Liliana GURAN-NICA Marilena DRAGOMIR

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
GURAN-NICA, LILIANA
Geografia umană generală / Liliana Guran-Nica,
Marilena Dragomir – Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006
320p.; 20,5 cm.
Bibliogr.
ISBN (10)973-725-728-6
(13)978-973-725-728-4

I. Dragomir, Marilena

911.3(100)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Antonela CARPEN

Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU
Coperta: Marilena BĂLAN
Bun de tipar: 22.12.2006; Coli tipar: 20
Format: 16/61×86
Editura Fundaţiei România de Mâine
Bulevarul Timişoara nr. 58, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
 UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Liliana GURAN-NICA Marilena DRAGOMIR

GEOGRAFIE
UMANĂ GENERALĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006
 CUPRINS

1. Cadrul general al dezvoltării activităţilor umane pe Glob …………. 9

1.1. Locul geografiei umane în cadrul sistemului global al ştiinţelor 9
1.1.1. Definirea geografiei ……………………………………... 9
1.1.2. Evoluţia geografiei ……………………………………… 10
1.1.3. Locul ramurilor geografiei umane în cadrul sistemului
ştiinţelor …………………………………………………. 13
1.1.4. Contribuţia geografiei româneşti în domeniu …………… 17
1.1.5. Principii şi metode utilizate în cercetarea geografică …… 19
1.2. Sistemul socio-economic mondial – sistem teritorial …………. 25
1.2.1. Concepte ………………………………………………… 25
1.2.2. Relaţia dintre componentele sistemului teritorial şi cele
ale sistemului economic ………………………………… 31
1.3. Teorii şi factori de localizare ………………………………….. 34
1.3.1. Spaţiul în economia spaţială şi în geografia economică ... 34
1.3.2. Localizarea geografică a activităţilor şi gândirea econo-
mică spaţială …………………………………………….. 35
1.3.3. Geografia economică în contextul actual al noilor teorii
spaţiale …………………………………………………... 44
1.3.4. Factori de localizare a activităţilor economice ………….. 48
1.4. Cadrul geopolitic al dezvoltării activităţilor umane – harta politică
a lumii …………………………………………………………. 64
1.4.1. Concepte şi terminologie ………………………………... 65
1.4.2. Formarea şi evoluţia teritorială a statelor ……………….. 68
1.4.3. Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei statelor ……………… 70
1.4.4. Evoluţia hărţii politice a lumii …………………………... 72
1.4.5. Criterii de clasificare a statelor ………………………….. 78
1.4.6. Organizaţii internaţionale ……………………………….. 84
1.5. Mediul geografic şi resursele sale ……………………………... 87
1.5.1. Caracteristici generale. Tipuri de resurse naturale ……… 87
1.5.2. Factorii determinanţi ai repartiţiei resurselor …………… 89
1.5.3. Principalele categorii de resurse naturale ……………….. 90

5
 2. Populaţia şi aşezările Terrei ………………………………………... 94
2.1. Populaţia ………………………………………………………. 94
2.1.1. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul
teritorial ………………………………………………… 94
2.1.2. Evoluţia numerică a populaţiei ………………………….. 97
2.1.3. Mişcarea naturală a populaţiei …………………………... 98
2.1.4. Mobilitatea populaţiei …………………………………... 104
2.1.5. Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob ………………… 109
2.1.6. Structurile populaţiei ……………………………………. 112
2.2. Aşezările umane ……………………………………………….. 117
2.2.1. Elemente teoretice ………………………………………. 117
2.2.2. Factori generatori şi de localizare a aşezǎrilor umane ….. 122
2.2.3. Istoricul apariţiei şi evoluţiei aşezărilor umane …………. 125
2.2.4. Tipuri de aşezări umane ………………………………… 127
2.2.5. Sisteme de aşezǎri ………………………………………. 132
3. Elemente de geografie socială şi culturală …………………………. 136
3.1. Sistemul socio-cultural – element component al sistemului
geografic ………………………………………………………. 136
3.2. Structuri de bază ale sistemului social ………………………… 137
3.2.1. Structura internă a grupurilor sociale …………………… 138
3.2.2. Relaţiile dintre grupurile sociale ………………………... 141
3.2.3. Poziţia grupurilor sociale în cadrul societăţii …………… 142
3.3. Spaţiul geografic şi civilizaţia ………………………………… 143
3.3.1. Spaţiu social şi spaţiu cultural …………………………... 143
3.3.2. Segmentarea socială a spaţiului geografic ……………… 149
3.4. Mobilitatea geografică a populaţiei şi spaţiul social …………... 156
3.4.1. Mobilitatea intra-urbană ………………………………… 157
3.4.2. Mişcările migratorii ……………………………………... 159
3.5. Elemente de geografie culturală ………………………………. 159
3.5.1. Forme de comunicare …………………………………… 162
3.5.2. Caracteristici generale ale credinţelor religioase ……….. 167
3.5.3. Religii universale – caracteristici şi răspândire geografică 171
3.5.4. Religii etnice – caracteristici şi răspândire geografică ….. 178
3.5.5. Religiile şi organizarea spaţiului geografic ……………... 181
3.5.6. Impactul globalizării asupra vieţii sociale şi culturale ….. 189
4. Elemente de geografie economică …………………………………. 193
4.1. Dezvoltarea activităţilor agricole pe Glob …………………….. 193
4.1.1. Premisele dezvoltării agriculturii ……………………….. 193
4.1.2. Tipuri de agricultură pe Glob …………………………… 198

6
 4.2. Industria şi dezvoltarea sa teritorială pe Glob ………………… 212
4.2.1. Industria – componentă spaţială majoră a economiei mondiale 212
4.2.2. Industria energetică ……………….…………………….. 219
4.2.3. Tendinţe în evoluţia spaţiilor industriale ………………... 248
4.2.4. Mari regiuni industriale pe Glob ………………………... 253
4.3. Caracteristici ale activităţilor de servicii ……………………… 255
4.3.1. Transporturile şi căile de comunicaţie ………………….. 255
4.3.1.1. Transporturile feroviare ………………………… 257
4.3.1.2. Transporturile rutiere …………………………… 263
4.3.1.3. Transporturile navale …………………………… 267
4.3.1.4. Transporturile aeriene …………………………... 274
4.3.1.5. Transporturile speciale ………………………….. 277
4.3.2. Schimburile economice internaţionale şi investiţiile străine 280
4.3.2.1. Schimburile economice ………………………… 280
4.3.2.2. Investiţiile străine ………………………………. 291
4.3.3. Turismul ………………………………………….……… 297

Bibliografie …………………………………………………………… 316

7
8
 1. CADRUL GENERAL AL DEZVOLTĂRII
ACTIVITĂŢILOR UMANE PE GLOB

1.1. Locul geografiei umane

în cadrul sistemului global al ştiinţelor

1.1.1. Definirea geografiei

Definirea geografiei ca ştiinţă a reprezentat una dintre preocu-
pările de bază ale marilor personalităţi ale geografiei, care au încercat
să delimiteze clar domeniul de studiu al acesteia din dorinţa reală de a
impulsiona dezvoltarea ei şi de a o impune ca una dintre importantele
direcţii de cercetare a realităţilor cu care se confruntă omenirea în prezent.
Între cele mai concludente definiţii concepute de către marii geografi
români se disting cele ale lui Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu şi
George Vâlsan. Este de remarcat acurateţea cu care marele Simion
Mehedinţi definea la începutul secolului trecut această ştiinţă, al cărei
studiu l-a aprofundat la universităţile din Paris, Berlin şi Leipzig. Cu
ocazia primei lecţii ţinute la Universitatea din Bucureşti, în anul 1900,
el caracteriza geografia ca „ştiinţă a Pământului considerat în relaţia
reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punctul de vedere
static (al distribuţiei în spaţiu) cât şi din punctul de vedere dinamic (al
transformării în timp)” (***, 1983, p. 33).
Aceeaşi concepţie sistemică, complexă se regăseşte şi la dis-
cipolii lui Mehedinţi, între aceştia distingându-se în mod deosebit
Vintilă Mihăilescu, care combină gândirea ştiinţifică a precursorului
său cu noile concepţii din şcoala franceză de geografie regională a lui
Paul Vidal del la Blache. Astfel, în lucrarea sa publicată în 1945 şi
intitulată Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă el conchide că
„geografia studiază complexul planetar sau regional, considerat ca
întreg rezultat din îmbinarea şi colaborarea elementelor componente
(aer, apă, uscat, vieţuitoare) sub impulsul forţelor interioare şi exte-
rioare învelişului geosferic”(***, 1983, p. 36).
Reducând la esenţial, dar nepierzând nimic din complexitatea
concepţiei celor doi mari geografi, George Vâlsan, format la rândul
său la şcoala lui Mehedinţi, preciza în cadrul unei conferinţe ţinute la
Vălenii de Munte în luna iulie a anului 1932 că „geografia e, pe scurt,
descrierea Pământului” (în Cucu, 1981).
9
 Odată cu trecerea timpului, se remarcă o creştere a complexităţii
procesului de definire a acestei ştiinţe în contextul aprofundării cerce-
tărilor în toate domeniile de activitate. Astfel, geografia este privită
„nu numai ca ştiinţa care se ocupă cu studiul construcţiei spaţiului şi
modului în care sunt organizate teritoriile, dar şi cea care are în atenţie
locul celor care «fac lumea» în care noi locuim“. Se accentuează în
acest fel nevoia analizei modului „în care oamenii percep lumea şi
schimbările sale, cum angrenajele, mecanismele şi deciziile care le
generează modelează sistemele teritoriale” (Ianoş, 2000, p. 12).
Iată, deci, că această percepţie asupra geografiei creşte în com-
plexitate dar păstrează acelaşi caracter sistemic care se accentuează cu
timpul. Ca şi în cazul altor ştiinţe se apelează la concepţia sistemică cu
privire la mediului în care trăim, concepţie care implică puternice
corelaţii între toate elementele lumii înconjurătoare. Nimic din ceea ce
există în spaţiul terestru nu poate fi separat, izolat. Pământul, la care se
referea Mehedinţi în definiţia sa în urmă cu un secol, este un întreg
alcătuit din elemente şi relaţiile dintre ele, iar existenţa acestor relaţii
determină prezenţa întregului.
Din această perspectivă, în lucrările de specialitate din ţară şi
străinătate s-a lansat o nouă concepţie în domeniul definirii geografiei.
Pornindu-se de la ideea că această ştiinţă este preocupată în mod
evident de studiul tuturor elementelor şi relaţiilor în spaţiu s-a ajuns la
concluzia că, în esenţă, subiectul de studiu al geografiei este sistemul
teritorial conceput ca „ansamblu funcţional, constituit din elemente şi
relaţii, care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune” (Ianoş, 2000,
p. 21). Teritoriul este privit din perspectivă geografică atât ca „suport
necesar existenţei umane”, caz în care este vorba despre funcţiile sale
complexe, cât şi „ca un cadru teoretic, în care se desfăşoară procese
biofizice şi antropice deosebite” născut din interpretarea diferenţierilor
teritoriale prin prisma calităţii locuirii (Ianoş, 2000, p. 21).

1.1.2. Evoluţia geografiei

Deşi percepută ca o ştiinţă a zilelor noastre, apărută şi dezvoltată
într-un secol de puternic avânt ideatic, secolul al XIX-lea, preocupări
din domeniul geografiei s-au remarcat cu foarte mult timp în urmă. O
radiografie corectă a procesului de evoluţie a acestei ştiinţe reliefează
vechimea sa şi etapele parcurse până la momentul actual, de o mare
complexitate structurală şi conceptuală (fig. 1).
10
11
 Din această perspectivă, se poate vorbi despre originile antice
ale geografiei, despre calitatea sa descriptivă la început şi care s-a
menţinut de-a lungul a multe secole, având ca rezultat lucrări ce şi-au
adus contribuţia la cunoaşterea unor noi teritorii cu caracteristicile lor
fizico-geografice, antropice şi economice, şi, în final, la cunoaşterea
întregului spaţiu terestru.
Secolul al XIX-lea reprezintă un moment de cotitură în evoluţia
tuturor ştiinţelor şi implicit a geografiei, care, din acest moment, se
divide în cele două ramuri de bază, Geografia fizică, axată pe studiul
componentelor naturale ale spaţiului şi Geografia umană, numită într-o
primă fază Antropogeografie, preocupată de cunoaşterea componentelor
antropice. Deşi separate, cele două se aflau în strânsă corelaţie, studiile
rezultate abordând elementele de interes propriu prin prisma influ-
enţelor rezultate din comportamentul elementelor celeilalte ramuri. Cu
alte cuvinte, analizele cu privire la mediul natural luau în considerare şi
impactul factorilor antropici, iar cele cu privire la populaţie şi activităţile
sale explicau caracteristicile acestora şi din perspectiva influenţelor
elementelor fizico-geografice.
Odată cu creşterea cantităţii de informaţii şi a complexităţii
cunoaşterii în toate domeniile de activitate, la jumătatea secolului
al XX-lea are loc şi în cadrul geografiei desprinderea unei noi ramuri,
Geografia regională, care nu mai este, ca în prima parte a secolului, o
analiză pe spaţii bine individualizate precum ţările şi continentele.
Această nouă direcţie de studiu „se caracterizează prin individualizarea
unor unităţi geografice relativ omogene din punct de vedere fizionomic
şi funcţional, şi prin analiza integrativă a tuturor componentelor la
nivelul acelor entităţi teritoriale” (Ianoş, 2000, p. 15). Creşterea inte-
resului pentru astfel de studii a dus la integrarea Geografiei regionale în
domeniul Dezvoltării regionale, domeniu de o deosebită importanţă în
prezent, cu atât mai mult cu cât susţine colaborarea diverselor discipline
precum economia, sociologia, urbanismul şi amenajarea teritoriului în
vederea găsirii celor mai bune căi de dezvoltare la nivel regional.
Secolul al XX-lea s-a confruntat, însă, şi cu reale probleme
privind poluarea şi intensa exploatare a mediului natural, astfel încât
acesta se află într-o stare deplorabilă pe mari areale ale Globului. De
aceea, interesul lumii ştiinţifice s-a îndreptat şi spre acest domeniu în
vederea găsirii de soluţii reale pentru rezolvarea problemelor existente.
Geografia s-a raliat, la rândul ei, noilor direcţii de cercetare, rezultatul
fiind apariţia Geografiei mediului sau Geografiei environmentaliste din
punctul de vedere al unor specialişti. Pe fondul interesului crescând
12
pentru problemele mediului natural, cu ocazia unor importante
manifestări internaţionale s-au lansat noi concepte, care scot în evidenţă
dorinţa lumii ştiinţifice de a redirecţiona procesul de dezvoltare. Într-o
primă fază, s-a vorbit foarte mult despre ecodezvoltare, considerată o
dezvoltare care pe termen mediu şi lung să ţină cont de caracterul
limitat al resurselor exploatate. Mai târziu, în deceniul IX începe să se
utilizeze din ce în ce mai frecvent conceptul dezvoltare durabilă, „o
dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite capaci-
tatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi” (Raportul
Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, 1987).
Din punctul de vedere al multor specialişti, drumul pe care
geografia păşeşte în prezent o conduce spre o formă de exprimare mult
mai complexă şi care se materializează din ce în ce mai vizibil în aşa
numita Geografie globală. Problematica de bază a acesteia constă în
interesul crescând faţă de procesele de globalizare şi fragmentare în
plan spaţial şi temporal, faţă de corelaţia indestructibilă, de caracterul
integrator atât pe verticală cât şi pe orizontală al componentelor natu-
rale şi antropice (Ianoş, 2000).

1.1.3. Locul ramurilor geografiei umane

în cadrul sistemului ştiinţelor
Ramură de bază a geografiei, conturată cu personalitatea sa
distinctă la sfârşitul secolului al XIX-lea, geografia umană şi-a orientat
preocupările spre dimensiunea antropică a spaţiului terestru, fără însă a
o separa strict de cea naturală. Deşi la început interesul său faţă de om
ca element al sistemului planetar şi faţă de activităţile sale în cadrul
acestuia a fost unul general, cu timpul s-au conturat ramuri distincte ce
îşi concentrau atenţia fie doar asupra problemelor şi fenomenelor
demografice şi sociale, fie asupra celor ce vizau activităţile economice.
S-au desprins, astfel, ca urmare a creşterii complexităţii problemelor cu
care se confrunta omenirea în secolul al XX-lea dar şi a intensificării
relaţiilor dintre noile ştiinţe apărute în toate domeniile de cercetare,
numeroase direcţii importante de studiu. Geografia populaţiei şi geo-
grafia socială s-au născut la contactul geografiei cu demografia şi
sociologia, geografia aşezărilor umane s-a dezvoltat din relaţiile pe
planul cunoaşterii ştiinţifice cu urbanismul, geografia comportamentală
a apărut la contactul cu psihologia (fig. 2). Acestora li s-a adăugat o
nouă direcţie, care studiază structura şi dimensiunea spaţială a acti-
vităţilor economice ca rezultat al relaţiilor dintre mediu şi societatea
omenească, şi anume geografia economică.
13
14
 Geografia populaţiei este ramura născută din percepţia omului ca
element component al sistemului teritorial, a cărui prezenţă în centrul
acestuia rezultă din capacitatea sa crescândă de a determina profund
evoluţia sistemului. „Relaţia dintre om şi natură devine o relaţie activă,
care relevă în ultimă instanţă funcţia şi funcţionalitatea fiecărui com-
ponent al mediului geografic, al mediului înconjurător în general.
Recunoscând, în mod firesc, factorul uman drept variabilă centrală,
este de la sine înţeles că poziţia şi ponderea celorlalte variabile ale
dezvoltării se raportează la populaţie” (Cucu, 1981, p. 13).
De aceea, subiecte precum evoluţia temporală a populaţiei,
distribuţia şi mobilitatea sa teritorială, analiza diverselor tipuri de
structuri demografice şi a raporturilor cu celelalte elemente ale
sistemului teritorial sunt componente esenţiale ale acestei ramuri a
geografiei şi formează la rândul lor un adevărat sistem de cunoaştere.
Geografia aşezărilor umane se dezvoltă în strânsă corelaţie cu
cea a populaţiei, reflectând şi mai bine distribuţia spaţială a acesteia,
concentrarea ei teritorială în raport de relaţiile pe care le dezvoltă cu
mediul natural. Studiază modul de viaţă a omului, felul în care acesta
îşi organizează teritoriul pe care desfăşoară activitatea şi care se
conturează sub forma aşezărilor urbane şi rurale.
La rândul său un subsistem al geografiei umane, geografia
aşezărilor analizează caracteristicile acestora atât din perspectiva
configuraţiei lor spaţiale ca entităţi în sine şi ca sisteme teritoriale, cât
şi din cea a funcţionalităţii lor economice şi a impactului asupra com-
portamentului uman.
Geografia economică este „o ştiinţă activă, dinamică, având
menirea de a înregistra şi explica modificările intervenite în structura
şi funcţionalitatea comportamentelor spaţiului geografic, în calitatea
mediului geografic” (Velcea, Ungureanu, 1993, p. 10-11). Ea participă
la cunoaşterea şi soluţionarea unor probleme de importanţă majoră ale
omenirii precum inventarierea şi valorificarea resurselor naturale,
evoluţia demografică şi realizarea siguranţei alimentare a populaţiei în
creştere permanentă, organizarea spaţială a tuturor activităţilor economice,
optimizarea teritorială a circuitului producţietransportconsum etc.
Este, în esenţă, ştiinţa care „aduce în atenţie aspectele economico-
geografice ale marilor domenii ale producţiei materiale (industria şi
agricultura), precum şi acelea ale circulaţiei şi consumului (căile de
comunicaţie şi transporturile, legăturile economice externe şi turismul),
legăturile strânse în domeniul diviziunii teritoriale a muncii” (Leţea,
Ungureanu, 1979, p. 8).
15
 Complexitatea şi caracterul sistemic al geografiei economice sunt
oglindite în marea varietate a subramurilor sale şi în strânsele relaţii
dintre acestea (fig. 3). Astfel, fiecare subramură studiază elemente distincte
ale sistemului economico-teritorial în marea lor diversitate, dimensiunea
spaţială a acestora şi, mai ales, relaţiile ce se stabilesc între ele, care le
determină să funcţioneze ca un întreg în cadrul sistemului planetar.
În acest sens, perceperea corectă a caracteristicilor diverselor
ramuri industriale nu se poate face fără o bună cunoaştere a
caracteristicilor resurselor energetice, minerale, umane, a diversităţii
acestora şi disparităţilor în repartiţia lor spaţială. Tot astfel, trăsăturile
specifice ale activităţilor agricole nu pot fi înţelese în adevărata lor
complexitate decât cunoscând factorii fizico-geografici (naturali) şi pe
cei socio-economici (demografici şi tehnologici), care le determină
direct sau indirect. Nu mai puţin importante sunt problemele pe care le
studiază geografia transporturilor şi care oferă importante informaţii
celorlalte ramuri, fără de care nu se poate înţelege localizarea spaţială
a diverselor activităţi economice.

Geografia
resurselor Geografia
industriei

Geografia
agriculturii

GEOGRAFIE
ECONOMICĂ Geografia
transporturilor

Geografia
schimburilor
Geografia economice
turismului

Fig. 3. Ramurile geografiei economice

16
 Toate acestea reliefează faptul că geografia umană este o ştiinţă ce
s-a dezvoltat ca un sistem în sine la contactul dintre numeroasele ramuri
ale geografiei, dar şi dintre acestea şi alte ştiinţe cognitive. De aceea, o
bună înţelegere şi cunoaştere a problemelor pe care le studiază necesită
un intens proces de informare şi corelare a informaţiilor din diverse
domenii de studiu. Rezultatele constau în imagini complexe, sistemice,
care oferă datele necesare înţelegerii lumii contemporane.

