răsplată cu brutalitate între
cu patimă, cu neţărmurit devotament, cu nemărginită şi dezinte- baionete şi închisă departe într-un loc uitat de lume?
resată dragoste şi neprecupeţită onestitate 1. Sunt atâtea şi atâtea întrebări, la care vor răspunde alţii.
Corect însă şi în această ocazie trebuia, întrebuinţând o
formulă convenabilă, să-l fac să înţeleagă că situaţia Sa era ***
compromisă.
Această prevenire care este şi o prevestire pare că 1-a Într-un moment de sinceritate, Dl. Ministru de Interne,
înfuriat. spălându-se pe mâini de răspundere, a spus nepotului meu 3, Dl.
Sunt informat, că arăta enervat la data memoriului şi Mihai Antonescu, că arestarea mea a fost decisă la Palat, că i s-a
enervat ni le spune: „Mă acuză că tot ce am făcut eu a fost rău şi cerut la 12 noaptea să o execute şi că, întrebând pentru ce, i s-a
se oferă să vie el să îndrepte totul”. răspuns: „pentru motive foarte grave”.
Dacă informaţia mea este corectă, găsesc că tălmăcirea Pretext vast în care poţi băga totul sau nimic.
cuvintelor mele este şi ea cerută. Au trecut şapte săptămâni de la arestarea mea 4, am protes-
Cum a făcut multe şi mari greşeli: Cea mai mare este tat în contra ei în scris, am cerut în zadar anchetă şi totuşi nici
reprimarea odioasă şi neîngăduită de Constituţie care a patronat- unul din „motivele grave” nu au fost până acum date la iveală.
o în contra tineretului naţionalist 2. Nici nu va putea fi, pentru faptul că pur şi simplu nu există.
– În sfârşit, pentru a isprăvi cu depănatul firului, mai am Există însă un alt motiv, pe care dl. Prim-ministru, în
de subliniat că în memoriu am mai afirmat că: „Consiliul de simplicitatea în care se zbate, a găsit de cuviinţă, când a fost
Coroană l-a hotărât să cedeze”; că deciziunea „a dezlănţuit strâns cu uşa, în
haosul şi că, consecinţa lui, anarhia şi anarhizarea, sunt numai lipsă de argu-
la începutul lor”. mente, să-1
Consiliul de Coroană a determinat într-adevăr deciziunea spună plescăind
care s-a luat de a se părăsi în condiţiunile cunoscute imense din fălci şi
bogăţii şi vaste teritorii româneşti, dar nu 1-a putut acoperi de pufnind pe nas
răspunderi. şi D-lui
Nu 1-a putut acoperi şi nu-1 va putea acoperi, fiindcă [Wilhelm]
membrii Consiliului de Coroană, cu care crede că şi-a luat Fabricius, Mi-
acoperiri constituţionale şi istorice pentru multe din faptele sale, nistrul Germa-
sunt aleşi şi numiţi de El iar nu de popor; sunt toţi vinovaţi, unii niei la Bucu-
mai mult – alţii mai puţin, de tot ce s-a petrecut în ultimul timp reşti, şi D-lui
în Ţară, şi mai ales fiindcă sunt traşi la răboj de naţie pentru Mihai Anto-
socoteli vechi şi proaspete ce au de dat. nescu că: „Ce
În ceea ce priveşte „anarhia şi anarhizarea”, pe care I le- mai încolo şi
am prevestit, nu mă consider că am greşit, fiindcă poporul nu va încolo le este
putea să uite pe acei care îi ştie şi-i arată cu degetul ca vinovaţi frică de el”.
atât de toate pierderile şi suferinţele lui morale şi civice, cât şi Dl. Mi-
de toate incorectitudinile şi crimele care s-au comis. nistru de Inter-
Cu cât constrângerile pentru a se evita inevitabilul vor fi ne, avertizat de
mai mari, cu atât izbucnirea va fi mai violentă şi pustiirile ei vor răspunderea
fi mai mari. care şi-a luat-o
– Deschideţi istoria la oricare din paginile ei şi veţi găsi cu executarea
ceea ce afirmă ea. arestării mele,
De aceea, numai ca o încercare supremă de a evita violenţa, şi-a găsit refu-
în totul distrugătoare, i-am oferit „colaborarea”, cu gândul cinstit giul, în aceiaşi Wilhelm Fabricius şi Horia Sima
de a mă ţine de angajamentele care mi le-aş fi luat faţă de El. indiscreţie. D- în Bucureşti, octombrie 1940 [e]
Mi-a răspuns cu lupta. Sa a spus lui
Nu o primesc, nu pentru că-mi este frică de mine, ci Mihai Antones-
pentru că sunt convins că aş face în aceste momente jocul cu: „Îi este frică de dânsul”.
inamicilor, ipso facto aş deveni, deopotrivă, dacă nu chiar mai „Le” şi „Îi” este Regele cu compania, iar „el” şi „dânsul”
mult, părtaş la răspundere cu acei pe care-i acuz că au dărâmat sunt eu.
graniţele şi au compromis liniştea noastră şi viitorul copiilor
noştri. ***

*** „Frică” de mine? O ştiam de mult. Dar de ce? M-am între-

bat şi mă întreb.
Reînfăşuraţi acuma, după aceste lungi dar corecte Eu nu am în spate decât o linie dreaptă pe care m-am
Istorie

lămuriri, firul pe care l-am desfăşurat de la începutul acestei

3 Precizare surprinzătoare, aproximativă [Gh. B.].
1 I. Antonescu dezminte, astfel, bănuiala Regelui că ar fi pretins 4 Precizarea ne îngăduie să stabilim data redactării Reflecţiilor:
şefia unui nou guvern [Gh. B.]. deci, în raport cu ziua arestării lui Antonescu, la 9 iulie 1940, 20
2 Referire la legionari [Gh. B.]. august 1940.
 62
aşezat de la începutul carierei şi după care nici o furtună, nici o
ameninţare, nici o lovire şi nici o umilire nu m-au putut clinti.
Nici chiar Bistriţa.
– Această „linie” inspiră frică nu pentru că stau eu pe ea ci
pentru că o cunosc, o apreciază, o stimează şi sunt gata, la cea
dintâi ocazie, să o urmeze mulţi.
O cunosc şi o stimează Armata. O cunosc şi o stimează
tineretul care caută în ea un sprijin şi găseşte un imbold. O
stimează şi o apreciază tot ce este conştiinţă cinstită şi mândră
românească pentru că vede nu prin mine ci prin ea îndreptarea şi
scăparea.
***
Din această cauză, s-au mobilizat în contra mea intriga şi
calomnia.
Cu surâs ocrotitor sau cerşetor, cu laude şi temenele, am
fost necontenit de din dos atacat, cu această armă, din ce în ce
mai violent, din ce în ce mai concentrat, din ce în ce mai
coordonat, sub toţi cei patru Regi sub care am servit.
Studiile mele strălucite; activitatea desfăşurată de mine la
şcoli, la trupă, în război; serviciile care mi s-au cerut să le fac şi
pe care le-am dus la bun sfârşit peste graniţe la Petrograd, la
Varşovia, la Constantinopol, la Belgrad, la Congresul de Pace
[din 1919-1920], la Comisia de Reparaţii la Geneva, la Paris şi
la Londra, opera înfăptuită de mine la Divizie, la Şcoala de
Război, la Statul Major şi la Ministerul de Război, operă care a
smuls admiraţia şi acelora care din invidie mă duşmănesc;
ţinuta mea morală şi mai ales graniţele României Mari m-au
ţinut şi mă vor ţine în picioare.
***
S-a încercat prin insinuări şi s-a reuşit prin perseverenţă să
se întindă, printre cei care nu au servit direct sub mine, acuzarea
că sunt rău la suflet şi că lovesc cu patimă şi din această cauză
toţi fug de mine.
Au fugit atâta încât dacă ar putea să se manifeste toţi acei
ce sunt de bună credinţă şi români adevăraţi, în armată şi în ţară,
ar alerga cu inima deschisă şi cu sufletul curat în ajutorul meu,
nu pentru a mă scoate de la Bistriţa ci pentru a-mi da mâna de
ajutor cinstită pentru ca împreună să reclădim, să curăţăm
atmosfera şi creăm condiţiile de muncă, de unire şi de
moralitate care singure vor putea da putinţa generaţiei noastre să
recâştige ceea ce am pierdut.
***
Regele Ferdinand, cunoscând adevărul, îmi spunea, cu
Istorie
ironia care-l caracteriza, nu ca să mă ofenseze, ci pentru că-i
plăcea dârzenia mea românească: „Câine roşu”.
Reamintind aceasta Regelui, în 19381, când am fost numit
1 Eroare – la 1 decembrie 1933, prin Înaltul Decret nr. 3
Lohanul nr. 14
Şef de Stat Major, Majestatea Sa mi-a spus: „Să mă ierţi dar
aşa-ţi spun şi eu”.
Întrebându-l: „De ce, Majestate?”, nu am primit nici un
răspuns.
Cu toate acestea, nu merit porecla şi nu cred că ea vine de
la subalternii mei fiindcă nu cred să fi existat şef care să fi
desfăşurat o atât de variată, de intensă, de grea şi de îndelungată
activitate, la şcoli, la trupă, la servicii, în război şi în timp de
pace pe înalte trepte de conducere (Secretar General, Ministru
de Război, şef de Stat Major, Ministru de Război), care să fi
pedepsit mai puţin (pot cita pe degete pedepsele ce am dat); care
să se fi purtat mai delicat, mai părintesc şi mai respectuos cu
subalternii săi atât în faţa frontului cât şi între patru ochi sau în
societate.
Din această cauză nu a fost depusă nici o reclamaţie, de
nici un fel, în contra mea.
Anexe 2
Anexa I – Declaraţia dată, la cererea D-lui Ministru de
Interne, D-lui Mihalcea.
Anexa II – Actul lăsat Regelui la sfârşitul audienţei în care
am fost primit în ziua de [1] iulie [1940].
__________________________
Surse imagini [G.F.]
a) National Archives & Records Administration, nara.gov
http://www.archives.gov/research/ww2/photos/images/ww2-79.jpg
b) Mareşalul Ion Antonescu - blog,
http://maresalulionantonescu.wordpress.com/category/foto/
c) Arhivele Federale Germane - Deutsches Bundesarchiv,
http://www.bild.bundesarchiv.de/archives/barchpic/search/_128
6994600/?search%5Bform%5D%5BSIGNATUR%5D=Bil
d+183-B03212
d) Revista Life, 1 febr. 1940; fotografie de Margaret Bourke-
White./Time & Life Pictures/Getty Images,
http://www.life.com/image/50869822
e) Arhivele poloneze - Zbiory NAC on-line,
http://www.audiovis.nac.gov.pl/obraz/54744/
f) World War 2 Photos.
http://www.ww2incolor.com/Romanian+Forces/Chi__in__u+Li
berated.html
Parada trupelor militare eomâne după eliberarea
Chişinăului, septembrie 1941.
Soldaţii defilează pe străzi acoperite cu flori. [f ]
057/1933, I. Antonescu a fost numit şef al MStM cu delegaţie şi
comandant al Diviziei 3 Infanterie (Gh. Buzatu, Hitler, Stalin,
Antonescu, p. 354).
2 Nu se publică - Gh. B.
Octombrie 2010 63
lucrările lui Burada sunt cel mai curat izvor de patriotism şi
credinţă.” (p. 289-290).
Pe linia îndemnului făcut de părintele D. Furtună, iată ce
scria Teodor T. Burada, în revista pentru istorie, arheologie şi
Teodor T. Burada despre biserica folclor de sub direcţia lui Gregoriu G. Tocilescu, profesor
Sfinţii Apostoli din Huşi universitar şi decan al Muzeului de antichităţi Bucureşti în 1883
despre Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi, a lui
Ştefan cel Mare (p. 191-192):
„În Huşi se află în curtea Episcopiei biserica sfinţilor
Ion N. Oprea – Iaşi Apostoli Petru şi Pavel, zidită de Ştefan cel Mare. Inscripţiunea
slavonă ce stă deasupra uşii cum intri din pridvor în biserică, ne
arată pe cel ce a zidit-o.
n anul 2007 Inscripţia se traduce astfel:
Î când am
scris volu-
mul „Dorohoi –
«Blagocestivul şi de Hristos iubitorul Ion Ştefan voievod
cu mila Iui D-zeu Domn ţerei Moldoviî, fiul lui Bogdan
voievod, a început şi a zidit această biserică în numele sfinţi-
Capitala Ţării de lor, slăvirilor, şi tot lăudaţilor corifeilor apostoli Petru şi Pavel
Sus – în presa ce este în Huso, pe Drăslaveţ, şi s'a săvârşit în an. 700/3 era
vremii 1874-2006” Domniei lui an. 38 curgător, luna Noem. 30.»
am vorbit şi despre Petra are 73 cent. în lungime şi 54 centim. în lăţime, şi e
Revista de limbă, bine conservată.
literatură şi artă Din acestă inscripţiune vedem:
populară „Tudor I. Că biserica s'a zidit, în Huso (Huşi) pe părăul
Pamfile” întemeiată Drăslavet, care şi până astăzi se numeşte tot astfel, la an 7003
începând cu luna adecă la 1494 după Hristos.—Simion Dascălul, (I.) vorbind
februarie 1923 la despre acestă biserică ne spune că: «La anul 7003, Ştefan
Dorohoi de: P.S Vodă a zidit sfânta Episcopie, în târg în Huşi, hramul Sfinţilor
Iacob Antonovici, Apostoli Petru si Pavel, şi curţi domneşti carele sunt surpate.
Tiberiu Crudu, di- Numai beciurile stau până astăzi.» Deci data din inscripţiune
rectorul Şcolii nor- cu cea a cronicarului coincide.
male din Botoşani, II. «Că s'a săvârşit în al 38-lea an curgător al Domniei lui
C. Capră, D. Capră, Ştefan, era al Domniei lui anul 38 curgător, luna Noem. 30».
Fundaţia Culturală „Principele Carol”, pr. econom D. Furtună, Observăm aci, ca şi la inscripţiunea de la Vaslui,(2) că nu
I. Giosanu, Mina I. Grădinaru, preot N. V. Hodoroabă, C. s'a ţinut seamă de anul civil care începea la Septembrie, pentru
Lavronschi, Al. Al. Leontaru, Elena T. Pamfile, pr. econom P. că 7003 noiembrie, corespunde anului 1494 noiembrie, când
Gh. Savin, C.Şoltuz, Grigore Şoltuz, St. St. Tuţescu, era anul al 37-lea de domnie al lui Ştefan, iar nu al 38-lea cum
G. Tutoveanu, D. Urzică ş.a. (p. 278-279). se zice în inscripţiune.
Consemnam că în revista „Tudor Pamfile” din martie În adevăr, Ştefan s'a urcat pe tron în anul 1457, cum se
1923, preotul D. Furtună, directorul Gimnaziului din Dorohoi şi spune atât chronicarul Ureche (care arată luna Aprilie) cât şi
coordonatorul revistei scria următoarele la încetarea din viaţă a inscripţiunile ce am copiat la Muntele Athos (3) şi in-
profesorului T. T. Burada: scripţiunea de la Mănăstirea Răsboeni, comentată de pre sfinţia
„Mângâiat de inima mângâietoare a Iaşului întreg, T. T. sa Episcopul Melchisedek.
Burada, sârguinciosul şi neobositul nostru etnograf şi folclorist, Dacă lapicidul a pus anul al 38-lea de domnie este că
membru corespondent al Academiei Române, ne-a părăsit în numai o singură lună, luna Decembre, mai trebuia pentru ca
seara zilei de 19 februarie 1923. Minunatul bătrân cu paşi Ştefan să înceapă a număra al 38-lea an de la urcarea sa pe
mărunţi s-a stins în vârstă de 84 de ani (născut la 3 octombrie tron; căci 7003 Ianuarie – corespunde anului de la Christos
1839. Norocos ca pregătire, vârstă şi sporul
ce a adus în viaţă, Burada lasă în urmă
multe şi numeroase lucrări de preţ, unele cu
totul rare astăzi; ar trebui retipărite, ca şi
nenumăratele sale însemnări şi studii (în
vremea din urmă, mai mult istorice) din
«Arhiva ieşeană».
Apoi viaţa ce a dus are un înţeles de
mare preţ pentru îndrumarea neamului
nostru. A văzut Unirea cea dintâi (când
urma la Iaşi, Academia Mihăileană), a
văzut şi Unirea cea mare, la care ajutase
Din file de arhive

prin scrierile sale şi prin cântecul viorii sale

fermecate, ca şi prin colindarea tuturor
ţinuturilor (Peninsula Balcanică, Serbia,
Bosnia, Dalmaţia, Craina, Istria, Moravia,
Vitinia ş.a., unde se găsea răsfirat vreun
suflet de român. Nu se poate scrie astăzi
nimic pe tărâmul folclorului şi a istoriei
muzicii sau teatrului la români fără a primi
lămuririle cele dintâi de la Burada.
A fost cel dintâi elev moldovean
înscris la Conservatorul de muzică din
Paris, de unde şi-a luat atestatul în 1863, iar
în 1865 licenţa în drept. Viaţa şi scrisul său
de la 1866 până azi, mai ales în bătrânul
Iaşi, trebuie cercetare îndeaproape, căci Pisania în slavonă a bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi
 64
1495, din care dacă se scad 38 ani, rămâne anul 1457, când a
început să domnească.
Cu toate acestea, corespondenţa între Ştefan cel Mare şi
Patriarhul din Ohrida relativ la aşezarea unui Mitropolit în
Moldova în locul răposatului Mitropolit Kir Visarion (4)
poartă data de 6964 (1456) luna Aprilie indiction 4.
Să presupunem că Ştefan cel Mare care se considera ca
Domn al ţării, de şi scaunul era ocupat de uzurpatorul Petru Aron,
să fi trimes acea scrisoare Patriarhului încă de pe când se afla în
Muntenia, – nu ne pare probabil; mai curând am fi plecaţi a ad-
mite o eroare în reproducerea datei corespondenţii, de vreme ce
chiar dacă cronicarul ar putea indica o dată falsă, confirmarea ei
prin inscripţiune nu mai îngăduie nici o îndoială.
Biserica lui Ştefan Vodă din Huşi a fost rău zdruncinată
de cutremurul întâmplat la an 1692 când au căzut turnurile şi a
crăpat de jur împrejur. Pe la an 1756 Matei Ghica vodă a
răsipit'o până în temelie şi o au făcut de iznovă. (5)
Lohanul nr. 14
Teodor T. Burada
(1) Letopis. Kogălnicenu, Iaşi, 1852. tom. I pag. 135.
(2) Revist. pentru ist., arch., filol., I pag. 418–420.
(3) Idem I pag. 389–408.
(4) Magazin istoric pentru Dacia. Laurian şi Bălcescu.
Bucureşti 1845. tom. l pag. 277.
(5) Cronica Huşilor de Ep. Melchisedek, Bucuresci 1869.
pag. 152 şi 235.
***
Cele menţionate mai sus devin o completare fericită la
ceea ce am scris despre acest subiect în volumul „Huşul în presa
vremii – de la Melchisedec până în zilele noastre 1869-2006,
Edict production, Iaşi, 2007.

aparţinut cândva acest potir găsit de P.S. Iacov.

Nebederniţa, găsită tot de episcop, între lucrurile bisericeşti,
socotite fără valoare la Episcopie, era un obiect de artă, cusăturile
Interesantul nostru trecut ei fiind făcute cu mătase şi fir de aur, cu multă iscusinţă.
Inscripţia ei spunea: „Această nebederniţă a făcut-o
Dumnealui Lupu hatman şi pârcălab Sucevei, fiul lui Coci, cu
Ion N. Oprea –Iaşi soţia lui Tudosia şi au dat-o în Episcopia din târgul Huşi la anul
7138 (1630).”
Urma comentariul: „Din cuprinsul inscripţiilor celor două
u ştiu dacă la Huşi mai există Muzeul Episcopal. obiecte, se vede că numele şi prenumele acestui voievod,

N Nici cel instituţional înfiinţat de învăţătorul înainte de a se sui pe tron, a fost Lupul Coci, iar numele de
Gheorghe Melinte. Dar despre importanţa lor îşi dă Vasile şi l-a adăugat la cel de botez la data luării Domniei, ca un
seama oricine dacă ar şti şi ceea ce scrie preotul titlu de podoabă, aducător aminte a grecescului „Împărat”. Că,
econom V. Ursăcescu, referentul secţiei administrative de la în adevăr, domnia lui a fost ca a unui împărat! El a fost un mare
Episcopia Huşilor la 1928 în revista Sfântului Sinod „Biserica sprijinitor al creştinismului răsăritean, impunându-şi chiar
Ortodoxă Română nr.1 (562) din voinţa în chestiunile bisericeşti. Ca şi
ianuarie într-un articol intitulat „Obiecte împărţii de altă dată din Constantinopol,
din muzeul Episcopiei Huşilor”, datorită voinţei sale, sinodul arhieresc
Se referea la două obiecte – un de la Ierusalim, a ales ca Patriarh pe
potir şi o nebederniţă1 – găsite de P.S. Arhimandritul Paisie, egumenul
Iacov Antonovici, înfiinţătorul muzeului Mânăstirii Galata din Iaşi, care a fost
în 1927, şi expuse la vedere, pentru că hirotonit Arhiereu în strălucita ctitorie
neluate în seamă pe atunci, venea să „Trei Ierarhi” din Iaşi, Mitropolit fiind,
spună chestiuni necunoscute. atunci la 25 martie 1645, Vaarlam.
Dispoziţia ierarhului spunea Rezultă că acest voievod, înainte
alcătuitorul articolului era de folos şi ar fi de a fi Domn, a trecut prin mai multe
fost bine dacă şi în celelalte eparhii ale dregătorii ale ţării şi a fost şi un bun
României, alături de lucrul prezentului, s- creştin. El a zidit şi alte biserici, cum ar
ar fi pus în vedere şi ceea ce face să nu se fi biserica Sfântul Gheorghe din Lipovăţ
uite trecutul, ştiut fiind că trecutul în 1631, căreia i-a dăruit Potirul şi unde
bisericii, ca orice vestigiu a fost şi rămâne a fost un lăcaş de călugări până la
strâns unite cu trecutul neamuluinostru. În secularizare.
consecinţă, credea Antonovici, ca şi În privinţa numelui de botez Lupu,
ucenicul său Ursăcescu, nu trebuie, în nici acesta, cât şi cel de Ursu, fuseseră nume
un caz, să neglijăm trecutul. Interesantul obişnuite în trecutul nostru, dar rămase
nostru trecut! astăzi doar nume de familie.
Potirul expus nu prezenta din Prenumele Coci ne arată obârşia
Din file de arhive

punct de vedere al artei orfevrăriei de „Arbănaşi”, adică de albanezi al

mare importanţă, dar era interesant, din Preotul Vasile C. Ursăcescu [G.F.] voievodului. Dacă satul Cociu din
punct de vedere istoric, datorită judeţul Tutova a fost proprietatea
inscripţiei slavone, gravată frumos în Voievodului în timpul bisericii lui, nu se
partea superioară a sa. Era datat cuprinsul inscripţiei: „Acest poate şti, lipsind documentele scrise, dar
potir l-a făcut Lupu Coci, mare vornic, cu doamna lui Tudosia cele de limbă ar putea să o facă – îşi dădea cu părerea părintele
şi l-a dat bisericii de lângă târgul Vaslui ( care) este mitoc al V. Ursăchescu.
mânăstirii Zugravului din Sfântu Munte, unde este hramu Cele două obiecte, neluând în seamă până atunci, veneau
Sfântului marelui mucenic Gheorghe la anul 7139 (1631).” şi spuneau chestiuni total necunoscute. Dar astăzi? Unde or fi
Potirul era de la Mânăstirea Dâmboviţa, judeţul Vaslui, de ele? Dar muzeul? Dar muzeele din Huşi, cum se mai simt?
care atârnase pe vremuri şi Mânăstirea Lipovăţul, căruia a Întrebări nevinovate de necunoscător…

1 nabedérniţă, – ţesătură brodată cu fir pe care este reprezentată

scena Învierii, purtată la brâu de arhierei sau de unii preoţi la
ceremonii. [Var.: nebedérnică s.f.] - Din sl. nabedrĭnica.
Octombrie 2010 65
Cinematograful „Renaşterea”
Zanet Corlăteanu, domiciliat în strada Ştefan cel Mare, nr.
52, proprietarul Tipografiei şi Legătoriei de cărţi Zanet
Corlăteanu (Atelierele Corlăteanu, Atelierele Zanet Corlăteanu,
Din trecutul Editura Corlăteanu ) cu sediul pe strada Ştefan cel Mare, nr. 52
cinematografului huşean (Casele Idriceanu), atestată documentar la 19156 , declară apel la
11 mai 1925, împotriva procesului verbal cu nr. 1665, din 30
noiembrie 1924, încheiat de V. Posticescu, controlorul şef de pe
lângă Administraţia Financiară a judeţului Fălciu. Documentul
Prof. Costin Clit – Huşi respectiv atestă existenţa Cinematografului „Renaşterea” care
funcţiona în Sala Teatrului Comunal din Huşi. O reprezentaţie
cinematografică datează din 11 februarie 1924. La 18 noiembrie
Louis Lumière şi fratele său Auguste Lumière au brevetat 1924 rulează filmul Povestea Neamului Românesc, vizionat de
la 13 februarie 1895 „cinematograful Lumière”, prima proiecţie 454 de persoane, costul biletului de intrare ridicându-se la şase
publică comercială având loc la 28 decembrie 1895 la Paris lei (un total de 2724 lei). Controlorul şef consideră că nu au fost
(subsolul lui „Grand café”).1 date biletele de intrare şi a stabilit plata taxei în cuantum de 908
7
Când au avut loc primele proiecţii cinematografice la lei şi o amendă de 1816 lei . Se pare că vizionarea filmului
Huşi? Potrivit unor opinii la Huşi primele proiecţii amintit s-a realizat de 160 de elevi ai Seminarului Teologic din
cinematografice ar fi avut loc la Huşi prin preotul Mihail Bejenariu, 90
începutul anilor ’30.2 de elevi ai Şcolii Profesionale, 77 de
Recent am publicat adresa eleve ale Şcolii de Fete nr. 3 (director
primită de conducerea Gimnaziului L. Dragomirescu) şi 27 de eleve ale
„Anastasie Panu” din Huşi, înregis- Liceului de Fete „Elena Doamna”8 .
trată la 29 noiembrie 1913, potrivit Preţul oferit elevilor s-a ridicat la şase
căreia în localitatea Huşi funcţiona un lei, însă nu existau bilete de vânzare
cinematograf pe strada Ştefan cel cu preţul respectiv, de aici şi
Mare. Începuturile sale pot fi căutate intervenţia controlorului şef.9 Zanet
înainte de 1913. Localul cinemato- Corlăteanu este reprezentat în instanţă
grafului huşean aparţinea în 1913 unui de avocatul Isidor Melichson prin
I. V. Florescu care solicită participarea procura din 5 noiembrie 1925.10 Un
elevilor Gimnaziului „Anastasie Panu” termen de judecată datează din 30
la proiecţia cinematografică preconi- septembrie 1926, iar tribunalul
zată la vremea respectivă.3 Este de respinge apelul său ca nefondat la 22
remarcat existenţa unui cinematograf octombrie 1929.11 Antetul
în Huşi chiar încă de la începuturile întreprinderii ne indică denumirea:
cinematografiei în plan mondial. „Zanet Corlăteanu, Huşi. Tipografie:
Probabil este cel mai vechi Legătorie de Cărţi: Teatrul – Cinema
cinematograf din actualul judeţul „Renaşterea”.
Vaslui. Încă odată huşenii au dovedit Însemnările preotului catolic de
că nu erau străini de valorile la biserica Sfânta Maria din Corni –
civilizaţiei şi sunt în pas cu inovaţiile Huşi din „Ziarul parohiei” ne arată
din diferite domenii. Informaţiile Sala Teatrului denumită „Renaşterea”,
acumulate au fost folosite într-o proprietatea tipografului Zanet
recentă lucrare.4 Corlăteanu, până la 1 ianuarie 1926.
Prin studiul de faţă, bazat pe Acesta nota următoarele: „Serbarea
cercetările efectuate în arhive, Fraţii Lumière [G.F.] Pomului de Crăciun. În această sacră
încercăm surprinderea evoluţiei zi a avut (loc) o serbare, după
Cinematografului din Huşi, de-a programul aci alăturat, în folosul
lungul timpului, fără a avea pretenţia epuizării resurselor Orfelinatului nostru de băieţi, în sala Teatrului „Renaşterea”,
arhivistice şi a celor editoriale. oferită gratuit de D-l Zanet Corlăteanu din Huşi. Serbarea a
reuşit cât se poate de bine, având în vedere că tinerii, care
Cinematograful Societăţii „Mărăşti” din Huşi formau trupa de artişti, au jucat pentru întâia oară pe scenă.
Constantin Holban, directorul Liceului „Cuza Vodă” din Publicul a rămas pe deplin mulţumit. Ceea ce a fost de regretat
Huşi, solicita Ministerului, la 16 octombrie 1918, aprobarea era faptul că sala era prea mică pentru mulţimea cea mare ce
pentru închirierea sălii de gimnastică a Liceului către Societatea tăbărâse la casa de bilete. Biletele fuseseră vândute toate mai
„Mărăşti”„a cărui sediu se află în oraşul nostru” şi „a înainte, astfel că cea mai mare parte s-a întors acasă; iar alţii
contribuit la sporirea fondului de reparaţii a localului liceului care au dorit absolut să asiste, au rămas în picioare nemaifiind
nostru cu suma de 5414 lei, printr-o serbare dată în acest scop, loc pe scaune. E întâia serbare ce se dă în oraş într-un stil mai
societatea având un cinematograf al ei”.5 mare şi chiar după părerea mai multor persoane cu vază,
ortodocşi pentru a mulţumi şi pe alţii ce n-au putut interveni.
Din file de arhive

1 Cornel Cristian, Bujor T. Râpeanu, Dicţionar cinematografic, Vom vedea, căci salonul de la 1 Ianuarie trece sub altă
stăpânire. Profitul material nu a fost atât de mare: s-au tipărit
Editura Meridiane, Bucureşti, 1974, p. 273; Cristina 150 bilete, Stal I în preţul de 20 lei unul; 250 bilete Stal II cu 10
Corciovescu, Bujor T. Râpeanu, Dicţionar de cinema, Edititura lei. S-a obţinut prin D-l Morandini de la Bucureşti reducerea de
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 269; taxele la Administraţia financiară, rămânând a se plăti numai
2 Istoria Huşilor, volum îngrijit şi coordonat de Theodor
Codreanu, Galaţi, 1995, p. 233 Lupaşcu”, Iaşi, 2008, p. 40
3 Costin Clit, Începuturile Cinematografului la Huşi, în 6 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul
„Prutul”, Revistă de cultură, Huşi, Anul II, nr. 6 (15), iunie Cultelor şi Instrucţiei Publice, dosar 4235 / 1915, f. 45.
2002, p. 9 7 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale (D.J.A.N.V.), Fond
4 Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Depresiunii Tribunalul Judeţului Fălciu, dosar 44 / 1925, f. 1, respectiv 3
Huşilor, Editura Lumen, p. 354 8 Ibidem, f. 7-8
5 Costin Clit, Începuturile învăţământului liceal huşean – 9 Ibidem, f. 12
documente inedite – în Alma Mater Hussiensis liceul „Cuza 10 Ibidem, f. 25
Vodă” din Huşi, la cea de a XC-a aniversare, Editura „Ştefan 11 Ibidem, f. 91, respectiv 95
 66
10 % din încasarea biletelor; astfel că profitul material va
rămâne vreo 4000 de lei, căci s-a mai plătit pentru motor şi
lumină, precum şi alte cheltuieli cu hainele şi altele. Profitul
însă moral a fost însemnat şi va sluji să ridice prestigiul nostru.
În special corurile au plăcut mult, precum şi piesa principală
«Naşterea Domnului» care a fost foarte bine interpretată. Dea
Domnul ca acesta să fie începutul altor serbări religioase,
culturale, morale, ce intenţionăm a le da pe viitor şi să
deschidă ochii acelora, care nu înţeleg încă trebuinţa cea mare
a unui salon parohial al nostru propriu, aproape de parohia în
centru(l) populaţiei catolice.”
De la 1 ianuarie 1926, probabil, Cinematograful „Francez”
va prelua sediul Cinematografului „Renaşterea”.
Cinematograful „Francez”
Primele informaţii pe care le deţinem despre
Cinematograful „Francez” din Huşi sunt din 1924, fiind oferite
de ziarul „Expresul Huşului”. Organ reacţionar – independent.
Cu cele din urmă ştiri din întreaga ţară şi străinătate. Huşi: 26
iulie 1924 (1 nr.). 48 x 32. Nr. 2 lei. Tipografia „Leţcae”,
George Jorică.1 (redăm şi cota ziarului de la Biblioteca
Academiei Române din Bucureşti: P. III. 41872), cu următorul
conţinut: Din Franţa. Condamnarea unui Nevinovat (este filmul
care rulează la Cinema Francez din Huşi); De ce nu se dă
…prins, Terente?; De unde ni se trage moartea… Păcatul
coanei Eva… Coana Eva merită un vot de blam… …Adam
convoacă bărbaţii; La garçonne (Băetana); Biblia, urmare;
Shylock (Negustorul din Veneţia) – de W. Shakespeare; Biblia
deschide sufletul spectatorului pentru prosperarea aspiraţiilor;
Sub formă de versuri; Indiscreţii amoroase( Lelia cătră Ghiţă,
Ghiţă către Lelia...); Declaraţia beţivului; Dialog – Dumnezeu
şi bolnavul. Remarcă şi două anunţuri interesante pentru istoria
oraşului, a căror conţinut îl redăm: „Se închiriază noua sală a
Cinematografului „Francez” pentru nunţi, botezuri, etc. A se
adresa direcţiunii; Doctor C. Singer, Str. Ştefan cel Mare
(lângă pompierie). Boli interne, Venerice (lumeşti), specialist în
boli de ochi, nas, gât, şi urechi.” Dar iată cum se realiza
publicitatea în favoarea vizionării filmelor la Cinematograful
„Francez”: „Ghiţă către Lelia …/ Eu dudue nu oftez / Căci mă
duc des la „Frances”/ La„Frances” e bine , zău, / Cântă
muzica mereu / Joacă filme numai tari / - Nu cu furturi, cu
tâlhari ! - / Astăzi joacă „Biblia” / -Vino ţi tu, Lelia! -/ Cere’ţi
voie doar de acasă / -O, iubita mea frumoasă – / Ş-apoi vino tu
la mine / Ai s’o duci aşa de bine:- / Ai să vezi în patru seri / Că
iubirea nu-i de eri / Ci e tocmai de l’Adam / -Ah ! pe braţu-mi
să te am!... / ” În realitate articolele din ziarul respectiv nu sunt
decât o prezentare a filmelor proiectate la Cinematograf.2
Cinematograful „Francez” funcţiona în sala Teatrului
comunal, proprietatea comunei Huşi, procesul verbal din 19
octombrie 1940 consemnând perioada de chirie la 13 ani,
Din file de arhive
asumată de Sami şi Roza Copilovici, deci de prin 1926.3
Sala Teatrului din Huşi a fost construită la 1852 pe teren
public. Ca material de construcţie s-a folosit cărămida, la 15
octombrie 1943 clădirea, învelită cu tablă, era compusă din
şapte încăperi, dintre care două antreuri, o garderobă, o cameră
1 Publicaţiile periodice româneşti (ziare, gazete, reviste), tom.
III, Catalog alfabetic: 1919 – 1924, Descriere bibliografică de
Ileana Stanca Desa, Dulciu Morărescu, Ioan Patriche, Adriana
Raliade şi Iliana Sulică, Postfaţă de Gabriel Ştrrempel, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1987.p. 330, nr. 1105
2 „Ediţie specială. Expresul Huşului”. Organ reacţionar –
independent, cu cele din urmă ştiri din întreaga ţară şi
străinătate, nr. 1, din 26 iulie 1924
3 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 61/1935, f. 79
Lohanul nr. 14
pentru casa de bilete, o sală mare pentru desfăşurarea
spectacolelor şi două camere pentru artişti. În 1943 imobilul era
amplasat pe strada Ghica Vodă, nr. 12, şi se învecina cu străzile
Ştefan Stoianovici şi Căpitan Bărgăoanu (Est), strada Lt.
Aviator D. Mitache (Vest), strada Ghica Vodă (Nord),
proprietatea Lorenzo Collavini şi Gimnaziul Comercial de
Băieţi (Sud).4
La 1882 colonelul N. Iamandi donează teren lângă Sala
Teatrului „pentru grădină publică”(parcul de astăzi).5 După
instaurarea regimului comunist i se atribuie denumirea de
Parcul şi Sala „Rodina”. Oficial, avem de a face şi astăzi cu
parcul „Rodina”.
Cinematograful „Francez” este proprietatea lui Samuel şi
Roza Copilovici, care deţin autorizaţia de funcţionare cu nr.
00513 din 31 august 1933, eliberată de Casa Şcoalelor şi a
Culturii Poporului din Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor.
Primul termen pentru executarea unor lucrări la localul
Teatrului Comunal data din 10 februarie 1932.6
Licitaţia închirierii sălii Teatrului Comunal, pentru
perioada 1 ianuarie 1936 – 31 decembrie 1940, fixată pentru 19
decembrie 1935, atrage în cursă doritori precum, Sami
Copilovici (oferă 40000 lei), Societatea „Fraterna”, prin
reprezentantul Moise Apfelbaum (36500 lei), Roza Copilovici
(39000 lei), Copel Wechsler (20000 lei),7 cărora li se adaugă în
1936 tipograful Zanet Corlăteanu şi preşedintele Societăţii
funcţionarilor şi pensionarilor publici din oraşul Huşi şi judeţul
Fălciu.8 Sala va fi adjudecată de Sami şi Roza Copilovici
„pentru baluri, nunţi, turnee artistice şi orice alt spectacol cu
caracter moral şi educativ”.9 Neprezentarea celor doi pentru
semnarea contractului determină cererea de evacuare a sălii din
6 februarie 1936, confiscarea garanţiei provizorii depuse la
licitaţie şi o nouă licitaţie.10 Încheierea contractului de primarul
Panait Bogdan, Sami şi Roza Copilovici se realizează la 18
februarie 1936.11
La 5 iunie 1936 lucrările ce trebuiau a fi finalizate din
1932 provoacă dispute. Nu s-au executat: deschiderea unei ieşiri
în faţă prin transformarea unei ferestre în uşă, montarea
ventilatoarelor în locurile special destinate, amenajarea unei
latrine şi planul locurilor din sală.12 Este încheiat un proces
verbal la 31 august 1936 de către Subcomisiunea teatrală,
formată din primarul C. Zota (preşedinte), Victor Hamangiu,
şeful poliţiei, Gh. Teodoru, medicul primar şi Ilie Diaconescu,
şeful Serviciului Tehnic. Cinematograful „Francez”, singurul
din localitate, îndeplinea la 31 august toate condiţiile cerute de
articolele 12-45 din „reg. de funcţionare a cinematografelor”,
fiind necesară urmărirea îndeplinirii obligaţiilor mai sus
menţionate. Constatările Subcomisiei teatrale sunt transmise la
4 septembrie 1936 Ministerului de Interne.13
Inginerul C. Zota, primarul oraşului Huşi, se adresa la 20
octombrie 1936 către Samy (Samuel) şi Roza Copilovici:
„Avem onoare a vă aduce la cunoştinţă că, Comisia de Control
şi Cenzură a Filmelor din Serviciul Cinematografelor pendinte
de Ministerul Internelor, cu adresa N. 5092 din 6 /X/ 1936/, ne
face cunoscut că actele de naţionalitate şi moralitate ale
D(umnea)voas(tră) fiind foarte vechi, urmează ca în termen de
cel mult zile de la data prezentei să trimiteţi numitei Comisiuni
atât actul de naţionalitate cât şi actul de moralitate al
D(umnea)voas(tră), necesare pentru autorizarea funcţionării
cinematografului”.14
4 Primăria Municipiului Huşi, Cazierul imobilului Teatrul
Comunal proprietatea oraşului Huşi, f. 1
5 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 6 / 1922, f.
504v
6 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 38/1936, f. 9
7 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 61/1935, f. 1, 18-21
8 Ibidem, f. 28-28v
9 Ibidem, f. 36-37
10 Ibidem, f. 40
11 Ibidem, f. 41
12 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 38/1936, f. 1-4
13 Ibidem, f. 6 – 8
14 Ibidem, f. 31
Octombrie 2010
Concesionarea de primărie a introducerii şi furnizării
curentului electric Întreprinderii Deak determină încetarea
alimentării cu energie electrică a sălii teatrului de vechea sursă,
adică Întreprinderea Vaşuta, încetând timp de cinci luni
folosirea acesteia, aşa cum reiese din suplica lui Sami şi Roza
Copilovici către primar din septembrie 1937.1 Problema
iluminatului nu era rezolvată în noiembrie 1937.2 Procesul
verbal din 21 ianuarie 1938 demonstrează executarea instalaţiei
electrice de concesionarii sălii „în locul şi contul primăriei,
cheltuind lei 11755”.3
Hotărârea de reziliere a contractului de închiriere a sălii
Teatrului Comunal survine la 21 ianuarie 1938, deşi Comisia
interimară informa Oficiul Naţional de Turism, Direcţia
Cinematografică la 18 februarie 1938, despre nerealizarea
rezilierii.4 Prin primarul M. Sfat s-a decis închiderea
cinematografului la 17 martie 1938.5 Procesul verbal din 21
martie 1938 semnat de Gh. Macovei, comisar ajutor de la
Poliţia Huşi evidenţiază executarea delegaţie şefului Poliţiei, cu
nr. 6208/1938, pusă pe ordinul nr. 2057 din 15 martie 1938, a
Oficiului Naţional de Turism, Biroul Cinematografelor, „prin
care se cere ca Sala cinematografului cu emblema
„FRANCEZ” din Huşi să fie închisă”. Gh. Macovei, însoţit de
Alexandru Gălătuş, găsesc la sala cinematografului pe Samy şi
Roza Copilovici, B. Sereţeanu, operator cinema, căruia i s-a
permis locuirea cu familia în camerele din dos ale scenei.6
La 18 martie 1938 este dată decizia de reziliere a
contractului de închiriere pentru Teatrul Comunal,7 datorată,
conform primarului Mircea Sfat, neachitării chiriei începând cu
15 februarie – 24 martie 1938, schimbării destinaţiei localului,
acordarea de locuinţă operatorului de cinematograf în camerele
actorilor din sală.8 Roza şi Sami Copilovici consideră la 31
martie 1938 că „această măsură executată deja prin Poliţia
Huşi, loveşte aspru în soarta noastră, iar pe de altă parte
lipseşte publicul Huşean de singura distracţie intelectuală şi
artistică”.9
Subcomisiunea teatrală din Huşi, formată la 9 aprilie 1938
din dr. Gh. Teodoru, medic primar, Victor Hamangiu, C.
Spiridon, Sami Copilovici, plutonierul V. Stănică, şeful secţiei
de pompieri, vizitează cinematograful şi alcătuieşte un
chestionar, potrivit căruia sala Teatrului este o construcţie veche
cu plafon din lemnărie, tencuit, cu sala propriuzisă (lungimea de
22,50 m), iar sala cu scena şi scaunele din spate cu o lungime de
31,50 m, lăţime uniformă de 9,50 m, la scenă camera din spate
şi la intrare 5,20 m, cubajul general atingând 1550,875 metri
cubi. Sala, fără lojă, are o capacitate de 270 de locuri, iar opt
rânduri de scaune se deschid automat. Se adaugă două closete în
curte, urmând instalarea unui ventilator începând cu 11 aprilie
1938. Se solicită permisiunea de funcţionare condiţionată a
cinematografului pe o perioadă de patru luni.10 Cinematograful
funcţiona la 9 aprilie 1938,11 se insistă pentru închidere în
august 1938,12 amânată prin procesul verbal din 30 august
pentru 2 septembrie 1938.13 Subcomisiunea teatrală, formată
din Gh. Leon, primarul oraşului, dr. Gh. Theodoru, plutonierul
major V. Stănică, comandantul secţiei de pompieri şi Corneliu
Cehalescu, comisar ajutor în Poliţia Huşi, constată, la 2
septembrie 1938, neinstalarea telefonului, de care nu este
nevoie – Prefectura se afla la 60 m, Poliţia la 70 m şi în faţa
1 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 61/1935, f. 49
2 Ibidem, f. 58-58v
3 Ibidem, f. 60
4 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 38/1936, f. 57-
58v
5 Ibidem, f. 59v
6 Ibidem, f. 61
7 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 61/1935, f. 65
8 Ibidem, f. 68
9 Ibidem, f. 69
10 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 38/1936, f.
67-68
11 Ibidem, 78
12 Ibidem, f. 85
13 Ibidem, f. 88
67
Sălii, la 25 m, se afla un telefon particular – , dar şi faptul că nu
s-au construit două sobe de teracotă în locul celor de tip
Godin.14
Pentru funcţionarea cinematografului se cere la 20 iunie
1938 actul de cetăţenie română, certificatul de moralitate
eliberat de poliţia locală, planul imobilului şi avizul comisiunii
centrale a teatrelor sau a subcomisiunii teatrale judeţene.15
Plata restanţei chiriei datorate se află în impas la 5 mai
1939, când Roza şi Sami Copilovici arată primarului motivele
acestei întârzieri: noul sistem de fiscalitate din 1 aprilie 1939,
modificarea legii spectacolelor publice (rularea filmelor în două
sau trei zile săptămânal), folosirea gratuită a sălii fără achitarea
energiei electrice consumate, pentru diverse operaţii, ca
recrutări, dezinfectări, serbări şcolare, deşi rularea filmelor
planificată era plătită. Scăderea numărului spectatorilor la
vizionarea filmelor (10-20 spectatori la un film) se datora
stagnării afacerilor din august 1938 „datorită neliniştei generale
produsă de cauze şi ameninţări externe”, modificării taxelor pe
spectacolele publice, pauperizarea accelerată a oraşului Huşi şi
lipsa de confort a sălii.16 Sami şi Roza Copilovici, până la 5 mai
1939, au adus unele îmbunătăţiri sălii teatrului: construirea
cabinei din beton (35000 lei), execuţia instalaţiei electrice
(13000 lei) şi instalarea ventilatorului (12000 lei).17 Primarul
Gh. Andriescu aprobă la 3 iunie 1939 reducerea a 6000 lei
„asupra arenzii întârziate”.18
Atacul german din 1 septembrie 1939 asupra Poloniei
anunţă începutul celui de Al Doilea Război Mondial.
Întârzierea plăţilor la 19 octombrie 1939 se datora
concentrărilor „făcute pentru apărarea Ţării” care „au
determinat pe lângă o reducere a numărului spectatorilor şi o
stare de îngrijorare care a dus fatal la aceiaşi scădere pentru
populaţia ce a rămas”. Se desfăşurau săptămânal două
spectacole cinematografice în zilele de Sâmbătă şi Duminică.19
Asocierea legionarilor la putere de generalul Ion
Antonescu şi transformarea României în stat naţional legionar la
14 septembrie 1940, anunţau vremuri sumbre pentru actul
cultural, dar nu numai.
Procesul verbal din 24 octombrie 1940, semnat de
primarul Constantin Onu şi Alexandru Daulja, secretarul
primăriei, ne indică cercetarea situaţiei plăţii chiriei sălii
Teatrului începând cu luna mai a anului 1940 (3125 lei în mai,
10125 lei trimestrul iunie – august), anularea încheierii cu nr. 53
din decizia Consiliului Comunal cu nr. 24 din 3 iunie 1939,
luarea măsurilor pentru aplicarea sechestrului asupra averii
mobile şi imobile a soţilor Sami şi Roza Copilovici,
cuantumurile resturilor de chirie (6000 pe anul 1939 şi 13250 pe
anul 1940).20
Devizul pentru reparaţiile interioare necesare la sala
teatrului s-a prezentat la 30 octombrie 1940.21
Constatarea stării de degradare a imobilelor din Huşi
datorită cutremurului din 10 noiembrie 1940 este realizată la 27
noiembrie 1940 de ing. N. Ribalschi, şeful Serviciului Tehnic
Judeţean, subinginerul S. Vasieovschi, şeful Secţiei de Drumuri
din Huşi şi subinginerul I. Diaconescu, şeful Serviciului Tehnic
al Primăriei, numiţi de prefectul judeţului Fălciu. Sala Teatrului
Comunal, proprietatea Eforiei Sanitare, „se poate folosi fără
pericol pentru spectatori, după executarea reparaţiunilor
urgente”.22 Sala Teatrului în urma cutremurului ajunge „în
imposibilitate de a mai funcţiona”, fiind cauzate „stricăciuni
grave în exterior, cât şi în interior”, pentru care primăria a
Din file de arhive
cheltuit 32000 lei. La 19 noiembrie 1940 primăria anulează
unilateral contractul de închiriere.23
Sami şi Roza Copilovici se adresau primarului oraşului
14 Ibidem, f. 91-92
15 Ibidem, f. 77
16 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 61/1935, f. 71
17 Ibidem, f. 71v
18 Ibidem, f. 74
19 Ibidem, f. 79
20 Ibidem, f. 83-84
21 Ibidem, f. 80-94v
22 Ibidem, f. 95
23 Ibidem, f. 112-114
 68
Huşi în calitate de foşti chiriaşi, probabil la 31 ianuarie 1941,
data înregistrării documentului, amintind procesul verbal de
sechestru cu nr. 560 din 13 noiembrie 1940 pentru suma ce se
ridica la 2955 lei, cuantumul chiriei.1 Au fost sechestrate cu
acest prilej un aparat de proiecţie marca „Erneman 2”, un
amplificator, accesoriile pentru audiţie sonoră „de la
cinematograful nostru sonor”, marca „Societatea de telefoane
din Timişoara”, 112 scaune mecanice oferite lui Constantin
Petrescu, care a luat în custodie Sala Teatrului din Huşi. Cei doi
invocă revizia realizată prin care s-a constatat obligaţia plăţii a
1842 de lei până la 1 ianuarie 1942, solicitând restituirea
garanţiei în valoare de 10000 lei şi ridicarea sechestrului
amintit.2 Reparaţiile asumate de Sami şi Roza Copilovici au
fost executate de Constantin Petrescu,3 care „a început a viza
bilete de intrare la cinematograful Modern de la data de 5
decembrie 1940”.4 Observăm trecerea de la Cinematograful
Francez la cel cu denumirea de Modern.
Bunurile confiscate sunt enumerate de Sami şi Roza
Copilovici şi în reclamaţia din 2 februarie 1941.5 La 5 februarie
1941 se impune sechestrul pe aparatele de proiecţie ale evreilor
Sami şi Roza Copilovici pentru asigurarea sumei de 43.400 lei,
datorată primăriei oraşului Huşi, care reprezenta chiria pentru
sală din 1939 (6000 lei) şi cea de până la 13 noiembrie 1940
(5400 lei), la care se adaugă costul reparaţiilor (32000 lei).
Aparatele de proiecţie revin în custodia Mariei C. Petrescu,
soţia lui Constantin Petrescu, concentrat la data respectivă.6
Declaraţia din 28 martie 1941 atestă acceptul primăriei de
reducere a sumei de plată de la 43000 lei la 13000 lei, dar şi
renunţarea celor doi la orice pretenţie.7
Samy Copilovici s-a stabilit la Bucureşti prin 1946 –
1947, a avut un singur fiu Carol, decedat în Israel.
Filme rulate la Cinematograful „Francez”
Iubirea lor, Vânzătoarea de pâine sau o eroare judiciară,
Căpitanul Bload, Dama cu camelii, Denunţătorul, Dora Nelson,
Toată lumea cântă râde şi iubeşte, Gangsteri fără voie (Flacăra
vieţii), Regele detectivilor (august 1936),8 Regele detectivilor,
La Bataille, Calea Laptelui, Furtuna, Dansul fecioarelor, Un
îngeraş de fată, Un prinţ şarmant, Egoista, Duşmanul invizibil
(1 – 30 septembrie 1936),9 În Viena, Dragoste la microfon,
Cruciadele, Pasiunea mea, Gondolierul de pe Broadway,
Contele de Monte Cristo, Caranga, Mâţă în sac (1 – 31
octombrie 1936),10 Nocturna, Dăruieşte-ne noaptea, Copilul
străzii, Locuinţa de paiantă, Secretul contesei Lubiuşca,
Kănijsmark, Rendez – vous la Viena, Bucle de aur, Războiul
viitor (film însoţit de colonelul Georgescu pentru propaganda
„Apărării pasive”) (1 noiembrie – 30 noiembrie 1936),11
Echipajul, Logodnicul mamei mele, Dragostea e muzică,
Baceara, Focul dragostei, Am fost Jack Martiner, Ultimile zile
ale oraşului Pompei, Metropolitan (1 – 31 decembrie 1936).12
În cinematograf rulau şi filme propagandistice pentru
informarea şi pregătirea populaţiei, cum ar fi cele privitoare la
apărarea pasivă. Comisiunea Apărării Pasive din cadrul
Primăriei oraşului Huşi aduce cunoştinţă în 6 februarie 1936
prin nr. 23, ordinul Ministerului de Interne cu nr. 4060/1936,
prin care „a organizat pentru întreg teritoriul Românesc,
propagandă prin filmul apărării pasive, care va rula în fiecare
oraş, precum instruirea populaţiei civile prin conferinţe şi
demonstraţii”, cerându-se „să obligaţi pe antreprenorul sălii
teatrului comunal, prin contract, ca de câte ori va fi nevoie de
Din file de arhive
1 Ibidem, f. 101, respective 104
2 Ibidem, f. 101
3 Ibidem, f. 106
4 Ibidem, f. 108
5 Ibidem, f. 112
6 Ibidem, f. 109-110
7 Ibidem, f. 119, respectiv 120
8 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 38/1936, f. 15
9 Ibidem, f. 52
10 Ibidem, f. 51
11 Ibidem, f. 50
12 Ibidem, f. 49
Lohanul nr. 14
sală pentru apărarea pasivă, să fie pusă la dispoziţie în mod
gratuit cu tot materialul necesar”.13
În sala Teatrului Comunal se desfăşoară şi turneul
organizat de I. Georgian şi I. Constantinescu de la Teatrul Mic
din Bucureşti.14
Cinematograful „Modern”
Începuturile Cinematografului „Modern” le putem plasa la
1940 şi nu este decât o continuare a Cinematografului
„Francez” în noile condiţii politice.
Elena Chicoş deţine calitatea de antreprenor al
Cinematografului Modern din Huşi la 1943.15 Elena Chicoş,
antreprenorul Cinematografului Modern din Huşi, proprietatea
primăriei, oferă informaţii la 12 iulie 1943 despre smulgerea
tablei de pe acoperiş de vântul puternic. Cere o dispoziţie din
partea primăriei pentru desemnarea sa ca responsabil al
lucrărilor de reparaţie, în cazul în care primăria doreşte acest
lucru.16
Decretul cu nr. 303, pentru naţionalizarea industriei
cinematografice şi reglementarea comerţului cu produse
cinematografice, din 2 noiembrie 1948, cuprinde un tabel anexă
cu cinematografele ce urmau a fi desfiinţate 17 , în care apare şi
cinematograful Modern din Huşi.18
Cinematograful „Rodina”
C. Ciocan este atestat ca responsabil al Cinematografului
în iunie 195519 şi 1958.20 E. Andronache apare în funcţia de
casier în iunie 1955.21 C. Ciocan, responsabilul
Cinematografului Rodina prezintă la 1 iunie 1955 directorului
Şcolii Medii de Fete din Huşi rularea filmului Directorul nostru
în perioada 6-12 iunie 1955.22
La 14 august 1959 prin adresa Sfatului Popular al
Raionului Huşi trimisă Sfatului Popular al Regiunii Iaşi,
construcţia localului cinematografului este apreciată că ar fi fost
executată anterior anului 1916 de fosta primărie şi a servit
organizării nunţilor şi balurilor. Localul era închiriat diverşilor
proprietari de aparate de proiecţie cinematografică. Capacitatea
localului era de 316 locuri.23
În 1961 se apreciază construirea cinematografului din
Huşi „acum 30 – 40 ani”, deci pe la 1921- 1931. Clădirea este
destinată organizării de petreceri, seri dansante sau nunţi.
Proprietarul particular al sălii a dotat-o cu un aparat de filmat.
Publicul huşean este beneficiarul spectacolelor cinematografice.
Din 1940 clădirea cinematografului trece în proprietatea
statului, localul suferă unele modificări, este completat cu o
cabină de proiecţie mai corespunzătoare în timpul regimului „de
democraţie populară”.24
Potrivit adresei Sfatului Popular al Raionului Huşi din 14
august 1959, în cele 32 comune rurale ale raionului trăiau
110000 locuitori, iar în oraşul Huşi aproximativ 20000 locuitori.
În localul Cinematografului se desfăşoară diverse spectacole,
conferinţe, reprezentaţii teatrale. Se solicită fonduri Sfatului
Popular al Regiunii Iaşi pentru construirea unui nou local cu o
capacitate de 600 – 800 locuri.25
Prin adresa cu nr 37213/4629 din 1959 a Secţiunii
Învăţământ, se face cunoscută includerea în planul de investiţii
din 1960 a construirii unei săli de cinematograf în Huşi.26
13 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 61/1935, f. 39
14
Ibidem, f. 46
15 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 34/1943, f. 287
16 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 34/1943, f. 287
17 „Monitorul oficial”, nr. 256, din 8 noiembrie 1948, p. 8805 - 8810
18 Ibidem, p. 8808
19 D.J.A.N.V., Fond L.M.K. Huşi, dosar 280/1954-1956, f. 242
20 D.J.A.N.V., Fond L.C.V.H, dosar 30/1958, f. 34
21 D.J.A.N.V., Fond L.M.K. Huşi, dosar 280/1954-1956, f. 242
22 D.J.A.N.V., Fond L.M.K. Huşi, dosar 280/1954-1956, f. 242
23 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 94/1959, f. 173
24 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 143/1961, f. 21
25 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 94/1959, f. 173
26 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 94/1959, f. 174,
respectiv 176
Octombrie 2010
Fostul cinematograf „Rodina”, actualul Cerc Militar [G.F.]
Planul de lucrări capitale al primăriei din 1960 include
construirea unui nou local de cinematograf în locul celui
considerat necorespunzător, cu spaţiu insuficient. Obiectivul
propus în 1960 nu a fost realizat, planul din 1961 nu îl mai
include pe lista de priorităţi.1
Conducerea Cinematografului „Modern” este asigurată de
C. Ciocan, urmat de Mircea Huţanu, originar din satul Epureni,
judeţul Vaslui şi Eliza Pavlov (până în 1982 / 1983).
Cinematograful „Dacia”
Cinematograful „Dacia”, dat în folosinţă în 1983, cu două
săli moderne de proiecţie, sala A (300 de locuri) şi sala B (180
de locuri),2 cu un hol elegant şi posibilitatea organizării
evenimentelor culturale, era o mare realizare la vremea
respectivă.
După înfiinţarea Cinematografului „Dacia” de Valeru
Dumitru Râpanu, născut la 23 septembrie 1948 în oraşul Huşi,
absolvent al Liceului „Cuza Vodă” din Huşi, clasele I-VII (1956
– 1961/1962) unde a avut ca învăţătoarea pe Dumitriu, al cărei
fiu a ajuns comandantul Garnizoanei din Huşi, apoi a cursurilor
liceale, a funcţionat ca operator proiecţie în perioada 1965 –
1994, apoi la Casa Armatei (1994-2004), instituţie unde a
deţinut şi calitatea de gestionar, de aici a fost şi pensionat în
2004. Prima experienţă a proiecţiilor cinematografice o are la
Şcoala generală din Corni – Huşi la 1 decembrie 1965, unde a
rulat filmul Neamul Şoimăreştilor. Director al şcolii era Antohi,
iar director adjunct profesorul de matematică Ion Băbâi. La
şcoala respectivă avem un program zilnic permanent de
proiecţii cinematografice, desfăşurate ocazional şi la alte şcoli
din oraş. Îi urmează la conducere Rodica Râpanu, soţia sa, până
la desfiinţarea Cinematografului.3
În 1989 la Cinematograful „Dacia” îşi desfăşurau activitatea 14
oameni, iar în 1999 colectivul a rămas redus la patru persoane.4
Cinematograful „Dacia” a fost sub coordonarea Filialei
Judeţene de Exploatare a Filmului Vaslui până în 1998, care a
închiriat holul pentru amplasarea unui bar şi a meselor de biliard,
timp în care sala B a fost distrusă. În 1999 coordonatorul
cinematografului este Filiala Interudeţeană de Exploatare a Filmului
Bacău, sub care s-au adus unele îmbunătăţiri.
Rodica Râpanu, şefa unităţii, se plângea în februarie 1999,
de problemele financiare, barul existent în holul instituţiei,
contrabanda comercianţilor cu ţigări din faţa unităţii. În ianuarie
1999 situaţia cinematografului era: 818 spectatori, 47 spectacole
rulate, 120 programate, publicitate, producţii cinematografice
bune. Sala B arăta destul de rău, „ca după o năvălire barbară”,
sala A fiind închiriată de Sergiu Găină, care organizează
1 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 143/1961, f. 21
2 Istoria Huşilor, Volum coordonat şi îngrijit de Theodor
Codreanu, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995, p. 233
3 Informaţii de la Valeru Dumitru Râpanu
4 Ana Jităriţa, Singurul cinematograf din Huşi, pe cale de
dispariţie, în „Ziarul de Iaşi”, din 11 februarie 1999
69
Cinematograful „Dacia” [G.F.]
program de discotecă şi aduce unele îmbunătăţiri în sală şi
culise. S-a ajuns ca numărul spectatorilor să varieze între patru
şi nouă la un spectacol cinematografic. Impozitul pe clădire a
fost stabilit de edilii oraşului de atunci la „fabuloasa sumă” de
34 milioane, în timp ce un bilet întreg costa 6000 lei, iar cu
reducere 4000 lei.
Presa semnala în 2006 posibilitatea vânzării
cinematografelor „datorită faptului că nu sunt considerate de
stat ca fiind investiţii profitabile. Multe sunt, de altfel închise.
Ministerul Culturii şi Cultelor a elaborat recent un proiect de
hotărâre de guvern care vizează transformarea Regiei
Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor «România
Film» într-o societate pe acţiuni şi vânzarea activelor
neperformante.” Sunt vizate spre licitaţie cinematografele
„Independenţa“ şi „Modern“, transformat în discotecă, rămas în
paragină, din Vaslui, „Victoria“ şi „Bârladul“ din Bârlad şi
„Dacia“ din Huşi. La 9 februarie 2006 „sala cel mai des vizitată
de spectatori este „Dacia” din Huşi. Aceasta se întâmplă
deoarece Sergiu Găină, directorul Casei de Cultură, a oferit
celor care vin la film o paletă mai largă de servicii.”5
Cu prilejul celei de-a doua ediţie a „Zilelor Huşilor” din
toamna anului 2009, primarul Ioan Ciupilan anunţa preluarea
Cinematografului (a localului), cu speranţa alocării în bugetul
anului 2010 a sumelor „necesare pentru reparaţii şi amenajarea
unei săli de spectacole închise, astfel încât la anul să nu ne mai
gândim la vreme şi să putem organiza, fără grijă, un Festival
Trandafir de la Moldova de o amploare mult mai mare”.6
Din file de arhive
Ansamblul „Trandafir de la Moldova”
5 Bogdan Rusu, Cinematografele, în vizorul guvernului, în
„Obiectiv – Ediţia de Vaslui”, din 9 februarie 2006, p. 16
6 Mihaela Zărnescu, Distracţie pe cinste la „Zilele Huşilor”, în
„Monitorul de Vaslui”, din 5 octombrie 2009, Ediţia On-line
 70
Plebiscitul din 2 – 5 martie 1941
organizat în judeţul Fălciu
Prof. Costin Clit – Huşi
nsărcinat de Carol al II-lea (1930 – 1940) în funcţia de
Î prim ministru, generalul Ion Antonescu cere regelui, pe
care îl dispreţuia, să abdice şi să părăsească ţara. Odată
cu urcarea pe tron la 6 septembrie 1940, regele Mihai I (1940 –
1947) emite decretul prin care generalul Ion Antonescu
primeşte puteri depline în calitate de Conducător al statului.
Refuzat de P.N.L şi P.N.Ţ., Ion Antonescu decide formarea
unui guvern în colaborare cu Garda de Fier, asupra componenţei
căruia s-a căzut de acord la 15 septembrie 1940. Relaţiile dintre
Ion Antonescu şi Gardă se tensionează, culminând cu
eliminarea Gărzii de la putere în urma rebeliunii legionare din
21-23 ianuarie 1941. Ion Antonescu formează la 27 ianuarie
1941 un cabinet alcătuit în principal din militari şi trece „la
aşezarea bazelor tipului său de autoritarism”, adoptând o serie
de măsuri mai ales îndreptate împotriva legionarilor. Ion
Antonescu, pentru justificarea măsurilor şi legitimarea
regimului în condiţiile în care se bucura de o reala simpatie şi
apreciere, datorită înlăturării legionarilor de la putere,
organizează plebiscitul naţional din 2 – 5 martie 1941, măsurile
sale fiind aprobate de 99,9 la sută dinte participanţi.1
Prin Decretul lege, publicat în „Monitorul oficial”, nr. 48,
din 26 februarie 1941, referitor la organizarea plebiscitului, se
acordă dreptul de participare tuturor cetăţenilor români, civili şi
militari de sex masculin, care au împlinit 21 de ani, iar „evreii
sunt excluşi”.2
Iuliu Maniu, liderul P.N.Ţ., aduce o serie de critici
generalului Ion Antonescu la 27 februarie 1941, pronunţându-se
pentru abţinerea de la votare a partidului său prin invocarea
motivelor de ordin formal şi „altele care privesc însuşi fondul
problemei”. Iuliu Maniu se abţine de la participarea „la un
plebiscit organizat într-un regim complet lipsit de libertatea
necesară manifestării opiniilor şi sentimentelor adevărate ale
ţării. Sub stare de asediu şi cenzură, fără putinţa unei discuţii
libere în contradictoriu şi fără putinţa pentru ţară de a se
informa asupra situaţiei reale, asupra importanţei şi
consecinţelor actelor de guvernământ şi liniei de conducere
politică a statului, cu interdicţia oricărei manifestări de
atitudine politică, supusă unor drastice sancţiuni penale,
anunţate în acelaşi timp cu decretul plebiscitului însuşi, votul
cetăţenilor este lipsit de libertate şi sinceritate. El rămâne astfel
viciat, ca şi votările de sub regimul regelui Carol II.” Iuliu
Maniu critică ritmul rapid al întocmirii listelor electorale, lipsa
controlului, caracterul improvizaţiei, desfăşurarea plebiscitului
în condiţiile prezenţei a numeroase efective militare străine din
Din file de arhive
ţară. Plebiscitul este văzut ca unul de „ratificare, aceasta fiind o
metodă de sondare a opiniei publice, complet necunoscută
legilor noastre de până astăzi.” Unele reproşuri ale liderului
P.N.Ţ. vizau perioada legionară de guvernare.3 De altfel Iuliu
1 Keith Hitchins, România 1866 – 1947, Ediţia a II-a, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998, pg. 445-463
2 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui(D.J.A.N.V.),
Fond Tribunalul Judeţului Fălciu (F.T.J.F.), dosar 96 / 1941, f.
3 4 Iuliu Maniu – Ion Antonescu Opinii şi confruntări politice
3 Iuliu Maniu – Ion Antonescu Opinii şi confruntări politice
1940 – 1944, Cuvânt înainte, îngrijire de ediţie, note şi
comentarii de Ion Calafeteanu, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1994, pg. 36-39, nr. 6
Lohanul nr. 14
Maniu va critica şi cel de-al doilea plebiscit, organizat la 9
noiembrie 1941.
Generalul Ion Antonescu răspunde punctual liderului
ţărănist la 22 iunie 1941, ziua atacului asupra U.R.S.S. Printre
problemele de politică internă şi externă, Ion Antonescu
abordează şi chestiunea plebiscitului din 3 – 5 martie 1941 prin
care a fost confirmat regimul său. Ion Antonescu a „făcut apel
la conştiinţa fiecărui român, să-şi dea aprobarea sau
dezaprobarea asupra lor, tocmai pentru că ele (actele de
guvernământ n.a.) înglobau nevoile generale, postulatele
naţionale, ordinea şi siguranţa statului. Nimeni n-a influenţat
această conştiinţă, orice propagandă fiind interzisă sub cele
mai aspre sancţiuni şi nu cred ca sub regimul parlamentar să se
fi făcut vreo consultare populară mai liberă, mai conştientă şi
mai disciplinată ca cea de la 2 martie.” Generalul Ion
Antonescu remarcă organizarea tehnică realizată „în condiţiuni
care să asigure obiectivitatea cea mai desăvârşită, comisiile
fiind alcătuite numai din magistraţi şi profesori, indicaţi prin
funcţiunile lor şi un reprezentant al cetăţenilor, ales de
preferinţă dintre ofiţeri”. „Nu am aşteptat o aprobare sau
dezaprobare a partidelor politice, legal inexistente şi nici n-am
chemat la vot pe partizanii D-voastră. M-am adresat cu inimă
frăţească tuturor românilor şi sunt foarte mulţumit pentru
consacrarea morală a actelor mele de guvernământ dată prin
cele trei milioane de voturi, între care se găsesc fără voia D-
voastră şi unii aderenţi ai Partidului Naţional Ţărănesc. Căci
altfel ar trebui să constat că absenţa partidului, hotărâtă de D-
voastră şi ratificată de Comitetul Central, nu s-a făcut deloc
simţită la consultarea plebiscitului din 2 martie a.c.”4
Comisia plebiscitară a judeţului Fălciu numără printre
membrii săi pe V. G. Racoviţă, directorul Liceului „Cuza Vodă”
din Huşi şi subprefectul Aurel N. Mocanu.
Comisia plebiscitară din oraşul Huşi, formată din
Constantin Spiridonescu, preşedinte, Vasile Racoviţă, Aurel N.
Mocanu, l-a contactat pe căpitanul G. Constantinescu,
comandantul trupei de pază. Biroul de votare era format din
Constantin Spiridonescu, Ioan Dimitriu, grefier, secretar, Vasile
Racoviţă şi Aurel N. Mocanu. Exprimarea voturilor începe la
ora 800 în Sala Teatrului din Huşi, alegătorii îndeplinind
condiţiile decretului lege cu nr. 51, publicat în „Monitorul
oficial” , nr. 48, din 26 februarie 1941. Procesul votării s-a
30
desfăşurat „în cea mai perfectă ordine şi linişte”, iar la ora 18 ,
cei din comisie s-au „transportat la Cazarma Reg(imentului) 10
Vânători din oraşul Huşi, unde am găsit prezentă trupă, cu
ofiţerii de rezervă şi subofiţerii de rezervă în număr de 2354
alegători cu drept de vot, care au votat toţi cu menţiunea „Da”,
deci în total au votat un număr de 4906”. Numărul votanţilor
după listă era evaluat la 1355 şi în ziua respectivă la Sala
Teatrului şi-au exprimat votul 2552 de alegători.5 Procesul de
votare la Huşi este continuat şi în 3 martie 1941 între orele 800 –
1800 , timp în care se mai prezintă 275 alegători din Huşi, alte
localităţi şi ofiţeri de trupă aflaţi în Garnizoana Huşi, al căror
număr se ridică la 180 (un total de 455 de alegători, care se
pronunţă prin „Da”). Numărul total al celor care şi-au exprimat
opţiunea în zilele de 2 – 3 martie 1941 este de 5361 alegători.6
Procesul verbal încheiat la 3 martie 1941 ne indică la
Arsura comisia plebiscitară alcătuită din judecătorul Virgil
Pavelescu şi grefierul Ilie Velicu, care invită pe Neculai
Stratulat, primarul comunei şi căpitanul C. Mucica. La 3 martie
1941 se constituie biroul electoral format din Virgil Pavelescu,
preşedinte, Ilie Velicu, secretar, Neculai Stratulat şi Ioan Tofan,
delegaţi.7
În localitatea Avereşti întâlnim Comisia plebiscitară nr. 6,
1940 – 1944, pg 47-48
5 D.J.A.N.V., F.T.J.F., dosar 96 /1941, f. 8
6 Ibidem, f. 11
7 Ibidem, f. 28
Octombrie 2010 71
conform procesului verbal întocmit la 2 martie 1941, formată În comuna Vetrişoaia, conform procesului verbal din 2
din judecătorul Virgil Iordăchescu, preşedinte, Ilie Velicu, martie 1941 s-au remarcat judecătorul Ionel Rarincea şi
grefier. Biroul de votare este constituit din Virgil Iordăchescu, grefierul Constantin Ciocan, membrii comisiei plebiscitare,
preşedinte, Ilie Velicu, secretar, Ioan D. Pivniceru şi Ifrim primarul Neculai Roman şi locotenentul Stefârţă Profire, care s-
Ciobacă, delegaţi. Comisia a invitat înaintea începerii au ocupat de buna desfăşurare a plebiscitului, din biroul
plebiscitului primarul comunei, Ioan D. Pivniceru şi pe electoral au făcut parte Ionel Rarincea, preşedinte, Constantin
căpitanul C. Mucica, comandantul trupelor de pază.1 Ciocan, secretar, Neculai Roman şi G. Popescu, delegaţi.10
Judecătorul Virgil Pavelescu şi grefierul Ilie Velicu sunt
transportaţi din Arsura la Duda în 3 martie 1941 pentru
formarea comisiei plebiscitare, care invită pe primarul Hristachi Anexă11
Filip şi căpitanul C. Mucica. Biroul electoral este format din
Virgil Pavelescu, preşedinte, Ilie Velicu, secretar, Hristachi Tabloul de rezultatele voturilor pe secţii la alegerile
Filip şi Dumitru Stoian, delegaţi.2 plebiscitare efectuate în zilele de 2 – 5 martie 1941
Procesul verbal din 4 martie 1941 atestă comisia
plebiscitară din comuna Dodeşti, formată din judecătorul Petre Nr.
Dumitriu, Iordache Grapă, sprijiniţi de primar şi sublocotenetul Secţia de Tabel
Nr. alegători Da Nu
votare votanţi
în rezervă A. Gheorghiu pentru asigurarea ordinii, biroul de înscrişi
votare cuprinzând pe Iordache Grapă, preşedinte, Ştefan Profir, 1 Huşi 1355 5361 5361 -
secretar, Neculai T. Popa şi Ioan Ionaşcu, delegaţi.3 2 Cozia 270 219 219 -
În comuna Epureni plebiscitul se desfăşoară în 4 martie 3 Răducăneni 948 787 787 -
1941, procesul verbal din 5 martie 1941 ne arată pe judecătorul 4 Bohotin 442 429 428 1
Virgil Pavelescu şi grefierul Ilie Velicu ca membri ai comisiei 5 Moşna 571 460 459 1
plebiscitare. De buna desfăşurare a plebiscitului s-au ocupat 6 Grozeşti 451 330 330 -
primarul Neculai Manoilescu şi căpitanul C. Mucica. Biroul de 7 Scoposeni 248 201 201 -
votare este format din Virgil Pavelescu, preşedinte, Ilie Velicu, 8 Gorban 328 399 399 -
secretar, Neculai Manoilescu şi Sandu Mardare, delegaţi.4 9 Drânceni 462 963 963 -
În comuna Găgeşti şi-au desfăşurat activitatea specifică 10 Dolheşti 683 491 491 -
judecătorul Petre Dumitriu, Iordache Grapă (comisia 11 Buneşti 447 319 319 -
plebiscitară), primarul comunei şi sublocotenetul în rezervă A. 12 Cozmeşti 818 588 588 -
Gheorghiu pentru asigurarea ordinii specifice. Biroul de votare 13 Ghermăneşti 504 394 394 -
care şi-a desfăşurat activitatea în 2 martie 1941, este format din 14 Boţeşti 607 475 475 -
Iordache Grapă, preşedinte, Ştefan Profir, secretar, Gheorghe 15 Stroeşti 319 235 235 -
Butnaru, delegat.5 16 Tătărăni 528 377 377 -
Judecătorul Ionel Rarincea şi grefierul Constantin Ciocan 17 Creţeşti 625 569 569 -
alcătuiesc comisia plebiscitară din comuna Lunca Banului. 18 Averşti 514 366 366 -
Sunt invitaţi primarul Irimia Corcodel şi locotenentul Stefârţă 19 Arsura 609 461 461 -
Profire, în vederea asigurării condiţiilor necesare bunei 20 Duda 392 290 290 -
desfăşurări a plebiscitului. Din biroul electoral fac parte Ionel 21 Epureni 455 344 344 -
Rarincea, preşedinte, Constantin Ciocan, secretar, Irimia 22 Albeşti 797 586 586 -
Corcodel şi Gheorghe Răilescu, delegaţi.6 23 Crasna 103 167 167 -
În comuna Jigălia documentele cercetate atestă pe 24 Târzii 318 223 223 -
judecătorul Petre Dumitriu, Iordache Grapa (comisia 25 Olteneşti 541 454 454 -
plebiscitară), primarul comunei, sublocotenetul în rezervă A. 26 Hurdugi 351 272 272 -
Gheorghiu, pentru asigurarea condiţiilor propice desfăşurării 27 Urlaţi 235 173 173 -
plebiscitului, Iordache Grapă, preşedinte, Ştefan Profir, secretar, 28 Şchiopeni 534 389 389 -
D. Samoil şi Neculai Prouroc, delegaţi (biroul electoral).7 29 Cârligaţi 729 486 486 -
Procesul verbal încheiat la 5 martie 1941 ne prezintă în 30 Vetrişoaia 656 676 676 -
comuna Pogăneşti pe judecătorul Ionel Rarincea şi grefierul 31 Lunca Banului 559 371 371 -
Constantin Ciocan, membrii comisiei plebiscitare, ajutaţi de 32 Stănileşti 629 630 630 -
primarul Ilie Ignat şi locotenentul Stefârţă Profire şi biroul de 33 Pogăneşti 240 317 317 -
votare alcătuit din Ionel Rarincea, preşedinte, Constantin 34 Şişcani 238 185 185 -
Ciocan, secretar, Ilie Ignat şi Alecu Stratulat, delegaţi.8 35 Grumezoaia 354 261 261 -
Comisia plebiscitară din comuna Stănileşti, formată la 3 36 Hoceni 440 339 339 -
martie 1941, se compune din Judecătorul Ionel Rarincea şi 37 Deleni 460 311 311 -
grefierul Constantin Ciocan, sprijiniţi de primarul Ioan Pândaru 38 Fălciu 1165 1368 1368 -
Din file de arhive