1.1.4. Contribuţia geografiei româneşti

în domeniu
Interesul geografilor români faţă de antropogeografie, aşa cum
era numită la început geografia umană şi economică, s-a remarcat încă
din primii ani ai secolului al XX-lea, când tânăra Societate Geografică
Română sprijinea apariţia studiilor cu privire la resursele naturale,
economice şi demografice alături de cele referitoare la condiţiile
fizico-geografice ale ţării. Fundamentele teoretice şi metodologice ale
acestei ramuri au fost puse, însă, de Simion Mehedinţi, pe de o parte
în lucrările sale privind geografia comparată după K. Ritter şi
O. Peschel (1901), stepa românească din punct de vedere antropo-
geografic (1904), obiectul şi sarcinile antropogeografiei (1904), iar pe
de altă parte prin orientarea pe care o dă Seminarului de geografie.
Multe alte lucrări ale sale dovedesc interesul pe care marele geograf
l-a avut faţă de antropogeografie (***, 1983).
Mulţi dintre elevii săi au preluat şi continuat drumul deschis de
Mehedinţi în acest domeniu. Al. Dimitrescu-Aldem a publicat, în 1909,
un studiu cu privire la răspândirea populaţiei în Moldova şi mai târziu,
în 1912, un altul asupra rolului României în tranzitul sud-est european.
George Vâlsan a realizat în aceeaşi perioadă studiul asupra unei etape
din popularea Ţării Româneşti, iar Vintilă Mihăilescu a aprofundat
cercetările în domeniul geografiei urbane cu privire la oraşul Bucureşti.
Multe alte lucrări s-au orientat spre probleme din domeniul geografiei
sociale (Un proiect de geografie socială a României, V. A. Urechia,
1902), a geografiei aşezărilor omeneşti (V. Mihăilescu realizează în
1927 prima tipologie a satelor din România după fizionomie, formă,
textură şi structură) a geografiei industriei (Localizarea industriilor în
România – Studiu de geografiei economică, Şt. D. Popescu, 1905) etc.
(***, 1983).
17
 Alte studii au abordat aspecte privind gruparea şi dispersia
aşezărilor rurale […], distribuţia pe altitudine a acestora […], aşezările
de altitudine […], dezvoltarea industrială a satelor […], metodologia
stabilirii potenţialului economic al aşezărilor rurale […].
În geografia populaţiei precumpănesc problemele privind evo-
luţia repartiţiei teritoriale şi structura acesteia […], specificul mişcării
migratorii interne […], atât la scară naţională, cît mai ales în cadrul
diferitelor unităţi teritoriale, unele aspecte de geografie aplicată […], la
care se adaugă şi hărţi de profil, ca de exemplu cea a mobilităţii
populaţiei şi a forţei de muncă din Atlasul R. S. România (1978).
În cadrul geografiei economice s-a realizat trecerea de la faza
descriptiv cantitativă de început la analiza complexă a factorilor care
determină dezvoltarea şi structura teritorială a ramurilor economiei
naţionale, precum şi a implicaţiilor în modificarea peisajului geografic.
Geografia industriei a devenit o direcţie reprezentativă în cerce-
tarea geografică, în concordanţă cu mutaţiile profunde intervenite în
structura şi repartiţia teritorială a acestei activităţi cu efecte directe în
dezvoltarea altor ramuri ale economiei. Atenţia se îndreaptă prioritar
spre problemele de tipologie şi regionare a industriei în ansamblu sau pe
ramuri, precizându-se, cu acest prilej, conţinutul unor categorii taxono-
mice: regiunea, nodul sau gruparea, centrul industrial, zona funcţională
industrial-urbană, platforma industrială etc. […].
Au fost abordate, totodată, aspecte ale structurii regionale a
industriei […], ale raportului dintre industrializare, urbanizare şi mediu
înconjurător […] sau ale diferitelor ramuri […] ş.a. Problemele geo-
grafice ale industriei au o largă reflectare în numeroase studii regionale,
ca şi în hărţile din Atlasul R. S. România (1977–1978).
După 1960 se remarcă o diversificare şi accentuare a preocupărilor
în toate ramurile geografiei umane şi economice, sub influenţa cerinţelor
practicii sociale, ale amenajării şi sistematizării teritoriale. […]
În cadrul geografiei umane o dezvoltare importantă o are geografia
urbană. Pe fondul numeroaselor studii consacrate mai tuturor oraşelor se
evidenţiază primele clasificări funcţionale ale acestora […]. Se realizează
prima sinteză asupra oraşelor României […], urmată de lucrări de
geografie urbană cu profil regional […], sinteze asupra unor grupări
urbane […], hărţi de profil […].
În geografia rurală a fost elaborat conceptul de „complex rural“,
privit ca o realitate social-teritorială, în care vatra, moşia, populaţia şi
activităţile acesteia trebuie analizate în strânsă corelaţie. Prima
clasificare funcţională a aşezărilor rurale […] a fost urmată de aplicări la
nivel regional […].
Geografia agriculturii şi utilizării terenurilor a cunoscut de
asemenea o amplă dezvoltare în ultimele decenii, principalele probleme
abordate referindu-se la utilizarea terenurilor […], la forţa de muncă în
18
 agricultură […], la dezvoltarea diferitelor ramuri agricole […], la
formarea şi funcţionalitatea zonelor periurbane […], la modernizarea
agriculturii şi îmbunătăţirile funciare […]. S-au abordat problemele
tipologiei agricole […], elaborându-se şi un studiu de sinteză asupra
geografiei agriculturii din România. […]
Studiile de geografie a căilor de comunicaţii şi transporturilor, deşi
mai reduse numeric, cuprind aspecte privind evoluţia, dinamica şi structura
traficului de mărfuri şi călători, legăturile economice, ariile şi centrele de
convergenţă a transporturilor, un loc principal deţinând studiile consacrate
transporturilor maritim şi fluvial […], celor feroviare […] etc.
Geografia turismului s-a dezvoltat ca ramură interdisciplinară în
raport direct cu intensificarea valorificării potenţialului turistic natural şi
social-cultural al României, o contribuţie importantă revenind colocviilor
naţionale organizate periodic de Institutul de geografie şi Institutul de
economia comerţului interior şi a turismului, începând din 1968, în urma
cărora au fost publicate trei volume de lucrări. Printre problemele abordate
sînt de menţionat cele privind regionarea turistică […], turismul internaţional
[…], tipurile de localităţi turistice […], dezvoltarea turismului în profil
regional […] (Geografia României I. Geografia fizică, 1983, p. 44-45).

Importante lucrări au apărut în ultimele două decenii ale

secolului trecut dar şi în primii ani ai acestui secol. Numeroase sunt
cele referitoare la geografia populaţiei şi aşezărilor lumii şi la
geografia economică mondială, care oferă studenţilor geografi, dar şi
celor ce îmbrăţişează alte domenii de studiu, precum cel economic,
informaţii bogate cu privire la tendinţele actuale de evoluţie a
societăţii la nivel mondial, la noile caracteristici ale acesteia, la
potenţialul de dezvoltare al diverselor regiuni ale Globului. De
asemenea, literatura geografică românească s-a îmbogăţit cu studii
privind evoluţia economiei româneşti în perioada de tranziţie, lucrări
esenţiale pentru înţelegerea problemelor cu care se confruntă
societatea românească în ultimii ani şi care sunt deosebit de utile în
vederea realizării de programe de dezvoltare viabile în viitor.

1.1.5. Principii şi metode utilizate în cercetarea geografică

Ca toate celelalte ştiinţe moderne ale zilelor noastre, de-a lungul
evoluţiei sale complexe, geografia şi-a dezvoltat o metodologie de
lucru bazată pe principii şi metode comune tuturor ştiinţelor sau spe-
cifice acestui domeniu de studiu.
Acest sistem teoretico-metodologic se compune din principii,
reprezentând elementele teoretice fundamentale, pe baza şi în jurul
19
cărora se dezvoltă o serie de metode de lucru, ce oferă posibilitatea
cunoaşterii şi înţelegerii modului în care funcţionează sistemul teri-
torial în marea sa complexitate.
Cele mai importante principii ce stau la baza cunoaşterii geo-
grafice, utilizate inevitabil în activităţile de cercetare ale specialiştilor
din domeniu sunt: principiul repartiţiei spaţiale, cel al integrării
geografice şi principiul cauzalităţii. Ca metode importante de lucru în
geografie menţionăm: metoda inductiv-deductivă, metoda analizei şi
sintezei, metoda istorică, metoda cartografică, metoda statistico-
matematică şi metoda modelelor.
Principiul repartiţiei spaţiale, numit în literatura geografică şi al
extensiunii, al suprafeţei sau al arealului, este specific geografiei, a
fost creat şi utilizat pentru prima dată în studiile din acest domeniu,
exprimă esenţa sa, cea a distribuţiei teritoriale a tuturor elementelor şi
fenomenelor globale. Pe baza acestui principiu, „se urmăreşte în
primul rând stabilirea masei elementelor componente sau a celor
dominante, precum şi zonalitatea şi intra sau azonalitatea geografică”
(Coteţ, Nedelcu, 1976, p. 12). În cadrul geografiei umane se regăseşte
frecvent principiul repartiţiei spaţiale în analizele efectuate cu privire
la distribuţia pe suprafaţa Globului a diverselor elemente şi fenomene
socio-economice. Acesta este, în esenţă, punctul de întâlnire a
geografiei cu economia, cel care a dat naştere la două ştiinţe înrudite,
geografia economică şi economia spaţială.
În strânsă relaţie cu acest principiu se află metoda cartografică,
la rândul său o metodă specifică geografiei, chiar dacă în prezent este
utilizată de numeroase alte ştiinţe. Constă în cartarea elementelor,
proceselor şi fenomenelor de diverse categorii având ca rezultat
hărţile. Harta, reprezentare în plan orizontal, generalizată şi micşorată
a suprafeţei terestre este un instrument esenţial al geografiei cu
ajutorul căruia studiile oferă informaţii complexe şi concrete cu privire
la fenomenele analizate. Geografia umană utilizează permanent
această metodă, venind astfel în ajutorul cunoaşterii şi completând
studiile realizate în domeniul sociologiei, demografiei, economiei etc.
Numeroase sunt exemplele de hărţi ale populaţiei, aşezărilor umane,
ale activităţilor industriale, agricole, ale transporturilor, turismului,
construite, cele mai multe dintre ele, pe un suport specific geografiei
umane şi anume harta administrativ-teritorială la nivel naţional şi harta
politică a lumii, la nivel mondial. Aceasta din urmă, prin ea însăşi,
este un bun exemplu de materializare a principiului repartiţiei spaţiale
prezentând distribuţia şi extensiunea areală a ţărilor lumii (fig. 4).
20
21
 Toate lucrările de geografie umană cuprind numeroase repre-
zentări cartografice care sunt pe de o parte un important suport vizual
al informaţiilor cuprinse în studiile respective dar, în acelaşi timp, le
completează pe acestea, deţinând la rândul lor un bogat conţinut
ideatic. Pe de altă parte, cercetarea economico-geografică, având la
bază ideea de spaţialitate a fenomenelor şi proceselor, nu se poate lipsi
de hartă, care oferă însăşi imaginea dezvoltării în spaţiu a acestora.
Principiul integrării geografice, introdus de Karl Ritter, aduce
geografiei un plus de profunzime în procesul său de cunoaştere. Aşa
cum Vintilă Mihăilescu preciza în 1968, studiile geografice nu pot face
abstracţie de corelaţiile sau conexiunile dintre elementele complexului
în aria sau ariile teritoriale respective, de locul pe care îl ocupă spaţiul,
de rolul pe care îl joacă fiecare element în complex. Astfel, „integrarea
geografică se realizează atât de la parte la întreg, adică de la regional la
general, prima furnizând datele concrete necesare generalizării, cât şi în
sens invers, deoarece studiul legităţilor generale ale dezvoltării şi
repartiţiei geografice a fenomenelor se referă tot timpul la unităţile
teritoriale în cadrul cărora se conturează aceste fenomene” ( p. 143).
Este de la sine înţeles faptul că aceste conexiuni se referă în esenţă
la o relaţie pe verticală între elementele sistemului geografic, în speţă a
celui economico-mondial (fig. 5).

MACRO-
TERITORIAL
(GENERAL)

MICRO-
TERITORIAL
(PARTICULAR)

Fig. 5. Corelaţia dintre nivelurile micro-

şi macroteritorial ale sistemului geografic
22
 Toate analizele realizate la nivel macroteritorial, şi anume
nivelul economiei mondiale, se bazează pe studii efectuate la nivel
microteritorial, cel al economiilor naţionale şi invers. Se remarcă,
astfel, faptul că orice disfuncţionalitate în procesele socio-economice
ale statelor determină reacţii în economia mondială şi, de asemenea,
crizele sau creşterile economice globale influenţează benefic sau
negativ diverse regiuni sau state ale lumii.
Localizarea geografică a caracteristicilor demografice şi a
activităţilor economice devine în acest fel dependentă nu doar de
potenţialul local, ci şi de direcţiile de evoluţie ale proceselor socio-
economice la nivel mondial, mai ales în contextul tendinţelor de
globalizare actuale.
O interesantă imagine a rolului pe care îl joacă principiul
integrării în cunoaşterea economico-geografică este cea redată de
G. Erdeli şi colaboratori în lucrarea Geografie economică mondială:
„… zona funcţională se integrează într-un centru industrial, acesta se
integrează într-o unitate taxonomică superioară a regionării industriei
– grupare sau regiune industrială – regiunea fiind integrată la rândul ei
în complexul economiei naţionale care la rându-i poate fi integrat şi să
facă parte din sistemul economic mondial” (p. 10).
Metode specifice principiului integrării geografice sunt metoda
inductiv-deductivă şi cea a analizei şi sintezei. Ambele rezultă, în
esenţă, din îmbinarea a câte două metode distincte dar strâns corelate.
În primul caz, este vorba despre una dintre cele mai vechi metode
utilizate încă din antichitate, compusă din metoda inductivă care
implică cunoaşterea realităţii prin studiul singularului, inducând
„recompunerea pe baza deducţiilor logice ale generalului” şi cea
deductivă ce porneşte prin deducţie logică de la aspectele generale
spre cele singulare. În al doilea caz este vorba despre una dintre cele
mai utilizate metode în geografie, ce îmbină analiza, constând în
descompunerea elementelor, proceselor şi fenomenelor în vederea
cunoaşterii lor în profunzime, cu sinteza, care reintegrează părţile,
recompunând sistemele iniţial descompuse.
Astfel, pentru înţelegerea caracteristicilor sistemului economic
mondial este necesară cunoaşterea şi clasificarea în amănunţime a
tuturor subsistemelor integrate lui şi anume a regiunilor sau grupărilor
industriale, a centrelor industriale şi implicit a zonelor funcţionale.
După o astfel de analiză, prin inducţie se realizează sinteza, imaginea
mai clară a întregului, a economiei mondiale, ce poate oferi prin
23
deducţie informaţii utile cunoaşterii elementelor sale componente şi
anume ramurile industriale, sistemul de transport şi telecomunicaţii,
activităţile agricole de la nivelul global până la cel local.
Principiul cauzalităţii, utilizat pentru prima dată în studiile sale
de către Al. von Humboldt a reprezentat un pas înainte în procesul de
evoluţie a geografiei ca ştiinţă. Preluat din domeniul filozofiei, acest
principiu oferă cercetării geografice o bază solidă în încercarea sa de a
explica dimensiunea spaţială a proceselor şi fenomenelor naturale şi
socio-economice, dezvoltarea lor corelativă în cadrul sistemului
terestru. Relaţiile dintre elemente, procese şi fenomene se conturează
ca o „materializare” a strânsei interdependenţe dintre cele două noţiuni
fundamentale: cauza şi efectul (fig. 6). Astfel, orice proces sau
fenomen se poate constitui în cauză sau efect al altui proces sau
fenomen, rezultatul fiind o continuă înlănţuire a acestora.

CAUZĂ EFECT

Fig. 6. Corelaţia cauză – efect

Studiilor de geografie umană le este indispensabil un astfel de

principiu ce oferă posibilitatea înţelegerii aprofundate şi corecte a evo-
luţiei tuturor elementelor componente ale sistemului socio-economic.
Procesul actual de reorientare spaţială a unor activităţi are drept cauze
fenomene şi procese naturale, politice, sociale şi economice ce
compun întreaga evoluţie istorică a Terrei şi va determina la rândul
său o nouă configuraţie spaţială.
Una dintre metodele utilizate permanent în cercetarea geografică
şi care se corelează perfect cu principiul cauzalităţii este metoda
24
istorică ce oferă studiilor geografice dimensiunea temporală. Evoluţia
istorică a componentelor sistemului economico-geografic se constituie
într-o corelaţie continuă cauză – efect. „Aşa, de exemplu, analiza
economico-geografică a unei mari zone de concentrare industrială, în
prezent nu poate fi făcută fără analiza mai întâi a factorilor care au
determinat apariţia şi dezvoltarea în acea regiune a unui nucleu
industrial (resursele de materii prime şi energetice, resursele de forţă
de muncă, infrastructură de transporturi etc.), fără înregistrarea
fiecărui moment al dezvoltării acestuia până la forma actuală. Pentru
ca mai apoi, pe baza datelor înregistrate să se poată elabora modele de
dezvoltare în viitor a acestei regiuni” (Erdeli şi colab., 2000, p. 12).
Indispensabilă geografiei umane este şi metoda statistico-
matematică care îi oferă acesteia o bază ştiinţifică reală. Astfel,
studiile se ancorează profund în realitate, dimensiunea lor cantitativă
susţinând-o pe cea pur teoretică. O altă metodă modernă, cea a
modelelor vine să completeze bogatul sistem teoretico-metodologic al
geografiei prin „imitarea materială sau mentală a unui sistem ce există
în realitate”, „prin construirea specială de analogii cu care sunt
reproduse principiile organizării şi funcţionării acestuia” (Erdeli şi
colab., 2000, p. 12). Implică realizarea de modele fizice, grafice,
matematice, care lărgesc drumul înţelegerii realităţii. O variantă şi în
acelaşi timp suportul material al metodei modelelor este metoda
experimentală, prin care procesele şi fenomenele reale sunt reproduse
într-un spaţiu artificial în vederea studierii lor în condiţii alternative.

1.2. Sistemul socio-economic mondial – sistem teritorial

1.2.1. Concepte
Pentru o mai bună înţelegerea a problemelor cu care se confruntă
societatea mondială în prezent, pentru cunoaşterea în profunzime a
structurii sale actuale toate studiile moderne abordează subiectul din
perspectivă sistemică. Geografia nu face excepţie de la această regulă,
pornind în analizele realizate cu privire la activităţile economice de la
relaţia ce se stabileşte între cele două concepte: sistem teritorial – sistem
socio-economic.
Conceptul de sistem teritorial nu este nou în geografie ci repre-
zintă o altă treaptă în interpretarea realităţii înconjurătoare. Abordarea
25
sistemică a apărut odată cu amplificarea problemelor cu care se
confruntau toate domeniile ştiinţifice, odată cu relevarea relaţiilor de
interdependenţă existente între toate elementele studiate până la un
moment dat ca entităţi independente. În geografie apare, astfel,
conceptul de geosistem care „vizează deci tocmai îmbinarea tuturor
elementelor sistemului natural, ale sferei economice şi demografice […]
într-un tot unitar, riguros delimitat teritorial” (Cucu, 1981, p. 9). Se
sublinia necesitatea studierii în ansamblu a elementelor din teritoriu şi,
cu precădere, a relaţiilor dintre ele nu doar pentru a înţelege ci şi pentru
a putea prognoza comportamentul, evoluţia lor temporală şi spaţială.
Conceptul de sistem teritorial vine, astfel, să accentueze această
idee. Este considerat un „ansamblu funcţional, constituit din elemente
şi relaţii, care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune” (Ianoş,
2000, p. 21) şi reprezintă, în esenţă, obiectul de studiu al geografiei, ca
urmare a faptului că abordarea sistemică se realizează în spaţiu, terito-
rial. Teritoriul este pentru orice sistem studiat un suport al existenţei,
al evoluţiei şi, pe de altă parte, un cadru teoretic pentru desfăşurarea
tuturor proceselor mediului natural şi antropic. În concluzie, „sistemul
teritorial este esenţial în definirea unui anumit tip de dezvoltare
teritorială, care are în vedere atingerea unor finalităţi de ordin social-
economic şi cultural” (Ianoş, 2000, p. 21).
Înţelegerea structurii interne şi a funcţionalităţii sistemului
teritorial reprezintă punctul de plecare pentru analiza realităţii în sine.
Este un pas esenţial în procesul de studiere a diverselor areale ce com-
pun spaţiul terestru, o teoretizare a caracteristicilor specifice acestora.
Cunoaşterea structurii sistemului teritorial se realizează pe diverse
niveluri de analiză: macroscară, mezoscară, microscară. Primul este
nivelul de referinţă maxim, cel mai complex, care însumează totalitatea
celorlalte două niveluri şi care se caracterizează printr-un grad mare de
heterogenitate. Din această perspectivă putem vorbi despre un sistem
teritorial global, mondial. Cel de al doilea nivel vizează spaţiile
intermediare, de o complexitate medie în raport cu nivelul superior şi
care se integrează organic în acesta. Astfel de sisteme teritoriale pot fi
considerate arealele continentale dar şi cele regionale din cadrul lor. La
nivel de microscară se află sistemele teritoriale naţionale şi cele locale,
care, cu mult mai simple, se integrează şi le alcătuiesc pe cele supe-
rioare (fig. 7).
26
 macroteritorial

macro

mezo

mezoteritorial

microteritorial
micro

Fig. 7. Nivelurile de abordare analitică a sistemului teritorial

„Raportul dintre aceste categorii spaţiale este de integrare

succesivă, încât marile unităţi funcţionale ale unui teritoriu reflectă
însuşiri noi, care nu se regăsesc la nivelele inferioare. Organizarea de
ansamblu a unui teritoriu necesită analiza pe nivele ierarhice ale rea-
lităţii, după care prin operaţiuni de agregare (dezagregare) funcţională
pot rezulta unităţi viabile pentru o dezvoltare de perspectivă” (Ianoş,
2000, p. 37).
Aşa cum reiese din definiţie, sistemul teritorial este alcătuit din
elemente şi relaţiile dintre ele. Elementele componente sunt atât cele
naturale, care constituie în esenţă mediul natural sau subsistemul
teritorial pur natural, cât şi cele social-economice ce formează
subsistemul teritorial antropic. Ambele, aflate într-o permanentă
interacţiune atât ca subdiviziuni ale întregului sistem cât şi prin
intermediul propriilor elemente componente, reprezintă nivelul macro-
structural. Fiecare subsistem menţionat este la rândul său alcătuit din
subsisteme specifice aflate într-o strânsă corelaţie. Astfel, macro-
sistemul teritorial pur natural este format din 6 subsisteme majore
între care relaţiile de interdependenţă au o specificitate anume (fig. 8).
Orice areal de pe suprafaţa terestră se caracterizează printr-un relief cu
anumite caracteristici şi printr-un climat care este întotdeauna
determinat de amplasarea teritoriului respectiv pe Glob. Relaţiile care
se stabilesc între relief şi climat sunt reciproce, relieful determinând
clima locală prin altitudine şi expoziţia versanţilor, iar clima
favorizând modificările geomorfologice ale suprafeţei terestre în
27
primul rând prin eroziune pluvială. Astfel de relaţii de reciprocitate se
stabilesc între toate subsistemele componente, rezultatul fiind un
sistem teritorial unic, irepetabil spaţial şi temporal.

Fig. 8. Structura macro-sistemului teritorial pur natural

(după Ianoş, 2000)

Macro-sistemul teritorial antropic este alcătuit la rândul său din

subsisteme socio-economice: populaţie, aşezări umane, activităţi eco-
nomice, comportamentul comunitar, fiecare conturându-şi un mediu
specific. Relaţiile dintre ele sunt mult mai dinamice şi se dezvoltă
activ în jurul macro-sistemului natural de care sunt dependente şi pe
28
care îl influenţează intens (fig.9). Populaţia este elementul primordial,
esenţial al sistemului antropic, cea care determină şi configurează
toate celelalte subsisteme şi care nu poate exista la rândul său fără
acestea. Mediul economic se naşte din activităţile populaţiei cu care se
află, astfel, într-o permanentă interdependenţă. Îi oferă acesteia hrana,
serviciile şi veniturile necesare existenţei şi se aprovizionează cu forţa
de muncă de care este direct dependent. O strânsă corelaţie se reali-
zează între economie şi mediul natural în care se dezvoltă, preluând de
la acesta resursele ce îi asigură existenţa, modificându-i puternic
caracteristicile printr-un proces intens de antropizare.

Fig. 9. Interrelaţiile dintr-un sistem teritorial puternic antropizat

(după Ianoş, 2000)
29
 Sistemul economic se dovedeşte, astfel, a fi o componentă
importantă a sistemului teritorial, un subsistem antropic al acestuia,
alcătuit dintr-un număr însemnat de elemente şi relaţiile dintre ele. În
acest sens, fiecare tip de activitate, fiecare ramură economică sunt, la
rândul lor, subsisteme interdependente (fig. 10). Activităţile agricole
sau cele industriale se constituie în elemente componente ale acestor
ramuri economice, există şi se dezvoltă nu doar prin propriile eforturi
ci mai ales prin relaţiile ce se stabilesc între ele. De asemenea,
esenţiale sunt conexiunile pe care le dezvoltă cu activităţi din alte
ramuri ale sistemului economic. De exemplu, cultura plantelor repre-
zintă o importantă sursă de materie primă pentru industria alimentară
şi, la rândul său, se aprovizionează din industrie cu produsele chimice
şi utilajele necesare lucrărilor agricole. Multe astfel de corelaţii se
stabilesc între toate activităţile economice, în marea lor majoritate
fiind susţinute de infrastructura de transport şi telecomunicaţii, baza
materială a sistemului de conexiuni.

Fig. 10. Sistemul economic – subsisteme şi relaţii

30
 La nivel mondial sistemul economic este deosebit de complex ca
urmare a faptului că se dezvoltă pe aproape întreaga suprafaţă terestră,
extrem de diversificată din toate punctele de vedere. În acest context,
dificultatea cunoaşterii şi înţelegerii structurii şi caracteristicilor sale
este accentuată şi nu poate fi depăşită decât printr-o abordare sistemică.

1.2.2. Relaţia dintre componentele sistemului teritorial

şi cele ale sistemului economic
O înţelegere corectă a dimensiunii sistemice şi spaţiale a economiei
mondiale implică abordarea corelativă a celor două noţiuni menţionate
anterior şi anume sistemul teritorial şi sistemul economic. În lucrarea
sa Sisteme teritoriale, I. Ianoş reliefează una dintre caracteristicile
conceptului respectiv. „Similar altor entităţi spaţiale, sistemul teritorial
reprezintă un spaţiu limitat, unde reciclarea resurselor se desfăşoară pe
mai multe nivele trofice, prin intermediul a numeroşi agenţi. Aceştia,
utilizând simultan şi succesiv procesele compatibile existente, introduc
în circuite mai lungi sau mai scurte diverse produse utilizabile” (p. 35).
Astfel, este conturată imaginea complexă a sistemului teritorial
ale cărui elemente componente sunt prezentate sintetic ca resurse, agenţi,
procese, produse şi niveluri trofice şi se află în relaţii permanente de
interconexiune.
Această abordare poate fi reluată în planul analizei sistemului
economic, ca element component al sistemului teritorial, ceea ce ar
reprezenta o transpunere la un alt nivel a imaginii deja create (fig. 11).
Sistemul economic are dimensiunea sa spaţială, prezintă limite terito-
riale induse atât de caracteristicile fizico-geografice cât şi de cele socio-
economice. Există prin reciclarea propriilor resurse prin intermediul
nivelurilor trofice, care reprezintă în esenţă ansambluri de procese. Aşa
se poate explica consumul permanent în interiorul sistemului economic
de resurse precum cele energetice (cărbuni, petrol, gaze naturale, energie
electrică etc.), minerale (feroase şi neferoase), agricole (vegetale şi
animale), informaţie etc. Elementele active în cadrul sistemului, agenţii,
sunt întreprinderile din toate domeniile (agricol, industrial, de servicii)
şi de toate categoriile (mici, mijlocii, mari, multinaţionale), care acţio-
nează la toate nivelurile, de la cel local până la cel global. Acestea
reciclează resursele, transformându-le în produse (industriale, agricole)
care, la rândul lor, devin resurse pentru alţi agenţi. Întreprinderile,
agenţi ai sistemului economic desfăşoară diverse activităţi, reprezentând
în esenţă procesele imanente sistemului. Numărul şi diversitatea
31
acestora este deosebit de mare, ele putând fi grupate în categorii precum
activităţile de exploatare a resurselor, cele industriale, de prelucrare,
cele agricole şi cele de servicii. Toate se află într-o permanentă relaţionare
dând naştere nivelurilor trofice de tipul tehnotrofiei şi nootrofiei. În cea
de a doua categorie intră procese precum amenajarea, planificarea,
finanţarea şi dezvoltarea, fără de care economia nu poate exista.

Sistem teritorial Sistem economic

Resurse
Resurse energetice, minerale,
agricole, informaţie

Întreprinderi
Agenţi industriale, agrilocle, de
servicii

Activităţi
Procese industriale, agricole, de
servicii

Produse şi servicii
Produse industriale, agricole,
de transport

Tehnotrofia
stocarea, canalizarea, calificarea
forţei de muncă, construcţia,
urbanizarea

Niveluri trofice
Nootrofia
amenajarea, planificarea,
finanţarea, dezvoltarea

Fig. 11.

32
 O astfel de analiză se poate aplica la orice nivel. Complexitatea ei
este cu atât mai mare cu cât nivelul este mai înalt. Numărul elementelor
componente ale sistemului economic global este mult mai mare ca, de
altfel, şi diversitatea lor. Pe plan mondial vom regăsi toată gama de
resurse localizate şi grupate în raport de condiţiile fizico-geografice dar
şi de cele socio-economice. În raport de poziţia lor pe Glob şi de modul
şi intensitatea exploatării se conturează localizarea agenţilor economici,
care desfăşoară activităţi specifice şi creează produsele necesare
continuării procesului productiv. La nivel microteritorial, sistemul se
reproduce întocmai, dar complexitatea sa este mai redusă şi reflectă
specificul locului. Aşa apar regiuni caracterizate prin economii prepon-
derent agricole iar altele cu profil industrial. Fiecare dintre acestea sunt
rezultatele ofertei mediului şi funcţionează cu elemente şi procese
specifice. Analiza lor va scoate în evidenţă asemănarea rezultată din
tiparul sistemic (elementele şi relaţiile dintre acestea) dar şi deosebirile
la nivelul fiecărui element şi proces (în regiunile agricole funcţionează
preponderent întreprinderi agricole, care exploatează şi prelucrează
resursele vegetale şi animale ale mediului; în regiunile industriale
predomină întreprinderile industriale a căror producţie se bazează pe
resurse variate – energetice, minerale, agricole – şi al căror out-put este
foarte diversificat).
Din perspectiva analizei fizionomice a sistemului teritorial se
naşte imaginea reală a acestuia şi implicit cea a sistemului economic.
De aceea, se au în vedere marile componente: natura, omul, societatea,
construcţiile şi recipienţii, reţelele. Mediul natural este suport al eco-
nomiei mondiale, un suport fizic ce oferă resursele necesare existenţei
sale. Omul este elementul activ (forţă de muncă), organizatoric
(planificare, administrare), creativ (informaţie) fără de care economia
ar fi o noţiune lipsită de substanţă. Societatea reprezintă cadrul în care
economia îşi desfăşoară activitatea, prin intermediul căreia se
dezvoltă. Construcţiile şi recipienţii sunt formele care asigură spaţii de
stocare, adăpost, loc de muncă, iar reţelele sunt structurile şi tehnicile
de transfer a resurselor, produselor, informaţiilor etc. Toate acestea se
materializează în peisaje ce variază extrem de mult pe suprafaţa Terrei
deşi componentele de bază rămân aceleaşi.

33
 1.3. Teorii şi factori de localizare

Orice studiu cu privire la sistemul socio–economic trebuie să

abordeze şi dimensiunea spaţială a acestuia. Fără o astfel de analiză
imaginea creată poate fi considerată imaterială, ireală, atâta timp cât
materialitatea lumii în care trăim implică spaţialitate şi temporalitate.
Din acest punct de vedere, activităţile umane reprezintă acţiuni rezultate
din efortul indivizilor, al societăţii în vederea obţinerii de avantaje în
relaţie cu mediul şi cu ea însăşi, acţiuni care se desfăşoară într-un spaţiu
delimitat şi într-un anumit interval de timp. Având în vedere toate
acestea, studiile realizate pe teme socio–economice trebuie să aibă la
bază o temeinică teoretizare şi metode de analiză bine conturate.

1.3.1. Spaţiul în economia spaţială

şi în geografia economică
Apărută din nevoia completării studiilor economice cu elemente
noi, necesare găsirii unor răspunsuri veridice la întrebări din ce în ce
mai dificile, rezultate din permanenta creştere a complexităţii sistemului
economic mondial, economia spaţială este o ştiinţă aflată în zona de
interferenţă a economiei şi geografiei. La baza sa stau teoriile econo-
mice cu finalitate spaţială, şi anume cele ale lui Von Thünen şi Weber,
ce au adus ca element esenţial în analiză, spaţiul. Prin prisma acestei
ştiinţe relativ noi, spaţiul este perceput sub două aspecte: ca un ansamblu
de locuri separate prin distanţă şi ca suport al activităţilor. Dimensiunea
spaţială inclusă în analizele economice determină un element esenţial al
acestora, şi anume nivelul preţurilor care este direct influenţat de
cheltuielile de transport ce „afectează nu numai preţurile de pe piaţă, ci
şi locaţia condiţiilor favorabile producţiei” (Blaug, 1992, p. 650).
Această nouă tendinţă de abordare bivalentă a problemelor a
făcut posibilă în continuare fuzionarea teoriilor de localizare cu noi
teorii economice ca de exemplu teoria neo-clasică a producţiei. Odată
realizată această fuziune, de către A. Predöhl (1955), apoi de către
W. Isard (1956) şi L. N. Moses (1958), s-a urmărit generalizarea şi
permanentizarea relaţiei. Drept rezultat, s-a remarcat pe parcurs o
dezvoltare a demersului economiei spaţiale prin prisma unor noi teorii
având la bază structura caracteristică teoriei neo-clasice: teoria micro-
economică a localizării producătorului şi mai târziu a consumatorului,
teoria echilibrului spaţial (structurarea ariilor de piaţă pentru acelaşi
produs într-un spaţiu global dat), teoria echilibrului general (definiţia
condiţiilor de echilibru a unui sistem interdependent de localizări).
34
 Toate aceste teorii specifice economiei spaţiale se confruntă,
însă, cu unele limite în ceea ce priveşte raportul ce se stabileşte între
spaţiul economic şi cel geografic. În demersul lor, acestea pornesc de
la necesitatea de a descoperi, sub aparenţa unei fragmentări a spaţiului
geografic, principiile ordinii, care permit reconstituirea inteligibilului.
În acest scop, ele elimină mare parte din caracteristicile geografice ale
spaţiului, cu scopul de a le reintroduce ca obiecte economice. Metoda
constă în adoptarea unui spaţiu geografic abstract, în cadrul căruia o
logică ipotetică va trasa o reţea de sub-structuri. Acest spaţiu dat se
caracterizează printr-un număr de proprietăţi (omogenitate, izotropie,
continuitate), care permit utilizarea unor structuri matematice simple.
Astfel, deşi teoriile îşi propun să creeze imagini plauzibile, peisajele
rezultate nu sunt reale. De aceea, s-a simţit nevoia unei reintroduceri
de elemente variabile, care deformând modelele teoretice, permit
aproximarea realităţii. Astfel de încercări au făcut economiştii
începând cu Weber până la Lösch şi Von Böventer. Dar nucleul iniţial
de abstractizare este atât de redus, iar spaţiul real atât de variat încât
nu se poate introduce în mod repetat realul în teorie, fără să se
afecteze nu numai coerenţa modelului, dar şi scopul său.
În contrast cu economia spaţială, geografia economică consideră
spaţiul ca element central, fundamental al sistemului complex, care
este economia mondială. Acesta nu poate fi eliminat din analizele
economice, varietatea sa deosebită şi marea sa complexitate dând
personalitate structurilor economice. Pentru geografi spaţiul nu este un
simplu ansamblu de locuri separate prin distanţă. El implică conexiuni,
transformându-se la rândul său într-un sistem. Aceste conexiuni tre-
buie determinate pentru a înţelege evoluţia economică. De asemenea,
el nu este un simplu suport pentru activităţi. Geografii îl consideră un
element activ ce suferă influenţe din partea altor elemente, dar la
rândul său le determină prin personalitatea sa.

1.3.2. Localizarea geografică a activităţilor

şi gândirea economică spaţială
În istoria relaţiei ce s-a stabilit între gândirea economică şi cea
spaţială se disting trei etape importante:
a) Prima etapă coincide cu procesul de formare a economiei
politice începând cu Adam Smith şi derulându-se de-a lungul secolelor
XVI-XVIII. Gândirea economică a acelei epoci s-a dovedit favorabilă
integrării factorului spaţial în studiul formării şi circulaţiei valorilor.
35
 În acest sens, în 1755 economistul Richard Cantillon, considerat
precursorul analizei de localizare a activităţilor economice, a schiţat în
lucrarea sa Essai sur la nature du commerce en général o teorie pornind
de la repartiţia populaţiei şi a activităţilor ei, studiind astfel ariile de
populare, situarea lor, mărimea şi zonele lor de atracţie. Scopul analizei
era acela de a face economii la transport, element cu un rol deosebit de
important în evoluţia acestor arii. Cantillon lansa încă din acea perioadă
ideea existenţei unor pieţe de desfacere de diferite mărimi, în funcţie de
intensitatea relaţiilor comerciale dintre oraşe şi sate. Aceste relaţii erau
la rândul lor determinate de transporturi, astfel încât preţurile de pe
pieţele urbane influenţau repartiţia culturilor în jurul oraşelor.
b) O a doua etapă începe cu strălucitul economist englez David
Ricardo şi se desfăşoară de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Este
perioada în care se elimină preocupările spaţiale din analiza teoretică,
singura excepţie făcând-o prin lucrările sale economistul german
Johann Heinrich von Thünen (1780-1850).
În lucrarea Statul izolat apărută
la Hamburg în 1826, el a stabilit,
printr-un efort deosebit de abstractizare,
unele principii generale, ce explică
localizarea culturilor şi delimitarea
ariilor de piaţă dând naştere astfel
teoriei localizării activităţilor agricole.
Demersul său ştiinţific porneşte de la
stabilirea unor postulate, necesare pentru
a putea realiza o schemă teoretică. Astfel,
spaţiul în teoria lui Thünen este unul
simplificat: un teritoriu agrar perfect
omogen, o câmpie uniformă, continuă
şi izolată, dotată cu facilităţi de comu-
nicare echivalente în toate direcţiile, în
centrul său aflându-se un oraş care reprezintă piaţa de desfacere a
produselor agricole. Într-un astfel de spaţiu izolat şi uniform autorul
încearcă să reliefeze principiile care determină reducerea la minimum
a costului transportului şi, implicit, maximizarea rentei funciare, a
profitului. Altfel spus, „scopul nume-roaselor sale idei abstracte era să
izoleze cheltuielile de transport, ca funcţie liniară a distanţei, de toţi
36
ceilalţi factori care influenţează locaţia producţiei agricole şi modul de
utilizare a terenului, cum ar fi: clima, topografia, calitatea solului,
cererea locuitorilor de la oraş, calitatea managementului fermelor,
tehnologia pregătirii hranei, mijloacele de transport din dotare etc.
(Blaug, 1992, p. 651)”. Astfel rezultă în jurul pieţei mai multe zone de
cultură sub forma unor areale concentrice (fig. 12). Regula generală
este aceea că, cu cât distanţa faţă de oraşul central creşte cu atât preţul
terenurilor şi intensitatea culturilor scad. Rezultă de aici ideea că pe
terenurile scumpe din apropierea pieţei de desfacere trebuie amplasate
culturi intensive. Excepţie de la această regulă fac doar culturile
voluminoase sau cele perisabile al căror transport pune probleme.
Aceasta a fost prima aplicare a metodei izoliniilor, metodă ce ulterior
va fi dezvoltată şi intens utilizată.

Localitatea centrală

Agricultură intensivă/creşterea
intensivă a animalelor

Silvicultură

Cultura extensivă a cerealelor

Creşterea extensivă a animalelor

Fig. 12. Teoria localizării activităţilor agricole a lui Thünen

Mai târziu, economistul german, simţind nevoia apropierii de

realitate a teoriei sale, a introdus noi elemente spaţiale, care determinau
distorsiuni importante. Aşadar, a luat în considerare o cale navigabilă,
prezenţa mai multor localităţi în locul uneia singure, a ţinut cont de
ponderea inegală a fiscalităţii, de variaţia fertilităţii solului, ş.a.m.d.
Aceste elemente au accentuat caracterul spaţial al teoriei, crescându-i
inevitabil valoarea.
c) A treia perioadă reintegrează spaţiul ca obiect al analizei dar
într-un mod care îl particularizează. La începutul secolului al XX-lea,
37
între anii 1920-1940, ramuri ale economiei politice specializate în
studii spaţiale se dovedesc a susţine teorii economice, în care ele-
mentele centrale sunt la origine aspaţiale.
Una dintre aceste teorii este
cea a economistului german Alfred
Weber (1868-1958), veritabilă teorie
a localizării industriei. Aceasta este
considerată „proiecţia economiei pure
în domeniul spaţial“ şi propune, ca
şi teoria lui Thünen, un demers
deductiv bazat pe un anumit număr
de postulate: spaţiul omogen (câmpie
uniformă), resurse şi pieţe cu locali-
zare cunoscută, cost al transportului
proporţional cu distanţa (funcţie
liniară a greutăţii şi distanţei), forţa
de muncă în cantităţi nelimitate şi
cu salariu constant, uzinele industriale
produc un singur produs. Scopul
teoriei fiind minimizarea costurilor totale de transport ale intrărilor şi
ieşirilor şi maximizarea profiturilor, concluzia la care autorul ajunge
este aceea că întreprinderea se instalează în spaţiile favorabile din
acest punct de vedere.
Drumul spre respectiva concluzie este reprezentat de o analiză în
trei etape. Prima etapă constă în stabilirea punctului din spaţiu în care
costul transportului este optim, utilizând metoda triunghiurilor de
localizare. În a doua etapă, Weber şi-a propus să analizeze
distorsiunile create în modelul respectiv de atracţia exercitată de către
centrele cu forţă de muncă avantajoasă, utilizând ca instrument de
lucru un indice al costului muncii. În ultima fază Weber conchide că,
în acest spaţiu economico-geografic, în care îşi plasează demersul,
există două tipuri de forţe, de aglomerare şi de dezaglomerare, care
determină repartiţia industriei. Aceste forţe se materializează prin
economii de aglomerare şi economii de dezaglomerare, sursa
conceptelor moderne economii externe şi dezeconomii externe.

38
 În construcţia teoriei sale Weber a luat în considerare patru
categorii de materii prime: „omniprezente” (materii prime întâlnite
pretutindeni), „materiale localizate” (obţinute dintr-un singur loc),
„materiale pure” (a căror greutate intră în totalitate în cea a produsului
finit), „materii brute” (a căror greutate se pierde integral sau parţial în
procesul de prelucrare). De asemenea, a utilizat doi coeficienţi tehnici:
„indicatorul material” (raportul dintre greutatea materialelor localizate
şi greutatea produsului finit) şi „greutatea locaţională” (greutatea totală
care trebuie transportată între toate punctele locaţionale date, exprimată
per tonă de produs finit, având valoarea unu, plus indicatorul mate-
rialului). „Dacă procesul productiv determină un câştig în greutate,
indicatorul de material este mai mic decât unu, iar greutatea locaţională
este mai mare decât unitatea, şi, prin urmare, locaţia uzinei este
îndreptată spre punctele de consum” (fig. 13).