şi locotenentul Stefârţă Profire, comandantul trupei de pază. 39 Berezeni 585 531 531 -
Biroul electoral este format din Ionel Rarincea, preşedinte, 40 Rânceni 402 321 321 -
Constantin Ciocan, secretar, primarul Ioan Pândaru şi Gheorghe 41 Vutcani 1067 786 786 -
Antoche, delegaţi (vezi procesul verbal din 4 martie 1941).9 42 Roşieşti 864 729 729 -
43 Băseşti 504 390 390 -
1 44 Găgeşti 196 159 159 -
Ibidem, f. 27 45 Jigălia 253 221 221 -
2 Ibidem, f. 29 46 Dodeşti 514 398 398 -
3 Ibidem, f. 64 24310 24801 24799 2
4 Ibidem, f. 30
5 Ibidem, f. 45
6 Ibidem, f. 34
7 Ibidem, f. 53
8 Ibidem, f. 36 10 Ibidem, f. 33
9 Ibidem, f. 35 11 Ibidem, f. 66
 72 Lohanul nr. 14
prima vedere nimic nu li se pare greu; dacă se iveşte cea mai
mică greutate, se tulbură, nu ştiu ce să facă şi, în sfârşit, dacă
văd că încercările lor sunt zadarnice, sunt cuprinşi de căinţă,
târzie însă, de ce-au făcut…”2 . Să reprezinte aceste rânduri, în
Restituiri monografice: totală opoziţie cu aprecierile elogioase ale călătorilor străini
comuna Stănileşti. trecuţi prin Moldova, măsura frustrării lui Cantemir pentru
înfrângerea de la Stănileşti? Ca să câştigi o luptă îţi trebuie
Eroii satelor componente comandanţi competenţi şi strategi iluştrii, ceea ce se pare că al
nostru Cantemir nu a fost, din moment ce oastea ţării a fost
condusă de un alt cărturar, hatmanul Ion Neculce.
Prof. Ştefan Plugaru – Huşi În epocile modernă şi contemporană, asemeni fiecărei
localităţi din România, şi locuitorii comunei noastre şi-a adus
contribuţia de sânge la realizarea marilor idealuri naţionale ale
poporului român. Mărturie stau în acest sens lungile liste cu

L
ocuitorii satelor noastre au participat în cursul numele celor căzuţi pe câmpurile de luptă ale celor două
timpului la marile lupte duse pentru apărarea războaie mondiale. Dragostea pentru pământul strămoşesc,
Neamului împotriva invadatorilor veniţi de aiurea, credinţa în Dumnezeu şi jertfa lui Iisus Hristos, încrederea că
cât şi la luptele duse între diferiţi pretendenţi la jertfa de sine astăzi va aduce un mâine mai bun urmaşilor, i-au
domnia Ţării Moldovei. făcut pe bărbaţii satelor să nu şovăie şi să îşi aducă prinosul de
Boierii care au stăpânit aceste sate, ca dregători domneşti sânge la jertfa neamului. Biserica a avut, o lungă perioadă de
şi mari proprietari de pământuri, erau obligaţi dă răspundă, fără timp, o poziţie însemnată în perpetuarea cultului eroului, deşi,
întârziere, la chemarea domnului. Dreptul de proprietate era iniţial, poziţia sa a fost rezervată, chiar contrară, faţă de
strâns legat de această îndatorire. În caz contrar, erau acuzaţi de eroismul războinicului în luptă, fiind acceptaţi doar martirii ca
hiclenie contra domniei, îşi pierdeau modele ale sacrificiului de sine. Iniţial,
funcţiile deţinute în Sfatul Domnesc, martiriul era rezervat doar celor care
proprietăţile şi chiar viaţa, cum s-a luptau împotriva necredincioşilor,
întâmplat cu Ştefan serdarul, păgânilor, fiind consideraţi războinicii
proprietarul moşiei Volosenilor. lui Dumnezeu. Luptele duse de români
Fiecare boier mergea la luptă cu ceata împotriva turcilor şi tătarilor au fost, în
lui, fiind dator – conform dreptului fapt, lupte împotriva necredincioşilor
moldovenesc – să dea în vreme de (păgâni), cei căzuţi, devenind, potrivit
război o lance şi doi arcaşi, adică un dogmei creştine, martiri. Impunerea
călăreţ şi doi pedestraşi. Caii folosiţi în cultului laic al vitejiei militare avea să
lupte erau renumiţi prin iuţeala lor şi se facă mai târziu, în epoca modernă a
capacitatea de a suporta oboseala. În istoriei românilor3 .
şesul mănos al Prutului erau crescuţi Avem puţine informaţii privind
sute, chiar mii de asemenea cai care participarea stănileştenilor la Războiul
aduceau venituri însemnate de Independenţă (1877 – 1878) din
deţinătorilor. „Caii lor sunt pieptoşi şi Bulgaria. În cursul anului 1876, prin
robuşti şi se disting, nu atât prin decretul principelui Carol I, din data de
iuţeală, cât prin putere şi răbdare. Se 26 noiembrie, în fostele judeţe Fălciu şi
obişnuieşte să li se despice nările, ca Tutova lua fiinţă Regimentul 12
să nu obosească din cauza respiraţiei Dorobanţi, cu două batalioane, unul la
neîndestulătoare, încât calul cel mai Bârlad, celălalt, la Huşi. În componenţa
slab suportă câte trei zile oboseala Batalionului 2 Fălciu se aflau
războiului chiar în căldurile verii” nota companiile Huşi, Podoleni, Mijlocul şi
un călător străin prin Moldova. Pe Crasna4 .
aceştia îi răpeau, de obicei, tătarii, După proclamarea independenţei
notează Dimitrie Cantemir1 . Puteau fi de stat a României, la 9 mai 1877, fapt
exportaţi numai caii care nu erau Monumentul Eroilor satului Pogăneşti
ce consacra neatârnarea ţării faţă de
necesari pentru armată. Imperiul Otoman, la 6 iulie s-a decretat
Ţăranii alcătuiau gloata, care mobilizarea. Flăcăii şi bărbaţii valizi din satele comunelor – pe
forma de cele mai multe ori elementul principal al oştirii atunci – Stănileşti şi Pogăneşti au fost alocaţi companiilor
domneşti. Armele lor, proprii, erau arcurile, suliţele, coasele şi Mijlocul şi Podoleni, Batalionul 2 Huşi, Regimentul 12
ghioagele. Scuturile erau în cele mai multe cazuri din lemn. De Dorobanţi, plecând pe front sub comanda locotenent-
asemenea, trebuiau să îşi procure hrana, alcătuită mai ales din colonelului Racoviţă5 . Unii dintre cei încorporaţi au fost
pâine şi brânză. repartizaţi, pentru completarea efectivelor, altor unităţi militare
Toţi locuitorii capabili de muncă erau utilizaţi în vreme de (Regimentul al 7-lea de linie, Regimentul 6 Bucureşti,
război. Cei capabili să poarte armele erau utilizaţi în timpul 6
luptelor, iar ceilalţi erau folosiţi la întărirea cetăţilor, tăierea Regimentul 4 Bucureşti) .
Din file de arhive

pădurilor, astuparea drumurilor, transportul proviziilor ş.a. Încadrat în Corpul II de Armată, regimentul avea să
staţioneze pentru puţin timp în preajma capitalei ţării, Bucureşti,
Munca tuturor era astfel obligatorie în caz de război.
Moldovenii au devenit celebri în întreaga Europă prin după care avea să se deplaseze spre linia Dunării, pe itinerarul
calităţile lor militare, despre care au tot vorbit cronicarii şi Talpa, Balacin, Şerbăneşti, Greci, Balş, Craiova, Radovan.
călătorii străini aflaţi în trecere pe meleagurile noastre, dar pe
care Dimitrie Cantemir nu le relevă, dimpotrivă, fostul domn al
2 Ibidem, p. 311.
Moldovei aprecia că: ,,…La primul atac se arată totdeauna
foarte aprigi, la al doilea mai moi, respinşi şi de această dată, 3 M iron Laza, Istoricul ideii de ,,cult al eroilor” la români, în Anuarul
rareori îndrăznesc să atace şi a treia oară… Cu învinşii sunt Muzeului Judeţean “Ştefan cel Mare “ Vaslui, XXV-XXVII, vol. II,
când blânzi, când cruzi, după cum îi îndeamnă firea lor Editura Fundaţiei Academice Axis, 2007, Iaşi, p. 152.
nestatornică (…) Nu cunosc nici un fel de măsură. Când le 4 Ioan M ancaş, Nicolae Ionescu, Vasluienii în războiul de
merge bine se îngâmfă; când le merge rău se descurajează. La independenţă din anii 1877-1878, Editura Sfera, Bârlad, 2007, p. 47.
5 Constantin Partene, Istoria târgului Drânceni şi a comunei, Editura
1 Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei, Editura Academiei, Noua, Piatra – Neamţ, 2002, p. 111.
Bucureşti, 1973, p. 57. 6 Ioan M ancaş, Nicolae Ionescu, op. cit., p. 66.
Octombrie 2010 73
La 21 mai 1877, unitatea militară staţiona la Băileşti, după În Divizia de Dunăre a fost încorporat prin Ordinul de zi
această dată ocupă poziţii de luptă în zonele Caracal şi Celei. nr. 569 din 16 ianuarie 1911. Începând cu 1 mai 1911, îl aflăm
Trecerea Dunării spre câmpurile de luptă din Bulgaria s-a făcut la Depozitele Generale ale Marinei, cu gradul de soldat.
pe la Turnu Măgurele, până la 15 august acelaşi an. Regimentul Prin Ordinul de zi cu nr. 36 din 1 septembrie 1912 a fost
rămâne în rezervă la Calişovăţ, unde desfăşoară activităţi de înaintat la gradul de caporal.
recunoaştere a teritoriului şi hărţuire a trupelor otomane. A participat la campania din 1913, fiind demobilizat prin
Aruncate în focul dur al luptelor, efectivele unităţii se vor Înaltul Decret nr. 4609 din 23. 06. 1913. Pentru faptele sale de
distinge în luptele de la Opanez şi Bucov, unde, pe lângă arme săvârşite în această campanie a fot decorat cu medalia
militari turci, vor captura şi 94 lăzi cu muniţie1 . ,,Avântul Ţării” (Înaltul Decret nr. 6247 din 7.11.1913). Prin
Alocat Brigăzii I, conduse de colonelul Mihai Cristodulo Înaltul Decret nr. 5510 din 31.08 1913 a fost mobilizat, în
Cerchez, în cadrul Diviziei a IV-a, Regimentul va stopa şi
distruge trupele inamice în zona Vidin – Vitbold, până la 15
ianuarie 1878, după care participă la luptele de la Belogradcik2 .
Dintr-un total de 58 de bărbaţi plecaţi pe front au rămas
să-şi doarmă somnul de veci pe câmpurile Bulgariei cinci dintre
ei3 . Nu avem un tablou complet al eroilor jertfiţi pe câmpurile
de luptă bulgare pentru independenţa neamului. Unul dintre ei
este soldatul Croitoru Gheorghe (încadrat în Regimentul al 7-lea
de linie) din comuna Stănileşti, Fălciu, născut la 1852, mort în
anul 1877, luna august, ziua 28, în luptele la Griviţa. Memoria
colectivă a păstrat câteva nume ale celor care au luptat şi s-au
întors acasă, la vatră, din Războiul Independenţei, cum este
cazul lui Gavril şi Panainte Chiriţoiu din Stănileşti, Zaharia
Neculiţă şi Ion V. Pintilii4 din Pogăneşti. În memoria eroilor
satului Stănileşti a fost ridicat o cruce memorială, încadrată
astăzi în categoria monumentelor de patrimoniu naţional, având
numărul 449 VS-IV-m-A-06920, fiind situată către marginea
sudică a satului, pe partea dreaptă a drumului naţional.
Mărturiile sunt consistente în privinţa Războiului pentru
Întregirea Neamului. Intrarea în război a fost marcată de
tragerea clopotelor din biserici, printr-o bătaie „în dungă”,
asemeni celor din timpul năvălirilor turco-tătare. Au plecat
atunci, din satele comunei, toată floarea bărbătească, în frunte
cu învăţătorii. Din primăvara anului 1917 în Stănileşti şi
Pogăneşti staţionau efectivele Regimentului 7 Călăraşi, aflat în
refacere. Pentru aprovizionarea cu muniţie şi efecte de război
din Rusia, de la Huşi a fost construită o cale ferată, cu
ecartament îngust, ce pornea din Dobrina, urma traseul Corni,
Gura Văii, Pogăneşti, până în Bucovăţ, de unde trecea în
Basarabia.
Un centru de concentrare a recruţilor, înaintea
contraofensivei de la Mărăşeşti din vara anului 1917, a fost
stabilit la Lunca Banului, unde soldaţii adunaţi din judeţul
Fălciu au fost echipaţi.
Pe front, soldaţii satelor noastre au luptat cu vitejie şi
eroism, la întoarcerea acasă purtând în piept decoraţii şi
distincţii. Este cazul soldatului Toader Tofan din Pogăneşti,
decorat cu „Virtutea Militară”.

Fişă de erou5 : sergentul Vasile Luca

Fiu al Mariei şi al lui Irimia Luca, Vasile Luca s-a născut
la 3 august 1889 în satul Pogăneşti, comuna Stănileşti, judeţul
Fălciu.
Absolvent a 4 clase primare, a fost recrutat la 1 noiembrie MORT PENTRV ROMANIA
1910, prin Ordinul de zi nr. 395 din 2 noiembrie acelaşi an, 1916 - 1919
fiind repartizat la Marină. ÎN AMINTIREA
Eroului soldat Codreau Vasile din Reg. 52 Inf. dispărut în
timpul războiului pentru întregirea Neamului Românesc
Din file de arhive

1 Constantin Partene, op. cit., p. 111. PATRIA RECVNOSCATOARE

2 Ibidem, p. 112.
3 Nicolae T. M ocanu, Monografia comunei rurale Stănileşti,
Bucureşti, 1905, p. 43.
4 Informator Toader Batcu (Pogăneşti), 81 de ani, 2007.
5 ,,Eroul este un personaj ce întruchipează cele mai alese virtuţi ale
semenilor săi: el este cel ce-şi dă viaţa pentru cei mulţi, devine un
exponent al colectivităţii, al neamului; el are o voinţă aşa de puternică
încât nici o tulburare nu i-o poate clinti în faţa primejdiilor de orice
fel; el rămâne acelaşi, hotărât, dârz, ferm; el este curajos şi viteaz,
drept, generos, cumpătat, altruist şi dezinteresat de recompense; el
întruchipează gândul milioanelor de gânduri şi braţul milioanelor de
braţe”(M iron Laza, Istoricul ideii de ,,cult al eroilor” la români, în
Anuarul Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare“ Vaslui, XXV-XXVII,
vol. II, Editura Fundaţiei Academice Axis, 2007, Iaşi, p. 151).
Diplomă a unui erou pogăneştean căzut în
Primul Război Mondial
acelaşi an fiind înaintat la gradul de sergent (Ordinul de zi nr.
33 din 16. 10 1913).
Prin Ordinul de zi nr. 779, la 1 noiembrie 1914, a fost
trecut în completare şi concentrat cu caracter permanent. La 15
august 1916, a fost mobilizat la monitorul ,,Catargiu”,
participând la acţiunile întreprinse de această navă în cursul
anului 1916. În jurnalul de bord la monitorului sunt înscrise
faptele de arme ale echipajului, sergentul Luca fiind un model
de curaj şi spirit de dăruire, însufleţind marinarii din subordine
care au acţionat cu bărbăţie şi eroism în confruntarea cu
 74 Lohanul nr. 14
inamicul. În primele zile ale războiului, monitorul ,,Lascăr de zi nr. 1007. A fost înmormântat în Cimitirul Eroilor din
Catargiu” s-a impus prin tirurile indirecte de artilerie asupra Chilia Veche, mormântul fiind înconjurat cu lanţ de ancore.1
tranşeelor şi a bateriilor germane de pe dealul Cusuiului.
Tot acestei eficacităţii a tragerilor de artilerie de pe
monitorul ,,Catargiu” a putut fi salvată, în ziua de 24 august Consiliul popular al com. Stănileşti
1916, vedeta fluvială nr. 5, în timpul unei misiuni de cercetare Judeţul Vaslui
pe Dunăre. Sergentul Vasile Luca a fost prezent şi la luptele Biroul Executiv
duse pentru sprijinirea flancului drept al trupelor române din Nr. 381 din 22 februarie 1979
Dobrogea. La sfârşitul lunii decembrie 1916, inamicul instalase
la Isaccea numeroase guri de foc de mare calibru, executând un Către Muzeul Marinei Române Constanţa,2
tir nimicitor asupra trupelor române şi ruse, plus asupra La adresa dumneavoastră nr. 68/1979 vă comunicăm:
celorlalte mijloace de navigaţie româneşti care se deplasau pe Din investigaţiile făcute privind pe Luca Vasile au reieşit
Dunăre. Monitorul ,,Lascăr Catargiu” a primit ordin să execute următoarele:
o recunoaştere pentru a se determina locul dispunerii şi puterea A fost necăsătorit, părinţii săi sunt decedaţi.
artileriei germane de la Isaccea. La această acţiune au mai luat Are în viaţă fraţii, Luca Zaharia, de 68 ani, pensionar,
parte două canoniere şi un remorcher. Monitorul a început Luca Niţa, de 76 ani, pensionară şi Bejan Safta, de 86 ani,
escorta convoiului care se deplasa în amonte de Isaccea. La ora pensionară.
22.45 monitorul a fost descoperit de proiectoarele inamice şi A mai fost camarad cu Bejan Nicu, decedat, Pintilie
asaltat de tirurile unei baterii de 100-120 mm, dintr-o poziţie de Neculai, decedat, şi Pintilie Eracle, decedat.
pe înălţimile de la Isaccea. Un obuz inamic a lovit nava, Datele ne-au fost furnizate de fratele său, Luca Zaharia,
explozia ucigând doi marinari şi rănindu-i pe alţii, între care şi din comuna Stănileşti.
pe sergentul Luca Vasile. O schijă a imobilizat cârma navei la
tribord, împingând-o spre mal. Eşuarea monitorului a fost cu Preşedinte, Secretar,
greu evitată, manevrându-se din maşini. Ştefan Pruteanu M. Dragomir
Grav rănit, sergentul Vasile Luca a murit la 5 ianuarie
1917, la Isaccea, la bordul ,,Spitalului Plutitor”. Decesul i-a fost
confirmat prin Extractul nr. 21 al Spitalului Plutitor, cu Ordinul

Eroii satului Stănileşti din Primul Război Mondial (1916-1918)

„Din cei plecaţi pe
front, nu s-au mai întors la
casele lor, lăsându-şi oasele
pe câmpurile de luptă” 3
Neculai Enachi Croitoru -
soldat
Neculai P. Pîndariu - soldat
Ion Iancu Silitră - caporal
Hristachi Ţabîră - soldat
Ion Tabără- soldat
Vasile I. M Chiriţoiu - soldat
Alecu Todose - soldat
Gheorghe Bădărău - soldat
Zaharia Rîciu - soldat
Thoder S. Pîndariu - soldat
Neculai Rîciu - soldat
Constantin Ionescu - soldat
Ghiţă Ilie Rîpanu - soldat
Neculai Severin - soldat
Gheorghi I. Gavril Lazăr -
soldat
Ştefan Gh. Prutenu - soldat
Savin Ciobanu - soldat
Thoder Nucariu - soldat
Neculai Hanganu - soldat
Enachi Cazacu - soldat
Din file de arhive
Ion Constantin Prodan - soldat
Ghiorghi C. Prodan - soldat
Dumitru C. Prodan - soldat
Ghiorghi Nucariu - soldat
Iancu T. Batcu - soldat
Pavăl Batcu - soldat
Ştefan V. Pruteanu - soldat
Ştefan Toderaşc - soldat
Simion Vicol - soldat
Ghiorghi N. Silitră - soldat
Neculai I. A. Chiriţoiu - soldat
Toader Niţă Bejan - soldat
Toader Ift. Muntenu - soldat
Gheorghi Michalachi - soldat
Mihalachi V. I. A. Chiriţoiu -
soldat
Ion N. Rîciu - soldat
Vasile V. M. Chiriţoiu - soldat
Ghiorghi Frunză - soldat
Dumitru V. Chiriţoiu - soldat
Ion P. Chiriţoiu - sergent
Neculai P. Chiriţoiu - soldat
Neculai Corozel - soldat
Ion Iancu - soldat
Vasile Maleşu - soldat
Niţă Gh. Pară - soldat
Petrachi Paladi - soldat
Ion I. Bejan - sergent
Vasile N. Bejan - soldat
Neculai Dima - soldat
Invalizi:
Ghiorghi Antohi - soldat
Vasile S. Mătran - soldat
Ilie Aprodu - soldat
,,Acei carii au fostu în
răsboiu şi s-au întors
sănătoşi la casele lor“
(veteranii de război - n.n.):
Vasile Aramă (învăţător) -
căpitan 4
Ghiorgi Munten -
sublocotenent
Nicu Bejan - sergent
Ion Z. Prodan - sergent
Iancu Z. Prodan - sergent
Neculai Z. Prodan - soldat
Michai Popa - soldat
Neculai M. Arteni - soldat
Ghiorghi Racoviţă - soldat
Gavril Tiron - soldat
Ion Tiron - soldat
Todor Michalachi - soldat
Const. If. Muntenu - soldat
Costică Muntenu - soldat
Ion V. Ojdea - sergent
Năstase Muntenu - soldat
Neculai If. Muntenu- soldat
Ion Gheuca- soldat
Costachi N. Chiriţoiu - soldat
Ilie Chiriţoiu - sergent
Thoder I. A. Chiriţoiu - soldat
Vasile I. Z. Chiriţoiu - soldat
Toader Garia - soldat
Ghiorghi V. M Chiriţoiu -
soldat
Enachi Bădărău - soldat
Petrachi Rîciu - sergent
Vasile V. S. Chiriţoiu - soldat
Pavel V. S. Chiriţoiu
Ştefănachi Batcu - soldat
Ion I. Batcu - soldat
Thoder Frunze - soldat
Ion Iordach. Prodan - soldat
Cost. Iordach. Prodan - soldat
Neculai Iordach. Prodan -
soldat
Ghiorghi Ţabîră - soldat
Dănilă Bejan - sergent
Vasilachi Bejan - plutonier

Thoder Bugiac - soldat Dumitru Bucos - soldat

Ion Şt. Oncea - soldat Ion N. Maleşu - sergent Neculai Oncea - soldat Ghiorghi Cosma - soldat
Vasile Antohi - soldat Neculai N. Maleşu - soldat Iordachi Savin - soldat Zaharia N. Bejan– soldat
Dumitru Horeicu - soldat Ion Grigore Aprodu - soldat Alecu David - soldat Ştefan A. Oncea - soldat
Neculai V. Coşniţă - soldat Vasile Rusu Codreanu - soldat Toder David - soldat Lazăr Croitoru - soldat
Ion N. Bejan - soldat Ghiorghi Cerchez - soldat Ion Bădărău - soldat Ghiorghi Arhip - sergent
Ghiorghi Dodie - soldat Neculai Darabană - soldat Neculai Muntenu - soldat Ghiorghi Zaharia - caporal
Neculai Agavriloi - soldat Dumitru Coşug - soldat Ion I. Armănuţă - soldat Eraclie Oncea - caporal
________________________________
1. M arian M oşneagu, Eroii Marinei Române, Editura ALPHA M DN, Buzău, 2009, p. 63-64.
2. Ibidem.
3. Conform Sinodicului bisericii din Stănileşti.
4. Rănit în cursul luptelor purtate pe front, învăţătorul Vasile M unteanu avea să fie operat în Şcoala din Stănileşti, transformată în spital militar,
chiar în clasa (salonul) în care îşi desfăşurase activitatea. Locul acestuia şi al celuilalt învăţător, Gheorghe M unteanu, fusese luat la catedră de
învăţătorii refugiaţi suplinitori M ihordea şi Buladra (Costin Clit, O monografie în manuscris a Şcolii din satul Stănileşti, în Revista Cercetări
istorice, nr. 5, p. 16.
Octombrie 2010 75
Andreiu S. Chiriţoi - soldat Ion N. Rîciu Vasile Miron Pogăneşti
Ghiorghi Ojdea - soldat Costachi N. Horeicu Simion Batcu Balan Neculai
Vasile Iord. Antohi - soldat Vasile Rotariu Ion Nicuţă Bahnaru Ivan
Th. Antohi - soldat Neculai Bejan Flore Vasile Nicuţă Codreanu Vasile
Neculai I. Pară - soldat Costachi Rotariu Niţă A. Bejan - sergent Ciobanu Costache
Cost. Vîrlan - soldat Ion Vârlan Ghiorghi Ciobanu - sergent Dascălu P. Ştefan
Iancu Antohi - soldat Ion Gh. Bejan Vasile And. Dicusară - sergent Codreanu P. Ştefan
Ion N. Ojdea - soldat Ghiţă Bejan Dumitru Dicusară - soldat Doba Gh. Ion
Ştefan Horeicu - soldat Nică Pîndariu - plutonier Ghiorghi Nicuţă Pricop Marin
Iordachi Poleiu - soldat Vasile Dicusară - sergent Simion Lefter Mitropolitu Petru
Dumitru Corozel - soldat Ghiorghi Drobat - soldat Gheorghi Ţurcanu - soldat Pascal D. Gheorghe
Nică Zaharia - soldat Dumitru Paiu Dumitru Stălinescu Pascal AndreiCostache
Costachi Zaharia - soldat Grigori Hanganu - soldat Gavril Stălinescu Proca Iancu Ştefan
Costachi Tărtăcuţă - soldat Neculai Harnagia Sava Stălinescu Radu Borş Costache
Ghiorghi Şfedu - soldat Marin Sandu Ion Stălinescu Stratulat Marin
Ghiorghi Corozel - soldat Ion Panaite Chiriţoiu - sergent Neculai Zaharia Tofan I. Mihalache
Vasile Antoniu - soldat Michalachi Ioniţă - soldat Costachi Albiştenu Tofan Dumitru
Gavril Sandu - soldat Zaharia Graur Ion Corozelu Tofan Scarlat Ioan
Neculai Batcu - soldat Neculai Graur Thoder Ţurcanu Balan Mitache
Dumitru Bejan - caporal Andreiu Antohi Iordan Paserică Iancu Costache
Niţă Coşniţă - soldat Mitică Antohi Grigori Cerchezu
Michai Silitră - soldat Andreiu Coşniţă Alexandru Cioban Săratu
Pavăl Oncea - soldat Adam Prodan - sergent Iordachi Chiriţoiu Anton Darabană
Pavăl Pintilie - soldat Costachi Mătran - soldat Toma Pană Costică Enache
Andrei Sandu - soldat Neculai Mătran Grigori Bejan Iordache Chiriţoi
Andrei Bejan - soldat Ichim Coşugu Anton Balan
Neculai Coşug - soldat Marin Niţă Bejan Ştefan Coşug Voloseni
Ştefan Coşug - soldat Ion Afix. (?) Silitră Anton Dărăbană* Enache Oanea
Thoder Bejan - soldat Andreiu Nucariu Gheorghe Joian
Ion Bejan Flore - soldat Gheorghi Pară
__________________________________

* Arhiva Bisericii Parohiale Stănileşti (în continuare vom cita A.B.P.S.), Sinodicul Bisericii, filele 2-4. Numele au fost transcrise aşa cum
le-am întâlnit în document.

După război, în anul 1923, pentru cinstirea celor căzuţi pe

câmpurile de onoare ale patriei, la iniţiativa învăţătorului din
satul Pogăneşti, Scarlat Sofrone şi cu susţinerea financiară a
locuitorilor în acest sat avea să fie ridicată o troiţă din lemn,
decorată cu motive geometrice şi religioase. Aflat, iniţial, în
centrul localităţii, monumentul avea să fie mutat după Al Doilea
Război Mondial, la iniţiativa autorităţilor comuniste, în
cimitirul satului, aflat pe Dealul Morii1 . În luna iunie a anului
2008 a fost finalizat şi sfinţit în curtea bisericii din sat un
monument din
piatră ridicat
prin eforturile
fostului vice-
primar al
comunei Stăni-
leşti, Radu
Ioan, şi spriji-
nul financiar al
unor oameni cu
suflet, originari
din sat.
Monumen
Din file de arhive

tul eroilor din

Monumentul Eroilor
din satul Stălineşti
satul Stănileşti
a fost ridicat în
anul 1939. Este
alcătuit dintr-un
obelisc din
piatră în vârful
căruia se află
un vultur cu Monumentul Eroilor
Monumentul Eroilor aripile desfă- din Bogdana – Voloseni
celui de Al Doilea Război cute. Pe plăcile Închinată eroilor morţi pentru pacea lumii
Mondial din satul din marmură 1941 – 1945
Bogdana – Voloseni (în număr de 4,

1 Informator Cebuc M aria (Pogăneşti), 81 de ani, 2007.

 76 Lohanul nr. 14
Stănileşti au fost afectate 13 ha şi
50 arii, cu o despăgubire de
27.625 lei3 .
La 19 iunie sosea telegrafic
ordinul de evacuare al sătenilor de
pe valea Prutului către zone din
interior. Asiguraţi că se vor întoarce
în câteva zile, sătenii (bătrâni,
femei, copii) şi-au adunat parte din
bunuri, le-au încărcat în căruţe şicu
lacrimi în ochi, pe o ploaie
torenţială, au plecat spre satele din
jurul oraşului Huşi (Pâhneşti,
Gugeşti, Pădureni, Leoşti), de unde
aveau să se întoarcă abia peste două
luni. „Crescuseră atât de înalte
bălăriile în curţile oamenilor că
noi, copiii, nu ne vedeam din ele”4 .
La 22 iunie 1941, şeful
statului, generalul Ion Antonescu,
intra în cartea neamului prin
celebrul său ordin: „Ostaşi, vă
ordon, treceţi Prutul”! Armata
română se angaja, alături de cea
germană, în lupta pentru
eliberarea Basarabiei şi Bucovinei
de Nord, răpite samavolnic din
trupul ţării prin ultimatumul
sovietic din 26 iunie 1940.
În zona comunelor Stănileşti
şi Pogăneşti – de atunci – au
staţionat unităţi ale Diviziei 1
Acţiunile trupelor române şi germane pentru eliberarea Basarabiei, Grăniceri, care a fost introdusă în
a părţii de nord a Bucovinei şi a ţinutului Herţa, 22 iunie - 26 iulie 1941 luptă la dreapta Diviziei 11
Infanterie, acţionând pe direcţia
parţial sparte) se întâlnesc numele celor căzuţi la datorie pentru Pogăneşti sat – Cimişlia, în stânga
Prutului. Această unitate făcea parte din Grupul de armate
apărarea pământului şi a neamului românesc.
Monumentul eroilor satului din Voloseni a fost construit „General Antonescu”, înfiinţat la 21 iunie 1941, constituit din
în anul 1947, la cişmea, fosta fântână a lui Dumitrache Balan, armatele 3 şi 4 română, plus armata a 11-a germană.
fiind ridicat pe cheltuiala Primăriei Stănileşti, din partea În zilele de 10 – 12 iulie 1944 efectivele militare ale
sătenilor fiind delegat Gheorghe Joian. Diviziei au dus lupte de apărare, în flancul drept al Corpului 3
Armată (comandant general de divizie Vasile Atanasiu), care
După defecţiunea rusă din vara anului 1917, armatele 5
ţariste s-au retras peste Prut urmând în zona noastră itinerarul: forţase râul Prut la est de Albiţa, între Nemţeni şi Râşeşti .
Hurdugi – Hoceni – Grumezoaia – Şchiopeni – Cârligaţi Când s-a declanşat războiul, regimentul 25 Infanterie,
(Pădurenii de astăzi) – Voloseni. În acest din urmă sat format în majoritate din călăreţi cu schimbul, se afla pe Dealul
menţionat ruşii au campat, furând din gospodării tot ce le cădea Volosenilor, comuna Stănileşti, de unde au fost trase primele
sub mână, de la obiecte de îmbrăcăminte, mobilier, grâne, până lovituri de tun peste Prut, asupra fortificaţiilor sovietice. Prima
la păsări şi animale de muncă (boi, cai) pe care le-au trecut apoi lovitură de tun împotriva fortificaţiilor sovietice din stânga
râul Prut în Basarabia. Jafului rus nu a avut cine să se opună, râului a fost trasă de către Aurel Macovei, soldat în Armata
bărbaţii valizi ai satului fiind mobilizaţi pe front 1 . Română, originar din satul Pogăneşti (Basarabia)6 .
Bătălia pentru eliberarea pământului românesc din stânga
Prutului a fost crâncenă. Terenul, eliberat palmă cu palmă, a
Al Doilea Război Mondial (1941-1945) fost udat din belşug cu sângele ostaşilor armatei române.
În 1941, Ziua Eroilor a fost sărbătorită la 28 mai. La În luptele de la Cioara şi Ţiganca, declanşate în zorii zilei
monumentele eroilor din satele Stănileşti şi Pogăneşti au venit de 22 iunie 1941, au participat soldaţi originari din Stănileşti şi
toţi locuitorii, cu mic, cu mare, îmbrăcaţi în sărbătoare, să asiste Pogăneşti. Unii dintre ei au rămas să îşi doarmă somnul de veci
la Te-Deum-ul oficiat de preoţi în memoria eroilor satului şi ai pe câmpul de luptă, osemintele lor aflându-se şi astăzi în
Din file de arhive

neamului. Ofiţerii trupelor încartiruite în aceste sate au rostit Cimitirul de Onoare al Soldaţilor Români de la Ţiganca. În
frumoase discursuri, arătând datoria armatei faţă de eroii care s- acest cimitir din Republica Moldova, aflat în vecinătatea
au jertfit pe altarul Patriei şi păcatele care au dus la ciuntirea malului stâng al râului Prut, la sud de comuna Stănileşti, au fost
graniţelor ţării în anul 1940. Intrarea României în război pentru înhumaţi peste 1.000 de militari români căzuţi în luptele pentru
eliberarea Basarabiei era iminentă, mai ales că în perioada eliberarea Basarabiei. Astfel, în Cimitirul Românesc de Onoare
anilor 1940 – 1941, pe întreaga linie a Prutului au fost derulate de la Ţiganca (Republica Moldova) îşi dorm somnul de veci
lucrări pentru apărarea naţională. Au fost utilizate terenuri soldatul Bostan Gheorghe, din Regimentul 24 Infanterie, născut
situate în comunele Vetrişoaia, Stănileşti, Drânceni, Grozeşti, la 06. 08. 1919, în Stănileşti, judeţul Fălciu, mort la data de
Gorban, Răducăneni şi Epureni. Ulterior, statul a oferit ţăranilor
despăgubiri pentru teritoriile afectate de aceste lucrări2 . La 3 Ibidem.
4 Informaţie de la M aranda Radu (Pogăneşti), 74 de ani, 2007.
1 M are parte din bărbaţii mobilizaţi au fost încorporaţi în Regimentul 7 5 Asociaţia “ProM oTin”, 26 de zile. Acţiunile Corpului 5 armată în
cavalerie Iaşi, conform lui M ihai Radu, Amintiri de neuitat cadrul Armatei 4 române în capul de pod de la Ţiganca (22 iunie – 18
(manuscris), fila 34. iulie 1941), Ed. Contrast, Bucureşti, 2006, p. 85.
2 Adrian Butnaru, Epureni. Timpuri şi oameni, Editura Pim, Iaşi, 2010, p. 228. 6 Informaţie de la Andrei Ionescu (Pogăneşti - Basarabia) 77 de ani, 2007.
Octombrie 2010
Grup de orfani de război în pelerinaj la Cimitirul Soldaţilor
Români – Ţ iganca, 1943 [G.F.]
09.07. 1941, fruntaşul Costea Ap. Moisă din Regimentul 12
Infanterie, originar tot din Stănileşti1 , ambii făcând parte din
contingentul anului 1941, soldaţii Groapa Gheorghe (Stănileşti)
şi Vasile Moisă (Pogăneşti).
În urma cercetărilor arhivistice, s-a stabilit că nu mai puţin
de 50 de eroi înhumaţi acolo provin din teritoriul cuprins în
actualul judeţ Vaslui.
Numeroşi au fost soldaţii români căzuţi în luptele purtate
în perioada aprilie – august 1944, pentru apărarea unor localităţi
din fostele judeţe Cetatea Albă şi Tighina. Între ei, caporalul
Bejan Nicolae, născut în 1941 la Stănileşti, judeţul Fălciu, fiul
lui Marin şi Anica. A activat în Regimentul 35 Infanterie şi a
murit în data de 31.05.1944, în localitatea Răscăeţi – Cetatea
Albă, fiind înmormântat în aceeaşi localitate.
După îndepărtarea frontului către Răsărit, în vara anului
1941, sătenii, în majoritate femei, bătrâni şi copii, au revenit la
casele lor, parte dintre ele avariate de bombardamentul răzleţ al
artileriei sovietice. Podurile umblătoare au pornit, din nou, spre
stânga Prutului, reînnodând legăturile cu satele din Basarabia
eliberată, rupte vremelnic de stăpânirea sovietică.
Veştile despre cei aflaţi în război veneau fie sub forma
unor telegrame oficiale, prin care familia era înştiinţată despre
dispariţia celui drag în cursul luptelor, sau căderea în prizo-
nieratul sovietic, fie sub formă de scrisori sau cărţi poştale, prin
care cei plecaţi descriau iadul luptelor şi îşi exprimau dorul faţă
Amintire - Astăzi sunt premilitar / Poate mâine am să mor /
Această amintire / Va rămâne în viitor.
Data 15 Mai, anul 1941,
Munteanu Neculai, comuna Stănileşti
1 După www.once.ro. Oficiul pentru Cultul Eroilor, 3 septembrie 2008.
77
de cei rămaşi acasă. Din când în când, câte unul dintre militari
sosea acasă în permisie, fiind asaltat de localnici cu zeci de
întrebări privitoare la soarta consătenilor săi aflaţi pe front.
Întoarcerea frontului a fost anunţată în vara anului 1944 de
prezenţa tot mai numeroasă a avioanelor sovietice pe cerul
satelor, venite să îşi arunce încărcătura aducătoare de moarte în
oraşul Huşi, şi de bubuitul tot mai apropiat al tunurilor.
Din stânga Prutului au prins a trece râul pe bărci –
pontoane tot mai multe unităţi militare româneşti şi germane.
Printre ei s-au refugiat şi români basarabeni, plecaţi în bejenie,
cunoscând comportamentul abuziv al trupelor Armatei Roşii.
Primari, funcţionari, jandarmi, învăţători au trecut râul pentru a
scăpa de execuţia sau deportarea ce îi aştepta odată cu revenirea
sovieticilor.
Pentru a nu fi prinşi în sângeroasa încleştare care se
prefigura, tinerii de la premilitară au fost trimişi în Oltenia, de
unde se vor întoarce în lunile septembrie – octombrie 1944, unii
dintre ei plecând direct pe frontul de vest 2 , angajându-se în
lupta împotriva armatelor germano-ungare. Cei rămaşi s-au
închinat la icoane, implorând în rugăciunile lor ajutorul lui
Dumnezeu. Nu voiau să plece, lăsându-şi agoniseala de-o viaţă
la voia întâmplării.
Unii dintre locuitori au căutat să se refugieze din calea
luptelor, pornind cu căruţele spre Fălciu şi Galaţi, alţii către
Huşi. În satul Blăgeşti au aflat vestea că trupele ruse au ocupat
deja Fălciul. În această situaţie au decis să se întoarcă în satele
de origine. Drumul de întoarcere a fost mai greu decât plecarea.
Maşini, tehnică militară, coloane de soldaţi români şi germani
se scurgeau pe şosea, grăbindu-se să scape din faţa morţii sau a
prizonieratului.
Rapida înaintare sovietică nu a făcut posibilă rezistenţa
armatelor româno-germane pe linia Prutului. Armatele germane, în
retragere, au fost bombardate de pe malul stâng al Prutului, din
zona satului Cioara, cu tiruri de rachete „Katiuşa” de către Armata
Roşie. Pierderile umane în rândul armatei germane au fost
însemnate. Potrivit martorilor, bălţile Prutului erau înţesate cu
cadavre sângerânde, dezmembrate, surprinse de moarte în poziţii
contorsionate. Vaietele muribunzilor erau auzite din sat de
locuitorii ascunşi în beciuri sau în adăposturi – tranşee săpate prin
grădini. Părea că Apocalipsa începuse 3 . De asemenea, pierderile
materiale ale armatei germane au fost foarte mari, constând în
avioane, tancuri, autocamioane, armament şi muniţie.
Referitor la aceste mărturii ale trecerii războiului pe aceste
locuri, Ziarul de Iaşi publica la 01.08.1998, sub semnătura zia-
ristului Găbrian Bejenaru, un material în care se arăta că la
Stănileşti, în timp ce se săpa pentru construcţia unui rezervor de
colectare a apei, au ieşit la suprafaţă un avion german, tip
Messerschmidt 109, datând din cel de al doilea război mondial,
cartuşe şi proiectile neexplodate, în punctul numit de săteni „La
izvoare”. În timp ce săpau acest bazin, ajunşi la adâncimea de
circa 50 de centimetri, lucrătorii au observat o elice de avion. Pe
28 iulie au scos-o la suprafaţă, după care au continuat
săpăturile. La un moment dat, au mai observat şi alte elemente
care i-au făcut să creadă că este vorba de un aparat de zbor.
Responsabilii acestei lucrări au anunţat Inspectoratul Judeţean
de Protecţie Civilă (IJPC) Iaşi, IJPC Vaslui şi Prefectura Vaslui.
Pe 29 iulie au fost demarate lucrările de recuperare a pieselor
Din file de arhive
care, cândva, compuneau un avion. În prezenţa autorităţilor, cu
ajutorul unei macarale au fost scoase la suprafaţă toate piesele
existente: motor, elice, două tunuri, o mitralieră, circa 170 de
proiectile de calibrul 20, circa 140 cartuşe de mitralieră de
diferite calibre şi alte fiare contorsionate, acoperite de rugină,
care s-au aflat în acest loc din august 1944, potrivit estimărilor
unui specialist al IJPC Vaslui. În urma impactului cu solul a
intrat in pământ aproximativ 1,5 – 2 metri.
Potrivit mărturiilor furnizate de unii dintre bătrânii satului
Stănileşti, în 1944, odată cu ruperea frontului Iaşi – Chişinău,
mare parte din trupele germane surprinse la trecerea Prutului au
fost prinse în Lunca Prutului, respectiv cinci divizii germane,
2 Informator Ioan Borş ( Pogăneşti), 2004.
3 Informaţie de la Constantin Bordeianu (Pogăneşti), 78 de ani, 2007.
 78 Lohanul nr. 14
au dat frâu privirilor animalice. Femeile
stăteau ascunse în lăzi, prin poduri în
timpul zilei, ieşind doar noaptea, cele
tinere se îmbrăcau în haine lălâi,
mânjindu-se cu funingine pe faţă pentru
a nu li se putea determina vârsta şi a fi
batjocorite de ruşi2 .
Deşi aveau ordine clare ca trupele
să nu se atingă de bunurile cetăţenilor
români, ţărani sau proprietari de pămân-
turi, să respecte libertatea acestora, iar
administraţia să fie lăsată să funcţioneze,
soldaţii şi ofiţerii trupelor sovietice s-au
dedat la tot felul de atrocităţi.
Pe lângă jafurile şi silniciile comise,
,,vitejii” soldaţi sovietici i-au umilit pe
locuitori. Covata de pâine a unei localnice
din Pogăneşti, în care aceasta tocmai
Tineri din Stănileşti la instrucţie premilitară, 1943 frământase, a fost luată, aluatul aruncat,
rusnacul cu trăsături asiatice şi fără de
adică aproximativ 25.000 de nemţi. ,,Ruşii stăteau pe şosea cu frică de Dumnezeu spălând în vas copitele
mitralierele şi cu tancurile, iar nemţii în baltă, că era inundata calului său. La protestul femeii, a scos pistolul şi doar plânsetele
lunca Prutului pe vremurile acelea. Cum veneau la mal, ruşii şi ţipetele înspăimântate ale copiilor femeii l-au potolit. Aceasta a
trăgeau cu mitralierele. Nemţii mai trimiteau si ei câte un avion fost chemată la Comandamentul sovietic din sat şi pedepsită să
să bombardeze zona ca să-i ajute pe cei din balta Prutului să spele rufele soldaţilor pentru faptul că îndrăznise să ridice vocea
iasă din încercuire, dar fără sorţi de izbândă, pentru că ruşii erau la „bravul soldat al Armatei Roşii”3 .
foarte numeroşi. Noi am predat armele, cum se întâmpla în Militarii ruşi, în perioada cât au rămas în comunele
război, iar atunci nemţii au rămas descoperiţi. Dacă a fost un act Stănileşti şi Pogăneşti, au fost încartiruiţi prin gospodăriile
just sau drept, istoria ne va judeca, dar cert este că a mai rămas ţăranilor, unde s-au instalat ca la ei acasă. Umblau în grupe de
o urmă a acestui război – acest avion. Eu am găsit un martor câte 2-3 din casă în casă, sub pretextul căutării de soldaţi
ocular, un cetăţean în vârstă, care a participat la evenimente. germani, ocazii în care furau tot ce le cădea în mână, în special
Ştia exact când a căzut avionul – ,,era ziua în amiaza mare. ceasuri, o adevărată obsesie pentru ei. Ceasurile se purtau câte
Pilotul a sărit cu paraşuta, iar după ce a ajuns jos, a fost capturat două-trei, chiar şi câte mai multe la mână, unii având şi ceasuri
de ruşi. Fiind foarte ameţit de fumul degajat de avion după ce a legate de picioare4 .
fost lovit, pilotul a fost luat prizonier de către ruşi care nu l-au Noaptea, ruşii se dezlănţuiau: umblau pe la casele
omorât, dar l-au bătut”. oamenilor după băutură, pe care o cărau în cantonamentele lor
Elementele din avion care nu au intrat în pământ în urma cu găleţile din care îşi adăpau caii. După ce se îmbătau, trăgeau
impactului cu solul au fost luate de oameni şi folosite drept troci cu armamentul în văzduh şi căutau „hazaici” (femei) şi
pentru animale. Practic, în pământ nu au rămas decât motorul şi „nemeţchi” (nemţi)5 . Există o mărturie conform căreia un
carlinga pilotului, restul fiind luate de oamenii din sat. Resturile rusnac a pătruns într-un beci, a tras cu arma în butoiul cu vin şi
rămase din avion au fost luate de către specialişti de la Muzeul a băut prin gaura făcută până a intrat în comă alcoolică,
Aviaţiei din Bucureşti (comandor inginer Gheorghe Grasu), decedând a doua zi6 . În goana lor după femei, pentru a le afla
pentru a fi reconstituita aeronava. ascunzişurile, sovieticii nu s-au sfiit să maltrateze copii7 . Este şi
După îndepărtarea frontului către oraşul Huşi, din ordinul cazul tatălui nostru, Plugaru Alexandru, care a fost lovit violent
trupelor sovietice locuitorii au fost obligaţi să înhumeze de către un soldat sovietic ce intrase în curtea casei, aflat în
cadavrele soldaţilor germani ucişi. Iată mărturia unui bătrân al căutare de femei, nemulţumit de faptul că acesta ridica din
satului Pogăneşti, un adolescent de 17 ani pe atunci, participant umeri la întrebările lui, puse în limba rusă. Lovitura a dus la
la evenimente: „Nemţii erau răspândiţi peste tot în baltă (Balta fisurarea timpanului, tata având probleme de auz la urechea
Grosul, n.n.). Intram cu boii, îi prindeam cu tânjaua de dreaptă toată viaţa. Salvarea a venit tot din partea sovieticilor:
picioare, iar după ce îi scoteam din apă, îi depuneam pe taluz. un ofiţer a observat incidentul şi l-a scos din bătătură pe rusnac
S-au săpat apoi două gropi comune, în care germanii, peste 300 cu lovituri de cravaşă, umplându-l de sânge8 .
de soldaţi şi ofiţeri, au fost îngropaţi unii peste alţii”1 . Locul nu Războiul, în trecerea lui pe aceste locuri, a lăsat în urmă
a fost marcat, iar dintre participanţii la înhumarea colectivă poveşti impresionante care se pot constitui, oricând, în subiectul
mulţi au răposat, aşa că astăzi nu se poate stabili cu exactitate unor romane. Exemplificăm: o tânără din satul Bogdana-
poziţia gropilor comune. Voloseni a ascuns de urgia luptelor un soldat german într-un
Armamentul şi muniţia adunate din bălţi şi din sate au fost bordei aflat în câmp, unde vreme de două luni a venit să îi
predate trupelor sovietice, care le-au încărcat în care trase de boi aducă acestuia hrană. Drumurile ei au fost observate de un
Din file de arhive

şi le-au trimis către o destinaţie necunoscută de localnici. Cu consătean care a urmărit-o şi l-a descoperit pe soldat. ,,Coada de
toate acestea, la mulţi ani după trecerea frontului au mai fost topor” s-a grăbit apoi să anunţe Comandamentul sovietic.
descoperite arme îngropate în pământ, căşti, cartuşe, grenade şi Ridicat de soldaţii ruşi, bătut până a fost umplut de sânge,
obuze neexplodate, un pericol, în special, pentru copii. Au fost soldatul german a fost dus la cotul râpii din sat unde a fost
şi cazuri când se „pescuia” în Prut cu grenade. Efectele celor
căzuţi (îmbrăcăminte, încălţăminte) au fost însuşite de către
săteni. 2 Informatori: M aranda Radu, născută în 1935, Pena Borş, Paulina
După trecerea frontului, satele oferă o imagine dezolantă Bordeianu, 71 de ani.
(conform mărturiilor locuitorilor care se mai află în viaţă). 3 Informator M aranda Radu, 72 de ani, 2007.
Bombardamentele sovietice au afectat locuinţele sătenilor, 4 Informator Ioan Borş, 79 de ani, 2004.
bălţile erau pline de trupurile soldaţilor germani morţi, trupele 5 La fel.
sovietice s-au dedat la jafuri, silnicii şi violuri în rândul popu- 6
laţiei locale. Fără respect faţă de Dumnezeu şi lege, soldaţii ruşi Informator Plugaru Alexandru, originar din satul Bogdana-Voloseni,
53 ani, 1991.
7 La fel.
1 Informatori: Borş Ioan, 2004 şi Bordeianu Constantin. 8 La fel.
Octombrie 2010 79
împuşcat în ceafă şi aruncat sub mal. Cadavrul a zăcut acolo câmpurile de
până noaptea când a fost luat de câţiva săteni curajoşi şi îngro- luptă; alţii, cu
pat într-un loc astăzi uitat 1 . ajutorul lui
Cu imaginile de atunci încă proaspete în memorie, bătrânii Dumnezeu, s-au
satelor de astăzi, tinerii şi copii de altădată, ni-i prezintă pe întors acasă, în
,,bravii eliberatori” sovietici: soldaţi de toate vârstele, de la satul lor. Ei sunt
bătrâni cu mustaţă albă, la tineri cărora abia le mijiseră tuleiele cei care au datoria
mustăţii, erau îmbrăcaţi diferit, de la rubaşcă de doc sovietică, morală să ne
cu fel de fel de peltiţe şi însemne de armă, până la vestoane povestească despre
capturate de la soldaţii români şi germani morţi. Îmbrăcămintea faptele de arme
soldaţilor sovietici era extrem de murdară. În picioare purtau fie personale şi ale
cizme scurte şi largi germane, bocanci sau cizme româneşti, celor căzuţi în
cizme cu pânză ruseşti sau bocanci italieneşti. Atunci au văzut lupte pentru nea-
pentru prima oară ţăranii din satele comunei căciuli cu urechi, ei târnarea neamului.
fiind obişnuiţi cu cele din piele de miel. Este cazul
Armamentul, la rândul său, era variat, de la puşti şi învăţătorului
pistoale mitraliere cu tambur, celebrele Balalaice, automate Pândaru I. Necu-
germane Daimler, Z.B-uri româneşti, automate italiene. lai, născut în anul
Unităţile erau însoţite de căruţe, încărcate cu cai şi mărfuri, 1916. Mobilizat
confiscate de prin satele pe unde trecuseră în Basarabia. Caii în anul 1940, este
osteniţi de drum au fost lăsaţi în gospodăriile ţăranilor, fiind trimis în vara lui
luaţi cu forţa alţii, odihniţi. Căruţele au fost schimbate şi ele, 1941 ca subloco-
bieţii săteni crucindu-se la vederea uriaşelor harabale ce le tenent pe frontul
poposiseră prin curţi. din Est, făcând
Convenţia de armistiţiu semnată de statul român la Moscova, parte din Bata-
în data de 12/13 septembrie 1944, prevedea uriaşe obligaţii pentru lionul 3 Vânători
România, constând în livrarea către URSS de produse alimentare, de Munte, Divi-
cereale, zarzavaturi şi animale vii (articolul 10), materii prime şi zia 15, Corpul 3
mijloace de transport (art. 11), restituirea de bunuri preluate de pe de Armată. Parti-
teritoriul sovietic (art. 12), repatrierea refugiaţilor din Basarabia şi cipă la luptele
Bucovina de Nord aflaţi în număr mare pe teritoriul României, în pentru cucerirea
special în judeţele de graniţă cu U.R.S.S. oraşului Odesa şi
Satul Pogăneşti a fost direct implicat în acţiunea de livrare a a peninsulei Cri-
animalelor. Astfel, în localitate a fost organizat un centru de iernat meea. În luptele
al animalelor ce urmau a fi trimise în U.R.S.S. (un alt centru de pe dealul
funcţiona la Dric, Huşi). În aceste centre, animalele trebuiau să Kapela, în explo-
beneficieze de hrană şi îngrijire corespunzătoare pentru ca ele să zia unui obuz
poată primi viza „bun de expediat”, dar numai în cazul în care erau este rănit grav la
sănătoase şi în putere. Pentru întreţinerea acestora s-au folosit, în braţul stâng şi la
absenţa furajelor, porumbul, într-o vreme în care acesta se găsea în picioare. Mare
cantităţi foarte mici, abia ajungând pentru hrana populaţiei, până la mutilat de război,
noua recoltă. Nu întâmplător, în martie 1945, primarul comunei se reîntoarce în
Pogăneşti se plângea de imposibilitatea colectării animalelor şi Stănileşti, unde
porumbului, plus din 1 septembrie
inexistenţa unui 1942 îşi reia
ajutor din partea postul la catedră.
primarilor şi
jandarmilor din Drăghici I.
comunele judeţu- Ion (Jănică),
lui Fălciu 2 . născut în anul
Animalele 1927, în Stăni-
erau transportate, leşti. A efectuat Medalii ale militarilor germani
în absenţa mij- pregătirea premi- căzuţi în luptele de pe teritoriul
loacelor de tran- litară în sat, comunei Stănileşti în vara anului 1944
sport, pe jos, în instruit de ser-
lungi coloane gentul (în
care treceau rezervă) şi totodată cântăreţ al bisericii, C. Prodan. Încorporat în
Din file de arhive

Prutul pe la Regimentul 9 Artilerie din Craiova, a participat la luptele din

Sublocotenent (r) Neculai Pândaru,
mare invalid de război
1 Relatare Plugaru Alexandru, 1991.
2 Costin Clit, Unele aspecte privind oraşul Huşi în anii 1944 – 1946,
în revista Est, nr. 1/2000, p. 20.
Fălciu – Leova, Ungaria de unde s-a întors cu gradul de fruntaş.
ulterior pe la Consemnăm, în rândurile ce urmează, mărturia consistentă
Albiţa – Leuşeni. a unui alt veteran, bătrânul Toader I. Batcu din Pogăneşti,
Unii dintre combatant al celui de a-l doilea război mondial, alături de alţi
cei plecaţi în camarazi din satele Stănileşti şi Pogăneşti:
lungul război ce a „Am plecat în armată în anul 1943. Premilitara o făcusem
îndoliat ţara şi în sat, împreună cu ceilalţi flăcăi, sub comanda tehnicianului
neamul au rămas de la noi, Vulpe. Am făcut perioada de instrucţie şase luni şi mi-
să-şi doarmă au dau gradul de fruntaş, apoi m-au trimis la şcoala de gradaţi,
somnul de veci pe pentru şase luni, unde am obţinut gradul de caporal. În 1944,
pe 23 august, când s-au întors armele împotriva Germaniei lui
Hitler, am fost trimis pe front în Apus, în Ungaria, Slovacia,
Cehia, Austria şi Germania.
Am plecat pe front cu gradul de caporal. Am trecut Tisa în
Ungaria şi am cucerit oraşul Debreţin (Debrecen, n.n.). Aici
 80 Lohanul nr. 14
noi, toate unităţile de români, am venit pe jos din Germania.
Până la Oradea am rupt două perechi de bocanci – o pereche
mi-au dat-o slovacii şi una ungurii. Între 5 – 12 decembrie 1945
am ajuns în ţară, după asta am primit o lună de zile concediu,
după care m-au trimis o lună de zile la instrucţie şi m-au
angajat ca sergent instructor pentru instruirea contingentului
1946 în trei serii. După un an de concentrare m-au lăsat la
vatră şi abia apoi m-am căsătorit.
Tot războiul, din Ungaria, Slovacia, Cehia şi din Austria,
până în Germania, l-am făcut împreună cu sergentul Ioniţă
Gheorghe, din Pogăneşti, şi cu căpitanul Grigoraş Anton, din
Huşi.”

Ştefan Borş, născut la 13 septembrie 1922, patru clase

Sergentul T. Armănuţă din Stănileşti
alături de militari români şi germani – 20.V.1943
am căzut rănit şi am fost trimis în ţară, la spitalul de la Oradea.
Am stat în spital o lună de zile, după care a venit o comisie, m-a
consultat şi m-a găsit bun de luptă pe front. Am fost trimis a
doua oară pe front, am găsit unitatea în oraşul (.....), am mers
înainte şi am trecut Dunărea la Budapesta şi, de aici înainte,
am trecut în Slovacia. Am ajuns în munţii Tatra în oraşul
Zvolen, care a fost cucerit de regimentul nostru. Aici este un
cimitir mare, unde sunt înmormântaţi români, ruşi, nemţi. Aici
am găsit mormântul lui Andrei Chiriţă Ştefanache, de la noi din
sat. După aceea, am coborât munţii Tatra, am ajuns în oraşul
Banca, apoi în oraşul Mişcolţ, după care am cucerit capitala
Praga şi aici mi s-a dat gradul de sergent. S-au dat lupte grele
în oraşul Pistinc, după care am cucerit oraşul Novomesto. Aici
l-am găsit rănit pe consăteanul meu, Constantin Proca, cât şi
pe Neculai Coşniţă şi Drăghici Mitică din Stănileşti.
După aceasta, am cucerit oraşul Jurus şi am ajuns la
graniţa Austriei, cucerind capitala Viena. La 1 mai 1945
patrulam pe străzile Vienei, după aceea am înaintat spre
graniţele Germaniei. Am mers 200 de km până la un râu. Aici
am fost opriţi de armata rusească (sovietică, n.n.).1 Am rămas
în refacere şi aici m-a prins sfârşitul războiului, la 9 mai 1945.
Au fost lăsate la vatră toate contigentele concentrate şi au
fost trimise în ţară. Au rămas numai două contingente de activi,
cele ale anilor '44 şi '45. Au rămas trupe de ocupaţie până în
luna septembrie. Apoi am primit ordin să plecăm în ţară. Între
timp, a venit o comisie de ruşi, care ne-a dezarmat, ne-a luat
armele şi raniţele, ne-a fost lăsat doar sacul de merinde. Am
rămas cu mâinile în buzunare. Trenurile erau ocupate de ruşi şi
primare, a efectuat premilitara în satul Pogăneşti, alături de alţi
flăcăi, sub instruirea lui Gheorghe Horeică, cântăreţ al bisericii.
Încorporat în cadrul Regimentului 25 Artilerie, Divizia 15, după
trei luni de instrucţie la Chişinău, pleacă la 5 aprilie 1943 pe
front, în luptele de la Oceakov, Beicuşul Mic şi Mare. Cade
prizonier la 26 august 1944, la Chilia Nouă, într-un moment în
care armata română încetase luptele împotriva trupelor
sovietice, trecând alături de Coaliţia Naţiunilor Unite (U.R.S.S.,
S.U.A., Anglia).
Fără a ţine cont de acest lucru, Comandamentul sovietic
trimite cei 1080 de prizonieri români (ofiţeri, subofiţeri, soldaţi)
în marş forţat de 6 zile până la Odesa, de unde, îmbarcaţi în
două trenuri de marfă, ajung la Constantinovsk, în lagărul nr. 5,
unde sunt puşi să muncească într-o fabrică producătoare de
vagonete pentru mină. Se îmbolnăveşte de reumatism (avea deja
probleme cu ochii) şi după spitalizare este pus să lucreze în
grădina lagărului. Rezistă cu greu condiţiilor din lagăr, unde
munca era grea şi mâncarea proastă, constând din câteva sute de
grame de pâine pe zi, arpacaş, mălai de mei şi, câteodată, peşte
din Nipru. În momentul eliberării, din cei 1080 de prizonieri
mai trăiau doar 400.
La 29 septembrie 1945 se întoarce în ţară, după 13 luni de
prizonierat, fiind aduşi cu un tren de marfă prin Kiev până la
Iaşi. Drumul până acasă îl face pe jos, aproape desculţ şi
dezbrăcat, bucuros că a scăpat din iadul detenţiei sovietice.2
În decursul celor 4 ani de război neîndurător, atât în Est,
pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului
Herţa de sub stăpânirea U.R.S.S. cât şi în vest, după 23 august
1944, pentru eliberarea teritoriului naţional şi a statelor vecine
de sub ocupaţia trupelor hitleriste germane şi hortyste maghiare,
fii satelor ce alcătuiesc comuna noastră au dat jertfa lor de
sânge, după cum urmează:

Eroii satelor componente (1941 – 1945)

Stănileşti 3 Chiriţoi Al. Darabană Ştefan Maleş V.

Apostu Marin Chiriţoi Anton Dodiu N. Matran D.
Aprodu Ioan Chiriţoi M. Dode Gh. Matran N.
Bădărău Gheorghe Chiriţoi Mitică Dodie Iancu Mocanu Al.
Bedreag I. Chiriţoiu Gh. Dolteanu C. Mocanu Şt. (prizonier)
Din file de arhive

Bejan Al. Chiriţoiu I. Gârdea M. Moise P.