Fig. 13. Cazul creşterii în greutate

„Pe de altă parte, dacă procesul productiv conduce la pierderea

greutăţii, indicatorul de material este mai mare decât unitatea, greutatea
locaţională este mai mare decât doi şi uzina este orientată către locaţiile
unde sunt depozitate materiile prime” (fig. 14).

Fig. 14. Cazul scăderii în greutate

39
 „Când cheltuielile cu forţa de muncă variază, amplasarea uzinei
deviază de la direcţia de transport şi devine o pierdere de bază în raport
cu mărimea «coeficienţilor forţei de muncă» – alt termen tehnic
weberian – raportul dintre cheltuielile cu forţa de muncă per tonă de
produs şi greutatea totală atât a intrărilor cât şi a ieşirilor transportate.
În plus, la cheltuielile de transport şi cu forţa de muncă se adaugă
economiile acumulate sub formula economiilor interne, cheltuielile de
marketing, ale apropierii de industriile auxiliare şi forţei de muncă mai
ieftine, care creează tendinţa de grupare a uzinelor în centrele urbane.
Tendinţa de centralizare este totuşi compensată de lipsa de aglo-
merare a efectelor rentelor mai înalte în centrele congestionate”.
„În maniera reală a lui Thünen şi Launhardt, Weber prezintă
analiza sa ca o teorie «pură» a locaţiei, adică, independentă de factorii
instituţionali specifici, cum ar fi: diferenţele între ratele dobânzii, ratele
de asigurări, taxele, calitatea managementului etc., precum şi factorii
generali ca: clima şi topografia. În acest sens, el arată că ea este
aplicabilă la orice tip de economie atâta timp cât concurenţa perfectă şi
comportamentul de maximalizare a profitului domină” (Blaug, 1992,
p. 661).

Pe baza teoriei localizării industriale a lui Weber (1909), s-a

construit ulterior o teorie spaţială a echilibrului general walrasian
dezvoltată în timp de către A. Lösch (1940), W. Isard (1956),
A. Lefeber (1959), E. Von Böventer (1966). Teoria localizării agricole
a lui Von Thünen, perfecţionată de Lösch, Dunn şi Isard a fost
continuată după al doilea război mondial cu teoria spaţiului rezidenţial
urban, dezvoltată de L. Wingo, W. Alonso şi R. F. Muth. Această
şcoală de economie spaţială, în care spaţiul este înţeles ca suprafaţă şi
distanţă de parcurs, a contribuit împreună cu alte teorii mai vechi la
fondarea economiei urbane ca ramură particulară. Recunoaşterea
existenţei dezechilibrelor regionale, după al doilea război mondial, a
impulsionat dezvoltarea unor studii de economie regională şi a unei
problematici teoretice diverse, dintre care se distinge contribuţia lui
F. Perroux la conceptualizarea spaţiului. În sfârşit, odată cu inde-
pendenţa teritoriilor coloniale şi renaşterea lor naţională, se distruge
acea egalitate transparentă a raporturilor internaţionale postulate de
teoria comerţului internaţional, impunând revenirea teoriei dinamice a
inegalităţii, cea care dă importanţa necesară schemelor spaţiale
40
(centru/periferie). Astfel, s-au pus bazele utilizării metodelor neoclasice
de analiză economică, mai ales privind alegerea locului optim de
amplasare a producţiei şi organizarea fluxurilor de transport.

În retrospectivă, este evident că teoria clasică a locaţiei a căpătat

«sa raison d’être» nu numai pe seama presupunerii funcţiilor liniare de
producţie, care separă deciziile de producţie de cele ale amplasării în
spaţiu, ci şi pe seama noţiunii de funcţii liniare de transport, care
servesc la egalarea distanţei fizice cu distanţa în sensul economic al
cuvântului. […]. Toţi factorii locaţionali pot fi grupaţi în trei categorii:
(1) costuri de transport şi alte cheltuieli de transfer care variază mai
mult sau mai puţin regulat în raport cu distanţa faţă de orice punct dat
de referinţă; (2) costuri asociate cu forţa de muncă, energia, apa, taxele,
asigurările, dobânda, clima, topografia şi mediul politic, care, deşi
stabile din punct de vedere geografic, nu variază sistematic în raport cu
distanţa faţă de orice punct dat de referinţă; şi (3) economiile generale
aglomerate şi lipsite de aglomeraţie, a căror acţiune este independentă
de locaţie. Numai primul dintre aceşti trei factori reflectă regularitatea
repartizării spaţiale a activităţilor economice şi, în timp ce toţi aceştia
sînt pretabili la analiza formală, numai primul ne permite generalizări
semnificative şi puternice. Odată ce acestea sînt cunoscute, se elimină
presupunerea că ratele de transport sînt strict proporţionale cu greutatea
şi distanţa în toate direcţiile de-a lungul rutelor aeriene funcţiilor liniare
de transport şi micşorarea ponderii costurilor cheltuielilor de transport
în cheltuielile totale dorite ale produsului, au contribuit mai mult decât
orice la decesul efectiv al teoriei clasice a locaţiei” (Blaug, 1992,
p. 661).

O a doua teorie deosebit de importantă este cea a locului central

dezvoltată de geograful german Walter Christaller în deceniul patru al
secolului trecut (1933) şi aprofundată de economistul Auguste Lösch
în anii ce au urmat celui de al doilea război mondial.
Teoria a fost construită pe baza unor postulate simple,
renunţându-se la elemente ce ar fi putut complica prea mult demersul
ştiinţific: spaţiul geografic este perfect omogen, dorinţa de mărire a
profitului este generală, preţurile sunt aceleaşi în cazul tuturor agen-
ţilor economici, costul transportului creşte proporţional cu distanţa,
consumatorul frecventând punctul de vânzare cel mai apropiat, există
economii la scară, implicând scăderea costului mediu al unui produs
odată cu creşterea producţiei.
41
 a) b)

c)

Fig. 15. Dezvoltarea teoriei locului central. Apariţia ierarhiei

în reţeaua de locuri centrale: a) aşezări mici, sate; b) aşezări medii;
c) aşezări mari, centre urbane (după Gilg, 1985)

Acest model consideră că funcţia majoră a aşezării este aceea de

piaţă sau centru de servicii. De aceea, cea mai importantă variabilă nu
este mărimea demografică ci poziţia sa centrală, care poate fi măsurată
prin două concepte: „pragul demografic” sau minimum de populaţie
necesar pentru ca un produs sau serviciu sǎ poatǎ fi vândut profitabil
şi „rangul produsului” sau distanţa maximǎ la care populaţia se
deplaseazǎ pentru achiziţionarea unui produs sau a unui serviciu (Gilg,
1985, p. 48). De aici rezultă că fiecare loc central va deservi o supra-
faţă circulară, dar, datorită unei acoperiri incomplete a spaţiului prin
cercuri, modelul a devenit unul hexagonal (fig. 15).
Cele două concepte variază în funcţie de bunurile sau serviciile
existente, variaţie care în realitate este continuă. Pe baza observaţiilor
empirice efectuate în sudul Germaniei, caracterizată printr-o densitate
a populaţiei de 60 loc/kmp, Christaller a reuşit să dezvolte concepţia
42
teoretică a unei ierarhii pe şapte niveluri a aşezărilor umane, în care
acestea şi arealul lor de piaţă hexagonal se vor reuni la intervale
regulate. Nivelurile erau delimitate prin praguri, determinând o divi-
ziune a aşezărilor după mărime şi capacitatea lor de a oferi bunuri şi
servicii. La baza ierarhiei a aşezat satul, locul central care exercită
funcţii elementare şi a cărui arie de influenţă este cea mai mică.
Pentru ca modelul să se apropie de realitate s-a apelat la noi
elemente ale spaţiului concret. Astfel, căile de comunicaţie determină
o distribuire de tip liniar a aglomeraţiilor şi a zonelor lor de deservire,
iar funcţia de centru administrativ, pe care o au unele oraşe, măreşte
puterea lor de influenţă. Christaller a stabilit astfel încă două principii,
cel al rolului transporturilor şi cel al organizării administrative, care,
combinate cu cel al aprovizionării, creează o imagine complexă a
reţelei reale de aşezări umane.
O concepţie asemănătoare despre organizarea spaţiului o are şi
August Lösch, modelul său urmărind o aranjare în spaţiu a ariilor de
piaţă. Hexagonul a fost considerat şi de către Lösch aria elementară şi
forma economică optimală. Modelul acesta alveolar a putut fi com-
pletat ulterior prin trasarea în jurul punctului central a altor hexagoane,
ceea ce a determinat creşterea dimensiunilor reţelelor hexagonale şi
organizarea lor în „sisteme de reţele”, ce se grupau în jurul unor oraşe
mari. Mai multe sisteme formau „regiuni economice” şi apoi „reţele
de sisteme”, care păstrau forma hexagonală. Acestei ierarhii a ariilor
de piaţă îi corespunde şi o ierarhie a centrelor urbane.
La rândul său Lösch şi-a propus să reconstituie spaţiul concret
prin introducerea în raţionament a unor factori reali, care perturbă
schema ideală. Aceşti factori sunt de natură economică (diferenţe
spaţiale de preţ, de produse, de tarife de transport), fizico-geografică
(diferenţe de fertilitate a solului, facilităţi de acces variate), de natură
umană şi politică (existenţa frontierelor ca obstacol în calea mobilităţii
factorilor de producţie şi a produselor). S-a obţinut, astfel, un peisaj
economic destul de îndepărtat de modelul abstract.
Confruntarea „teoriei locului central” cu realitatea este totuşi
dificilă, deoarece nu se pot găsi oriunde condiţii corespunzând pe deplin
postulatelor enunţate. Totuşi, cu adăugările făcute ulterior, aceasta a
putut fi aplicată şi verificată cu succes chiar de către Lösch, în Iowa,
unul dintre statele americane cel mai apropiat de omogenitatea spaţială
postulată de teorie. În Franţa, Daniel Noin, a observat, de asemenea, o
bună corespondenţă între teorie şi realitate. Deşi acestei teorii i s-au
43
adus multe critici în timp, ea stă la baza a numeroase modele actuale de
localizare, ca de exemplu modelele de interacţiune spaţială, şi are
marele avantaj de a fi o teorie globală, ce încearcă să explice echilibrul
general (Guran, 1994).

1.3.3. Geografia economică în contextul actual

al noilor teorii spaţiale
Sfârşitul deceniului al şaptelea şi începutul celui de al optulea au
reprezentat în geografia economică momentul unei importante
schimbări. S-a produs trecerea de la analizele tradiţionale, bazate pe
teoria neoclasică a localizării industriale a lui Weber, la cercetări
privind fundamentele geografice ale sistemelor de producţie şi ale
relaţiilor dintre firme şi alte structuri capitaliste precum statul şi forţa
de muncă. „Aceste direcţii ale cercetării geografice au reîmprospătat
geografia economică, mărind, în acelaşi timp, şi importanţa înţele-
gerii geografiei ca element component al sistemului ştiinţelor sociale
în general” (Scott, Storper, 1992, p. 6).
Iată trei dintre cele mai noi perspective teoretice în domeniu:
• Teoria post-fordistă a specializării flexibile
• Teoria reglării
• Analiza reţelei
Primele două direcţii de analiză oferă idei interesante în legătură
cu schimbările contemporane şi dezvoltarea regională din cadrul
societăţilor capitaliste. În acelaşi timp, ele urmăresc să redea imaginea
istorică şi spaţială specifică a peisajului economic global format din
structuri sociale şi sisteme economice diferite.
Din punctul de vedere al celei de a treia perspective firma (între-
prinderea), ca element de bază în organizarea producţiei capitaliste,
poate fi revigorată numai prin analiza relaţiilor din reţea. De asemenea,
doar prin înţelegerea sistemelor culturale, şi anume a „actorilor” sociali
din grupuri de reţele asemănătoare, se pot rezolva problemele apărute
prin impunerea primelor două teorii la realităţile economice din dife-
ritele puncte ale economiei globale.
Teoria post-fordistă a specializării flexibile se concentrează,
în esenţă, pe analiza modificărilor structurale din economia capitalistă
mondială şi a condiţiilor ce conduc la schimbările episodice din aceste
structuri, denumite în cadrul geografiei economice „sisteme tehnolo-
gico-instituţionale”, deoarece modificările respective produc profunde
44
transformări în organizarea tehnologică, socială, economică şi
teritorială a producţiei.
Sistemul de producţie fordist a dominat economia mondială de la
începutul secolului al XX-lea până la sfârşitul deceniului şapte şi înce-
putul celui de al optulea şi a reprezentat momentul naşterii economiei de
larg consum, a producţiei de masă materializate prin întreprinderi mari
şi foarte mari. Teoria post-fordistă a specializării flexibile postulează că,
în perioada imediat următoare, regimul de acumulare de tip fordist a
început să fie înlocuit cu noul tip de acumulare flexibilă ca mod
dominant de activitate în economia capitalistă.
Noul regim de producţie de tip flexibil şi sistemele asociate lui
reprezintă „forme de producţie caracterizate printr-o deosebită capa-
citate de înlocuire a unui proces sau unui produs cu altele şi de a creşte
sau a reduce rapid producţia fără a afecta puternic nivelurile de
eficienţă” (Storper, Scott, 1989, p. 24).
Pe baza acestei teorii se dezvoltă o nouă geografie a complexelor
de producţie flexibilă. Procesul iniţial de formare a acestor complexe
este cunoscut sub denumirea de „comutativitate spaţială”, care creează
imaginea unor noi posibilităţi de localizare datorită apariţiei noilor
tehnologii, tipuri de relaţii şi necesităţi de forţă de muncă şi datorită
„continuei erodări a capacităţii productive a organizării teritoriale din
anumite zone cu posibilă refacere în altele” (Swyngedouwn, 1992,
p. 423). Procesul de comutativitate spaţială este însoţit de „comutativitatea
socială”, prin care relaţiile de muncă şi cele sociale se reorganizează în
favoarea noilor formaţiuni teritoriale. Impactul acestor procese comple-
mentare de „comutativitate socio-spaţială” se manifestă prin apariţia
noilor spaţii industriale şi complexe teritoriale de producţie. La jumă-
tatea anilor '80 „au apărut o serie de noi spaţii industriale şi se conturau
importante centre alternative de acumulare capitalistă, bazate pe o
puternică diviziune socială a muncii, proliferarea întreprinderilor mici şi
mijlocii şi o accentuată reaglomerare a producţiei” (Scott, 1988, p. 4).
Tendinţele teritoriale ale acestor noi spaţii industriale sunt deosebit de
interesante pentru geografii economişti şi pentru specialiştii în plani-
ficarea urbană. Noile forme teritoriale pot fi exprimate în termeni
precum complexe industriale, lanţuri industriale (industrie orizontală) şi
districte industriale. A. J. Scott defineşte districtul industrial ca pe „o
reţea localizată de producători integraţi într-o diviziune socială a muncii
şi într-o relaţie indispensabilă cu piaţa locală a forţei de muncă” (Scott,
1992, p. 266).
45
 Una dintre cele mai penetrante şi influente teoretizări ale
structurilor economice de bază şi ale mecanismelor de schimbare
istorică şi economică este cunoscută drept teoria franceză a reglării.
Ea reprezintă „o riguroasă dar nedeterminantă enumerare de faze ale
dezvoltării capitalismului, care lasă câmp liber diversităţii istorice şi
naţionale” (Hirst, Zeitlin, 1992, p. 84).
Scheletul teoriei reglării se conturează pe trei concepte de bază
şi anume: capitalismul ca structură a societăţii, regimul de acumulare,
modul de reglare socială (MRS).
Aceste trei concepte sunt complementare, împreună dând o
explicaţie clară a schimbărilor istorice din capitalism. Din punctul de
vedere al teoriei reglării capitalismul este un mod de producţie
distinct. În cadrul său există tendinţe de evoluţie spre crize, datorită
permanentei contradicţii dintre forţele componente. Aceste crize
trebuie rezolvate pentru ca sistemul să supravieţuiască. În urma lor şi a
acţiunilor întreprinse de către agenţii sociali (organizaţii de afaceri) şi
de către instituţii (politici guvernamentale) se dezvoltă noi forme
socio-economice. Fiecare criză rezolvată cu succes conduce la o
anumită fază de dezvoltare. În această fază regimul de acumulare se
află într-o relaţie de echilibru pe termen lung cu consumul. Teoria
reglării stabileşte două tipuri de regimuri de acumulare: unul intensiv
şi altul extensiv. Pe toată durata secolului al XX-lea, în perioada
fordistă şi într-o oarecare măsură în cea post-fordistă, dominant a fost
regimul de acumulare extensiv.
Orice tip de acumulare necesită o schemă coerentă de reproducţie
socială şi instituţională, ceea ce reprezintă un anumit mod de reglare
socială (MRS). Acesta se defineşte ca fiind „un organism de reguli
interne, instituţii, firme, reţele şi procese sociale, care materializează şi
susţin regimul de acumulare” (Yeung, 1994, p. 468). De asemenea,
modul de reglare socială „conţine toate mecanismele care adaptează
comportamentul contradictoriu şi conflictual al indivizilor la principiile
colective ale regimului de acumulare” (Lipietz, 1992, p. 2).
Ideea centrală a teoriei reglării este aceea că, o perioadă de
inovaţie tehnologică şi dezvoltare economică susţinută poate fi pre-
lungită doar dacă regimul de acumulare se află într-o strânsă colaborare
cu modul de reglare socială adecvat. Cele două categorii abstracte sunt
dependente una de alta şi se susţin reciproc. Capitalismul ar suferi crize
structurale importante dacă una dintre cele două ar fi distrusă. Este
necesar ca principalii actori sociali şi instituţionali să facă anumite
46
modificări prin hotărâri strategice şi luptă politică, pentru a reface
echilibrul modului de producţie capitalist.
Primele lucrări geografice care vizau analize ale reţelelor au
reprezentat studii privind industria orizontală şi sistemele industriale.
Principalul punct slab al acestora constă în tendiţa de concentrare asupra
unei singure faţete a relaţiilor complexe dintre firme (ex. numărul
angajaţilor) şi, pe de altă parte, în abordarea separată a întreprinderilor
industriale mari faţă de cele mici.
Pentru înlăturarea acestor lipsuri la începutul deceniului nouă a
fost lansat modelul segmentării activităţilor, bazat în demersul său pe
analiza întreprinderii ca unitate etalon. S-au determinat atunci trei
posibile direcţii de analiză a modului de organizare a industriei şi a
reţelelor de afaceri:
• analiza „structurii organizatorice” şi a „puterii intraorga-
nizatorice”; structura organizatorică diferă, din punct de
vedere funcţional, între departamente şi subunităţi; „puterea
intraorganizatorică” se traduce prin termeni precum autori-
tatea şi poziţia în cadrul firmei;
• mediul instituţional şi reţeaua de relaţii la nivelul „puterii
interorganizatorice”: mediul instituţional este reprezentat de
instituţii concurenţionale, cooperatoare şi regulatorii, cu care
firma trebuie să intre în interacţiune pentru a putea
supravieţui; „puterea interorganizatorică” variază în funcţie
de controlul şi accesul firmei la resurse;
• centralitatea domeniului şi a mediului de afaceri; domeniul
sau contextul în care funcţionează o afacere se compune din
agregate sociale precum guvernele, consumatorii şi diferite
grupări specifice mediului.
Modelul segmentării activităţilor stipulează că, în timp ce marile
firme ocupă un segment al sistemului industrial, firmele mai mici
ocupă alt segment. Această situaţie se modifică în timp datorită ten-
dinţei de transferare a firmelor dintr-un segment în altul. Altfel spus,
modelul segmentării se concentrează asupra legăturilor asimetrice
dintre diferitele segmente ale reţelei de afaceri. De asemenea, se
construiesc relaţii inegale la nivelul puterii (conducerii) între diferite
segmente, inegalitate determinată de accesul diferit la resursele
limitate. Astfel, se creează posibilitatea deosebirii marilor corporaţii
de firmele mici, dând naştere unor reţele de dependenţă între membrii
centrali şi cei periferici. Segmentul organizaţiilor mari cuprinde
47
corporaţii şi firme multinaţionale, în timp ce segmentul firmelor mici
este format din întreprinderi mari de importanţă naţională, intermediari
şi firme fără o activitate importantă. Factorii majori, care determină o
astfel de segmentare a sectorului industrial şi a reţelelor de afaceri,
sunt mărimea şi accesul la resurse.
La sfârşitul anilor ’80 s-a constatat o creştere a interesului în cadrul
geografiei economice pentru reţelele de „relaţii interorganizatorice”
(între firme). Atenţia s-a concentrat asupra fenomenului ca un întreg,
ceea ce a permis descoperirea unor relaţii mai puţin vizibile. Se pune de
data aceasta accentul pe forma de tip reţea din cadrul organizării
industriale. Studiile privind analiza reţelelor în cadrul geografiei econo-
mice au drept scop revitalizarea unui aspect neglijat până acum, şi
anume organizarea industrială în spaţiu.

1.3.4. Factori de localizare

ai activităţilor economice
Studiul dinamicii geografice a evoluţiei activităţilor economice
implică în mod necesar analiza motivaţiilor de localizare. De aceea,
cunoaşterea şi interpretarea factorilor ce determină luarea deciziei de
amplasare a acestora apar ca fundamentale.
O activitate economică este viabilă atunci când localizarea ei se
dovedeşte a fi corectă. Termenul acesta generic poate fi abordat din
două perspective. Pe de o parte se poate vorbi despre o localizare în
cadrul sistemului economic, ceea ce înseamnă amplasarea într-un
domeniu de activitate, într-o ramură anume sau într-o reţea de acti-
vităţi economice iar pe de altă parte este vorba şi despre o localizare
spaţială, ceea ce implică o abordare pur geografică.
Geografia este ştiinţa care evidenţiază diferenţele existente între
areale: unele sunt mai bogate în resurse sau posedă o putere mai mare
de atracţie faţă de altele, respectiv pot fi favorabile unor activităţi
economice specifice sau pot fi puncte de concentrare pentru comerţ şi
comunicaţii. Aceste avantaje se datorează unor factori geografici,
reprezentaţi fie de caracteristici abstracte ale spaţiului (distanţă, acce-
sibilitate, mărime), fie de trăsături complexe ale suprafeţei terestre.
Pe de altă parte se poate vorbi şi despre factori ce nu sunt strict
geografici şi care determină o localizare avantajoasă. Aceştia includ
determinanţi economici, politici şi culturali, ce sunt consideraţi factori
indirect geografici datorită imposibilităţii abordării lor în afara spaţiului.
48
 Acest tip de analiză este necesar deoarece nici unul dintre
factorii de localizare a activităţilor economice nu se poate sustrage
elementului spaţiu. De asemenea, geografia cercetează elementele în
interdependenţă unele cu altele, căutând răspunsuri cu privire la
cauzele ce determină evoluţia lor.
În funcţie de importanţa sau forţa cu care factorii de localizare
geografici sau indirect geografici determină amplasarea în spaţiu a
activităţilor umane s-a recurs la următoarea clasificare:
• factori generali, ce afectează localizarea la nivel interna-
ţional şi regional şi care sunt utilizaţi deopotrivă de către
economişti şi geografi;
• factori speciali, ce determină amplasarea şi evoluţia acti-
vităţilor la nivel local, studiaţi în special de geografi.

Factori generali
Contextul economic mondial. Economia mondială a ultimelor
decenii cunoaşte un proces profund de transformare în cadrul căruia
modificările sunt calitative şi sunt definite prin expresii precum eco-
nomie şi integrare globală, concepţie globală, globalizarea pieţelor,
integrarea crescândă a economiei mondiale, interdependenţă economică
şi internaţională crescândă.
Două fenomene stau la baza integrării crescânde a economiei
mondiale. Unul este de natură tehnologică şi constă în progresul
exploziv în ceea ce priveşte viteza şi eficacitatea comunicaţiilor şi
transporturilor internaţionale, concomitent cu reducerea costurilor
reale ale acestora. Celălalt este de natură economică şi este reprezentat
de reducerea sau înlăturarea barierelor naturale în faţa fluxurilor
internaţionale de bunuri, servicii, tehnologie şi capital.
Este important de precizat faptul că ceea ce leagă, în prezent,
toate economiile între ele sunt relaţiile comerciale reciproce, mo-
bilitatea internaţională a factorilor de producţie şi cursurile de schimb.
Dar toate acestea se petrec în cadrul unei economii mondiale
complexe, create din numeroase economii naţionale, ce se deosebesc
între ele în primul rând prin „înzestrarea diferită cu factori de
producţie”. Unele dintre acestea dispun de capital fizic şi uman, altele
au o ofertă foarte elastică de forţă de muncă slab calificată, iar altele
dispun de zăcăminte importante de materii prime. Totuşi, înzestrarea
cu factori a unei economii naţionale nu este ceva definitiv, ci poate fi
transformabilă. Un exemplu este creşterea înzestrării cu capital uman
49
prin eforturi mărite pentru educarea şi pregătirea forţei de muncă sau
mărirea gradului de înzestrare cu capital fizic prin intensificarea
procesului de economisire de către populaţie. De asemenea, dife-
renţele în înzestrarea cu factori se pot compensa parţial prin migraţia
factorilor. Astfel, inovaţiile tehnice, din factori de producţie relativ
imobili, pot deveni foarte mobili. Şi, în sfârşit, evoluţia cursurilor
reale de schimb are o influenţă considerabilă în ceea ce priveşte
ajustările în structura producţiei sau înzestrarea cu factori.
Factori politici şi economici. Unul dintre cei mai importanţi
factori generali de localizare a activităţilor economice în contextul
actual al economiei globalizate, în care fluxurile de investiţii ce stau la
baza apariţiei de noi firme au cuprins întregul spaţiu mondial, este
riscul general de ţară, ce determină procesul decizional în tranzacţiile
financiare la nivel macroeconomic şi politic.
Acesta se poate defini în sens larg ca reprezentând „pierderile
financiare potenţiale datorate problemelor survenite în urma fenome-
nelor macroeconomice şi politice dintr-o ţară“ (Munteanu, Vâlsan,
1995, p. 84).
Existenţa şi nivelul riscului de ţară nu sunt determinate doar de
posibile evenimente interne, între care se disting în mod deosebit
frământările politice. Evenimentele externe, care alcătuiesc conjunctura
economică şi politică internaţională, au la rândul lor un rol important.
Investitorul, cel ce iniţiază o nouă activitate economică, trebuie să ia în
considerare atât evoluţiile interne caracteristice fiecărei ţări cât şi
efectele mutaţiilor mondiale asupra acestora.
Caracteristicile riscului de ţară variază în funcţie de cele cinci
tipuri de state existente în momentul actual pe plan mondial: ţări
industriale dezvoltate, ţări nou industrializate, ţări exportatoare de
produse primare, ţări puternic îndatorate, ţări ex-comuniste.
Cu toate acestea factorii şi indicatorii riscului de ţară rămân
aceiaşi în toate situaţiile. Literatura de specialitate îi grupează în două
categorii şi anume factori macroeconomici şi factori politici, ce
operează simultan şi intercorelat la nivel internaţional, regional şi
naţional (fig.16).
Dintre factorii ce se manifestă la nivel internaţional trebuie
amintit în primul rând rolul diferitelor politici economice (factori
macroeconomici), pe care statele lumii le urmează. În cadrul acestora
importante sunt:
• politica macroeconomică, a cărei cheie este politica fiscală;
50
51
 • strategia comercială, aceasta fiind de succes atunci când
nivelurile exporturilor şi importurilor permit o rată satisfă-
cătoare de creştere economică şi o mărime, ce poate fi
acoperitoare pentru necesarul de mijloace financiare;
• nivelul şi modul de implicare a statului prin: sisteme de legi,
impozite, reglementări financiare şi stabilirea unităţii mone-
tare, dezvoltarea infrastructurii de bază, proiecte de anvergură
pentru dezvoltare, bănci cu capital de stat, cu scopul de a
direcţiona creditele spre anumite sectoare, întreprinderi de stat
în industrie şi agricultură.
• strategiile de preţuri stabilite de către guvern;
• priorităţile de investiţii (Munteanu, Vâlsan, 1995).
Un rol semnificativ are procesul de privatizare, care este mai
intens în unele ţări ale Globului. Importanţa crescândă a sectorului
particular reprezintă una dintre trăsăturile cele mai însemnate ale noii
configuraţii a economiei mondiale, ce s-a afirmat cu precădere de-a
lungul anilor ’90. În această perioadă ponderea sectorului particular a
crescut puternic în multe dintre industriile de servicii, care, în mod
tradiţional, erau până acum rezervate, în majoritatea ţărilor în curs de
dezvoltare, sectorului de stat (telecomunicaţii, unităţi publice, transporturi).
Privatizarea implică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare şi în
cele aflate în tranziţie către economia de piaţă, o retehnologizare.
Aceasta contribuie nemijlocit la redefinirea modalităţilor în care ţările
lumii îşi asigură creşterea şi dezvoltarea economică. În condiţiile
actuale producţia însăşi a devenit mai puţin intensivă în resurse
materiale şi mult mai intensivă în competenţa profesională, cunoaştere
şi tehnologie. Pe de altă parte, noile tehnologii comunicaţionale reduc
rapid distanţele dintre ţări, ele putând fi privite ca „autostrăzi
electronice ale erei informaţionale, echivalente cu rolul jucat de către
sistemele de căi ferate în procesul de industrializare” (Castells,
Henderson, 1987).
Noile tehnologii şi în special tehnologiile informaţionale determină
modificarea fundamentală a modului în care bunurile se produc şi
serviciile se prestează, a modului de organizare a sistemului de pro-
ducţie în interiorul ţărilor şi a relaţiilor dintre ele. Existenţa lor devine,
astfel, imperios necesară oricărei ţări pentru integrarea acesteia în
economia mondială. Dar natura şi modul de organizare a activităţilor
economice implică nu numai posibilităţile tehnologice ci şi calitatea şi
52
valoarea forţei de muncă, ce trebuie să evolueze odată cu tehnologia.
Existenţa unei forţe de muncă cu o pregătire superioară în diferite
domenii de activitate, cu posibilităţi de adaptare la noile condiţii, reprezintă
un factor determinant în atragerea şi localizarea activităţilor economice
şi, astfel, în stabilirea unor relaţii solide în economia mondială.
În aceste condiţii a fost nevoie ca ţări, care până acum au adoptat
strategii de dezvoltare economică orientate spre interior, să-şi construiască
politici orientate spre exterior prin liberalizarea schimburilor comerciale
cu străinătatea, atragerea de investiţii străine şi flexibilizarea regimului
de control valutar, ceea ce înseamnă acordarea unei mai mari importanţe
participării intense la sistemul economic global.
Politicile economice orientate spre exterior implică integrarea
statelor respective în relaţii economice internaţionale. Deoarece
actuala globalizare a economiei mondiale se materializează prin regio-
nalizare, relaţiile economice sunt la rândul lor regionale. Globalizarea
nu a generat şi nu va genera o lume în care naţiunile interacţionează în
mod egal unele cu altele indiferent de localizarea lor geografică, ci
concentrează activităţi economice în trei regiuni: Asia, America de
Nord şi Europa. Acestea sunt centrate la rândul lor în jurul a trei poli
de putere economică, denumiţi şi membrii Triadei: Japonia, Statele
Unite ale Americii şi Uniunea Europeană.
Aceste ţări, „economii centrale din fiecare regiune menţionată”
reprezintă principalele surse de tehnologie, capital şi fluxuri de comerţ
pentru economiile ţărilor în curs de dezvoltare din jurul fiecăreia
dintre ele, ce formează aglomeraţii şi sunt dominate de fluxurile
investiţionale provenite din polul Triadei aflat în regiunea respectivă.
Este de menţionat faptul că în anii ’90 o bună parte din statele în curs
de dezvoltare şi-au confirmat legăturile economice vitale cu ţara-pol a
Triadei din regiunea căreia aparţin. Cele care nu şi-au întărit aceste
legături prin intermediul fluxurilor financiare ar putea deveni
marginalizate într-o măsură tot mai mare, iar perspectivele lor de
creştere să fie astfel puternic restricţionate.
Al doilea tip de factori deosebit de importanţi pentru analiza
riscului de ţară sunt factorii politici (stabilitatea politică), care se traduc
în termenii riscului de ţară în risc politic. Acesta nu poate fi cuantificat
şi rezultă din multitudinea de variabile politice, care interacţionează în
interiorul statului sau în relaţiile acestuia cu lumea exterioară.
Riscul politic poate avea „o influenţă sistematică sau aleatoare”
asupra activităţilor şi relaţiilor economice între state dar şi în interiorul
53
lor. Există anumite evenimente ce afectează în mai mare măsură ţările
mai puţin dezvoltate şi anume războaie civile, greve generale, mani-
festări de stradă, destabilizări politice şi sociale. Pe de altă parte, în
ţările cu regim democratic există riscul apariţiei unor acţiuni de tip
naţionalizare masivă (Canada, 1980; Franţa, 1981). Astfel de eveni-
mente inhibă în cel mai înalt grad fluxurile internaţionale dar şi pe
cele interne de capital şi, deci, apariţia şi localizarea activităţilor
economice (Munteanu, Vâlsan, 1995).
Evoluţia politică favorabilă sau nefavorabilă depinde de structurile
politice interne şi de factorii politici externi.
În cadrul structurilor politice este necesar să se ia în considerare:
structura pe clase (grupuri sociale), instituţiile statului, personalităţi,
mecanisme de control.
Structura pe clase cunoaşte diverse variante de la o ţară la alta
datorită numeroaselor diferenţe în structurile instituţionale, geografia
economică, coaliţiile sociale pentru susţinerea guvernelor, diferenţele
culturale, etc.
Un rol esenţial în evoluţia populaţiei şi a structurării ei în clase
sociale îl are dezvoltarea economică, implicit geografia economică şi,
în acelaşi timp, procesul de urbanizare. Toate acestea se întrepătrund,
se determină reciproc. Dacă evoluţiile respective sunt pozitive rezul-
tatele lor sunt benefice.
Creşterea sectorului urban, caracteristică tuturor statelor în
prezent, determină în mod direct evoluţia claselor sociale, a întregii
societăţi. În acest proces, odată cu dezvoltarea sectorului industrial are
loc creşterea ponderii clasei muncitoare urbane în detrimentul popu-
laţiei rurale. În acelaşi timp, are loc o sedimentare a clasei mijlocii
urbane cu rol pozitiv în dezvoltarea economică a unei ţări.
Este bine cunoscut faptul că, din punct de vedere politic sectorul
urban are o influenţă mult mai mare decât cel rural, acest lucru fiind
determinat şi de nivelul cultural al celor două tipuri de populaţie.
Muncitorii urbani, clasa mijlocie urbană, oamenii de afaceri, studenţii,
etc. manifestă o deschidere mai mare faţă de transformările ce se
petrec în cadrul societăţii la nivel politic şi economic, datorită unei
mai bune informări cu privire la procesele şi fenomenele în desfă-
şurare şi, în acelaşi timp, datorită educaţiei.
Instituţiile statului cu rol determinant în evoluţia acestuia şi care
prin propriile acţiuni pot influenţa nivelul riscului de ţară sunt:
54
instituţia constituţională, serviciile guvernamentale, armata, biserica,
sindicatele şi banca centrală. Bineînţeles că influenţa lor asupra
statului diferă de la un caz la altul în funcţie de puterea pe care o au, şi
de susţinerea socială de care dispun.
Personalităţile conducătoare pot juca în anumite ţări un rol
important în ritmul şi modelul dezvoltării economice prin ideologia şi
concepţia lor politică, determinând în felul acesta riscul politic luat în
calcul în cazul localizării unei activităţi economice.
Mecanismele de control se evidenţiază prin capacitatea, eficienţa
lor în susţinerea unei politici economice lansate de guvern. Acestea
diferă de la un regim la altul, dar toate au în componenţa lor sprijinul
popular sau represiunea, corupţia, influenţa opoziţiei.
Factorii politici externi, ce pot afecta evoluţia economică a unei
ţări şi integrarea sa în sistemul economic internaţional, sunt: instabili-
tatea politică şi importanţa strategică (geopolitică) din zonă, apartenenţa
la grupări politice, instabilitatea economică provocată din exterior.

Factori speciali
Alături de factorii generali ce determină localizarea activităţilor
economice şi care sunt abordaţi în studii ale economiştilor dar şi ale
geografilor, există şi factori speciali utilizaţi în mod prioritar în analizele
geografice. Aceştia din urmă sunt factori de natură pur geografică, la
care se adaugă cei economici şi tehnologici, care prin prisma geografiei
capătă noi valenţe în procesul de determinare a localizării.
Factori geografici. Caracteristici spaţiale ale localizării.
Spaţiul este factorul indispensabil existenţei şi evoluţiei oricărui
sistem, fie el teritorial, economic sau social, implicit tuturor elementelor
componente şi relaţiilor de interdependenţă dintre acestea. Abordat ca
suprafaţă, se remarcă prin prezenţa sa în cadrul sistemelor amintite la
nivel global, foarte puţine areale fiind în prezent încă neintegrate în
sfera de influenţă a omului. De asemenea, este o resursă importantă
pentru dezvoltarea socio-economică a umanităţii, fiind substratul necesar
oricărei activităţi. Ca distanţă sau separare spaţială, el devine factor
restrictiv, izolând inevitabil indivizii în efortul lor continuu de comunicare.
Spaţiul, ca teritoriu ce poate fi utilizat şi organizat eficient, şi
distanţa, ca barieră spaţială ce trebuie depăşită, sunt factori geografici
fundamentali ce influenţează localizarea şi interacţiunea elementelor
(fig. 17).
55
56
 Distanţa este dimensiunea spaţială a separării, măsurată din punct
de vedere fizic, temporal, al efortului şi costului necesar depăşirii ei.
De-a lungul istoriei, distanţa a limitat suprafaţa terestră pe care omul o
putea utiliza. Incapacitatea de a depăşi această barieră l-a determinat să
utilizeze intensiv şi în mod specializat teritoriul familiar lui.
De aceea, distanţa a fost întotdeauna privită, în primul rând, ca o
barieră în calea comunicării, deplasării şi schimburilor comerciale şi a
fost deseori măsurată prin cost. Costul deplasării pe aceeaşi distanţă
fizică variază însă în raport de anumite coordonate, astfel încât într-o
direcţie el poate fi foarte ridicat defavorizând deplasarea, iar în alta,
poate fi destul de scăzut pentru a determina interacţiuni intense. De
aceea, distanţa reprezintă din totdeauna un element de control asupra
concentrării puterii economice sau a producţiei. În aceste condiţii, ea
are un rol important în conturarea modelului de localizare ideală a
activităţilor umane, determinând apariţia unor noi structuri ale spa-
ţiului compuse din noi areale, puncte şi linii de interconexiune.
Localizările pot fi astfel analizate prin prisma relaţiilor cu
întregul, determinându-se accesibilitatea lor. Această relaţie influ-
enţează potenţialul viitor al fiecărei localizări în aceeaşi măsură ca şi
caracteristicile moştenite.
Aglomerarea, gruparea populaţiei şi activităţilor în scopul
avantajului reciproc, ceea ce impune reducerea la minimum a
distanţelor care le separă, poate fi considerată un mod de rezolvare a
problemelor pe care le ridică distanţa. Deoarece avantajele aglomerării
activităţilor sunt totodată economice, geografice şi psihologice, ele
reprezintă factori de localizare extrem de importanţi. Aglomerarea
populaţiei într-un areal sporeşte interacţiunea socială şi facilitează
schimbul de informaţii.
Din punct de vedere economic eficienţa producţiei este crescută
prin asocierea industriilor înrudite, cum ar fi aglomerarea micilor
subcontractori în jurul unor largi complexe industriale. Apoi, eficienţa
distribuţiei creşte prin gruparea cumpărătorilor şi vânzătorilor de bunuri
şi servicii. Aceasta se traduce în limbajul investitorilor prin apropierea
geografică faţă de piaţa de desfacere, element deosebit de important,
luat în considerare în cazul localizării unei noi întreprinderi.
Învecinarea respectivă stimulează firmele datorită posibilităţii
unor schimburi intense de informaţii cu clienţii şi a aprovizionării la
timp a acestora, mărind astfel cifra de afaceri şi consumul regional.
57
 Aglomerarea nu numai că reduce distanţa totală pe care oamenii
trebuie să o parcurgă, satisfăcându-se astfel un scop geografic, ci le
creează acestora şi posibilitatea de a-şi atinge scopurile cu efort minim
(fig. 18).

Fig. 18. Aglomerarea: economisirea distanţei.

Deplasările se reduc prin concentrarea în spaţiu a activităţilor
(după R.L. Morrill)

O alternativă a modului în care aglomerarea rezolvă problemele

create de „bariera distanţă” constă, în prezent, în reducerea timpului
de deplasare. În mod frecvent, timpul necesar acoperirii distanţei este
cel mai expresiv mod de a măsura separarea spaţială. În cea mai mare
parte istoria economică a urmărit, în mod gradat, suprimarea distanţei
prin îmbunătăţirea condiţiilor de transport (fig. 19), în felul acesta
reducându-se costul interacţiunilor spaţiale. Această schimbare este
relativă – distanţa continuă să coste. Totuşi, nu mai este o barieră
deoarece se investeşte foarte mult pentru reducerea efectelor sale.
Accesibilitatea. Deoarece omul este un individ social, multe dintre
activităţile sale urmăresc apropierea în vederea exercitării controlului şi
efectuării schimburilor de bunuri şi servicii. În acest context, un areal
accesibil (central) consumatorilor şi locuitorilor, prezintă avantaje
importante. Centralitatea poate fi dată de poziţia sa în cadrul unui bazin
natural, dar, de cele mai multe ori, se realizează în raport cu distribuţia
populaţiei sau a activităţilor cu care se află în relaţie.
58
 Fig. 19. Valoarea temporală a deplasărilor
(după R.L. Morrill)

În studiile referitoare la centralitatea activităţilor economice se

face inevitabil referire şi la conceptele opuse acesteia: izolare şi
localizare periferică. Localizarea la periferie stânjeneşte dezvoltarea,
reduce caracterul unitar şi descurajează interacţiunile. Arealele „provin-
ciale” sunt amplasate la distanţe mari unele de altele şi dezavantajate
din punct de vedere material şi cultural.
În acest context, accesibilitatea resurselor naturale apare ca un
element important în determinarea localizării activităţilor, mai ales în
cazul industriilor puternic dependente de acestea, precum industria
petrolului. De asemenea, costurile resurselor naturale pot influenţa
decizia investiţională în industria prelucrătoare orientată spre export.
Extinderea. Arealele de mari dimensiuni prezintă numeroase
avantaje precum existenţa diferitelor tipuri şi cantităţi de resurse şi
complementaritatea lor. În acelaşi timp, prezenţa unor pieţe şi a unor
rezervoare de forţă de muncă importante determină o lărgire a scării
producţiei, reduce costurile pe unitate şi creează un potenţial economic
mai mare pe suprafeţe mai largi pentru acelaşi efort relativ. Dimen-
siunile mari ale arealelor fac posibilă o specializare mai eficientă şi
crearea modelelor ideale de localizare. Preferinţa investitorilor pentru
ţări mari, cu număr mare de locuitori îşi găseşte astfel explicaţia. Cu
toate acestea, investitorii nu pot face abstracţie de faptul că marile areale
conţin deseori o mare varietate de populaţii şi interese, pot fi lipsite de
unitate şi cu disensiuni interne. Apar deci dificultăţi în ritmul de dez-
voltare şi în comportamentul lor ca unităţi teritoriale.
59
 Localizarea relativă, constând în amplasarea activităţilor econo-
mice de-a lungul căilor de comunicaţie naturale, în puncte de trecere
peste bariere naturale, pe malurile unor bazine lacustre sau marine, dar
mai ales în raport cu centre de dezvoltare economico-socială, prezintă
avantaje deosebite pentru dezvoltare.
Caracteristicile spaţiale descrise sunt doar o parte din factorii
care influenţează localizarea şi interacţiunea oricărei activităţi eco-
nomice. Un alt factor important este mediul. Peisajul natural este atât
de vizibil încât numai elementele sale ar putea fi considerate ca
responsabile de dezvoltarea economică. Într-adevăr, formele de relief,
reţeaua hidrografică, clima, solurile, vegetaţia şi, în special, resursele
naturale au fost vitale pentru existenţa omului de-a lungul istoriei.
Totuşi, nu trebuie supraestimată importanţa naturii. Nu trebuie uitat
faptul că tehnologia a creat posibilitatea dezvoltării activităţilor umane
într-un mediu neospitalier, în timp ce tipuri de climă favorabilă s-au
dovedit a nu fi o garanţie pentru dezvoltare. În acest sens, rolul me-
diului în ceea ce priveşte contribuţia sa la avantajele şi dezavantajele
unei localizări este de o importanţă mai scăzută, intervenţia în cadrul
procesului de dezvoltare economică fiind indirectă.
Impactul mediului asupra localizării activităţilor este evaluat în
funcţie de costul impus activităţilor economice. Efectele factorilor săi
pot fi calculate în funcţie de costurile de transport caracteristice dife-
ritelor activităţi (agricultură, comerţ, industrie). Mediul creează limite
sau controlează posibilităţile de dezvoltare economică, guvernează
costurile de exploatare sau de transformare a condiţiilor naturale şi
facilitează sau îngreunează interacţiunile din anumite areale. Totuşi,
factorii de mediu nu sunt singurii care determină diferenţieri între
ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate, deoarece există multe
zone cu condiţii naturale de foarte bună calitate, care sunt subdez-
voltate economic şi invers.