Bejan Ştefan Chiriţoiu V. Hanganu N. Nanie N.
Batcu Pavel Ciobotaru S. Horeică D. Nanie Enache
Bugeag Toader Codreanu V. Iancu I. Oajdea Marin (prizonier)
Cazacu Enache Corozel N. Iorgu I. Palade N.
Cazacu Gheorghe Coşniţă V. Lazăr Gh. Palade P.
Cerchezu Gh. Coşug Neculai Lăscărache Gh. Pândaru I. Neculai
Chetraru N. Cumpănă Gh. Maleş I. Pândaru N.

______________________________
1 Sovieticii nu au dorit prezenţa trupelor române în luptele pentru ocuparea Germaniei şi Berlinului, pentru a-şi aroga doar ei victoria şi a nega
statutul de cobeligeranţă al României la Conferinţa de pace de la Paris ( 29 iulie – 15 octombrie 1946).
2 Relatare Ştefan Borş, 85 de ani, 2007. Între timp, martorul nostru a trecut la cele veşnice.
3 Conform tabelului aflat la biserica din Stănileşti şi pus la dispoziţia noastră de către preotul - paroh Arhire Dorin; vezi şi Vicu M erlan, Vicu
M erlan, Contribuţii monografice asupra Depresiunii Huşi, Editura Lumen, Iaşi, 2008, p. 607.
Octombrie 2010 81
Pândaru Ştefan Ciobanu Ştefan Oprea P. Pascaş Gh. Costică
Pândaru Toader Ciobanu V. Panainte Rotaru Radu V. Ştefan
Pintilie I. Dumitraşcu Pavel Popescu C. I. Popescu N. Tofan Gh. Toader
Plugaru D. Iancu N. Radu I. Tofan P. Ştefan
Prodan I. Iancu N. Rotaru Gheorghe Radu S. Ioan
Prodan Stelian Oţet Iftene Vasilache Gheorghe Tabacaru Irimia
Pruteanu Gh. Oţet Nică Vasiliu Vasile Codreanu T. Petru
Pruteanu Ştefan Păduraru P. Codreanu I. Marin
Râciu V. Părvana Toader Codreanu T. Vasile
Rogojan C. Râpanu Paul Pogăneşti* Bordeianu C. Ioan
Sandu N. Ungureanu I. Ignat C. Gheorghe Bordeianu C. Neculai
Silitră D. Ungureanu P. Borş N. Costică Erascu V. Alexandru
Silitră Iancu Ungureanu Toader. Bordeianu Neculai Arapu Neculai
Tolovan M. Chiriţoi Andrei Alexa Ioan
Tudor Al. Croitoru Miron Erascu V. Dumitru
Ţabără H. Chersăcosu Condurache C. Gheorghe Gugescu Scarlat
Ţabără I. Bahrim V. Codreanu V. Ştefan Ignat D. Gheorghe
Zoran Pavel. Bârsă I. Condurache Gh. Ion Tofan Dumitru
Boghiceanu C. Grigore Gh. Neculai Luca M. Dumitru
Bucătaru C. Grigore Gh. Marin ______________
Budu-Cantemir Buzdugan P. Gugescu V. Ioan
Andronache Alecu Câşlaru I. Levinte N. Gheorghe * Situaţie statistică întocmită de
Andronache D. Enache Dumitru Neculiţă Z. Gheorghe către Scarlat Costache şi Neculai
Andronache N. Enache Toader Ignat I. Costică Ilie, veterani de război.
Aroşculesei Marin Gavrilescu Gheorghe Pais Ion
Bosie Gheorghe Macarie Toader Para C. Dumitru
Buţă Gheorghe Neculai Mihai Pascal Şt. Toader

Astăzi, numele eroilor sunt citite în timpul slujbelor religioase, aducându-li-se cuvenitul omagiu şi respect. Dumnezeu să-i
ierte şi să-i odihnească în pace!
De pe urma acestor eroi ai neamului morţi pe câmpurile de luptă au rămas văduve şi copii orfani. Iată un tabel al acestora,
întocmit de către preoţii celor două parohii din Stănileşti din aceea vreme:

Parohia Stănileşti I1

Numele şi prenumele Numele şi prenumele S ituaţia Condiţiile

Nr.crt Cine-i îngrijeşte? Observaţiuni
orfanului părinţilor orfanilor familiei îngrijirii
1 Antohi Nicolae Sava şi Tinca orfan de tată Tinca Antohi mediocră
2 Antohi Ion Sava şi Tinca la fel Elev comerţ Huşi
3 Antohi Anica
4 Antohi Spiridon
5 Antohi Niculina
6 Bejan M aria Bejan Ion şi Safta Bejan Safta - mamă rea
7 Bejan Ileana
8 Bejan Ghena
9 Bejan Ion
10 Emilia Bejan - Elev Colegiul
Bejan M aricel Bejan Vasilachi şi Emilia orfan de tată potrivită
mamă M ilitar
11 Bejan Paulina
12 Bejan Zânica
13 Coşug M aria Coşug Dionisie şi Tasia Tasia Coşug - mamă potrivită
14 Coşug Ioana
15 Coşug Ghena
16 Coşug Vasâlca
17 Coşug Felicia Suferindă T.B.C
18 Coşug Silvia
19 Elev şcoala de
Din file de arhive

Decuseară Ion Decuseară Ion şi Tinca Tinca Decuseară rea pescari

20 Decuseară Jănică
21 Decuseară Anica
22 Decuseară Gheorghe
23 Decuseară Aniţa
24 Ivanca Graur-
Graur Emil Graur Vasile şi Ivanca bună
mamă
25 Graur M arin
26 Ioana Hanganu-
Hanganu M aria Hanganu T. şi Ioana rea
mamă
27 Hanganu Temistocle
28 Hanganu M ihai
29 Luca Zamfira Luca Andr. şi M aria M aria Luca -mamă potrivită

1 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui (D.J.A.N.V.), fond Episcopia Huşilor, dosar 1/1947, filele 362-375.
 82 Lohanul nr. 14
30 Luca Zavastiţa
31 Luca Niculina
32 Luca Aurel
33 Luca Vasile
34 Ilinca M iron -
M iron Anica M iron T. şi Ilinca bună
mamă
35 Nani Balaşa Nani Iordache şi M aria M aria Nani - mamă bună
36 Oancea Gheorghe Oancea Vasile şi Tasia Tasia Oancea rea
37 Oancea Paraschiva
38 Oancea Nicolae
39 Oancea Ileana
40 Prodan Vasâlca Prodan Niţă şi Aneta Aneta Prodan rea
41 Tasia Pruteanu -
Pruteanu Dumitru Pruteanu Gh. şi Tasia bună
mamă
42 Rotaru Nicolae Rotaru Vasile şi Rodica Rodica Rotaru bună
43 Rotaru Ioana Rotaru Gheorghe şi Ioana Rotaru Ioana bună

Parohia Stănileşti II1

Nr.cr Numele şi prenumele orfanului din Numele şi prenumele Calitatea Felul îngrijirii după
t Parohia S tănileşti II îngrijitorului îngrijitorului mijloace
1 Florea Polei Ileana Polei mamă mijlocie
2 Costică Polei Ileana Polei mamă mijlocie
3 Ştefan Polei
4 Neculai Polei
5 Irimia Chiriţoi M aria Gh. Chiriţioi mamă slabă
6 Costache Chiriţoi
7 Aurel M . Silitră M aria I. Silitră bunică mijlocie
8 M ihai Silitră Savastiţa Silitră mamă mijlocie
9 Safta Silitră
10 Neculai M . Chiriţoi Tasia M . Chiriţoi mamă mijlocie
11 Ilinca M . Chiriţoi
12 Ileana M . Chiriţoi
13 Irimia Prutianu Ioana I. Prutianu mamă slabă
14 Ioana I. Prutianu
15 Vasilca V. M unteanu Tudora V. M unteanu mijlocie
16 …. Bejan Ioana …. Bejan mamă măritată bună
17 Ioana N. M untianu Tudora N. M untianu mamă mijlocie
18 Toader I. Chiriţoi Chiţa I. Chiriţoi mamă măritată mijlocie
19 Vasilca I. Botoşnianu Vasilca N. Botoşnianu mamă rea
20 M ihai I. Botoşnian
21 Neculai Cozma M aria Cozma mamă mijlocie
22 Costică A. Cozma
23 Neculai Coşug Ileana V. Coşug mijlocie
24 Ileana Pană Zoiţa M . Pană mamă slabă
25 Ion Pană

În cursul Revoluţiei Române din decembrie

1989, un fiu al comunei noastre a dat suprema
jertfă pentru alungarea de la conducerea ţării a
tiraniei ceauşisto-comuniste. Este vorba de eroul
martir Andrei – Eugen Radu, muncitor la o firmă
de construcţii din Bucureşti, născut la 21.01.1969
în Stănileşti, mort în data 22 decembrie 1989 într-
un spital din Bucureşti, după ce în noaptea de 21
Din file de arhive

decembrie, la Sala Dalles, fusese grav rănit prin

împuşcare, având patru plăgi în zona abdominală.
Vinovat a fost un trăgător neidentificat (probabil
unul dintre celebrii ,,terorişti”) care a tras cu foc
automat, dintr-o armă de calibru între 7 si 9 mm.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Decoraţie a veteranilor Andrei - Eugen Radu, erou - martir

celui de Al Doilea Război al Revoluiţiei Române din 1989
Mondial , 1941 – 1945

__________________________
1 Ibidem, p. 370.
Octombrie 2010
Acea parte ascunsă a istorie huşene...
Valeriu Neştian – Iaşi
I
mediat după căderea la 24 august 1944 a oraşului Huşi,
reşedinţa pe atunci a fostului judeţ Fălciu, sub
stăpânirea trupelor sovietice, ofiţeri de informaţii
(NKVD/MVD), agenţi ai poliţiei politice secrete din Armata
Roşie, au luat controlul „apărării prin orice mijloace a siguranţei
regimului de ocupaţie”. Contracarându-se orice posibilitate de
reacţie a populaţiei româneşti din zona împotriva dominaţiei
străine. Principalul motiv invocat: „lichidarea fascismului, a
spionilor, sabotorilor legionari ai războiului antihitlerist din
spatele frontului. În acţiunea lor, sprijin l-au găsit în persoane
cu vederi comuniste, cu deosebire din rândul alogenilor
localnici.
În septembrie 1944 au revenit din refugiu organele
specializate în activitate informativă, contrainformativă, de
siguranţă şi ordine publică, respectiv Poliţia de Siguranţă din
cadrul Poliţiei, Serviciul special de informaţii (menţinut până la
2 aprilie 1954). Ele au fost epurate treptat şi selectiv de
elementele care au colaborat strâns cu. autorităţile antonesciene,
fiind compensativ infiltrate şi controlate de acei ce s-au pus în
solda bolşevicilor de la bun început (Naty Terdiman, Murguleţ,
Bucur etc.) şi aceştia supervizaţi de consilieri („specialişti”)
rusnaci.
Printr-un Ordin al Ministerului Afacerilor Interne din 20
iunie 1947 se înfiinţează Direcţiunea Generală a Siguranţei.
Statului, desprinsă din Direcţiunea Generală a Poliţiei. În Huşi
se organizează Serviciul de Siguranţă, cu sediul pe strada
Crizantemelor, având şef un comunist notoriu, Ştefan Bucur,
comilitonul „ilegalistului” D. Florescu, prefect.
La nivel naţional M.A.I. era condus, după „eliberare”, de
generalul Aurel Aldea (unul din artizanii loviturii de stat din 23
august 1944), apoi, din 4 noiembrie 1944, de fruntaşul ţărănist
Nicolae Penescu pentru ca de la 6 martie 1945 perioadă decisivă
pentru instaurarea comunismului în ţara noastră şi densă în
evenimente, începând cu marile procese, manifestaţii de stradă,
şi culminând cu alegerile trucate din 19 noiembrie 1946 –
ministerul să fie cârmuit de faimosul Teohari Georgescu.
Şeful Direcţiunii Generale a Siguranţei Statului fusese
desemnat colonelul Nicolae I. Popescu, iar Inspectoratul
Regional de Siguranţă Iaşi, faţă de care era direct subordonat
Serviciul de Siguranţă huşean se afla sub conducerea ex-
poliţistului Nicolae V. Pandelea, figură sinistră a terorii roşii din
această parte a Moldovei.
Pe teritoriul rural, activitatea de siguranţă cădea în sarcina
Jandarmeriei (până în 1949), care „acţiona prioritar împotriva
organizaţiilor subversive ce urmăreau răsturnarea prin violenţă a
regimului democrat” (sic)... Comandantul Legiunii de Jandarmi
a judeţului Fălciu era căpitanul Mihail Ionescu, un militant
fervent pentru victoria în alegeri a Blocului Partidelor
Democratice dirijat de comunişti. Similare atribuţii aveau în
acest răstimp Corpul Detectivilor şi Brigada Mobilă ce se ocupa
cu arestarea şi transportul de ţinuţilor. Principala misiune fu
direcţionată către Mişcarea Legionară (clandestină) şi partidele
istorice (opoziţioniste).
Prin Decretul nr. 221, din 28 august 1945, al Preşedintelui
Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române (prof.
dr. C. I. Parhon), a fost creată Direcţia Generală a Securităţii
Poporului, în structura M.A.I.. Atribuţiile represive ale
instituţiei sunt stipulate fără echivoc la articolul 2: „D.G.S.P.
are ca îndatorire apăra rea cuceririlor democratice şi asigurarea
securităţii R.P.R. contra duşmanilor din interior şi exterior”.
În funcţia de director a fost numit de căpeteniile Partidului
Comunist, generalul Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), nume real
Pantelimon Bodnarenco, de origine ucraineană; subdirectori
83
generalii Alexandru Nicolschi (respectiv Boris Grunberg) şi
Vladimir Mazuru (recte Mazurov), tustrei ofiţeri N.K.V.D.
Ca unităţi teritoriale, au luat fiinţă direcţii regionale. La
Iaşi, Direcţia Regională de Securitate a fost condusă de N. V.
Pandelea, făcut locotenent colonel, dar mazilit după vreo zece
ani şi de adjunctul său, maiorul Aurel Ceia.
Organizarea Securităţii punea accentul, în aceasta
perioadă pe funcţiile operative, de supraveghere informativa şi
pe acţiuni nemijlocite împotriva „duşmanilor poporului”, care
putea fi ridicaţi prin. intermediul Direcţiei Anchete / serviciilor /
birourilor din teritoriu şi duşi la aresturile „organului”, în, urma
informaţiilor furnizate de compartimentele cu atribuţii de
investigaţii. Spre deosebire de fosta D.G.S.S., noua instituţie era
militarizată, fapt ce sporea eficienţa de comandă, coordonare şi
control al actului de poliţie politică.
În Huşi, Serviciul Judeţean de Securitate a avut iniţial
drept comandant pe căpitanul Ştefan Bucur (transferat după
câţiva ani la Craiova), cu sediul în clădirea fostei Jandarmerii,
strada M. Kogălniceanu, nr. 3; ulterior în localul Miliţiei, de pe
strada Ştefan cel Mare, vizavi de parcul din faţa Episcopiei,
unde l-a apucat evenimentele din decembrie 1989. Birouri de
Securitate se aflau în reşedinţele plaselor Fălciu, Drânceni,
Creţeşti.
Fiecare unitate teritorială reprezenta o Securitate în
miniatură, la nivelul său regăsindu-se două „subservicii” de
bază: I), informaţii interne şi II), contrainformaţii. Securitatea
din Huşi se afla într-o dublă relaţie de subordonare faţă de
conducerea Regionalei Iaşi şi de cooperare cu Direcţia de profil
din D.G.S.P. Bucureşti.
Acest cadru organizatoric a suferit modificări în
septembrie 1950, când s-a reorganizat administraţia locală,
înfiinţându-se regiunile şi raioanele. Huşul a devenit raion al
regiunii Bârlad. Comandantul Regionalei de Securitate Bârlad a
fost uns maiorul Viorel Gligor, consemnat ca torţionar în
„Lexiconul negru” de Doina Jela.
În urma Decretului nr. 50/30 martie 1951, D.G.S.P. îşi
schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului,
iar pe temeiul Decretului nr. 324/20 septembrie 1952 (la scurt
timp după înlocuirea „împăciuitorului” Teohari Georgescu,
alias Burah Tescovici, de la conducerea M.A.I cu generalul
Alexandru Drăghici, plus a Anei Pauker şi Vasile Luca), se
creează Ministerul Securităţii Statului, distinct de M.A.I.
Gheorghiu-Dej se conforma prin aceasta „recomandării” venite
de la Moscova.
Însă prin Decretul nr. 365, din 7 septembrie 1953, cele
două ministere fuzionează, în condiţiile „ecoului” produs de
conflictul dintre noua conducere, a lui N. S. Hruşciov, de la
Kremlin (după moartea lui Stalin) şi L. P. Beria, şeful suprem al
N.K.V.D., Direcţia Raională de Securitate Huşi trece în această
perioadă în subordinea Direcţiei regionale de Securitate Iaşi,
condusa de colonelul Dumitru Ionescu datorită desfiinţării
regiunii Bârlad.
Căpitanul Gh. Căbăroiu ajunge comandant în urbea dintre
vii şi grădini, iar locotenentul Vasile Leonte, locţiitor.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri 1361/11 iulie 1956,
M.A.I. a fost împărţit în două departamente: Departamentul
Securităţii şi Departamentul Internelor. Teritoriul fu acoperit
Din file de arhive
prin organizarea a 16 (în loc de 28) direcţii regionale,
concomitent cu transformarea acestui organ represiv dintr-o
armă a partidului într-un simplu instrument al dictatorului
Gheorghiu-Dej.
Noua reorganizare a serviciului de securitate din 30 mai
1963 nu a dus pe plan local la modificări esenţiale, ba şefia
Securităţii huşene se perindă maiorul Gh. Pinciuc, secondat de
căpitanul Mircea Taş că ori de căpitanul Traian Drumaru, apoi
maiorul Ion Toma ş.a.
La 23 ianuarie 1949, prin Decretul nr. 25, se înfiinţase
după modelul sovietic, Miliţia, ce lua locul Poliţiei şi
Jandarmeriei. La scurtă vreme, în 7 februarie 1949, erau create
Trupele de Securitate. Încă de la înfiinţare, Miliţia a fost o
unealtă fidela a regimului comunist, „ilegitim şi criminal”, între
ea şi Securitate stabilindu-se relaţii de colaborare strânsă.
Angajaţii Miliţiei „populare”, recrutaţi îndeosebi din rândul
 84
claselor sociale defavorizate, cu o pregătire şcolară şi
profesională mai mult decât modestă, dar îndoctrinaţi abil,
asemenea cadrelor Securităţii, s-au considerat de ce le mai
multe ori mai presus de cetăţenii obişnuiţi, comportându-se cel
mai adesea arbitrar şi având sentimentul intangibilităţii. Astfel
că Miliţia a secondat Securitatea în activităţile de poliţie
politică, rămânând de-a lungul deceniilor un instrument
important în exercitarea controlului asupra oamenilor, mai ales
în mediul rural.
Comandanţi ai trupelor de Securitate au fost, un lung
interval de timp generalii Eremia Popescu, Grigore Ghiţă. Raza
de acţiune care viza regiunea noastră era acoperita de Batalionul
1 Tecuci (din Regimentul 6 Securitate Tecuci), între 1949 şi
1958, în continuare de Batalionul 16 Tecuci, conjunct cu
Batalionul 75 Botoşani.
Nu trebuie omis faptul că Trupele de Grăniceri (şi din
zona pruteană a Huşului) întreţineau raporturi „operative” şi
„operaţionale” cu aparatul de reprimare securistic. De
asemenea, unele unităţi militare din cadrul Ministerului Forţelor
Armate...
"Desprinderea” de Moscova (1964) şi înlocuirea lui
Drăghici în conducerea M.A.I (iulie 1965) cu adjunctul sau,
Cornel Onescu, ulterior (1972 - 1978) cu Ion Stănescu, după
aceea cu generalul Tudor Postelnicu, prilejuieşte emiterea
Decretului 710/22 iulie 1967, „graţie” căruia activitatea
Departamentului Securităţii trece în subordinea unui organ nou-
înfiinţat, Consiliul Securităţii Statului, care, la 3 aprilie 1968, a
căpătat statutul de organ independent. În februarie 1963 o data
cu restructurare administrativă prin care cele 16 regiuni ale ţării
au fost reorganizate în 39 de judeţe, direcţiile regionale deveniră
inspectorate judeţene. Schimbările au pretins că sunt de natura
să pună capăt politicii de teroare, înlocuind controlul restrictiv
cu unul prescriptiv în munca de securitate...!
După patru ani, C.S.S. a fost reintegrat în structura
Ministerului de Interne, noua denumire oficială (altminteri,
antebelică) a M.A.I.
Trupa de Securitate Huşi formată în consecinţă, avu ca şef
pe maiorul Gheorghe Manole, Au deţinut aceeaşi funcţie în
răstimpuri, locotenent-colonelul Paraschiv Hotnog, Constantin
Iftimoaia, pentru ca în preajma lui 1989 să ocupe acest grad în
ierarhia poliţiei politice huşene, căpitanul Traian Rumbeţ.
Instituţia locală se subordona Inspectoratului judeţean de
Securitate Vaslui. Inspectori şefi în perioada respectivă:
locotenent-colonel Alexandru Călinoiu (adjunct – maiorul Gh.
Chiţescu), locotenent-colonelul Vasile Cojocaru, colonelul
Danilă Savin.
Omniprezenţa postbelică a Securităţii, cu misiunea
principală de a-i anihila pe „duşmanii poporului”, pe
contrarevoluţionari” etc., a fost o trăsătură de bază a regimului
totalitar din România, confirmată dea-ntregul şi pe meleagurile
Huşului. Jocul de-a v-aţi ascunselea cu poliţia politică,
dezinformarea, anonimizarea mecanismului, structurii şi
sistemului de funcţionare a „braţului armat al partidului”,
trebuie să se sfârşească odată şi-odată! Propria experienţa de ex-
deţinut politic, surse documentare accesate, mai cu seamă la
C.N.S.A.S., referitoare la istoricul şi organizarea acestei
instituţii de tristă amintire, o serie de izvoare particulare,
Din file de arhive
mărturii ce se substituie unor „probe” oficiale adesea eronate,
falsificate, încearcă să smulgă cămaşa de forţă impusă le
temutul „organ” de constrângere, pentru a contribui la
completarea unor pete albe de cronică huşeană. Şi să invite la
reflexia şi dialogul necesare pe această temă. În aceste condiţii
speciale, a scrie împotriva curentului cvasigeneral de opinie
publică – recunoaştem – e un lucru nepopular.
Şi totuşi, dincolo le obligaţia elementară faţă le noi înşine,
există şi o datoria faţă de viitorime, Trecând represiunea,
teroarea, persecuţiile sub tăcere, noi de fapt le semănăm şi apare
riscul ca ele să răsară înzecit, însutit, în viitor. Iar generaţii
tinere şi mature de-aici se expun pericolul posibil ca să creadă
că infamele îndeletniciri de-odinioară ale „zmeilor” cu ochi
albaştri, nu sunt pedepsite (nici moral) vreodată pe pământul
naţional. Ba chiar ele pot aduce profit, bunăstare, onorabilitate...
Şi, deci, comportarea care–ar rezulta din acestea e pe măsura
Lohanul nr. 14
„evoluţiei” nesănătoase, în salubre, anormale nedemne, a
ţinutului megieş cu vestitul codru al Tigheciului!
Suntem conştienţi că numeroşi oameni nu-s doar
indiferenţi, ci de-o dreptul ostili ideii oricărei rememorări şi
examinări a trecutului recent. Nu este vorba numai le cei pe care
acel trecut îi dezavantajează astăzi. Refuzul distanţării de
vremuri revolute „aşa cum au fost” (nu se zice curent, cu pură
inocenţă şi scutire „în alb” de răspundere inclusiv morală, că
„aşa erau vremurile!”?) îl împărtăşesc acum acei pe care
interese concrete, cum nu se poate mai materiale, îi ţin ataşaţi de
ele, puşi fiind la adăpost de orice responsabilitate etica, juridică,
sufletească, măcar simbolic. Li se conservă discreţia.
Totodată, un anume segment al populaţiei româneşti, cum
se exprima extrem de sugestiv „voievodul” rezistenţei armate
anticomuniste din Carpaţi, Ion Gavrilă Ogoranu (în cartea-
document „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”), exceptând
frica, are preocupări „care nu se ridica mai sus de blidul cu
mâncare de dinaintea nasului”...
Criteriul de recrutare a cadrelor Securităţii era dosarul
personal, respectiv „originea socială sănătoasă”, devotamentul
în îndeplinirea însărcinărilor încredinţate de partid şi guvern. Pe
locul secund erau plasate calificarea, pregătirea şi experienţa
profesională, studiile. Dar începând cu deceniul 6, angajările
puneau preţ pe aceste calităţi, cu o condiţie sine qua non –
loialitatea faţă de regimul stângist. Aşadar, originea
muncitorească-ţărănească precumpănea.
Din punct de vedere etnic, până la „românizarea”
Securităţii de prin anii 1958-1960, preferinţa „angajatorului”
mergea către minorităţi (evrei, ţigani) şi către persoane care au
trecut în tabăra „patriotismului socialist şi a internaţionalismului
proletar” de obârşie transpruteană! Se subînţelege că încadrarea
se făcea în urma unor prelungi verificări. În anii '70-'80, ea
presupunea absolvirea de studii militare şi de specialitate
temeinice, pe lângă pregătire politico-ideologică „solidă”.
Salarizarea personalului Securităţii era direct
proporţională cu abnegaţia în aplicarea măsurilor represive-
informative-preventive cerute în documentele de partid, potrivit
grilei proprii de sala rizare. De exemplu, la nivelul anilor ’50,
sergentul major Gh. Vieru avea aproximativ 8.500 de lei lunar.
Plutonierul Simion Dumitrică încasa 12.000 de lei
sublocotenentul Italo Dematei (torţionarul nr. 1 al Securităţii
huşene), 14.5000 lei; locotenentul Avram Iuclea (şeful Biroului
de anchetă), 18.000 lei; locotenentul major Vasile Murgoci,
20.000; căpitanul Bucur, „starostele” securiştilor din „târgul
trăsniţilor”, 23.000 lei.
La salariul de bază şi sporuri se adăugau solda de haine,
recompensele, indemnizaţiile şi primele, înlesniri fabuloase şi
priorităţi la repartizarea spaţiilor locative, la popotă, pensii
grase ş.a.
Comparativ, leafa medie în industrie era pe atunci 3.300
de lei lunar, retribuţia unui învăţător cu grad superior şi 35 de
ani vechime ajungea la 7.500 de lei lunar.
Majorările substanţiale realizate de-a lungul deceniilor ale
renumeraţiilor celor ce lucrau în Securitate se menţii
supradimensionate în comparaţie cu restul veniturilor
populaţiei, până în 1989.
Activitatea desfăşurată de acest organ represiv avea un
dublu scop: anihilarea oricăror tentative de a contesta regimul
de dictatură („a proletariatului”), atât în privinţa legitimităţii
sale, cât şi a norme lor ce care le impunea, şi obţinerea adeziunii
(formale) a majorităţii populaţiei faţă de autorităţile totalitare
comuniste. Principalul instrument de control asupra românimii
l-a reprezentat reţeaua informativă (agentura), ce era şi cel mai
important mijloc pentru culegerea şi verificarea informaţiilor
care prezentau interes operativ, vizavi de atitudinea cetăţenilor
faţă de partid şi guvern.
La Huşi, ca de altfel în toate localităţile ţării, această
„armă de bază” a fost formată din mai multe surse, diferenţiate
în funcţie de nivelul la care puteau acţiona şi de valoarea
informaţiilor furnizabile:
a) Informatori necalificaţi, recrutaţi pe un timp determinat
pe bază de „sentiment patriotic” (e vorba de patriotismul
socialist, N.B.);
Octombrie 2010
b) informatori calificaţi, ce beneficiau de o instruire
concretă şi în de taliu din partea ofiţerului operativ;
c) Colaboratori, persoane folosi te ocazional, îndeosebi
pentru verificarea unor informaţii;
d) gazdele caselor de întâlnire care, în mod conştient şi
conspirat, puneau la dispoziţie anumite spaţii, încăperi şi
locuinţe în vederea întâlnirilor „de taină” ale ofiţerilor cu
delatorii;
e) Rezidenţi, indivizi ce avan sau de la „gradul” de
informatori calificaţi cu rezultate şi calităţi deosebite, la rangul
de colaboratori acoperiţi, cărora ofiţerul securist le încredinţa
conducerea reţelei de turnători şi proveneau mai ales din rândul
membrilor verificaţi ai P.M.R. – P.C.R. sau U.T.M. – U T.C.
Se mai realiza. şi „exploatarea în orb”, care desemna
obţinerea de informaţii de la diferiţi indivizi fără ca aceştia să-şi
dea seama, de la persoane cu funcţii de conducere, de la rude
ale celor urmăriţi.
Se pot distinge şi la Huşi două metode fundamentale
folosite pentru recrutarea informatorilor: prin constrângere (care
se aplica frecvent persoanelor cu antecedente politice
„negative”) sau şantaj şi prin convingere ori momeală.
Motivele racolării erau diverse: atitudine ostilă faţa de
regim, comentarii „necorespunzătoare” la adresa conducerii de
partid şi de stat, deţinerea sau redactarea unor publicaţii, scrieri
cu conţinut „duşmănos”, tentativă de fugă din R.P.R, din
R.S.R., misticism, prozelitism ori a apartenenţă la un cult
religios „nelegal”, ascultarea şi colportarea ştirilor /
comentariilor de la radio „Europa Libera”, de la alte posturi
„imperialiste”, discuţii elogioase vizând ţările capitaliste şi
sistemul economic social-cultural de-acolo, relaţii cu persoane
din Vest, inclusiv ale evreilor huşeni, interpretare de cântece
interzise etc.
O categorie aparte o constituia urmăriţii „din oficiu": ex-
condamnaţii politici şi urmaşii / rudele apropiate ale acestora,
foştii demni tari, oameni politici „burghezi”, mari proprietari,
ofiţeri deblocaţi.
Deosebit sârg au depus, conform înscrisurilor din dosare
consultate, de-a lungul a 45 de ani, o serie de ofiţeri operativi /
de informaţii în recrutarea de elemente „capabile”, „de
încredere”, precum: Vasile Murgoci, Dumitru Costin, Ion
Viţelaru, Dumitru Panait, Ilie Păduraru, Vasile Chelaru, Ion
Grigore, Vasile Comănescu, Cristian Gogan, Mihai Tudorachi,
Ion Ancuţa, Eugen Bârlădeanu eiujdem farinae. Unii „lucrători
din Securitate” aveau informatorii lor „preferaţi”. De exemplu,
căpitanul Mihail Taşcă îi aprecia, dorea şi alegea pe „Grigore
Pavelescu”, „Viorel Dragomir”, „V. Nistor”, „C. Macovei”,
„Ionescu Gavril”, „Jean”. Maiorul Ion Toma, pe „Neculai
Mateescu”, „Georgică”, „I. Stoica”. Căpitanul (în 1968) Gh.
Manole pe „Donose N.”, „I. Stoica”, „I. Ciudin” ş.a.m.d.
Numele de cod ale „denunţătorilor” erau adesea
„pitoreşti": „Cerna”, „Violeta”, „170”, „Bibescu”, „Enescu”,
„Cobzaru"(!), „Scrutător”, „Bârlad”, „Nicu”, „Florea”,
„Pascaru”, „Artur”. În spatele lor se ascundeau nume reale de
cadre didactice, liceeni, funcţionari „onorabili”, pensionari,
ingineri, medici, lucrători în justiţie, în întreprinderi industriale
şi comerciale, ceferişti, preoţi şi dascăli, persoane de condiţii
sociale modeste, semi-analfabeţi...
Informatori „activau” în fiecare instituţie administrativă,
unitate productiva, birou, în hotel, spital, casa de cultură,
arhivele statului (mai ales!), şcoală, parohie. Secretarul
organizaţiei de partid din fiecare unitate era intervievat cu
regularitate de ofiţerul de securitate care răspundea de instituţia
respectivă, lucru ce este azi ocultat cu bună. ştiinţă!
Motivele acceptului la „codoşeală” – ce se cuvine
individualizat, nuanţat! – cu plată şi fără plată, trebuie puse şi
pe seama slăbiciunii omeneşti (lăsăm deoparte „băgăreţii”,
fricoşii nativi): laşitate, animozităţi şi rivalităţi interpersonale,
dorinţa de a se simţi parte dintr-un grup privilegiat, „asigurare
pentru vremuri mai grele”!
Responsabilii de străzi, de blocuri de locuinţe, de cămine,
internate, azile etc. trebuiau să fie „ochi şi urechi” la dispoziţia
„organului” rău-famat, care îi controla, de regulă de două ori pe
lună, prin gradatul (în civil) ce avea atare sarcină „de serviciu”.
85
Cifre care variază între 1 şi 10 din populaţia Huşului pare
o estimare „rezonabilă” – bazată pe dovezi probatorii, nu pe de
rost! – a puterii Securităţii locale. Fără minimalizări
tendenţioase, fără umflare speculativă de procente în ceea ce
priveşte numărul informatorilor!
Casele conspirative, împânzite în toată aşezarea urbană,
aveau de asemenea denumiri „exotice": „Aurora”, „Viorica”,
„Mariana”, „Apostol”, „Liliacul”, „Bujorul', „Albiţa”, „Piticul”,
„Podgoria”, „Stafie”, „Radu Ana”, „Cabinet” ş.a.
Membrii partidului comunist care jucau rolul de
informatori for mau un grup separat. Aceştia puteau fi folosiţi
numai cu permisiunea organizaţiei de partid locale. Colaborarea
lor trebuia cerută de şeful Securităţii raionale, judeţene sau
orăşeneşti, după caz.
Agentura a fost utilizată şi pentru urmărirea propriilor
demnitari şi activişti (politruci). Prim-secretarul pe raion / judeţ
/ oraş, deşi superviza acţiunile poliţiei politice, la rândul lui, era
supravegheat. De această „vigilenţă revoluţionară” n-au scăpat
– documentele vorbesc! – nici „primul” Manolache, nici
„tovarăşii” Mărăcineanu, Gh. Mitrea, Ştefan Ovac, Constantin
Bernacec, Ion Davin; nici nacealnicul colhozului „fruntaş” din
Târzii, Mihalache; nici Mihai Ralea, cu al său anturaj, când
poposea la Dobrina; nici politruci fanatici originari / domiciliaţi
în Huşi
Totuşi în cadrul acestui efort, Securitatea a acordat o
atenţie specială intelectualităţii şi tineretului studios, tratând
cele două categorii prin structura lor liberală, în egală măsură cu
suspiciune şi cu interes. Căci, mai cu seamă temperamentele
entuziaste şi expansive nu puteau să nu exprime ce gândeau...
Dar să nu escamotăm esenţialul, anume distincţi ce trebuie
operată între simplele caracterizări, informaţiile benigne,
nerevelante şi adevăratele „turnătorii” în care sunt oferite
informaţii care puteau avea consecinţe negative, dramatice
pentru cel în cauză.
Magistraţii Viţu Gâdei, Gh. Obreja, Mihai Bugeag, de
pildă, erau urmăriţi datorită originii sociale „nesănătoase”,
formaţiei intelectuale „vechi”, legăturilor pe care le întreţineau,
în cercul de prieteni, cu persoane suspecte. Avocaţii Eugen
Chernbach, Adam Mitache, Panaite Lupu, Dumitru Enciu sau
Constantin Cozma se aflau în vizorul Securităţii pentru că erau
consideraţi permeabili la influenţele ideologiei burgheze, având
totodată mijloace de a propaga mai departe această ideologie.
Medicii Toma, Teodorescu, Voinescu, Teodoru, erau
semnalaţi în hârţoagele Securităţii pentru urmărire, datorită
prestigiului lor profesional în stare să înrâurească apolitic
colaboratori, bolnavi, prieteni, cunoscuţi şi să nu se înscrie „pe
linie”!
Urmărirea profesorilor huşeni îmbrăca o formă
cvasigeneralizată, din pricini lesne de înţeles. Suspectaţi pentru
cosmopolitism şi liberalism, ei erau monitorizaţi şi de colegii
lor, şi de anumiţi elevi şi de părinţi. Acţiunea informativă
bunăoară, privindu-l pe Ion Alexandru Angheluş se referea nu
doar la posibilitatea redactorii unor texte poetice cu conţinut
„tendenţios” ci şi la desfăşurarea activităţii cenaclului literar ce-
l conducea la Casa de Cultura şi la Liceul „Cuza Vodă”. E
drept, unele lucrări de creaţia au scăpat vigilentei Securităţii.
Chiar dacă ascultarea telefonului unor cenaclişti, urmărirea şi
Din file de arhive
interceptarea corespondenţei, politica de intimidare a tinerilor
valoroşi îşi făcea simţită prezenţa.
De naţionalism au fost suspectaţi prestigioşi profesori
huşeni, prin dosare „de evidenţă” sau „de verificare”, printre
care distingem pe prof. pr. dr. Al. Bejenaru, Vasile Racoviţă,
Ştefan Bujoreanu (urmărit de securişti care i-au fost elevi),
Aurel Gâdei, Constanţa Ungureanu, Theodor Codreanu, Vasile
Marola ş.a. Unii din ei erau „filaţi”, reţinuţi, ameninţaţi, cum a
fost preotul Bejenaru, a cărei furie securistică împotrivă-i, în
anii 1945 – 1947, friza patologicul.
Tot o formă de naţionalism nociv era cotat, la cumpăna
veacului trecut, sionismul (în opoziţie cu „Comitetul
Democratic Evreiesc”). Ca atare, intrară în vizorul poliţiei
politice de factura stalinistă o serie de militanţi sionişti din
„târgul” Huşului: dr. C. Singher, Bercu Leibovici, medicii Max
Iosef şi Neier Apfelbaum, Samoil Braunstein, Ruhla Schor,
 86
rabinul Marcu Rosenberg ş.cl., care figurau în „evidenţa
generală” a „organului”. Odată cu plecarea lor în Israel sau în
Vest, la finele deceniului 5, aceştia au rămas în evidenţa
cartotecii general-documentare, iar materialele ce-i privesc au
fost clasate la Centrul de Informare şi Documentare.
Pentru regimul comunist, orice manifestare religioasa,
indiferent cărei confesiuni aparţinea, indiferent de contextul
istoric intern şi internaţional (cu excepţii), reprezenta un
comportament „duşmănos” la adresa dictaturii proletare. Cu
deosebire clericii ortodocşi şi catolici erau urmăriţi în funcţie de
rangul spiritual şi rolul pe care aceştia îl aveau în Biserică, de la
cel mai necunoscut preot şi până la episcop (Grigore Leu se
bănuieşte că a fost otrăvit, în 1949). Supravegherea slujitorilor
ortodocşi şi catolici mai avea în vedere dacă aplică legi şi
directive date de partidul comunist, sprijină „victoria” în alegeri
a „forţei conducătoare a poporului muncitor” cum hotărâse
Sfântul Şi nod, susţin colectivizarea, campaniile agricole de
sezon, „lupta pentru pace”, măsurile împotriva „duşmanilor
poporului”, a imperialismului, a Vaticanului etc., contribuie
efectiv la realizările socialismului „veşnic biruitor”, întreţin
cultul personalităţii lui Ceauşescu, colaborează „patriotic” cu
organele represiunii bezbojnice.
Urmăriţi îndeaproape fuseseră preoţii Anton I. Popescu,
Arhidiade Teodorescu, Vasile Profir Tănăsacheche
Alexandrescu, Constantin Grancea (arestaţi şi condamnaţi
politic), Nechifor Barcaru, I. Gheorghiu, I. Luntraru, I. Chirilă,
Ioan I. Cosma, Mina Dobzeu etc. Înainte de anul 1950, erau viu
suspectate feţele bisericeşti ce nu activau în „Uniunea
Democratică a Preoţilor”, mai târziu în A.R.L.U.S., în F.D.U.S.
În urma Decretului de Stat nr. 410/28 octombrie 1959 (iscălit de
I. Gh. Maurer, preşedintele Prezidiului Marii Adunări
Naţionale), care restrânge drastic monahismul şi
„impulsionează” acţiunile ateiste, se înăspreşte reprimarea
libertăţilor religioase.
Călugăriţe, rasofore, fugărite de la celebra Mănăstire
Vladimireşti, printre care Varvara Nasgros, Artima Portase,
Măndiţă Portase, Juvenalia Simiz, sunt întemniţate la
Penitenciarul Huşi (după 1963 devenit şcoală profesională
specială).
Preoţii catolici au fost greu încercaţi de elanurile şi
măsurile represive, directe sau disimulate ce decurg din ele şi
veneau în contra dicţie cu drepturile omului, cu libertatea de
conştiinţă. Cele două biserici catolice din Huşi, personalul
ecleziastic, erau infiltrate cu informatori, pentru a se controla
fenomenul de opoziţie la politica oficială anticreştină şi de
„reeducare” ateista urmărit de regimul secerei şi ciocanului. I-au
căzut victime preoţii Francisc Cojocea, Petru Andrei, Gh.
Ciuraru, Francisc Simon, Ion Pârtac, Isidor Dâscă, călugăriţele
Anunţiata Blaj, Hildegard Croitoru ş.a.
Exista un „serviciu / birou” specializat, în problema
cultelor, subordonat Regionalei de Securitate, la cârma lui s-a
aflat ani în şir în deceniul 5-6 al secolului anterior locotenentul
Avram Nusem care „coopera” strâns cu Departamentul Cultelor
al guvernului şi cu delatori din cadrul bisericilor şi al sectelor
„ostile”.
Condamnarea ideologică a manifestărilor publice
religioase (prin Ordinul strict secret nr. 27936, din 10
Din file de arhive
decembrie 1948, în vigoare până în 1989) genera însă
fenomenul de evitare ori „conspirativitate” – căsătorii, botezuri,
înmormântări religioase, participarea la slujbe, respectarea
sărbătorilor creştine ş.a., motiv „serios” ca Securitatea să intre
în acţiune. Blamul dat membrilor de partid, utemiştilor,
uteciştilor, pionierilor, celor din unităţi militare sau instituţii
oficiale, era o avertizare gravă. Nu credem a fi îndrituiţi pe acest
aliniament al reprimării să ridicăm piatra acum, când milioane
de oameni au acceptat atunci, ca cetăţeni liberi, această
persecuţie, fără să fi trecut prin „furcile caudine” ale detenţiei,
şantajelor, hărţuirilor sistematice!...
Cetăţenii străini în vizita oficială sau privată în zona
Huşului erau riguros urmăriri – inclusiv cei de peste Prut –, ca
şi conaţionalii noştri care aveau relaţii cu străini ori se deplasau
peste hotare, atenţie mai mare „beneficiau” când mergeau în
Vest, în interes de serviciu sau în călătorie particulară. Prin anii
Lohanul nr. 14
'70, maiorul Constantin. Hriţcu, şeful Biroului Evidenţă de la
Inspectoratul Judeţean de Securitate Vaslui, de exemplu, făcea
exces de zel în această parşivă treaba, în care mobiliza intens şi
pe subalternii săi huşeni. Căpitanul Dumitru Grigoraş, de la
aceeaşi unitate teritorială a poliţiei politice se ocupa cu altceva:
supraveghea cu osârdie pe câţiva muncitori deportaţi acolo
pentru participare la revolta din Braşov din noiembrie 1987,
ameninţându-i, intimidându-i, supunându-i la presiuni psihice
pentru a-i sili să-şi aducă în Vaslui şi familiile.
Distincţia preferată de nostalgici comunişti între
„Securitatea rea”, compusă în principal din anchetatori-
torţionari, şi „Securitatea bună”, patriotică, care, pasămite,
proteja interesul naţional, nu rezistă la o analiză aprofundată.
Caraliii care desfăşurau aşa-zisă muncă „neutră” din punct de
vedere politico-ideologic (supravegherea procesului de
producţie, prevenirea fraudelor, sabotajelor, accidentelor,
spionajului ş.a.) urmăreau şi „starea de spirit”, nemulţumirile,
manifestările cu con ţinut protestatar, zvonurile, bancurile
„calomnioase” etc. Aceste chestiuni erau prompt transmise
ofiţerilor de la. informaţii interne, care le „valorificau” şi luau
„măsurile operative de rigoare”...
Însuşi „Jurământul” rostit de toţi cei încadraţi în Securitate
cuprindea formulări ca: „Jur să fiu luptător dârz, cinstit, curajos,
disciplinat, să păstrez cu stricteţe secretul profesional şi de stat,
să execut fără şovăire regulamentele militare şi ordinele
şefilor”. „Jur să urăsc din adâncul fiinţei mele pe toţi duşmanii
Patriei mele, R.S.R., şi ai poporului muncitor”. „Jur să fiu
devotat, bun luptător în cadrul Securităţii Statului..."
Una din importantele atribuţii ale organelor de securitate
era arestarea persoanelor despre care existau suspiciuni că.
acţionează împotriva regimului „democrat-popular”, respectiv
„socialist-revoluţionar”. Arestările se efectuau de către ofiţerii
Serviciului operativ integrat Direcţiei de filaj şi investigaţii,
până la 1 iulie 1956, iar după această dată subordonat Direcţiei
de anchete. La Huşi, în perioada masivelor arestări (1948-1952)
„Ordinul operaţional” era semnat fie de colonelul Gavril Birtaş,
şeful Direcţiei I din D.G.S.S., fie de locotenent-colonelul Tudor
Dincă, adjunctul (şi rivalul) colonelului Mişu Dulgheru (alias
Dulberger), „asul” Direcţiei de Anchete din Securitatea Statului,
fie de locotenentul major Petru Cristian, „aga” Secţiei I,
transmis unui „grup de legătură” format la Regionala Iaşi,
Bârlad, Vaslui (potrivit reorganizărilor administrativ-
teritoriale), şi de-acolo, de obicei telefonic şi cifrat, era
comunicat Huşului. Cu notificarea: „Secţia 7 se va conforma”.
Asta era regula generală, de la care abaterile, abuzurile,
excesele nu erau o rara avis.
În susmenţionata epoca de „glorie” a universalul
concentraţional roşu ce pluteşte într-o nebuloasă. de date, cifre,
contradicţii, imprecizii, omisiuni, se estimează că din 4-5
familii de români, una a avut un membru ţinut sub paza
aparatului represiv ori o victimă a prigoanei comuniste. Ceea ce
ar însemna că o persoană, având vârsta de peste 14 ani, din nouă
a suferit detenţie (din „culpă” sau fără nici o vină) pe chestii
politice, de conştiinţă. Din spectrul arestărilor, se mai
evaluează, aproximativ 10% ocupa reprezentaţii partidelor
„istorice”, ai social-democraţiei necomuniste, ai sionismului,
masoneriei, Restul aparţinea unor categorii sociale „fără culoare
de partid”, majoritate ţărani, intelectuali, tineri şi dreptei
radicale (legionarii).
În oraşul cu multe biserici, în împrejurimile sale, la o
populaţie de circa 17.000 de locuitori (în anul 1950), trecură
dincolo de gratiile arestului Securităţii, în perioada 1948-1952,
documentele vorbesc!, aproximativ 1.500 de concetăţeni /
coreligionari.
Îndată după ce Krasnaia Armia puse mâna pe urbea
noastră, tot ce se opunea sovietizării României primea
infamanta etichetă de „fascist” (pentru uzul extern) sau de
„legionar'' (pentru uz intern). Tot ce nu se supunea marxim-
leninism-stalinismului, gândirii materialiste, cădea sub
incidenţa „reacţiunii”, „duşmanilor poporului”,
„contrarevoluţiei”. Tot ce rămânea al fiinţei naţionale
neaplecate „sub vremi”, trebuia să suporte efectele răspicat
negative ale stigmatului nazismului, antisemitismului,
Octombrie 2010
şovinismului, terorismului ş.a.m.d. – procedeu facil de
„identificare” practicat de propaganda stângistă –, în timp ce
internaţionalismul proletar, bunăoară, agresiv, sfidător, aduna
laurii promovării social-politice. Paralel, se utilizau termeni
generici de „exploatator”, „duşman de clasă”, „chiabur” ş.a,
sinonimi pentru adversar al unei dictaturi inumane, al
totalitarismului, al abolirii democraţiei funcţionale şi de
apărător al libertăţii individuale şi naţionale.
Ulterior lui 23 august 1944, noile autorităţi „democratice”
din arealul Huşi (prefecţi succesivi: preot Al. Ardeleanu, D.
Florescu, Gh. Huţanu) „împrospătate” de „voluntari” din
diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca, Crişan”,
instruiţi şi îndoctrinaţi în U.R.S.S., au pornit o „vânătoare de
fascişti”, de antisovietici, anticomunişti, antonescieni etc. Cam
aceeaşi poliţişti şi jandarmi din guvernările anterioare, urmăreau
populaţia, făceau percheziţii şi razii, patrulau pe străzi, arestau.
Pe baza convenţiei de armistiţiu, pană la 20 octombrie
1944, prin „pravilă” a Comisiei Aliate (sovietice) de Control, au
fost arestaţi şi duşi în lagăre (între cei 1.357 de reţinuţi în toată
tara) o duzină de „antonescieni, antisovietici, legionari” huşeni.
În 27/28 decembrie 1944 erau internate în lagărul Caracal alte
1.200 de „elemente fasciste”, adică, în majoritate covârşitoare,
duşmani ai ocupaţiei bolşevice şi ai sovietizării ţării. Un număr
de cel puţin o sută erau din judeţul Fălciu.
La 21 ianuarie 1945, este publicată Legea pentru
urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război, urmată, după 6
martie 1945, de o alta similară, mai dură (i se adaugă
prevederea de condamnare a „vinovaţilor de dezastrul ţării”),
ambele semnate de regele Mihai I. În 11 martie 1945, se
efectuează „arestări speciale”, de foşti poliţişti. Primele unde de
şoc determină sute de huşeni să ia drumul temniţelor şi
lagărelor. Vocile conştiinţei naţionale româneşti sunt amuţite.
Îndrăzneţii plătesc cu libertatea, cu viaţa.
Arestări sporadice sunt operate şi în Huşi, în 1946, sub
pretext de „violenţe” comise în campania electorala şi în
desfăşurarea „alegerilor” din 19 noiembrie 1946. Sunt reţinuţi
de către Poliţia de Siguranţă Huşi avocaţii Ion Vicol, Constantin
Tabără, Emil Sofrone ş.a., în afara unor tineri bănuiţi de legături
cu organizaţii subversive din ţară. În noaptea de 7/8 martie 1947
sunt arestaţi reprezentanţi ai partidelor istorice: Vasile Melinte,
şeful P.N.Ţ. pe judeţ, Ioan A. Mitache, Gh. Olăreanu, Const. Al.
Holban, Panaite Bogdan, I. Tiron, alte personalităţi politice şi
intelectuale ale Huşului interbelic. De asemenea, spaţiul
carceral se ocupă cu acei care au avut funcţii importante în
intervalul septembrie 1940 – ianuarie 1941: avocaţii Victor
Corbuţ, prefect; Constantin Onu, primarul oraşului; D. D.
Condurache, comandantul legionar al judeţului, cu cei mai
„periculoşi” foşti şefi de cuib. Isteria „antifascistă”, întreţinută
de propaganda gauchistă, creează disfuncţionalităţi în societate
şi drame mari, personale, familiale.
Curând sunt luaţi cu duba neagră (şofer plutonierul
Pruteanu) anumiţi demnitari locali dinainte de 1944: colonel I.
Lazăr, comandor I. Hâncu, colonel Gh. Nicolau, avocat
Dumitru Poroşnicu, colonel Vasile Costăchescu, ex-prefecţi,
colonel Gh. Andrian, preot M. Bejenaru, foşti primari (ultimul
şi director al Liceului „Cuza Vodă”). Familii prestigioase,
Lupu, Vântu, Şendrea, Botez, Melinte etc. sunt „consemnate”
de către serviciul secret. Tinerii studioşi nonconformişti capătă
„statutul” de „suspecţi”.
Modul în care erau operate arestările avea la bază
instrucţiunile emise de conducerea Securităţii. Astfel, după
culegerea materialului informativ, ce cuprindea date
cvasicomplete despre „bandit” şi activitatea sa „criminală”,
„infracţională”, trebuiau obţinute elemente de identificare,
fotografii, semne particulare. Toate aceste informaţii secrete
erau folosite pentru a se realiza o sinteză necesară startului
operaţiunii propriu-zise de arestare.
După aceea, se stabileau echipele ce urmau să participe cu
maximă rapiditate, mijloacele de locomoţie necesare, precum şi
ora - de obicei nocturnă - când trebuia să aibă loc evenimentul
poliţienesc. În perioada stalinistă, de pildă, echipele aflate sub
patronajul locotenentului V. Murgoci, erau de obicei constituite
din „gradaţii": Grigore Cocindău, Petre Cocindău, S. Marcus,
87
Gh. Vieru, Dumitru Costin, Gh. Marin, Itale Dematei, I.
Viţelaru, Zissu Schaffer, Budacu, Avarvarei, Norică, Panciu,
Gheorghiu, Prepeliţă, Arhiri eiujdem farinae.
Pe teren, echipa – dirijată de un „şef” – intra imediat în
dispozitiv, se blocau intrările şi se supravegheau ferestrele
clădirii vizate, toţi locatarii imobilului erau adunaţi într-o
cameră, după care se trecea la identificare. Operaţiunea
continua cu o expresă percheziţie corporală şi domiciliară, erau
ridicate persoanele „încriminate”, eventualul material
„compromiţător”. De mandat de arestare şi autorizaţie de
percheziţie nu era „imperioasă nevoie”. Cabinetul de instrucţie
de pe lângă Tribunalul Fălciu nu se complica cu atari aprobări
formale, prisoselnice... Chit că locotenentul Constantin Ştefan,
cu „răspundere” în problemă, solicita uneori, pentru a se păstra
aparenţele, acest act juridic „inutil”.
O operaţie de amploare de acest gen (conform ordinului
nr. 5, din 13 mai 1948) se desfăşură în noaptea de 14/15 mai
1948, începând cu ora 2, când în toata ţară fură capturaţi
12.000-15.000 „duşmani ai poporului”, în majoritatea lor
zdrobitoare tineri (studenţi, elevi). În Huşi, la acea dată ori în,
zilele următoare, au devenit „prizonieri politici": Titi Voluşniuc,
Ştefan Râpă, fraţii Ghicu, Mircea Voloacă, Ghiţă Plop, Valeriu
Sârbu, Todiraşcu, Fetie, Clementovski şi alţi tineri din „Frăţiile
de Cruce"', „pepiniera” Mişcării Legionare care activa
clandestin. Unul dintre arestaţi, Nicolae Cobălaş (basarabean de
origine), care e prins într-o locuinţa de pe strada Ştefan cel
Mare, nr. 9, era una din căpeteniile „Gărzii de Fier” ieşene. El a
fost executat în 1954, în urma unui proces înscenat în Bucureşti,
în lotul „reeducatorilor” piteşteni. La Vaslui, era încarcerat
atunci un tânăr foarte capabil Constantin D. Iulian (a fost
deţinut politic apoi 13 ani), împreună cu FDC-istii din „Grupul
Vaslui” (A. Olaru, C. Dănilă, M. Târnoveanu, P. Sumănaru, M.
Lapteş, I. Dimitriu, I. Gruia) ce avea legături nedesconspirate cu
huşenii, toţi formând un curent puternic de rezistenţă
anticomunistă. Altminteri, C. Iulian, ajuns profesor doctor, este
actualmente preşedintele Federaţiei Asociaţiilor Foştilor
Deţinuţi politici Anticomunişti din România”.
Arestaţii erau transferaţi după anchete preliminare la
închisoarea Suceava, unde, de regulă, în acel timp avea loc
procesele. Ulterior, locaţia s-a mutat în Galaţi, iar mai târziu la
Iaşi. Bârladul era numai arest de tranzit.
În acelaşi interval au fost întemniţaţi studenţi huşeni ce
activau pe ascuns la Iaşi într-o organizaţie de factură ţărănistă
(manistă), printre care au dat de furcă organului represiv local:
Eugen Otparlic, Victor Stan, Sergiu Profir, Constantin
Acatrinei, George Idriceanu, Ioan Leon. Tineretul liberal
opoziţionist nu a creat probleme deosebite în Huşi Securităţii, în
pofida tradiţiei brătieniste a ţinutului. Social-democraţii,
aproape in corpore, au dat fuga în tabăra comunistă, cu căţel şi
purcel. Aşa că, în privinţa lor, poliţia politică putea fi „liniştită”
cvasitotal.
Noaptea de 2/3 martie 1949 consemnează arestarea şi / sau
evacuarea a 7.804 de moşieri şi a membrilor lor de familie, în
urma Plenarei C.C. al P.M.R., care-a hotărât colectivizarea
agriculturii. În judeţul Fălciu sunt afectaţi dramatic proprietari
(mari şi mijlocii) din reşedinţa de judeţ, din localităţile Arsura,
Avereşti, Epureni, Duda, Gugeşti, Vutcani, Fălciu, Drânceni,
Din file de arhive
Stănileşti ş.a. În unele dintre ele se derulează revolte spontane,
acţiuni de protest, „tulburări”, motiv „serios” ca organul terorist
al statului „democrat-popular” să intervină ca atare. Şi a
intervenit. În forţă şi cu brutalitate „umanist-socialistă”. Cu
ajutorul Miliţiei (comandant era pe acea vreme în Huşi,
locotenentul major S. Kendler), cu ajutorul Armatei Regulate.
Pe bază de ordin sever de la împăratul roşu... Familiile
Polihroniade, Vericeanu, Poroşnicu, Otparlic, Poghiceanu,
Munteanu etc. avură de suferit consecinţele urii de clasă. Le
urmară mii de ţărani închişi în perioada cooperativizării, până în
1962. În 5/6 mai 1950, „noaptea foştilor demnitari”, rămăşiţe
ale ex-funcţionarilor importanţi ai statului „burghezo-
moşieresc”, care scăpaseră de valul arestărilor anterioare (în
Huşi, nu prea mulţi „norocoşi”) s-au trezit încătuşaţi. În noaptea
următoare arestul Securităţii se umple cu 20 de elevi, aproape
toţi minori, care constituiseră un grup clandestin anticomunist la
 88
liceul mixt, rebotezat „şcoală medie”. Peste un an, la 5 mai
1951 e „decroşat” nucleul rămas nedepistat de „organ”, compus
din 14 elevi, ce i s-a dat denumirea „Gărzile albe”.
În noaptea de 18 spre 19 iulie 1952, orele 0,30, se
declanşa operaţiunea de reţinere a elementelor legionare,
însemnate cu „XX”, adică „periculoase şi fanatice” şi a foştilor
poliţişti. Securitatea raionului Huşi primeşte de la regionala
Bârlad lista nominala a celor ce urmau să fie ridicaţi pentru a fi
închişi sau condamnaţi administrativ şi trimişi în „colonii de
muncă” la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Această „evidenţă a
elementelor duşmănoase” ce cuprindea 417.916 nume de
oameni în viaţă, încă liberi din toată ţara, teritorial viza:
legionari care-au deţinut funcţii de conducere, foşti lideri locali
ai partidelor istorice, persoane „ostile” pe linia cultelor şi a
sectelor, ex-deputaţi, senatori, prefecţi, pretori, primari între anii
1918 şi 1945. La Huşi, operaţiunea a decurs fără „evenimente
ieşite din comun” şi s-a soldat cu peste o sută de arestări. Ea a
dus la reţinerea unor rude până la gradul al II-lea ale celor
băgaţi în puşcărie.
Era planificat şi un al doilea val de arestări masive, dar el
nu a mai avut loc: amploarea lor deja fusese în măsură să
tensioneze populaţia până peste limitele suportabilului.
La 15 august 1952, măsurile de arestare, extinse mai ales
la ţară, au afectat „chiaburi”, gospodari mai înstăriţi,
„tăinuitori”, „provocatori”, „aţâţători”, „uneltitori la răzvrătire”
împotriva colectivizării forţate. Cad victime, în raionul Huşi
câteva sute de persoane, care sunt expediate la tribunalele
militare şi apoi în lagăre de muncă (gulaguri).
Probabil moartea lui Stalin (martie 1953) şi procesul lui
Beria au stopat pentru moment arestările în masă. Revoluţia din
Ungaria (1956) a redeşteptat „vigilenţa revoluţionară” a
gealaţilor de la Secu’. Deşi, la nivelul Huşului, reţineri
„spectaculoase” de persoane „suspecte” nu se înregistrează. Însă
la 14 iulie 1958, aproape din senin se stârnesc zvonuri şi
alarme, iar vociferările, şoaptele spaimei, tropotele securiştilor
şi zgomotele lugubre ale autodubelor anunţând violenţa roşie a
revoluţiei, se năpustesc iarăşi în picaj asupra oraşului dintre vii
şi grădini: era ultima undă de şoc poliţienească din istoria
recentă a Huşului. Arestări „în trombă” nu se mai execută decât
în „situaţii excepţionale”. Dar ele nu lipsiră, cel puţin până la
Decretul de graţiere din vara lui 1964...
Totuşi, Securitatea din Huşi întocmeşte planuri de măsuri
pentru prevenirea şi contracararea „activităţii duşmănoase”
desfăşurate împotriva partidului şi statului „sub acoperire
religioasă” (urmare a Decretului din 25 octombrie 1959 de
înăsprire a campaniei contra misticismului), pentru însuşirea
concluziilor reieşite din cuvântările lui Ceauşescu din 1967 şi
1968 referitoare la abuzurile Securităţii în primele două decenii
de funcţionare, pentru prelucrarea „tezelor” din iulie 1971,
pentru anihilarea influenţelor aşa-zisei secte „Meditaţia
transcendentală” etc.
De asemenea, sunt elaborate programe de măsuri pentru
supravegherea informativă a foştilor deţinuţi politici din Huşi şi
împrejurimi şi a familiilor lor, pentru limitarea numărului
huşenilor ce ascultă posturi de radio străine în limba română,
„norme” privind competenţele, atribuţiile şi sistemul de avizare
a persoanelor care sa deplasează în străinătate în interes de
Din file de arhive
serviciu sau personal, ale celor susceptibili a cere azil politic în
Occident, „directivă” cu privire la racolarea, retribuirea şi
exploatarea informatorilor Securităţii teritoriale, inclusiv
membri de partid ş.a.
Din acestea şi multe altele racile, poliţia politică se
confunda cu tirania, cu nedreptatea, cu silnicia, cu persecuţia, cu
asuprirea şi era negreşit legată de mister. Cu toate că nu era fără
cusur! Supunerea oarba şi totală a multor concetăţeni la acest
sistem terorist nu prezenta o garanţie, o soluţie şi, sub prisma
permanenţelor spiritului naţional şi creştin, e net
condamnatorie. Chiar dacă teama era molipsitoare, iar voinţa de
supravieţuire „bună” scurtcircuita toate perspectivele libertăţii,
ale drepturilor omului!
Apoi, Securitatea anilor 60-70-80, spre deosebire de
„vechea” poliţie politică de tip sovietic, nu-i mai interesată
precumpănitor în a pune stăpânire de trupuri, în a prinde
Lohanul nr. 14
„adversarii” în lanţuri şi în cătuşe (procedee desuete, „puerile').
Închisoarea deveni un caz limită, o situaţie excepţională. Cum
oare? Nu se mai recurge la metode punitive şi unelte directe
(carcere, beciuri, bătaia la tălpi, tortura neîntreruptă), ci la
deţinerea controlului sufletelor, al minţilor, al lăuntrului inşilor,
ai facultăţii creatoare a cugetului intrat în panică. Frica,
nenumită, ajunse entitate cvasigeneralizată şi autonomă.
Majoritatea huşenilor, în dorinţa aparatului de Securitate, era
sortită înainte de decembrie '89 a se închina – eventual
prosternată şi tremurând – unei zeităţi (familiei dictatoare
Ceauşescu, partidului unic, materialismului jegos, ţării
socialiste pentru veşnicie). O teroare instituţionalizată,
umilitoare, care nu-i mai ajungea supunerea, voia desfiinţarea
celor mai mărunte rămăşiţe ale respectului de sine, mândriei,
demnităţii.
E drept să recunoaştem, huşeni din cei terorizaţi astfel, au
ajuns să se asemene cu uneltele opresive. Li s-au condiţionat
reflexele, au fost aduşi la numitorul comun. Şi astăzi, „regretă” ,
contagios, autoritarismul sistemului politic totalitar! Poliţiei
politice comuniste, trebuie să concedem, nu îi poţi acum dovedi
neculpabilitatea: însăşi fiinţarea miilor de victime este
incriminatorie!
Încă din august 1948 Securitatea din Huşi, care avea un
număr variabil pe parcursul timpului, de aproximativ 30 de
angajaţi „titulari”, dispunea pentru efectuarea anchetelor de un
„birou” specializat, subordonat iniţial Direcţiei a V-a Cercetări
Penale din D.G.S.S., mai târziu Direcţiei de Anchete a instituţiei
centrale. Faimoşi „dirijori” ai acestora eu fost coloneii Mişu
Dulgheru şi Francisc Butyka, iar la Regionala Iaşi, locotenentul
major Lara Leferman, la Bârlad – colonelul I. Mihalcea, la
Judeţeana Vaslui – locotenent-colonelul Vasile Cojocaru et
comp.
Cadrele care-şi desfăşurau activitatea la „biroul de
anchete” aveau în genere un grad de pregătire şi cunoştinţe
generale reduse, dar se pretindea că lipsurile erau compensate
de „puternicul lor entuziasm revoluţionar, de fondul sănătos şi
de puterea de muncă pusă în slujba nobilelor idealuri ale
socialismului şi comunismului, viitorul de aur al întregii
omeniri”! Tehnicile de bază ale muncii de anchetă erau
„clasice”, „consacrate” pentru un regim represiv: ameninţări,
bătăi, schingiuiri, alte acte de violenţă fizică şi presiune psihică.
Torţionari „de elită” huşeni, locotenentul Avram Iuclea,
sublocotenentul Italo Dematei, sergentul major Gh. Vieru, au
făcut prin anii '50 sinistră carieră. Totuşi, la Huşi nu s-a sărit
calul, măsurile dure n-au depăşit o anume limită şi nu s-au
înregistrat cazuri de moarte violentă în decursul anchetelor,
urmare directă a lor sau din pricina tratamentului în locul de
detenţie şi de cercetări. Interogatoriile, confruntările, declaraţiile
verbale ori scrise reflectă îngustimea intelectuala, obtuzitatea
ofiţerilor şi subofiţerilor anchetatori. La Securitatea huşeană
tortura fizică consta în diverse forme de bătaie, cu bâte, răngi,
vergele de metal, bastoane de cauciuc, aplicate şi persoanelor de
sex feminin (de altfel, puţine) bănuite sau culpabilizate. Se
adăugau şocurile electrice, lipsirea de hrană şi apă, refuzul
îndărătnic de satisfacere a unor nevoi fiziologice elementare,
obligarea de a sta ore în şir în picioare, nemişcat în poziţii
chinuitoare.
Privitor la tortura psihică, menţionăm ancheta în tură
(timp de 15-20 de ceasuri, de preferinţă nocturne), privarea de
somn şi utilizarea unor droguri, încercările de intimidare,
ameninţările, înjurăturile (Gh. Vieru, de exemplu, era „maestru”
sub acest aspect), izolarea totală (la „neagra”), simularea
execuţiei.
În situaţia în care ancheta nu „mergea” se apela la sprijin
de „înaltă calificare” (!), de la Iaşi (L. Leferman, P.
Cernichevici, Lică Kaufman) şi de la Bucureşti (locotenent Ion
Cristea, maior Samuel Antoniu, locţiitorul lui Dulgheru).
Cu trecerea timpului, metodologia a „avansat” şi la Huşi.
Au intrat în practica Securităţii anchete „moderne”, „ştiinţifice”,
„rafinate”, „tehnicizate” etc., nu ca ne vremea lui Ilie Păduraru,
Al. Pascal, D. Panait, Gh. Mititelu, Ion Angelescu, Weiss şi alţii
de aceeaşi teapă.
Cenzura secretă a corespondenţei şi a coletelor poştale era
Octombrie 2010
realizată de Serviciul „F”, care avea ca atribuţii controlul
amănunţit al trimiterilor poştale externe şi interne, cu concursul
funcţionarilor „de încredere” ai Poştei a cărei conducere era
complice. În localul al acesteia, la etaj, în vecinătatea biroului
de cartare, asigurându-se conspirativitatea necesară, se instalau
lucrătorii Securităţii din acest sector, la orele 6,10 dimineaţa la
5 după-amiaza. Ei organizau selectiv (scrisorile vizate deschise
nu se citeau cuvânt cu cuvânt) operaţiile: degumare, control
fizico-chimic, recondiţionarea şi predarea în circuitul poştal.
Sesizarea problemelor rezultate din activitatea cenzurii se făcea
prin referate, sinteze ş.a.
Tehnica operativa (T.O.), adică ansamblul de metode şi
mijloace, aparatură destinate interceptării discuţiilor purtate de
persoanele urmărite a fost utilizată în Huşi cu deosebire cu
începere din anii '60. Serviciul „T”, la cârma căruia s-au
succedat diferiţi ofiţeri-responsabili ce erau schimbaţi (?)
sezonier, instala în mod secret aparatură în locuinţe private şi în
clădiri (instituţii) oficiale, în „cooperare”, în complicitate,
adesea, cu angajaţi „de nădejde”, „patrioţi”. (sic) de la
Telefoane. În oraşul nostru, interceptările realizate, fără
respectarea procedurilor legale, deveniseră practică curentă,
intimitatea şi drepturile cetăţenilor fiind încălcate, până în anul
1990 (oare, până în 1990?!?) în mod flagrant. După studiul
documentelor se întocmea un raport de către ofiţerul
coordonator, în care se menţionau aspectele de interes operativ
şi informaţiile de noutate.
Documente istorice tecucene
Ion N. Oprea – Iaşi
restigioasei instituţii ieşene, la întemeierea
„P căreia a pus umărul logofătul şi poetul Costache
Conache, spre informarea cercetătorilor
interesaţi de trecutul unor aşezări din sudul Moldovei, Iaşi, 13
iulie 2010”, aşa sună dedicaţia lui Ştefan Andronache care
depune la Arhivele Naţionale ale României – Serviciul judeţean
Iaşi cele trei volume ale sale (162 + 241 + 264 p.) din
„Documente istorice tecucene”, 2001, cuprinzând secolele XVII
– XIX, editate de Biblioteca Municipală „Ştefan Petică” Tecuci.
Satisfacţie dublă, deşi târzie, ca o instituţie scumpă a
cojudeţului meu de existenţă administrativă, care are puterea şi
cutezanţa, cu reuşită, să tipărească o carte, când suratele lor,
altele cu mari pretenţii existenţiale, n-au bani să-şi achiziţioneze
măcar cărţile, opere ale autorilor locali, spre folosul cititorilor
proprii. Dar asta e altă problemă, de politică culturală…
După ce autorul – Ştefan Andronache – mulţumeşte
domnilor dr. ing. Gheorghe Lazăr, primarul municipiului
Tecuci, profesorului Ioan Corneschi, viceprimar, pentru
sprijinul acordat în elaborarea lucrării – de un fel deosebit, zic
eu – oferă cititorilor, cu generozitate, şi un substanţial „Cuvânt
înainte”, adresat nouă cititorilor, făcându-ne părtaşi la aventura
cutezanţelor sale, devenite o operă.
Avid după informaţii cu privire la satul natal – am spus,
într-altă parte, sunt tecucean prin structura actuală administrativ-
teritorială, Priponeşti – Tecuci – Galaţi, astăzi cărţile lui Ştefan
Andronache m-au captivat din primul moment când le-am găsit
expuse la vederea cercetătorilor de la instituţia ieşeană, primitoare
a lor. După cum confirma şi domnia-sa, autorul, „cunoaşterea
prin mijlocirea documentelor” a locurilor, însemnând istorie,
ştiinţă dar şi multă cultură, interesul nostru e intens. Dacă istoricii
Nicolaie Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, B.P. Haşdeu sau
89
Logistica (sistemul de evidenţă şi arhivă securistică
locală) cuprinde, în principal, documente ce interesau poliţia
politică: dosare de evidenţă pe obiectiv sau pe problemă pentru
întreprinderile şi instituţiile zonei geografice de competenţă;
dosare de verificare a persoanelor care prin preocupări ori prin
antecedente politice reprezentau un pericol pentru regimul
comunist; dosarul de urmărire informativă (DUI) privind
acţiunile „ostile” întreprinse de anumite persoane; dosare de
urmărire locală şi dosare de urmărire pe ţară pentru persoane
dispărute din localitate; dosare de anchetă, înaintate justiţiei;
dosare de reţea (personale) pentru informatorii din „agentură'.
N.B. Aceste documente deveniră cu timpul mijloc eficient de
manipulare, falsificare, obturare!
Simptomatic, între aceste documente nu figurează numele
unor unităţi „productive” de la care vistavoii Securităţii huşene
se aprovizionau (I.A.S., vinoteca Liceului Agricol, M.A.T.-
urile, C.A.P.-uri „mănoase” ce alimentau şi pe activiştii de
partid, pe mai-marii lor, sectoare zootehnice şi piscicole
(Râşeşti, Pogăneşti, Avereşti), crame şi „rezervaţii” de
vânătoare, unităţi comerciale şi de servicii (ca „21
Decembrie”)... Idem, nu erau înscrişi prin „listele negre”
persoane care „se aveau bine”, cochetau, băteau în strună sau
făceau jocul Securităţii din nu importă ce motive... Citind cu
multă luare aminte textele „organului” îţi sare-n ochi realităţi şi
personaje huşene grijuliu tăinuite...!
Nicolaie Iorga au ştiut şi au reuşit să şteargă colbul uitării de pe
atâtea documente trecute ale vremii şi să ni le păstreze,
corectându-le, completându-le şi actualizându-le, un Mihai
Costăchescu, profesor al multora încă în viaţă, rămâne drept „cel
mai mare editor de izvoare româneşti”. Puse la îndemnă-ne…
pasiunea şi interesul nostru pentru istorie se completează cu ceea
ce au scris Alexandru Papadopol Calimach şi alţi erudiţi ca
Teodor Codrescu sau Gheorghe Ghibănescu – cu ale lor
documente moldoveneşti, dar, pentru noi tecucenii, şi cu
realizările profesorilor C. A. Stoide şi Constantin Solomon care,
din 1938 şi până în 1942, au pus în circulaţie aproape 300 de acte
privitoare la perioada 1575-1870, înmănunchiate în trei volume
de „Documente tecucene”, utile specialiştilor, dar şi celor ce vor
să se informeze pentru a zidi monografia localităţii natale.
Răspuns la ceea ce cerea cândva Iorga: istoria oricărei localităţi
este istoria ţării, iar când fiecare localitate îşi va avea monografia
ei, istoria ţării va fi completă sau autentică, l-am tradus în
cuvintele mele pe marele savant şi patriot – Nicolae Iorga.
Având ca imbold seria Colecţiei „Documenta Romaniae
historica”, seria A Moldova, editată de Institutul de Istorie şi
Arheologie „A.D. Xenopol” din Iaşi, autorul rămâne fidel
punerii în valoare a altor şi altor lucrări inedite privind zona
Tecuciului. După cum singur mărturiseşte, plecând de la
inventare, precum „Documente moldoveneşti”, „Manuscrise”
şi…”Achiziţii noi”, la zestrea Arhivelor Centrale, dar şi la fişele
Din file de arhive
de „Documente istorice” de la Cabinetul de Manuscrise al
Bibliotecii Academiei Române – ca repere de lucru – interesul
cercetătorului s-a amplificat, reluând alte şi alte documente,
peste 2500 la număr cele cercetate şi aprofundate, dintre care au
rămas selecţionate şi redate nouă, în cartea de care ne ocupăm,
doar o parte din ele. Suficiente să ne reţină atenţia prin
conţinutul lor la lucrări de anvergură ştiinţifică şi practică.
Îndestule ca să ne cheme la lectura lor: cărţi domneşti de danie,
de întărire sau de slobozenie, zapise de vânzare sau de
cumpărare, cărţi de judecată, mărturii de cercetare sau hotarnice
etc. Utilitatea lor stă în înseşi legitimarea curgerii în timp a
proprietăţii şi a deţinătorilor ei în localităţi ca Răchiteni sau
Stănişeni, Brăhăşeşti, Ţepu, Buciumeni, Nicoreşti, Ţigăneşti,
Matca, Drăgăneşti, Trohoneşti, Fântânele, Şerbăneşti ş.a.
Tot atât de interesant şi util activităţii de cercetare şi
 90 Lohanul nr. 14
Grafică de Cristian Marcu – Bucureşti

punere în pagină de carte explicativă, este măsura luată de autor ca

fiecare volum să aibă indicele de nume ale personalităţilor şi
localităţilor, cuprinderea cârmuitorilor timpului (primari, ispravnici
etc.), explicarea unor cuvinte şi expresii slave, folositoare şi
viitorilor autori ai monografiilor aşezărilor noastre. Ele au meritul
De prin pagini de reviste…
că îmbogăţesc şi completează munca înaintaşilor la care m-am
referit: îndeosebi a profesorilor Stoide şi Solomon, ultimul un
vrednic fiu al comunei Avrămeşti – Tutova. Prof. Lina Codreanu – Huşi
Cât de importante sunt documentele oferite nouă,
vrâncenilor şi tecucenilor, mai ales, de autorul citat, indicăm
spre lectură doar pe cele din 23 mai 1758, prin care „Scarlat eed Back”, revistă de experiment literar, Iaşi, nr.
Ghica, domnul Moldovei, întăreşte mânăstirii sfântul proroc
Samuil din Focşani stăpânirea asupra moşiei Târgului Tecuci”
(vol. II, p. 105-108) şi pe cel din 30 august 1817 referitor la
„F 8-9, august-septembrie 2010. Daniel Corbu în
„Mândria de a fi român sau neostenita cavalcadă
a formelor fără fond” preia un titlu din publicistica eminesciană
„Banul Petrache Negrea (care) dă mărturie hotarnica lui Vasile („Timpul”, 1878) şi nu ne surprinde când conchide că, după 123
Costache, vel logofăt, pentru moşia sa din locul Târgului Tecuci de ani, „nimic nu s-a schimbat” în viaţa noastră politică, socială,
ce fusese împresurată de cele ale mînăstirelor „Prorocul Samoil economică ori culturală. Frazele eminesciene, care curg în
din Focşani şi Răchitoasa” (vol. III, p. 83-84). cavalcadă, exprimă adevăruri atât de „aproape” de noi, atât de
Despre Priponeştii mei, ca şi în cărţile Stoide – Solomon, actuale, încât ne-
n-am găsit ceva consemnat nici în cărţile lui Ştefan Andronachi. ntrebăm dacă Emines-
M-am oprit, ca lector, la marginea satului, ca şi autorii, cu nu ne este „con-
cercetătorii în cauză. La 8 februarie 1828, scrie Andronachi, temporan”. Suita de
„Isprăvnicia ţinutului Tecuci confirma faptul că preotul Ioan interogaţii retorice a
Onica din Gohor, vecin Priponeştilor (Gohor, satul lui Nicolae editorialistului ne
Stelian Beldie care pe la anul 1941 conducea „Curier ieşean”, adânceşte amărăciu-
publicaţie la care au colaborat şi Gheorghe Chiper – cu nea de a vedea şi noi
pseodonimul Gh. Serdaru-Dinograncea –, George Lesnea, Aurel zi de zi „formele fără
Din file de arhivă