Factori economici şi tehnologici

O rezolvare a problemelor ridicate de factorii anterior menţionaţi
o reprezintă factorii tehnologici şi economici precum tehnologiile
avansate, infrastructura bine dezvoltată, forţa de muncă numeroasă sau
cu pregătire superioară, avantajul comparativ şi economiile la scară.
Intensitatea procesului de dezvoltare tehnologică, pe care socie-
tatea umană îl cunoaşte în prezent, a determinat creşterea capacităţii
60
de depăşire a limitelor impuse de mediul natural şi de spaţiu prin
elementele sale. Noile tehnologii permit industriei din arealele po-
pulate să producă bunurile necesare fără să se deplaseze în areale
nepopulate dar superioare din punct de vedere natural, reprezentând,
în felul acesta, principala alternativă pentru dezvoltarea determinată de
mediu. Pe de altă parte, are loc şi o intensificare a proceselor de
producţie şi o reducere a costurilor, deci o creştere a productivităţii.
Acestea reprezintă elemente importante de dezvoltare cu atracţie deo-
sebită faţă de noile investiţii.
Natura şi modul de organizare a activităţilor sunt influenţate, deci,
de dezvoltarea tehnologică dar şi de sursa, calitatea şi preţul forţei de
muncă şi disponibilitatea şi valoarea capitalului. Posibilitatea de a
înlocui forţa de muncă cu capitalul şi invers depinde de disponibilitatea
lor relativă, de costul şi calitatea lor. Dacă sursa de forţă de muncă este
abundentă sau ieftină, ca în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, este
nevoie de mai puţin capital. În această situaţie se află firme, care şi-au
ales amplasamentul în funcţie de existenţa în zonă a unei forţe de muncă
specializate. Nivelul de pregătire nu rămâne însă singurul element
determinant, deşi este esenţial la ora actuală pentru a face faţă ritmului
rapid de dezvoltare tehnologică. În alegerea unei localizări firmele
investitoare iau în calcul şi atitudinea forţei de muncă faţă de
introducerea noului, ceea ce implică atitudinea faţă de muncă, faţă de
schimbarea ocupaţiei şi de migraţii, faţă de relaţiile internaţionale,
implicit cunoaşterea limbii şi culturii diferitelor popoare.
Există cazuri în care se preferă localizarea la depărtare de zone
industriale, dorindu-se angajarea unei forţe de muncă proaspete,
neadaptate la relaţiile industriale tradiţionale deşi cheltuielile pentru
pregătirea acesteia sau pentru dotarea cu echipament mecanizat sunt
mai mari.
Şi calitatea activităţii de transport determină în mod deosebit
luarea deciziilor de localizare. Deoarece pentru stabilirea amplasării
unor activităţi specializate este necesară existenţa unei reţele de transport
bine dezvoltate, multe regiuni cu un potenţial productiv ridicat, dar cu o
reţea de transport redusă rămân la un nivel de dezvoltare scăzut în
aşteptarea îmbunătăţirii accesului lor spre o economie dezvoltată.
Avantajul comparativ. Factorii spaţiali şi cei de mediu, cei
tehnologici şi economici, fac unele localizări mai avantajoase decât
altele pentru anumite activităţi. În cazul localizărilor favorabile, pro-
ductivitatea netă sau beneficiul unei anumite activităţi este mai mare
61
decât în alte locuri, cu alte cuvinte, anumite localizări au un „avantaj
comparativ” faţă de altele. De exemplu, calităţi spaţiale, cum sunt
buna accesibilitate şi centralitatea, dau unui oraş (piaţă) avantajul
comparativ asupra arealelor periferice. Şi factorii de mediu pot crea
avantaj comparativ: un port natural are un avantaj comparativ faţă de
unul artificial potenţial, a cărui construcţie ar costa foarte mult.
Considerând că se pot calcula costurile şi beneficiile, o analiză a
activităţilor economice într-un eşantion de areale ar scoate în evidenţă
două caracteristici importante: complementaritatea localizării sau
arealelor rezultată din marea variaţie a activităţilor în spaţiu (areale cu
avantaje deosebite pentru anumite activităţi sunt nefavorabile pentru
altele, care îşi găsesc localizări ideale în alte locuri intrând, astfel, în
relaţii avantajoase prin comerţ) şi înzestrare neuniformă cu avantaje,
unele areale având avantaje comparative mai mari pentru un număr
mare de activităţi, în timp ce altele sunt slab productive în cazul celor
mai multe sau al tuturor activităţilor. Această situaţie determină o
competiţie deosebită pentru arealele preferate şi o utilizare deosebit de
intensă a terenurilor din cadrul lor, nerămânând, astfel, loc pentru
activităţi mai puţin profitabile, care s-ar putea desfăşura mai bine în
aceste spaţii decât în altele. În cazul în care se va pune problema
dezvoltării arealelor nefavorabile, ele trebuie dotate cu activităţi care
să supravieţuiască deşi pot fi mai profitabile în alte părţi.
Avantajul poate rezulta şi din deciziile antreprenorilor de a
grupa activităţi în sisteme de beneficiu mutual, chiar dacă luate
individual nu par să fie profitabile.
Economiile la scară. Avantajul comparativ al unei regiuni este
determinat şi de existenţa pe teritoriul acesteia a economiilor la scară.
Eficienţa producţiei (costul unei unităţi) depinde şi de volumul
bunurilor produse într-o întreprindere anume. O producţie mai mare
duce, în general, la un cost mai scăzut pe unitate de produs, deoarece
costul total se raportează la un număr mai mare de unităţi. Pe de altă
parte, costul unui volum ridicat de materii prime, cât şi cel al
transporturilor în cantităţi mai mari, în mod special al celor maritime
şi fluviale, sunt mai scăzute. Atunci când economiile rezultă din pro-
ducţii la scară mai mare, întreprinderea poate să-şi permită procese de
producţie mult mai eficiente sau o forţă de muncă mai specializată şi o
scădere a fluctuaţiei producţiei.
62
 Astfel de avantaje, totuşi nu sunt într-o continuă creştere. Există
posibilitatea apariţiei dezeconomiilor (costul intern se măreşte). Acestea
pot rezulta din creşterea congestiei, a problemelor orizontale interne,
sau din apariţia limitelor în aprovizionare. De aceea, costul mai scăzut
pe unitate de producţie trebuie să echilibreze probabila creştere a ariei
de distribuţie şi a costurilor totale, deoarece materiile prime trebuie
aduse de la surse din ce în ce mai îndepărtate şi produsele trebuie
vândute pe pieţe aflate la distanţe mai mari (fig. 20).

Fig. 20. Utilizarea resurselor în relaţie cu costurile

de transport şi producţie. Sursa C, aflată la mare distanţă,
poate concura în mod egal pe piaţă cu sursa A,
aflată în apropiere, datorită costurilor mici de producţie.
Sursa B, intermediară cu costuri prea ridicate
nu poate concura profitabil (după R.L. Morrill)

Costul şi timpul de transport au fost, din punct de vedere istoric,

primele obstacole ale creşterii „scării“. Dar, pe de altă parte, unul
dintre avantajele principale ale îmbunătăţirii transportului este posibi-
litatea de a realiza economii la scară mai mare.
Economiile realizate prin producţii la scară mare încurajează
puternic specializarea regională, dar posibilităţile sunt limitate datorită
costurilor rezultate din separarea spaţială. Totuşi, societatea s-a
dezvoltat în direcţia realizării unor astfel de economii, iar marile firme
multinaţionale, cele mai active în domeniul fluxurilor internaţionale de
capital, sunt un exemplu elocvent.
63
 1.4. Cadrul geopolitic
al dezvoltării activităţilor umane
– harta politică a lumii

Harta politică a lumii include, în etapa actuală, 193 state inde-

pendente, cu grade diferite de dezvoltare social-economică, repartizate
diferit la nivelul continentelor (Europa – 44, Asia – 47, America – 35,
Africa – 53, Australia şi Oceania – 14). Pe lângă ţările suverane, există
circa 70 teritorii dependente, fie cu administraţie separată, fie sub
tutela altor state (cele mai multe plasate în Oceanul Pacific, aparţinând
S.U.A., Franţei, Regatului Unit al Marii Britanii ş.a.).
În afara reprezentării cartografice a entităţilor teritoriale, harta
politică are rolul de a prezenta statutul politic al lumii la un moment
dat, modificându-se permanent în funcţie de evenimentele istorice ale
intervalului de timp pentru care este realizată.
Cunoaşterea modificărilor survenite în diverse perioade istorice, a
marilor organizaţii politice şi economice, precum şi analiza statelor sub
diverse aspecte, a relaţiilor dintre acestea, a modului lor de organizare
internă, se constituie în probleme de mare interes pentru geografia
umană, acestea reprezentând elemente esenţiale în desluşirea unor
aspecte cantitative şi calitative a fenomenelor geografice, de factură
socio-economică. Astfel, pentru înţelegerea modificărilor ce au avut sau
au loc în cadrul populaţiei sau economiei mondiale, trebuie realizată o
analiză a contextului global şi istoric a sistemului mondial, în scopul
surprinderii relaţiilor şi proceselor socio-economice care au determinat
disparităţi spaţiale la nivelul diverselor regiuni ale globului.
De asemenea, analiza la nivel micro-teritorial poate fi foarte
sugestivă în explicarea unor aspecte socio-economice. Astfel, prospe-
ritatea unei ţări depinde de o multitudine de factori, pornind de la
poziţia geografică, condiţiile naturale, potenţialul resurselor, numărul
de locuitori, dotările tehnico-economice şi continuând cu o serie de
elemente legate de modul de organizare politică şi socială, de relaţiile
dintre state, de apropierea faţă de marile puteri ale vremii, de aparte-
nenţa la marile organizaţii economice şi politice etc.
Aşadar, organizarea politico-administrativă a unui spaţiu şi
relaţiile sale politice de ansamblu, nu trebuie neglijate într-o analiză
socio-economică, făcând parte integrantă din sistemul teritorial.
64
 1.4.1. Concepte şi terminologie
Conceptul de stat a cunoscut numeroase abordări pe parcursul
timpului, fiind permanent în atenţia politologilor, geografilor, isto-
ricilor şi filozofilor, de la apariţia lui în antichitate până la dezvoltarea
statelor moderne actuale.
Statul desemnează în prezent o unitate teritorială (porţiune de
uscat sau uscat şi zonă maritimă), constituită ca entitate administrativ-
politică, cu graniţe bine stabilite, recunoscute internaţional, condusă
de o instituţie politică care are control absolut asupra afacerilor sale
interne şi a celor externe.
În prezent, principalele elemente fundamentale ale statului,
condiţii necesare pentru ca o entitate politică să aibă personalitate
juridică de tip statal, sunt: populaţia, teritoriul, sistemul politic (Erdeli,
Braghină, Frăsineanu, 2000).
Populaţia, reprezentând totalitatea locuitorilor statului, deşi nu
trebuie să îndeplinească condiţii stricte din punct de vedere numeric,
este necesar să reprezinte o colectivitate permanentă, rezidentă şi or-
ganizată, capabilă să subziste prin forţe şi resurse proprii.
Teritoriul statului desemnează acel spaţiu (terestru, maritim,
aerian) în care acesta îşi exercită puterea exclusivă (suveranitatea).
Este alcătuit din mai multe părţi distincte (teritoriul terestru, marea
teritorială, spaţiul aerian cuprins între graniţele sale) şi are trăsături
care variază de la o ţară la alta.
Teritoriul unui stat este delimitat prin frontieră considerată
„limita juridică în cadrul căreia statul îşi exercită suveranitatea sa
deplină şi exclusivă iar naţiunea dreptul ei la autodeterminare” (Erdeli,
Braghină, Frăsineanu, 2000, pag. 18).
Frontierele, reprezentând spaţiul de separaţie între două state, se
stabilesc prin tratate bilaterale sau multilaterale iar în cazul celor
maritime prin legislaţie proprie internă, respectând normele interna-
ţionale. Acestea se pot clasifica în mai multe categorii.
Frontierele terestre despart uscatul dintre două state şi pot fi natu-
rale şi artificiale. Un exemplu clasic de o astfel de frontieră naturală este
aceea din zonele montane, care urmează linia celor mai mari înălţimi.
Frontierele fluviale sunt cele axate pe fluvii şi urmează în general
linia talvegului, pentru căile navigabile, şi linia mediană, pentru cele
nenavigabile (dar se poate ţine cont şi de alte particularităţi).
65
 Frontierele maritime constau în limita exterioară a apelor terito-
riale, în acest sens impunându-se atenţiei înţelesul noţiunii de mare
teritorială. Aceasta desemnează fâşia de mare situată de-a lungul
coastei, aparţinând statului riveran (cuprinsă între 3 şi 12 mile marine *
- 22,2 km, de la linia de bază, conform Conferinţei de la Geneva,
1958). În prezent câteva state şi-au extins apele teritoriale până la 200
mile marine: Brazilia, Argentina, Peru, Ecuador, Costa Rica, Salvador,
Islanda ş.a. Din apele teritoriale fac parte şi mările interioare, care sunt
delimitate de acelaşi stat (Marea Albă, Marea Azov ş.a.).
Frontierele aeriene sunt planuri perpendiculare care pornesc de
la frontierele terestre sau maritime în sus până la limita superioară a
spaţiului cosmic.
De asemenea, se disting două tipuri specifice de frontiere: cele
geometrice şi astronomice. Frontierele geometrice sunt alcătuite din
linii drepte care despart teritoriile dintre state (Libia, Ciad, Niger,
Algeria, Mali) iar cele astronomice corespund paralelor sau meri-
dianelor (între Egipt şi Libia 250 long. E, Egipt şi Sudan 220 lat. N.,
SUA şi Canada 410 lat. N).
Sistemul politic, un alt element fundamental al statului, constă în
„totalitatea instituţiilor şi proceselor ce permit cetăţenilor unui stat să
elaboreze, să aplice, să modifice politicile publice“ (Erdeli, Braghină,
Frăsineanu, 2000, pag. 19). Principalele elemente ale sale sunt repre-
zentate de instituţiile guvernării (legislativă, executivă, judecătorească)
şi relaţiile lor cu celelalte componente ale vieţii politice (partidele
politice, sindicatele, grupurile de interes, mass-media etc.).
Din perspectivă sistemică, se poate realiza o analiză pe
subsistemele componente dar şi pe nivelele ierarhice: supranaţional,
naţional, subnaţional. Relaţiile stabilite între elementele care alcătuiesc
sistemul politic naţional sunt răspunzătoare de existenţa diferitelor
forme de guvernământ şi regimuri politice.
Capitala desemnează oraşul în care sunt localizate puterile
statului, în literatura de specialitate existând numeroase clasificări ale
acestora. Astfel, ele se pot clasifica în: naturale (cele care au evoluat
până au dobândit acest statut – Bucureşti) şi artificiale (construite
pentru a servi acestui scop – Brasilia). O altă clasificare aduce în atenţie
următoarele categorii de capitale: permanente sau istorice (Roma,
Atena, Paris, Londra), introduse (fie prin consens general – Madrid,

*
o milă marină (Mm) = 1852 m.
66
Brasilia, Islamabad, fie prin compromis între mai multe state federale –
Washington D.C., Canberra, Ottawa), divizate (în Olanda – Haga, sediul
parlamentului şi Amsterdam, palatul regal, în Africa de Sud – Pretoria,
capitala administrativă, Cape Town, legislativă, Bloemfountein, judi-
ciară, în Bolivia – La Paz, administrativă, Le Sucré, legislativă). Pe
lângă capitalele oficiale există şi cele neoficiale: Aden în Yemen,
Zürich şi Laussane în Elveţia etc.
Termenul de stat mai este folosit şi pentru a desemna o unitate
politică aflată sub conducerea unui guvern federal (ex. statul Texas din
SUA).
Naţiunea desemnează o comunitate de oameni cu conştiinţă
naţională proprie, legaţi unii de alţii prin limbă, religie, valori şi aspiraţii
comune şi care se simt ataşaţi de un teritoriu specific. Naţiunea poate fi
organizată din punct de vedere politic într-un stat dar nu se poate pune
semnul egal între cei doi termeni (naţiune şi stat). Uneori un stat poate
cuprinde mai multe grupuri naţionale, fiecare cu originea sa etnică
specifică, alteori unele naţiuni sunt divizate în mai multe state, fără a
avea o unitate politico-administrativă proprie (kurzii). Din acest punct
de vedere, statele se pot clasifica în mai multe categorii: naţionale
(dominate de existenţa unei naţiuni, care reprezintă peste 60% din total)
şi nenaţionale (unde nici un grup etnic nu depăşeşte 60%). Statele
binaţionale (unde două grupuri etnice formează peste 65% din total) şi
multinaţionale (cu un mare grad de fragmentare etnică) se încadrează în
cea de-a doua categorie (Taylor, 1993). În statele în care apar mai multe
naţiuni, relaţiile dintre acestea pot fi pacifiste sau conflictuale.
Termenul de naţiune mai poate fi folosit pentru a desemna un
membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, independent şi suveran în
teritoriu.
Teritoriul dependent reprezintă un teritoriu guvernat şi condus
de către un stat, fără ca acesta să facă parte din entitatea respectivă.
Acest termen este folosit pentru a înlocui, în unele cazuri, termenul de
colonie.
Colonia desemnează un teritoriu ocupat sau cucerit de către un
stat suveran, aflat la oarecare distanţă de acesta, care îi controlează
politica militară sau pe cea externă. Încercarea unui stat de a stabili
aşezări şi de a-şi impune puterea politică, economică şi culturală asupra
unui teritoriu sau a unui grup de oameni, cu un nivel de dezvoltare mai
scăzut decât al său poartă numele de colonialism. Acesta a fost
practicat de o serie de state europene, în special înainte de primul
67
război mondial, principalele motivaţii ale colonialismului european
fiind legate valorificarea resurselor acelor spaţii, promovarea creşti-
nismului, dorinţa de a-şi dovedi puterea economică şi politică.
În prezent marea majoritate a coloniilor şi-au câştigat indepen-
denţa, colonialismul fiind deseori înlocuit de neocolonialism. Acest
termen desemnează politica promovată de foste puteri coloniale pe
plan economic, politic, social, militar, pentru menţinerea influenţei.
În prezent există situaţii deosebite la nivel internaţional, printre
care se pot aminti următoarele:
• state (teritorii) sub ocupaţie militară – teritorii care în urma
unor conflicte armate sau a unor probleme interne, etnice,
religioase sunt ocupate de trupele altor state sau de forţe
militare internaţionale;
• teritorii cu statut incert – se referă la colonii care au generat
conflicte interne între statele pretendente vecine, după
declararea independenţei (Sahara Occidentală – obiect de
conflict între Mauritania, Maroc, Algeria; Antarctica);
• zone neutre – teritorii, neaparţinând nici unui stat, apărute
acolo unde existau neînţelegeri în delimitarea graniţelor –
(Gibraltarul – o zonă cu o lungime de 18 km şi o lăţime de
1 km);
• zone tampon – teritoriile dintre două puteri, care au rolul
de a dezamorsa tensiunile dintre acestea;
• teritorii internaţionale – teritorii care temporar sunt sub
administraţia O.N.U.;
• enclave – unităţi teritoriale de mici dimensiuni, cu o
populaţie puţin numeroasă, ce aparţin unui stat, dar sunt
localizate parţial sau total pe teritoriul altui stat.