Leon, Constantin Ciopraga, Traian Ghiorghiu, Petrea Andrei, fond”. Interesante

Ştefan Bîrsănescu, Otilia Cazimir, Al. Piru, August Scriban, sunt eseurile semnate
Nicolae Ţaţomir ş.a.) a avut partea sa de moşie din bătrânul de Delia Pop (un
Sterpu pe care neamurile lui i-au vândut-o şi nu i-au mai „posibil decalog al
înapoiat-o la răscumpărare” (vol. III, p. 124-125); dar şi ca la 30 postmodernităţii”),
iunie 1850 despre „Pământul de baştină şi cumpărătură care i se Adrian Dinu Rachieru
cuvine (altuia) lui Ioniţă Chirvăsuţă din Gohor” (p. 204-205). (Eminescu şi „cano-
Care dintre vrâncenii sau tecucenii de astăzi vor să nul literar”), Violeta
Recenzii

meargă pe urmele strămoşilor lor, să afle ce au însemnat Tipa (despre opera

aşezările sau oamenii timpurilor de mult intrate în eternitate, ionesciană), Geo
citească volumele lui Ştefan Adronache despre „Documente Vasile („estetica ba-
istorice tecucene”. Cele trei cărţi, oferite de el Arhivelor rocului”). Asemenea,
Statului – şi nouă – ca şi cărţile Stoide – Solomon, sunt o mare emoţionante par evo-
bogăţie spirituală de care autorul şi editorii pot fi mândri, iar cările despre estetici-
noi, cititorii, nu ne vom mai putea lipsi de ele niciodată… anul Alexandru Husar
Octombrie 2010
(1920-2009) şi, mai ales, despre „Don Cezarul” poeziei contem-
porane, care, scrie Mircea Radu Iacoban, „a murit cu zile”. A
nemurit, adăugăm noi şi completăm cu versurile acestuia din
Arlechinul: de ce don Cezar/ n-ai rămas paiaţa/ pe care-atât de
mult o speriam/ vorbindu-i noaptea despre moarte/ şi despre
morţii care singuri dorm? (…)
A nu se trece cu vederea interviul luat de Claudiu Târziu
lui Basarab Nicolescu. Savantul mărturiseşte că în epoca
modernă nu se poate vorbi separat de ştiinţă ori de religie:
„Pentru mine credinţa fără ştiinţă este ca un surd, iar ştiinţa
fără credinţă este ca un orb. Pentru ca orbul să vadă şi surdul
să audă, trebuie să dialogheze”. Sau „Unii îl confundă pe
Dumnezeu cu un inginer care a făcut lumea cu mâinile sale.
Creatorul e dincolo de ceea ce mintea umană îşi poate imagina
despre Dumnezeu. Dumnezeu nu a făcut în detaliu lumea, ci i-a
creat condiţiile să apară. Evoluţionismul şi creaţionismul pot să
meargă foarte bine în paralel. Nu trebuie să interpretăm textele
biblice în sens literal. Interpretarea literală îi amputează lui
Dumnezeu transcendenţa”.
 „Dunărea de Jos”, revistă lunară a Centrului Cultural
„Dunărea de Jos”, Galaţi, nr. 102, august 2010. Multe afirmări
de persoane feminine, nu neapărat prin poezie: Alina Beatrice
Cheşca, Adina Fuică, Simona Frosin, Clara Mărgineanu,
Nicoleta Onofrei,
Claudia Samoilă).
Diverse cronici lite-
rare poartă semnă-
turile lui Nicolae
Colceriu, Petre Rău,
A.G. Secară. Pentru
primele trei romane
Suburbii municipale
ale ieşeanului Emili-
an Marcu (acum sunt
deja cinci!), Ioan
Toderiţă semnează
cronica literară, din
care extragem: Emili-
an Marcu este ade-
ptul principiilor
naturaliste în abor-
darea acestei con-
fruntări . Înlocuieşte,
răsturnând oglinzile
în oglinzi, înainte de
risipirea lor în lume,
înlocuieşte legităţile
sociale cu cele biologice. Abandonează supranaturalul,
ridicând natura la rang suprem. Viaţa morală fiind deseori o
prelungire a vieţii biologice, în special la nivelul definirii
binelui-aristocrat, răului-plebeu. Lăudabilă atitudinea de
popularizare a valorilor spirituale gălăţene prin publicarea unor
fişe de dicţionar despre scriitori, artişti plastici, etnologi ş.a.,
incluşi în dicţionarele de specialitate. Iconografia este dominată
de figurile lui Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, prezenţi, în
iunie, la Zilele Editurii Humanitas la Galaţi.
 „Pro Saeculum”, revistă de cultură, literatură şi artă,
Focşani, nr. 5-6, 15 iulie – 1 septembrie 2010. Evenimentul
aniversar „D.R. Popescu – 75” adună în prima parte a revistei
interviuri, analize şi interpretări, amintiri şi medalioane literare
şi urările cuvenite, care aduc în atenţie personalitatea
prozatorului şi dramaturgului, eseistului şi publicistului
Dumitru Radu Popescu. (Se cuvine a aminti că polivalentul
scriitor a onorat urbea Huşilor prin prezenţa Domniei sale în
martie 2004, prilejuită de lansarea cărţii Mirelei Marin despre
opera scriitorului – Universul prozei contemporane. Utopia şi
antiutopia valorii). Din interviul realizat de Mircea Dinutz
putem urmări traiectoria formării artistului: „La început a fost…
poezia!”; „Cornel Regman mi-a citit… poeziile şi… proza… Şi-
a zis: «Prozatorul e mai bun decât poetul… Vei fi prozator! »”;
[...] „Ei, poezia!... Am lăsat-o eu, m-a lăsat ea – asta e situaţia!/
Însă de teatru nu… m-am lăsat!” La finalul dialogului
91
descoperim atitudinea camilpetresciană şi responsabilitatea
scriitorului D.R. Popescu, cel care face din arta scrierii o
profesiune de credinţă: „Unde mă simt acum mai acasă?! Nu
ştiu precis! Oricum, chiar dacă scriu un articol de două file, nu
vreau să rămână în afara … Ideii!”
La categoria „Eseu”, despre „Mioriţa” scrie, cu metodă,
Ion Lazu, despre Ion Barbu (fragmente) – Th. Codreanu, despre
„Mara” lui Slavici – Ion Roşioru, despre poetul LIS
(continuare) – Tudor Cicu, despre jurnalul lui Adrian Marino –
Mircea Popa. Secţiunea „Vrancea literară”, constituită într-un
fel de revistă-în-revistă, promovează un buchet de scriitori ai
locului: Doina Popa, Adrian Botez, Mircea Dinutz, Ioan
Dumitru Denciu, Ana-Maria Cornilă Norocea, Carmina Simona
Stoian, Mihaela Croitoru, Alexandra Alstanei ş.a. Nişa
publicistică e un model de fereastră ce dă dintr-o cetate spre
alta, întrucât se află şi aici poezie, eseu, proză, articole de
atitudine, comentarii critice, recenzii şi cronici literare. Apoi, o
consistentă foiletare a revistelor făcută de Radu Costea oferă
spicuiri informative pe o hartă spirituală foarte generoasă, care
plimbă cititorul în varii centre de cultură, de la Satu Mare la
Constanţa, de la Timişoara la Iaşi. Nu e uşoară nici truda de citi
şi de a adnota pe
seama noutăţilor edi-
toriale, aşa cum pare
că o face lesnicios şi
discret Dinu Mirea în
Breviar editorial.
Cronicile / croniche-
tele surprind esenţa
cărţilor într-un limbaj
critic elevat, cu o
sprintenă orientare şi
o profundă cunoaş-
tere a valorilor lite-
rare contemporane,
proiectând discuţia
asupra temelor, moti-
velor literare, particu-
larităţilor de stil,
viziunii artistice a
autorilor. Nu-i la
îndemâna oricui să se
exprime ritmic şi
responsabil asupra a
6-8 cărţi dintr-o dată.
De altfel, cred că
toate aceste impresii de lectură pot constitui material consistent
pentru un viitor volum de foiletoane literare.
 „Realitatea în diaspora”, anul V, nr. 41-42, august-
septembrie 2010, Galaţi. Publicaţia e un „supliment pentru cei
13 milioane de români din diaspora”. Grăitor! Nu întâmplător
cunoscutul Andrei Pleşu semnează aici un pilule aforistice
despre situaţiile contradictorii dintre formă şi fond din viaţa
românilor. Iată câteva secvenţe din articolul România
paradoxală: O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte
buni şi spitale foarte proaste… E inexplicabil cum poţi avea
medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul
necesar pentru a-şi face meseria onorabil. Şi totuşi şi-o fac.
Medicul te salvează, „sistemul” te omoară. Sau: Mai departe:
ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite
olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul
autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile
sunt delabrate şi salariile mici. Şi exemplele ar putea continua.
De reţinut, paginile omagiale pentru poetul Adrian Păunescu (n.
20 iulie 1943, Copăceni, raionul Bălţi, Basarabia) şi un continuu
Recenzii
flux al opiniilor către ideea de unitate a românilor de
pretutindeni.
 „Acolada”, revistă lunară de literatură şi artă, Satu Mare,
nr. 9 (35), septembrie 2010. Publicaţia găzduieşte generos
articole de pe tot arealul cultural românesc. Cronica literară e
susţinută de Gheorghe Grigurcu care prinde sub privire critică
cartea timişoreanului Adrian Dinu Rachieru Eminescu după
 92 Lohanul nr. 14
Grafică de Cristian Marcu – Bucureşti

Eminescu (2009), în care găseşte rezonabilă ideea că „Em- doctorului vâlcean Virgil Ene şi constituie obiectul unei ample
inescu trebuie să ne atragă precum un «scriitor viu»” şi cronici (Eminescu redescoperit de un medic chirurg), semnate
discuţia asupra jurnalisticii lui Eminescu. Sonetele lui Constan- de huşeanul Theodor Codreanu. Autorii de „istorii literare
tin Cottescu beneficiază de o prezentare a venerabilului Barbu recente” (N. Manolescu, Alex Ştefănescu) sunt în colimatorul
Cioculescu care întreabă amar şi retoric: „Dar se mai ştie astăzi lui Adrian Alui Gheorghe. Şi ca să ne fie bine, de pe ultima
ce este şi cum se alcătuieşte un sonet?” Poemele lui Liviu pagină zâmbeşte calm Ana Blandiana, propunându-ne nostalgic
Georgescu, pe o întreagă pagină, se sfârşesc prin chemarea într-o tabletă (Pături şi popcorn) imagini din vremuri prea
psalmistului din Început, în timp ce altă pagina cu poezii repede uitate, „dintr-o nevoie polemică şi deprimată de
semnate de Octavian Doclin se încheie cu Sfârşit de poem. comparaţie” între ce-a fost (acoperitul cu pături în sălile de
Tristeţi metafizice răzbat din tableta Priză baudelairiană a cinema) şi ce este (ronţăitul floricelelor de porumb, tot acolo!).
elegantului om de Dar… ce-o să mai fie?!
cultură bârlădean
C. D. Zeletin. Zigza-
guri-le onorabilului
profesor băcăuan
Constantin Călin
propun crochiuri
scurte şi miezoase
Theodor Codreanu. Bibliografie
despre viaţă, oameni,
atitudini, societate.
Din Câmpina, doct şi Prof. Lina Codreanu – Huşi
alert, Constantin
Trandafir supune
analizei, deopotrivă, Atitudini civice, social-politice
romanul şi autorul: (continuare din nr. 3(13)/2010)
Pupa russa, de
Gheorghe Crăciun. 1995
Întrebări scurte, răs- Doctrina antiromânismului, în „Monitorul de
punsuri ample –
condiţia sine qua non
a unui interviu iniţiat
de revistă şi realizat
1. Bacău”, cotidian de informaţii, Bacău, anul I: (I), 21
octombrie 1995, p. 6 (Opinii. Polemici); (II), 23
octombrie 1995, p. 6 (Opinii. Polemici); (III), 24 octombrie
1995, p. 6 (Opinii. Polemici); (IV), 25 octombrie 1995, p. 6
de Lucia Negoiţă, (Opinii. Polemici); (V), 26 octombrie 1995, p. 6 (Opinii.
pentru maramure- Polemici); (VI), 27 octombrie 1995, p. 6 (Opinii. Polemici);
şeanul Ion Zubaşcu, (VII), 28 octombrie 1995, p. 6 (Opinii. Polemici); (VIII), 30
Recenzii

poet, cântăreţ, ziarist, profesor. Din Iaşi, infatigabila Magda
Ursache ia atitudine în favoarea apatridului Paul Goma (născut
în Basarabia, trăitor în Franţa) apreciindu-i proba de curaj şi
demnitate în lupta cu forţele potrivnice (comuniste) de ieri şi de
azi (Scriitorul de alături). Tot despre destinul „omului fără
casă”, Paul Goma, aduce completări Gheorghe Grigurcu
(Legendarul Goma). „O carte vie, incitantă” aparţine
octombrie 1995, p. 6 (Opinii. Polemici). Text în serial, pe o
pagină a ziarului realizată de Constantin Călin. Comentariu şi
dezbatere privind destinul românilor în istorie şi traiectoria
social-politică în contemporaneitatea de după decembrie 1989,
în atenţie fiind românimea din Basarabia.
Dar ceea ce a eşuat în Ardeal e pe cale de a se
desăvârşi în Basarabia. Rezistând asimilării şi continuând
Octombrie 2010
să rămână majoritari timp de mai bine de un secol, românii
basarabeni se găsesc astăzi într-un punct crucial al istoriei,
foarte apropiat de modelul croat. În 1918, conştiinţa
naţională a biruit, ca şi-n Transilvania, în conştiinţa
unităţii politice cu ţara-mamă. În 1995, consecinţa directă
a slavizării sovietice, conştiinţa unităţii de neam a slăbit
incomparabil, ajungând minoritară la nivelul elitelor
politice (II, 23 octombrie 1995).
2. Fenomenul Corneliu Coposu, în „Jurnalul de Vaslui”,
săptămânal de informaţii, atitudine şi publicitate,Vaslui, anul I,
nr.101, 4-10 decembrie 1995, p. 1. Notă omagială la moartea
marelui om politic din rezistenţă, care e considerat „un simbol al
rezistenţei morale în cei aproape 18 ani de puşcărie comunistă”.
1996
1. Mitomania mitomaniei, în „Vremea”, ziar de luptă
naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul V, 21 februarie 1996,
pp. 1, 6. Episoade despre spiritul naţional al românismului într-o
polemică de idei determinată de intenţiile profesorului Lucian Boia
„de a demola toate rătăcirile (miturile, cum le numeşte), din
istoriografia comunistă recent răposată”, afirmaţii prezente în
volumele din 1995 – Miturile comunismului românesc ori Mituri
istorice româneşti. Reluat şi augmentat, cu titlul Istorie şi
mitomanie, în „Monitorul de Bacău”, Bacău, 13-18 mai 1996: (I),
13 mai 1996, p. 6A (Polemici); (II), 14 mai 1996, p. 6A (Polemici);
(III), 15 mai 1996, p. 6A (Polemici); (IV), 16 mai 1996, p. 6A
(Polemici); (V), 17 mai 1996, p. 6A (Polemici); (VI), 18 mai 1996,
p. 6A (Polemici).
(…) Noii „istorici”, care se erijează în campioni ai
„obiectivităţii” şi ai „demistificărilor”, consideră că
istoriografia românească de până azi, cu mici excepţii, a
fost mitomană, că s-a nutrit, altfel spus, cu mituri, iar nu
cu realităţi istorice. De exemplu, dl. Boia, care – după cum
a rezultat din emisiunea amintită 1 – a predat pe vremea
comunismului istoriografie în spirit marxist-leninist, susţine
că trebuie să abandonăm „mitul” originii latine, a unităţii
şi continuităţii românilor când e vorba de a ne raporta la
Transilvania. Neputând fi siguri cum s-a născut şi de unde
vine neamul românesc, este inutil a revendica Ardealul
invocând istoria („Vremea”, p. 6).
Pentru dl. Lucian Boia et comp., miturile sunt simple
fabulaţii fără acoperire în realitate. Se confundă mitul cu
utopia. Se ştie, însă, că în vreme ce utopia este o
construcţie raţionalistă, un proiect uman irealizabil, mitul
este cu totul altceva, el implică o profundă adecvare la real
într-un limbaj simbolic exemplar. După „laicul” Lucian
Boia, mitul cristic al Învierii e o simplă „utopie”, o
autoamăgire a creştinilor, iar nu un eveniment ontologic de
primă importanţă. Aşa l-a învăţat mentorul său Marx.
Mircea Eliade a arătat că miturile sunt esenţiale în istoria
popoarelor. Ele sunt sângele vital în fiinţa indivizilor şi
comunităţilor umane. Fără mituri umanitatea decade în
animalitate. A crede că umanitatea trebuie desacralizată,
demitizată spre a fi „mântuită” e treabă de belfer marxist
(„Monitorul de Bacău”, III, 15 mai 1996).
2. Culpabilizarea ortodoxiei, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti:
anul VII, nr. 9 (286), 8-15 martie 1996, p. 9 (Convulsiile epocii); VII,
nr. 10 (287), 15-22 martie 1996, pp. 1, 8; nr.11 (287), 22-29
martie1996; VII, nr. 12 (289), 29 martie-5 aprilie 1996, p. 4 (Dreptul
la credinţă); VII, nr. 13 (290), 5-12 aprilie 1996, p. 10 (Scenariul şi
regia); nr. 14 (291), 12-19 aprilie 1996; VII, nr. 15 (292), 21-28
aprilie 1996, p. 10 (Monitor); nr. 16 (293), 28 aprilie-3 mai 1996
(Monitor); VII, nr. 17 (294), 3-10 mai 1996, p. 1, 4 (Monitor); VII,
nr. 18 (295), 10-17 mai 1996, p. 4 (Monitor); VII, nr. 19-20 (296-
297), 24-31 mai 1996, p. 4 (Monitor). Serial despre ortoddoxismul
românesc, având ca punct de plecare cartea lui Ioan Petru Culianu,
Mircea Eliade (Ed. Nemira, Bucureşti, 1995).
1 Referinţă la emisiunea „Pro Patria”, TVR, 9 februarie 1996.
93
… nedorind să piardă avantajele pe care şi Mircea
Eliade le-ar fi putut avea, Culianu îl „apără” pe maestru
din punctul de vedere al adversarilor săi şi nu din cel al
lui Eliade. De unde şi paradoxul şi straniul eşec al acestei
cărţi. Căci autorul simte că se bate pentru o cauză care
nu-i a lui Mircea Eliade, alunecă în confuzii de planuri, în
contradicţii irezolvabile, reuşind să creeze derută din
propria derută ideologică, în lectorul neavizat (nr. 9/1996).
3. Laudă poporului evreu, în „Vremea”, ziar de luptă
naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul V, nr. 867, 13
martie 1996, pp. 1, 8. Cum în ianuarie 1996 a avut loc la
Ierusalim cea de-a 10-a Adunare Globală a Congresului
Mondial Evreiesc, sub genericul „Lumea evreilor la răscruce”,
Th.C. sesizează un aspect considerat demn de reţinut, punctând
că liderii evrei (în speţă, cel mai bogat şi cel mai mare lider al
poporului evreu, Edgar M. Bronfman – vol. Jewish
Communities of the World) au „conştiinţa de sine a
iudaismului”.
… în vreme ce apostolii noii lumi globale nu mai
obosesc predicându-ne dispariţia naţiunilor şi a oricăror
sentimente de solidaritate naţională, în numele unui om,
om în genere, fără patrie, fără părinţi, fără specific
naţional etc., evreii îşi strâng rândurile şi proclamă ca
vitală problema spiritualităţii şi identităţii iudaice, pe
fondul modernizării şi întăririi statului Israel. (…)
Ceea ce am urmărit evocând conştiinţa de sine a
iudaismului, prin doctrina şi programele liderilor evrei, a
fost spre spulberarea mitului că omenirea se îndreaptă spre
o globalizare fără naţiuni. În atare condiţii, cu cât vor fi
anihilate mai multe naţionalisme, cu atât va fi mai bine
pentru naţionalismele conducătoare, căci fiecare îşi va
crea propriul sat global în satul global general.
4. Critica şi proletcultismul deghizat, în „Totuşi
iubirea”, Bucureşti, anul VII: (1), Ileana Vrancea e
neschimbată. Aceeaşi ca în 1950!, nr. 21-22 (298-299), 8-22
iunie 1996, pp. 4, 23 (Monitor); (2), ”Naţionaliştii sunt
duşmanii naţionali!”, nr. 22-25 (300-303), iulie 1996, p. 4
(Monitor); (3), septembrie, 1996; (4), Ce interes au unii să
reînvie „obsedantul deceniu”?, nr. 31-33 (309-311), octombrie
1996, p. 17. Serial despre specificul naţional în raport cu
valoarea estetică în literatură.
Pentru a ne convinge, propagandista neocominternistă
preia grele mistificări, care „prind” la necunoscători. Se ştie
că T. Maiorescu a proclamat, în literatură, primatul
esteticului, corolar al celebrei sale definiţii – naţionalitatea
în marginile adevărului. Maiorescu indica, astfel, calea
corectă pentru ca literatura română să depăşească impasul
formelor fără fond, imitative, şi să devină competitivă pe
plan european. Ei bine, „maioresciana” noastră crede că
toţi aceia care susţin specificul naţional sunt, prin definiţie,
„duşmani” ai esteticului, nişte „primitivi”, „anacronici”,
„antidemocraţi”, „xenofobi” şi, bineînţeles, „antisemiţi”.
Rareori s-a produs o mai stranie confuzie de planuri. Cu
asemenea instrumente, Ileana Vrancea crede că-l „apără”
pe I. Negoiţescu, maiorescianul. Curios, fiindcă numele lui
Negoiţescu nu mai este interzis după 1989. „Apărare” cu
tâlc, amintind, surprinzător, de apărarea lui Th. Neculuţă
din 1950. Atunci îl apăra pe Neculuţă de naţionalismul
burghez. Deoarece acum cuvântul capitalist este
„reabilitat”, a mai rămas din vechea sintagmă doar
naţionalismul. Cu acesta se războieşte Ileana Vrancea (nr.
22-25/iulie 1996).
Se acreditează, astfel, ideea că între democraţie şi
Recenzii
naţionalism ar exista o incompatibilitate funciară. Din
această teză, rezultă sofistic necesitatea dispariţiei
particularismelor naţionale, spre care s-ar îndrepta
societatea viitorului, profeţie mincinoasă care a mai fost
trâmbiţată de adepţii „revoluţiei mondiale” (nr. 31-
33/octombrie 1996).
 94
5. „Trebuie cucerită puterea. În rest, ţara poate să
piară”, în „Jurnalul vasluian”, săptămânal de informaţii,
atitudine şi publicitate, Vaslui, nr. 132, 12-18 iulie 1996, pp. 1,
2. Scurt comentariu despre vechii kominternişti, azi politologi
care dau „indicaţii” despre democraţie, în mass-media.
Părintele ideolog al „social-democraţiei” de dreapta
(lucru absurd), Silviu Brucan pronostichează că, la
toamnă, victoria va fi a partidelor de centru-dreapta. Şi
cine reprezintă centru-dreapta în viziunea politologului
nostru? În primul rând, USD-ul dominat de Petre Roman,
apoi CDR şi PDSR. Confuzia e totală, dar nu lipsită de
tâlc. (…) Tâlcul e că roşul vizat de Silviu Brucan nu se
referă la comunism, ci la naţionalism. Printr-un artificiu
sofistic, naţionalismul a fost transferat de la dreapta (unde
îi este locul peste tot în lume) la stânga spre a fi încărcat cu
toate păcatele comunismului proaspăt defunct (p. 2).
6. „Niciodată, domnule!”, în „Jurnalul vasluian”,
săptămânal de informaţii, atitudine şi publicitate, Vaslui, nr.
133, 19-25 iulie 1996, pp. 1, 5. Autorul dezbate problema
confruntării naţionalism versus internaţionalism postcomunist.
Titlul conţine o replică celebră a omului politic francez Maurice
Druon, la întrebarea despre dispariţia naţiunilor şi a statului
De neamul vutcănenilor,
din ce ţară au ieşit strămoşii lor
Prof. Ion Băbâi – Huşi
Moto:
…Fă iscusită zăbavă… (Miron Costin)
şi
…Citeşte cu încetinitorul… (Ioan N. Manolache)
M
oto-ul face referire la cartea „Gânduri despre
Vutcani şi vutcăneni“, Editura „Pim“, Iaşi, 2007.
Autorul, Ioan N. Manolache, este distinsul şi
celebrul profesor de literatură de la Liceul internat „Costache
Negruzzi“ din Iaşi, eminent absolvent al Liceului „Cuza Vodă“
din Huşi, promoţia 1932 şi printre cei din eşalonul fruntaş al
gimnaziului din Vutcani, şcoală înfiinţată în anul 1865 (clasele
I-IV), care a devenit gimnaziu în anul 1925, în timpul domniei
lui Alexandru Ioan Cuza.
Gândurile sunt rezultatul unui proces îndelung proces de
meditare, observaţie, amintire şi cugetare. Iar „gândirea este o
facultate superioară a creierului omenesc, ce reflectă activ
realitatea obiectivă în reprezentări, noţiuni, judecăţi (Dicţionarul
limbii române moderne, p. 338). Semantica acestei noţiuni
include sensuri, reflecţii, meditare, minte, convingeri.
Citind cartea „cu încetinitorul“ am găsit trei centre de
atenţie: omul, patria şi munca neostoită. Se ştie că problema
fundamentală a filozofiei devine, odată cu Socrate (secolul V
î.H.), „cunoaşterea de sine“ a omului şi, prin om, a lumii.
Recenzii
Omul din „patria“ Vutcani este prezentat în felurite
chipuri: luptător pentru neatârnare în cele trei mari războaie
(1877, 1914 – 1918, 1939 – 1945); iubitor al patriei (latină
patres = părinţi) sale Vutcani, ca loc „unde au trăit şi trăiesc
părinţii noştri şi părinţii părinţilor noştri“; truditori ai
pământului, al spiritului şi credincios slujitor întru cele sfinte,
fie contemplativ, doritor să intre în armonie cu lumea, fie activ,
vrând ca lumea să intre în armonie cu el.
Lohanul nr. 14
naţional din viitoarea Europă, conform proiectului european de
la Maastricht.
Din fericire pentru fiinţa continentului european, doctrina
morţii naţiunilor este pur demagogică, fiindcă numai o
minoritate de profitori fără patrie şi fără Dumnezeu cred cu
adevărat în ea şi o trâmbiţează protejaţi de imperiul nevăzut
al banului. Ei şi-au creat mercenari ideologici printre
intelectualii din multe ţări ale lumii între care numeroşi
naivi din România. Aceştia nu-şi dau seama că tocmai
statele care fac caz cel mai mult de ideologia dispariţiei
naţiunilor sunt state şi naţiuni foarte puternice, adică
întruchipează naţionalismul în cel mai înalt grad (pp. 1,
5).
7. Nouăzecism amestecat, în „Porto-Franco”, revistă de
cultură, Galaţi, anul VI, nr. 11 (32), noiembrie 1996, p. 7.
Studiu analitic asupra orientărilor confuze în poezia şi proza
românească aparţinând generaţiei „nouăzeciste”.
(Fragment din Theodor Codreanu, Biobibliografie, cap.
Atitudini civice, probleme social-istorice, vol. în curs de
apariţie).
Cartea cu acest titlu a fost lansată luni 23 aprilie 2007,
prin sponsorizarea făcută de doamna Silviana Bahrim, primarul
comunei Vutcani, vutcăneancă, absolventă a Liceului „Dimitrie
Cantemir“ din oraşul Huşi, promoţia 1985.
Din trei motive scriu aceste rânduri: sunt şi eu vutcănean,
din neamul geţilor, fraţi buni cu dacii; Ioan N. Manolache mi-a
fost profesor de limba română, la Iaşi; însumi am fost 35 de ani
profesor de matematică la Liceul „Cuza Vodă“ din Huşi, pe
care, în ’32 magistrul îl absolvea cu lauri.
Vorbeam de lansarea cărţii. Aşadar, se sună de intrare. În scurt
timp sala devine neîncăpătoare: săteni, ziarişti, politicieni, invitaţi, fii
ai satului însoţiţi
de fii lor, doi
profesori de la
Universitatea
„Alexandru Ioan
Cuza“ din Iaşi,
mă rog… toată
„floarea“ vestitul-
ui sat. În mijlocul
acestui furnicar
de oameni, cel
pentru Şcoala a
fost viaţa sa iar
iubirea elevilor
hrană a sufletului,
era domnul pro-
fesor Ioan N.
Manolache. Eram
toţi cei care am
putut veni la
chemarea: „Vut-
cănei de pretu-
tindeni (re)uniţi-
vă la vatra
copilăriei voas-
tre!“ Am ţinut
să-i fim alături la lansarea cărţii „ce cu trudă şi iubire“ a realizat. La
mulţi ani cu sănătate! vă urez în numele „patriei“ natale, Vutcani.
Cartea este scrisă la vârsta senectuţii. De ce? Răspunsul
ni-l dă însuşi autorul: „…mi-am trăit tinereţea şi deplina
maturitate, adică între 30 şi 60 de ani, sub zodia unor
«evenimente potrivnice gândului slobod şi fără valuri». (Miron
Octombrie 2010
Costin). Am suportat dictatura regală şi pe cea antonesciană,
participarea pe front în cel de Al Doilea Război Mondial,
dictatura comunistă şi tranziţia post-comunistă.“
Pe un plan mai larg, domnul profesor este şi unul dintre
eroii vutcăneni: este vorba de participarea vutcănenilor la cele
trei războaie care au marcat însăşi existenţa statului român.,
Războiul de Independenţă de la 1877, Primul Război Mondial
(1914 – 1918) şi cel de Al Doilea Război Mondial (1939 –
1945). La aceste războaie Vutcanii au contribuit dureros cu
semnificativ tribut de eroi. La 1877 au pierit în luptă câteva zeci
de eroi, alături de alte sute de eroi vasluieni. Eroii vutcăneni şi-
au dat viaţa la asalturile de la Griviţa şi de la Plevna contribuind
la obţinerea Independenţei. În cele două războaie mondiale,
vutcănenii au dat tribut 252 de eroi. În satul Vutcani au
supravieţuit totuşi eroi, având în prezent statutul de veterani de
război, în număr de 54, cărora le aducem omagiul cuvenit.
Unul dintre ei este şi domnul profesor Ioan N. Manolache.
A luptat pe Frontul de Răsărit, a supravieţuit războiului, a
obţinut brevetul prin care Majestatea Sa Regele i-a conferit
medalia „Bărbăţie şi credinţă“ pentru fapte de arme săvârşite în
războiul contra Rusiei Sovietice în anul 1941.
Ultimul din cei 8 copii (6 fete şi 2 băieţi), s-a bucurat de
un tratament preferenţial. Părinţii, Ileana şi Neculai (moş Culai
Ciutanu) erau oameni cu stare, harnici, omenoşi şi cinstiţi.
Ţin minte, cum, odată, m-a trimis mama să aduc o
strachină de brânză de oaie de la moş Culai. Să fi avut vreo 6 –
7 ani. Ajung la poartă. Mă uit bine. Nu era ca a noastră, veche,
într-o rână, gata-gata să devină tangentă la coşcogeamitea
Pământul. Nu. Era nouă. Avea stâlpi groşi, drepţi, era înaltă,
vopsită, prevăzută cu clanţă şi încuietoare, cu zăvor şi piedică,
balamale făcute la fierar. Strig: „Moş Culai!“ Câinii hara-hara
pe mine. La un moment dat apare un omuleţ cu cap de Silen şi
un picior sub formă de acoladă. Întreabă: „Care-i acolo?“ „Eu,
zic, Ionel al lui Costache, m-a trimis mama după niscai brânză,
că n-avem udătură la masă!“ Vine. Uşor, şchiopătând, îmi
deschide poarta. Intru. O închide. Zice: „Hai cu mine!“ Până să
ajung la găleata cu brânză mă iscodeşte de te miri ce: dacă-nvăţ
bine, dacă o ascult pe mama, dacă sunt harnic şi câte şi mai
câte. În sfârşit, umple strachina cu bunătăţi şi mă conduce până
la poartă. Mie îmi lăsa gura apă. Înapoi, drumul mi s-a părut
mai lung. De ce? Pentru că moş Culai, lăudându-şi brânza, tot
lua cu cele trei degete mai mari, în buricele lor brânză şi mânca
clătinând din cap a plăcere. Se mai oprea din mers, apoi buricele
degetelor lucrau făcând farfuria mai uşoară. La poartă mă
sfătuieşte să am grijă pe drum la pisici, să nu-mi mănânce
brânza. Mă să fie, da’ bogat-îi moş Culai!
Am evocat acest episod spre a sugera originea şi
rădăcinile puternicii sale trăsături şi personalităţi. Mai clar.
Autorul cărţii îşi începe autobiografia cu o întrebare: „Cine sunt
eu, Ioan N. Manolache?“ şi o încheie cu „Acesta sunt eu“. Oare
unde am mai citit ceva asemănător? Cred că ştiu. Biblicul
Moise, în timp ce păştea oile ajunge la „Muntele lui
Dumnezeu“. Acolo vede „o pară de foc ţâşnind din mijlocul
unui tufiş“ şi se aude chemat pe nume. El presimte că este
confundat cu un aspect nou al divinităţii. Divinitatea îi spune lui
Moise să se adreseze fiilor lui Izrael cu aceste cuvinte: „Eu sunt
ceea ce sunt“, adică: „Eu sunt“ (Mircea Eliade, „Istoria
religiilor“, vol. I, p. 181). De asemenea, îl pot asemăna cu Walt
Witman, unul din cei mai de seamă lirici ai Americii. Witman,
în primele sale poeme („Eu sunt eul“, „Cântec despre mine
însumi“) exaltă eul în măsura în care această hipertrofiere îi
oferă o relaţie nemijlocită cu universul, deschizând calea unui
puternic sentiment de bucurie cosmică a vieţii, a efortului, a
creaţiei (Dicţionarul Enciclopedic Român, vol. IV, p. 510).
Ce legături ai dumneata cu cei doi dascăli? Mă veţi întreba
poate unii dintre voi. Am. În anul 1999 am vizitat Casa
memorială „Walt Witman“, care se află pe strada cu acelaşi
nume în Long Island, New York.
Pe domnul profesor Ioan N. Manolache îl cunosc din anul
1953. Ani, nu?!
Domnul profesor s-a născut pe data de 13 iulie 1914 (anul
declanşării Primului Război Mondial, iar subsemnatul, pe 13
mai 1939 – anul declanşării celui de Al Doilea Război
95
Mondial), în satul de răzeşi, Vutcani. A trăit copilăria la
Vutcani, adolescenţa la Huşi. În timpul studenţiei activează în
Liga Apărării Naţional Creştine de sub conducerea ilustrului
profesor de economie politică, A. C. Cuza.
Ca activist politic cuzist reuşeşte să facă din Vutcani o
organizaţie fruntaşă pe judeţ. Această activitate politică i-a adus
mai târziu mari şi continui neplăceri: chemări periodice la
Securitate, permanentă supraveghere, stoparea oricărei avansări
în profesie, îndepărtarea din serviciu timp de 12 luni etc.
„Politiceşte am fost antisemit. Şi susţin şi astăzi că
antisemitismul meu de atunci era justificat, ceea ce în prezent
n-ar mai avea absolut nici o justificare. Dimpotrivă. Acum sunt
chiar filosemit.“ („Gânduri…“, p. 134).
Şi-a satisfăcut stagiul militar la Bârlad. Nu avea nici o
stimă pentru militari. Sfida şi le râdea în nas superiorilor. Pentru
atitudine de frondă face şi carceră. I s-a respins înscrierea la
gradele didactice II şi I. Abia după zece ani a primit aprobarea .
Am făcut „iscusită zăbavă“ şi am citit „cu încetinitorul“
cartea. Mărturisesc că, cititul „cu încetinitorul“ are cu siguranţă
valenţele unei metode de a învăţa. Îndrăznesc să afirm că
această metodă nu este cu nimic mai presus decât celebra
„maieutica“ a marelui martir al naţiunii, filozoful Socrate. În
maieutică se exercită un fel de inducţie, necompletă, cu mai
mulţi interlocutori. Metoda „cu încetinitorul“ presupune un
singur binom om-text. Omul prelucrează textul, poate reveni
asupra lui, o dată, de două ori, până înţelege clar semnificaţia
semnelor. Ori acest lucru este chiar un principiu în matematica
constructivistă a lui Bishop, şi anume: „Nu te întreba dacă un
enunţ este adevărat înainte de a înţelege semnificaţia lui“
(Solomon Marcus, „Şocul matematicii“, p. 334).
Invocând acest îndemn, „citeşte cu încetinitorul“, autorul
îl ridică la rangul de metodă care te duce la adevăr. „Metoda
socratică“ a fost numită dialectica, adică procedeul de a afla
adevărul prin întrebare şi răspuns, adică o activitate de gândire
comună a dascălului şi a discipolului. „Metoda Manolache“ este
„Metoda Manolache“, adică procedeul de a afla adevărul prin
citire cu atenţie, cu gândul la semnificat, adică o activitate de
gândire comună dintre ego şi alter ego, între eu şi al doilea eu.
Această metodă face trimitere la semantica învăţării, care este
„călcâiul lui Ahile“ al învăţământului românesc.
O monografie… Nu. Nu-i nici o carte cu pretenţii literare
cum sunt romanele, nuvelele, memoriile ori jurnalele (zilnice
ori intime). Şi atunci, ce fel de carte este aceasta? (And then,
what manner is this the book?).
La această întrebare retorică sunt tentat să răspund
parafrazându-l pe filozof (fericitul Augustin), care, fiind întrebat
ce este timpul a răspuns aşa: „Dacă nimeni nu încearcă să afle
asta de la mine, ştiu; dacă însă ar vrea să explic noţiunea cuiva
care mă întreabă, nu ştiu.“
Din capitolul despre „Fii satului“, cartea capătă un
„caracter pedagogic, educativ“. Mă întreb, care cititor nu a
lăcrimat la citirea unor biografii şi autobiografii precum ar fi:
„Familia preotului Gheorghe Vasilache“, „Arhimandritul dr.
Recenzii
Familia preotului Gheorghe Vasilache din Vutcani [G.F.]
 96 Lohanul nr. 14
Vasile Vasilache“, „Ştefanache Constantin, Portase Listica şi patriei Vutcani“,
Octavian Bondar“, „Popescu Maria“, „Ioan Gh. Nechita“, încredinţând ge-
„Maria Spulber“, „Nechita I. Aurelia şi Nechita I. Silvia“. Eu, neraţiilor urmă-
le-am citit de mai multe ori, şi, de fiecare dată am plâns. Pe toţi toare onoarea de
i-am cunoscut, începând cu preotul Gheorghe Vasilache, care „a elabora a doua
preda religia la clasa I (1947), unde eram elev. ediţie a prezentei
Care cititor vutcănean nu este mândru când rosteşte nume ca: cărţi“ („Gân-
profesorul Dumitru Bagdasar, profesorul doctor docent Gheorghe duri…“). Dacă
Alexa, profesor doctor universitar, membru corespondent al Miron Costin a
Academiei Române, Ghiţă Ivănescu, profesorul Gheorghe Neştian fost logofăt al
(moş Ghiţă), sau „celebrul profesor de literatură de la Liceul Moldovei, atunci
internat, profesorul Ioan Manolache“. În fruntea minunaţilor domnul profesor
dascăli ai şcolii vutcănene stă învăţătorul Vasile Alexa (din Perieni Ioan N. Mano-
– Tutova), primul director al Şcolii nr. 1. lache este logofăt
Avându-l profesor la Iaşi, după cum spuneam, la una din ore al limbii române.
ne-a vorbit despre cronicarul Miron Costin. Era prin ’55. tot să fie Marilor
de atunci vreo 55 de ani. Parcă-l aud, acum şi întotdeauna. Domina personalităţi ale
clasa cu două arme: raţiunea şi sufletul. Nu învăţam de frică. Nu. patriei Vutcani,
Ci din plăcere. Era distant cu măsură şi apropiat tot aşa, cu măsură. precum: învăţăto-
Era echilibrul cosmic strecurat în făptura sa. Mai cred că l-a iubit rul Vasile Alexa,
pe Miron Costin pentru verticalitate, clarviziune, spirit de sacrificiu renumitul chirurg
pentru Moldova, dragostea faţă de om. Aşa că m-am apucat să prof. Dumitru
citesc un studiu introductiv privind viaţa şi opera lui Miron Costin. Bagdasar, arhi-
Cu ce scop? Răspund imediat: mandritul dr. Va-
„Prezumţie, supoziţie, părere întemeiată pe presupuneri, sile Vasilache cu
pe apartenenţe“ („Dicţionar de neologisme”, Florin Marcu, p. rangul monahal
251) şi anume că „dilema cronicarului Miron Costin în care se de „Mitrofor Ar- Dumitru Bagdasar [G .F.]
afla în momentul în care a început să scrie cronica sa despre himandrit cu
originea moldovenilor (a românilor), mi se potrivea, în oarecare Cârjă şi Mantie“,
măsură, şi mie.“ („Gânduri despre Vutcani şi vutcăneni“, p. 10). vicar la Sfintei
Cert este faptul că, asemănare există. În primul rând, Arhiepiscopii
„Gânduri…“ este o cronică. O cronică a „patriei Vutcani“, Ortodoxe Ro-
sugerată chiar din titlul articolului, întruneşte caracteristicile mâne din Ame-
unei cronici, şi anume: „scrise cu conţinut istoric a vechilor rica şi Canada,
cronicari în care evenimentele sunt înregistrate în ordine prof. dr. docent
cronologică“ (Dicţionarul Limbii Române Moderne, Editura Gheorghe (Iorgu)
Academiei, p. 454). Asemănarea dintre dificultăţile întâmpinate Alexa, prof. univ.
de către cei doi cronicari sunt la vedere. Le descriu pe scurt. Ghiţă Ivănescu,
Miron Costin. S-a născut într-o epocă (1633) de membru cores-
dependenţă politică şi economică. În viaţa sa foarte agitată îşi pondent al Aca-
formează o cultură umanistă legată de realităţile Moldovei. demiei Române,
Participă din plin, ca bărbat de stat, ca militar şi ca diplomat în savant de talie
politica Moldovei. Duce o politică filopolonă. Forţat de europeană, li se
împrejurări pleacă în exil în Polonia. În 1638 primeşte cetăţenia şi alătură, iată, o
titlul de nobil polon. În 1652-53 Miron Costin se întoarce în personalitate a
Moldova. Salvarea ţării sale de sub jugul otoman o vede în Iaşului, „celebrul
apropierea de Polonia. Ocupă diferite funcţii în stat, ca: sluger, profesor de
paharnic, pârcălab, mare vornic, mare logofăt. În 1683 turcii aliaţi literatură de la
cu moldovenii sunt înfrânţi de Sobieski la asaltul Vienei. Miron Liceul Internat,
Costin este prins şi dus prizonier în Polonia. În 1685 noul domn profesorul Ioan
al Moldovei, Constantin Cantemir, îl invită să se întoarcă în ţară. N. Manolache
Se împotriveşte lui Constantin Cantemir privind încheierea unui care nu doar a
tratat de alianţă cu Habsburgii (1690). Consecinţa: Miron Costin creat cursuri
şi fraţii Velico sunt decapitaţi în anul 1691. pentru elevi, dar
Ioan N. Manolache. 1914 este anul naşterii, dar şi anul a creat un Gheorghe Ivănescu [G .F.]
izbucnirii Primului Război Mondial. În timpul studenţiei face univers, un cadru
politică cuzistă. Această activitate politică i-a produs mai târziu spiritual pentru aceşti oameni“. („Ziarul de Iaşi“, 26 iunie
mari şi continui neplăceri: chemări periodice la Securitate, pus 2004).
sub permanentă supraveghere, stoparea oricărei avansări în
profesie, îndepărtarea din serviciu timp de 12 luni etc.
Politiceşte a fost antisemit. Bibliografie
It is time for me to close. Mă gândesc, cum aş putea Manolache I. N. – Gânduri despre Vutcani şi vutcăneni,
încheia această scriere, decât în spiritul celebrei fraze spusă de Editura Pim, 2007;
sofistul Protagoras: „Omul este măsura lucrurilor, a celor ce Mircea Florian – Îndrumare în filozofie, Editura
sunt, că sunt, a celor ce nu sunt, că nu sunt“, sau „Cum îmi apar Fundaţiei Socec;
Recenzii

mie lucrurile aşa sunt pentru mine, cum îţi apar ţie lucrurile, aşa Liviu Onu – Miron Costin, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
sunt pentru tine.“ 1967.
Dacă Miron Costin a fost continuatorul lui Grigore
Ureche, Ioan N. Manolache, autorul cronicii „De neamul
vutcănenilor“ este continuatorul istoricului Corneliu Istrate
(„Pagini din istoria unui sat de răzeşi, Vutcani, judeţul Vaslui),
cercetător al Institutului de Istorie A. D. Xenopol din Iaşi. Înclin
să cred, de asemenea, că proiectează scrieerea unui „letopiseţ al
Octombrie 2010
Boala sufletului
Elena Olariu – Răducăneni, judeţul Iaşi
De-o vreme, lui Dumnezeu nu-i prea place detaşarea
copiilor Săi, aici, pe pământ şi, prin fapte – nu vorbe, încearcă
să ne aducă cu picioarele pe pământ… Ne sunt bolnave sufletele
iar spălarea rănilor numai cu suferinţă se spală… Ploile ce nu se
mai termină, ruperile de nori ce lasă şi bogat şi sărac la acelaşi
nivel de trai, ca pildă de învăţătură: nimeni nu este nemuritor,
nimeni nu este mai bogat unul decât altul…, nimeni nu ia cu
sine din ceea ce adună… Această boală a sufletului – setea de
înavuţire, duce la pierderea credinţei, la înstrăinarea de
aproapele, la ura de semeni – unuia părându-i-se că este mai
bun decât celălalt.
Într-o vreme când Dumnezeu – fiind pe pământ, încerca
să-i îndrepte pe oameni prin pilde şi exemplu personal, cei care
au simţit cu inima şi-au dezbrăcat vechile haine încercând să ia
înfăţişare nouă… Numai că trimiţând pe Fiul său, Iisus Hristos
să ne fie pildă de învăţătură, L-am crezut ca fiind unul
asemenea nouă şi că ni se cuvine totul, Nemunca fiind în primul
rând. Ne-am umilit cerşind şi-am aşteptat să tot curgă lapte şi
miere. De la alţii. Am luat pildele Mântuitorului ca fiind arma
cu care să ne cerem drepturile „dă-mi!” Dar fără să oferim noi
înşine din căldura sufletului, francheţea şi sensibilitatea iubirii,
prin pilda bunei cuviinţe şi jertfa personală.
Pentru unii îmbrobodirea cu „alimente şi îmbrăcăminte” –
la a doua mână, se consideră „facere de bine”; nu ştiu dacă nu
cumva doar încurajăm nemunca celor ce, sprijinind gardurile şi
ocupând băncile de la margine de drum, consideră că li se
97
ananghie – pe copii, pe orfani, pe văduve şi bătrâni. Nu spune
să încurajăm nemunca. Şi cerşitul. Nu spune Scriptura că în
timp ce unii stau cu burţile la soare, protejându-se, ceilalţi,
spetiţi de muncă şi nesomn sunt obligaţi să-i întreţină…
Spune, într-adevăr, să nu ne umplem hambarele, pentru că
nu se ştie când vom fi chemaţi; cu alte cuvinte, se cuvine să fim
mai chibzuiţi dar nu laşi cu noi înşine şi, sub formă de
mărinimie, de văzul lumii să oferim celor leneşi hrană pentru
ziua de mâine…Cu mâini şi picioare, cu urechi şi ochi, cu gură
şi nas, cu forţă fizică neconsumată, trebuie să muncim pentru
câştigarea existenţei. Că altuia i-a plouat mai mult în grădină
sau a plivit-o la vreme, nu înseamnă că tot acela trebuie să
grijească şi de familia celui certat cu munca.
Boala sufletului vine de la nemuncă şi invidie. Dumnezeu,
prin darul Duhului Sfânt, le dă oamenilor posibilitatea câştigării
existenţei prin diferite forme: darul vorbirii, darul scrierii, a
citirii în stele, darul muncii fizice – nu poţi pune orbul să
prăşească, şi…darul înţelepciunii. Sau, darul înaintei vederi.
Cum aceste daruri rămân nefolosite pentru că nu le exploatăm
în interesul trecerii mai uşor prin viaţă, ne căinăm ta tot pasul:
„n-am!”. „Dă-mi că n-am!”. „Sunt sărac. Dă-mi!”
Poate greşesc. Poate interpretez greşit pildele
Mântuitorului. Poate jertfa făcută – după posibilităţi, în
memoria rudelor noastre de suflet, sunt prilej de aducere aminte
şi recunoştinţă – un fel de legătură Cer – Pământ, intraductibilă,
cert este că jertfa trebuia dată celor care binecuvântă darul
primit şi faptul că-ţi aminteşti de cei dragi sufletului. Desigur,
trebuie „compensat” şi cerşetorul, cel care nu vede, nu poate
merge, este al nimănui şi, graţie acestei „blânde cuminecături
materiale sau alimentare”, îşi mai duce o vreme greutatea
trupului şi a sufletului. Să dai însă celui ce-ţi forţează mâna,
pentru că oricum îţi ia bucata dinainte, nu se cuvine a ţi se
înduioşa sufletul. Şi nici a întinde mâna…
Se va spune că este discriminare. În ce sens?! De ce unii
îşi formează o meserie din cerşit, când ceilalţi caută să se ridice

cuvine lor. Totul! Doar sunt săraci!.. Numai cu duhul nu: te
blestemă, te înjură, te fură, te blagoslovesc într-o rromano
adaptată şi de nu eşti atent te trezeşti fără sacoşă sau bruma de
cumpărături făcută. Nu cred că Lui Dumnezeu îi place acest gen
de „cârtiţe” ce ies la suprafaţă din prea multă apă, de ce nu,
precum lăcustele care ziua în amiaza mare, fără nici o jenă,
savurează frunza arţarului. Fiind multe, se ştiu în siguranţă.
Atacă făţiş, te înlătură, cred că li se cuvine totul: „suntem
săraci! Să ne dai! Nu aşa spune la Cartea Sfântă?!”
Aşa spun Sfintele Scripturi: să-i ajutăm pe cei aflaţi ta
Literatură
– prin muncă, la un nivel mijlociu de trai. Cel puţin. De ce
trebuie încurajată nemunca unora ca în spate apoi să-ţi râdă în
nas. „Câtă naivitate!”…
Boala sufletului stă acolo unde judecata omului, pripită,
caută să se afişeze invalid. Iar invalidul adevărat, din răsputeri
luptă pentru condiţii optime de viaţă. Sunt lucruri pe care nici
părintele Arsenie Boca nu le-a acceptat. Acceptând sărăcia
personală, s-a îmbogăţit sufleteşte dar, nu a încurajat nemunca –
această boală trupească care schimonoseşte sufletul…

Te rog să înţelegi Din licăr de lună tăcerea

Valentin Furtună – Huşi atâta pot să cumpăr: Se leagănă-n vânt şi urcare,
un loc în ceruri şi nimic pe pământ. Se leagănă-n gânduri ca gândul
Şi-n licăr de lună dispare.
Tablou de toamnă Poştaşul vine luni.
Din jocul de fluturi şi raze
Acum că frunzele se lasă O rază-i spre culme-n urcuş
rămân doar cuiburi goale E viaţa în freamăt şi ropot
unde au tremurat Prof. Neculai Olariu – Ca sania-n lung lunecuş.
atâtea inimioare, Răducăneni, jud. Iaşi
flacără de lumânare. 2.06.1969

Plecând, tu ai uitat, Frământare adâncă

în cel lăcaş
şi alte patru cuiburi goale. Din ţărmuri năluce coboară
Şi urcă în ţărmuri năluce
Lumini şi-ntuneric de seară,
Năluce, năluce le duce.
Mesaj
Bunicul
În părui rar s-au aşternut troiene,
Dar anii de pe umeri nu-s povară
C-aceiaşi tinereţe-i între gene
Şi bunătatea-i de odinioară.
Poezie

Din raze de purpur se-nalţă

Poştaşul vine luni O rază în rază de soare; În pas domol, îmi spune-o snoavă
s-aducă şomajul, Coboară, coboară nălucă, Şi-mi dă poveţe-n graiul strămoşesc,
o coajă de pâine Deasupra, pe sfânta-ncleştare. Mă-ntoarce-n vremile de astă vară
cât pentru un câine. Şi pentru ele vorbele-i plesnesc.
 98
În ochii lui scânteie mulţumirea
Cărării presărate cu lumini,
Iar eu citesc în sufletu-i mâhnirea
În amintirea drumului cu spini.
Cu toţi ca el pământul se mândreşte
C-au apărat cu râvnă glia sfântă
Ce astăzi pe-a lor frunte-ntineteşte
Şi-n vârsta de cleştar cu zel s-avântă.
22.07.1968
Irina Andoroiu – Huşi
Iubire
I. Când ochii mei îşi pleacă pleoapa,
Să te apleci să îi săruţi,
Iar gura mea întredeschisă
Şi ea aşteaptă s-o săruţi.
II. Când mâna mea prin păr îşi trece
Iar ochii mei lucesc ca stele,
Tu să-mi răspunzi cu ochii tăi
Care lucesc adânc, himeric.
III. Când capul eu voi ridica,
Tu îl vei apleca.
Când gura mea ţi-o voi da,
Tu să-mi răspunzi cu gura ta.
IV. Când cu gura mea te caut,
Tu s-o închizi cu gura ta.
Când cu mâna mea pe-a ta o caut,
Tu să m-atingi cu mâna ta.
V. Ca două patimi fără saţ,
Iubite, să ne-nlănţuim,
Ca într-o patimă nebună,
Cu dor, iubite, să iubim!
Aş vrea
Aş vrea să fiu o floare,
La geamul tău să cresc
În nopţile senine,
Să-ţi spun cât te iubesc.
Aş vrea să fiu o adiere
Prin părul tău să bat,
Să simţi mereu iubirea
Unui suflet curat.
Aş vrea să fiu o rază
Din Soarele bălai,
Să îţi alin dorul de casă,
Pe care ştiu că-l ai.
Aş vrea să fiu drapelul
Pe care tu să juri,
Că alte inimioare
În veci n-o să mai furi.
Poezie
Aş vrea să fiu…,
Dar nu pot fi!
Şi totuşi vreau ca tu să ştii
Că sunt cu tine zi de zi.
Nu sunt decât ceea ce sunt,
Dar te iubesc nespus de mult!
Elena Olariu – Răducăneni,
judeţul Iaşi
Focul
Tăciunele de-aseară stins cu apa
Celuilalt potop – plânsul,
Încet, încet, îşi făcu loc spre
Poarta închisă încă a inimii;
Pe o firidă, în aşteptare, stătea timidă
Scânteia priveghind cum altădată
Cinci din cele zeci fecioare:
— să nu te stingi lumină, să nu te stingi!
Tu eşti opaiţul de mâine, frământat de
Gând şi ars pe zidul nelucios al vieţii…
Focul – divină lumină al arderii de tot,
Scapă de rugina tulburătoarelor puhoaie
Drum spiralat făcând spre urcuşul de
mâine…
— cine nu se abate din drum, uşurându-şi
Calea, lesne va ajunge obrazul să-şi spele
În apa vieţii – al doilea Botez…
Tăciunele, de-aseară stins de apa celuilalt
Botez, încet, încet, se-aprinse vâlvătaie;
Primejdia morţii trecu prin însăşi
Moartea vieţii pământeşti şi din
Cenuşă, mlădiţă nouă răsări:
Ca un tribun de veghe printre semeni
Să lumineze calea celui rătăcit.
23 iulie, 2010
Dimineaţă însângerată
Noroiul de azi-noapte s-a strâns la uşă iarăşi:
Furtuna, pe nepusă masă, venită
Îşi coborî cu forţă aripile multe, negre,
Lohanul nr. 14
Săgetând pământul…
Învolburată apa, culege, cu ură parcă
O biată tulpiniţă: cu frunza crudă încă,
Poartă-n vârf, timid – nu-i veni sorocul,
Un bobocel de trandafir:
Vrea să bucure privirea-ne…
Însângerată apa – jalea dinăuntru mai
Tare arde, făr-de-ocolişuri –
Cuprinde în calea-i şi pom şi case…
Dimineaţă însângerată pentru biata
floare;
Căci visul de iubire pentru Maica Sfântă –
Natura, i-l spulberase Pământul, lipsit de
viaţă…
Din floarea munţilor îmbrăcaţi cu brazi
Un con, anemic, încearcă să-ncolţească –
În umbra arşiţei de-amiază…
Un nour, trist, alungă fluturii din floare:
vara-i secetoasă; guliile, sparte de
ciocănitoare,
au început să-gălbenească;
Floarea Soarelui până mai ieri măreaţă,
sămânţa
Seacă, ’nainte de vreme-şi coace –
neostoita hrană pentru un pui de
căprioară…
Tremurând, ariciul, culcuş nu-şi mai află
puhoit de apă, pământul i-a-nghiţit
odrasla
şi-n plânsu-i mut, jeleşte omenirea…
„— Hai să-mbrăţişăm pământul cu
iubire!
După himere, veşnic nu mai alergaţi!
Nu ucideţi apa cu substanţe grele –
Peştii, hrana să ne-astâmpere şi delfinii
Să ne bucure privirea-ne!…
23 iunie 2010
Înv. Corneliu Lazăr – Gura
Bohotin, judeţul Iaşi
O vară de neuitat
Decoltată, despletită,
Pe-o cărare şerpuită
Ea se-ndreaptă la fântână
Desculţă, c-o cofă-n mână.
Soarele-i arde grumazul,
Roşu ca macu-i obrazul,
Ochi albaştri de cicoare,
Poală prinsă-n cingătoare.
Puf de păpădie-n plete,
Gene lungi, priviri şirete,
Umeri moi, rotunzi ca luna,
Aşa gură, numai una.
Buze coapte de caisă,
Frunte albă de narcisă,
Sprâncene-două arcade
Desenate cumsecade.
Mă zăreşte şi s-ascunde.
După deget. Altfel unde?
Octombrie 2010
Să fi fost aşa frumoasă
Când torcea pe prisp-acasă?
Ori eu eram un năuc
Cocoţat la mine-n nuc...?
Bunicul azvârle coasa:
– Hai băiete! Eu pun masa,
Tu dă fuga la fântână
Acolo-n deal că-i apă bună!
– Cum în deal?
– În deal, vezi bine,
(Face cu ochiul la mine).
Ce şiret este bunicul...
Tot învârte polonicul
În strachina cu smântână
Dar cu ochii la fântână.
Scot ulciorul de sub claie
(Picioarele mi se moaie)
– Are apă! Este plin!
– Varsă-l că doar n-o fi vin!
Ştii bine că setea-mi trece
Şi cu apă, dacă-i rece...
Eu credeam c-ai şi plecat.
Doamne, Doamne, ce păcat!
Torn din ciutura umflată
Apă-n cofă, pentru fată,
Ea se uită în fântână,
Eu mă tem, şi-o ţin de mână.
(Două chipuri tremurânde
În ale oglinzii unde)
Nu ştiu ce vede-n fântână
Că-mi şi lunecă din mână,
Fuge să-şi ascundă sânii
După cumpăna fântânii
Cu nasturii de la bluză.
Scap ulciorul. Ea s-amuză
Râde când ridic un ciob;
Las' să râdă dacă-s snob...!
„Ce te faci acum, băiete,
Că bătrânului i-e sete...!”
– Iaca na! Să ducă dorul,
El m-a pus să vărs ulciorul!
Dar tot fata este bună.
Mai târziu mă ia de mână
(Socotind că ea-i de vină).
Coborând cu cofa plină
La bunicul însetat
Altfel, ar fi fost păcat.
S-au tors anii ca fuiorul
Şi-amândoi le ducem dorul.
Cum sălta cofa la gură
Bucuros peste măsură
Toastând ca un proroc:
„– Cioburile-aduc noroc!”
Ploaie de Sânt Ilie
Nori de lână nespălată
Pe sub alţii albi de vată
Cu coarne ca de berbeci
(Bănuiesc, fiind şi reci)
Năvălesc dinspre pădure
Liniştea zilei s-o fure.
Iaca se boncăluiesc
În înaltul lor ceresc
Scuipă foc din nări umflate
(Miez de zi, ori pe-nserate?)
Fâşâie salcâmu-n spini
Colburi suie din grădini.
O vrabie jucăuşă
Se scutură de cenuşă.
Firele de telefon
Sună a diapazon.
Tărănci pe cărări înguste
Alergând, se-ncurcă-n fuste.
Baciul, presimte stihia
Şi-şi îndeasă pălăria.
Chiar şi-un câine care muşcă
Speriat, se vâră-n cuşcă
Pâlpâie printre unghere
Lumânări de Înviere
„– Dă Doamne ploaie curată!”
(Scârţâie un glas de fată),
Bunicul stinge cuptorul
Şi-apoi vâră-n prag toporul
Intră-n tindă, face cruce,
S-aud pocnete-n uluce
Boabe albe de mărgele
Bat în geamuri şi-n zăbrele
Cad pieziş prin vijelie
Găurind frunza de vie.
Şanţurile varsă spumă
Pe prispă curge humă,
Şarpele de foc din cer
Muşcă dintr-un plop stingher
Şi-l face pe loc schilod.
Scârţâie o grindă-n pod.
Abia acum se-nteţeşte
Ploaia. Valea clocoteşte.
Bunicul vorbeşte tare:
– Mai aprinde-o lumânare!
Şi se-ntoarce la icoană:
– Dă Doamne ploaie cu mană,
Doamne, rău să nu ne faci
Că şi-aşa suntem săraci!
Iarna ne culcăm covrig
Dar nu ne plângem de frig.
Primăvara la arat
99
Nu găseşti flăcău în sat,
Avem palmele uscate
Pentru niscaiva bucate..!
Surioara mea cea mică
Plânge-n poală la bunică
Iar el de la geam grăieşte:
– Grindina se potoleşte!
A rămas o curcă-afară,
– S-o ia naiba că e chioară
Nu a nimerit poiata!
Înc-un ropot şi-apoi gata
Se golesc ulucele
Domolind durducele.
– Ce stai aşa speriat?
Fii tare, doar eşti bărbat!
(Îmi zice bunicul mie)
N-a fost mare grozăvie!
Dar i-o dau pe la obraz:
De-acum, ştiu că eşti viteaz!
Neculai I. Onel – Bârlad
Satul natal
Azi m-a prins un dor de ducă
La sătuc şi la mămucă,
Să văd codrul şi izvorul,
Care să-mi aline dorul.
Sat de oameni gospodari,
Harnici şi vestiţi plugari,
Îl admir în înserare
Şi când luna încet răsare.
Acolo sunt tradiţii, frumuseţi,
Fete gingaşe şi băieţi.
Acolo este casa şi pământul lor,
Biserica, lăcaşul tuturor.
Pădurea cea vestită, lăsată din străbuni,
Îi apără de geruri ţi furtuni.
De veacuri, pe cerul său licăresc stele
Şi-a fost apărat de invazii şi rele.
În mijloc de sat mă opresc tăcut
Privesc a mea casă cu prispele de lut.
Îmi voi aduce aminte de sat şi de părinţi
Şi când voi fi printre stele şi sfinţi.
Toamna
E toamnă în pădure şi în vie
Şi iarba s-a uscat pe deal şi în câmpie,
Iar plopii înşiraţi din sat şi până-n zare
Nu mai ţin umbră pe ogoare.
În câmp porumbul e cules
Şi vântul bate tot mai des.
Stau abătut sub cerul plin de stele
Tot cufundat în gândurile mele.
Azi peste tot pământul e golaş,
Nu mai pasc vite pe imaş.
Poezie
Livada e uscată şi pustie
Şi vântul câte-o frunză mai adie.
Copacii sunt umezi şi goi peste drum
Nu mai au frunze, nici flori şi parfum.
 100
Curând vor începe ploi sâcâietoare
Care încet vor deveni albă ninsoare.
Acum totul a îngălbenit
Şi toamna, încet, încet a poposit.
A început să sufle vântu-n noapte,
Iar vara a rămas tot mai departe.
Rugă 2
Întoarce, Doamne, timpul înapoi
Să văd cum eram tânăr şi vioi.
În bunătatea ta pe mama mi-o arată
Frumoasă cum era ea altădată.
Aş vrea să îmi aduc aminte de ploile de
vară
Ce răcoreau pământu-n prag de seară,
De tata să-mi aduc aminte când venea
acasă
De la prăşit şi de la coasă.
Vreau să-mi aduc aminte de nopţile
senine,
Când mă iubeam în taină cu fetele vecine,
Şi cum îmi răsuna în noapte pasul meu pe
drum
Când mă-ntorceam pe vechiul drum de la
cătun.
Acuma, Doamne, tot ce-a fost frumos s-a
dus
Şi mă apropii de apus.
De aceea rugă eu ridic spre stele,
Să fiu iertat de lucrurile rele.
Spre Tine eu privesc acum tăcut
Şi-n linişte mă bucur de trecut.
În taină într-o zi de mai
Eu voi pleca la mama mea în rai.
Lunga noapte
Stau noaptea în căsuţa mea iubită
Şi-aud cum lemnele trosnesc arzând sub
plită.
Ascult cum viforul vuieşte printre pomi
Şi tu, iubito, în lunga noapte dormi.
Privesc la lumânarea ce pâlpâie uşor
Şi-ncetul mă cuprinde asprimea clipelor
de dor
În noaptea lungă şi geroasă
Stau singur şi uitat într-un ungher de
casă.
În noaptea lungă mă gândesc la cei
plecaţi:
Părinţi, prieteni, rude şi la fraţi.
În şoaptă parcă le răsuna cântul
Împrăştiat apoi în zare, când porneşte
vântul.
Poezie
Acum sunt trist şi-adorm cu tine-n gând
Şi te zăresc mergând pe o alee suspinând.
Se-aude iar în noapte cântul tău de dor
Ce se opreşte înspre ziuă în pridvor
În lunga noapte, curând eu voi pleca,
Dar şi acolo eu te voi visa.
Bătrân şi singuratic în lumea mea pustie
Voi fi călăuzit de-o stea pe veşnicie.
Fântâna
La mine-n sat, în locul Fundătură,
Se află un pârâu învolburat,
Iar mai la răsărit, pe o ridicătură,
Se află un stejar bătrân şi aplecat.
Sub el se află o fântână
Unde au poposit săteni şi mulţi străini.
Văd frunzele ce cad din ramura bătrână
Şi cum el geme după atâţia ani.
A fost bătută de viscole şi ger.
Pe lângă ea cernut-au fulgii de zăpadă.
A fost stropită de ploile din cer,
Iar la ulucul ei s-au adăpat şi animalele
de pradă.
Pe lângă ea trecut-au mulţi ce astăzi nu
mai sunt.
Deasupra lor stau lespezi pe morminte,
Au părăsit de mult acest pământ
Şi le-nchinăm cuvinte sfinte.
Privesc la ea şi de bunici mi-aduc aminte,
Cum se opreau sub falnicul stejar,
Se răcoreau şi îngânau cuvinte
Despre un vestit tâlhar.
Şi tot mă uit cu dragoste peste câmpia
toată,
Peste fântâna şi stejarul gol,
Pădurea nu va fi uitată,
Din toate eu voi face icoană şi simbol.
Lohanul nr. 14
Mesaj de dincolo
Eu te aştept în zilele de sărbători
Să simt mireasmă proaspătă de flori.
Pe lespezile reci tămâie să-mi aprinzi
Cu mâini firave pământul să-l întinzi.
Când pe mormânt tu lumânări îmi vei
aprinde
Lumina-n sicriu îmi va pătrunde.
Cu tine-n vis voi adormi pe veci
Chiar dacă nopţile sunt sumbre şi mai reci.
De dincolo mesaj eu vă trimit
Ca să ajungă dimineaţă-n răsărit.
Şi vă aştept mereu de sărbători
Voi să-mi aduceţi câte un buchet de flori.
O, mamă, tu să nu fii tristă
Acolo unde stai pe prispă.
Mesaj eu îţi trimit de dincolo, din rai,
Ca tu să ştii că mi-e dor de părul tău
bălai.
O, e atât de bine-n liniştea-nserării,
Când eu visez apusurile verii.
Dar mă-ntristez când umblu pe cărări
străine
Iar tu măicuţă nu eşti lângă mine.
Eu nu voi şti de-i noapte ori e zi
Şi glasul tău eu nu-l voi auzi,
Fără iubire, fără şoapte
Voi adormi în lunga noapte.
La pescuit
De seara pregătirile se fac
Căci dimineaţă vom porni spre lac
Şi începând din zori şi până-n seară
Vom încerca să pescuim biban şi
roşioară.
În tainica şi în mirifica splendoare,
Vrăjit de frumuseţe şi răcoare,
Eu voi vâsli pe apa lină şi domoală
În locuri unde peştii dau năvală.
E paradis de alge, ierburi şi de fluturi,
Iar broaştele orăcăiesc urcate sus pe
nuferi.
La răsărit au apărut luminile de soare,
Iar umbra nopţii este tot mai trecătoare.
Privesc la pluta ce tresaltă printre valuri
Şi cum se sparge spuma lângă maluri.
Eu mă gândesc cu nostalgie
La ştiucă şi biban, daca-o să vie.
În miez de zi şi mai spre seară
Visez la crapul ce o să apară.
Privesc cu ochii obosiţi de aşteptare
Amiaza orelor dogoritoare.
Când umbra nopţii încet se lasă,
Mă pregătesc să plec acasă.
Cu nostalgie părăsesc acele locuri sfinte
Vâslind cu barca înainte.
Octombrie 2010
Toamna
Ogoru-i golaş
Fără lanuri de grâu,
Întregul imaş
E pustiu.
Prin munţi
Şi hăuri nepătrunse,
Prin codrii înalţi
Sunt ceţuri necuprinse.
Păsări, ca un ritual,
Zboară tăcute
Trecând peste deal
Spre locuri de ele ştiute.
Copaci, fără veşmânt,
Par trişti-n grădină.
Totul în jur e ruginit
De ploi şi furtună.
Aceasta e toamna târzie
Cu vânturi, cu ploi şi noroi,
Iar frunza e galbenă-n vie,
Copacii sunt umezi şi goi.
Alina Calancea – Huşi
E toamnă iar
Mă poartă paşii pe cărări pierdute
Şi frunzele foşnesc neîncetat,
E toamnă-n jur şi pretutindeni
E toamnă iar!
Plutesc în aer doar miresme
De fructe, ce-atât le-am aşteptat,
Mănânc un măr frumos şi roşu
E toamnă iar !
Culeg de prin grădini legume
Toţi oamenii cei harnici azi
Şi pun şi la păstrat pe iarnă
E toamnă iar!
Şi glasuri mici şi subţirele
S-au în jurul meu ţipând
Sunt doar copii ce se mai joacă
Că-i toamnă iar !
Şi aş vrea şi eu să mai întârzii,
Să stau pe loc în ritmul vieţii,
Să mai respir miresme-apuse
De toamnă iar !
Ioan Marcu – Huşi
Toamna
Moto:
Aşa cum am presupus
Dintr-o viziune certă,
Că-n tot anul înadins
Toamna asta face „bis“
Mai exact, ea se repetă.
………………………
Iată a sosit ea toamna
Doamna cea măiastră,
În vie e coaptă poama
Şi alţi factori dau alarma
Lumea să se pregătească.
Prin grădini şi pe ogoare
Forfota e la-nălţime,
Oamenii cu mic, cu mare
Strâng tot ce sunt necesare
Pentru iarna care vine.
Vacanţa-i pe terminate
(Gata joaca, hârjoneala)
Toţi elevii îşi „dar coate“
Că acuşi începe şcoala.
Ai pădurii locatari
Mistreţi, iepuri, căprioare,
Jderi şi lupii temerari
Şi-alte neamuri, mici sau mari
Prin frunzar îşi fac cotloane.
Iar copacii din pădure
(De-or mai trece zilele)
Suportând momente „dure“,
Alternanţă ploi şi brume
Îşi leapădă frunzele.
Şi ciobanii cu-a lor turme
Simţind timpul „deplasat“
Închid ţarcuri de la stâne
Reluând aceleaşi urme
Ei coboară către sat.
Tinerii, flăcăi şi fete
Pe la câte-o sindrofie
Sau prin întâlniri discrete
Îşi fac planuri îndrăzneţe
Intuind căsătorie.
101
Şi-n zilele următoare
Copleşiţi de voie bună
Fac nuntă cu masă mare
Invitaţii bat din palme
Iar tinerii se cunună.
Toamna e ca o solie
Sau aşa ca o iscoadă,
Dacă totul se cam ştie
Despre iarna ce-o să vie
Cu viscole şi zăpadă.
septembrie 2010
Carmen Angheluş – Huşi
Avva
şi gândul ţi-e de aur moale
şi păru-i de mătase
te uiţi spre zarea aspră
pe unde cutrieră lungi rase
...priveşti cu ochii de plecare
nimic nu vrei să zici
pustia iar te chiamă
supusă blândă stea
sub care-ai adormit cândva
La o blondă oarecare
te vreau atât de blondă şi supusă
în inimă să-ţi faci hogeac
cu-al meu suflet dalb
să te petrec peste ăl prag
şi tot ce sunt să-ţi fie drag...
te vreau atât de diferită
de tot ce eşti şi poţi să fii
că mintea-mi rătăceşte iar rănită
în astă lume fără sens
te vreau să ieşi din tot ce-i strâmt
vulgar, primar
să fii mlădiţa aceea diferită
ce nu înfloreşte niciodată nicăieri
parfumu-i elixir de negăsit
iar ea e specie perită
Despre intenţie
azi te iubesc ca în prima zi
şi toate par de iarbă şi de vis
azi gândul meu se pierde în paradis
şi tot ce vreau încet s-a dus
ascultă-mă să-ţi spun povestea mea
povestea ta...
povestea...
trăirea-i de iubire şi de jad
ascult-o şi pune-o-n sân la tine
nu mă lăsa să ajung în iad...
Poezie
 102 Lohanul nr. 14
Dumitru Râpanu – Huşi Corneliu Văleanu – Iaşi Rondelul
parlamentarului
Epigrame Rondel politic
Îmbrăcat la patru ace,
Unui individ care-mi confundă Mai marii în politică se spurcă Poart-n mână-un diplomat,
câinele cu oaia În fel şi chip, şocante declaraţii, Ştim că este validat,
Mă cuprinde o văpaie Spun că-i spre binele acestei naţii, Însă mintea nu-i prea coace.
Şi-l iau iute la refec: Dar sărăcia-n case se tot urcă.
El pare, deşi nu-i oaie; În regimul democrat
Tu nu pari, dar eşti berbec. Din tot ce zic, sunt numai aberaţii, Să pozeze mult îi place,
Şi neamul nostru-n spusa lor se-ncurcă, Îmbrăcat la patru ace,
Mai marii în politică se spurcă Poartă-n mână-un diplomat
În fel şi chip, şocante declaraţii.
Nepoatei În fotoliu chiar de zace,
Zise, hâtru, o mătuşă: Cu cei de „jos” comunică în „turcă”,
Timpul trece şi, apoi, Vile are şi palat,
Prin legi, decrete,fără explicaţii, Frauda s-a constat,
Nu-i mai trebuie păpuşă… Ştiu pentru ei a-şi face situaţii Însă e lăsat în pace...
Mai degrabă păpuşoi. Şi-a da poporului mereu de furcă. Îmbrăcat la patru ace.
Mai marii în politică se spurcă.
Dascăl
Nu sunt dascăl sau poet Rondelul parvenitului
Şi regret nespus că, şcoala, Rondelul bătrânilor
M-a respins în mod discret Cu afaceri, moşteniri
Fiindcă am băut cerneala. Bătrânii-s trişti la bătrâneţe, Este-un mare şarlatan,
Motive au atât de multe, Face parte dintr-un clan
Nu mai stă nimeni să-i asculte De-i mereu prezent la ştiri.
Profesie Nici când au lacrimi reci pe feţe.
Acum, însă, sigur ştiu Trece-n lume barosan,
Că, dac-ar fi fost să fie, Merg des la doctori să-i consulte, Cu atavice porniri,
Cred că-aşi fi putut să fiu De griji ar vrea să se dezveţe, Cu afaceri, moşteniri
Dascăl de dirigenţie. Bătrânii-s la bătrâneţe, Este-un mare şarlatan.
Motive au atât de multe.
Ale sale nărăviri
Poezie

Nu-s înţeleşi când dau poveţe Au blazon de mitocan,

Statui
Dascălii au fost pe soclu
Eternizaţi de scriitori
Şi acum, pe post de cioclu,
Guvernu-i face muritori.
Sunt socotiţi din lumi oculte, În partid e-aerian,
Au parte de jigniri, insulte,
Însă vrea mereu măriri...
Nu li se dau măcar bineţe... Cu afaceri, moşteniri.
Bătrânii-s trişti la bătrâneţe.

iar neştiutorii, noi,

majoritatea, culegem
consecinţele răului sau
Răul din om în triumf… binele care ni se pro-
mite şi nu mai vine.
De răul concret
Ion N. Oprea – Iaşi te mai poţi feri, ca să
nu ieşim dintr-un
anumit optimism ade-
xistă atâta rău în lumea aceasta cât nu ne dăm sea de paradă şi con-

E
Puncte de vedere

seama. Rău făcut de om pentru om! Iată, nu venţional, dar ce te

întâmplător, am parcurs rândurile unei astfel de faci cu răul care acţi-
cărţi: „O istorie a răului. De la tragedii provocate la crime onează asupra noastră
odioase” de Michel Faucheux, traducere de Margareta Vavi în abstract, spiritual,
Petrescu, Editura Lider. 288 p., în care cuvântul Răul este scris metafizic?
cu literă mare. Vedeţi şi nu asta
Cu majusculă pentru că Răul e risc, etică, morală, politică, contează când ne
economie, ştiinţă, religie – oriunde activează creatorul şi referim la Răul şi car-
susţinătorul lui – OMUL. tea cu Răul lui Michel
Răul ca semnificaţie şi conduită umană creează şi multe Faucheux. Cartea lui
confuzii pentru că ceea ce e rău pentru cineva la un moment dat, mi se pare pasional
poate fi bine sau foarte bine pentru semenul nostru care profită de scrisă pentru noi,
răul făcut ori transmis nouă. Dar cum şi binele de azi poate deveni masele, pentru că
răul de mâine, pentru unul sau pentru altul, dă loc meditaţiilor, mai lipsită de vulgarităţi,
ales în condiţiile actuale când globalizarea a devenit crezulmultora, ea îmbină reflecţii
Octombrie 2010
religioase, filosofice, morale cu ceea ce noi spunem că, se
cheamă realităţile vieţii. Cu povestirea manifestărilor Răului în
istorie. De-a lungul timpurilor, cum spun eu adesea. Autorul,
povestind episoadele ne face activi, ne determină să gândim, să
ne mişcăm minţile şi sentimentele, ne face să concluzionăm noi
înşine.
Răul, au mai spus-o şi alţii, îşi are originea în „păcatul
originar”, pleacă de la izgonirea din Paradis a celor care au fost
şi au rămas strămoşii umanităţii. Accesând la „pomul cunoaş-
terii”. Adam şi Eva au intrat în succesiunea evenimentelor Zilei,
le-au cunoscut, interpretat şi au creat ocazia rememorării lor.
Dar cum rememorarea are limbaj divers, omul a asistat nu la
mistificări, ficţiuni, ci şi la realităţi trăite.
De aceea, se vede, însuşi autorul se întreabă, fără a ne da
prea multe explicaţii, „cum poţi să înţelegi crimele planificate
birocratic, detaşat, ale genocidelor puse în operă de indivizi
civilizaţi, degustători de artă? Întrebare subtilă dar de esenţă,
pentru că vedeţi dumneavoastră, cititorule, Răul înnăscut vine
nu numai de la Diavol şi slujbaşii lui, ci şi de la cei care
lucrează în numele ştiinţei, al progresului, de la cei care în
numele Domnului nostru, a Omului deci, te face să suferi. Că el,
Răul vine asupra noastră tocmai când nu te aştepţi, nejustificat,
enigmatic, fiind manifestarea nebuniei individului ori a
colectivităţii. Este însăşi sinteza şi manifestarea a ceea ce se
cheamă bestia umană, starea reliefată de acţiuni, precum au fost
masacrele din noaptea Sfântului Bartolomeu, faptele mai mult
decât condamnabile ale unora ca Hitler, Stalin, Mao, prezente
din plin şi în zilele noastre. Nu au argumente „umaniste” de
pildă ceea ce se întâmplă cu globalizarea, standardizarea
mediatică în domeniul alimentaţiei, în medicina naturistă, în
ceea ce se întâmplă la Roşia Montantă, în minerit în general, în
industrie şi agricultura noastră, în special.
Rău, tot în mai rău. Consemnam recent într-o lucrare
faptele ostaşilor americani care invadând Irakul, la 11 aprilie
2003, au jefuit şi distrus la Bagdad cu prioritate Muzeul
Naţional unde se păstrau vestigiile civilizaţiei sumeriene, vechi
de peste 4000 de ani. De ce? Pun această întrebare pentru că
oricând învingătorii, pe cât posibil, au şters urmele civilizaţiei
populaţiei autohtone, impunându-se prin barbarie. Să nu uităm
că situaţia din Irakul anului 2003 are similitudine cu ceea ce s-a
întâmplat în Dacia, când romanii au îndepărtat până şi urmele
scrierii dacice. În România, când ruşii spulberându-ne vestigiile,
ne-au reţinut nu numai tezaurul în 1917 – 1918, ci şi vestitul
templu antic din Insula Şerpilor ale cărui vestigii au fost
transportate tot la Moscova, unde au dispărut cu desăvârşire (a
se vedea documentarul „Tradiţie spirituală dacică şi istoria
furată a poporului român”, autor profesorul Dragoş Tudoran, în
revista cultural-ştiinţifică „Lohanul” nr. 4 – noiembrie 2009,
Huşi, judeţul Vaslui, pg. 2-4).
În fosta U.R.S.S., un fost general, inventatorul armei
Kalaşnicov, care a produs şi atâta rău oamenilor, astăzi, la 90 de
ani, nu numai că nu-l mustră conştiinţa că a risipit moartea, dar
încă mai merge la uzină şi consideră munca sa ca cel mai bun
medicament.
Astăzi, în zilele virusului gripei porcine şi a vaccinului
invocat, circulă un pliant care ne atenţionează: „Virusul gripei
respective este opera omului, a fost creat în laborator şi nu-i atât
de periculos pe cât este vaccinul pe care oamenii interesaţi ni-l
recomandă să-l folosim, deşi el se dovedeşte a fi mult mai
periculos decât virusul.”
Rău peste rău…
Există la Huşi o revistă cultural-ştiinţifică – se cheamă
„Lohanul” şi, am înţeles, lecturând-o, că printre alte teme, o are
şi pe aceea a luptei împotriva răului provocat de civilizaţia
timpurilor. Câteva titluri sunt edificatoare: „Sindromul
retragerii sociale acute, unul dintre efectele unei societăţi
bolnave”, autor Angela Anghel, din care se trage concluzia că în
pofida progreselor materiale a societăţii occidentale
contemporane este subminată securitatea personală, fericirea,
103
acţiunea şi capacitatea de a iubi a individului. „Modalităţi de
influenţare de la distanţă a psihicului fiinţei umane”, semnat de
Alex Ionescu Bucureşti, din care extragem – electroligarhia este
ideea unor ignoranţi despre o posibilă civilizaţie controlată;
„Drumul către Iad este pavat cu Aspartam” de prof. George
Bianu, Bucureşti, care lasă să se înţeleagă că producătorii
aspartamului, deşi au ştiut de la început care sunt pericolele
acestei substanţe alimentare au favorizat nu numai producerea şi
comercializarea lui, deşi pentru a-l manipula au lucrat în
laboratoare şi în industrie cu mănuşi şi măşti de protecţie
chimică, şorţ special şi purificatorul de aer; „Vaccinul pentru
gripa porcină – periculos şi ineficient”, scrie dr. Alex Ionescu,
meditând pentru împiedecarea vaccinării în masă a populaţiei în
România, îndemnându-ne „să luăm exemplu de la CNIV,
Centrul Naţional de Informare asupra Vaccinurilor, care a cerut
administraţiei Obama şi tuturor guvernanţilor să aducă dovezi
că vaccinul în cauză este o necesitate lipsită de riscuri pentru
sănătatea omului. „Minciuni despre gripa porcină” se pronunţă
direct şi argumentat Mike Adams.
„O jurnalistă (Jane Burgermeister) pune sub acuzare
Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru bioterorism şi tentativă de genocid” îşi intitulează
Emilia Kareva, Bucureşti, documentarul din care rezultă că
există un program coordonat dar camuflat pentru producerea de
arme biologice, vaccinul infestat cu virusul gripei aviare,
combinat cu virusul gripei umane, fiind doar un exemplu din
mulţimea Relelor Lumii (vezi „Lohanul” nr. 10/2009).
Cele de mai sus citate te face să te întorci iarăşi la cartea
„O istorie a Răului…” scrisă de Michel Faucheux şi se înţelege
pe deplin că oamenii n-au învăţat niciodată din Istoria Răului,
dovadă că nu îl evită. Sălbăticia din om proliferează orbeşte,
înnebuneşte…. Să ne aducem aminte de privatizările româneşti.
De preţul pretins de Petre Roman cumpărătorilor – un leu
întreprinderea. Cu utilaje, cu terenuri dar fără nici o garanţie că
investitorii nu vor comercializa cu profit bunurile licitate. Aşa
ne-am distrus industria, agricultura şi după ele cultura,
tradiţionalismul…
Păstrez în mine strigătul de durere a unui român care
scandalizat de distrugerile actuale de la calea ferată, în speţă
Gara de la Fălticeni – Moldova, ajunsă în situaţia de a deveni o
simplă amintire. În ziarul „Crai Nou” de la Suceava din 3
septembrie 2009, era descris cu lux de amănunte, dar şi cu
durere, istoricul gării. „Oare cât plânset şi câtă jale au strâns
dalele peronului, când oamenii se despărţeau de cei dragi,
fluturându-şi batistele cu dorinţa de a se revedea cât mai
grabnic?!”
Citind cele scrise atunci, un alt cetăţean, Ion Ilie
Ungureanu, veteran de război din Rădăşeni avea să scrie în
acelaşi ziar din 11 decembrie, subliniind încă o dată, cât de
mare este Răul, pierderea nodului de cale ferată de la Fălticeni:
„Acum totul s-a distrus şi încă se mai distruge. Cu siguranţă
strângătorii de fier vechi se vor pune pe treabă şi va dispare şi
calea ferată Dolhasca – Fălticeni. Măcar de s-ar îndura domnul
Flutur (prefectul judeţului n.n.) să ne aducă şi nouă o mocăniţă
care să circule pe acest traseu, ca un simbol al civilizaţiei din
Puncte de vedere
trecut. Ruşine conducătorilor de azi şi de ieri. Ne-au adus la
sapă de lemn, ne-au terminat. Copiii noştri au emigrat în ţări
străine, industria şi agricultura au fost distruse. Ce mai, praf şi
pulbere s-a ales de tot ce am construit noi timp de 50 de ani.”
Dar, praf şi pulbere este astăzi zona industrială a Iaşilor, a
Vasluiului, a Bârladului, a Huşilor, Ţara întreagă.
Aceasta este istoria Răului din România. Dar cui s-o
spunem? Măcar citiţi cartea şi reflectaţi. Răul din om devine
inconştienţă, escaladează patriotismul şi ne lasă total dezbrăcaţi.
Optimismul din noi – praf şi pulbere şi el! Nu-i defetism. E o
realitate udată şi de lacrimile românilor.
 104
Scurtă istorie a războiului rece
(1946 – 1962)
Gică Scarlat – Negreşti, judeţul Vaslui
urând Europa nu va mai fi alcătuită decât din două
C tabere duşmane: împărţirea nu se mai face după
popoare şi teritorii, ci după culori şi opinii.1
„Războiul rece”. Originea acestui fenomen s-a datorat
instaurării dictaturilor totalitare într-o serie de state din Europa,
Asia, America. Aceasta a fost considerată de puterile
occidentale ca o extindere a sferei de influenţă sovietică. De aici
numeroasele contradicţii dintre anglo-americani şi sovietici în
tratarea acestei probleme.2
La 5 martie 1946,3 orăşelul Fulton îi va rezerva o primire
entuziastă. Acest orăşel, care îşi trage numele de la cel mai
ilustru fiu al său, inventatorul navei cu aburi, nu are mai mult de
10000 de locuitori. Aveau să fie de patru ori mai mulţi în acea
zi, veniţi în campusul universitar din toate colţurile ţării ca să
asculte discursul retransmis din amfiteatru prin nenumărate
difuzoare.
De la primele cuvinte se va şti că Churchill nu se va
mulţumi cu banalităţi … se iveşte acum o ocazie clară şi
minunată pentru cele două ţări ale noastre, va exclama el. A o
respinge sau a nu profita de ea ne-ar face să ne expunem, timp
îndelungat, reproşurilor posterităţii. Epoca de piatră ar putea să
revină pe aripile strălucitoare ale ştiinţei. Luaţi seama, v-o spun:
timpul s-ar putea să fie scurt.
De la Stettin la Triest, a continuat el, o „cortină de fier” a
căzut asupra continentului. A prezentat în continuare regimurile
pe care U.R.S.S. le impusese cu forţa în spatele acestei cortine
şi tentativele ei de a-şi extinde legea dincolo de aceasta. Din
ceea ce-am văzut la prietenii noştri, ruşii, în timpul războiului -
a mai spus el - sunt convins că nu există nimic care să fie atât de
admirat de către ei ca forţa şi că nimic nu respectă mai puţin
decât slăbiciunea militară; concluzia: ar trebui ca popoarele de
limbă engleză să se unească de urgenţă pentru a înlătura orice
ambiţie sau aventură.
Guvernul britanic va grăbi să precizeze că nu dăduse nici
un mandat fostului prim ministru să se exprime în modul acesta.
Departamentul de stat american va face la fel. Dar preşedintele
Truman se deranjase personal pentru a-l asculta pe Churchill.
Cu trei săptămâni în urmă îl primise pentru o lungă convorbire
la Casa Albă. Întreaga presă americană avea să afirme că
reflectaseră împreună asupra conţinutului discursului.
Stalin nu se va lăsa stânjenit de subtilităţi de protocol. Un
interviu acordat ziarului „Proreda” îi oferă ocazia, opt zile mai
târziu, să răspundă pe acelaşi ton celui care înainte de a fi fost
aliatul său contra lui Hitler, militase, în 1918 – 1919, pentru
intervenţia în Rusia şi pentru înţelegerea cu Germania împotriva
comunismului care se năştea.
Puncte de vedere
Nu ştiu - a spus el după ce l-a acuzat, într-o ciudată ordine
descrescătoare, de calomnie, lipsă de curtoazie şi de tact – dacă
el şi prietenii vor mai reuşi să organizeze după cel de-al doilea
război mondial o nouă campania armată contra Europei
răsăritene; dar dacă vor face aşa ceva – ceea ce este puţin
1 Andrè Fontaine, Istoria războiului rece, Bucureşti, Editura
Militară, 1992, Vol. II, p. 118.
2 Camil Mureşan, Vasile Cristian, Vasile Vesa, Eugen
Vărgolici, Istoria Universală Modernă şi Contemporană,
Manual pentru clasa a X-a, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1994, p. 132.
3 Alexandru Vianu, Istoria SUA, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1973, p. 400.
Lohanul nr. 14
probabil, întrucât milioane de oameni veghează asupra păcii –
se poate afirma cu încredere că vor fi zdrobiţi exact cum s-a
întâmplat în urmă cu 26 de ani.
Până la moartea lui Stalin, şapte ani mai târziu, tonul
polemicii nu va înceta să crească „Cortina de fier”, să se
îngraşe, incidentele şi dramele să se înmulţească. Lumea va
trece în mai multe rânduri la un pas de război. Încă din
primăvara lui 1946, criza Iranului va furniza un prim exemplu
al acestor înfruntări „ pe marginea prăpastiei” – în engleză
brinkmanships, care vor puncta de atunci încolo marile capitole
ale războiului rece şi pe care Truman, atâta timp cât va dispune
de monopolul atomic, îl va conduce cu un extraordinar sânge
rece.4 În anii care au urmat, S.U.A. au desfăşurat un program de
organizare a apărării poziţiilor lor.5
Primele măsuri practice având în vedere aplicarea
„reţinerii” au avut un caracter militar şi s-au efectuat sub
conducerea lui Marshall, militar de profesie, numit în postul de
secretar de stat. Odată cu revenirea lui în Departamentul de Stat,
această instituţie a căpătat aspectul unui stat major militar.
Autorul unei biografii a lui Marshall, când auzea spunându-se
„domnule secretar”, căuta de obicei cu privirea un secretar de
stat invizibil, până într-atât era obişnuit să i se spună „domnule
general”. Odată, din obişnuinţă, el a numit Europa „teatrul de
război european”. La 27 februarie 1947, liderii Congresului au
fost invitaţi la Casa Albă unde Truman şi Marshall le-au vorbit
despre catastrofa care ameninţă Grecia şi Turcia. Marshall i-a
avertizat că dacă S.U.A. nu vor veni în ajutorul acestor ţări,
dominaţia sovietică s-ar putea extinde asupra Europei,
Orientului Mijlociu şi Asia. Liderii Congresului şi-au luat
angajamentul să sprijine politica guvernului. La 12 martie 1947,
Truman a declarat că S.U.A. vor ocupa locul Marii Britanii în
partea de răsărit a Mării Mediterane şi vor aloca drept ajutor
Greciei şi Turciei 400 de milioane de dolari pentru a împiedica
extinderea comunismului în Orientul Apropiat. Primul obiectiv
al acestei măsuri, denumită „doctrina Truman”, era crearea de
baze americane în partea răsăriteană a bazinului Mării
Mediterane pentru a instaura dominaţia americană în această
zonă. La două luni după declaraţia lui Truman, Congresul a
alocat aproape 500 de milioane de dolari pentru îndeplinirea
programului său. Până în aprilie 1948, S.U.A. au cheltuit în
Grecia şi în Turcia 337 de milioane de dolari, din care pentru
scopuri militare s-au folosit în Grecia 59%, iar în Turcia 100%
din fondurile alocate. Ansamblul misiunii militare americane in
Grecia a atins cifra de 527 de oameni, iar cel in Turcia de 410
oameni. În legătură cu rezultatele obţinute în Grecia, o
publicaţie guvernamentală americană spunea următoarele:
Acordarea de ajutor militar Greciei a dus la întărirea
considerabilă a forţelor ei armate şi în toamna anului 1949 s-a
declarat că formaţiunile de partizani au fost nimicite.
Planul Marshall
La 5 iunie 1947, Marshall a luat cuvântul la Asociaţia
foştilor studenţi ai Universităţii Harvard. El a vorbit în fraze
generale despre pagubele pricinuite Europei de război, dar a
subliniat că distrugerile vizibile sunt poate mai puţin serioase
decât dezorganizarea întregii structuri a vieţii economice
europene care a constituit nu numai a operaţiilor militare dar şi
a dominaţiei distrugătoare şi arbitrare a naziştilor, a
naţionalizărilor de după război şi a pierderilor de capital.
Marshall considera că, în urma acestui fapt, în Europa ar putea
să izbucnească tulburări, iar consecinţele care ar putea decurge
de aici pentru economia S.U.A. trebuie să fie evidente pentru
toată lumea. El a propus să se acorde ajutor ţărilor europene cu
scopul de a reface economia în întreaga lume, în aşa fel încât să
apară condiţiile politice şi sociale necesare existenţei
instituţiilor libere. După cel de-al doilea război mondial
refacerea s-a desfăşurat mai rapid în Europa decât după primul
război mondial „cu toate că distrugerile pricinuite de operaţiile
militare şi dezorganizarea determinată de ocupaţia inamică
4 Andrè Fontaine, op. cit., p. 27-28.
5 Camil Mureşan ş.a., op. cit, p. 132.
Octombrie 2010
îndelungată erau mult mai mari”.1 El a constituit un mare
succes.2
După încheierea celui de-al doilea război mondial, marile
puteri şi U.R.S.S. au avut în discuţie problema germană, viitorul
acesteia după război. Anglia, Franţa şi S.U.A. au ajuns la un
acord comun; după multe încercări diplomatice s-a convenit
împărţirea Germaniei în două, partea de Vest aparţinând celor
trei mari puteri, iar Estul aparţinând U.R.S.S.-ului. Totuşi
sovieticii ar fi fost de acord ca Germania să rămână întreagă,
dar să-i plătească pagubele de război. Împărţirea Germaniei a
stopat invazia comunistă în Vest; ruşii şi-ar fi impus ideologia
pe tot cuprinsul Germaniei, singura soluţie viabilă atunci era
într-adevăr împărţirea Germaniei. Dar iată pe scurt firul
evenimentelor care au dus la această soluţie.
23 februarie – 1 iunie 1948. La Londra a avut loc, cu o
întrerupere între 6 martie şi 20 aprilie, conferinţa
reprezentanţilor S.U.A., Marii Britanii, Franţei, Belgiei, Olandei
şi Luxemburgului referitoare la Germania occidentală. Pe
ordinea de zi a reuniunii au figurat următoarele puncte:
1) asocierea ţărilor Beneluxului la politica privind
Germania;
2) raporturile Germaniei în raportul de refacere europeană;
3) rolul Ruhrului; 4) măsuri de securitate împotriva
Germaniei;
5) problema reparaţiilor;
6) organizarea politică şi economică a Germaniei;
7) aranjamentele teritoriale provizorii.
Participanţii la reuniune au convenit să recomande
guvernelor la crearea unei Autorităţi Internaţionale a Ruhrului
convocarea pentru 1 Septembrie a unei Adunări Constituante în
zonele de ocupaţie din Germania occidentală, stabilirea unei
politici de export comune în aceste zone, înfiinţarea unui oficiu
militar de securitate pentru a asigura demilitarizarea Germaniei.
8 aprilie 1949. La Washington s-au perfectat acordurile cu
privire la Germania occidentală prin care Anglia, Franţa şi
S.U.A. îşi pătrează autoritatea supremă în Germania
occidentală, însă guvernul militar cedează prerogativele
nemilitare unui control civil, denumit „Înalta Comisie aliată” ce
urma să fie constituită din înalţi comisari, câte un reprezentant
din partea fiecărui din cele trei părţi. Înalta Comisie aliată
exercită controlul asupra demilitarizării asupra Ruhrului,
reparaţiilor, decartelizării afacerilor străine, schimburilor şi
comerţului exterior. 8 mai 1949. Consultaţiile între comandanţii
şefi ai consiliului parlamentar din Baun se soldează cu un acord
asupra Constituţiei provizorii, legea fundamentală a R.F.G.
Consiliul parlamentar desemnează oraşul Baun drept capitală a
Republicii Federale Germane. Constituţia a intrat în vigoare în
23 mai 1949.
23 mai – 20 iunie 1949. La Paris s-a desfăşurat a şasea şi
ultima sesiune a Consiliului miniştrilor de externe ai Angliei,
Franţei, S.U.A. şi U.R.S.S., fără a se fi realizat un acord asupra
restabilirii unităţii economice şi politice a Germaniei; s-a
convenit însă să fie continuate eforturile în această direcţie. La 7
septembrie 1949 s-a proclamat Republica Federală Germană.
7 – 12 octombrie 1949. Congresul poporului german
întrunit la Berlin se constituie în Adunarea Provizorie a
Poporului care proclama, la 7 octombrie, Republica Democrată
Germană. La 11 octombrie, Wilhelm Prick, preşedinte al
Partidului Socialist Unit din Germania, a fost ales preşedinte al
RDG. La 16 octombrie 1949, U.R.S.S. stabileşte relaţii
diplomatice cu RDG. La 10 octombrie 1949, guvernul U.R.S.S.
proclamă dizolvarea administraţiei militare sovietice în R.D.
Germană şi transmiterea guvernului R.D. Germane a conducerii
afacerilor externe. 24 octombrie 1949. A fost publicată
declaraţia M.A. Externe al R.D. Germane în care se arată că
guvernul provizoriu al R.D. Germane recunoaşte pe deplin
acordurile încheiate în comun cu aliaţii cu privire la Germania
şi în primul rând acordurile de la Ialta şi Pastadon. Guvernul
1 N. N. Iakovlev, Istoria Contemporană a SUA. 1917 – 1960,
Bucureşti, Editura Politică, 1963, p. 563, 564, 565.
2 Camil Mureşan ş.a., op. cit, p. 132.
105
este ferm să îndeplinească pentru cauza păcii şi prieteniei între
popoare toate obligaţiile puse în sarcina poporului german prin
aceste acorduri.
11 Noiembrie. Organele de stat ale R.D. Germane preiau
funcţiile administrative militare sovietice.3
Nimeni n-ar fi îndrăznit totuşi să profetizeze că poziţiile
celor două lagăre în Europa erau stabilizate pentru o lungă
perioadă de timp, că vor trebui să se aştepte nouă ani ca ruşii să
reia, în mod serios, eforturile pentru a arunca în aer avanpostul
berlinez şi că atunci vor eşua din nou, de două ori.4
Reunificarea Germaniei
La 12 septembrie 1990 la Moscova, a fost semnat Tratatul
asupra reglementării definitive privind Germania ca urmare a
întâlnirii „2+4”. Tratatul a fost semnat de Hans Dietride
Geuscher (R.F.G.), Luthor de Maizire (R.D.G.), Eduard
Şevarnadze (U.R.S.S.), James Baker (S.U.A.), Douglas Hurd
(Marea Britanie), Roland Dumas (Franţa). Articolul 4 al
Tratatului stipulează că: Germania unită şi U.R.S.S. vor
reglementa prin tratat condiţiile şi durata prezenţei forţelor
armate sovietice pe teritoriul actual al R.D.G. şi al Berlinului, ca
şi desfăşurarea retragerii acestor forţe armate, care va trebui
încheiată la sfârşitul anului 1994, în raport cu executarea
angajamentelor guvernelor Republicii Federale Germane şi
Republicii Democrate Germane. În articolul 5 se prevede: „În
timpul perioadei prezenţei forţelor armatei sovietice pe teritoriul
actual al Republicii Democrate Germane şi al Berlinului, forţe
ale armatelor S.U.A., Republicii Franceze şi Regatului Unit vor
rămâne la cererea Germaniei staţionate la Berlin, printr-un
acord în acest sens între guvernul Germaniei Unite şi guvernele
statelor respective.
La 21 septembrie 1990, Bundestagul (Camera Inferioară)
şi Bundesratul (Camera Superioară) Parlamentului Vest German
au ratificat tratatul. La 1 octombrie 1990, miniştrii de externe ai
S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii şi Franţei au semnat la New
York declaraţia prin care sunt suspendate drepturile şi
responsabilităţile acestor ţări („puteri de ocupaţie”) privind
Berlinul şi Germania în ansamblul ei. Documentul intră în
vigoare la 3 octombrie 1990. 3 octombrie 1990 este considerată
ziua reunificării Germaniei. La 2 Decembrie 1990 au avut loc
primele alegeri pe ansamblul Germaniei, la 45 de ani de la
sfârşitul războiului şi la 41 de ani de la divizare. În iunie 1991,
Parlamentul german a hotărât ca Berlinul să fie capitala noului
stat. Potrivit hotărârii, guvernul şi Bundestagul vor funcţiona la
Berlin, iar Bundesratul la Baun.5
Formarea blocurilor militare
Prima din alianţele militare ce vor reprezenta o accentuare
a tensiunii politice a fost Organizaţia Tratatului Atlanticului de
Nord (NATO).6
4 aprilie 1949. Miniştrii de externe ai Angliei, Belgiei,
Canadei, Danemarcei, Franţei, Islandei, Italiei, Luxemburgului,
Olandei, Norvegiei, Portugaliei şi S.U.A. semnează la
Washington Tratatul Atlanticului de Nord (North Atlantic
Treaty Organisation) în baza căruia s-a creat N.A.T.O. Tratatul
a intrat în vigoare la 24 August 1949. La 25 februarie 1952 au
mai aderat la Nato, Turcia şi Grecia, iar la 6 mai 1955 R.F.G.-
Puncte de vedere
ul. În iunie 1966 Franţa s-a retras din organismele militare
integrate de Nato; iar în 1974, din aceleaşi organisme s-a retras
Grecia. Nato creată în perioada războiului rece a fost concepută
şi se manifestă ca o organizaţie de integrare politică şi militară
cu o structură organizatorică complexă şi cu un sistem de
organisme militare care încurajează cursa înarmărilor şi
menţinerea de trupe pe teritoriul altor state.
Deşi formal, tratatul stipulează că se inspiră din
3 Petre Bărbulescu, coordonator, Relaţiile internaţionale
postbelice. Cronologie diplomatică, Bucureşti, Editura Politică,
1983, pg. 74, 93, 95, 99.
4 Andrè Fontaine, op. cit., p. 155.
5 Andrè Fontaine, op. cit., p. 71.
6 Camil Mureşan ş.a., op. cit, p. 132.
 106
prevederile Cartei O.N.U., în fapt, efectele sale sunt în
contradicţie cu imperativele păcii şi securităţii internaţionale.1
Reacţia Moscovei la semnarea pactului de la Washington
va fi desigur, de o extremă violenţă verbală. Într-o notă datând
din 1 aprilie, Ministrul Afacerilor Externe sovietic declara că
acesta avea un caracter manifest ce greşise şi că el controversa
atât acordurilor de la Postadon cât şi tratatelor anglo şi franco-
rus. O lună mai târziu, totuşi între cele patru puteri intervenea
un acord care punea capăt celei mai grave crize pe care lumea o
cunoscuse de la capitularea Reichului.2
Tratatul de la Varşovia
Între 11 – 14 mai 1955 a avut loc la Varşovia o conferinţă
a statelor socialiste din Europa, la care a participat şi un
observator din partea Republicii Populare Chineze. La 14 mai a
fost încheiat Tratatul de la Varşovia de Prietenie, Colaborare şi
Ajutor Reciproc, care a fost semnat de reprezentanţii Albaniei,
Bulgariei, Cehoslovaciei, Poloniei, Republicii Democrate
Germane, României, Ungariei şi U.R.S.S.-ului. Părţile au căzut
de acord ca, în cazul unui atac armat în Europa împotriva unuia
sau câtorva state participante la tratat, fiecare stat participant la
tratat, în cadrul realizării dreptului de autoapărare individuală
sau colectivă, în conformitate cu articolul 51 din Carta O.N.U.,
să acorde victimei ajutor prin toate mijloacele, inclusiv folosirii
forţei armate.3
De la 1 aprilie, prin consensul statelor semnatare acest
tratat a încetat să mai existe.4 Acest echilibru dintre cele două
blocuri militare a dus la o dezvoltare continuă a cursei
înarmărilor căruia în final i-a căzut pradă Moscova. Anii care au
urmat au stat sub incidenţa febrei constituirii de blocuri militare
aproape în toate zonele lumii.
În Septembrie 1951 la San Francisco, s-a încheiat Tratatul
politico-militar între S.U.A., Australia şi Noua Zeelandă
(ANZUS).
În sud-estul Asiei, la iniţiativa Statelor Unite s-a format de
către S.U.A., Anglia, Franţa, Australia, Noua Zeelandă,
Filipine, Thailanda şi Pakistan Organizaţia Asiei de Sud-est
S.E.A.T.O.
În Orientul Apropiat s-a perfectat Pactul de la Bagdad
(1955), format din Anglia, Turcia, Irak, Iran şi Pakistan. După
retragerea Irakului în 1959, el s-a numit Organizaţia Pactului
Central (C.E.N.T.O.). Schimbarea orientării politice în unele
din statele membre a dus la desfiinţarea acestuia, la începutul
anului 1979.5
Crizele politice şi militare
În perioada „războiului rece” au izbucnit o serie de crize
politice şi militare care ar fi putut să se transforme într-un
conflict de proporţii mondiale.
Un astfel de eveniment critic pentru relaţiile internaţionale
a fost războiul din Coreea (1950 – 1953). Cu sprijinul forţelor
armate americane, regimul din Coreea de Sud a reuşit să
respingă agresiunea militară a Coreei de Nord. După intervenţia
„voluntarilor” chinezi, s-a încheiat armistiţiul, prin care părţile
se angajau să respecte linia de democraţie între Republica
Populară Democrată Coreeană şi Coreea de Sud, de-a lungul
paralelei 38°.6
Puncte de vedere
În anul 1956 a izbucnit o nouă criză, de data aceasta într-o
regiune ce va deveni deosebit de sensibilă în relaţiile
internaţionale, regiunea Orientului Mijlociu şi Apropiat.7
Negocierile anglo-egiptene, pe care Londra se oferise să le
reia la scurt timp după venirea la putere a „Ofiţerilor Liberi”
trenau guvernul de la Cairo punând degetul pe rană într-o notă
1 Petre Bărbulescu, op. cit., p. 92-93.
2 Andrè Fontaine, op. cit., p. 145.
3 N. N. Iakovlev, op. cit. p. 607.
4 Camil Mureşan ş.a., op. cit, p. 132.
5 Ibidem., p. 132.
6 Ibidem, p. 133.
7 Camil Mureşan, op. cit.
Lohanul nr. 14
dată publicităţii la 10 februarie 1953: Egiptul este apt să apere
singur Canalul de Suez şi nu poate fi vorba ca evacuarea
trupelor britanice de pe teritoriul egiptean să fie cumpărată
printr-un pact militar pro occidental.8
Ceea ce începe atunci, după naţionalizarea Canalului
Suez, este una din ultimele expediţii militare ale Occidentului
împotriva popoarelor lumii a treia, în încercarea de a-şi păstra
poziţiile prin forţă. Ea se va încheia cu un fiasco.
Nasser avea dreptul să considere faimosul canal drept
proprietate egipteană. De astfel, el va despăgubi foarte
convenabil Compania Canalului care, cu această avere, va ridica
un imperiu bancar înfloritor. În ceea ce priveşte Canalul, marea
operă a lui Lesseps, blocat, el va obliga la construirea de
bancuri petroliere uriaşe de 300.000 şi 500.000 de tone necesare
pentru transportul ţiţeiului pe oceane.
Când Canalul va fi redeschis traficului se va dovedi prea
îngust pentru aceste nave gigant. Dar Nasser, pentru viitorul
imediat a evoluat prost riscurile militare. În special, a apreciat
greşit pasiunea, furia pe care le-a dezlănţuit la Londra ca şi la
Paris.
Anthony Eden consideră că, odată cu Canalul de Suez,
însuşi imperiul britanic – drapelul său, prezenţa sa în lume,
viitorul său pe mări, prestigiul său se află în joc. Trebuie
încercat totul pentru a lua înapoi Canalul de la acest bandit de
Nasser.
Rămân de găsit mijloacele pentru obţinerea victoriei pe
teren. Căci nu le au. Mijloacele militare reunite ale Angliei şi
Franţei pot asigura atacurile aeriene şi blocada navală împotriva
acţiunii egiptene de apărare mult inferioare, dar ce trupe terestre
ar putea invada o ţară atât de întinsă şi atât de populată ca
Egiptul; din această lacună în dispozitivul european împotriva
primei puteri arabe a epocii izvora ideea cea mai funestă, cea
mai nesăbuită, care nu va mai înceta să declanşeze consecinţele
în lanţ: trimiterea la asalt a armatei Israelului.
E momentul în care şeful guvernului izraelian, Ben
Gurian, este convocat în mare secret lângă Paris, într-un hangar
căruia i s-a schimbat destinaţia de către Guy Mallet,
preşedintele Consiliului de Miniştri al Franţei şi Anthony Eden,
reprezentantul britanic. I se propune un târg: dacă armata
Israelului se alătură coaliţiei franco-britanice şi declanşează
atacul asupra Canalului de Suez, ea va fi protejată de aviaţia
celor două ţări sprijinită de paraşutiştii lor. Şi astfel Ben Gurian
va scăpa de singurul lider politic arabe care reprezenta un
pericol pentru Israel spune Eden. „Va putea de asemenea să-şi
extindă foarte mult teritoriul de pe pământ egiptean în deşertul
Sinai, din care egiptenii incapabili n-au ştiut să facă nimic”,
adaugă Guy Mallet. Liderul israelian este deopotrivă uluit şi
încurcat. Nu îşi imagina Europa într-o asemenea stare de panică
şi agresivitate împotriva Egiptului. Credea că cele două foste
imperii au întors definitiv pagina militarismului colonial.
Îi întreabă totuşi, pe interlocutorii săi care va fi atitudinea
Americii. Eden şi Mallet îi garantează că, de la dezacordul
public dintre Dulles şi Nasser, America nu aşteaptă decât
căderea liderului arab. După părerea lor, nu există nici un dubiu:
dacă operaţiunea este declanşată, America nu va reacţiona. De
altfel, este o afacere de cel mult câteva zile; Egiptul se va
prăbuşi. Pentru Israel nu este oare ocazia unică şi ca să spunem
aşa obligatorie de a face un serviciu protectorilor şi aliaţilor săi
şi de a-şi întări, în acest fel securitatea?
În mai puţin de două zile, Washingtonul va opri totul. Un
ultimatum al Preşedintelui Einsenhower este transmis prin şeful
lui de stat major, Londrei şi Parisului: englezii au la dispoziţie
24 de ore pentru a declara încetarea focului şi apoi pentru a
începe retragerea din Egipt. Şi cum orele trec, Eisenhower
foloseşte de data aceasta telefonul pentru a se adresa direct
premierului britanic:
„Anthony, ce v-a apucat? Sunteţi nebuni? Vreau să opriţi
imediat această aventură absurdă. Dacă nu, armata americană va
veni în ajutorul lui Nasser. Vă rog să-l înştiinţaţi şi pe colegul
8 Ionescu Crăciun, Misterele serviciilor secrete, Bucureşti,
Editura Militară, 1992, p. 89.
Octombrie 2010
dumneavoastră de la Paris. Guvernului israelian îi vom
comunica noi înşine acest lucru. A doua zi, totul ia sfârşit.
Nasser este salvat de ordinul american. Dramă istorică pentru
Israel, antrenat într-o aventură militară care-i transformă
fizionomia, situaţia şi viitorul în cadrul universului arab. Mallet
şi Eden i-au dat micii naţiuni ebraice una din loviturile cele mai
nefaste: ei au creat imaginea unei baze avansate a Occidentului
imperialist în inima Orientului Mijlociu. Nasser, salvat de
inconştienţa europeană, joacă atunci o carte mare: îşi permite,
mulţumindu-i pe de o parte lui Eisenhower, să se întoarcă spre
U.R.S.S. pentru a relansa, împreună cu ea marele proiect al
barajului de la Assuan. Hruşciov îl va inaugura opt ani mai
târziu. U.R.S.S. a furnizat inginerii şi banii.1
Statele unite au folosit atunci, „teoria vidului” pentru a
justifica penetraţia lor într-o zonă geografică în care se
manifestă mai multă putere aspiraţiilor de eliberare ale
popoarelor, dorinţele acestora de a elimina orice formă de
dominaţie şi influenţă.2
Ultima criză politică proprie perioadei „războiului rece” a
fost criza cubaneză din anul 1962.3 Relaţiile dintre S.U.A. şi
U.R.S.S. a fost criza rachetelor din Cuba 1962. După cum se
cunoaşte, ca urmare a hotărârii lui Nikita Hruşciov de a instala
circa 40 de rachete sovietice cu rază medie de acţiune în Cuba.
Guvernul american, care vedea în aceasta o ameninţare directă
la adresa securităţii sale, a decretat blocada Cubei, relaţiile între
S.U.A. şi U.R.S.S. deteriorându-se la maximum. Poziţiile celor
două ţări erau profund diferite în această criză. S.U.A.
considerau instalarea rachetelor în Cuba ca o ameninţare la
adresa securităţii lor, în timp ce U.R.S.S. preciza că rachetele,
care aveau numai un rol defensiv, fuseseră puse la dispoziţia
guvernului Cubei revoluţionare pentru a se putea apăra de o
eventuală invazie americană. Oricum, era un moment de
maximă încordare în relaţiile dintre cele două mari puteri, care
putea degenera într-un conflict de mari proporţii. Şi totuşi, în
aceste momente, raţiunea a triumfat, un rol deosebit de
important în oprirea cursului periculos al evenimentelor
avându-l negocierile neoficiale şi confidenţiale desfăşurate în
cadrul mai multor întâlniri între diplomatul sovietic Alexandru
Farmin şi ziaristul american John Scali, care lucra pentru
Departamentul de Stat. În aceeaşi criză, un loc important l-au
avut şi întâlnirile lui Robert Kennedy, pe atunci ministrul
S.U.A. al Justiţiei şi ambasadorul Anatoli Dobrînin.4 Criza s-a
rezolvat prin angajamentul S.U.A. că nu vor interveni în
treburile interne cubaneze, în urma cărui fapt instalaţiile militare
sovietice au fost dezafectate.5
Cu toată această atmosferă încordată, dominată de
asemenea crize politice şi militare, n-au lipsit nici în această
perioadă momente care au favorizat o destindere. Astfel, în
1954, prin acordurile de la Geneva, a încetat războiul colonial în
Vietnam. Se recunoştea existenţa Republicii Democrate
Vietnam, separată de Vietnamul de Sud prin paralela 17o . Se
preciza ca în decurs de 2 ani să se organizeze alegeri libere în
Vietnam care să ducă la unificarea celor două state. Urmări
pozitive, în sensul unei destinderi a relaţiilor dintre est şi vest,
au avut retragerea trupelor de ocupaţie şi încheierea tratatului
care a redat Austriei statutul de ţară independentă şi suverană,
proclamând totodată neutralitatea ei, în anul 1955.6
107
Militară, 1992, Vol. II.
2. Camil Mureşan, Vasile Cristian, Vasile Visa, Eugen
Vărgolici, Istoria Universală Modernă şi Contemporană,
Manual pentru clasa a X-a, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1994.
3. Alexandru Vianu, Istoria S.U.A., Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1973.
4. N. N. Iakovlev, Istoria contemporană a S.U.A. 1917 –
1960, Bucureşti, Editura Politică, 1963.
5. Petre Bărbulescu, coordonator, Relaţiile internaţionale
postbelice, Cronologie diplomatică, Bucureşti, Editura Politică,
1983.
6. Ionescu Crăciun, Misterele serviciilor secrete, Bucureşti,
Editura Militară, 1992.
7. Jean Jacques, Serrian Scheiber, Sfidarea Mondială,
Bucureşti, Editura Politică, 1982.
8. Victor Duculescu, O cerinţă a contemporaneităţii, abolirea
politicii de dominaţie, Bucureşti, Editura Militară, 1984.
9. Victor Duculescu, Ipostaze ale Diplomaţiei, Bucureşti,
Editura Militară, 1986.
Aparat critic
1. Andrè Fontaine, Istoria războiului rece, Bucureşti, Editura
Militară, 1992, Vol. II, p. 118.
2. Camil Mureşan, Vasile Cristian, Vasile Vesa, Eugen
Vărgolici, Istoria Universală Modernă şi Contemporană,
Manual pentru clasa a X-a, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1994, p. 132.
3. Alexandru Vianu, Istoria SUA, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1973, p. 400.
4. Ibidem 1, p. 27-28.
5. Ibidem 2, p. 132.
6. N. N. IAKOVLEV, Istoria Contemporană a SUA. 1917 –
1960, Bucureşti, Editura Politică, 1963, pg. 563, 564, 565.
7. Ibidem 2, p. 132.
8. Petre Bărbulescu, coordonator, Relaţiile internaţionale
postbelice. Cronologie diplomatică, Bucureşti, Editura Politică,
1983, pg. 74, 93, 95, 99.
9. Ibidem 1, p. 155.
10. Ibidem 1, p. 71.
11. Ibidem 2, p. 132.
12. Ibidem 8, pg. 92-93.
13. Ibidem 1, p. 145.
14. Ibidem 6, p. 607.
15. Ibidem 2, p. 132.
16. Camil Mureşan, opera citată, p. 132.
17. Ibidem 16, p. 133.
18. Ibidem 16.
19. Ionescu Crăciun, Misterele serviciilor secrete, Bucureşti,
Editura Militară, 1992, p. 89.
20. Jean Jacques, Servon Scheiber, Sfidarea Mondială,
Bucureşti, Editura Politică, 1982, pg. 144, 146, 147, 148.
21. Victor Duculescu, O cerinţă a contemporaneităţii, abolirea
politicii de dominaţie, Bucureşti, Editura Militară, 1984, p. 268.
Puncte de vedere