1.4.2. Formarea şi evoluţia teritorială a statelor

Formarea statelor a constituit un proces îndelungat, început odată
cu primele organizări umane în plan teritorial. Primele formaţiuni de
acest gen, au apărut în antichitate (exemplul oraşelor-state greceşti sau
al marilor imperii roman, aztec etc.) şi au evoluat pe parcursul timpului,
îmbrăcând specificul vremurilor istorice respective şi al particularităţilor
teritoriale locale, căpătând forme şi funcţii diferite.
Statele moderne au apărut în Europa, la sfârşitul secolului al XIII-lea
şi începutul secolului al XIV-lea, în evoluţia lor distingându-se trei
68
etape principale: formarea statelor-naţiuni ca o reacţie la structurile
medievale, apariţia după primul război mondial unor state rezultate din
dezintegrarea marilor imperii şi crearea după cel de-al doilea război
mondial a unui număr însemnat de entităţi statale, ca rezultat al decolo-
nizării (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000).
În formarea lor un rol important l-au avut condiţiile fizico-
geografice (care le-au limitat sau le-au favorizat extinderea) dar mai
ales cele socio-economice (condiţiile istorice, formarea naţiunilor, dez-
voltarea drumurilor comerciale, interesele economice, politice etc.).
În prezent, sistemul politic mondial se bazează pe acceptarea
suveranităţii statelor asupra teritoriului lor, însă în continuare, ca şi în
trecut, apar posibilităţi de modificare a spaţiului în care un stat îşi
exercită suveranitatea, printr-o serie de acţiuni precum (Bodocan, 1997):
• ocupare (adică stabilirea controlului asupra unui teritoriu
încă neadministrat, specifică perioadei marilor descoperiri
geografice şi colonizării);
• cucerire şi anexare (frecvente în trecut, acestea nu mai sunt
acceptate de comunitatea internaţională; cea mai recentă
anexare este cea a Kuweitului de către Irak în 1990);
• transfer de suveranitate sau cedare voluntară, uneori reali-
zată în urma plăţii unor sume de bani; în acest fel S.U.A. a
achiziţionat Alaska (de la Rusia), Florida (de la spanioli),
Louisiana (de la francezi) (fig. 21);
• creşteri (descreşteri) teritoriale, naturale (modificarea
talvegului unui râu care reprezintă graniţă internaţională,
înaintarea deltelor în mare, formarea insulelor în zona
litorală, modificarea cumpenelor de ape dintr-o zonă
montană de graniţă etc.) sau artificiale (crearea unor insule
artificiale – Japonia, recuperarea unor terenuri de sub apele
mării – polderele olandeze);
• concesiune, adică transfer de suveranitate pe un timp
limitat (Hong-Kong a fost concesionat de Marea Britanie
în 1898 pe o perioadă de 99 ani, în prezent aparţinând din
nou Chinei; baze militare precum Guantanamo din Cuba);
• servitute, reglementată prin legi internaţionale, adică res-
trângerea suveranităţii unui stat asupra unei părţi din
propriul teritoriu, în scopul permiterii altor state de a folosi
teritoriul respectiv (pentru navigaţie, amenajări hidro-
tehnice, drumuri sau căi ferate etc.).
69
 Fig. 21. Evoluţia teritorială a S.U.A.
(după Bodocan, 1997)

1.4.3. Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei statelor

Legat de procesele care au determinat apariţia şi evoluţia statelor
au fost concepute o serie de teorii, care au fost clasificate în general,
pe două mari categorii: deterministe şi funcţionaliste.
Având la bază teoria lui Charles Darwin, expusă în anul 1859 în
lucrarea Asupra originii speciilor, principalele teorii deterministe sunt:
• teoria organică a statului, a lui Friederich Ratzel (Politishe
Geographie, 1923) care consideră statul ca un organism
asemănător celor biologice, ale cărui caracteristici sunt
determinate de însuşirile populaţiei şi ale teritoriului;
• teoria ciclurilor evoluţiei statului, a lui William Morris
Davis, 1939, care presupune în evoluţia statului existenţa a
patru cicluri de dezvoltare (copilărie, tinereţe, maturitate,
bătrâneţe) cu caracteristici distincte;
70
 • teoria ariilor centrale, enunţată în 1963 de Norman Pounds
în lucrarea Geografie Politică (pe baza unei idei a lui
Ratzel) şi extinsă apoi împreună cu S.S. Ball în 1964;
ilustrează formarea statelor în jurul ariilor centrale (nuclee
ce prin extinderea teritorială şi creşterea numărului de
locuitori determină formarea statelor); cei doi au analizat şi
definit ariile centrale ce au stat la baza sistemului de state
din Europa.
Dintre teoriile funcţionaliste se impun:
• teoria integrării teritoriale, de Richard Hartshorne, din
1950, care vede statul ca un spaţiu organizat din punct de
vedere politic, asupra căruia acţionează, simultan şi
independent, două tipuri de forţe (centrifuge şi centripete)
ce determină coeziunea sau funcţionarea sa;
• teoria lui Gottman, expusă în 1952, care identifică doi
factori principali în integrarea sau dezintegrarea hărţii
politice a lumii: iconografia (sistemul de valori simbolice,
naţionale, tradiţionale ale populaţiei statului – factorul de
stabilitate) şi mişcarea (deplasarea oamenilor, ideilor,
bunurilor, în interiorul şi exteriorul statului – factorul de
instabilitate);
• teoria teritoriului unificat, a lui Stephen B. Johnes (1954),
care explică formarea statelor prin prisma unui „lanţ”, la
capetele căruia se află ideea politică, pe de o parte şi
arealul politic, pe de altă parte:

idee politică — decizia — acţiunea — terenul — arealul politic

• teoria integrării şi dezintegrării naţiunii, enunţată de

Karl Deutsch, în 1953, care expune 8 etape generale, ce
caracterizează formarea unei naţiuni: trecerea de la o
agricultură de subzistenţă la o economie de schimb, apa-
riţia ariilor centrale, creşterea oraşelor, dezvoltarea reţelei
de transport, concentrarea de capital, creşterea intereselor
personale şi de grup, deşteptarea sentimentelor etnice,
combinarea sentimentelor etnice cu constrângerile politice
şi câteodată cu stratificarea socială.
71
 1.4.4. Evoluţia hărţii politice a lumii
Perioadele antică şi medievală
Prima hartă politică a lumii se conturează, odată cu apariţia
primelor state, încă din mileniile VI – V. î.HR. Acestea au fost
localizate pe văile marilor fluvii, dezvoltându-se în principal pe baza
agriculturii (cultura plantelor şi creşterea animalelor), ulterior adău-
gându-se activităţile comerciale.
Pentru perioada de dinainte de Hristos, pe harta politică a lumii
se găseau o serie de state, grupate în câteva regiuni ale planetei, din
Asia, Europa şi Nordul Africii. Teritoriul cuprins între valea Nilului şi
văile Tigrului şi Eufratului, denumit „Semiluna fertilă”, a constituit
spaţiul în care au evoluat generaţii de state, precum cele autoritare
(sumeriene – Ur, Uruk, Lagaş ş.a, babiloniene – Babilon, asiriene –
Assur, Ninive, egiptene – Theba, Memphis etc.) sau cele plasate pe
litoralul estic al Mediteranei (regatul evreu, Fenicia). În Asia Mică se
găsea regatul hittit iar în Podişul Iran, Imperiul Persan, extins în
timpul lui Darius I, de la Valea Indusului în Vest până la Dunăre şi
Marea Egee în Est. În Asia de Sud şi Est erau cristalizate state
puternice, în spaţiul chinez (pe cursul mijlociu al fluviului Huanghe,
în jurul oraşului Loyang, unde era aria centrală a statului chinez) şi în
spaţiul indian (pe valea şi afluenţii Indusului, în jurul oraşelor Harappa
şi Mohenjo-Daro, statul Harappon iar pe cursurile inferioare ale
Gangelui şi Brahmaputrei, statul Magadha). Pe continentul american,
perioada antică a fost caracterizată de civilizaţiile precolumbiene
(aztecă, incaşă, mayaşă), cunoscute printr-un nivel cultural, economic,
politic, ridicat. În Europa Sudică, primul regat antic, micenian, a fost
urmat de cetăţile greceşti, Atena, Sparta, Milet. Expansiunea elenistică
a contribuit la progresul umanităţii, stimularea comerţului, la con-
turarea bazinului mediteraneean, ca matrice pentru civilizaţia romană
şi pentru alte civilizaţii. În pragul erei noastre, în această zonă s-au
afirmat două mari imperii: cel al lui Alexandru Macedon (extins în
linii mari pe graniţele imperiului lui Darius I) şi Imperiul Roman.
Apărut în secolul al VIII-lea î.Hr., acesta a atins maxima expansiune
teritorială în timpul împăratului Traian, 98-117 d.Hr., (înglobând şi o
parte a Daciei) şi a contribuit la geneza a numeroase popoare, ce
formează în prezent lumea romanică europeană.
După anul 395, Imperiul Roman s-a divizat în două părţi:
Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Roma) şi de Răsărit (cu
72
capitala la Constantinopole). Între secolele III-VI au avut loc migraţii
ale popoarelor venite din stepele Asiei Centrale (ostrogoţii, hunii,
vandalii, saxonii, goţii etc.), însă secolele VI-X reprezintă perioada
marilor migraţii către Europa (anglo-saxonii, avarii, slavii, bulgarii,
normanzii, arabii, ungurii, pecenegii, cumanii, tătarii etc.) care au
determinat formarea unor popoare slave, fino-ugrice, celtice până în
Europa de Vest şi Peninsula Scandinavică. În această perioadă se
remarcă ascensiunea Imperiului Bizantin (sec. VI-VIII) şi apariţia a
unor mici state, care ulterior au evoluat spre state feudale.
După secolul al VIII-lea trebuie menţionată expansiunea arabă
către SV Asiei, N Africii, S Europei care a adus modificări pe harta
politică a vremii (formarea statelor arabe din Asia de SV, Africa de
Nord).
Începând cu secolul al XIII-lea o importanţă mare a avut-o
expansiunea turcilor, care au intrat în contact cu Europa Centrală şi
Estică (la 1453 – turcii au cucerit Bizanţul, decăderea imperiului
Otoman având practic loc abia în secolul al XIX-lea).
Europa a fost caracterizată în această perioadă, de dezvoltarea
unor regate (Franţa, Spania, Portugalia, Ungaria, Rusia, Danemarca), a
unor state de dimensiuni mai mici (care deseori luptau pentru supra-
vieţuire – cazul Ţărilor Române) şi a oraşelor-state (Germania, Italia).
În Asia s-au conturat formaţiuni feudale puternice în China, Japonia,
Mongolia, Iran, Turcia, India de Nord ş.a. Continentul african era
caracterizat de ascensiunea unor state, precum Etiopia, Ghana, Mali,
Marele Zimbabwe (cucerite ulterior de europeni). În America se
remarcă dezvoltarea Imperiului Aztec (în Mexic) şi cel Incaş (în
America de Sud), cucerite de spanioli în secolul al XVI-lea.
Odată cu perioada marilor descoperiri geografice (având ca
moment important descoperirea Americii de către Cristofor Columb –
1492) s-au format marile imperii coloniale care au dominat harta
politică a lumii, pentru aproape 5 secole. Marile puteri coloniale (mai
întâi Spania şi Portugalia, apoi Anglia, Olanda, Franţa) care practic şi-
au împărţit lumea Nouă, s-au impus totodată ca mari puteri comerciale
şi maritime mondiale, apogeul fiind atins în secolele XVIII-XIX şi în
prima parte a secolului al XX-lea.
În acelaşi timp, pentru Europa, consecinţele Renaşterii (secolele
XIV-XVII) s-au regăsit în apariţia şi dezvoltarea industriei, care a
determinat modificări semnificative pe plan cultural, social, religios.
73
 Perioada modernă (1648-1917)
Concludentă este harta politică a Europei, după Pacea de la
Westfalia (1648) care ilustrează marile puteri care dominau Europa:
Imperiul Romano-German, Regatul Franţei, Regatul Spaniei, Regatul
Angliei, Imperiul Otoman, Imperiul Rusiei, Lituania, Ucraina. În afara
acestora, se mai găseau o serie de state mici şi mijlocii, aflate în sfera
de influenţă a acestor puteri.
În pragul revoluţiei burghezo-democratice de la 1789, remarcabilă
este expansiunea mai multor state. Rusia şi-a extins hegemonia spre
estul Asiei, spre Marea Neagră şi Europa Centrală, devenind o mare
putere a timpului, iar Imperiul Otoman controla sudul şi estul Europei.
În nordul continentului se conturează regatul Danemarcei şi al Norvegiei
iar în Europa centrală se formase regatul Prusiei. Ţările Române erau
sub suzeranitate otomană iar Transilvania era dependentă de Imperiul
Habsburgic.
Datorită permanentelor conflicte dintre imperii au apărut nume-
roase modificări la graniţe, dar s-au produs şi alte schimbări (împărţirea
sau conturarea unor ţări).
Începutul secolului al XIX-lea în Europa a fost dominat de per-
sonalitatea lui Napoleon şi de extensiunea Franţei în acea perioadă.
În Europa, după revoluţiile burghezo-democratice de la 1848, a
început ascensiunea naţiunilor, s-a produs unificarea Italiei, a Germaniei
iar unele ţări şi-au obţinut independenţa (Grecia, Serbia, România,
Bulgaria). Totodată s-au accentuat tendinţele de dezintegrare a impe-
riilor Austro-Ungar şi Otoman.
După secolul al XVIII-lea, au apărut puternice mişcări de inde-
pendenţă ale coloniilor, care au determinat în America de Nord
formarea S.U.A. (1776). În America Latină coloniile spaniole (Argentina,
Mexic, Venezuela, Chile, Peru etc.) şi portugheze (Brazilia) au devenit
independente după 1810.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, marile puteri europene au luat
în stăpânire şi teritoriile neocupate până atunci, extinzându-şi coloniile
pe continentul african, în Asia de Sud-Est sau în Oceania. State pre-
cum Italia, Germania, S.U.A., Japonia, care au cunoscut o dezvoltare
industrială intensă către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea aspirau la o nouă reîmpărţire a sferelor de influenţă.
Astfel, datorită conflictelor dintre marile puteri, a izbucnit în
Europa primul război mondial (1914-1917), care a modificat radical harta
politică a lumii. S-au format două mari blocuri militare şi economice
74
opuse: Puterile Centrale (Tripla Alianţă – Germania, Austro-Ungaria şi
Italia, care ulterior a părăsit alianţa) şi Antanta (Tripla Înţelegere:
Franţa, Marea Britanie, Rusia, sprijinită ulterior de S.U.A.).

Perioada interbelică (1917-1940)

După prima conflagraţie mondială, harta Europei s-a modificat
semnificativ, datorită dezintegrării unor mari imperii (Austro-Ungar,
Otoman, Ţarist) şi apariţia sau desăvârşirea mai multor state indepen-
dente (Cehoslovacia, Polonia, Finlanda, Ungaria, Austria, Estonia,
Lituania, Letonia, Iugoslavia, România). Revoluţia bolşevică din 1917 a
marcat apariţia comunismului în Rusia şi a condus la formarea unui nou
imperiu, cel sovietic, extins după 1920 atât în Europa (prin anexarea
Ucrainei, Bielorusiei) cât şi în Asia (Armenia, Georgia, Azerbaidjan,
statele Asiei Centrale). Se remarcă de asemenea creşterea influenţei
S.U.A. care a început să se afirme ca o mare putere a lumii. Apariţia
fascismului în Germania şi Italia, precum şi tendinţele hegemoniste ale
Germaniei, care a anexat Austria, Cehia şi a invadat Polonia au
determinat izbucnirea celui de-al doilea război mondial, care a implicat
întreaga planetă, opunând marile puteri ale vremii. In această perioadă
şi România a suferit pierderi teritoriale (Basarabia, Bucovina de Nord,
ţinutul Herţei, N-E Ardealului, Dobrogea de Sus).
În perioada interbelică şi-au cucerit independenţa o serie de ţări,
astfel că pe harta politică a lumii figurau 71 de state, repartizate diferit
la nivelul continentelor: în Europa – 31, America – 22, Asia – 12,
Africa – 4, Oceania – 2. Totuşi, 2/3 din populaţia Globului trăiau încă
în colonii şi semicolonii.

Perioada 1944-1989
După cel de-al doilea război mondial, harta politică a lumii s-a
modificat semnificativ. Germania a fost împărţită între puterile câşti-
gătoare, ulterior formându-se două state distincte: R.F. Germania şi
R.D. Germania (separate din 1961 de Zidul Berlinului). Multe state
europene şi-au modificat contururile, pierzând sau câştigând teritorii.
Între ţările care au avut de suferit a făcut parte şi România, care a
pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, Cadrilaterul. Cele
mai mari câştiguri le-a cunoscut U.R.S.S., în a cărei componenţă au
intrat statele baltice dar şi teritorii din Polonia, România etc.
Europa a fost divizată în două părţi, despărţite de cortina de fier
(după expresia folosită în 1940 de W. Churchil): Europa de Vest aflată
75
sub influenţa S.U.A. (beneficiind de planul Marshall) şi Europa de Est,
aflată sub aripa ocrotitoare a U.R.S.S. Blocului comunist euro-asiatic,
alcătuit din 13 state, i s-a adăugat, din punct de vedere al doctrinei
politice abordate, Cuba.
În această perioadă s-au confruntat două sisteme politice şi două
ideologii opuse, corespunzătoare celor două mari puteri: comunismul,
pe de o parte, adoptat de U.R.S.S. şi capitalismul, economia liberă de
piaţă, corespunzător S.U.A, pe de altă parte. Caracterul dual al acestei
perioade a fost ilustrat şi de blocurile militare (NATO şi Tratatul de la
Varşovia) şi economice (Piaţa Comună şi CAER), precum şi de
delimitarea unor sfere de influenţă precise.
S.U.A. şi-au întărit influenţa în Europa Vestică, în America
Centrală şi de Sud, în Asia de Est iar U.R.S.S. şi-a consolidat influenţa
în Europa Estică, în unele ţări din Asia de Est şi Sud-Est, în Africa.
Harta politică s-a modificat semnificativ şi datorită destrămării
imperiilor coloniale şi declarării independenţei politice a unui număr
mare de state din Africa, Asia de Est şi de Sud-Vest, Oceania,
America Centrală. Perioada în care şi-au obţinut independenţa cele
mai multe ţări a fost deceniul al şaselea, supranumit din acest motiv,
„deceniul decolonizării Africii“.
Un eveniment deosebit al acestei perioade, cu consecinţe ulte-
rioare, a fost crearea statului Israel (1948) pe teritoriul Palestinei, care
a generat numeroase conflicte (războaie între Israel şi ţările arabe).
De asemenea, au apărut conflicte de interese concretizate în unele
războaie locale şi în alte spaţii geografice (în Peninsula Indochina –
Vietnam, Peninsula Coreea, Afganistan, dar şi în alte zone).
Statele învinse în cel de-al doilea război mondial (Germania şi
Japonia) s-au remarcat printr-o creştere economică susţinută.

Perioada de după 1989

Evenimentele din Europa Centrală şi de Est şi din U.R.S.S., în
perioada ce a urmat anului 1989, au determinat modificări importante
pe harta politică a lumii. Astfel, Uniunea Sovietică s-a dezintegrat (şi
transformat în Comunitatea Statelor Independente) iar pe teritoriul ei
au luat naştere 16 state naţionale. Concomitent cu această schimbare
Federaţia Rusă a pierdut teren în faţa S.U.A. care s-a afirmat ca
principala putere mondială, asumându-şi rolul de arbitru în rezolvarea
unor conflicte ale lumii. De asemenea, statele din centrul şi estul
Europei, aflate în sfera de influenţă a U.R.S.S., şi-au schimbat regimul
76
politic (înlăturarea comunismului) şi au revenit la denumirea iniţială a
ţării (Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia ş.a.).
În 1990, Germania s-a reunificat în mod paşnic iar începând cu
1991, R.F. Iugoslavia s-a dezintegrat în Slovenia, Croaţia, Macedonia,
Bosnia şi Herţegovina şi Iugoslavia (recent divizată în Serbia şi
Muntenegru). În 1993, Cehoslovacia s-a separat în 2 state inde-
pendente (Cehia şi Slovacia).
Aceste modificări au generat şi desfiinţarea Consiliului Economic
de Ajutor Reciproc (C.A.E.R.) – în 1990 şi a Pactului de la Varşovia –
în 1991, care reuneau ţările socialiste. În 1991 s-a constituit Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare care finanţează diferite
proiecte economice în fostele ţări socialiste.
De asemenea, se constată o extindere a N.A.TO., survenită şi pe
fondul intensificării acţiunilor teroriste arabe (organizaţia militară
îmbogăţindu-se cu 10 state) dar şi a Uniunii Europene, care a mai
adăugat 13 noi membri.
A crescut importanţa economică şi politică a Germaniei şi
Japoniei, care şi-au manifestat dorinţa de a deveni membre în consiliul
de securitate O.N.U.
După 1990, harta politică a lumii s-a mai îmbogăţit cu patru state
independente: Eritreea (1993), Palau (1994), Timorul de Est (2002),
Muntenegru (2005). Colonia britanică Hong-Kong (1997) şi cea por-
tugheză Macao (1999) au revenit oficial părţi ale Chinei, ca regiuni
autonome cu statut special timp de 50 de ani, iar zona canalului Panama
a fost retrocedată de S.U.A. statului Panama în 1999.
Pe parcursul secolului al XX-lea, o serie de state şi-au schimbat
denumirea: Bangladesh (din Pakistanul de Est), Sri Lanka (din Ceylon),
Myanmar (din Birmania), Burkina Faso (din Volta Superioară),
R.D. Congo (din R. Zair), Belarus (din Bielorusia), Georgia (din Gruzia).
La graniţa dintre mileniile II şi III au apărut numeroase situaţii
conflictuale, cauzate de factori diverşi (etnici, religioşi, economici). În
Europa se remarcă ca zone marcate de conflicte: provincia Kosovo, din
spaţiul ex-iugoslav, republicile separatiste din Federaţia Rusă (Cecenia,
Daghestan, Osetia etc), Ţara Bascilor, Catalonia, din Spania, Ţara
Găgăuzilor, Transnistria, din Republica Moldova, Irlanda de Nord etc.
În Africa, se produc numeroase conflicte de natură etnică, în ţări precum:
Burundi, Rwanda, Sudan, Nigeria, R.D. Congo etc. În Asia, conflicte
mai mult sau mai puţin deschise pe probleme etnice se resimt în ţări
precum Turcia, Irak, Iran (populaţia kurdă), India (populaţia sikh),
77
Sri Lanka (populaţia tamil), Myanmar (populaţiile karen şi kachin),
China (problema Tibetului) etc. Însă zona cea mai afectată rămâne cea
din Orientul Apropiat şi Mijlociu, marcată de conflictele ce durează de
decenii între arabi şi Israel şi de implicarea S.U.A., după atentatele de la
11 septembrie 2002, în Afganistan (înlăturarea regimului taliban) şi Irak
(înlocuirea regimului dictatorial a lui Saddam Hussein).
Interesul geostrategic al unor teritorii se reflectă în amplasarea
unor baze militare străine, aparţinând marilor puteri.
Există o multitudine de probleme cu care se confruntă omenirea
în perioada actuală şi care pot influenţa harta politică a lumii. Dintre
acestea se pot aminti escaladarea integrismului islamic, proliferarea
nucleară în unele ţări (India, Pakistan, Coreea de Nord), accesul la
resursele oceanului planetar, decalajul NORD-SUD (de natură economică
dintre ţările dezvoltate – Nord şi cele mai puţin dezvoltate – Sud),
statutul Antarcticii (acest spaţiu „împărţit“ iniţial de Marea Britanie,
Australia, Norvegia, Franţa, Noua Zeelendă la care s-au adăugat ulte-
rior state ca Argentina, Chile, Brazilia beneficiază din 1989 de un
tratat semnat, la Paris, de un număr de 33 de ţări, care prevede că
Antarctica reprezintă patrimoniul comun al umanităţii, trebuind a fi
folosit doar în scopuri ştiinţifice, etc.