22. Ibidem 16, p. 133.

Bibliografie selectivă 23. Idem 21, Ipostaze ale Diplomaţiei, Bucureşti, Editura
1. Andre Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucureşti, Editura Militară, 1986, p. 141.
24. Ibidem 16, p. 133.
25. Ibidem 16, p. 134.
1 Jean Jacques, Servon Scheiber, Sfidarea Mondială, Bucureşti,
Editura Politică, 1982, p. 144, 146, 147, 148.
2 Victor Duculescu, O cerinţă a contemporaneităţii, abolirea
politicii de dominaţie, Bucureşti, Editura Militară, 1984, p. 268.
3 Camil Mureşan, op. cit., p. 133.
4 Victor Duculescu, Ipostaze ale Diplomaţiei, Bucureşti,
Editura Militară, 1986, p. 141.
5 Camil Mureşan, op. cit., 133.
6 Ibidem., p. 134.
 108
Tradiţii, credinţe, legende
Înv. Carmen Bahnă – Huşi
„…viaţa prin însăşi definiţia ei este sfântă dar dacă o
mai trecem şi prin prisma gândirii ţăranului român devine
dumnezeiască de-a dreptul…”
umea este o mare agitată, brăzdată de valuri şi
L răscolită de furtuni. Omul nu este decât o infimă
picătură de apă în oceanul uman…dar o picătură vie,
o moleculă dotată cu cele mai sublime calităţi şi sentimente,
calităţi care nu-i lipsesc naţiunii române.
Cultura română a trăit toate faţetele vremurilor, reuşind să se
omogenizeze într-o spiritualitate copleşitoare. Din fericire pentru
români, misticismul lor este de altă natură, mai uman şi mai
profund ca altor popoare. Românul crede fiindcă, în adâncul fiinţei
sale, simte această chemare ca pe o necesitate şi ca pe un adevăr. El
nu caută spectaculosul şi nu aleargă disperat după absolut. Nu are
nevoie! În străfundurile sufletului său, el găseşte toate elementele
necesare atingerii absolutului pe plan spiritual, din perspectiva
tradiţiilor sale.
Zecile de secole trăite într-o
armonioasă comunicare cu natura
generoasă, i-au cristalizat un
echilibru psihic de excepţie. De
aceea, acest popor de păstori, de
agricultori şi de tăietori de lemne
a reuşit să domine vicisitudinile
vieţii şi să renască din propria
cenuşă. În legătură cu naşterea
poporului român, nimeni nu-şi
poate revendica onoarea de a-i fi
fost naş.
Tot astfel, nimeni nu
poate mărturisi bucuria de a-l fi
botezat în credinţa creştină.
Totul s-a realizat sub auspiciile
unor împrejurai extrem de dure,
în sânul unei comunităţi de o
vitalitate excepţională, posesoa-
re a unei concepţii de viaţă
originale şi riguroase. Creştinismul românesc constituie unul
din misterele acestui trecut îndepărtat.
Românii nu au fost niciodată botezaţi în sensul comun al
cuvântului, adică la o dată anume şi de către o anumită
autoritate. Românii s-au născut creştini. Creştinismul românesc,
creştinismul cosmic, cum i s-a spus pentru a-i preciza
specificul, este un mozaic de credinţe în care religia se
împleteşte cu tradiţia. Cercetările etnografice pun în evidenţă
bogăţia şi forţa cu care superstiţiile, ritualurile şi simbolurile de
origine precreştină domină viaţa religioasă a românilor.
Aceste credinţe sunt înscrise în altă lege, care ne-am
făcut-o sau ni s-a dat înainte de creştinism când noi “eram ca
popor, eram ca oameni, pe deplin legaţi cu firea de pe atunci,
prea puţin schimbaţi astăzi."
Este, fără îndoială, adevărat că nu se poate vorbi de
continuitate spirituală liniară între epoca dacică – zamolxiană, şi
cea contemporană – creştină. Şi totuşi, ortodoxismul românesc
este, prin diferenţele lui faţă de restul creştinătăţii, mai apropiat
de religia dacilor decât s-ar putea crede.
Firea de pe atunci nu a putut fi ştearsă de dogma Sfintei
Scripturi, la care românii se închină cu respect, dar nu cu
Tradiţii
minunarea despre care pomenesc de Sfântul Soare, Sfânta Luna,
de sfinţii care îi stau în ajutor în cele ale vieţii.
La noi, tradiţiile creştine se împletesc cu cele moştenite
din fondul tracic, coexistă şi îmbracă o forma specifică. Nu
Biblia este cea care construieşte religiozitatea românilor, ci
miturile în care creştinismul potenţează vechile credinţe. Nimic
nu împiedică, preoţii să slujească morţilor într-un cult al
Lohanul nr. 14
strămoşilor moştenit de la strămoşi: coliva care se împarte cu
aceste ocazii, pomenile care se dau pentru săturarea celor
plecaţi dintre vii, îmbrăcarea, luminarea şi înveselirea celor duşi
pe lumea cealaltă nu au recunoaştere creştină.
Multe obiceiuri şi practice creştine sunt o reminiscenţă a
vechilor practici ce le-am moştenit din fondul tracic, le-am păstrat,
le-am integrat în noua religie şi le-am transmis prin generaţii.
Mulţi ne uităm într-un calendar, ţinem o sărbătoare dar,
puţini ştim ce semnifică ea, ce tradiţii sunt legate de acel
eveniment, ce obiceiuri. Toate, strânse ca şi grânele într-un
mănunchi, sunt şi au fost ale noastre de când ne ştim pe acest
pământ. La ele nu am renunţat, nu le-am uitat şi nu trebuie să le
îngropăm în praful trecutului. Sunt partea noastră de cer.
August - Gustar sau Secelar
Este una din lunile ce abundă în legume, fructe şi recolte
de tot soiul.
Prevestiri meteorologice:
– ploile din luna august subţiază vinul;
– dacă barza face zgomot şi este agitată, este semn ca va
ploua;
– recolta bogată de alune anunţa o iarna grea;
– negura ce se lasă pe râuri, după apusul soarelui, anunţa
vreme bună;
Schimbarea la Faţă (6 august): acum se gustă poama noua
din rodul viilor. Sărbătoarea ortodoxă a Schimbării la Faţa a
Mântuitorului pe Muntele Taborului a fost suprapusă pe o
sărbătoare existentă în calendarul românesc dedicată zeiţei Diana.
Iisus Hristos împreună cu cei trei
ucenici, Apostolii Petru, Iacov şi
Ioan au mers în Muntele Tabor
unde, în timp ce Îl priveau,
Mântuitorul a început să
strălucească foarte puternic.
Aceasta întâmplare, a dezvăluit
divinitatea Mântuitorului.
Adormirea Maicii
Domnului (15 august): impor-
tantă sărbătoare ortodoxă,
precedată de un post de două
săptămâni.
După ce şi-a săvârşit
sortul apostolic care i-a fost
încredinţat şi anume să aducă
credinţa în Muntele Athonului
(Athos), Maica Domnului dorea
sa se mute la Fiul Sau. Aceasta
cerere i-a fost îndeplinită, fiind
astfel săvârşită şi dorinţa
creştinilor ca trupul Maicii Domnului să nu fie supus
putreziciunii. In aceasta zi este celebrată şi Ziua Marinei,
deoarece Maica Domnului este patroana marinarilor.
La ţară, în vii, se angajează pândarii şi se spune ca se
„leagă” ciocul păsărilor pentru a nu mai putea strica boabele de
struguri.
Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29
august): este o zi de post, în care, potrivit tradiţiei, este bine să
nu se mănânce roşii, pepene roşu şi alte fructe, mâncăruri sau
băuturi de culoare roşie, în memoria sângelui care a fost vărsat
la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Lumea satului nu
tăia nimic cu cuţitul, totul se rupea cu mâna. Nu se mănâncă
varză, căci Sfântului Ioan Botezătorul de şapte ori i s-a tăiat
capul pe varză şi iar a înviat.
Septembrie – Răpciune
Este luna ce deschide uşa toamnei, cu vreme
schimbătoare. Numele ei vine de la generalul roman Septimus.
Este luna cea mai importantă pentru cei care au trudit
pământul, acum fiind culese roadele muncii de peste an.
Totodată este şi luna vinului „Viniţel”, acum strângându-se
rodul viilor. Dat fiind că acum începe un nou anotimp, tradiţiile
populare fac iarăşi legătura cu vremea.
Preziceri:
De vei vrea să ştii cum va fi vremea să iei ghindă în ziua
Sfântului Arhanghel Mihail, să o tai în două şi de vei găsi
viermi va fi an roditor iar de nu vei găsi nimic, să te înfricoşezi
Octombrie 2010
căci va fi an cu boli. Ghinda de va fi multă, iarna devreme va
veni şi zăpadă multă, înainte de vremea cuvenită, va cădea.
Ghinda de va fi plină la mijloc, va fi an ploios iar de va fi
uscată, an secetos va fi. În aceasta lună este bine să purceadă
omul la drum lung şi în călătoria ce va face, este iarăşi bine, să
îşi facă haine noi.
Septembrie se mai numeşte şi Cumpăna pentru ca zilele se
potrivesc la lungime cu nopţile. Dacă de ''Răpciune'' e cald,
atunci luna următoare, ''Brumărel'' timpul va fi rece şi cu multă
umezeală. Dacă tună în septembrie e semn de multă zăpadă în
''Făurar''. Dacă în septembrie înfloresc scaieţii, atunci toamna va
fi lungă şi frumoasă. Dacă rândunelele se duc repede, atunci e
semn ca şi iarna e aproape.
Arhanghelul Mihail (6 septembrie).Numele său
înseamnă, în traducere românească, „cel care este asemenea lui
Dumnezeu”. Atât în unele texte biblice cât şi în cele care le sunt
posterioare lor, Arhanghelul Mihail este considerat a fi cel mai
important dintre toţi arhanghelii. Acest aspect este menţionat
atât în tradiţia creştină cât şi în cea ebraică şi islamică. Fiind un
protector divin prin excelenţă, Arhanghelul Mihail este apelat
adeseori de Biserică şi de comunitatea creştină ca să apere de
rău. I se mai spune şi „Prinţ al îngerilor” sau „Portarul raiului”.
Atunci când ne apare în chip de Cel ce cântăreşte sufletele,
Mihail este înfăţişat ţinând în mână o scală a dreptăţii sau o
balanţă în care, pe fiecare platan, se află câte un mic trup gol,
reprezentând sufletele: cele acceptate au de obicei mâinile
împreunate într-un gest de recunoştinţă, iar cele păcătoase
exprimă groază în privire şi atitudine.
Naşterea Maicii Domnu-
lui (8 septembrie). Una dintre
sărbătorile Maicii Domnului,
numită popular şi Sântămaria
Mică, ce anunţa hotarul
astronomic dintre vară şi toamnă.
Înălţarea Sfintei Cruci (14
septembrie). Această sărbătoare
este legată de descoperirea Sfintei
Cruci de câtre Elena, mama lui
Constantin cel Mare. Împărăteasa
a fost trimisă de fiul său, în urma
convertirii acestuia la creştinism,
la Ierusalim, pentru a găsi Crucea
pe care fusese răstignit Hristos.
Ea a găsit toate cele trei cruci şi
piroanele. Printr-o minune i s-a
descoperit Crucea adevărată: o
femeie văduvă, moartă, a fost
atinsa de cele trei cruci. Dacă la
crucile tâlharilor nu s-a întâmplat
nimic, Sfânta Cruce a adus femeii învierea. Macarie, patriarhul
Ierusalimului, a ridicat-o deasupra amvonului. De atunci a început
să fie sărbătorită, în această zi, Înălţarea Sfintei Cruci.
Ziua Crucii reprezintă momentul când pământul se
închide în preajma iernii, luând cu sine insectele, şerpii, plantele
care au fost lăsate la lumină de cu primăvară. Sărbătoarea se
mai numeşte Crucea Mare, Ziua Şarpelui. Se spunea că, daca va
mai tuna după Ziua Crucii, toamna va fi lungă.
Legenda închiderii pământului
La început, atât gângăniile, cât şi hujuliile, necăjeau aşa de
tare pe oameni, că acestora nu odată le era lehamite chiar şi de
viaţă, din pricina lor.
Văzând de la un timp Dumnezeu, că gângăniile şi jivinele
îşi fac de cap, că necontenit îi necăjesc pe oameni, i s-a făcut
milă de aceştia şi voind să-i mântuie de aceste vietăţi nesuferite,
le-a vârât într-o lacră.
Nu mult după ce a prins Dumnezeu pe toate gângăniile şi
gujuliile din lume şi le-a băgat în lacră, iată că trece pe acolo
din întâmplare un om cu numele Alexa.
Dumnezeu, cum îl vede, îl opreşte şi-l întreabă unde merge.
– Spre mare, răspunse Alexa.
– Dacă ţi-i calea spre mare, zise mai departe Dumnezeu,
atunci fă bine şi du lăcriţa până acolo şi, aşa cum o vezi, aruncă-
o în mare; cată însă nu cumva să o deschizi şi să te uiţi
înlăuntru, c-apoi nu e bine!
Şi cum rosti cuvintele acestea, îi dete lăcriţa în care erau
109
toate gângăniile şi toate gujuliile de pe lume băgate.
Alexa nu se puse de pricină, luă lăcriţa şi porni departe,
încotro era îndreptat. Însă când a ajuns la malul mării, nu s-a
putut răbda ca să nu deschidă lacra şi să nu vadă ce-i întrânsa,
de-i aşa de grea.
N-a apucat însă bine a deschide lacra şi numai ce vede că
sumedenie de gângănii şi gujulii, prind a sări dintrânsa şi
anume: unele pe mal, altele în apă, şi a se ascunde care unde
apuca; unele prin iarbă, altele prin nisip, unele pe sub pietre şi
prin borţi, iar altele prin crăpăturile lemnelor şi ale pomilor şi
iarăşi altele în adâncul mării.
Alexa, când văzu aceasta, se băgă în toate răcorile. Iar mai
după aceea, venindu-şi în fire, a început a alerga în dreapta şi în
stânga, ca să le prindă şi să le bage iarăş în lacră. Dar degeaba i-
a fost toată alergătura şi munca, deoarece nu le-a mai putut
prinde.
Şi de atunci, nu numai pământul, ci chiar şi apa mării e
plină de tot felul de jigănii, gângănii şi gujulii. Iar pe Alexa,
pentru că n-a ascultat, ci a deschis lacra, Dumnezeu l-a prefăcut
în cocostârc ca să le strângă înapoi.
Şi tot de-atunci, de la Ziua Crucii şi până la Alexii(17
martie), toate gângăniile, jugăniile şi gujuliile, sunt ascunse ca într-
o lacră prin cele borţi, văgăuni şi alte ascunzişuri, iar când soseşte
ziua lui Alexa, atunci iarăşi încep a ieşi din ascunzişurile lor, a
umbla în toate părţile şi a-i necăji pe oameni, dacă nu se ştiu feride
dânsele, mai tot aşa ca şi la început.
Vara lui Mihai
Legenda spune că pe 28
septembrie începe „Vara lui
Mihai” sau „Vara lui Mioi”,
care va ţine până pe 13
octombrie. Se spune că atunci,
de mult, tare de mult, pe când
Dumnezeu cobora pe pământ şi
vorbea cu oamenii iar fiarele
pădurii se iubeau cu gingaşele
flori, un om sărac, Mihai sau
Mioi, l-a rugat pe Dumnezeu
să-i dea „o bucată de vară” ca
să-şi culeagă porumbul de pe
pământul lui, pentru că până
atunci muncise pe pământurile
altora. Pentru că Mihai sau Mioi
era un om foarte credincios,
Dumnezeu s-a îndurat de
rugăciunea lui şi i-a dăruit
această perioadă de timp.
Octombrie - Brumărel sau Brumarul cel mic
În aceasta lună cad frunzele din copaci, ţăranii se ocupă
mai mult de treburile gospodăriei; acum se fac însămânţările de
toamnă.
Sfânta Cuvioasa Parascheva (14 octombrie): sărbătoare
foarte importantă pentru români, deoarece moaştele Sfintei se
află în Catedrala Mitropolitana din Iaşi de peste 250 de ani.
Moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aduse în Moldova în
timpul domniei lui Vasile Lupu, după ce acesta a plătit mulţi
bani pentru datoriile Patriarhiei Constantinopolului. Drept
mulţumire, s-a acceptat strămutarea moaştelor ei de la
Constantinopol la Iaşi. In preajma acestei zile se organizează
pelerinaje care durează până la trei zile, Sfânta Parascheva fiind
Protectoarea Moldovei.
Tradiţional, ziua de vineri a fiecărei săptămâni este
considerată ziua Cuvioasei Parascheva.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (Sâmedru) (26
octombrie): este timpul în care păstorii coboară de la munte
pentru a lasă oile în grija stăpânilor lor. In tradiţia populară
Sfântul Dumitru şi Sfântul Gheorghe sunt fraţi. După cum s-au
Tradiţii
înţeles, Sfântul Dumitru trebuie să desfrunzească pădurile şi să-i
cheme pe toţi la sărbătoarea recoltei.
 110
Voci celebre, vinuri celebre
Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie – Huşi
Luciano Pavarotti
ăscut la Modena, în nordul Italiei, Luciano l-a
N moştenit într-un fel pe tatăl său, tenor amator.
Pavarotti senior a preferat să-şi câştige existenţa ca
brutar. Cea care l-a încurajat în a alege cariera de cântăreţ
profesionist a fost mama sa. Starul bel-canto-ului deţine
recordul celor mai lungi aplauze din lume: 67 de minute pentru
168 ridicări de cortină (se afla la Berlin, unde interpretase
„Elixirul dragostei” de Donizetti. Această performanţă l-a făcut
să intre în „Cartea recordurilor”. Albumul său „Tuto Pavarotti”
s-a vândut într-un milion de exemplare.
Clanul Pavarotti numără nu mai puţin de 16 familii,
reunind peste 100 de persoane. Mare amator de vin L.P. este
producător a 10.000 sticle de Lumbrusco pe an.
Vinul, de la care nu se dă înapoi – fiind adept declarat al
vinurilor italieneşti – îl bea în afara meselor, convins că
licoarea, alături de pastele indigene, îngraşă.
Pavarotti nu-şi ascunde preferinţe: vin, femei şi cântec.
Esenţa filozofiei unui „bon viveur” declarat. Între timp, anii
scurşi si vârsta vor fi operat schimbării în gusturile cântăreţului.
Muzica vinului bun
În Spania a apărut de câţiva ani un mare exportator de
vinuri, Casa „Jose Careras” ce produce şi comercializează în
toată lumea cele mai bune şi cele mai celebre vinuri spaniole
din renumitele regiuni viticole Carinena, Valencia, Almansa,
Alicante, Jumila, Penedes, Mentrida, Ribera del Duero şi Rioja.
Şi pentru că o celebritate nu-şi poate compromite numele,
vinurile au adunat în ele forţa şi temperamentul spaniol,
onorând un blazon celebru în toată lumea. Soiuri valoroase cu
rezonanţă muzicală pentru noi - Albarino, Pergameno, Baroja,
Alberdi îşi acordă strălucirea cu frumuseţea etichetelor,
adevărate opere de artă, create de maeştri ai designului spaniol.
Şi asta nu-i totul.
Un soi cu nume predestinat, pare să reflecte prin aurul
medaliilor câştigate la concursuri de prestigiu, strălucirea
marelui tenor. Soiul se numeşte Gloriozo şi, alături de Sangre
de Torro (Sânge de Taur) şi de Cabernet Sauvignon
completează paleta soiurilor de forţă.
Şi cum un nume de rezonanţă in lumea vinului nu se poate
lipsi de o şampanie bună, Casa Careras a cumpărat şi un pachet
serios de acţiuni de la marele producător de şampanie Freixenet.
Pentru a lega parcă şi mai temeinic vinul şi şampania de
muzică, spumantele Freixenet Cordon Negro Brut şi Brut Rose
au imprimată pe etichetă sigla Casei Careras: un violonist.
Dacă celebrele arii „Recondita armonia” sau „E lucevan le
stele”, din opera Tosca sau „O soave fanciulla” din Boema ori
„Nessun doma” din Turandot v-au impresionat profund în
interpretarea celebrului Careras, cu siguranţă că şi vinurile casei
ce îi poartă numele vor avea darul, în cu totul alt registru, să vă
impresioneze la fel. Există totuşi o muzică a vinului bun.
Vinul marilor soprane
Oenologie
Sigur „Cazul Careras” nu-i singular. Celebrităţi ale marii
scene lirice au cochetat cu vinul devenind treptat adevărate
autorităţi în domeniu. Marea noastră soprană Haricleea Darcle
pentru care Puccini a compus celebra arie a Floriei Tosca „Visi
d'arte, visi d'amore” din opera Tosca, impresionată de farmecul
vinurilor de Cotnari, din onorariile adunate, fabuloase la vremea
respectivă, şi-a cumpărat cinci hectare de vie la Cotnari,
participând în 1882 la o licitaţie publică. Preţul plătit pentru
cele cinci hectare ce se mărgineau cu moşia familiei Hartulari a
Lohanul nr. 14
fost de 1500 lei, sumă uriaşă pentru acele vremuri.
Plecată mereu din ţară, în turnee ducând în marile capitale
ale lumii farmecul muzicii lui Verdi, Donizzeti Rossini sau
Puccini. Heracleea Darcle a neglijat gospodărirea averii lăsată
în inima Cotnarilor. Administratorii, hoţi sau dezinteresaţi,
cheltuielile tot mai mari cu întreţinerea ei, au făcut-o să renunţe
la ea. Astfel, bolnavă şi bătrână. în acută lipsă de bani, marea
stea a operei vinde in 1938 via şi casa în care dorea să-şi
petreacă ultimele zile. În cazul ei, soarta a vrut altfel.
Până la sfârşitul vieţii, marea divă a crezut în forţa
vinurilor româneşti comparabile cu marile vinuri ale lumii pe
care le-a cunoscut în lungile turnee pe care le-a întreprins în
cariera sa plină de glorie.
Pentru a întregi tabloul marilor dive ce şi-au descoperit
iubiri ascunse, colaterale muzicii (vinul - afacere, vinul - artă şi
vinul - pasiune) să mai notăm o celebritate a scenei lirice, pe
Nely Melba, originară din îndepărtata Australie.
Pe seama marii soprane, considerată de cunoscători drept
cea mai mare voce de la sfârşitul secolului 19 au spus multe şi,
însă şi mai multe s-au scris.
Unele reale, altele simple fantezii de scriitori. Cert este că
la sfatul unor prieteni, Melba a investit sume importante de
bani din onorariile uriaşe pe care le-a încasat, într-o mică
proprietate cu câteva hectare, în vecinătatea micii staţiuni
balneare Cassis, din sudul Franţei în regiunea viticolă Provence,
renumită şi pentru vinurile sale albe cu arome herbale, obţinute
din soiurile Sauvignon (o adevărată raritate într-o zonă aşa de
meridională) şi Ugni Blanc.
Caruso şi Mario Lanza
Celebrul tenor Caruso, neîntrecutul interpret al operelor
verdiene era şi un iubitor al vinurilor bune. În toate drumurile
sale către marile scene ale lumii - Metropolitan, Covent Garden
Paris, Los-Angeles - avea în bagajele sale şi câteva zeci de
sticle de vin italian. Preferinţele celebrului tenor oscilau între
Nobile di Montepulciano şi Brunello di Montatcino de la Villa
Banfi, în funcţie de starea de spirit a momentului.
Pentru prietenii apropiaţi şi, mai ales, pentru
admiratoarele sale care-l înconjurau cu dragoste, până la
veneraţie, paharul de Chianti Classico de la Castello di Ama sau
de la Fattoria Le Bocce, ori Moscadello di Montalcino Vila
Banfi, reprezenta momentul special al întâlnirii, pragul către
intimitate.
De câte ori avea ocazia să vorbească despre vinurile italie
- şi ocaziile nu lipseau - Caruso se lansa în explicaţii şi detalii
pentru a impresiona auditoriul, încheind mereu cu aceeaşi
concluzie: „Il vino e piacere. Il vino e cultura. Piu lo conosci,
piu lo ami”. Câteva cuvinte simple, dar pline de un adevăr
tulburător.
Pe seama celebrului tenor şi a obiceiurilor sale s-a scris
foarte mult. Un film de mare succes prezentat pe marele ecran
cu foarte mulţi ani în urmă ne-a adus o imagine aparte a marelui
tenor. Actorul care l-a interpretat pe Caruso, de asemenea mare
tenor, şi-a construit rolul - ca şi viaţa de altfel - avându-l ca
model pe inegalabilul înaintaş. Numele acestui tenor este Mario
Lanza, supranumit şi „micul Caruso”.
Din dorinţa de a se identifica cu ilustrul său înaintaş,
Lanza şi-a transferat şi pasiunea acestuia, vinul de Chianti
găsindu-şi astfel un alt mare admirator.
Din păcate relaţiile sale prea strânse cu Cosa Nostra,
celebra organizaţie criminală din SUA, i-au fost fatale. la numai
38 de ani, pe 7 octombrie 1959, Mario Lanza a trecut în lumea
umbrelor. Cea mai mare voce, de la Caruso încoace, s-a stins.
Şi dacă, din cele prezentate, v-am convins că există o
muzică a vinului bun daţi-mi voie să închei cu un gând ca
aparţine compozitorului Gustav Mahler:
„Muzica şi vinul sunt pârâul cristalin în care mă spăl
zilnic de nemărginita murdărie a acestei lumi.”
Octombrie 2010 111
Şerban, din M.A.I., prof. Elena Doglan - Anuşca, cea care a
rămas in amintirea tuturor prin organizarea la Vaslui de 25 de
ani al Festivalului internaţional de gimnastică şi dans
„Prietenia”. Revederii acestei promoţii i-au făcut o surpriză
Promoţii la aniversare plăcută şi prin participarea câtorva reprezentanţi ai promoţiilor
ce se vor vedea în anii următori, ca: dr. ing. Irimia Artene,
profesor şi director al Colegiului timp de 8 ani, dr. ing.
Prof. dr. ing. Adam V. Tudosie – Huşi Gheorghe Sârbu, director al S.C Viticola Bârlad şi ctitorul celui
mai modern complex de vinificaţie din I. V. V. Bârlad şi nu în
ultimul rând ing. Traian Petrică, absolvent, fost director tehnic
Dragă şcoală eu te las al „Vascovin” Vaslui şi inginer masterand, Eugenia Gaită, brav
Plec pe căi străine oenolog şi vinotecarul şcolii.
Doar cu învăţătura ta la mine Sărbătoarea revederii promoţiei din 1954, în 2004, la 50
Garanţie mi-a rămas de ani (unica până acum) organizată de absolventul şi
Veşnic inima la tine. profesorul nostru Georgică Ţoncu a fost onorată de participarea
(Şt. O. Iosif) academicianului prof univ. dr. Valeriu D. Cotea.
Să ne trăiţi prieteni, cu toţii şi fiecare în parte.
n luna septembrie la Colegiul Naţional Agricol

Î „Dimitrie. Cantemir” din Huşi a avut loc revederea unor

promoţii de aur, după 40 de ani.
În prima jumătate a lunii septembrie şi-au dat întâlnire
absolvenţii promoţiilor 1970 şi 1969 de la profilele de horti-
viticultură şi economie agricolă, după 40 de ani, a fostului Liceu
Agricol, azi Colegiu. Este a treia promoţie din existenţa
centenară a Şcolii, care-şi dă întâlnire la 40 de ani, după cele din
1964 şi 1954, care serbează revederea, după 40 şi 50 de ani de
la absolvire. Majoritatea celor întâlniţi au îndeplinit funcţii
tehnico - inginereşti şi economice în toată Moldova şi România.
Printre ei trebuie amintiţi dr. ing. Viorel Ralea, azi director la
O.N. V. V. (Organizaţia Naţională a Viei şi Vinului) pe
Moldova, ing. Nicolae Lupu, director în cadrul inspectoratului
Vinicol Judeţean Vaslui, dr. ing. Constantin Orzoi, directorul
S.C. Vinicola Nicoreşti, Vasile Dacu, co-reprezentantul firmei
Speed SRL „Viile şi Vinurile Huşilor”, ofiţerul superior, Dorin

Toţi tinerii, şi-apoi bătrânii, Ce-au distrus politicienii,

Câteva gânduri
la an aniversar
Prof. dr. ing. Virgil Grecu
Expert al Organizaţiei Internaţionale a
Viei şi Vinului din Paris
La sărbătorirea promoţiilor 1970 ale
Colegiului Naţional Agricol „Dimitrie
Cantemir” din Huşi
Vouă, elevilor de-acum
Şi celor ce veniţi 'nainte,
Noi, cei la sfârşit de drum
Vă sugerăm, să ţineţi minte:
Să studiaţi ani după ani,
Să nu se spună că românii
Sunt ca şi ei: neam de profani.
Să nu pretindeţi la stat,
Mânaţi de vreun avar impuls,
Ci vă-ntrebaţi: Eu ce i-am dat?
Căci: Tara nu-i vacă de muls.
Şi-atunci când veţi trăi departe
Sub orişicare stea albastră,
S-aveţi în suflet, ca-ntr-o carte
Că: România-i tara voastră!
Oriunde şi întotdeauna
Să fiţi corecţi cu fiecare,
Că-n lume, peste tot, minciuna
E tare scurtă de picioare.
Să respectaţi horticultura
S-o savuraţi, ca liceeni
De avem azi dealuri golaşe
(În ultimele două decenii)
S-apară viţe pe imaşe.
La Huşi şi în Moldova toată
Să crească viile oricât
Precum erau ele odată...
Şi mult mai mult decât atât.
E indicat să ţineţi minte
Că anii petrecuţi la Huşi
Sunt soclul, ce are sorginte
Ca şi Coloana lui Brâncuşi.
Iar Şcoală de Viticultură
A fost platforma cea măreaţă
De unde, cu dezinvoltură,
Aţi decolat spre marea viaţă.
Plecând de la liceul drag,
În anii mai rotunzi, apoi,
Aniversări

Ceea ce Şcoala vă-nvaţă Şi să iubiţi viticultura Să vă-ntâlniţi la vechiul prag

Trebuie să luaţi aminte,
Cu respect, întreaga viaţă,
Ca pe nişte lucruri sfinte.
Să îi iubiţi pe profesori
(C-au vrut să vă înveţe multe)
Ca anticarul pe comori
Şi păstrăvul apa de munte.
Ca cei mai mulţi dintre huşeni. Pân-au rămas… ultimii doi!
Iar generaţiile voastre
Să facă marea cotitură,
Ferind ţara de noi dezastre
Privind şi spre viticultură.
 112
Fosilele preistorice din sectorul
mijlociu al Prutului (zona Huşilor)
Prof. Vicu Merlan – Huşi
F
actorii erozivi ai scoarţei terestre scot la zi, an de an,
mai ales în urma unor viituri sau cutremure,
numeroase artefacte preistorice, ce evidenţiază astfel
existenţa cândva a unei paleofaune bogate, cu o vechime de
câteva milioane de ani în această regiune a Moldovei.
Astfel au fost descoperite numeroase fosile de animale
gigant precum Deinotherium gigantisimum (strămoş al
dinozaurilor) în Dealul Dobrina – Huşi şi Creţeşti,
Tetralophodon (mastodont) strămoş al elefantului la Isaiia,
comuna Răducăneni, jud. Iaşi (la circa 40 km de Huşi), dar şi de
primate (maimuţe) precum fragmentul de femur de la Bazga,
comuna Răducăneni, jud. Iaşi, iar de vârstă mai recentă, în situl
arheologic eneolitic (peste 5 000 de ani) de la Creţeşti, jud.
Vaslui, bucranii şi coarne de Bos primigenius (bour).
Fosilele descoperite la Dobrina – Huşi, Bazga şi Isaiia
sunt silicifiate, practic găsindu-se doar amprenta oaselor
preistorice, iar cele de la Creţeşti, având o vârstă relativ mică
(câteva mii de ani) păstrează intact structura osoasă a acestora.
De menţionat că în acelaşi sit s-a gasit şi un fragment relativ
mic, de circa 200 g dintr-un os mare silicifiat de Deinotherium
gigantisimum, care păstrează urme de ardere dintr-un incendiu
sau o vatră de foc.
Animalele preistorice descoperite au dispărut cu câteva
zeci de mii de ani sau câteva secole (cazul bourului) din cauze
naturale sau prin exterminare (bourul) de către om.
Identificarea acestor artefacte a fost întâmplătoare (Bazga,
Isaiia şi Dobrina – Huşi) sau prin săpături arheologice (Creţeşti).
Fosila de la Huşi – Dobrina, judeţul Vaslui
A fost descoperită în vara anului 2009, de către Grigore
Apostol din Satu Nou în secţiunea unui făgaş din pădurea
Paleontologie
Tetralophodon1
1 Helepolis
http://helepolis.blogcindario.com/2010/04/00069-elefantes-
prehistoricos-i-mastodontes-y-ancestros.html
Lohanul nr. 14
Deinotherium gigantisimum2
Dobrinei, nu departe de fosta Făzănărie de la Huşi spre Vaslui.
Aparţine unei specii de Deinotherium gigantisimum (strămoş al
dinozaurilor) ce popula cu multe milioane de ani aceste locuri
(informaţie geolog drd. Laureţiu Ursachi – Muzeul Bârlad,
căruia îi mulţumim pe această cale). Astfel de fosilă au mai fost
descoperite şi la Mânzaţi. Fosila reprezintă o falangă gigantică
(F2 sau F3 ) silicificată, de culoare galben-roşiatică (culoare dată
şi de oxizii şi hidroxizii de fier din compoziţia silicioasă) ce
păstrează amprenta structurii osoase spongioase, dar şi unele
porţiuni cu urme de uzură sau tasare la contactul periferic cu
celelalte componente osoase ale piciorului. Fosila prezintă o
porţiune bombată convexă la unul din capete – ca perimetru de
inserţie în cavitatea boltită (capsulă articulară a următoarei
falange) cu structura poroasă macroscopică bine evidenţiată,
după care în zona mediană se îngustează brusc cam la 1/3 din
lăţimea maximă a acestea. La capătul opus prezintă o porţiune
uşor concavă cu marginile curbate spre exterior, cam de aceeaşi
lăţime cu celălalt capăt (concavitatea articulară). În această
porţiune se văd amprentele tasări pe care a suferit-o osul,
vizibile printr-o ,,şlefuire” fină, netedă, în masa dură osoasă. Se
pot observa urme mai pronunţate de tasare pe întreaga suprafaţă
de contact epifizar, unde apare pe mijloc şi o şănţuire uşoară,
dar largă. Acest tip de şănţuire este vizibilă şi pe ambele laturi
cu adâncime de maxim 2 cm. La capătul opus al epifizei nu mai
apare această şănţuire ci o suprafaţă plană cu urme de tasare,
care se prelungeşte şi pe laturi (2-3 cm), doar pe porţiunea
înălţată a şănţuirii mediane.
Dimensiuni : L = 22 cm
Gr = 8,5 cm lmax (epifază) = 13 cm
Greutate = 2,8 kg
Structura fosilei se prezintă spongioasă la nivelul epifizei
şi dură la cel al diafizei.
Fragmentul de fosilă (Deinotherium gigantisimum) de la
Creţeşti, judeţul Vaslui
Fragmentul silicifiat cu ardere secundară de Deinotherium
gigantisimum din situl de la Creţeşti, descoperit în Ş8/2009, a
fost găsit într-un context stratigrafic clar, în apropierea unei
vetre de foc aparţinând civilizaţiei eneolitice Cucuteni A3.
Nu este exclus ca acest fragment să aibă aceeaşi
apartenenţă cu fosila de la Huşi – Dobrina, deoarece punctul
unde a fost descoperită nu este la mare depărtare de sit –
aproximativ 5 km, fiind adus în locuinţa cucuteniană de unul
din membrii tribului.
De menţionat că astfel de fosile sau oase aparţinând unor
animale de dimensiuni mari, erau venerate de către membri tribali
şi folosite ca obiecte tabu în procesiunile religioase sau în riturile de
iniţiere. Faptul că bucraniile de zimbru şi fosila de Deinotherium
gigantisimum sunt găsite lângă o vetră de foc şi în gropiile de
2 http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Deinotherium_BW.jpg
Octombrie 2010
Fosile descoperite în zona Huşilor
fundare de sub locuinţele cucuteniene, demonstrează că şamanii
tribali le atribuiau acestor artefacte numeroase puteri oculte,
invocându-le în riturile lor de origine ancestrală.
Fragmentul descoperit pare a fi de la un femur, păstrându-
se vizibil structura spongioasă dură a ţesutului osos interior.
Fosila de la Isaiia, judeţul Iaşi
A fost descoperită în 1984 de subsemnatul în aluvionarul
albiei minore a pârâului Bohotin, din dreptul satului Isaiia,
provenind probabil din stratele de Bohotin sarmaţiene. Fosila se
prezintă ca un fragment – tibie (membru posterior) de la un
erbivor mare (Mastodont) de Tetralofodon, fiind de vârstă
miocenă (informaţie prof. univ. dr. Vlad Codrea, Universitatea
Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, catedra paleontologie, căruia îi
mulţumim pe această cale).
Fragmentul de fosilă păstrează creasta anterioară a tibiei
cu ţesutul spongios interior. Astfel de fosile au fost găsite şi la
Epureni, Dealul Lohanului, lângă Huşi, fiind păstrate în colecţia
Muzeului municipal Huşi.
Dimensiuni:
L = 53 cm lmax = 7 cm greutate = 1,7 kg.
Grosime (din fosilă) = 6 cm.
În zona mediană are o uşoară curbură. Fosila este
silicifiată, păstrând vizibil structura ţesutului spongios, fiind
ruptă din vechime. Se observă o anumită stratificare:
– cu strat exterior (periost) cu grosimea = 2 cm;
– cu strat intermediar 1 cm ;
– ţesutul spongios 1 – 4 cm (pe porţiunea de fosilă ruptă
de la jumătatea verticală a femurului ).
Se observă median o fisură (croială) care a reuşit să
ajungă până jos (probabil în urma rulări sau a presiuni stratelor
de deasupra aluvionarului în care a fost descoperită).
La partea exterioară prezintă un uşor luciu, având o
duritate mare. Se văd câteva amprente şi incizii (mici sănţuiri)
de la obiectele cu care a venit în contact de-a lungul timpului.
Fosila de la Bazga, judeţul Iaşi
Descoperită în apropierea cetăţuii getice, la baza
abruptului valului vestic de apărare, în nisipurile de vârstă
sarmaţiană (circa 10 milioane de ani). Fosila pare a aparţine
unei primate (maimuţe) ce a vieţuit pe aceste locuri, cu zeci de
mii de ani în urmă. A fost găsită întâmplător în anul 2007 de
către subsemnatul cu ocazia săpăturilor arheologice din situl din
imediata vecinătate. Fosila păstrează un fragment de os lung
(femur) silicificat cu epifiza proximală (care se inserează în osul
coxal) şi treimea superioară a diafizei. În capătul de inserţie
femural se disting trei mici amprente de gaură cu diametrul de
2-3 mm. Dimensiuni : L = 9 cm; lmax = 7 cm.
Fosila este silicifiată într-o gresie nu prea dură, uşor
cimentată, fapt care a dus la fisurarea ei, fiind într-o stare de
conservare bună spre mediocră. La nivelul epifizei proximale
113
Fosilă de Deinotherium gigantisimum, Huşi – Dobrina
prezintă o ramificaţie din care femurul are o prelungire
aproximativ rotundă cu diametrul de 4,5 cm şi una secundară cu
3 cm în diametru. La capătul celei dintâi se găsesc cele trei mici
găuri. Osul lung femoral este structurat pe un înveliş exterior
(de tip tub) şi un canal medular vizibil cu diametrul de 1,4 cm.
Fosilele de la Creţeşti, judeţul Vaslui
În situl arheologic din punctul Creţeşti ,,La Intersecţie’’,
în gropile menajere şi cele de fundare (sub locuinţele civilizaţiei
Cucuteni) s-au descoperit oase de Boss primigenius (bour) de
peste 5000 de ani vechime (Bourul era la acea vreme un animal
ce popula pădurile înconjurătoare comunităţii eneolitice). Sub
una din locuinţele cucuteniene s-a descoperit un bucraniu de
bour, de dimensiuni mari, care fuseseră depus intenţionat într-o
groapă de ritual (fundare) cu scopul de a proteja, de spiritele
malefice, locuitorii locuinţei sau a comunităţi agrariene.
În campania din iulie – august 2010 s-a descoperit, la
marginea unei locuinţe din Ş7 un corn de bour, cu urme de
secţionare (folosit probabil ca unealtă agricolă sau casnică).
În concluzie, fosilele preistorice descoperite în zona
Huşilor fac parte din mai multe epoci istorice îndepărtate, din
meoţian până în cuaternar, aparţinând la diverse specii
,,autohtone” ce au cutreierat spaţiul dintre Valea Prutului şi cea
a Crasnei, fapt care ne arată că mediul climatic era cu mult
diferit de cel actual, trecându-se de la un mediu semiglaciar
(specia de la Huşi – Dobrina) la unul de stepă (Mastodontul de
la Isaiia) şi apoi la cel de silvostepă (bourul de la Creţeşti).
Pentru primatul de la Bazga mediul climatic varia între unul
Paleontologie
Bos primigenius 1
1 http://www.mojeopinie.pl/img/zoom0/tur.jpg
 114
tropical şi subtropical. Astfel de fosile pot fi admirate şi la
Muzeului municipal din Huşi, fiind publicate în reviste de
specialitate cu mulţi ani în urmă, care aparţin unor dinozauri,
mastodonţi – strămoşi ai rinocerilor şi ai elefanţilor, bouri etc.
descoperite în nisipăriile de la Şişcani, Epureni şi Râşeşti.
Paleontologie
Lohanul nr. 14
Vicu Merlan – Raportul arheologic asupra sitului
Creţeşti, judeţul Vaslui (II), în rev. Cercetări Istorice, nr. 4,
sept. 2008, p. 1.
Vicu Merlan – Noi descoperiri arheologice în zona
Huşilor (2007), în Acta Moldaviae Meridionalis, nr. XXVIII-

Aceste oscilaţii climatice s-au petrecut cu mult în timp în
urmă, în istoria geologică locală îndepărtată, fapt ce ne
demonstrează că ciclic, în decursul milioanelor de ani, plăcile
tectonice migrează, favorizând derularea unor peisaje climatice
variate, uneori exotice. În acest context se pot explica şi
existenţa acestor specii de animale, care au dispărut cu mii de
ani în urmă de pe aceste meleaguri.
Bibliografie selectivă:
Vicu Merlan, Paul Salomeia – Creţeşti La Intersecţie,
judeţul Vaslui, în Cronica Săpăturilor Arheologice din
România, 2006, p. 34-35.
XXIX, vol. I, 2007-2008, 124-139.
Vicu Merlan – Principalele rezultate ale săpăturilor
arheologice efectuate între anii 2004-2008, în situl Bazga –
Cetăţuie, judeţul Iaşi, în rev. Elanul, nr. 85-86, 2009, p. 1-6.
Vicu Merlan – Valul de apărare dacic din aşezarea de la
Bazga, judeţul Iaşi, în rev. Lohanul, nr. 9, iulie, 2009, 3.
Vicu Merlan – Carst şi pseudocarst în Podişul Moldovei,
în rev. Lohanul, nr. 12, aprilie 2010, p. 1-4.

indivizii speciilor cad înfrânţi, dar nu-i mai puţin adevărat, că

Providenţa a înzestrat chiar şi animalele cele mai primitiv
organizate, cu diferite mijloace de apărare, ca să fie, pe cât se poate,
Mijloace de apărare pasivă în lumea la adăpost de lăcomia semenilor mai puternici.
Aşa de exemplu mimetismul nu-i decât tot un mijloc de apărare
animalelor. Homocromia pasivă şi încă din cele mai ingenioase şi vrednice de admiraţia
cercetătorilor naturii. Un mijloc de camuflare folosit de toate
animalele, dar mai presus de toate de insecte. Ce-i mimetismul? Un
Lucian Petrescu – Huşi complex de caractere externe, prin care animalele pot imita culorile şi
formele obiectelor din mediu, ba chiar şi pe semenii de cari se tem.
Un mimant însuşindu-şi culoarea ori forma străinilor, scapă neur-
tudiind chiar şi în mod elementar anatomia mărit nu numai de rasele mai bine înzestrate în lupta pentru existentă,

S comparată a diferitelor grupe de animale, nu mi-a

fost greu să constat că în cutia craniană a omului e
adăpostit un creier cu o suprafaţă de materie cenuşie
ci şi de indivizii speciilor mai îndepărtate, care îl confundă şi-llasă în
pace. Sunt interesanţi
îndeosebi mimanţii, cari
îşi pot schimba deodată
extraordinar de întortochiată, în comparaţie cu a semenilor săi
mamiferi. şi culoarea şi forma,
Un câmp vast de materie vie, în care şi prin care spiritul devenind fioroşi şi
lucrează, seamănă idei, făureşte planuri, dar nu totdeauna respingători, cu toate că
demne de asemănarea sa cu Creatorul, În creierul multora se nu au nici o armă
seamănă vânt şi se seceră furtună; se născocesc aparate, maşini ucigătoare.
etc, nu ca să se uşureze lupta pentru existentă, ori să se Cele mai nume-
amelioreze traiul omenirii întregi, ci să se nimicească din roase cazuri de mime-
tism le prezintă insec-
temelie, tot ce pare adversar şi mai cu seamă de alt neam. Iată tele; potrivirea de
de ce, în istorie, de multe ori omul nu a prea dat dovadă că este culoare sau de formă
animal „raţional”, dacă nu cumva se găsesc unii care să admită le este de mare folos,
„raţionalul” şi în lucrările rele şi evident condamnabile.
Războiul din zilele noastre, nu poate fi decât o ruşine a căci scapă neobservate
civilizaţiei, iar animalele „raţionale” care luptă pentru cuceriri şi de prigonitori. În cel
pentru nimicirea altor neamuri, nu dovedesc alta decât că sunt mal simplu caz, pot
mai perseverente în ură şi mai neîndurătoare faţă de prăzi decât imita culoarea predo-
semenii lipsiţi de raţiune, dar din acelaşi regn. minantă a mediului în
Chiar şi aderenţii păcii, de teama nesiguranţei ce-i care trăiesc, sau cum
ameninţă dinspre hotare sunt nevoiţi astăzi a se pregăti cel puţin se mai spune: „culoare
de un război defensiv şi aşa nu ne mirăm, dacă la tot pasul, în simpatică” În biologie
şcoli, în oraş, în familie, pretutindeni se vorbeşte de importanţa, acestei particularităţi
organizare şi mijloacele apărării pasive etc. În înţeles mai de mimetism i se dă
restrâns, apărarea pasivă a popoarelor se mărgineşte doar la numirea de homo-
adăposturi contra gazelor şi bombelor incendiare, la mânuirea cromie.
măştilor etc… deşi ea se aplică pe un teren mult mai larg. De La rândul ei
exemplu, cei culoarea stofei militare, la fel cu pământul, decât homocromia, ca unul
un mijloc de apărare pasivă; tot aşa mantalele de zăpadă, din cele mai practice şi
colorate în alb, ţevile de tun lăcuite cu cenuşiu, pământul răspândite mijloace de
semănat cu iarbă deasă pe acoperişul fortăreţelor etc. Şi totuşi camuflaj, poate fi
omul se face de râs când crede că mijloacele acestea simplă sau parţială,
„ingenioase” sunt născociri ale lui. De unde? Tocmai aceasta copiantă şi schimbă- Vanessa Io 1
Biologie

vreau să o arăt în lucrarea mea de faţă, că mijloacele de apărare toare (variabilă). E

pasivă au preexistat omului şi că aceste mijloace sunt zestrea
dată de Providenţă tuturor celor mici şi năpăstuiţi din lumea
fiinţelor animalice.
În lumea animalelor însă se observă o luptă continuă pentru
existenţă, în care rivalii pot fi din aceeaşi specie, ori din diferite
neamuri. E sigur că din această luptă de concurenţă vitală mulţidin
1 The Insect Collector
http://www.theinsectcollector.com/acatalog/Rarities_and_Speci
als.html şi
http://www.bvo.zadweb.biz.hr/pages/kukci/kukci%20-
%20leptiri%20-%20zanimljivo_eng.htm [G.F.]
Octombrie 2010 115
destul dacă ne servim cele mai hidoase ale
şi numai de câteva corpului. În urma unor
exemple clasice, din reflexe de natura emoţi-
splendidul covor viu al ilor i se dilată plămânii,
fluturilor diurni, pen- care având o mulţime de
tru a ilustra curiozita- diverticule laterale pot
tea homocromiei sim- înmagazina mari canti-
ple sau parţiale. tăţi de aer; se umflă toată
Urzicarul (Vanessa regiunea toracică, iar un
Io), când se aşează pe puternic aflux de sânge
vre-un lujer de plantă pătrunzând în creasta de
ori pe o floare şi îşi pe cap o ridică în sus,
ţine aripile întinse pare ochii se umflă şi ei
bătător la ochi prin bombându-se excesiv şi
culorile vii ale execută anumite mişcări
suprafeţelor externe; de rotaţie. Duşmanul îi
dar fluturele curând îşi întoarce spatele, cu toate
împătureşte aripile că faimosul cameleon nu
[G.F.] vertical şi iată că apare are nici o armă ucigă-
Vierme băţ o haina mohorâtă toare.
dedesubt, care imită Ca şi cameleonul,
culoarea frunzelor caracatiţele, unele specii Selenia tetralunaria 1
uscate ori a scoarţei. Din contră, răchitarul are aripile pe feţele de peşti, crustacee etc,
superioare colorate precum coaja merilor şi a perilor; e drept sunt în stare să îşi
însă că acesta e fluture de amurg şi, când poposeşte, îşi ţine schimbe culoarea după cum se găsesc într-o regiune sau alta a
aripile întinse ca un cort. aceluiaşi mediu Speciile acestea dispun de o homocromie variabilă.
Animalele superioare din lumea circumpolară, din păduri, Şi dacă unele nu sunt suficient dotate cu astfel de arme de
din pustiuri, ori din apele marine, de asemenea ne pot servi cu apărare pasivă, mai recurg la o camuflare străină de corp. Aşa
interesante exemple de homocromie simplă. Iepurii şi urşii face de exemplu racul emerit (Diogenes varius), care smulge
polari, şi-au îmbrăcat costumele de zăpadă cu mult înainte de dediţei de mare (actinii) şi-i plantează pe căsuile, iar unele
iscusiţii finlandezi care, în mantale albe se apropiau, neamuri de crabi se maschează prin rămurele rupte cu cleştele
neobservaţi spre întăriturile ruseşti. Blana şoarecilor din din tufişurile diferitelor alge marine.
deşerturi cât de bine se asortează cu culoarea valorilor de nisip Homocromiile, ca mijloace excelente de apărare, de cele
derutând astfel privirile telescopice ale şoimilor. Meduzele sau mai multe ori pasivă, au fost studiate cu deosebită râvnă de
urzicile de mare alintate de undele apelor albastre, trec şi ele naturaliştii Wallace şi Darwin. Mai cu seamă acesta din urmă,
albastre şi diafane. Peştii care zburdă în apele limpezi au consideră mimetismul ca un mijloc al naturii de a selecţiona
spinarea colorată la fel ca fondul apei, iar pântecele alb, ca bolta varietăţile speciilor în lupta pentru existentă (struggle for life).
cerească văzută din apă, Notonecta glauca (o ploşniţă de apă) Cromatoforii primelor varietăţi vor fi fost, de bună seamă, slabi;
are ciudatul obicei de a înota pe spate; iată că pântecele e ei nu au putut servi decât în măsură prea neînsemnată în
întunecat, iar spatele este albicios, apărarea pasivă a fiinţelor. Cu timpul însă, înmulţindu-se şi
Numai puţin interes oferă cercetătorilor naturii, aşa-zisa variind celulele pigmentare, au putut deveni importante
homocromie copiantă, graţie căreia indivizii unor specii pot mijloace de camuflaj.
imita nu numai culoarea, ci şi forma obiectelor pe care se aşează Câştigarea hranei şi lupta pentru existenţă s-a uşurat mult;
când se odihnesc ori când pândesc vânatul. natura, aşa zicând, a selecţionat varietăţile dotate cu
Priviţi viermele băţ şi spuneţi-mi sincer, dacă puteţi homocromii, făcându-le să supravieţuiască, faţă de altele lipsite
distinge insecta de ramurile copacului. La fel, dacă examinaţi ca de astfel de arme. Câştigurile de felul acesta au trecut pe cale
atenţie omida Selenia tetralunaria, reprezintă aici ramura unei ereditară şi la urmaşi, punându-i şi pe aceştia la adăpostul atâtor
crenguţe; capătul mai ascuţit al rămurelei, este însuşi capul primejdii ce-i pândesc in lupta pentru existenţă.
omizii, iar extremitatea mai tocită şi mai scurtă e una din labe. O seamă de naturalişti combat pe Darwin susţinând că
Şi nu scăpăm din vedere aici faimosul fluture Kallima mimetismul nici nu este atât de util in lupta pentru viaţă şi aduc ca
Lepidopter din Malaesia. Fluturele poposeşte pe o cracă; îşi ţine dovadă faptul că multe
aripile împăturite în sus şi pare şi el o frunză uscată, cu peţiol, specii sunt devorate de
cu nervuri, ba chiar cu pete de boli vegetale. Ce bine camuflată duşmanii lor.
e această creatură: un avionaş aterizat, greu de observat de În tot cazul ho-
avioane mai mari: păsările. mocromia, chiar dacă
Homocromiile simple se explică prin prezenţa în piele a nu-i o armă perfectă
unor cromatofori sau celule pigmentare care posedă prelungiri, de apărare, totuşi în
în felul pseudopodelor întâlnite la anoebe. Mişcările de conservarea speciilor
contractare şi întindere a acestor prelungiri, bogate în pigmenţi joacă un rol destul de
divers coloraţi, stau sub comanda sistemului nervos, care, la însemnat, prin urmare
rândul său, ca organ de primire al excitaţiilor venite din partea şi în echilibrul faunei.
culorilor, are ochiul. Ochiul cercetează mediul în fel şi chip; Într-adevăr speciile
culorile îl impresionează, iar impresiile, apucând căile nervuului mai puţin dotate cu
optic, sosesc la un centru oarecare, de unde porneşte un flux această armă naturală
motoric ce se descarcă în prelungirile pseadopodiale ale de apărare sunt mai
celulelor pigmentare. În urma fluxului nervos se vor întinde şi spornice şi viceversa.
vor copleşi pielea acei cromotofori ai căror pigmenţi concordă În economia na-
cu coloarea dominantă ori cu armonia de colori în care s-a turii, balanţa fiinţelor
desfătat ochiul când a cercetat mediul. Aşa se petrec lucrurile tinde astfel să-şi
în pielea cameleonilor, a şopârlelor Gecko, a caracatiţelor etc. menţină echilibrul.
Biologie

Încadrându-se în culoarea dominantă a mediului trec ori rămân Providenţa nu este

neobservate în faţa inamicului. „pentru unii mamă,
Nu sunt rare cazurile când schimbarea de culoare este înto- pentru alţii ciumă”! Kallima Lepidopter[G.F.]
vărăşită şi de o schimbare de formă a corpului în general, ori cel
puţin a unor părţi din corp. Aşa de pildă, cameleonul găsindu-se în
faţa persecutorului dacă nu a reuşit să se facă neobservat 1 Fotografie © Michael Borsch
schimbându-şi culoarea, îl va putea speria printr-o deformare dintre http://www.funet.fi/pub/sci/bio/life/warp/album-Borsch-2.html[G.F.]
 116
Timpul şi măsurarea lui
Prof. Veronica Brînză – Huşi
Mişcarea Pământului şi a Lunii determină lungimea
anilor, a anotimpurilor, a lunilor şi zilelor. Odinioară
această diviziune a timpului a fost suficientă pentru
organizarea vieţii. Azi însă ceasurile au devenit
indispensabile pentru aproape toată lumea.
Lohanul nr. 14
Calendarul
O unitate mai mare de timp ne este dată de mişcarea de
translaţie a Pământului. Numim an intervalul de timp între două
treceri consecutive ale Soarelui la punctul vernal.
Anul tropic, fiind perioada de repetare a anotimpurilor şi a
muncilor agricole, stă la baza calculului practic al timpului.
Acest an este însă incomod, din cauza fracţiunii de zile mijlocii.
De aceea se ia anul calendaristic, care are un număr întreg de
zile, 365 sau 366 de zile, astfel ca echinocţiile şi solstiţiile să
cadă pe aceleaşi date ale anului (adică să nu se decaleze faţă de
anul tropic).
Calendarul iulian introdus de Caesar la început s-a dovedit
a fi corespunzător, dar după aceea s-a constatat că lungimea
anului este cu 11 minute şi 36 secunde mai scurtă decât o
arătaseră calculele iniţiale. Pe parcursul timpului această
diferenţă s-a acumulat şi s-a creat o eroare de câteva zile, mai
exact, anul iulian este mai lung decât anul tropic, deci la 400 de

P
ământul într-un an înconjoară Soarele. În acest timp
noaptea pe bolta cerească apar periodic şi alte stele ani rămâne în urmă cu aproximativ 3 zile.
şi din anotimp în anotimp se schimbă vremea. După În 1582, întârzierea calendarului iulian era de 10 zile, pentru
ce oamenii au observat periodicitatea acestor schimbări au care motiv s-a
început să folosească observaţiile în scopuri practice. Apariţia introdus calen-
unor stele de exemplu indică faptul că a sosit vremea darul gregorian
semănatului. Vechii egipteni ştiau că nu mult timp după ce se (corectarea calen-
ridică steaua Sirius peste linia orizontului se va revărsa Nilul. darului efectuând-
Mişcările principale ale Pământului – de rotaţie şi de o papa Grigore al
revoluţie – ne dau şi unităţi pentru măsurarea timpului: ziua şi XIII-lea), care:
anul. – recu-
În vechime se presupunea uniformitatea mişcării diurne perează întârzi-
aparente; noi admitem numai în prima aproximaţie erea, decretând ca
uniformitatea rotaţiei Pământului. Cauze geofizice şi deplasări după 4 octombrie
ale maselor de aer şi apă pe suprafaţa Pământului îi modifică 1582 să urmeze
puţin perioada rotaţiei. ziua de 15
Se folosesc diferite denumiri pentru timp, după astrul a octombrie. Fără
cărui mişcare diurnă o urmărim. Dar nu trebuie să uităm că această corectură
timpul, ca una din formele de existenţă ale materiei, este unul şi armonia anotim-
acelaşi (diferă numai unitatea sau originea de măsurare a purilor reale s-ar fi
timpului). răsturnat ;
Timpul sideral este timpul măsurat prin unghiul orar al – elimină
punctului vernal (  ) iar unitatea de timp sideral este ziua întârzierea, hotă-
siderală, adică timpul scurs între două culminaţii superioare rând ca dintre
consecutive ale punctului vernal (  ), submultiplii zilei siderale anii seculari să
fie bisecţi numai
sunt ora, minutul şi secunda siderală . Începutul zilei siderale anii la care
coincide cu momentul culminaţiei superioare a lui  . numărul seco-
Un alt timp, legat de viaţa practică, este timpul solar lelor este divi-
adevărat, măsurat prin unghiul orar al centrului Soarelui. Ca zibil cu patru.
unitate se utilizează ziua solară adevărată, adică timpul scurs Astfel, dintre anii Papa Grigore al XIII-lea dând
între două culminaţii superioare consecutive ale centrului 1700, 1800, 1900 binecuvântarea
Soarelui. Deci ziua solară adevărată începe în momentul şi 2000 rămâne Monument realizat de sculptorul
culminaţiei superioare a centrului Soarelui (la miezul zilei). bisect numai anul milanez Camillo Rusconi între 1715 şi
2000, întrucât are 1723. Registrul inferior reprezintă
Fazele lunii numărul seco-
Lunile sunt indicate de schimbarea luminii Lunii; numim lelor divizibil cu promulgarea calendarului gregorian.1
acest fenomen schimbarea fazelor lunii. Cu trecerea lunii razele patru;
Soarelui au diferite unghiuri de incidenţă pe suprafaţa Lunii; – rămâne încă în urmă cu 1,2 zile la 4000 de ani, diferenţă
Fizică şi astronomie

când razele Soarelui, privite de pe Pământ cad în spatele Lunii,
atunci Luna nu este luminată: această fază se numeşte lună
nouă.
La o distanţă de o jumătate de traiectorie mai încolo Luna
devine „lună plină” deoarece privită de pe Pământ, Luna stă
faţă-n faţă cu Soarele. Romanii bazau calendarul lor pe
schimbarea fazelor Lunii (se baza pe schimbările de fază a
Lunii): un ciclu complet de schimbare a fazelor era considerat o
lună.
Lungimea zilei este determinată de rotirea Pământului în
jurul propriei axe: în urma acestei rotaţii vedem răsărind şi
apunând Soarele. Lungimea anului în mare este de 365 zile,
adică nu este un multiplu întreg al lungimii zilei, şi dacă vrem
să întocmim un calendar, din această cauză vom avea dificultăţi.
În 46 î.Hr. pentru rezolvarea acestei probleme Iulius
Caesar a introdus un sistem calendaristic în care după trei ani a
câte 365 zile urma un an cu 366 de zile.
care până în prezent se poate neglija.
Acest calendar este în uz şi azi în lumea occidentală. La
noi a fost introdus de la 14 octombrie 1924.
Calendarele considerate au ca unitate de bază anul tropic,
adică perioada mişcării anuale aparente a Soarelui, de aceea se
numesc calendare solare.
Există calendare care au la bază perioada fazelor lunare,
numită perioada sinodică = 29,5036 zile mijlocii. Acestea sunt
calendarele lunare cum este cel musulman.
Alte calendare, numite lunisolare, au la bază atât anul
tropic, cât şi perioada sinodică.
Oricare ar fi tipul de calendar, fiecare are ca unităţi:
– anul, apropiat de cel tropic;
– luna, apropiată de cea sinodică ;
1 http://www.saintpetersbasilica.org/Monuments/GregoryXIII/G
regoryXIII.htm [G.F.]
Octombrie 2010 117
– ziua mij- Instrumente pentru măsurarea timpului
locie. Dezavantajul ceasului solar era că nu arăta timpul
La acestea noaptea, şi nici ziua când Soarele era acoperit de nori. Acest
se mai adaugă o impediment a fost rezolvat tot de egipteni în jurul anului 1500
altă unitate, sătă- î.Hr. prin inventarea clepsidrei cu apă. Acest instrument în
mâna, care, spre varianta sa cea mai simplă era un rezervor de apă cu o gaură
deosebire de uni- mică la fund, pe marginea rezervorului existând o gradaţie
tăţile anterioare, clepsidra se umplea cu apă, care se scurgea încetişor pe gaura
nu reprezintă o de la fund. Pe scală se putea citi cât timp s-a scurs de la
perioadă a miş- umplerea clepsidrei.
cării unui corp Mai târziu, la o variantă îmbunătăţită apa se scurgea
ceresc, ci o gru- într-un alt rezervor, şi acolo ridica în mod continuu un plutitor,
pare de şapte zile poziţia acestuia indicând timpul scurs.
mijlocii, fiecare Un alt înlocuitor al ceasului solar era clepsidra cu nisip.
din el fiind Nisipul curge prin acest instrument dintr-un vas într-altul printr-
închinată în vechi- un orificiu, de regulă într-o jumătate de oră sau într-o oră.
me câte uneia din Varianta lui miniaturizată se foloseşte şi azi la fiertul ouălor.
cele şapte planete Pentru măsurarea timpului se foloseau deseori lumânări.
cunoscute atunci Crestăturile de pe ele indicau cât este ceasul. Această metodă
(Soarele şi Luna era foarte imprecisă deoarece diferitele tipuri de feştile, calitatea
fiind considerate cerii cât şi curentul din încăpere influenţau viteza de ardere a
Ceas solar din sec. I î.Hr.cu inscripţii tot planete). lumânării.
aramanice, descoperit la Madain Saleh, Neajunsul În Europa primul ceas mecanic s-a construit în jurul anului
Turcia1 acestor unităţi 1275 – o greutate ce atârna pe o funie învârtea o roată care la
este incomensu- rândul ei acţiona un mecanism, a cărui menire era să lovească
rabilitatea lor: un clopot din oră-n oră. Mai târziu aceste ceasuri au fost dotate
– anul nu şi cu un cadran.
are un număr În jurul anului 1475 au fost executate primele ceasuri cu
întreg de luni axe. Până în anii 1500 limbile indicau numai ora , fracţiunile
decât cu sacrifi- acestuia se puteau numai aproxima, dar acest nivel de exactitate
carea constanţei era suficient în epocă. Astronomii nu s-au mulţumit însă cu
acesteia (luna aceste rezultate, pentru observaţiile lor trebuia o precizie mai
având între 28 şi mare. Tocmai pentru a satisface această cerinţă a apărut şi limba
31 de zile mică, iar la unele ceasuri chiar şi arătătorul de secunde.
mijlocii); În anii 1580 fizicianul şi astronomul italian Galileo Galilei
– anul şi (1564 – 1642) a descoperit balansul regulat al pendulului şi în
luna nu au un 1641 a schiţat proiectul unui ceas cu pendulă. Anul următor însă
număr întreg de a murit şi ceasul a fost executat de fiul său, Vincenzo, împreună
săptămâni. cu un lăcătuş pe nume Balestri doar în 1649. Un savant danez,
Pentru omul Christian Huygens a elaborat în 1650 proiectul unui ceas foarte
primitiv ziua şi bun şi în urma concepţiei sale pendulul a devenit un regulator
noaptea au fost precis şi sigur. Astfel eroarea zilnică a ceasurilor de uz general a
perioadele cele scăzut de la câteva minute la 10 secunde.
mai scurte de În 1658 a apărut un nou mod de reglare: la această dată a
timp pe care le-a inventat Robert Hooke arcul regulator (părul). În urma acestei
recunoscut. În invenţii balansierul se execută cu ajutorul acestui arc spiral
jurul anului 4000 subţire. Prin înfăşurarea şi desfăşurarea arcului, balansierul – o
î.Hr. au apărut rotiţă care se învârte în jurul unui ax – se mişcă într-un sens sau
primele încercări altul. Această mişcare a fost utilizată pentru regularizarea
de măsurare siste- mişcării ancorei. Faptul că mişcarea de du-te vino a ceasului nu
matică a timpu- influenţează ritmicitatea mişcării balansierului constituie marele
lui. În antichitate avantaj al mecanismului regulator cu arc spiral faţă de
egiptenii au în- regulatoarele cu pendul. Astfel s-a putut începe fabricarea
părţit ziua în ore. ceasurilor mai mici şi mai exacte.
Pentru măsurarea
Fizică şi astronomie

lui au utilizat o
tijă înfiptă în
pământ, gno-
monul, a cărui
Clepsidră amiralitate franceză, c. 1800 2 umbră cădea pe o
scală împărţită în
ore. Urmând
mişcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească umbra tijei
parcurgea scala, indicând astfel timpul în ore.

1 Wikipedia,
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Sundial_from_Madain
_Saleh.JPG
2 University of Southern Maine,
http://usm.maine.edu/maps/exhibition/8/8/sub-/navigation Calendarul solar de la Sarmisegetuza [G.F.]
 118
Manipularea mediatică (II)
Sebastian Bohler – Bucureşti
Politica şi mass-media
(Continuare din Lohanul nr. 13, iulie 2010)
„A vota pe baza a ceea ce ne arată mass-media
seamănă cu un fel de ruletă rusească. Fără să ne dăm
seama, atitudinea noastră faţă de un candidat poate fi
perturbată de o înclinare a capului sau de o încruntare a
jurnalistului care îi pune întrebările sau de prezenţa unei
personalităţi populare în aceeaşi emisiune cu el. Conform
unor studii, creierul nostru triază între ceea ce ne convine
(elementele favorabile candidatului nostru) şi ceea ce nu ne
convine (elementele defavorabile) atunci când privim o
dezbatere televizată. Ceea ce psihologia ne învaţă despre
homo politicus este că acesta e fundamental iraţional.
Deciziile sale sunt adesea afective, determinate de
mecanisme inconştiente care lasă puţin loc analizei
imparţiale. Căutarea obiectivităţii trebuie să înceapă cu o
„demontare” a reflexelor noastre condiţionate în faţa
informaţiei politice.” (Sebastien Bohler – „150 de
experimente pentru a înţelege manipularea mediatică”)
Apariţia frecventă simplă în mass-media creează o
opinie favorabilă (efectul simplei expuneri)
De ce anumiţi oameni politici ocupă mai mult decât alţii
scena mass-mediei? E simplu. A fi văzut foarte des, a fi auzit
frecvent, cu alte cuvinte a ocupa spaţiul vizual şi/sau sonor în
mod repetat declanşează o atitudine favorabilă a opiniei publice
faţă de persoana respectivă. Acesta este „efectul simplei
expuneri”.
Este o metodă simplă utilizată pentru promovarea a orice se
doreşte, de către anumite concernuri sau grupuri de interes, de la
personalităţi politice la… Dero, Ariel sau maşini. Întotdeauna
aceste apariţii media ale personalităţii respective sunt simple,
neasociate cu afaceri de corupţie, aspecte ilegale, conflicte sociale,
devieri, etc. Aspecte ca cele amintite mai devreme sunt puse în
corelaţie în mod voit cu diferite personalităţi care sunt sau au
devenit indezirabile grupurilor de interes, atunci când se doreşte
formarea unei opinii negative faţă de acestea.
Majoritatea apreciază ceva/pe cineva în funcţie de
aprecierea altora (influenţa socială)
De ce unele personalităţi urcă în sondajele de opinie fără
să fi făcut nimic deosebit? Iată un experiment care ne va arăta
cum se petrece aceasta: psihologul Matthew Salganik a realizat
un sondaj de opinie pe internet pe o grupă de 14.000 de oameni.
Aceştia trebuiau să se conecteze la un site care cuprindea o listă
de fragmente muzicale care trebuiau ascultate. Melodiile nu
fuseseră comercializate încă, erau complet necunoscute şi
fiecare persoană din grup trebuia să realizeze propriul clasament
al preferinţelor pentru aceste melodii. Experimentul a avut două
etape. În prima etapă rezultatele sondajului au început să fie
afişate pe internet pe măsură ce erau colectate, fără a se aştepta
ca toată lumea să termine realizarea clasamentului propriu. S-a
constatat astfel că titlul unui cântec se detaşa net de celelalte
Psihologie
doar în câteva ore, ocupând primul loc. Fenomenul nu se datora
unei calităţi deosebite a acestui fragment muzical, pentru că
experimentul, repetat în această manieră de mai multe ori a
arătat detaşarea în clasament, de fiecare dată, a unui alt
fragment muzical.
În cea de-a doua etapă a experimentului, rezultatele
sondajului culese de la toţi participanţii au fost afişate la final.
Niciun titlu nu a ieşit în evidenţă. Prin urmare, cunoaşterea
rezultatelor sondajului în curs influenţează alegerea. „Efectul de
Lohanul nr. 14
sondaj” rezultă dintr-o oarecare tendinţă gregară a fiinţei umane.
Acest experiment demonstrează ceea ce a fost denumit în
psihologie influenţa socială referitor la o anumită personalitate
politică, un produs, etc. Influenţa socială arată tendinţa de a
aprecia ceva sau pe cineva pentru că ştim că e apreciat de alţii,
de o parte din societate. De aceea, anumite persoane sau
produse, pentru că sunt prezentate ca ocupând locul întâi în
diferite sondaje, se pot afla pe primele locuri în clasamente, fără
un motiv direct legat de calităţile persoanei sau ale produsului.
Acest fenomen, arhicunoscut în psihologie este folosit din plin
în politică, în domeniul modei şi al comerţului.
Mimetismul social, care există atât de pregnant în
societate, după cum se vede, funcţionează şi când trebuie să fie
formulate anumite opţiuni sau când trebuie să se facă anumite
alegeri politice sau sociale.
Ne place sau nu ne place discursul unei persoane în
funcţie de apartenenţa sa la un anumit partid/un anumit sistem
de valori (prejudecata grupului)
Puţini sunt cei care au luciditatea de a asculta cu detaşare
şi curiozitate discursul unei personalităţi politice sau sociale
care afişează o orientare contrară credinţelor lor proprii. Marea
majoritate a oamenilor, când aud vorbind la radio sau televizor
o persoană despre care ştiu ca are idei contrare lor, o consideră
imediat ca fiind puţin credibilă, chiar agasantă.
Un experiment realizat de psihologul Gert van der Linden
a arătat că respingerea sau acceptarea unui personaj politic sau
social sunt declanşate de apartenenţa acestuia la anumite grupări
sau sisteme de valori. Suntem mai deschişi la opiniile exprimate
de membrii grupului nostru – fenomen denumit în psihologie
prejudecată a grupului, decât la opinii exprimate de persoane
care ştim că au o altă orientare. Psihologul Henri Tajfel
consideră că ne comportăm astfel, alocând atenţie în mod diferit
celor pe care îi urmărim la radio sau TV, în funcţie de
asemănarea/diferenţa de opinii şi convingeri, deoarece ne
definim propria identitate prin apartenenţa noastră la un cerc de
oameni cu care împărtăşim un anumit stil vestimentar, sport
preferat, opinii politice sau despre viaţă. Se evită opiniile altor
grupuri deoarece poate apare riscul de a pierde din vedere
definiţia socială a propriei identităţi:. Acest aspect caracteristic
reprezintă mentalitatea de grup.
Unii psihologi au arătat că nu ascultăm un discurs al unei
persoane preferate la radio sau tv în acelaşi mod în care îl
ascultăm pe cel al cuiva cu opinii opuse. Suntem atenţi la ceea
ce spune preferatul nostru şi ne concentrăm pe ceea ce spune,
sorbim cuvintele sale, în schimb nu intrăm în profunzimea
conţinutului mesajului când este rostit de cineva din „opoziţie”,
de cineva de care nu ne place.
De ce latura subiectivă este mai puternică decât analiza
raţională a discursului? Medicina tradiţională indiană afirmă,
referitor la acest aspect, că această latură subiectivă pe care
majoritatea oamenilor o angrenează în activităţile zilnice nu este
conştiinţa noastră profundă, subiectivitatea ultimă a fiinţei, ci
reprezintă de fapt manifestarea aspectelor joase ale structurii
minţii, şi anume partea care acumulează informaţii şi
funcţionează doar după dualitatea plăcut-neplăcut, şi partea care
ne conferă un ataşament inconştient şi puternic faţă de propriul
mod de a fi şi de a gândi. Intervenţia raţiunii, a logicii şi
examinarea detaşată a unei situaţii exterioare necesită
angrenarea unui etaj superior al minţii. De obicei, fiinţei umane
obişnuite, datorită „dresajului” sistematic realizat de mass-
media prin toate reclamele care sugerează ideea că totul trebuie
să fie uşor (uşor de făcut, uşor de înţeles, uşor de luat, etc…), îi
este lene să acceadă la acel nivel al cernerii informaţiei, al
raţiunii şi logicii. Îi este mult mai simplu să ia totul de-a gata,
adică dacă îi este plăcut acceptă, dacă îi este neplăcut aspectul
respectiv nu îl acceptă.
O altă modalitate de a nu sesiza corect mesajul diferiţilor
oameni politici sau unor lideri sociali care ţin un anumit discurs,
este ataşamentul (inconştient) faţă de propriul mod de a fi, de a
gândi (aspect menţionat mai sus). Psihologul Jason Mitchell a
observat pe o grupă de voluntari că activitatea creierului se
intensifica în zone diferite, în funcţie de apartenenţa la diferite
partide sau convingeri a discursului anumitor personalităţi
politice sau sociale. Persoanele testate, când vedeau figura sau
auzeau descrierea unei personalităţi de aceeaşi orientare ca şi ei,
Octombrie 2010
manifestau o activitate corticală mai intensă în zona creierului
care se ocupă cu raţionamentele la persoana întâi, referitoare la
propria persoană.
Cum poate fi scăzut interesul cetăţeanului pentru
propriul angajament politic (discursul autocentrat şi
dezangajarea politică)
În ultimii 20 de ani s-a dezvoltat un nou stil de emisiuni
televizate – aşa-zisele infotainment (ceva între emisiuni de
informare şi de divertisment). Aceste emisiuni se petrec astfel:
sunt invitaţi în platou actori, persoane politice, cântăreţi,
sportivi care se amestecă unii cu alţii şi abordează probleme de
viaţă personală sub forma unor discuţii informale. Ce se
aşteaptă de la aceştia sunt glume, fragmente din viaţa personală,
exprimarea gusturilor şi emoţiilor proprii, într-un fals raport cu
publicul (deoarece indivizii respectivi nu sunt nici vecinul de
bloc care poate să îţi mărturisească anumite probleme cu care se
confruntă, nici membru al familiei care se destăinuie, ci o
personalitate cu un anumit statut social).
Prin aceste emisiuni de divertisment care implică şi
oameni politici, telespectatorii rămân în general cu o imagine
pozitivă a oamenilor politici, dar forma discursului pe care
aceştia îl susţin la aceste emisiuni nu determină angajamentul
politic.
De cele mai multe ori este vorba de un discurs autocentrat,
în care politicianul respectiv ajunge să spună: „îmi place cutare
cântec”, „îmi place să gătesc respectivul fel de mâncare”, etc. În
toate cazurile e determinat să vorbească despre el la persoana
întâi, într-un mod care favorizează judecata şi aprecierea
personală, gusturile subiective. Studiile aceluiaşi psiholog au
arătat că pentru ca un cetăţean să se angajeze politic trebuie ca
acesta sa audieze discursuri total opuse celui anterior – respec-
tivul om politic să folosească foarte rar persoana întâi în expri-
mare, să fie o exprimare descriptivă în care viaţa sa personală,
preferinţele sale, hobby-urile sale să intervină foarte puţin.
Numeroşi sociologi şi psihologi au insistat asupra faptului
că societatea în care trăim favorizează în momentul de faţă
emoţia – angrenarea etajului inferior al minţii, fără bascularea
rapidă în zona raţionamentului şi a logicii. Practicarea
emisiunilor gen infotainment face ca telespectatorii să îşi piardă
reperele politice şi, mai ales, starea de spirit necesară pentru a se
interesa de problemele politice şi de punctul de vedere
instituţional.
Gestica jurnalistului poate influenta telespectatorul fără ca
acesta să îşi dea seama (atitudinile non-verbale ale jurnalistului)
Un experiment realizat de psihologul Elisha Babad a arătat că
suntem foarte sensibili la mimica şi gestica celui care intervievează
– spre exemplu dacă ridică din sprâncene, se încruntă, zâmbeşte,
crispează gura, etc. Atitudinea jurnalistului pare a fi un element
important în timpul jocurilor electorale şi nu numai. Putem observa
cum este înclinată balanţa prezentării unui eveniment în funcţie de
gestica jurnalistului care realizează interviul.
Experimente de acest gen ne arată necesitatea
independenţei presei faţă de politică şi orice alt eveniment
prezentat şi faptul că suntem mai influenţabili decât credem în
faţa mass-mediei.
Orice suspiciune este transformată de cititor în adevăr
(prejudecata afirmativă)
Când auzim la radio sau TV o întrebare, sau citim în ziar
un titlu formulat interogativ sunt şanse foarte mari ca în
următoarele ore acele aspecte să devină realităţi definitive în
mintea noastră, nu nişte aspecte la care să reflectăm. Diferiţi
psihologi au arătat prin experimente bine puse la punct că
transformăm în afirmaţii interogaţiile al căror sens îl înţelegem
foarte uşor.
Titluri pe diferite pagini de ziar care ar suna în genul
„deputatul X a luat mită pentru a favoriza afacerea Z?” sau
„ministrul Y a favorizat câştigarea licitaţiei referitoare la
produsul V de către firma condusă de fiul său?” au, de obicei,
un efect catastrofal… în occident; la noi în ţară niciun politician
nu se sinchiseşte de astfel de remarci interogative, chiar dacă
răspunsurile la ele ar fi adevărate. Ceea ce s-a observat este că,
şi dacă răspunsul la acele întrebări este clar negativ, opinia
publică rămâne cu certitudinea că deputatul X e corupt, la fel ca
119
şi ministrul Y. Acest fapt apare deoarece, din punct de vedere
psihologic, există tendinţa de a transforma în afirmaţie acele
întrebări. Acest lucru a fost denumit în psihologie prejudecată
afirmativă. Cu cât o frază este mai uşor de înţeles, cu atât
creierul îi creează o reprezentare mentală mai greu de şters.
Prejudecata afirmativă are consecinţe profunde asupra
viziunii pe care o avem despre politică sau diferite personalităţi
„aduse în faţă” de mass-media.
Reacţiile automate la ideologii
Majoritatea dintre noi, când nu suntem de acord cu
ideologia vehiculată într-un articol de presă, avem tendinţa de a
denigra ziarul – „este profund tendenţios”, “nu poţi să te încrezi
în obiectivitatea informaţiilor sale”, etc. Pe baza alegerii între
plăcut şi neplăcut, caracteristic etajului inferior al minţii,
creierul pre-activează emoţii pozitive într-o fracţiune de
secundă în faţa unor anumite tematici considerate plăcute,
acceptate şi emoţii negative în faţa altora, neplăcute. Cu cât
această reacţie este mai rapidă, cu atât este mai redusă libertatea
de gândire şi este blocată capacitatea de analiză a conţinutului
mesajului. Această tendinţă psihologică în prelucrarea
informaţiei de către public, face ca jurnaliştii să aibă sarcini
foarte stricte în redactarea anumitor informaţii.
Gestica personalităţilor influenţează publicul
Gesturile pe care le realizează orice personalitate politică
influenţează publicul, reverberează în psihicul celor care privesc
emisiunea. Majoritatea indivizilor sunt influenţaţi, în faţa
televizorului, de gestica folosită de cei prezenţi în emisiune.
Această influenţă este rezultatul unui mecanism de punere în
rezonanţă între fiinţa respectivă şi cei care îl urmăresc.
S-a arătat prin studii de specialitate că atunci când
urmărim discursul unui om politic, gestica pe care o abordează
este reprodusă în diferite zone ale creierului nostru, fără ca
acestea să fie realizate şi concret. Dacă această activitate
cerebrală corespunde gesturilor pe care suntem obişnuiţi să le
facem, avem senzaţia unei mai mari apropieri de persoana
respectivă. Aşa a făcut Nicolas Sarkozy într-un moment esenţial
al campaniei sale electorale când a vizitat uzinele din Ardeni – a
adoptat o gestică „mai proletară”. Cei care urmăresc să câştige
cât mai multe voturi, în funcţie de grupurile sociale în faţa
cărora vorbesc, au grijă să facă anumite gesturi sau altele care
să corespundă exact cu anumite gesturi pe care le fac oamenii
din profesiile respective, pentru a le influenţa în acest fel
opiniile şi preferinţele.
Transferul simbolic
Fotografierea unei personalităţi care ţine pe după umeri,
de exemplu, un fotbalist sau un pianist cunoscut şi apreciat,
creşte simpatia cu care este văzut de public. Sau simplul fapt de
a se îmbrăca sport este suficient pentru a-i crea imaginea de
sportiv. Astfel de corelaţii care se realizează automat în mintea
oamenilor se bazează pe asocierea unui simbol cu o persoană,
iar în psihologie poartă numele de transfer simbolic. Strategiile
de comunicare prin intermediul mass-media se folosesc de acest
fenomen în permanenţă. Televiziunea este unealta ideală pentru
astfel de efecte. Psihologii explică acest fenomen astfel: vederea
unui simbol determină o senzaţie, iar creierul caută să o atribuie
unei surse precise, pe cât posibil umană. Astfel este atribuită în
mod involuntar persoanei al cărei chip apare în asociere cu acest
simbol.
Aşadar, imaginile sunt purtătoare de sens. Este important
să descifrăm acest sens şi să nu le „înghiţim” inconştienţi,
pentru a nu ne supune mecanismelor simple ale manipulării
într-o anumită direcţie.
Manipularea mediatică se produce cu uşurinţă când fiinţa
Psihologie
umană rămâne cantonată, ca gândire şi mod de acţiune, la
nivelul etajului inferior al minţii (mintea senzorială) – cel al
acumulării de informaţie pe baza dualităţii plăcut-neplăcut, fără
a trece în zona gândirii lucide, detaşate, logice. Mass-media,
prin imensa cantitate de reclame „administrată” publicului,
reclame care alimentează în special ideea de uşor, simplu şi
plăcut, sugerează fiinţei umane că ea nu ar trebui să facă
aproape nimic ca să trăiască în deplin confort, nici măcar să
gândească.
 120
De ce sunt oamenii indiferenţi?
Angela Anghel – Bucureşti
Indiferenţa ca şi comportament social îi avantajează
întotdeauna pe cei aflaţi la putere. Dacă tot mai mulţi
oameni sunt aduşi la starea de indiferenţă, guvernanţii pot
face ce vor ei, fără ca nimeni sau prea puţini să li se opună.
O metodă de aducere a oamenilor în starea de indiferenţă
este bombardarea lor cu informaţii contradictorii.
Un experiment revelator
L
a începutul anilor ‘70 în psihologie a apărut
conceptul de neajutorare învăţată. Acesta se baza pe
experimentele realizate de Seligman şi colaboratorii
săi. Mai mulţi câini au fost învăţaţi ca atunci când apasă pe
pedala roşie a unui dispozitiv primesc mâncare, în timp ce
atunci când apasă pe pedala albastră primesc un şoc electric.
Evident, după mai multe experienţe de acest gen câinii au
început să apese doar pe pedala roşie, evitând să se mai atingă
de cea albastră. În etapa a doua a acestui experiment, Seligman
a asociat pedalele în mod aleator cu mâncarea şi şocurile
electrice. Astfel că, în unele situaţii când apăsau pe pedala roşie
câinii primeau mâncare, în altele primeau şocuri electrice, la fel
şi când apăsau pe pedala albastră. In faţa unor stimuli atât de
contradictorii câinii s-au simţit tot mai dezorientaţi. După un
timp, în care au primit şi mâncare şi şocuri electrice fără să
înţeleagă nimic, au început să fie şovăitori, se apropiau de
pedale şi apoi se întorceau întrucât nu mai ştiau ce să facă
pentru a primi mâncarea dorită. După încă o perioadă de timp,
nici nu s-au mai apropiat de zona pedalelor, retrăgându-se într-
un colţ, au devenit apatici, unii chiar au dezvoltat tulburări
digestive cum ar fi ulcerul, pentru ca în final chiar şi atunci
când mâncarea era în faţa lor şi nu mai trebuiau să facă nimic
pentru a o obţine nici nu s-au mai apropiat de ea.
…şi un exemplu din viaţa de zi cu zi
Veţi spune: bine, bine, dar asta este valabil la câini, nu se
aplică la oameni. Mergeţi atunci într-o staţie de autobuz la o oră
supra-aglomerată şi observaţi comportamentul oamenilor. Vine
primul autobuz, toţi se aproprie, se înghesuie doar, doar vor
avea o şansă de a se urca. Urcă doar 2-3 persoane şi în staţie
mai rămân 20. Vine al doilea, al treilea şi tot aşa. După mai
multe încercări eşuate până şi cei care se înghesuiau optimişti
vor trece cel puţin prin faza de nehotărâre când la vederea
autobuzului nu vor mai ştii ce să facă, să se înghesuie iar, să
rămână liniştiţi că oricum nu au nici o şansă? Mulţi se vor
resemna să rămână undeva în spate, cu umerii căzuţi şi braţele
lăsate pe lângă corp, fără a mai spera că va veni vreun autobuz
în care să se urce. Şi chiar atunci când acest autobuz va veni, se
vor urni cu greu de lângă zidul lângă care au aşteptat atât.
Concluzia? Oamenii pot fi foarte uşor determinaţi să
rămână indiferenţi prin prezentarea repetată a unor informaţii
contradictorii. Este de ajuns să se lanseze o informaţie şi apoi
Psihologie
contrariul ei. Într-o primă fază va apare o separare între două
tabere, una pro şi alta contra. Dacă se continuă în acelaşi mod,
persoanele din ambele tabere nu vor mai şti ce să creadă şi
singura modalitate de a se proteja în faţa acestei nesiguranţe şi
oscilări va fi să renunţe a mai avea vreo opinie. Este vizibil cât
de mult este utilizat acest mecanism în politica şi mass media de
astăzi. Vă lăsam să căutaţi singuri exemple.
Lohanul nr. 14
Avantajele produselor naturale în
raport cu medicamentele de sinteză
Prof. George Bianu – Bucureşti
(Continuare din Lohanul nr. 13, iulie 2010)
Vitaminele naturale – „bateriile” existenţei
itaminele sunt adevărate substanţe magice, care
V permit organismului nostru să reziste în faţa
tuturor maladiilor şi să rămână mai mereu în
formă. Trebuie făcută însă o netă diferenţă între vitaminele de
sinteză şi vitaminele naturale. Nu trebuie să aşteptăm niciodată
un sprijin foarte eficient de la vitaminele de sinteză; pentru a ne
menţine viaţa la parametrii maximali, nimic nu egalează
vitaminele naturale şi energia vitală captată şi înmagazinată de
vegetale în natură.
Dacă deja am dobândit prostul obicei de a înghiţi pastile
sau de a face tratamente injectabile cu vitamine de sinteză, este
foarte bine să renunţăm cât mai repede la această obişnuinţă. În
loc de aceasta, este mult mai sănătos să bem, de exemplu, suc
proaspăt de lămâi sau de portocale.
Intrând în contact cu organele noastre interne, aceste
fructe ne transmit energia subtilă şi forţa pe care ele au
acumulat-o de la soare, de la aer, de la ploaie, din pământul în
care cresc, precum şi alte energii benefice care provin din
subtilele şi misterioasele sfere energetice cosmice, şi pe care
fructele şi legumele le captează specific, prin rezonanţă.
Prin urmare, decât să recurgem la vitaminele produse
artificial, mai bine să ne obişnuim să bem sucul proaspăt al unui
fruct dimineaţa, după-amiaza sau seara. Putem alege, de
exemplu, lămâile, portocalele, dar şi perele, cireşele sau
căpşunele, care se pot mânca oriunde. Este important să bem
sucul sau să mâncăm aceste fructe, pe cât posibil, direct în
natură (în aer liber) sau, atunci când ne aflăm în casă, în faţa
unei ferestre larg deschise. Nu trebuie să ne lăsăm niciodată
păcăliţi de reclamele năucitoare şi să credem că substanţele
sintetice, adeseori foarte scumpe, care provin din laboratoare
faimoase sunt cele mai bune. Fructele şi legumele abundă peste
tot; în spatele înfăţişării lor, uneori modeste, ele ascund sănătate
perfectă, vitalitatea, puterea şi tinereţea.
O nouă viziune asupra vitaminelor
Să nu pierdem niciodată din vedere vitaminele absolut
naturale pe care fructele şi legumele ni le pun la dispoziţie.
Vitaminele sunt substanţe organice indispensabile vieţii şi este
necesar să le aducem în alimentaţia zilnică în cantitate
suficientă. Vitaminele sunt sintetizate, în principal, de către
organismele vegetale şi de către microrganisme, şi numai în
foarte mică măsură de către unele specii de animale. Alături de
enzime şi de hormoni, vitaminele fac parte din grupa
Medicină naturistă
catalizatorilor biologici, care contribuie decisiv la reglarea şi
stimularea proceselor metabolice.
Într-adevăr, corpul nostru nu le fabrică, cu excepţia
vitaminei D, care este sintetizată de piele sub acţiunea
radiaţiilor solare. Cu toate că vitaminele nu sunt sursa vieţii
înseşi, ele sunt indispensabile în majoritatea reacţiilor
biochimice care permit menţinerea vieţii celulare. Vitaminele
servesc transformării alimentelor în energie.
Astfel, fiecare ţesut are în mod specific nevoie de anumite
vitamine. De exemplu, ochii au nevoie de vitaminele A şi B;
pielea – de vitaminele A, B, C şi E; globulele roşii – de
vitaminele B şi E; mucoasele – de vitaminele B şi E; ficatul – de
vitaminele K şi B; creierul şi inima – de vitaminele B şi F; oasele
– de vitamina D; globulele albe – de vitaminele B şi C etc.
Numeroase studii ştiinţifice dovedesc că, cu cât absorbţia de
proteine, de zaharuri şi de grăsimi este mai mare, cu atât este mai
necesară mărirea aportului de vitamine naturale. Deficitul vitaminic
se traduce prin oboseală, dureri musculare, iritabilitate, insomnie,
Octombrie 2010
tulburări de creştere şi risc crescut de infecţii.
Între altele, poluarea, consumul de excitante (cafea,
alcool, tutun, droguri) şi stresul sunt principalele cauze ale
pierderii de energie şi de vitamine (în special A, B, C, E, F şi
coenzima Q10). Stările de deficienţă vitaminică reprezintă în
prezent o problemă.
Nu poate exista viaţă fără vitamine!
Într-adevăr, cu toate că omul se poate dispensa de zahăr şi
de anumite grăsimi, el nu poate trăi fără un aport suficient de
vitamine. De aceea, alimentaţia trebuie să furnizeze necesarul.
Noi consumăm adeseori alimente bogate în calorii, dar
dezechilibrate din punct de vedere calitativ. Este vorba despre
pâinea albă, zahărul rafinat, cerealele glutate (care conţin
gluten), grăsimile animale. Această alimentaţie săraca în
vitamine este cauza perturbărilor metabolice. La originea multor
tulburări de sănătate se află excesul alimentar de zahăr, de
grăsimi, de alcool, care determină carenţe vitaminice.
Exces de „deşeuri”, carenţă de elemente vitale!
Excesul de calorii din alimentaţia omului modern nu face
decât să blocheze metabolismul celular; în acelaşi timp,
alimentaţia modernă nu reuşeşte să asigure vitaminele şi
elementele minerale necesare organismului, iar lipsa
vitaminelor perturbă regenerarea celulară. Astfel, paradoxal,
deşi se consumă o hrană bogată caloric, apare de fapt o stare de
subnutriţie alimentară, un exces de deşeuri şi o carenţă de
elemente vitale!
Celulele normale au capacitatea
de a elimina deşeurile (toxinele) rezul-
tate din metabolism, iar organismul
are mecanisme specializate de deto-
xifiere. Carenţele vitaminice afectează
capacitatea de detoxifiere a organis-
mului, determinând acumularea de
deşeuri. Numeroase anchete alimen-
tare au demonstrat faptul că alimen-
taţia obişnuită din ţările industrializate
este foarte săracă în vitamine (vezi
studiul SUVIMAX realizat în Franţa,
prezentat în capitolul Menţinerea
tinereţii şi asigurarea longevităţii cu
ajutorul antioxidanţilor naturali).
Aceste carenţe sunt în acelaşi timp,
legate de o insuficientă igienă
alimentară, de un exces de rafinare a
alimentelor de bază şi de utilizarea
anumitor mijloace de conservare sau de fierbere care nu
respectă integritatea vitaminelor. Este cazul să ne facem o
imagine clară şi completă despre vitamine în ideea de a putea să
alegem alimentele naturale de care avem nevoie pentru a ne
simţi bine.
Cu adevărat, este necesară o nouă viziune asupra
vitaminelor!
Vitaminele – sursa vieţii
Importanţa vitaminelor se explică prin faptul că ele constituie
suportul unui element subtil (energetic şi informaţional) pe care
vegetalele îl captează din aer şi care este încorporat prin fotosinteză
(sinteza energiei clorofiliene). Radiaţiile solare conţin o energie
subtilă care este înmagazinată în moleculele vitaminice. Această
energie este cunoscută sub diverse denumiri; în cele ce urmează,
noi o vom numi element vital.
Fotosinteza pune în mişcare un lanţ de fabricare a
substanţelor vegetale, sub efectul radiaţiilor solare. Ea
încorporează acest element vital în pigmenţi, categorie de
substanţe din care fac parte şi vitaminele. Vitaminele realizează
uniunea dintre energiile radiaţiilor solare vizibile şi invizibile şi
elementele fizice, minerale, de pe pământ.
Putem vorbi despre materia organică naturală, vie, în
opoziţie cu materia minerală sau cu deşeurile fosile (petrol sau
alte sedimente). Analogic, trebuie să stabilim o diferenţă între
vitaminele naturale şi copia lor sintetică.
Doar vitaminele produse de natură sunt obţinute prin
acţiunea directă a energiilor radiaţiilor solare. Numai ele au
121
încorporată puterea elementului vital, care susţine întreaga
activitate celulară. În plus, pentru ca alimentele să conserve
toată bogăţia lor în vitamine şi să fie utile corpului nostru, este
necesar să fie cât mai proaspete posibil şi să nu fie contaminate
de poluarea chimică. Un aliment proaspăt conţine în el şi o
energie care va acţiona la nivel celular. Cu toţii am remarcat că
există o diferenţa între o salată proaspătă şi una conservată în
frigider timp de 3-4 zile.
În natură totul este mişcare, iar vitaminele, datorită
elementului vital pe care îl conţin, contribuie la accentuarea
„forţei vitale”. Atunci când le consumăm, alimentele trebuie să
fie impregnate de această forţă, deoarece aceasta este condiţia
pentru ca energia produselor naturale să poată fi în întregime
transmisă celulelor noastre.
Rolul vitaminelor în corpul nostru.
Inteligenţa materiei
Vitaminele sunt catalizatori biologici, jucând rol de
cofactori sau de activatori ai unor enzime.
Astfel, vitamina B2 este coenzima flavinenzimelor,
vitamina B1 este coenzima decarboxilazelor, vitamina B6 – prin
fosforilare – formează coenzima transaminazelor, vitamina PP
formează partea activă a coenzimelor NAD+ şi NADP+, acidul
pantotenic intră în constituţia HSCoA, indispensabilă
metabolizării acizilor graşi, biotina formează coenzima
carboxilazelor, etc... În transformilari şi transmetilari, un rol
important îl au vitaminele folinice, iar inozitolii îndeplinesc
rolul de activatori ai amilazelor. Vitaminele participă la
realizarea unor importante procese
metabolice, absolut necesare creşterii
şi dezvoltării organismului. Unele
vitamine formează în celule
importante sisteme de oxidoreducere,
care intervin în metabolismul gluci-
delor, lipidelor, protidelor şi al altor
compuşi; reglează potenţialul de oxi-
doreducere din celule, contribuie la
transportul hidrogenului pe cale neen-
zimatică (vitaminele C, E, K, B2 etc.).
Există oare o inteligenţă a
materiei?
Pentru a explica rolul vita-
minelor, trebuie să analizăm procesele
metabolice. Metabolismul reprezintă
totalitatea proceselor biochimice şi
subtile prin care se generează şi este
utilizată energia necesară menţinerii vieţii. Pentru ca procesele
de înlocuire a elementelor uzate să se desfăşoare fără probleme,
alimentaţia trebuie să garanteze două aspecte: pe de o parte, un
aport suficient de „carburant”, care va fi ars în timpul reacţiilor
de combustie, eliberând energie (lipidele şi glucidele
alimentare), şi, pe de altă parte, un aport de substanţe de
reconstrucţie (proteine), care servesc ca bază în fabricarea
structurilor corpului şi în sinteza de albumină, de anticorpi etc.
Există un lanţ de reacţii succesive, unele care distrug materiile
uzate, altele prin care se recombină şi reconstruieşte materia.
Vitaminele sunt cele care creează legăturile dintre
Medicină naturistă
combustie, distrugere şi reconstrucţia biochimică. Ele reprezintă
o parte din energia şi din informaţia necesare transformărilor
care se produc în materia organică a corpului.
Aportul de vitamine trebuie să fie, deci, proporţional cu
caloriile ingerate, căci vitaminele, împreună cu elementele
minerale, sunt cele care catalizează şi favorizează aceste reacţii
de schimb. Mişcarea metabolică de reînnoire continuă a
moleculelor biochimice este posibilă datorită vitaminelor care
intervin în procesele enzimatice complexe.
Această mişcare moleculară de distrugere-reconstrucţie
(catabolism-anabolism) este cea care creează energia, iar, la
rândul ei, respectiva energie se află la originea acestei mişcări.
Graţie vitaminelor, celulele pot să asimileze, să conserve
şi să utilizeze energia vitală.
Primele vitamine descoperite au fost proteinele (aminele).
Aceste amine sau vitamine controlează schimburile de energie
vitală. O nouă înţelegere a schimburilor moleculare inteligente
 122
între celule sugerează că vitaminele realizează la nivel
metabolic rolul pe care şi-l asumă hormonii la nivel celular!
Hormonii sunt macromolecule care au rolul de a transmite
informaţiile de la glandele endocrine. Acestea (glandele
endocrine) sunt un fel de orologiu biologic, ele regularizând
ciclurile ritmice ale ţesuturilor şi organelor. În cadrul acestor
cicluri apar substanţe stimulante sau inhibitoare care servesc la
armonizarea vieţii celulare. De exemplu, prostaglandinele sunt
sintetizate în câteva secunde şi durata lor de viaţa nu depăşeşte
câteva minute. Ele sunt derivaţi ai vitaminelor F. De asemenea,
acţiunea pe care o exercită vitamina D asupra oaselor,
intestinelor şi rinichilor, favorizând reţinerea calciului, este un
exemplu de intervenţie hormonală rapidă.
Vitaminele – „mesagerii” inteligenţei universale
Inteligenţa universală „dictează” materiei organice din
organismul uman, prin „vectorii” vitaminici!
Vitaminele pot fi considerate vectorii unei inteligenţe. Ele
aduc informaţii la scară celulară. Toate aceste informaţii
stimulează viaţa celulară la nivel material, transmiţându-i o
mişcare, un ritm, o frecvenţă vibratorie, care face posibilă viaţa.
Vitaminele sunt „instrucţiuni” pentru metabolismul
celular. Ele aduc „instrumente” nucleului celular pentru ca
acesta să dirijeze „simfonia metabolică” prin codul genetic.
Dacă am considera, aşa cum am văzut puţin mai înainte,
că vitaminele încorporează o anumită calitate energetică în
regnul vegetal, putem să ne gândim şi la faptul că este posibil ca
ele apoi să ofere această energie celulelor omului, pentru
reglarea metabolismului lor. Realizăm astfel că în Univers
există o inteligenţă şi putem să spunem că vitaminele sunt într-o
anumită măsură vehiculul acestei inteligenţe în plan material şi
în metabolismul celular şi totodată că această inteligenţă aduce
celulelor noastre un fel de instinct de lege naturală, care a fost
inoculată şi păstrată de mult timp în regnul vegetal.
Cunoaşterea din materie – „conştiinţa moleculară”
Celulele umane nu mai au nevoie să conţină această
cunoaştere; prin urmare, ele nu vor mai produce vitamine,
deoarece „ştiu” că pot să le găsească în alimentele vegetale.
Să luăm spre exemplu vitaminele B. Ele sunt
indispensabile fabricării unui anumit număr de proteine nobile,
cum ar fi hormonii, prostaglandinele sau, mai mult, substanţele
cu rol de transmitere a influxului nervos în sistemul simpatic.
Toate aceste substanţe sunt suportul unei informaţii inteligente.
Este remarcabil să constatăm că secreţia unui hormon sau a unui
neuromediator al sistemului simpatic depinde de factorii
inteligenţi. Aceste vitamine sunt astfel precursorii aminelor
biogene care, după cum chiar numele lor o indică, sunt proteine
ce transmit viaţa.
„Simple” molecule „îmbibate” cu un element vital
inteligent sunt capabile să inducă în corpul nostru lanţuri întregi
de reacţii, care sunt rodul evoluţiei speciilor, fără cea mai mică
cheltuială de energie pentru fabricare, deoarece aceste molecule
ne sunt oferite de către Natură! Toate acestea ne fac să
presupunem că acolo unde regnul vegetal se opreşte, Natura a
continuat cursul perfecţionării sale în corpul animalelor şi, în
final, în corpul omului.
Vitaminele nu mai sunt deci, fabricate în corpul uman.
Este vorba despre o lege a economiei interne a Naturii, astfel
Medicină naturistă
încât ceea ce regnul vegetal a făcut în atâta timp şi cu atâta
energie devine disponibil pentru animal şi pentru om fără vreo
cheltuială energetică suplimentară.
Cu această energie economisită, corpul poate să
sintetizeze noi hormoni, ce servesc la o aranjare mai complexă
şi la transmiterea unei inteligenţe mai subtile şi mai divine. În
toate cazurile, vitaminele sunt la baza acestei evoluţii a
inteligenţei materiei, ele fiind utile transmiterii de energie şi de
informaţie de la regnul vegetal până la cel uman. Acesta este
rolul principal al vitaminelor.
Acum înţelegem de ce aportul suficient de vitamine prin
alimentaţie are efecte benefice asupra organismului, în timp ce
carenţa în vitamine determină o scădere generală a funcţiilor
vitale şi o diminuare a tonusului fizic. Organismul uman are
nevoie să fie în mod constant în relaţie cu natura care-l
înconjoară şi această relaţie se stabileşte şi cu ajutorul
alimentelor naturale, sănătoase, bogate în vitamine.
Lohanul nr. 14
Drojdia de bere - un remediu
miraculos
Mara David – Bucureşti
n iarna anului 1898, inginerul german Wolfgang
Î Schulze a rămas să muncească în laboratoarele fabricii
de bere în care lucra până după lăsarea întunericului.
După ce şi-a încheiat treaba, a stins lumina de la biroul său şi
când se îndrepta spre ieşire, a văzut un fenomen uluitor: vasele
în care se afla drojdia de bere iradiau o lumină fluorescentă. Din
momentul acela, inginerul german a început să studieze asiduu
drojdia de bere, care era considerată până atunci doar un
reziduu. Surprizele nu au întârziat să apară.
La scurt timp după începerea experimentelor, Schulze a
descoperit că substanţa aceea păstoasă maronie avea o mulţime
de beneficii pentru sănătate: aplicată pe piele, drojdia de bere
vindeca foarte rapid rănile, iar administrată intern scurta
convalescenţa. Chiar şi animalele slăbite se înzdrăveneau ca
prin farmec atunci când erau tratate cu substanţa respectivă.
Încurajat de aceste rezultate, inginerul şi-a tratat cu drojdie soţia
bolnavă de cancer şi boala nu a mai progresat. Din nefericire, la
vremea aceea observaţiile şi cercetările lui Schulze au fost
trecute sub tăcere de către comunitatea medicală, pentru ca apoi
să fie uitate. Abia pe la mijlocul secolului al XX-lea, cercetările
inginerului german aveau să fie luate în serios de către medici şi
biochimişti, fapt care a revoluţionat ştiinţa în general şi
medicina, în special.
Ce este drojdia de bere?
Este o aglomerare de ciuperci inferioare (Saccharomyces
cerevisiae), de dimensiuni microscopice, dar care se comportă
ca nişte adevărate uzine de medicamente, ce produc aproape
întreaga gamă de aminoacizi esenţiali, toate vitaminele din
complexul B, enzime, minerale în formă asimilabilă (calciu,
magneziu, fosfor) şi anumite oligoelemente indispensabile vieţii
(în special seleniu). Sute de studii realizate în ultimele decenii
arată faptul că substanţele secretate de drojdia de bere joacă un
rol esenţial în întreţinerea sănătăţii şi în vindecarea unor boli,
chiar şi dintre cele mai grave.
Poate cea mai importantă calitate a acestui supliment
nutritiv este faptul că acoperă carenţele de vitamine din
complexul B, care afectează majoritatea oamenilor, mai ales la
sfârşitul iernii. Aceste nouă vitamine din complexul B sunt
indispensabile pentru funcţionarea oricărui organ sau sistem din
corp. Vitamina B1 este necesară sistemului nervos şi
cardiovascular, fiind de ajutor pentru prevenirea bolilor de
inimă, a depresiei şi a asteniei. Vitamina B2 este esenţială
pentru piele, fiind indicată în toate afecţiunile dermatologice.
Vitamina B3 este implicată în procese ce ţin de echilibrarea
sistemului nervos, în timp ce vitamina B5 este un stimulent
natural al glandelor cortico-suprarenale, mărind rezistenţa la
infecţii si la stres. Vitaminele B7 si B8 sunt implicate în
metabolismul colesterolului şi al proteinelor, fiind importante şi
pentru menţinerea sănătăţii şi a rezistenţei părului. Vitamina B9
este utilă împotriva anemiei şi pentru menţinerea echilibrului
hormonal, în timp ce vitamina B12, care acţionează asupra
sistemului nervos, măreşte puterea de concentrare şi favorizează
eliminarea unor simptome specifice stresului psihic. Vitamina
B15 (ultima din complexul de vitamine B care a fost
descoperită) favorizează schimburile de oxigen de la nivelul
ţesuturilor şi este un remediu minune împotriva îmbătrânirii, a
infertilităţii şi a bolilor hepatice.
Drojdia de bere este considerată un aliment miracol, mult
mai eficient chiar decât grâul şi germenii de grâu, mai ales că
nicio altă substanţă sau aliment nu cuprinde într-o combinaţie
Octombrie 2010
atât de perfectă şi într-o formă atât de uşor asimilabilă o gamă
atât de largă de substanţe nutritive importante. Ea conţine 50%
proteine uşor digerabile, toţi acizii aminaţi indispensabili vieţii
(histidină, lizină, triptofan, leucină, fenilamină, cistină). Conţine
o cantitate ridicată de glutation şi peptide sulfuroase, având o
acţiune preponderentă în special în reacţiile de oxidoreducere,
în procesele de dezintoxicare şi în rezistenţa la infecţii. Drojdia
de bere conţine de asemenea lecitină (sau grăsime fosforoasă),
14 săruri minerale esenţiale, precum şi oligoelemente dintre
care: P, Mg, K, Zn, Cr, Ag, Au, Ca, Co, Cu, Fe, I, Mn, Sn.
În drojdia de bere se găsesc factori catalitici, 17 vitamine,
printre care şi grupa completă (şi în procentaj ridicat) a
vitaminelor B, despre care am amintit mai sus. Ea mai conţine
cantităţi importante de ergosterol (care sub influenţa razelor
ultraviolete solare se transformă în vitamina D), acţiunea sa
antirahitică fiind de 4 ori mai puternică decât cea a uleiului de
ficat de morun.
Drojdia de bere constituie un aliment compensator al
carenţelor şi este un excelent catalizator al substanţelor
hidrocarbonate. Ea este indicată în special persoanelor care fac
eforturi fizice, deoarece măreşte rezistenţa la oboseală,
favorizând activitatea musculară şi uşurând eliminarea toxinelor
din organism.
Prin conţinutul său ridicat de proteine şi prin natura
acizilor aminaţi care o compun, ca şi prin aportul său de
glutation, ea protejează ficatul. Pe de altă parte, indicaţiile
terapeutice ale drojdiei de bere se află în prelungirea indicaţiilor
sale dietetice şi se bazează în special pe bogăţia sa în complexul
de vitamine B. Din această cauză, ea este în mod natural
indicată în avitaminoze complexe sau simple din grupa B,
precum şi în diferite afecţiuni neurologice, neuromusculare.
În plus, datorită activităţii sale hepatoprotectoare, drojdia
de bere este indicată în special în stările precirotice, în stazele
hepatice şi în degenerescenţele grăsoase ale ficatului. Ea este
eficientă în stările de subnutriţie extremă şi de slăbiciune
constituţională, precum şi în cazul bolnavilor alimentaţi cu
sonda gastrică.
Dacă se foloseşte sub formă lichidă, drojdia de bere
proliferează în intestin şi exercită o acţiune inhibitoare asupra
unui anumit număr de germeni patogeni: stafilococi, streptococi
şi colibacili. Ea este în consecinţă indicată în toate afecţiunile
intestinale grave sau cronice de origine infecţioasă, precum şi în
prevenirea efectelor secundare rezultate în urma administrării
antibioticelor, deoarece fiind insensibilă la acestea, drojdia de
bere remediază rapid dezechilibrul florei intestinale.
Drojdia uscată
O găsim ambalată sub formă de pliculeţe, fiind preferată
drojdiei proaspete, care este mult mai greu de conservat şi are
un termen de valabilitate mai scurt. Înainte de a administra
drojdia uscată, asiguraţi-vă că nu este aditivată sintetic, caz în
care nu este recomandată. Drojdia uscată este mai puţin activă
din punct de vedere terapeutic, dar în lipsa celei proaspete,
poate fi folosită şi ea cu succes.
Indicaţii:
Drojdia de bere poate fi utilizată cu succes în următoarele
afecţiuni: acnee, afecţiuni ale pielii, afecţiuni inflamatorii ale
căilor respiratorii superioare, afecţiuni neurologice, afecţiuni
reumatismale, afecţiuni vaginale, anemie, arsuri, astenie,
autointoxicaţii, constipaţie, demineralizare, diabet zaharat,
enterită muco-membranoasă, furunculoză, gastroenterită acută
infantilă, gripă, intoxicaţii alimentare, iritabilitate, leucoree,
nefrită, pneumonie, tulburări de creştere, varice. De asemenea
poate fi folosită pentru întreţinerea părului.
Mod de administrare:
Intern: Drojdia de bere poate fi consumată la fiecare masă,
amestecată cu legume, cu fructe şi/sau cu miere în doze de o
jumătate de linguriţă pentru copii şi o linguriţă pentru adulţi şi
bătrâni;
Extern: sub formă de spălături (o linguriţă de drojdie
dizolvată într-un litru de apă) în gastroenterite acute infantile,
123
enterite muco-membranoase, afecţiuni ale mucoasei vaginale.
Se mai poate administra în jumătate de litru de suc de
morcovi (obţinut casnic cu ajutorul storcătorului electric) la care
se pun 2 linguriţe de praf de drojdie uscată, se amestecă bine şi
se păstrează la frigider. Se bea întreaga cantitate de preparat
într-o zi, fracţionată în 3 reprize.
Drojdia de bere în tratamentul bolilor
Anemia şi tulburările de asimilare a mineralelor (în
special a calciului şi a magneziului) – se face o cură de 21 de
zile cu drojdie de bere. Este un remediu nu doar foarte bogat în
minerale şi vitamine, dar care şi ajută la metabolizarea corectă a
acestora. Mai mult, s-a demonstrat faptul că administrarea
drojdiei de bere stimulează producerea de către organism a
elementelor figurate ale sângelui, ceea ce deschide noi
perspective în tratarea anemiei, dar şi a tulburărilor de
coagulare, precum şi a altor boli ale sângelui.
Hepatitele virale A, B si C – doctorul german A.
Schrauzer a studiat vreme de 18 ani felul în care organismul
uman se apără în faţa infecţiilor cu virusuri hepatice. El a
observat, în studiile pe care le-a realizat pe animale de
laborator, că rezistenţa în faţa acestor patogeni creşte foarte
mult atunci când se administrează drojdie de bere. Această
imunitate sporită se datorează unor compuşi pe bază de seleniu,
care stimulează activitatea unor celule ale sistemului imunitar.
Răceli şi boli infecţioase în general, deficienţe
imunitare – se administrează timp de 2-3 săptămâni câte trei
lingurite de drojdie proaspătă pe zi. Seleniul, precum şi anumite
vitamine conţinute de acest produs natural, măresc foarte mult
rezistenţa organismului la orice gen de infecţie.
Supragreutate, obezitate – studii americane arată că
tratamentele de 20 de zile cu drojdie de bere, repetate de mai
multe ori la rând, ajută la scăderea în greutate. Această
proprietate remarcabilă se datorează cromului prezent din
belşug în drojdia de bere. Acest oligoelement este de asemenea
foarte important şi în cazul diabetului şi, prin urmare, drojdia de
bere poate fi utilizată cu succes şi în obezitatea conexă acestei
boli.
Boli cardiovasculare cronice – consumul de drojdie de
bere reglează nivelul colesterolului în sânge, aduce la valorile
normale tensiunea şi favorizează activitatea miocardului.
Studiile comparative care au fost realizate au arătat că
persoanele cu boli cardiace care consumă sistematic acest
supliment alimentar au cu 30% mai puţine probleme decât
cardiacii din loturile martor.
Paralizie, boala Parkinson, boala Alzheimer – se face
în fiecare lună o cură de câte două săptămâni, în care se
consumă zilnic 3-4 linguriţe de drojdie de bere. Este un
tratament cu o puternică acţiune reîntineritoare, cu efecte tonice
asupra întregului sistem nervos. Acelaşi tratament este valabil şi
în depresie, precum şi în tulburările psihice generate de stres.
Psoriazis, sclerodermie, afecţiuni dermatologice în
general – se fac cure de o lună cu drojdie de bere (4 linguriţe pe
zi), cu o săptămână de pauză. Complexul de vitamina B,
precum şi anti-oxidanţii din drojdie sunt de un real ajutor pentru
îmbunătăţirea metabolismului celular de la nivelul pielii.
Medicină naturistă
Acneea – se face tratamentul intern descris mai sus, la
care se adaugă măşti obţinute din: 2 linguriţe de drojdie de bere,
2 linguri de ulei de măsline şi 2 linguri de miere lichidă.
Amestecul se omogenizează şi apoi se aplică pe ten, unde se
lasă vreme de 30 de minute, după care se spală cu apă călduţă.
Precauţii la tratamentul cu drojdie
Cu excepţia persoanelor alergice la acest produs, nu se
cunosc contraindicaţii la tratamentul cu drojdie. Uneori,
administrarea internă a drojdiei de bere poate da o uşoară
balonare, caz în care se va administra un carminativ uşor, cum
ar fi praful de chimen sau de anason, din care se ia câte o
jumătate de linguriţă de 3 ori pe zi.
Drojdia de bere şi cancerul
Studiile făcute în Occident, mai ales în Germania, au
arătat fără dubiu că, asemenea altor remedii naturale, drojdia de
 124
bere este foarte utilă în tratamentul tumorilor maligne. Mai
mult, dacă armurariul este un excelent antidot pentru efectele
adverse ale citostaticelor, drojdia de bere este un ajutor
extraordinar pentru bolnavii de cancer care au recurs sau recurg
la iradiere (cobaltoterapie).
Iradierea are mai puţine efecte adverse atunci când este
asociată cu consumul zilnic de drojdie de bere (minimum 6
linguriţe pe zi). Aceasta este concluzia unei echipe de medici
din München, care a studiat vreme de 15 ani evoluţia bolnavilor
Medicină naturistă
de cancer cărora li s-a administrat acest produs. La pacienţii
trataţi prin iradiere care au primit simultan drojdie de bere s-a
observat o stare de sănătate mult mai bună faţă de pacienţii
trataţi numai prin iradieri. Drojdia de bere stimulează apetitul,
ajută somnul şi peristaltismul intestinal. De asemenea,
protejează mucoasele - aspect important, mai ales în cancerul de
gât şi de esofag.
Efectele negative ale radioterapiei sunt îndepărtate şi în
ceea ce priveşte manifestările externe: formarea de ragade cu
infecţii, deformarea unghiilor şi inflamarea lor,
hipercheratozele, atrofiile pielii. Profesorul Ries, de la
Bayerische Krebsgesellschaft (Asociaţia Oncologică Bavareză),
a stabilit, în urma studiilor realizate la departamentul de
oncologie de la München, că „Afectarea datorată iradierii a
scăzut în proporţie considerabilă, inflamaţiile au dispărut, la fel
şi atrofiile pielii, care au fost înlocuite de un epiteliu normal.
Până astăzi, nici una dintre metodele clasice de tratament nu a
Cauţi femei superficiale, ispititoare
şi cochete? Vei găsi infern!
Ana-Maria Dorde – Bucureşti
n ultimele decenii, dar mai ales în ultimii ani devenim
Î martorii unor schimbări de o mare amploare care au ca
scop eradicarea oricăror tendinţe de iubire pură,
compasiune, bunătate, demnitate sau manifestarea liberului
arbitru, ca rezultat al unei conştiinţe trezite. Mass-media a
devenit un instrument pervers care de multe ori, din
superficialitate, denaturează şi schimonoseşte realitatea şi
adevărul. Un exemplu elocvent în acest sens este răstălmăcirea
unor tradiţii şi sărbători benefice. Viteza de propagare şi
promovare a ideilor false ne dă de înţeles că în spatele
„cortinei” există un plan diabolic elaborat de către un grup
restrâns de oameni care şi-au propus să controleze întreaga
planetă.
Având la bază nişte repere reale, dar răstălmăcite şi într-
un mod pervers schimbate, Halloween-ul a devenit o sărbătoare
ce evocă cele mai rele, urâte şi infernale elemente posibile:
schelete, stafii, vrăjitoare, demoni, vampiri etc. Din prostie şi
Spiritualitate
ignoranţă, oamenii moderni, asemeni unei turme fără pic de
conştiinţă, au acceptat aceste rezonanţe malefice, care vor aduce
ca răspuns manifestarea în propriul lor univers lăuntric a
aceloraşi manifestări evocate: violenţă, lipsa controlului de
orice fel, sexualitate perversă, hidoşenie şi urâţenie fizică şi, cel
mai trist, înlănţuirea spiritului în diverse planuri ale infernului.
„Diavolul este autorul confuziei” Robert Burton
Anul acesta, pentru prima oară în România, a fost
organizat şi promovat, de către un consorţiu media şi financiar
mondial, concursul „Cea mai sexy vampiriţă din lume”!
Selecţia „fetelor sexy şi cu atitudine” a început în 18 august
Lohanul nr. 14
dat astfel de rezultate benefice ca administrarea drojdiei de
bere”. Asociaţia Oncologică Bavareză recomandă bolnavilor cu
cancer utilizarea drojdiei de bere pentru a lupta împotriva
acestei boli.
Efectele directe ale tratamentului cu drojdie de bere în
boala canceroasă sunt în curs de cercetare, existând indicii
serioase că în cazul majorităţii formelor de cancer consumul de
drojdie de bere determină stagnarea şi apoi remisia
formaţiunilor tumorale maligne. Prof. dr. Gottschalk a observat
la animalele de laborator tratate cu drojdie de bere faptul că, în
mai puţin de trei luni de zile de la începutul tratamentului cu
drojdie de bere, cancerul de prostată, cancerul de piele sau cel
de la nivelul ficatului a fost oprit în evoluţie prin ingerarea
zilnică a acestui produs natural miraculos.
Aşadar, descoperirea de la sfârşitul secolului XIX a
inginerului Schulze completată în ultimele decenii cu
experimente din ce în ce mai specifice asupra particularităţilor
terapeutice ale acelei substanţe maronii descoperite iniţial în
laboratoarele fabricii de bere, fac din drojdia de bere un
medicament miraculos care ne poate fi în multe situaţii de un
ajutor real.
2010, iar finalistele românce, în număr de 13, vor participa în
noaptea de Halloween, „la ora potrivită”, pe 31 octombrie 2010,
la Marea Finală din Las Vegas, unde va fi stabilit clasamentul
final şi va fi încoronată „Regina vampiriţelor din întreaga
lume”.
Pretendentele au prestat numeroase interviuri, declaraţii şi
au avut nenumărate discuţii pe tema concursului în cadrul
emisiunilor televizate. Este curios faptul că participanetele la
concurs, unele dintre cele mai renumite pe scena mondenă
românească, cunosc detaliile concursului doar în linii mari, doar
ceea ce a fost lansat în presă. Analizând limbajul non-verbal, ne
dăm seama că nu este vorba doar despre o simplă ezitare, pentru
a nu anticipa elemente de publicitate şi entertainment ale
concursului, ci respectivele fete pur şi simplu nu cunosc mai
multe detalii despre această competiţie.
Cele 13 finaliste românce au „beneficiat” de o şedinţă foto
profesionistă cu Paul Miller, fotograful care va face un calendar
pe tematica tenebrelor fără sfârşit. Ele, de asemenea, vor merge
în cele mai renumite cluburi şi cazinouri din România şi SUA
unde vor întâlni mari personalităţi (Cătălin Botezatu – designer
român, Ilie Năstase – tenisman român, Donald Trump –
celebrul miliardar, Hugh Hefner – directorul Playboy
Enterprises, Kevin Costner, Mickey Rourke, Sharon Stone,
Barbra Streisand, Quincy Jones, Anne Archer). Organizatorii
declară că îşi propun să „sărbătorească frumuseţea, stilul şi
aptitudinile vampiriţelor transilvănene autentice”. Ne întrebăm
în ce manieră va fi organizată această sărbătoare şi care sunt
criteriile de selecţie?
„Inima oamenilor nu e decât un câmp de bătălie în
care se luptă Dumnezeu cu diavolul” Fiodor
Mihailovici Dostoevski
Aşa cum ne putem da seama, participantele la eveniment
vor avea ocazia să intre într-o lume nouă, o lume evocată de
Halloween. Practic, entităţile malefice au numai de câştigat şi,
aşa cum spune un vechi proverb, ele înlănţuie sufletul care nu
crede în existenţa Diavolului. Doar proştii, ignoranţii şi
imbecilii pot crede că lumea infernului nu există, că este doar o
invenţie. Din păcate, societatea contemporană a îmbrăţişat cu o
mare toleranţă aproape toate manifestările tenebroase care sunt
prezente, ca niciodată, peste tot, indiferent de clasa socială,
Octombrie 2010
nivelul de viaţă sau vârstă. Acest lucru putem spune că se
datorează convingerii şi încrederii oamenilor că Totul este
permis! Un vechi proverb plin de înţelepciune spune: „Totul
este posibil, dar nu totul este permis!”
În spatele tuturor lucrurilor se află ţesătura subtilă a
destinului, care nu este deloc întâmplătoare şi care este în
conformitate cu voinţa tainică şi misterioasă a lui Dumnezeu
Tatăl. Orice lucru făcut sau vorbit, orice gând şi orice intenţie
pe care o avem reprezintă în sine un act de manifestare a
liberului arbitru, o alegere între bine şi rău, între lumină şi
întuneric.
Sărbătoarea Halloween-ului îl prezintă pe Diavol şi pe
demoni din ce în ce mai înspăimântători, dar şi din ce în ce mai
prezenţi, peste tot pe pământ. Şi poate veni şi momentul când se
va trece de la o angoasă latentă la o veritabilă psihoză colectivă.
Să amintim că tendinţele şi stările demoniace, fiinţele
satanice sunt mereu asociate cu viciile cele mai grele: consumul
de droguri, alcool şi fumatul. Platon în lucrarea sa „Epinomis”
scrie: „Fiecărui viciu îi corespund demoni cu funcţii speciale,
având sub ordinele sale alţi demoni, nenumăraţi, care împing
sufletele la rău şi raportează prinţului lor, râzând, relele
comise de oameni.” Găsim în „Legenda aurită” a lui Jacques
de Voragine că nici războaiele, nici bătăliile, nici furtunile
cumplite nu înseamnă nimic în ochii lui Satana, numai moartea
sufletului se bucură de aprobarea lui.
„O, duh nevăzut al vinului! Dacă n-ai nume, după care
să fii cunoscut am să te botez eu cu numele de diavol”
William Shakespeare
Infiltrându-se la toate nivelurile sociale, Diavolul devine
din ce în ce mai prezent realizându-se printr-o alterare mentală
şi spirit diabolic. Dar ne întrebăm, de ce „cea mai sexy
vampiriţă” şi nu „cel mai sexy vampir”? Poate acest concurs
macabru reprezintă o etapă a procesului de deriorare lentă a
statutului femeii? Ţinând cont de o dimensiune psihologică,
sociologică şi culturală în care rolul inconştientului nu este
neglijabil, putem spune că mesajul subtil al acestui concurs vine
să întărească afirmaţia şi imaginea femeii asociată Diavolului,
păcatului şi sexualităţii. Pentru a participa la acest concurs nu se
cere, însă, ca femeia să fie umilă şi castă ci, din contră, i se cere
să fie superficială, ispititoare şi cochetă.
În numeroase scrieri găsim referiri despre consoarta
Diavolului. În lucrarea „În predica celor căsătoriţi” Jacques de
Vitry, condamnând desfrâul face portretul consoartei
Diavolului: „Ne-am obişnuit să povestim că diavolul a făcut
nouă fiice cu o femeie foarte urâtă, Concupiscenţa, care din
pricina arsurilor provocate de dorinţele rele este neagră ca un
cărbune stins, puturoasă din cauza infamiei, cu ochii umflaţi de
orgoliu, nasul lung şi răsucit din pricina maşinaţiilor şi
invenţiilor sale întru păcat, cu urechile mari, îngrozitor de
lărgite de curiozitate, ascultând nu numai zvonurile vanităţii,
dar şi vorbele nedrepte şi răuvoitoare, are mâinile încovoiate
de rapacitate şi de o extraordinară avariţie, buzele căscate,
gura fetidă de câte ticăloşii şi nedreptăţi i-au ieşit prin ea,
picioarele răsucite, semn al stării mentale dezordonate, sânii
voluminoşi umflaţi, purulenţi, băloşi: dintr-unul îşi alăptează
pruncii cu otrava concupiscenţei carnale, din celălalt cu vântul
vanităţii mondene. Şi-a împărţit opt dintre fiicele sale la tot
atâtea categorii de oameni: Simonia, preoţilor şi clericilor,
Ipocrizia, burgheziilor, Dol (frauda), negustorilor, Sacrilegiul,
ţăranilor care fură de la slujitorii bisericilor zeciuielile cuvenite
Domnului, Munca-Prefăcută (simularea), muncitorilor,
Orgoliul, veşmânt superfluu, femeilor. Dar pe a noua, Luxura,
nu a vrut să o mărite cu nimeni; ca o curtezană perversă ce
este, ea se prostituează cu toate categoriile de oameni,
amestecându-se cu toţi, necruţând niciun om, de orice fel ar fi
el. Şi bărbaţii se scaldă în duhoarea parfumurilor sale, dau
buzna nesocotiţi la bordelul ei ca nişte păsări prinse în lanţ, ca
şoarecii la brânză, ca peştii la cârligul undiţei. Îi e greu unui
bărbat să scape de ea odată ce drăcoaica a pus mâna pe el.”
Teolog şi istoric francez, Jacques de Vitry, a prezentat cu
o deosebită acurateţe cele mai grele vicii şi păcate: făţărnicia,
orgoliul, bârfa, avariţia, mintea perversă, sexualitate perversă,
125
vanitate mondenă şi frauda. Am putea adăuga în această listă
următoarele: egoismul, laşitatea şi blasfemia, luarea în derâdere
sau defăimarea sfinţilor sau a ritualurilor sacre.
„În general, în zilele noastre sarcasmul e privit drept
limbajul diavolului” Thomas Carlyle
Diavolul îmbracă în esenţă două aspecte: persecutor sau
seducător, de unde şi necesitatea de a se deghiza. Începând cu
secolul XX oamenii au început „să uite” de Diavol în asemenea
măsură, încât acesta nu mai apare direct nici în artă, nici în
literatură. Seducător şi subtil, îşi ia înfăţişarea unei tinere
frumoase sau a unui tânăr frumos. Dar această frumuseţe este
rece şi adâncă.
De la patologic şi comportament deviant, derapajul se
realizează uşor către acadie (termen din latina veche cu
semnificaţia de apatie spirituală). Acest dezgust generalizat,
această toropeală care invadează sufletul până a-l lipsi pe om de
orice interes important, este numit de Sfântul Toma tristitia, un
gen de „vid al sufletului” sau „plictis sufletesc”. Acestea sunt
simptomele unei societăţi bolnave în care lipsa de speranţă a
unei vieţi împinse la extrem trezeşte o vinovăţie care nu pare să-
şi găsească iertarea. Privind dintr-un alt punct de vedere am
putea remarca cu uşurinţă presiunea socială deosebit de mare pe
care o au persoanele aşa-zise VIP-uri. Această presiune socială
impune (din exterior) o anumită ţinută, un anumit mod de a fi,
de a dezvolta relaţii. Astfel, individul nu îşi creează propriile
modalităţi şi principii, ci aderă, prin imitare şi fără discernământ
la unele existente. Acest mod de viaţă în care individul se
ascunde în spatele a nenumărate măşti duce inevitabil la o
îndepărtare sau înstrăinare de spirit şi de divin. Asemenea
persoane sunt caracterizate prin profunde stări depresive.
Fenomenul aşa-zisului „geniu neînţeles”, melancolia, tristeţea şi
dezgustul de viaţă provocat de un dezechilibru mental,
manifestat la nivel de trup prin îmbătrânire accelerată,
influenţează sufletul. Dar melancolia mondenităţilor
contemporane nu înseamnă doar plictis, descurajare, frustrare,
anxietate continuă, dezinteres, ea conduce spre întemniţarea
totală a spiritului care provoacă stări psihopatice, delirante
(manifestate prin nevoia iraţională şi absurdă de a bea, de a
fuma, de a înjura) şi tendinţe maniacale şi / sau suicidale.
Emile Durkheim în „Le suicide”, o lucrare importantă
datorită abordării ştiinţifice riguroase, remarcă: „Omul nu poate
trăi dacă nu simte ataşament faţă de ceva care să-l depăşească
[...] viaţa nu este suportabilă decât dacă îi întrevedem raţiunea
de a fi, dacă are un scop prin care să merite efortul de a o trăi.”
Ori, în societatea în care trăim, anumite grupări satanice,
încearcă să inoculeze maselor că totul este posibil şi totul este
permis, că orice poate fi realizat cu uşurinţă.
Pentru a îndepărta oamenii şi mai mult de tot ceea ce este
frumos şi divin, numeroşi autori contemporani prezintă
activitatea entităţilor malefice ca pe o lume care nu mai există şi
exclamă „Satana... un biet diavol” (Colette Arnould), că
„satanismul conştient mai are azi câţiva adepţi... persoane
frustrate, deziluzionate, pervertite” (J. Caro Baroja). Ori nu este
aşa!
Este important să spunem că demonii se apropie de
persoanele izolate, de cei slăbiţi, de bolnavi sau de muribunzi.
Întotdeauna ca urmare a izolării fizice sau morale, fără principii
şi orientări spirituale, un individ devine vulnerabil faţă de
forţele malefice. Aşadar, doar comunităţile care evocă neîncetat
mila şi puterea divină pot deveni securizante.
Spiritualitate
„Mai mult ne ajută Dumnezeu în mântuire
decât ne strică Diavolul în pierzanie, pentru că
dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât ura
Diavolului” Origene
 126
Spiritul ştiinţific,
între evidenţă şi negare
Prof. George Bianu – Bucureşti
La prima vedere, negarea sistematică a unor lucruri
ce aparent sunt arhicunoscute şi care sunt înţelese ca
evidente pare a fi o lipsă de respect, pentru cititorul
obişnuit cu tonul calm şi domestic al tratatelor ştiinţifice
clasice. Cu toate acestea, privind acest aspect cu atenţie şi
în profunzime noi putem percepe dincolo de această ironie
care este de fapt problema ce apare uneori în cazul
spiritului ştiinţific: dacă oamenii de ştiinţă ai tuturor
timpurilor s-ar fi mulţumit să accepte fără rezerve, ca
atare, anumite fenomene cu care veneau în contact,
progresul ştiinţei ar fi fost aproape imposibil.
n prezent, însă, în multe medii spiritul ştiinţific s-a
Î deformat destul de mult, transformându-se într-o barieră
pusă în faţa a ceea ce ar putea jena doctrinele deja
stabilite. Deja în multe domenii, refuzul de a examina şi de a
controla faptele evidente ce sfidează teoriile actuale dă naştere
unor adevărate tabu-uri. Eminenţi oameni de ştiinţă au declarat
nu o dată că nu este de demnitatea lor să examineze fenomenele
parapsihologice, pentru că, de altfel, aceste fenomene, după
opinia lor, nu există.
Desigur, nu cu asemenea metode şi atitudini au fost
realizate descoperirile ştiinţifice. Experienţa ilustrează din plin
faptul că adeseori când savanţii au demonstrat imposibilitatea
producerii unui fenomen, tehnicienii au fost după aceea capabili
să-l realizeze în mod practic.
Să cităm doar două exemple semnificative în acest sens:
La sfârşitul secolului al XIX- lea savantul american Simon
Newcomb demonstra matematic într-o manieră convingătoare
că avioanele nu pot niciodată zbura.
El a reuşit chiar să-l determine pe un coleg de-al său,
profesorul Langley, să-şi întrerupă toate cercetările asupra
zborului obiectelor mai grele decât aerul. Câţiva ani mai târziu
însă, doi tehnicieni – fraţii Wright- reuşeau să pună în funcţiune
un aparat de zbor.
Iată un alt exemplu şi mai frapant. În jurul anului 1920
savanţii au reuşit să demonstreze, tot matematic, că undele
scurte- având o lungime între 10 şi 50 de metri- nu se pot
propaga decât la distanţe foarte mici. Această bandă de lungime
de undă a fost deci considerată de ei ca fiind inutilizabilă.
Radio-amatorii care au folosit însă această bandă de emisie -
recepţie au reuşit să comunice la distanţe enorme cu ajutorul
unor energii foarte mici, cum ar fi energia dezvoltată de o
lanternă de buzunar.
În faţa evidenţei zdrobitoare, savanţii au fost obligaţi să
cedeze şi, umiliţi, au început să caute erorile strecurate în
teoriile lor. Aşa s-au născut radio-televiziunea, radioul şi alte
mii de aplicaţii ale undelor scurte.
Refuzul dintotdeauna al lumii ştiinţifice de a accepta sau
Spiritualitate
de a studia fenomenele misterioase ori inedite nu se limitează
doar la farfuriile zburătoare sau la parapsihologie, ci se extinde
aproape la orice idee originală.
Domeniile care în prezent sunt în mod grav atinse de acest
straniu refuz se referă la:
 natura gravitaţiei;
 circulaţia sevei prin plante;
 meteoriţii lenţi;
 forma şi natura universului;
 transmutaţia biologică.
Natura gravitaţiei: este un fapt acceptat în principiu că natura
gravitaţiei nu poate fi explicată decât printr-o reprezentare pur
Lohanul nr. 14
formală ce este bazată pe teoria relativităţii. Singurele cercetări
independente în privinţa gravitaţiei au fost realizate într-un institut
privat condus de un american, Roger Babson şi de un rus D. D.
Ivanneuho şi urmăresc în special producerea unei energii a contra-
gravitaţiei care să neutralizeze gravitaţia.
Circulaţia sevei prin plante: explicaţia clasică ce este
legată de presiunea osmotică care determină această circulaţie
este în mod vădit depăşită.
Dacă a admis la ora actuală existenţa meteoriţilor rapizi,
în ceea ce priveşte meteoriţii lenţi nu se realizează încă faptul că
este perfect natural ca pietrele extrem de poroase să aibă un
coeficient de frecare cu aerul foarte mare şi atunci timpul lor de
cădere să fie mult mărit.
Deşi descoperită ştiinţific în urmă cu 30 (!) de ani de către
Louis Kervran (1965-68), transmutaţia biologică, cu alte
cuvinte posibilitatea organismelor vii de a transforma un
element chimic într-altul la temperaturi joase(în interiorul
corpului), ar fi putut reprezenta cea mai valoroasă cucerire
ştiinţifică a secolului nostru. Cu toate acestea ea a rămas
deocamdată aproape ignorată, consecinţele uriaşe şi aplicaţiile
sale multiple fiind în mare măsură uitate.
Desigur, noi nu putem crede orice. Abuzul de credulitate
este la fel de grav ca şi negarea sistematică, pentru că de cele
mai multe ori ştiinţa este discreditată în faţa marelui public
tocmai prin negativismul ei, iar, pe de altă parte abuzul de
credulitate conferă cu mare uşurinţă credit şi faimă unor
şarlatani. Lecţia simplă şi clară ce ar trebui asimilată de noi este
aceea de a rămâne mereu atenţi, lucizi şi deschişi la toate
experienţele autentice şi de a nu crea niciodată dogme.
Stările de criză sunt, alături de
încercările spirituale,
nişte modalităţi necesare de trecere
de la o etapă evolutivă la alta
Prof. George Bianu – Bucureşti
ermenul criză provine din cuvântul grec crizis, care
T desemnează acţiunea de a judeca, de a alege sau de a
decide. Cel mai adesea, criza este o modificare bruscă,
subită, adeseori decisivă ce se produce în cursul unei boli şi care poate
să conducă fie către o transformare favorabilă, binefăcătoare, care
atrage după sine ameliorarea şi ulterior vindecarea acelei boli, fie către
o schimbare nefastă, nefavorabilă, care atrage după sine agravarea bolii
respective, înrăutăţirea şi poate ulterior să atragă chiar moartea.
Acest termen a dobândit în vocabularul medical un sens tehnic:
criza este o fază decisivă a unei boli sau, altfel spus, un moment cheie
în cadrul căruia modificarea stării bolnavului respectiv indică fie
începutul unei transformări fericite, fie începutul unei schimbări
nefaste, rele, a stării sale de sănătate.
Sensul acestui cuvânt s-a extins şi, prin analogie cu noţiunea
medicală pe care am indicat-o mai sus, s-a ajuns să fie numită criză
orice perturbare periculoasă şi decisivă care pune în cumpănă cursul
obişnuit al lucrurilor sau al fenomenelor.
Racine vorbea la un moment dat despre „crizele stărilor
pasionale“. Epoca clasică s-a interesat în nenumărate rânduri de crizele
psihologice şi a studiat în special crizele afective.
Conceptul de criză a ajuns să intereseze chiar şi estetica şi astfel
a apărut, la un moment dat, în gândirea estetică:
a) criza, ca obiect al artei;
b) arta, ca obiect al crizelor.
Atunci când privim criza dintr-un anumit punct de vedere şi o
considerăm ca fiind un obiect estetic, este astfel posibil să o
considerăm ca fiind un moment privilegiat din punct de vedere estetic.
Alegerea unei perioade critice ca moment de desfăşurare al acţiunii
unei opere literare corespunde, în viziunea unora, unor criterii estetice
precise. Nu este deloc întâmplător faptul că mulţi creatori de artă aleg
Octombrie 2010
în mod special un moment de o intensitate cu totul aparte, dintr-un
univers în care cursul normal al evenimentelor manifesta anterior
perioade banale sau chiar anoste. Criza este un pasaj dramatic, care
devine la un moment dat fundamental şi care captează din plin
interesul cititorului sau al spectatorului, mai ales când este vorba
despre fericirea sau despre viaţa personajelor, iar respectiva situaţie
atrage după sine punerea în discuţie a destinului lor. În continuare, dat
fiind faptul că un astfel de moment foarte plin şi încărcat de
semnificaţii este totuşi scurt, este posibil ca el să fie îmbrăţişat în
totalitate, într-o sui generis vedere globală sau altfel spus, într-o vedere
de ansamblu, pentru a face în felul acesta să rezulte o idee edificatoare
de ansamblu. Interesul estetic al unor astfel de situaţii a fost uneori
subliniat de personalităţi geniale cum ar fi Aristotel, Goethe sau Victor
Hugo. În astfel de perioade de criză, zguduirea profundă a universului
pe care ni-l înfăţişează opera face să apară o serie de aspecte profunde
ale personajelor, care altfel ar fi rămas ascunse în cenuşiul banal al
vieţii cotidiene. M ulţi autori şi-au plasat tocmai de aceea, adeseori,
personajele în momente de criză, făcându-le astfel să apară ca şi cum ar
fi fost observate sub o sui generis lupă imensă. Este binecunoscut
faptul că criza prilejuieşte comportamente pregnant simptomatice sau
revelatorii.
Criza poate, de asemenea, să fie şi manifestarea bruscă şi
violentă a unui afect, spre exemplu: criza de mânie. Criza poate să fie
şi un moment de incertitudine care apare fie în existenţa unei fiinţe
umane, fie în ceea ce priveşte o colectivitate sau un grup mai mare de
fiinţe umane. În astfel de situaţii, este cu putinţă să apară o basculare
fie de o anumită parte, şi atunci să asistăm la ceva rău care va apare
pentru acea fiinţă umană, fie poate să apară o basculare de cealaltă
parte, şi atunci putem asista la transformări, la o translaţie către ceva
mai bun.
Este necesar să avem în vedere că unele crize apar chiar în
anumite domenii ale cunoaşterii umane, şi un exemplu de acest gen
este criza determinismului care a apărut prin anii 1920 în fizică, sau
criza fundamentelor, care a apărut la începutul secolului al XX-lea în
domeniul filosofiei şi matematicii. Un alt exemplu de criză este aceea
care a apărut, la un moment dat, în teologie şi care a fost numită
teologia crizei.
Acest gen de criză a fost supranumită criza „teologiei negative“
(apofatică) şi aceasta implică o sui generis modalitate de apropiere de
Dumnezeu care, tocmai pentru a evidenţia starea Sa absolută şi
infinitatea Sa, consideră că în realitate orice determinare este de fapt o
limitare. Aşa zisa „teologie negativă“ (apofatică) nu ne poate spune
cine este Dumnezeu, ci urmăreşte să ne facă să înţelegem tocmai ceea
ce El nu este, căci în viziunea acestui gen de teologie, doar negarea
oricărui atribut al lui Dumnezeu conservă totodată nealterată
deschiderea noastră către starea supremă de infinitate.
În cazul marii majorităţi a fiinţelor umane, stările de criză se
înscriu, alături de încercările spirituale, ca nişte modalităţi necesare de
trecere de la o etapă la alta. Aceste momente de trecere implică însă de
fiecare dată, fie transformarea sau progresul, fie schimbarea sau
regresul. Pentru cele mai multe fiinţe umane, anumite transformări în
bine ori anumite schimbări în rău sunt întotdeauna precedate fie de
momente critice, fie de anumite încercări spirituale, care apar atunci
când fiinţa umană parcurge o cale spirituală autentică. Atunci când
fiinţa umană trece cu bine o anumită criză, ea se înscrie mai departe pe
calea normalului, iar în cazul în care trece, am putea spune, „cu rău“
acea criză şi regresează, după o anumită perioadă de timp, ea se va
confrunta cu unele consecinţe patologice.
Criza privită din punct de vedere psihologic
Se poate spune că fiecare criză psihică este manifestarea, uneori
bruscă, a unei rupturi de echilibru. Chiar şi atunci când nu ne dăm
seama de aceasta, existenţa umană obişnuită este jalonată de crize
psihice, printre care prima criză de acest gen este naşterea, care cel mai
adesea este însoţită de ţipete.
Tot criză psihică este şi accesul scurt şi violent al unei stări
nervoase sau emotive. Un exemplu semnificativ este criza de nervi,
care este caracterizată de o stare de agitaţie scurtă şi bruscă ce este
urmată de strigăte şi gesticulări. La modul familiar vorbind, criza poate
chiar să indice un acces brusc fie de ardoare, fie de pasiune sau de
entuziasm. Spre exemplu, se obişnuieşte să se spună că unele fiinţe
umane lucrează în crize. Tot criză este şi orice perioadă decisivă sau
periculoasă a existenţei.
În decursul existenţei ei, fiinţa umană trece printr-o serie de
etape critice, dintre care cele principale sunt: înţărcarea copilului,
începerea frecventării şcolii, adolescenţa şi, mai ales în cazul femeilor,
apariţia menopauzei. Spre exemplu, crizele de aşa-zisă originalitate
juvenilă cuprind comportamentul revoluţionar al adolescenţilor, care
caută uneori într-un mod haotic să-şi afirme personalitatea. Criza
adolescenţei oferă un exemplu tipic al acestui dublu sens, obiectiv şi
subiectiv. Pentru multe fiinţe umane, adolescenţa este, tocmai de aceea,
127
un astfel de moment de criză ce indică o fază critică. Emoţiile violente
rele sau, în cazul femeilor, frustrările lungi şi penibile, provoacă până
la urmă crize nervoase de agitaţie sau furie. Criza psihică este un fel de
ruptură violentă a procesului evolutiv, a cărei direcţie poate fi brusc
mascată, modificată sau inversată. Fiecare criză psihică marchează, am
putea spune, o discontinuitate profundă. Noţiunea de criză psihică
înglobează, de asemenea, impresiile pregnante ce sunt resimţite de
fiinţa umană, care la un moment dat nu ajunge să depăşească un anumit
conflict: criza care apare atunci reprezintă, am putea spune, aspectul
acut al unei stări de ambivalenţă.
Criza psihică este un moment sau o fază a unui proces care
constă din manifestarea unor conflicte acute, a unor privări, a unor
frustrări, a unor decompensări, a neacoperirii anumitor aşteptări, a
apariţiei unor dificultăţi sau a unor fenomene nefaste ce pot fi urmate,
la scurt timp după aceea, în funcţie de modul în care este depăşită
respectiva criză, fie de o deviere care va face să apară starea de regres,
fie de salturi binefăcătoare care vor face să apară progresul.
Luând în consideraţie aceste aspecte, am putea spune că de fapt
crizele psihice fac parte din procesul normal al dezvoltării. Oricât de
abruptă ar părea, la prima vedere, o criză psihică, manifestarea sa
conţine, în realitate, trei faze succesive:
a) o fază de instalare a crizei ce este adeseori marcată de o stare
de anxietate mai mult sau mai puţin destabilizatoare;
b) apariţia unei faze de maxim sau, altfel spus, de punct
culminant. Această fază este adeseori însoţită de o stare de dezordine
globală care este pregnant sesizabilă aproape pentru toţi cei apropiaţi;
c) o fază de lichidare, care se încheie fie cu apariţia unei
transformări considerabile în bine, fie se încheie cu o schimbare
radicală în rău. În această fază de lichidare este rezolvată, am putea
spune în mod progresiv, iar în unele situaţii relativ repede, starea de
bipolaritate care apăruse. Se poate spune că în faza de lichidare, fiinţa
umană în cauză va alege fie binele, fie răul şi, mai ales în această fază,
ea se va putea folosi de liberul ei arbitru.
În unele situaţii este cu putinţă să apară chiar crize de creştere ce
sunt legate de relaţiile dizarmonice ce intervin în evoluţia organismului
şi care, de regulă, atunci când sunt trecute cu bine conduc la trecerea
într-o etapă superioară a dezvoltării. Spre exemplu, momentele de criză
nervoasă cu care o fiinţă umană se confruntă oglindesc unele
contradicţii, a căror rezolvare coincide cu depăşirea crizei. În
dezvoltarea psihică a fiinţei umane intervin în anumite momente faze
de criză, care se explică nu atât prin condiţiile evoluţiei psihice ca
atare, cât prin anumite cerinţe care există la fiinţa umană în cauză. De
exemplu, este semnificativ faptul că la anumite populaţii primitive nu
există o criză a pubertăţii, pentru că pur şi simplu la ele nu există
anumite probleme tensionante care apar în societatea modernă. În
general, fenomenele de criză psihică pot fi calificate ca normale sau
anormale în funcţie de procesele oculte de rezonanţă care predomină în
cazul lor. Este, de asemenea, necesar să ştim că unele crize psihice pot
fi tranzitorii iar altele pot fi persistente. În cazul crizelor psihice
persistente, acestea pot, prin cumul, să declanşeze până la urmă felurite
boli. M ai ales atunci când este privită din punct de vedere psihic, criza
este punctuală şi localizată. Sfârşitul unei crize atrage însă întotdeauna
după sine o modificare decisivă. Fiecare criză psihică indică un
moment mai mult sau mai puţin acut de dezechilibru.
Criza este, prin urmare, strâns legată de o stare de continuitate
sau discontinuitate a dezvoltării şi atunci când ea este trecută cu bine,
declanşează în felul acesta o transformare certă în universul nostru
lăuntric. Criza evidenţiază, astfel, o validare a anumitor etape fireşti de
dezvoltare a fiinţei.
În cazul crizelor psihice în care apare persistenţa conduitelor
ambivalente sau regresive, se poate spune, cu siguranţă, că aceasta
indică apariţia unei stări de tulburare. Este important, însă, să reţinem
că nu este neapărat obligatoriu ca fiecare fiinţă umană să se confrunte
cu exactitate, cu acelaşi gen de criză psihică. Fiecare criză psihică
reflectă totodată complexitatea şi specificitatea universului lăuntric al
fiinţei umane în cauză. Tocmai de aceea, este cu putinţă ca un anumit
gen de criză psihică ce apare la o anumită fiinţă umană să nu apară
totuşi niciodată la o altă fiinţă umană. În cazul în care o criză psihică
Spiritualitate
sau o criză spirituală este trecută cu bine şi fiinţă umană în cauză alege
binele, armonia, frumosul, divinul, această alegere atrage totodată după
sine, la scurt timp după aceea, un salt calitativ, declanşând în universul
lăuntric procese specifice de rezonanţă ocultă binefăcătoare. Aceste
procese specifice de rezonanţă ocultă fac să se instaleze în mod
inevitabil în fiinţă o reorganizare şi o restructurare profundă. În cazul
dezvoltării psihice, se pot distinge perioade în care predomină expresia
unui dinamism fără echilibru total, în cadrul căruia, prin intermediul
proceselor de rezonanţă ocultă ce apar fără încetare în universul fiinţei
umane, toate acestea conduc, în final, la o stabilitate nouă, fie prin
jocul alternanţelor funcţionale, fie prin acela al reglărilor
compensatorii, tainice, atunci când totul decurge într-un mod armonios.
 128
Criza privită din punct de vedere spiritual
Din punct de vedere spiritual, multe fiinţe umane pot să treacă
prin crize spirituale acute, ce survin cel mai adesea atunci când fiinţa
umană în cauză cade, rând pe rând, la mai multe încercări spirituale
majore. La scurt timp după aceea, ea poate să intre într-o stare
pregnantă de criză spirituală, care în marea majoritate a cazurilor o
determină să părăsească definitiv calea spirituală, în ciuda eforturilor
pe care le-a făcut anterior sau a realizărilor pe care le-a avut până
atunci. Este important să ne dăm seama că, fără îndoială, există o
strânsă legătură între astfel de crize spirituale şi anumite încercări
spirituale majore, la care fiinţa umană în cauză a căzut rând pe rând,
producându-se apoi în universul ei lăuntric regresul care, cel mai
adesea, o face să alunece sub influenţa nefastă a anumitor entităţi
demoniace care îşi accentuează influenţa malefică asupra ei. În astfel
de situaţii, fiinţa umană fie ajunge să părăsească definitiv calea
spirituală pe care se afla, fie se va întoarce cu o exagerată vehemenţă şi
cu o ură inexplicabilă împotriva căii spirituale pe care a urmat-o şi
împotriva tuturor acelora care anterior au ajutat-o să parcurgă etapele
căii spirituale respective.
În unele dintre aceste situaţii, iniţiatul care a eşuat şi în final se
opreşte, deviind de pe calea spirituală pe care se afla, se întoarce apoi
împotriva iniţiatorului plin de resentimente absurde, manifestând chiar
ură şi criticism exacerbat. M arii înţelepţi au numit acest gen de criză
„criza iniţiatului“, care datorită eşecului său neconştientizat se întoarce
apoi plin de ură împotriva iniţiatorului (Ghidul spiritual) şi, lăsându-se
influenţat de felurite entităţi abisale satanice, va manifesta apoi bizara
tendinţă de a-l distruge în mod sistematic pe cel care anterior i-a fost
iniţiator, prin toate mijloacele malefice pe care le va avea la dispoziţie.
Este necesar să ne dăm seama că acesta este un risc major la care se
expune întotdeauna un Ghid spiritual. Acest aspect a fost subliniat cu
multă înţelepciune de Iisus atunci când spunea: „nu oferiţi mărgăritare
porcilor, pentru că s-ar putea ca ei să se întoarcă plini de furie
împotriva voastră şi să vă sfâşie“. Posibilitatea ca unii aspiranţi să
devieze de pe calea spirituală, mai ales atunci când cad la anumite
probe sau tentaţii spirituale majore, a fost de asemenea întrevăzută de
Iisus, fiind exprimată în cuvinte simple şi pline de înţelepciune: „pe
calea cea îngustă care duce către Dumnezeu, mulţi sunt chemaţi, dar
puţini sunt aleşi. “
Dat fiind faptul că atunci când parcurge o cale spirituală autentică,
fiecare fiinţă umană se confruntă, pe parcursul existenţei, cu felurite
încercări spirituale, mai ales atunci când ea cade la anumite încercări
spirituale majore, la scurt timp după aceea, ea se confruntă cu un aşa zis
„punct de non-retur“ şi apoi intră într-o astfel de criză spirituală.
Cei iniţiaţi consideră că fiecare criză spirituală prin care eventual
trece o fiinţă umană ce parcurge o cale spirituală, poate să devină (în
funcţie de modul în care aceea criză spirituală se va realiza), fie un
moment de totală ruptură, ce va atrage după sine abandonarea căii
spirituale şi rătăcirea, fie poate să puncteze o etapă de sutură, (sau altfel
spus de sui generis joncţiune şi reunificare între anumite părţi sau
aspecte din ea, care în cursul crizei erau pe cale să se separe). Cei
înţelepţi consideră că mai ales atunci când gândim rău în timpul stării
de criză şi ne lăsăm, pe nesimţite, acaparaţi de felurite influenţe
malefice (diavoleşti), mai ales atunci când nu ne dăm seama de jocurile
pe care le fac cu noi astfel de entităţi malefice, pregătim în proporţie de
aproape 99% ruptura şi separarea aproape inevitabilă de calea
spirituală pe care ne aflăm.
Chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta, evoluţia
spirituală a unei fiinţe umane ce parcurge o cale spirituală autentică
implică, cel mai adesea, o creştere lăuntrică ce se realizează în etape ce
sunt separate una de alta prin anumite momente critice, care unele
dintre ele pot să fie de scurtă durată, însă altele pot să fie de o durată
ceva mai lungă.
Criza privită din punct de vedere filosofic şi iniţiatic
Atunci când este privită din punct de vedere filosofic, criza ne apare
ca fiind o stare de dezechilibru, sau, altfel spus, ea ni se înfăţişează ca fiind
manifestarea mai mult sau mai puţin violentă a unei tulburări, a unei
angoase, a unei pregnante stări proaste prelungite sau a unei boli. Dacă
Spiritualitate
privim cu atenţie şi luciditate aceste aspecte, ne putem da seama că această
primă expunere desemnează mai mult manifestările crizei sau consecinţele
ei, decât criza însăşi. Întrebările esenţiale pe care este bine să ni le punem
implică să conştientizăm, mai întâi, dacă criza respectivă este, pur şi
simplu, un moment în care claritatea şi limpezimea interioară sunt absente
sau dacă nu cumva respectiva stare de criză evidenţiază totodată şi o
manifestare haotică, abisală şi dezordonată (în cazul căreia claritatea şi
limpezimea ce caracterizează o fiinţă umană echilibrată scapă şi este adesea
inaccesibilă atât acelora care o trăiesc, cât şi acelora care asistă la
manifestările ei). Având în vedere aceste aspecte, este util să ne întrebăm:
este, oare, posibil să interpretăm o stare de criză la fel de simplu cum
analizăm orice alt fenomen? Starea respectivă de criză nu marchează,
cumva, un anumit impas? Nu reflectă, în fond, o anumită încercare
Lohanul nr. 14
spirituală cu care fiinţa umană se confruntă? În cazul unei alegeri vădit
greşite şi neinspirate, este cu putinţă ca, în final, acea criză să ne facă să
apucăm pe un drum greşit? Este, sau nu, fiecare criză cu care se confruntă
fiinţele umane un moment aproape inevitabil şi necesar?
Atunci când este privită din perspectiva iniţiatică, criza ne apare
în primul rând ca fiind expresia unui conflict lăuntric, ea ni se
înfăţişează, chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta, ca o
înfruntare tainică între două forţe distincte: forţele binelui şi forţele
răului. Starea de criză desemnează totodată momentul în care fiinţa
umană în cauză începe să se lupte cu forţele stihinice, haotice ce se
manifestă în universului ei lăuntric. În finalul fiecărei stări de criză,
există doar două posibilităţi: fie acea luptă se va termina printr-o
victorie, şi atunci se poate spune că adevărul, binele, divinul şi
armonia sunt cele care înving, fie respectiva luptă se va termina
printr-un eşec, şi atunci se poate spune că neadevărul (eroarea), răul,
abisul, dizarmonia, Satana sunt cele care înving. Fără îndoială că sorţii
acestei lupte se conturează din ce în ce mai mult pe parcursul acestei
stări de criză, în finalul căreia se va hotărî care va fi rezultatul. Tocmai
de aceea, se poate spune că, în realitate, fiecare criză face totodată să se
manifeste un moment critic, decisiv, care poate fi considerat un sui
generis moment de „non retur“ ce marchează fie victoria, fie eşecul. În
concluzie, se poate spune că de fapt fiecare stare de criză face în final
să apară în universul nostru lăuntric fie anumite victorii lăuntrice, fie
lamentabile înfrângeri.
Fiecare moment de criză este totodată un moment al antagonismului
forţelor care se manifestă în noi.
Acestea sunt forţele binelui şi forţele răului şi, în funcţie de rezultatul
final ce apare pentru fiinţa umană în cauză, se va instala convalescenţa,
transformarea, saltul sau schimbarea, regresul, prăbuşirea, scufundarea din
ce în ce mai mult în rău şi, în unele cazuri grave, acest final va însemna
începutul agoniei. Numai fiinţele umane pot să intre în criză, datorită
faptului că sunt înzestrate cu conştiinţă, şi doar gândirea omului care deja
prezintă o anumită maturitate poate să evalueze în perspectivă starea de
criză, intuind chiar cu anticipaţie atât eventualele ei pagube, cât şi
binefacerile ei. O astfel de înzestrare lăuntrică ne este de un mare folos,
deoarece ne ajută să soluţionăm cu înţelepciune crizele prin care trecem noi
înşine sau, eventual, ne permite să-i ajutăm şi să-i sfătuim pe ceilalţi cum
să-şi soluţioneze cu bine crizele cu care se confruntă. Este important să ne
dăm seama că starea de criză devine aproape totală pentru o fiinţă care o
interpretează în contextul general al prăbuşirii, în propria conştiinţă, a
valorilor universal valabile, divine, binefăcătoare. Criza care apare nu
constituie însă, imediat ce se declanşează, un moment decisiv. Toate
acestea sunt valabile având în vedere faptul că, dacă ea este trăită într-un
mod acut, în astfel de momente dramatice, atunci poate fi decisă soarta unei
anumite concepţii lăuntrice de ordine, de armonie, de bine, de frumos şi de
sens tainic. În aceste condiţii, tot ceea ce se petrece benefic şi este net în
favoarea noastră va genera, apoi, în universul lăuntric al fiinţei noastre,
procese de rezonanţă ocultă benefice, care vor amplifica sorţii de izbândă.
Prin urmare, este important să reţinem că, în acele momente
decisive de criză pe care le trăim, noi suntem, în fond, aceia care prin
gândurile şi prin aspiraţiile pe care le manifestăm cu putere, putem să
avem un rol decisiv, care ne va ajuta să trecem cu bine acea criză. Este
bine să ne dăm seama că, dacă atunci când ne aflăm într-o stare acută
de criză, noi ne angrenăm intenţia benefică şi acţionăm hotărât pentru a
atrage în universul nostru lăuntric energia subtilă imensă a particulelor
tahionice, putem fi siguri cu anticipaţie că starea de criză prin care
trecem se va încheia cu bine şi, la scurt timp după aceea, în fiinţa
noastră va apare un salt spiritual corespunzător, datorită alegerii
inspirate şi pline de înţelepciune pe care am realizat-o cu uşurinţă
atunci când ne-am aflat în momentul de maxim al crizei respective.
Înţelegând bine aceste aspecte, ne putem da seama de ce marii înţelepţi
au afirmat adeseori că o cunoaştere iniţiatică autentică ne facilitează
accesul la o divină putere. În astfel de situaţii, dat fiind faptul că putem
să depăşim cu bine aproape fiecare criză prin care trecem, cu ajutorul
energiei imense a particulelor tahionice, atunci când suntem capabili să
punem (de fiecare dată) în aplicare această cunoaştere iniţiatică, vom
ieşi, în felul acesta, învingători aproape de fiecare dată când ne
confruntăm cu o stare de criză lăuntrică. Acest aspect este valabil atât
atunci când avem de a face cu crize ce sunt legate de starea noastră de
sănătate, cât şi atunci când este vorba de crize psihice. În plus, acest
aspect este universal valabil chiar şi atunci când ne confruntăm cu crize
spirituale acute.
Totodată, este esenţial să reţinem că trecerea cu bine a fiecărei
crize – fie că este vorba de o criză de sănătate, fie că este vorba de o criză
psihică sau de o criză spirituală – provoacă totodată în noi o sui generis
renaştere, ne îmbogăţeşte, ne transformă viziunea asupra realităţii şi un
alt aspect foarte important este acela că face posibilă fructificarea stării
de victorie, care amplifică mult încrederea în noi înşine. Luând în
considerare aceste aspecte şi ştiind că de acum înainte putem avea
întotdeauna la dispoziţie un aliat de nădejde care ne permite să triumfăm
asupra oricărei crize, inclusiv asupra celor mai acute crize spirituale, vom
Octombrie 2010
putea fi eliberaţi, în felul acesta, pentru totdeauna, de frica pe care o
declanşează în unele fiinţe umane apariţia stărilor de criză. Astfel de stări
de frică se află în strânsă legătură cu oscilaţia ce persistă, mai ales atunci,
în noi. În astfel de momente de criză acută, fiinţa umană se întreabă
speriată: „oare am să trec cu bine această criză sau am să mă
prăbuşesc?“. Luând în considerare această revelaţie şi punând-o de
fiecare dată în aplicare, mai ales atunci când ne aflăm în stări acute de
criză, nu ne rămâne decât să înfruntăm cu mult curaj nu contează ce
criză, fiind aproape întotdeauna siguri cu anticipaţie că vom ieşi de
fiecare dată învingători. Şansa unor astfel de victorii ne este asigurată
aproape întotdeauna, cu anticipaţie, de imensa energie a particulelor
tahionice pe care, mai ales în momentele de criză, este stringent necesar
să o atragem din plin în noi. Aceasta este posibil cu condiţia să nu ne
complăcem în stări de lene şi să nu manifestăm clasicul pesimism larvar.
În astfel de situaţii, este necesar să veghem şi să nu gândim încă dinainte:
„dar, oare, atunci când o să mă aflu într-o astfel de stare de criză acută,
o să-mi mai ardă mie să atrag în fiinţa mea energia tahionică?“. La o
astfel de întrebare prostească, răspunsul pe care vi-l oferim este clar şi
simplu. M ai ales atunci când ne confruntăm cu astfel de stări acute de
criză interioară, este stringent necesar – mai mult ca niciodată – să
atragem în universul nostru lăuntric uriaşa energie a particulelor
tahionice, pentru a fi siguri că vom trece cu bine acea criză. Noi ştim cu
toţii că atunci când o fiinţă umană este pe cale să se înece, ea este dispusă
să se agaţe chiar şi de un fir de pai care ar putea să o salveze. Atunci când
ne aflăm în stări acute de criză trebuie să gândim în felul următor: „în
afara ajutorului imens şi nesfârşit pe care ni-l poate oferi cu prisosinţă
Dumnezeu Tatăl, avem totodată, în mod suplimentar, la dispoziţie şi
uriaşa energie a particulelor tahionice, pe care este stringent necesar să
o atragem din plin în universul nostru lăuntric în momentele de criză
acută pentru a ieşi învingători“. Ştiind aceasta nu trebuie niciodată să
uităm ca încă din momentul în care criza este pe cale să se declanşeze,
sau altfel spus încă din prima fază a procesului de criză, este foarte bine
să începem neîntârziat să atragem din plin în fiinţa noastră uriaşa energie
a particulelor tahionice. Acţionând de fiecare dată în felul acesta, vom
putea să avem la dispoziţie, încă de la începutul crizei un uriaş bagaj
energetic, care totodată este profund binefăcător, armonizator şi creator.
Uriaşa energie a particulelor tahionice pe care o vom atrage în universul
nostru lăuntric în astfel de stări de criză ne va asigura trecerea cu bine a
crizei respective şi ne va permite, în final, să triumfăm.
Atunci când vom trece cu bine, fie chiar şi o singură dată, o stare
acută de criză recurgând, la momentul potrivit, la uriaşa energie a
particulelor tahionice, vom dobândi, în felul acesta, experienţa necesară
şi după aceea vom putea fi, de fiecare dată, absolut siguri că vom reuşi să
trecem cu bine orice stare de criză, oricât de gravă şi de acută ar putea fi
natura ei. Apoi, pe măsură ce vom acumula din ce în ce mai multă
experienţă în acest sens, vom putea să spunem, zâmbind: „Oricâte crize
ar putea să apară de acum înainte în viaţa mea şi indiferent ce formă
ar putea să îmbrace ele, acum sunt absolut sigur că, suplimentar, am
întotdeauna la dispoziţie uriaşa energie a particulelor tahionice care
îmi va permite să triumf cu bine asupra fiecărei stări de criză. În plus,
pe măsură ce voi triumfa asupra fiecărei stări de criză, atât cu ajutorul
lui Dumnezeu, cât şi cu ajutorul energiei uriaşe a particulelor
tahionice, voi fi net îmbogăţit lăuntric prin intermediul acestor
experienţe regeneratoare şi aceasta va declanşa în universul meu
lăuntric o maturitate spirituală inerentă, care îmi va transforma într-
un mod profund şi considerabil viziunea asupra realităţii şi îmi va
extinde foarte mult orizontul cunoaşterii.“
Suplimentar, fiecare dintre noi vom putea spune: „Orice criză
lăuntrică ce apare în fiinţa mea, dat fiind faptul că acumulez, mai
ales atunci, în universul meu lăuntric gigantica energie a
particulelor tahionice, îmi permite să triumf şi tocmai de aceea nu
mă face să regresez. Recurgând de fiecare dată la ajutorul prompt pe
care poate să mi-l ofere uriaşa energie a particulelor tahionice,
aceasta mă susţine şi mă inspiră să nu mă abat de pe drumul pe care
mă îndrept către Dumnezeu şi, mai mult decât atât, mă transformă şi
mă face să devin din ce în ce mai puternic.“
Este important să reţineţi că toate aceste aspecte care vă sunt
revelate aici vă vor convinge că sunt eficiente numai dacă le veţi pune
în practică şi, prin intermediul gramului de practică, vă vor putea fi
de un real folos, mai ales atunci când vă confruntaţi cu nu contează ce
gen de criză lăuntrică. M ai mult decât atât, atunci când veţi reuşi să
treceţi cu bine fiecare criză, vă veţi convinge în felul acesta că
experienţa pe care o dobândiţi face să apară în microcosmosul fiinţei
voastre o stare inefabilă de fecunditate şi vă redefineşte câmpul
înţelegerii, înălţându-vă de fiecare dată pe o nouă treaptă pe care după
aceea veţi rămâne pentru a vă lua avânt să ascensionaţi, la scurt timp
după aceea, pe o altă treaptă. Este important să ne dăm seama că de
fapt trecerea cu bine a fiecărei crize ne conferă totodată accesul la un
nou mod de înţelegere a realităţii şi, tocmai de aceea, trebuie să
conştientizăm fiecare stare de criză ca fiind un moment în care ni se
revelează o nouă faţetă inefabilă a realităţii şi totodată sunt depăşite
129
anumite limite. Este de asemenea necesar să descoperim prin noi înşine
că trecerea cu bine a unui moment de criză face să apară totodată un sui
generis „moment fondator“ al gândirii noastre. Fiecare criză ce este
trecută cu bine anunţă cu anticipaţie o transformare profundă.
Fiecare criză ce este trecută cu bine conduce fiinţa umană la o
expansiune şi la o aprofundare tainică, ce îi revelează într-un mod cu
totul nou realitatea, permiţându-i totodată să ascensioneze gradat,
treaptă cu treaptă, dincolo de limitele ei. După fiecare moment de criză
trecut cu bine, se poate spune că noi nu mai suntem aceiaşi, cu fiecare
moment de criză ce este trecut cu succes, noi ne transformăm totodată
profund şi realizăm, la scurt timp după aceea, un salt calitativ, spiritual
care nu poate fi bănuit înainte. Fiecare moment de criză ce este trecut
cu bine cu ajutorul energiei uriaşe a particulelor tahionice atrage după
sine un salt lăuntric şi totodată ne revelează o gamă nebănuită de
experienţe extraordinare. Pentru aceasta, tot ceea ce ne rămâne de făcut
este să îndrăznim să atragem în universul nostru lăuntric uriaşa energie
a particulelor tahionice, mai ales atunci când presimţim că o stare de
criză este pe cale să se declanşeze. În cazul în care vom uita să facem
aceasta şi apoi ne vom prăbuşi datorită acelei crize, nu ne va rămâne în
final decât să spunem: „M-am convins acum că a şti şi a nu acţiona
este o supremă laşitate.“
În concluzie, vă rugăm să nu uitaţi că în toate situaţiile în care vă
confruntaţi cu nu contează ce stare de criză, acţiunea promptă şi
adecvată ce implică să atrageţi în universul vostru lăuntric uriaşa
energie a particulelor tahionice este net superioară inacţiunii şi
complacerii într-o stare de larvaritate.
Criza inteligenţei,
o realitate periculoasă
Cristian Constantin Ţurcanu – Iaşi
D
acă mă gândesc la anii de dinainte de 1990 nu aş fi
crezut pe atunci că voi ajunge să văd atât de multă
informaţie, atât de multe cuvinte, scrise, rostite, o
atât de mare abundenţă de idei, de interpretări, de studii, de
statistici. Este adevărat că nu sunt un vizionar bun, de exemplu,
n-am nici cea mai mică idee în predictibilitatea pieţei, altfel aş fi
speculat de-a lungul anilor fluctuaţiile valutare, dar în domeniul
cărţilor şi al cuvântului credeam că înţeleg mai bine lucrurile şi
pot să le intuiesc mai uşor.
Găseşti acum cel puţin o carte pentru orice domeniu te-ar
interesa; s-au scris cărţi, articole, s-au făcut studii în toate
domeniile vieţii. Există chiar o inflaţie de idei, uneori doar de
cuvinte înşiruite, inclusiv în domeniul cel mai important şi
anume omul, viaţa!
Dacă vă mai interesează să găsiţi vreun răspuns la
întrebarea „Ce este omul?” aveţi acum la dispoziţie o mulţime
de surse cu răspunsuri instant. Există chiar şi cărţi, multe dintre
ele pertinente, ba chiar de-a dreptul valoroase, însă la o astfel de
întrebare contează doar ce poţi să-ţi răspunzi singur! De aceea
astfel de întrebări vor reapărea mereu şi mereu cât vor fi oameni
care să gândească!
Este de bun simţ pentru orice om cu spirit cercetător să
verifice mai întâii ce lucrări există în domeniul asupra căruia şi-
Spiritualitate
a manifestat interesul. Procedând astfel aproape toţi constatăm
că ideile care începuseră să nască în tine oarece senzaţii de
entuziasm şi să aprindă câteva lumini, deja au fost exprimate de
altcineva, au fost cercetate şi consemnate într-o carte, într-un
articol, într-un raport de cercetare sau într-un interviu preluat
până şi de tabloide. Internetul, televiziunile, ziarele şi revistele,
radiourile toate se află cam în aceeaşi situaţie în prezent. Se
simte că există un pericol al epuizării resurselor. Cuvintele sau
mai exact ideile sunt pe sfârşite. Deja se reciclează mult
gândurile şi ideile specifice oricărui domeniu. Ne vom
confrunta în curând cu serioase probleme de gândire. Dar dacă
ţinem cont că până acum n-am fost un vizionar prea bun,
 130
această previziune a mea n-ar trebui să vă neliniştească. De fapt
nici nu ştiu dacă e previziunea mea. Cine ştie câţi oameni n-au
formulat-o deja, cine ştie dacă nu cumva cineva şi-a susţinut şi
teza de doctorat pe această temă! Dar nici nu am de gând să
cercetez, dacă au fost sau nu formulate deja aceste idei. La urma
urmei nici nu contează prea mult. Nu are de suferit decât
„profesionalismul”.
Există în domeniul cuvintelor, în domeniul gândirii o
similitudine cu domeniul energetic bazat pe extracţiile de petrol.
În domeniul consumului de petrol se tot spune de ceva timp că
ne vom confrunta în viitorul apropiat cu epuizarea resurselor. În
lipsa petrolului, fără să fi găsit deja o sursă alternativă viabilă,
omenirea ar cunoaşte un regres semnificativ în ce priveşte
condiţiile de viaţă. Tind să cred că acelaşi lucru este valabil şi în
domeniul gândirii. În curând ne vom confrunta cu o epuizare a
rezervelor de idei, cu o saturaţie a cuvântului scris, cu o criză a
inteligenţei. Iar o criză a inteligenţei chiar va fi catastrofală
pentru omenire. Efectele unei eventuale crize de inteligenţă vor
fi devastatoare pentru omenire. Există la ora actuală elaborate
diverse scenarii cu privire la cauzele posibile care ar putea să
conducă la distrugerea planetei sau cel puţin a speciei umane.
Fie vreun virus extrem de nociv, fie erupţii vulcanice de
proporţii, fie ciocnirea cu vreun asteroid uriaş etc. ar putea să
conducă la dispariţia omului sau chiar a planetei. Există chiar
un top al acestor posibile cauze, însă n-am văzut să fie inclus
printre scenariile acestea posibila criză de inteligenţă. Şi eu sunt
convins că deja ne confruntăm cu un început de recesiune în
domeniul inteligenţei. Criza inteligenţei este pe cale să se
instaleze. Priviţi doar cu ceva mai multă atenţie dincolo de
aburelile obişnuite. În domeniul tehnologic nu a mai apărut o
invenţie cu adevărat revoluţionară de ani de zile, în orice
domeniu de cercetare se caută practic în resturi şi se urmăreşte a
se stoarce fiecare bucăţică din gândurile scoase la suprafaţa
cândva prin intermediul activităţii unor genii revoluţionare.
Priviţi principalele mijloace de vehiculare şi exploatare a
informaţiei, televiziunile, internetul, presa şi vă veţi convinge că
avem de-a face cu o recesiune a inteligenţei. Cu siguranţă sunt
mai mult de trei trimestre în care s-a înregistrat o „creştere
negativă” a inteligenţei per ansamblul omenirii sau cel puţin a
omenirii de pe la noi. Doamne ce sintagme au mai descoperit
specialiştii noştri – „creştere negativă”!!!
Am ajuns să ne bazăm pe o realitate volatilă, pe o imagine
de hârtie (nici măcar de carton) alcătuită din cuvinte cuprinse în
rapoarte, statistici, concluzii, iar în viaţa reală, în spatele acestor
declaraţii oficiale, nu neapărat politice, cu toate că şi domeniul
cercetării şi al educaţiei este subordonat sau exploatat politic în
ultima vreme, să avem de a face cu o realitate sumbră şi chiar
periculoasă.
Criza de care mă tem cel mai mult este o criză a
inteligenţei, o criză a gândirii. Nimic nu ameninţă mai mult
modul de viaţă actual decât o criză a inteligenţei, criză deja în
derulare, dar care încă mai poate fi acoperită de cei care au
câştigat o oarecare măiestrie în manipularea cuvintelor prin
„declaraţii oficiale”. Am ajuns chiar să cred că este o criză
indusă. Cineva are tot interesul să ne menţină într-o zonă a
fiinţării în care să nu ne mai dezvoltăm inteligenţa. Ca şi cum
oamenii inteligenţi ar fi un pericol! Însă mă întreb pentru cine ar
fi un pericol şi pentru ce? Dacă chiar există oameni care să
manipuleze lucrurile în această direcţie, ei vor realiza în curând
că toată această maşinaţiune se va întoarce împotriva lor.
Prostia a fost şi este mult mai periculoasă decât inteligenţa. Este
Spiritualitate
adevărat că ei au găsit tertipul de a lăsa impresia că omenirea
progresează, că există un progres al gândirii, însă realitatea este
că atunci când au modificat mărimile hainelor astfel încât M-ul
de altădată să fie considerat acum S, astfel încât supraponderalii
să nu aibă impresia că s-au îngrăşat. Astfel de tertipuri nu ţin pe
termen lung şi până la urmă omul supraponderal va realiza că
este supraponderal, iar omul prost va acţiona destructiv chiar şi
împotriva lui însuşi.
Voi veni acum cu câteva sfaturi concrete, pentru a evita
efectele crizei de inteligenţă.
 Nu vă rezumaţi la informaţiile vehiculate prin internet
sub formă de pps-uri sau scurte articole. Când daţi de un
Lohanul nr. 14
domeniu valoros care vă interesează, căutaţi autorii şi cărţile de
referinţă, citiţi cu multă răbdare lucrările valoroase din acel
domeniu. Meditaţi voi înşivă asupra acelor idei.
 Evitaţi consumul de informaţie ieftină, subţire şi
reciclată, gen tabloide. Mintea are nevoie de cuvinte şi gânduri
pe care să le macine. Dacă o hrăniţi cu prostii nu va mai gusta
din mâncărurile delicioase când le va avea în faţă. Priviţi mai
puţin la televizor, citiţi mai puţine ziare, navigaţi mai puţin pe
internet. Citiţi mai mult şi, mai ales, dezbateţi mai mult prin
comunicare directă.
 Formaţi-vă un anturaj în care să existe obiceiul de a
dezbate idei profunde. Nu abordaţi doar subiecte de discuţii gen
„vreme”, „politică”, „fotbal” sau „modă”, „bărbaţi” sau „femei”!
 Dezvoltaţi-vă inteligenţa, gândind singuri şi urmărind
să deveniţi tot mai buni măcar într-o direcţie. De preferat în
direcţia în care şi munciţi. Sunteţi zugrav – urmăriţi să deveniţi
un zugrav foarte bun (şi asta nu doar pentru ca beneficiarii să
primească lucrări de calitate, cu toate că şi aceasta este de dorit
într-o societate care să prospere sănătos, ci şi pentru ca voi
înşivă să deveniţi mai buni, să căpătaţi „greutate”, o gândire mai
profundă).
 Chiar în pofida curentului actual căutaţi să vă dezvoltaţi
inteligenţa, virtuţile în general!
„Unităţile de măsură”
ale lui Dumnezeu
Adrian Badea – Bucureşti
Adevărurile tradiţiilor spirituale,
redescoperite de fizica modernă
Descoperirile fizicii moderne se află azi la graniţă cu
adevărurile exprimate de mii de ani de tradiţiile spirituale
ale lumii. Lila, Jocul Divin al lui Dumnezeu, Maya, Iluzia
Cosmică a manifestării sau Marile Puteri Cosmice,
energiile fundamentale ale lui Dumnezeu, sunt
redescoperite prin teoriile fizicii cuantice.
u se cunoaşte nimic despre Univers la timpul zero.
N În conformitate cu teoria Big- Bangului, se
presupune că toate forţele fundamentale coexistau
şi că toată materia, energia, spaţiul şi timpul au explodat dintr-o
singularitate.
Unităţi naturale
Fizicianul Max Planck, „părintele” fizicii cuantice
(premiat cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1918), este cel care
a calculat pentru prima data în mod empiric un sistem de unităţi
de măsură naturale pentru timp, lungime şi masă. Aceste valori,
care şi-au căpătat înţelesul în teoriile fizicii moderne, sunt
naturale, întrucât au fost calculate doar pe baza constantelor
universale fundamentale (viteza luminii în vid, constanta
atracţiei gravitaţionale), adică sunt definite doar din proprietăţi
ale naturii şi nu din vreo construcţie a minţii umane. Despre
aceste unităţi etaloane, Max Planck spunea că „îşi menţin în
mod necesar semnificaţia în toate epocile şi pentru toate
civilizaţiile, chiar şi extraterestre sau non-umane, şi pot de aceea
să fie denumite ca fiind unităţi naturale”.
Un timp Planck după evenimentul zero este cel mai
apropiat timp prin care ne putem apropia conceptual, prin fizica
teoretică, de acea singularitate primordială. Bazându-se pe
calcule relativ simple, fizica modernă evaluează timpul Planck
Octombrie 2010
la aproximativ 10-43 secunde. Lungimea Planck este lungimea
parcursă de o rază de lumină în timpul Planck, aproximativ 10-
35 metri, iar masa Planck este de aproximativ 10-8 kg şi este
limita minimă a masei pe care o poate avea o gaură neagră.
Primit la început cu răceală şi chiar uitat, acest sistem de
unităţi de măsură a căpătat o importanţă deosebită în fizica
modernă, fiind denumit chiar „sistemul de unităţi de măsură al
lui Dumnezeu”.
Ahile şi broasca ţestoasă
Dezvoltând ideea şi plecând de la faptul că la dimensiuni
subatomice se constată un puternic caracter discontinuu,
cuantic, teoriile cele mai recente propun o cuantificare a însuşi
timpului şi a spaţiului. În fizica cuantică se presupune că
energia nu e subdivizibilă la infinit, ci, în ultimă instanţă, există
sub formă de cantităţi mici pe care Planck le-a denumit
„Quanten”, din latină, însemnând „cât de mult”, cuante. Astfel
timpul şi distanţa Planck ar deveni cuantele de timp şi respectiv
de spaţiu, rezolvând astfel problema cosmologică a lui „înainte
de timpul Planck”.
Ca o evidenţă în acest sens este adus un vestit paradox al
antichităţii, acela al lui Ahile şi al broaştei ţestoase. Dacă Ahile,
eroul antichităţii greceşti, cel iute de picior s-ar lua într-o bună
zi la întrecere cu o broască ţestoasă, lăsându-i acesteia ca
avantaj o oarecare distanţă în faţa lui, Ahile nu ar putea să
ajungă niciodată din urmă broasca ţestoasă pentru că în timpul
în care Ahile s-ar mişca spre broască, şi broasca ar înainta şi
deci situaţia ar ajunge în punctul iniţial. Iar de aici nu ne rămâne
decât să renunţăm la principiul inducţiei matematice sau să re-
gândim noţiunea de mişcare. Acest aparent paradox şi-ar găsi o
explicaţie în cazul în care mişcarea ar fi discontinuă. Dacă
mişcarea s-ar face astfel în salturi, adică cu viteza luminii de la
o cuantă de spaţiu la alta, urmată de staţionări, atunci pur şi
simplu Ahile ar avea mai puţine staţionări decât broasca într-un
anumit interval de timp şi astfel ar depăşi-o, ceea ce, de altfel,
se şi petrece în realitate.
Relativ sau absolut?
Astfel, spaţiul ar fi de fapt o reţea de găuri negre de masă
si rază Planck, iar orice mişcare s-ar produce cu viteza luminii,
în salturi, de la o cuantă de spaţiu la alta. Aceste salturi s-ar
produce în mod sincron, simultan, de la o cuantă de timp la alta,
în „interiorul” unei cuante de timp nefiind posibilă nici o
mişcare. Practic evenimentele ar fi nişte succesiuni de stări,
precum clişeele unui film la cinematograf. Sau, dacă vreţi,
universul ar arăta ca un fel de computer multidimensional care
ar avea o frecvenţă de tact de 1034 Gigaherţi! Cuantele de
spaţiu ar avea o „membrană flexibilă” astfel încât s-ar putea
coagula şi desface în funcţie de anumite câmpuri formatoare
fundamentale dând astfel naştere particulelor fundamentale.
Energia necesară formării acestor mase s-ar supune legii lui
Einstein a echivalenţei dintre masă şi energie. Undele de
energie, lumina, ar avea astfel şi un caracter de masă prin faptul
că ar reprezenta o perturbare a densităţii cuantelor de spaţiu. În
cazul marilor aglomerări de mase, cuantele de spaţiu fiind mai
dense, produc o curbare a oricărei raze luminoase care trece prin
apropiere.
Iată o apropiere şi de teoria generalizată a relativităţii, care
a postulat existenţa spaţiului curb şi a legăturii dintre curburile
spaţiului şi câmpurile gravitaţionale. Cât despre relativitatea
restrânsă, faptul că lumina are aceeaşi viteză în raport cu orice
observator este o consecinţă a principiului holografic al
manifestării. În acest sens este remarcabil de ştiut că Einstein a
vrut să-şi denumească iniţial teoria ca Teoria Absolutului. A
fost adoptată o altă denumire pentru a evita anumite distorsiuni
de percepţie şi astfel s-a ajuns la Teoria Relativităţii.
Kali, Bhuwaneshvari şi Bagalamuki
Între două cuante de timp totul ar fi îngheţat. Spaţiul este
mai degrabă plin de energie decât gol. Timpul arată ca o
succesiune de clişee, ca şi cum întregul univers ar fi creat şi
distrus de către Dumnezeu clipă de clipă. Ca nişte flashuri de
Conştiinţă, de lumină, asupra Naturii. Ca un joc frenetic între
131
Conştiinţa şi Informaţia manifestată, Energia, între Dumnezeu
Tatăl şi Mama Natură.
Iată deci cum fizicienii moderni au ajuns la graniţa cu
metafizica şi încep să descopere şi să se inspire din marile
tradiţii spirituale ale lumii. Căci ce înseamnă cele spuse mai sus
decât redescoperirea a trei din cele zece Mari Puteri (Energii)
Cosmice din calea Maha Vydia Yoga şi anume a Marii Puteri
Cosmice a Timpului (Kali), a Marii Puteri Cosmice a Spaţiului
(Bhuwaneshvari) şi a Marii Puteri Cosmice a Stopării
(Bagalamuki), energii fundamentale manifestatoare ale lui
Dumnezeu?
Ce altceva este acest joc frenetic manifestator decât
Dansul lui Shiva din mitologia Hindusă? Ce este înăuntrul
cuantei de spaţiu? Ce se întâmplă la jumătatea unei cuante de
timp? Acestea rămân totuşi întrebări fără răspuns. Timpul şi
Spaţiul sunt apanajul Mayei, al Iluziei cosmice a Manifestării,
al Lila-ei (Jocul Divin) lui Dumnezeu.
Doar cunoaşterea ultimă, cea care nu mai are nevoie de
întrebări ci doar de meditaţia iubirii necondiţionate faţă de
Dumnezeu ne poate dărui lumina, pentru că din perspectivă ultimă
totul este transcendenţă. Imanenţa pur şi simplu nu are destul„A fi”
pentru a putea împlini dorinţa de cunoaştere a omului.
Spiritele elementare din perspectiva
mitologiei universale
Andra Păun – Bucureşti
lbă-ca-zăpada şi cei şapte pitici…. Mica sirenă….
A Mai recentul Stăpân al Inelelor… Cu toţii am
ascultat cu sufletul la gură poveşti cu zâne… Dar
înainte de a fi izgonită în basme, această lume magică s-a aflat
dintotdeauna alături de noi, chiar aici. Orice legendă sau mit a
fost mai întâi o povestire populară, iar înainte de aceasta a fost
un eveniment real (o faptă eroică sau un eveniment istoric).
Şi atunci, ce se află la originea unor scrieri precum cele
din secolul al XVI-lea ca “Visul unei nopţi de vară” a lui
Shakespeare, “Regina zânelor” a lui Edmund Spencer sau mai
modernul “Peter Pan” al lui Sir James Mathew Barrie, în care
apare zânuţa Tinkerbell sau Clopoţica?
Pentru a înţelege aceasta, trebuie să ne întoarcem şi mai
mult în urmă, spunând că, potrivit tuturor marilor tradiţii ale
umanităţii, lumea noastră este alcatuită din 5 elemente
fundamentale, dintre care 4 (pământul, apa, focul şi aerul) sunt
manifestate, în timp ce al cincilea, eterul, este nemanifestat, dar
susţinându-le pe toate celelalte. Trebuie avut totuşi grijă să nu
confundăm aceste elemente cu materia fizică ce reprezintă
pământul, apa, focul şi aerul, aceste substanţe doar având unele
calităţi ale elementelor menţionate mai sus. Spre exemplu,
materia pământ este grea, relativ uscată, răcoroasă la atingere şi
tinde să formeze conglomerate. Aceste caracteristici aparţin
elementului Pământ, dar acesta se găseşte nu numai în sol, ci şi
în tot ceea ce este greu, uscat şi rece, cum ar fi metalele,
cristalele sau lemnul (deşi lemnul are în componenţa sa şi
Spiritualitate
elementul Foc). De altfel, nicio substanţă nu este alcătuită doar
dintr-un singur element – cele 4 elemente sunt pure, iar
substanţele fizice cu acelaşi nume nu sunt.
Pământul este rece şi uscat, Apa este rece şi umedă, Focul
este fierbinte şi uscat, Aerul este fierbinte şi umed. Focul şi
Aerul au o tendinţă ascendentă, Pământul şi Apa una
descendentă. Focul şi Apa sunt antagoniste, aşa cum sunt şi
Aerul şi Pământul. În schimb, Focul şi Aerul se susţin reciproc,
tot aşa ca şi Apa şi Pământul.
Fiecare element de acest fel are o esenţă spirituală, care
este dată de entităţi subtile sau spirite ale naturii, elementari, aşa
 132
cum mai sunt ele numite (gnomi pentru pământ, ondine pentru
apă, salamandre pentru foc, silfe, elfi sau zâne pentru aer).
Aceste entităţi sunt alcătuite din substanţe eterice, neputând fi
distruse de substanţele grosiere cărora le corespund, fără a fi
totuşi nemuritoare. Ele permit fiinţelor umane să înţeleagă
realităţile aflate dincolo de percepţia lumii fizice imediate şi
ajută la menţinerea echilibrului naturii.
Legătura puternică ce exista odinioară între oameni şi
aceste entităţi subtile este pusă în evidenţă şi de faptul că în
Irlanda exista în vechime obiceiul de a se jura pe elemente, cu
alte cuvinte de a oferi elementele ca şi garant, un astfel de
jurământ fiind considerat unul foarte puternic, ce nu putea fi
încălcat. Cel mai folosit jurământ se făcea „pe Soare şi pe Lună,
pe apă şi aer, pe zi şi noapte, mare şi pământ”. De altfel,
mitologia celtică prezintă originea zânelor, în timp ce mitologia
nordică explică originea ordinii cosmice şi pe cea a gnomilor şi
a elfilor.
Toate tradiţiile atestă existenţa a nenumărate fiinţe subtile
şi spirite ale naturii, însă cea mai răspândită clasificare de acest
fel a fost realizată de către Paracelsus, un reputat medic din
secolul al XVI-lea, care era şi magician, un adevărat geniu al
alchimiei şi astrologiei. El este cel care a împărţit aceste entităţi
subtile în funcţie de cele 4 elemente clasice, pământul, apa,
focul şi aerul.
Pământul
Elementul Pământ este cel mai adesea asociat cu Gnomii.
Denumirea lor provine atât de la “gnoma”, însemnând
“cunoaştere”, cât şi de la “genomus”, având semnificaţia de
“locuitor al pământului”.
Gnomii sunt asociaţi direcţiei cardinale Nord, anotimpului
Toamna, precum şi tuturor aspectelor ce ţin de pământ. Se crede
chiar că însăşi stabilitatea planetei Pământ este asigurată de
către aceste fiinţe care, aşa cum arată etimologia numelui lor,
sunt adevăraţii posesori ai înţelepciunii pământului. Ca
simboluri ale pământului, gnomii conduc către stabilitate,
echilibru, înrădăcinarea şi fixarea experienţelor pe care le trăim,
dragostea şi protecţia faţă de natură; spirit practic, prosperitate,
cunoştinţe şi ceremonii sacre, fermitate şi demnitatea de a fi. Ei
fac parte din învelişul vital al planetei noastre, lucrând cu esenţa
mineralelor, pe care o întreţin şi o dezvoltă, fiind modelatori ai
Formelor.
De asemenea, gnomii pot fi puşi în legătură cu Geb, zeul
egiptean al Pământului, sau Kubera din mitologia hindusă,
protectorul metalelor preţioase, al diamantelor şi al tuturor
bogăţiilor adăpostite în pământ. Totodată, elementul pământ
mai este asociat şi zeităţilor Gaia, Rhea, Demetra, precum şi
Pan sau Dionysos.
Gnomii nu sunt omuleţii simpatici cu pălării ascuţite
prezentaţi în poveştirile populare. Ei au o natură mult mai
concretă decât a altor entităţi subtile, fiind foarte apropiaţi
oamenilor, inclusiv în ceea ce priveşte personalitatea lor. Ei
locuiesc în mine, crevase, găuri în pământ sau peşteri şi se poate
lua legătura cu ei cel mai uşor în astfel de peşteri.
Gnomii pot lua atât o înfăţişare masculină cât şi una
feminină. Atunci când se manifestă într-o formă umană, ei tind
să aibă părul închis la culoare, ochi căprui închis, ten măsliniu
sau uneori chiar mai închis, trup scurt şi îndesat, mâini şi
picioare scurte şi puternice, gura largă şi o voce profundă, cu un
Spiritualitate
râs răsunător. Cu toate acestea, atunci când venim în contact cu
un gnom (sau cu orice alt fel de entitate subtilă), cel mai
probabil este că acesta nu-şi va asuma o formă complet umană,
păstrându-se cumva ocultat faţă de simţurile noastre – spre
exemplu putem să-l simţim sau să-l auzim, dar nu îl vom vedea
cu claritate.
În mod normal, ca şi entităţi subtile care populează
tărâmul elementelor, gnomii sunt invizibili oamenilor obişnuiţi,
putând fi zăriţi doar de către cei care au capacitatea de
clarviziune. Totuşi, dat fiind faptul că ei se află pe primul nivel
al tărâmului subtil, sunt suficient de aproape de lumea fizică
Lohanul nr. 14
pentru a putea interacţiona cu ea. În mod tradiţional, gnomii
sunt protectorii comorilor ascunse în grotele subterane şi
meşteri pricepuţi, în special în ceea ce priveşte extragerea şi
prelucrarea metalelor, precum şi în făurirea armelor şi
armurilor, ei stăpânind procedee foarte avansate ce conferă
proprietăţi aproape magice obiectelor realizate de ei. Se spune
chiar că toţi marii conducători sau eroi, cum ar fi Arthur,
Siegfried sau Tristan, aveau arme, scuturi şi armuri lucrate de
piticii subpământeni.
Conform credinţelor populare, este destul de dificil ca o
fiinţă umană să câştige încrederea unui gnom, dar aceasta o dată
câştigată, se leagă o prietenie profundă şi puternică, ce nu mai
poate fi pierdută decât atunci când ajutorul acordat este folosit
greşit sau când încrederea este trădată.
Unele legende îi prezintă pe gnomi ca fiind conduşi de un
rege pe nume Gob, ceea ce le-a adus denumirea de goblin-i
supuşilor săi. Goblin-ii sunt spirite jucăuşe, care se “lipesc” de
gospodării, în special de cele în care se află copii. O dată mutaţi
în acea gospodărie, ei vor ajuta la treburile casei pe timpul
nopţii şi se vor juca în timpul zilei alături de copii, participând
la educaţia lor, oferindu-le daruri atunci când sunt cuminţi sau
pedepsindu-i când sunt răi. Totuşi, dacă îi superi, natura în
general blândă a goblin-ilor poate deveni imprevizibilă, ei
putând fi sâcâitori. Îşi pot manifesta supărarea mutând mobila
prin casă, lovind în podele sau în pereţi sau făcând zgomot
noaptea izbind oalele şi cratiţele din bucătărie.
Alte studii fac o distincţie între gnomi şi pitici, spunându-
se că primii trăiesc în păduri, în timp ce ultimii sunt cei care
populează lumea subterană, săpând după bogăţii. De asemenea,
în munţii Franţei şi Elveţiei se spune că locuieşte o specie
minusculă de gnomi, numiti Barbegazi, care arată la fel ca
gnomii, dar au picioare mari, cu ajutorul cărora merg pe zăpadă,
schiază sau sapă tunele.
În general, se crede că gnomii au o pelerină cu glugă, care
îi face invizibili şi pot merge prin pământ la fel cum oamenii
merg pe suprafaţa sa. Totuşi, gnomii nu pot să iasă la lumina
soarelui, pentru că aceasta i-ar transforma în stane de piatră.
Apa
Cel mai frecvent, entităţile subtile asociate Apei sunt
cunoscute sub denumirea de Ondine, al căror nume provine de
la “unda”, ce înseamnă “val, undă”. În Scoţia secolului al
XVIII-lea, ondinelor li se mai spunea şi “furii ale apelor”, fără a
fi însă temute, cum este cazul altor furii.
Putând controla în mare parte cursul şi funcţia elementului
apă, ondinele sunt frecvent întâlnite jucându-se în spuma
valurilor mărilor şi oceanelor, dar şi în lacuri de munte sau în
mlaştini. Ele pot de asemenea să locuiască pe fundul oceanelor,
în peşteri de coral sau pe malurile lacurilor sau râurilor. Uneori,
dacă sunt mici de statură, ele pot să locuiască chiar şi sub
frunzele de nufăr. Unele ondine populează cascadele, altele
ajută plantele care cresc sub apă; fiecare fântână are o nimfă şi
fiecare ocean are oceanidele sale. Ele sunt considerate ca fiind
fiicele titanului Ocean (care a stăpânit mările înaintea lui
Poseidon) şi ale soşiei sale Tethys, fiind predominant benefice,
ajutând marinarii şi pe cei care călătoresc pe mare. Folclorul le
asociază uneori cu regina Necksa, dar şi cu alţi zei şi zeiţe, cum
ar fi Neptun, Isis sau Diana.
Ondinele nu doar există în apă, ci ele controlează şi forţele
naturii ce sunt în legătură cu mişcările apelor şi cu mareele.
Totodată, ondinele se află în umiditatea oricărei substanţe,
precum şi în toate celelalte lichide, având în grijă păstrarea
purităţii Vieţii, transparenţa şi prospeţimea ei.
De fapt, putem spune că ondinele sunt chiar o
personificare a apei, fiind guvernate de către Lună şi fiind
asociate direcţiei cardinale Vest şi anotimpului Primăvara. Ele
sunt în legătură cu emoţiile, creativitatea, frumuseţea, muzica şi
arta, apa fiind purificatoare, vindecătoare, hrănitoare, visătoare,
paşnică şi iubitoare.
Ondinele sunt fiinţe senzuale, mobile, graţioase, cu emoţii
Octombrie 2010
foarte puternice. Ele preferă forma feminină, fiind adesea
descrise ca nişte tinere femei deosebit de frumoase ce apar
goale în faţa călătorilor. Atunci când îşi asumă o formă umană,
ondinele au părul lung şi închis la culoare, ce pare în
permanenţă umed, au pielea foarte palidă (cu aparenţă
albăstruie), ochi închişi la culoare, trupuri mlădioase şi mâini
graţioase. Ele sunt mereu extrem de frumoase şi seducătoare,
deşi uneori pot părea puţin stranii sau nepământene, atingerea
lor este rece şi umedă, dar sunt mereu compasive şi pline de
dragoste, fiind cele mai seducătoare dintre entităţile asociate
elementelor, putând chiar influenţa starea emoţională a unei
fiinţe umane.
Ca orice entitate subtilă asociată unui element, ondinele sunt
perfect fuzionate cu elementul corespunzător lor (în acest caz, apa),
formând cu el o legătură energetică impenetrabilă şi practic ducând
de fapt chiar la formarea acelui element. O descoperire ştiinţifică de
dată mai recentă este legată de studiile lui Masaru Emoto asupra
apei. Acesta a arătat răspunsul apei la stimuli externi, cum ar fi
sugestiile şi emoţiile umane, demonstrând astfel că apa are nu
numai memorie, dar şi personalitate şi inteligenţă. În felul acesta s-
a ridicat o nouă întrebare şi anume: sunt oare ondinele cele care
răspund la stimuli şi creează acele magnifice cristale fotografiate de
Emoto?
Tot în legătură cu elementul apă se află şi sirenele,
descrise ca nişte fiinţe având jumătatea de sus a corpului sub
forma unei femei de o frumuseţe răpitoare, în timp ce restul
corpului este asemănător cu cel al unui peşte, terminându-se cu
o coadă bifurcată. Benoit de Maillet le considera ca fiind
supravieţuitoarele unei rase de oameni primitivi, localizate în
Madagascar şi în Ţara de Foc, iar în Hawaii se mai povesteşte
încă despre Zeiţa Oceanului, care trăieşte în Lolohana, o ţară
aflată în mare, aproape de o insulă virgină. În afara acestor două
surse, mai sunt şi mulţi cronicari arabi care semnalează faptul că
marinarii din Mediterana „pescuiesc des fete acvatice, cu tenul
închis şi cu ochii negri, care vorbesc o limbă de neînţeles şi scot
hohote vesele de râs.”
Pe tărâmurile locuite odinioară de celţi încă mai circulă
poveşti despre Selkie, femeile-focă ce ies uneori la mal, unde îşi
leapădă pieile de focă şi se transformă în femei de o frumuseţe
extraordinară, ce dansează nude pe plajă, noaptea. Legendele spun
că dacă vreun muritor vede o astfel de fiinţă şi îi ia pielea de focă, o
poate obliga să se căsătorească cu el. De aici se spune că orice focă
are un suflet uman, acest lucru fiind vizibil în ochii ei.
Focul
Entităţile subtile care corespund Focului sunt
Salamandrele, considerate ca fiind cele mai puternice entităţi de
acest fel. Ele nu numai că guvernează elementul foc, dar îl şi
alcătuiesc, spunându-se că nu poţi aprinde nici măcar un chibrit
fără prezenţa unei salamandre, aceste fiinţe fiind cele care,
tradiţional, se spune că l-au învăţat pe omul preistoric cum să
aprindă şi să folosească focul. Fără prezenţa lor căldura nu
poate exista (şi, deci, nici viaţa) în lume. Focul este însăşi Viaţa,
Spiritul înlănţuit în materie, singurul capabil de a o transforma,
nu numai de a o distruge, fiind una din puterile tainice ale
zeilor.
Salamandrele pot să apară sub diferite forme şi
dimensiuni, cum ar fi de exemplu nişte mici globuri de foc sau
flăcări ce se mişcă prin aer sau la suprafaţa apei. Vechii
marinari le vedeau adesea în preajma pânzelor corăbiilor lor
atunci când călătoreau pe mare, având o formă globulară şi le-
au numit „Focul Sfântului Elmo”. Totuşi, cel mai adesea ele
sunt descrise ca nişte şopârle de vreo 25-30 cm sau chiar mai
mari. Cu toate acestea, nu există nicio legătură reală între aceste
entităţi şi amfibienii ce poartă tot numele de salamandre.
Singura conexiune care ar putea fi stabilită este aceea că
salamandrele-amfibieni se adăposteau adesea în trunchiurile
umede ale copacilor, putând fi transportate odată cu aceştia în
casele sătenilor, iar în momentul în care buşteanul era pus pe
foc, în mod firesc ele fugeau, creând astfel iluzia că însuşi focul
133
le dădea naştere şi fiind în acest fel confundate cu entităţile
subtile cu acelaşi nume.
Salamandrele guvernează asupra direcţiei cardinale Sud şi
sunt în legătură cu anotimpul Iarna. Conducătorul lor este Djin,
o fiinţă înflăcărată, teribilă în aparenţă, dar minunată, în timp ce
alte zeităţi asociate salamandrelor sunt Hestia, Marte sau
Vulcan. Caracteristicile care sunt atribuite focului se pot extinde
şi asupra personalităţii salamandrelor, ele fiind sălbatice,
curajoase, impetuoase, pline de viaţă şi energie, strălucitoare, cu
emoţii extreme şi instabile, ceea ce le face să fie foarte greu de
controlat atunci când sunt invocate. Aşa cum focul este într-o
legătură subtilă cu energia voinţei, tot aşa şi salamandrele pot
avea opinii foarte puternice şi o voinţă enormă. Unele legende
le prezintă ca dormind în interiorul vulcanilor atunci când sunt
multumiţe, însă atunci când se înfurie şi vulcanii erup, limbile
lor de lavă şi foc şterg totul din calea lor. Se mai spune că
salamandrele preferă să doarmă în cenuşa caldă a focului din
vatră, supărându-se dacă aceasta este lăsată să se răcească, caz
în care ele pot să stârnească un foc care să se extindă şi în afara
vetrei, deci un incendiu.
Salamandrele preferă forma masculină şi atunci când iau o
înfăţişare umană ele au părul ondulat şi roşcat, tenul îmbujorat,
ochi de chihlimbar, trupuri suple şi active, atingere uscată şi
fierbinte. Prin căldura pe care corpul uman o păstrează,
salamandrele pot controla emoţiile şi temperamentul uman,
această legătură putând fi sesizată atunci când se spune despre
cineva că “s-a aprins”, că “are un temperament vulcanic” sau că
“îi clocoteşte sângele în vene”.
Aerul
Spiritele aerului sunt cel mai adesea numite Silfe sau
Silfide (pornind de la termenul „silphe”, care în greacă
înseamnă „fluture”) şi, dintre toate entităţile subtile, ele au
frecvenţa vibratorie cea mai înaltă. Se spune despre ele că
trăiesc în vârful munţilor, iar pe cel mai înalt pisc din lume
trăieşte Paralda, care guvernează aceste entităţi, ele fiind
asociate direcţiei cardinale Est şi anotimpului Vara. Alte zeităţi
asociate sunt Atena, Danu sau Mercur.
Ele sunt descrise ca fiind asemănătoare fiinţelor umane,
dar având aripi cu pene ca ale păsărilor. Silfele sunt active, pline
de energie, rapide în mişcare şi vorbire, curioase, inteligente,
persuasive, dar uneori pot fi şi superficiale sau batjocoritoare.
Ele pot lua atât o formă masculină cât şi una feminină, având
totuşi o preferinţă pentru cea masculină. Deşi în mod normal
sunt descrise ca având un corp transparent, incomplet structurat,
atunci când îşi asumă o formă umană au o siluetă subţire, cu
braţe şi picioare lungi, nemusculoase şi feţe uşor ascuţite. Tenul
lor este deschis la culoare, au părul scurt, de obicei şaten
deschis sau blond închis şi ochii albaştri sau verzi. Atingerea lor
este foarte „umană”. Sunt nişte fiinţe frumoase, fără a avea însă
senzualitatea ondinelor, ele fiind, de asemenea, foarte detaşate.
Silfele se află totodată în legătură cu tot ce se află în corpul
uman sub formă gazoasă şi cu sistemul nervos. Având
posibilitatea de a controla undele sonore, ele îşi pot folosi vocea
ca o adevarată armă. Totodată, se spune despre vocea lor că,
după cea a sirenelor, este cea mai frumoasa voce.
Aceste entităţi se ocupă de Corpul Mental al universului,
creând inteligenţa tuturor fiinţelor, păstrând puritatea vieţii şi
ajutându-i pe oameni să primească inspiraţia creatoare. Se spune
Spiritualitate
despre ele că au acces nu numai la informaţiile din orice
bibliotecă existentă, dar şi din cele nepământene sau care au fost
distruse în trecut, iar acum mai există doar în tărâmul astral (sub
forma înregistrărilor akashice). Activitatea lor mai cuprinde şi
formarea norilor, suflul vânturilor, căderea ploii şi formarea
zăpezii. În folclor se spune că dacă ascultăm cu multă atenţie, le
putem auzi în vântul care suflă prin peşteri.
Totodată, silfele sunt răspunzătoare de creşterea şi
maturizarea tuturor plantelor şi ghidează fiinţele umane pe calea
spirituală. S-a mai spus că Muzele Greciei Antice erau de fapt
silfe sub formă umană, ele fiind atrase în special de poeţi şi
 134
artişti, pe care îi influenţează şi îi inspiră, inducându-le viziunea
frumuseţii spirituale, aerul semnificând şi inspiraţie, prospeţime
şi libertate.
Un loc aparte în categoria entităţilor subtile ale aerului
este ocupat de elfi. Consideraţi ca fiind la origine o rasă de zei
ai naturii şi ai fertilităţii, se credea chiar că unii oameni
merituoşi pot deveni elfi după moarte. După unii cercetători, ei
sunt fie de înălţimea unui om obişnuit, fie foarte mici de statură,
nu îmbătrânesc niciodată, deşi nu sunt nemuritori şi sunt
înfăţişaţi ca femei şi bărbaţi tineri, deosebit de frumoşi. Aflaţi în
legătură cu lumea de la suprafaţă, cu soarele, lumina şi focul
creator al vieţii, elfii sunt înzestraţi cu clarviziune şi sunt atât
războinici redutabili cât şi artişti talentaţi, în special în muzică.
De asemenea, există o grupă aparte de elfi, aşa-numiţii elfi negri
sau nibelungii, care în mitologia germană sunt confundaţi cu
piticii. Aceştia sunt fierari pricepuţi, cunoscători ai artei
transmutării şi prelucrării metalelor.
Totuşi, cel mai frecvent este întâlnită varianta în care elfii
se manifestă sub forma unor femei strălucitor de frumoase, care
vieţuiesc în pădure, conduse de un rege-elf. Se spune că ele pot
fi văzute noaptea, dansând prin poieni. Dansurile lor lasă în
iarbă urme circulare, care sunt adeseori asimilate cu cercurile
din lanuri. Se spune ca dacă un om priveşte dansul lor, timpul se
comprimă atât de mult încât anii devin ore.
Tot printre entităţile subtile aflate în legătură cu aerul se
numără şi zânele. Ele sunt considerate a fi vechii locuitori ai
Irlandei, numiţi odinioară „Tuatha de Dannas” sau „oamenii
zeiţei Dana”, care o dată cu venirea celţilor pe acele teritorii s-
au retras în munţi şi coline, protejându-se de oameni prin
crearea unui adevărat „câmp de invizibilitate”. Astfel, ele doar
s-au ocultat, fără a se retrage complet din lumea fizică, putându-
se lăsa zărite cu usurinţă atunci când doresc aceasta. Există
numeroase mărturii despre convieţuiri între oameni şi zâne, în
special în zona Irlandei şi a Islandei.
Zânele pot avea multiple dimensiuni şi înfăţişări, fiind
însă în general foarte mici şi având aripi ca de libelulă sau de
fluture. Ele au grijă de animale şi de plante, şi nu există nici
măcar o floare sau un fir de iarbă lângă care să nu se afle o zână
care să-l protejeze.
Pe lângă aceste patru elemente fundamentale, în legătură
cu care se află entităţile descrise până acum, mai există şi un
aşa-numit “al cincilea element”, chintesenţa lor, care este
Eterul, Spiritul sau Lumina. Spiritele Eterului ne vorbesc, ne
inspiră şi ne modelează sufletele. Ele pot fi simbolizate de
parfumul emanat de fiinţele pe lângă care trecem sau de
mirosurile naturii: mirosul unei pajişti cosite, al unei stânci, al
cărbunelui, al prafului de pe drumul udat, al pământului reavăn.
Miresmele Naturii, în special ale florilor, au un rost precis în
cadrul existenţei umane: ne amintesc de lumea divină şi
accelerează procesul de vindecare.
În afară de aceste entităţi, să spunem „clasice”, şi care
sunt cunoscute într-o mai mare măsură, există în jurul nostru o
serie de alte entităţi subtile şi spirite ale naturii care nu sunt atât
de populare, nefiind însă mai puţin reale.
Printre acestea se numără şi aşa-numitul „Om verde” sau
Regent al pădurii, care este un spirit elementar foarte puternic şi
iubitor, care veghează asupra spiritelor copacilor, spirite pe care
le putem vedea, dacă avem mintea şi inima deschise, întipărite
în nodurile şi scoarţa copacilor. Copacii au fost dintotdeauna
Spiritualitate
asociaţi cu spiritualitatea, cu divinaţia şi cu vindecarea. Vechii
druizi erau cunoscuţi ca „oameni cunoscători ai copacilor”. Ei
îşi obţineau înţelepciunea de la stejari. Se spune că sistemul lor
de scriere în piatră, cu rune, se baza pe simboluri pe care le-au
primit de la copaci, iar ceremoniile şi le ţineau în crânguri,
pentru a fi cât mai aproape de ei. De asemenea, Socrate
considera stejarii ca fiind oracole ce puteau să prezică viitorul şi
să dezvăluie alte informaţii importante.
Alţi copaci consideraţi sacri şi simboluri ale zeităţilor sunt
salcia (folosită la început pentru vindecare, prin obţinerea
Lohanul nr. 14
aspirinei din coaja sa), pinul (al cărui ulei alină durerile şi care
este asociat sărbătorilor de Crăciun şi Yule (o sărbătoare
precreştină a popoarelor germanice), măslinul (simbol al iertării
şi păcii) şi laurul (din care se făceau cununile cu care erau
cinstiţi eroii, pentru a fi asemuiţi zeilor).
Spiritele copacilor sunt sufletul şi spiritul care sălăşluiesc
în fiecare copac, la fel cum sufletul şi spiritul sălăşluiesc şi în
corpul unei fiinţe umane. Fiecare spirit al unui copac are o
personalitate diferită, cu trăsături specifice şi gusturi personale
şi ne ajută să dezvoltăm o legătură mai profundă cu natura şi
mai mult respect faţă de ea.
Alte entităţi subtile care pot fi regăsite în natură sunt:
- Spiriduşii – spirite elementare, de mărimea unui copil,
fără aripi, originari din Irlanda; sunt foarte săritori faţă de
oameni, pe care îi respectă, deşi uneori pot fi „puşi pe şotii”,
fără a fi însă răuvoitori. Sunt fiinţe iubitoare de muzică, vesele
şi au grijă de mediu; deoarece sunt mari şi apropiaţi de
densitatea Pământului, spiriduşii sunt printre spiritele
elementare cele mai uşor de văzut cu ochii fizici, în special dacă
vizitaţi zonele rurale din Irlanda.
- Walkyriile – considerate ca fiind „războinicele lui
Odin” în mitologia scandinavă, călătoreau pe nori, aveau
fulgere drept arme şi conduceau războinicii morţi în luptă spre
Walhalla; ele puteau coborî pe Pământ sub forma unor lebede,
lepădându-şi penele şi devenind femei foarte frumoase pentru a
se putea scălda în apa lacurilor.
- Nagaşii – sunt protectori ai mediului înconjurător, în
tradiţia budistă. Sunt descrişi ca fiind jumătate om şi jumătate
şarpe, cu trăsături asemănătoare unei fetiţe frumoase de 8 ani,
cu pielea fină şi albă, păr strălucitor, fin ca mătasea, urechi
rozalii lungi şi subţiri şi ochi de un albastru închis strălucitor.
- Nimfele, naiadele şi nereidele – sunt frumoasele zâne
ale naturii, cu chip de femeie, care veghează asupra apelor
(nimfele apelor) şi pădurilor (nimfele pădurilor), cărora le plac
petrecerile, cântecele, dansurile şi iubirea romantică; naiadele
guvernează apele dulci, în timp ce nereidele au în grijă apele
mărilor şi oceanelor.
– Tritonii – sunt spirite elementare asemănătoare sirenelor,
care sălăşluiesc în oceane, mări şi lacuri, cu partea superioară a
corpului şi cu chipul bărbătesc, în timp ce jumătatea inferioară
este alcătuită dintr-un corp de peşte, cu coadă. Aceste fiinţe, la fel
ca şi sirenele, îi ajută pe oamenii care au grijă de mări şi de
oceane şi de creaturile care vieţuiesc în ele.
– Devaşii – aceste entităţi minuscule apar adeseori ca
sfere sau ca lumini colorate în fotografiile făcute în natură;
devaşii asistă toate fiinţele, inclusiv animalele şi oamenii,
distribuind forţele naturii fiecărui regn sau specie în parte, ei
deţinând cheia evoluţiei în cadrul oricărei fiinţe.
– Driadele – o altă denumire pentru spiritele copacilor sau
pentru oamenii-copaci; aceste fiinţe sunt spiritele forţei vitale a
copacilor.
– Menehunele – sunt spirite cu înfăţişare umană, de
dimensiuni mici, fără aripi, care sălăşluiesc în Insulele
Polineziene şi în Hawaii.
– Sidhele – este un cuvânt de origine galică, dar care
derivă din limba hindi, unde avea sensul de „forţă care
controlează elementele”; astăzi sunt definite ca „omuleţi” ai
movilelor şi dealurilor cu zâne.
– Pixii – sunt spirite elementare înalte, slabe, cu părul
scurt şi cu aripi, cărora le place să ajute plantele să crească,
folosind „pulberea magică pixi” sau „praful de zâne”; sunt fiinţe
plăcute, prietenoase şi jucăuşe.
Ca o concluzie, este bine să conştientizăm că niciodată nu
suntem de fapt singuri, ci ne aflăm mereu în preajma a
numeroase fiinţe subtile minunate, care sunt gata în orice clipă
să ne susţină şi să ne ajute, căci, aşa după cum se spune în
Talmud, „Fiecare fir de iarbă are un înger (sau spirit al naturii)
care se apleacă asupra lui şi îi spune «Creşte! Creşte!»”
Octombrie 2010 135

As cle pios
Cabinet de medicină naturală
Iaş i, Aleea Nicolina 8 , bl. G5 , ap. 6
Cons ultaţii ş i recomandări de produs e naturale antioxidante,
antitumorale, antiîmbătrânire, bioreg enerative, s timulatoare ale
s intezei de celule s tem, avizate de Minis terul S ănătăţii.
Dr. Ale x andrina Pe tre a te l. 0 7 2 1 7 7 7 3 3 0
● afecţiuni acute ş i cronice – adulţi ş i copii
● afecţiuni tumorale – adulţi ş i copii
Dr. Ge o rg e Vas ile s cu te l. 0 7 2 7 2 2 8 5 8 3
● afecţiuni g inecolog ice
● infertilitatea cuplului
● pos toperator – es tetica plăg ilor
● terapii antiîmbătrânire individualizate

Valeriu Ciupilan – Prod-Cyp SRL; Jan - Cosmin Murguleţ – Victoria Unic SRL; Dr. Nelu Tătaru;
Sponsori: Dr. Alexandrina Petrea; Ciprian Melinte – Genser SRL; Adrian Dominte – Anta 95 SRL;
Ing. Ioan Bordei; Constantin Silimon – Aldelia SRL; Sofia Dancă – Sofia SRL;
Filip Nicoleta – Bicomplex SRL

nr. 14 – revistă cultural ştiinţifică

ffoonnddaattăă:: nnooiieem
mbbrriiee 22000077

Colectivul de redacţie: Referenţi ştiinţifici:

Redactor: Dr. Antonio Sandu (filozofie), prof. dr. ing. Avram D. Tudose (viticultură), dr. Doina Grigoraş
Vicu Merlan (psihologie), dr. ing. Paul Şuşnea (mecanică), dr. George Silvestrovici (medicină generală),
Tehnoredactare: lect. univ. dr. Gabi Voicu (comunicare şi ştiinţe politice), ec. Aurel Cordaş (economie),
Gabriel Folescu ing. Teo Pop (management), Cristian Marcu (grafică).

Colaboratorii acestui număr: Irina Agafiţei, Irina Andoroiu, Angela Anghel, Carmen Angheluş, Adrian Badea, prof. Ion Băbâi,
prof. George Bianu, Sebastian Bohler, prof. Gabriel Brînză, prof. Veronica Brînză, Alina Calancea, Înv. Bahna Carmen,
prof. Costin Clit, prof. Lina Codreanu, Cristian Constantin Ţurcanu, ec. Aurel Cordaş, Mara David, Ana-Maria Dorde,
Valentin Furtună, prof. Gabriel Gheorghe, prof. dr. ing. Virgil Grecu, Ciubotaru Iulian-Marcel, învCorneliu Lazăr, Ioan Marcu,
Cristian Marcu, Valeriu Neştian, prof. Neculai Olariu, Elena Olariu, Neculai I. Onel, Ion N. Oprea, Andra Păun, Lucian Petrescu,
prof. Ştefan Plugaru, Valeriu Popovici Ursu, Dumitru Râpanu, Gică Scarlat, prof. Mircea Strugariu, prof. dr. ing. Avram D. Tudosie,
Corneliu Văleanu

Puteţi citi revista şi pe www.lohanul.lx.ro

Articole noi pot fi trimise la adresa de e-mail: lohanul@gmail.com sau C.P. 51, Huşi, jud. Vaslui, 735100.
Contact tel. 076.1997.505, 0758.94.379 (Vicu Merlan) – 076.104.70.80 (Gabriel Folescu).

Autorii articolelor sunt direct responsabili de conţinutul materialelor trimise.

136 Lohanul nr. 14

Mănăstire din piatra de la Ţîpova, unde s-a

Chiliile antice de la Ţîpova căsătorit Ştefan cel Mare cu Maria Voichiţa

Cascada de la Saharna Nistrul la Ţîpova

Mănăstirea pârcălabului Bosie, Orheiul Vechi