1.4.5. Criterii de clasificare a statelor

Localizarea unui stat pe Glob poate avea o influenţă deosebită
asupra tipului de economie dar şi asupra atitudinii populaţiei şi a
guvernanţilor în luarea unor decizii la nivelul politicii externe. Se
poate analiza atât localizarea absolută, determinată de poziţia pe Glob
şi în raport de condiţiile naturale majore (unităţi fizico-geografice,
tipuri de climate, fluvii, mări, oceane etc.), cât şi cea relativă, dată
poziţia faţă de statele vecine sau de puterile vremii. Din punct de
vedere al localizării absolute, deseori se recurge la împărţirea statelor
pe două mari categorii: continentale (fără ieşire la mare (Austria,
Elveţia, Ungaria, Cehia, Mongolia etc.) şi maritime (insulare, peninsulare
sau faţade maritime – Japonia, S.U.A., Canada, Mexic, Grecia ş.a.).
Extensiunea spaţială constituie un element important,
influenţând complexitatea resurselor naturale, varietatea factorilor de
mediu, potenţialul uman pe care un stat le poate deţine, formând
premisele dezvoltării economice, politice, sociale.

78
 În literatura de specialitate, există o diversitate a clasificărilor,
după acest criteriu. Sanguin (1992) realizează o ierarhizare pe
9 categorii. Se disting două extreme: macrostatele, având o suprafaţă
de peste 6 milioane km2 (6 ţări: Federaţia Rusă – 17,07 mil. km2,
Canada – 9,97 mil. km2, S.U.A. – 9,62mil. km2, China – 9,59 mil. km2,
Brazilia – 8,54 mil. km2, Australia – 7,74 mil. km2 ) şi microstatele,
restrânse la un teritoriu sub 5000 km2 (cele mai mici fiind: Vatican –
0,44 km2, Monaco – 1,95 km2, Nauru – 21,2 km2, Tuvalu – 24,0 km2,
San Marino – 60,57 km2, Liechtenstein – 160,0 km2, Andora – 453,3 km2).
Cu dimensiuni remarcabile se înscriu şi următoarele trei categorii:
• state imense cuprinse între 2,5 şi 6 milioane km2 (India –
3,3 mil. km2, Argentina – 2,7 mil. km2, Kazahstan –
2,7 mil.km2, Sudan – 2,5 mil. km2);
• state foarte mari – între 1,25 şi 2,5 milioane km2 (ţări
răspândite în Asia, Africa, America Latină: Mongolia,
Indonezia, Arabia Saudită, Mexic, R.D. Congo, Algeria, etc.);
• state mari – între 650.000 şi 1,25 milioane km2 (Bolivia,
Columbia, Africa de Sud, Franţa, Spania, Ucraina, Pakistan,
Thailanda, Myanmar, Turcia, Mozambic, Chile etc.).
Majoritatea statelor de pe Glob au dimensiuni mijlocii (între
250.000 şi 650.000 km2 – Germania, Norvegia, Suedia, Finlanda,
Polonia, Japonia, Maroc, Marea Britanie, România, Italia, Noua
Zeelandă, Ecuador etc.) şi mici (sub 250.000 km2 - Bulgaria, Austria,
Croaţia, Irlanda, Cuba, Honduras, Nepal etc.).
Sanguin deosebeşte în această ultimă categorie mai multe tipuri:
state mici (între 100.000 şi 250.000 km2), state foarte mici (între
25.000 şi 100.000 km2), ministate (între
5.000 şi 25.000 km2), microstate (sub
5.000 km2).
Forma, dată de conturul spaţial,
este una dintre caracteristicile mor-
fologice, considerate a influenţa atât
funcţionarea internă cât şi compor-
tamentul internaţional al statelor. Pe
harta politică a lumii contemporane se
regăseşte o mare varietate de forme, de
la cele geometrice, la cele nedefinite,
rezultate a unor îndelungate procese
istorice.
79
 După acest criteriu se individualizează următoarele categorii de
state: compacte – cele mai apropiate de forma de cerc, considerată a fi
cea mai eficientă (România, Ungaria, Belgia, Polonia, Uruguay,
Nigeria), alungite – în care lungimea este de cel puţin şase ori mai
mare decât lăţimea medie (Chile, Norvegia, Italia, Vietnam, Malawi),
strangulate (Mali, Zambia), apendiculare (cu protuberanţe) – o variantă

a statului compact, cu excepţia prezenţei unui apendice, desprins din

teritoriul de bază (exemple tipice sunt Thailanda şi Myanmar care
împart Peninsula Malacca), fragmentate (arhipelagurile: Japonia,
Indonezia, Filipine; statele care deţin insule: Marea Britanie, Danemarca,
Grecia; alte categorii: S.U.A), perforate – state care cuprind pe
teritoriul lor alte state (Africa de Sud cu Lesotho şi parţial Swaziland,
Italia cu San Marino şi Vatican), încorsetate – prinse ca într-un cleşte
de un altul, blocându-i ieşirea la litoral (Monaco, Gambia, Brunei).
80
 Clasificarea statelor după numărul de locuitori, este foarte
sugestivă, existând mari disparităţi între ţările lumii.
Cel mai mare număr de locuitori este deţinut de 2 ţări – R. P.
Chineză (1,31 miliarde locuitori) şi India (1,10 miliarde locuitori),
care însumează 37,3% din populaţia Globului. Următoarea ţară, în
ordine descrescătoare este S.U.A. cu 298,2 milioane locuitori (4,6%).
În categoria statelor foarte mari, între 100 şi 250.000 milioane,
se mai încadrează 7 ţări, însumând circa 17% din totalul populaţiei
(Indonezia, Brazilia, Federaţia Rusă, Pakistan, Bangladesh, Japonia,
Nigeria).
Numărul statelor mari, între 50 şi 100.000 milioane locuitori, se
ridică la 13, din această categorie făcând parte ţări de pe toate
continentele: Mexic, Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia,
Vietnam, Filipine, Turcia, Iran, Thailanda, Egipt, Etiopia,
R.P.D.Congo.
Majoritatea statelor lumii au o populaţie între 5 şi 50 milioane
locuitori. Între acestea se individualizează cele mijlocii, cu peste
20 milioane locuitori (Myanmar, Coreea de Sud, R. D. Coreeană,
Afganistan, Malaysia, Uzbekistan, Nepal, Irak, Arabia Saudită, Ghana,
Algeria, Africa de Sud, Sudan, Tanzania, Kenya, Maroc, Uganda, Spania,
Polonia, Ucraina, România, Ungaria, Columbia, Argentina, Canada, Peru,
Venezuela, Australia) şi cele mici au între 5 şi 20 milioane locuitori.
În categoria statele foarte mici, cu o populaţie sub 5 milioane de
locuitori, se individualizează statele liliputane, cele sub 0,5 milioane
persoane: Luxemburg, Barbados, Guadelupa, Islanda, Liechtenstein,
San Marino, Vatican.
O analiză a repartiţiei populaţiei pe tipuri de ţări, în funcţie de
dezvoltarea lor, scoate în evidenţă o realitate tulburătoare, legată de
consecinţele demografice, sociale, politice ale creşterii populaţiei, mai
ales în zonele mai sărace ale planetei. Din totalul populaţiei de
6,46 miliarde locuitori (2005), doar 1,21 miliarde aparţin ţărilor dezvol-
tate (cu o rată de creştere medie anuală de 0,3%), restul de 5,25 miliarde
persoane trăind în ţări aflate în dezvoltare (cu o rată de creştere medie
anuală de 1,4%). Pentru anul 2050, statisticile estimează o populaţie
totală de 9,0 miliarde locuitori, repartizaţi astfel: 1,2 miliarde în
regiunile dezvoltate şi 7,8 miliarde în cele mai puţin dezvoltate.
Forma de guvernământ realizează o diferenţiere a statelor pe
două tipuri: republicile şi monarhiile.
81
 Majoritatea statelor lumii sunt republici, având ca şef de stat un
preşedinte, în funcţie de modul distribuirii puterilor în stat, separându-se
republicile prezidenţiale (Rusia, Franţa, Albania, Finlanda, S.U.A.,
Egipt etc.) şi cele parlamentare (România, Austria, Germania etc.). Se
mai disting republicile comuniste (în prezent această formă de guver-
nământ mai apare doar în R.P. Chineză, R.S. Vietnam, R. D. Coreeană
şi Cuba).
Celelalte state sunt organizate ca monarhii (în circa 30 de ţări),
acestea fiind în prezent de două feluri: autentice (în care monarhul
deţine în mod real puterea, fiind şeful statului, cu forme diverse ca:
regatele – Maroc, Lesotho, Cambodgia, Thailanda, Arabia Saudită,
Iordania, Bhutan, Nepal, emiratele – Oman, Qatar, Emiratele Arabe
Unite, şeicatele – Bahrein, sultanatele – Brunei ş.a.) şi simbolice
(monarhul este şeful statului, având prerogative limitate prin
Constituţie, importante fiind celelalte puteri, legislativă, executivă şi
judecătorească – actualele monarhii europene, Japonia, Malaysia etc.).
Aşadar, monarhiile pot avea ca suveran un împărat (Japonia), rege
(Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Danemarca, Norvegia, Olanda,
Spania, Suedia, Arabia Saudită, Iordania, Lesotho), principe (Andorra,
Liechtenstein, Monaco), duce (Luxemburg), sultan (Brunei, Oman),
emir (Kuweit) etc.
Interesantă este situaţia Commonweath-ului,
care grupează circa 40 de state de limbă engleză,
o relicvă a fostului imperiu colonial britanic,
având încă şef de stat pe regina Marii Britanii,
reprezentată prin guvernatori.
Forma de organizare politică internă
impune împărţirea pe: state unitare (circa 90%,
caracterizate de existenţa unei autorităţi unice,
în care guvernul central deţine toate atributele
puterii) şi federale (constituite din asocierea a
două sau mai multe unităţi teritorial-administrative,
egale în cadrul federaţiei, existând o singură
constituţie şi un organism federal, cu largi compe-
tenţe, care se exercită asupra tuturor cetăţenilor).
În cea de a doua categorie intră state precum:
S.U.A., Mexic, Germania, Argentina, Brazilia,
Federaţia Rusă, India, Malaysia, Nigeria etc.
Unităţile componente poartă adesea denumirea
82
de state (S.U.A., Canada, India), landuri (Germania), cantoane (Elveţia),
republici, regiuni, provincii autonome, ţinuturi (Federaţia Rusă).
O variantă a statului federal este confederaţia, în care statele sau
regiunile confederate îşi păstrează deplina suveranitate şi au drept de
succesiune. Cele mai importante S.U.A., Confederaţia Germanică şi
cea Elveţiană s-au transformat în state federale.
Gradul de dezvoltare economică constituie un criteriu de bază
al ierarhizării statelor lumii, printre indicatorii sintetici folosiţi regă-
sindu-se: valoarea produsului intern brut (P.I.B.) calculat la nivelul
întregii ţări sau raportat la locuitor, consumul de energie, care
semnifică puterea industrială a unui stat, gradul de civilizaţie şi de
progres, valoarea exportului, gradul de competitivitate a produselor şi
a potenţialului uman etc.
Produsul intern brut se calculează în moduri diferite (P.I.B.
– după rata curentă de schimb – calculat după o metodă a Băncii
Mondiale; P.I.B.-P.P.C. – exprimat prin paritatea puterii de cumpă-
rare). După metoda Băncii Mondiale, producţia unei ţări este evaluată,
utilizându-se preţurile interne. Ulterior, valorile sunt convertite în $,
pe baza mediei ratei de schimb în ultimii trei ani.
Produsul intern brut – Paritatea puterii de cumpărare evaluează
producţia diferitelor ţări, utilizând pentru toate un ansamblu de preţuri
mondiale, permiţând o comparaţie mai riguroasă pentru statele lumii.
Ambii indicatori ilustrează mari disparităţi la nivelul statelor
lumii.
După P.I.B./loc., în 2002, pe primele locuri se situau: Luxemburg
(47.354 $), Norvegia (41.974 $), Elveţia (36.684 $), S.U.A. (36.005 $),
Danemarca (32.179 $), Japonia (31.407 $), Irlanda (30.982 $), în
finalul clasamentului găsindu-se Sierra Leone (150 $), Guineea Bissau
(141 $), R.D. Congo (111 $), Burundi (102), Etiopia (90 $).
După P.I.B.-P.P.C. pe primele locuri se plasează: Luxemburg
(61.220 $), Norvegia (36.600 $), Irlanda (36.360 $), S.U.A. (35.750 $),
Danemarca (30.940 $) iar pe ultimele locuri Burundi (630 $), Malawi
(580 $), Tanzania (580 $), Sierra Leone (520 $), Timor (478 $).
Astfel, în funcţie de aceste criterii statele au fost grupate în:
• state dezvoltate, cu o economie de piaţă – cu forţă tehnologică,
capacitate organizatorică ridicată şi poziţii cheie în circuitul
economic mondial. Caracterizate de un nivel de trai ridicat, au
în general un P.I.B./loc. de peste 15.000 $ (S.U.A., Japonia,

83
 Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, Suedia, Norvegia,
Danemarca, Elveţia, Australia etc).
• state în dezvoltare – majoritatea statelor lumii. În această
categorie intră: ţările industrializate recent, care în general au
beneficiat de puternice infuzii de capital străin (Thailanda,
Singapore, Coreea de Sud, Malaysia, Mexic, Brazilia, Grecia,
Portugalia etc.), statele exportatoare de petrol (Arabia
Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Quatar, Bahrein etc),
state în dezvoltare cu venituri intermediare (state din America
Latină, Asia, Europa, aflate în tranziţie către o economie de
piaţă – România, Bulgaria, Croaţia, Turcia, etc.)
• state puţin dezvoltate, în general cu venituri până la 1000 $.
Sunt plasate în principal în Africa, dar apar şi în alte părţi ale
lumii (Mozambic, Etiopia, Tanzania, Ciad, Bangladesh, Laos,
Vietnam, Afganistan etc.).

1.4.6. Organizaţii internaţionale

În prezent, la nivel mondial activează un număr însemnat de
organizaţii internaţionale, apărute ca urmare a intensificării diverselor
forme de cooperare între statele lumii, în contextul general al evoluţiei
relaţiilor politice, economice, militare, sociale etc.
Cea mai importantă organizaţie internaţională, cu caracter mon-
dial, deschisă tuturor ţărilor lumii este Organizaţia Naţiunilor Unite.
Constituită în anul 1945, cu sediul la New York, aceasta are ca prin-
cipale scopuri menţinerea păcii şi securităţii mondiale, promovarea
cooperării internaţionale în domeniile economic, social, cultural. Carta
O.N.U., semnată în 1945, de reprezentanţii a 50 de state, defineşte
scopurile şi principiile organizaţiei, structura, organele principale şi
funcţiile acestora. În prezent sunt membre O.N.U. majoritatea ţărilor
independente ale lumii (excepţii: Elveţia, Vatican). Principalele organe
ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul
Economic şi Social, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul
General, Consiliul de tutelă. Sub egida O.N.U. îşi desfăşoară activi-
tatea o serie de instituţii specializate, ale căror activităţi nu au limite
geografice: F.A.O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură), cu sediul la Roma, O.M.S. (Organizaţia Mondială a
Sănătăţii), cu sediul la Geneva, Banca Mondială, B.I.R.D. (Banca
Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare), F.M.I. (Fondul Monetar
84
Internaţional) cu sediul la Washington, U.N.E.S.C.O. (Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Învăţământ, Ştiinţe, Cultură), A.I.E.A. (Agenţia
Internaţională pentru Energie Atomică), O.N.U.D.I. (Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială), cu sediul la Viena.
România este membră O.N.U. din anul 1955 şi participă la
activităţile organismelor specializate, inclusiv în structurile O.N.U. de
menţinere a păcii.
La nivel regional, se remarcă activitatea a numeroase organisme
interstatale, cu caracter de integrare economică. Integrarea economică,
în prezent un proces în plină desfăşurare, s-a născut în Europa, după
1950, constând în crearea unui spaţiu economic comun, caracterizat
prin libera circulaţie a persoanelor, capitalurilor, mărfurilor, serviciilor,
adoptarea unor politici comune în domeniul industriei, agriculturii,
serviciilor şi în domeniul social, între ţările membre ale respectivei
organizaţii.
Uniunea Europeană reprezintă în prezent cel mai puternic
ansamblu economic al lumii, alcătuit din 27 membri, care au intrat
treptat în organizaţie. Istoricul apariţiei acestei regiuni de integrare
economică începe după cel de-al doilea război mondial odată cu apariţia
primelor organisme economice interstatale: Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (1951), Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (1957), Comunitatea Economică Europeană, numită şi Piaţa
Comună (1957) din care făceau parte Belgia, R.F. Germania, Franţa,
Italia, Luxemburg, Olanda. Din anul 1967, cele trei comunităţi europene
s-au asociat, fără a se desfiinţa în Comunitatea Europeană care s-a
îmbogăţit treptat cu noi membri: Danemarca, Marea Britanie, Irlanda
(1975), Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986). În anul 1992, prin
semnarea Tratatului de la Maastricht, numele acestei organizaţii devine
Uniunea Europeană şi se stabilesc obiectivele acesteia.
În prezent aceasta este alcătuită din 27 membri, celor 12 state
din 1992, adăugându-li-se: Austria, Finlanda, Suedia (1995), Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia,
Ungaria (2004), România, Bulgaria (2007) (fig. 22).
În afara Uniunii Europene, principalele organisme de integrare
economică la nivel continental sunt: Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb (A.E.L.S), Acordul de Liber Schimb al Europei Centrale
(C.E.F.T.A.), Cooperarea Economică a Mării Negre (C.E.M.N.) – din
Europa, Acordul de liber schimb nord american (N.A.F.T.A. sau
A.L.E.N.A.), Piaţa comună a Sudului (MERCOSUR), Grupul Andin
85
(Piaţa Andină, Pactul Andin) – de pe continentul american, Asociaţia
Naţiunilor Asiei de Sud-Est, (A.S.E.A.N.), Asociaţia Sud Asiatică
pentru Cooperare Regională, Cooperarea Economică a Asiei de Est,
Consiliul de Cooperare al Statelor Arabe din Golf – din Asia,
Comunitatea Economică a Statelor Africane de Vest, Comunitatea
Economică a Statelor Africane Centrale, Comunitatea Economică a
Africii de Sud, Uniunea Maghreb-ului Arab – din Africa, Acordul de
Comerţ şi Relaţii Economice – din Australia etc. La aceste organizaţii
economice continentale se mai adaugă cele extinse pe mai multe
continente: Cooperarea Economică Asia-Pacific, Organizaţia Ţărilor
Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.), etc.

Fig. 22. Uniunea Europeană

86
 Pe lângă aceste organizaţii economice există numeroase alte
organisme bazate pe alte tipuri de relaţii: politice, militare, sociale,
culturale, etc.
După cel de-al doilea război mondial, au apărut câteva
organizaţii internaţionale, cu specific politico-militar, principalele lor
obiective fiind legate de apărarea statelor membre. În condiţiile
dizolvării unora, după 1990, singura mare organizaţie politico-militară
în activitate rămâne N.A.T.O. (Organizaţia Tratatul Atlanticului
de Nord). Înfiinţată în anul 1949, la Bruxelles, reuneşte în prezent
următoarele ţări: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia,
Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie,
Spania, Turcia, S.U.A. Din 1999, au devenit membre N.A.T.O. Ungaria,
Polonia, Cehia iar din 2004, România, Bulgaria, Letonia, Lituania,
Estonia, Slovenia, Slovacia.
Aşadar, cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a stat sub
semnul cooperării interstatale, în domenii foarte diverse, concretizate
în formarea unor organizaţii solide la nivel mondial şi regional, a căror
activitate se va continua cu siguranţă şi pe parcursul secolului al XXI-lea,
influenţând contextul general al evoluţiei statelor lumii actuale.

1.5. Mediul geografic şi resursele sale

1.5.1. Caracteristici generale. Tipuri de resurse naturale

Mediul geografic este alcătuit dintr-o serie de subsisteme cores-
punzătoare tuturor componentelor naturale şi antropice (relief, climă,
ape, vegetaţie, faună, soluri, activitate umană), între care se stabilesc
relaţii multiple, de diverse tipuri. Acesta se poate analiza de la nivel
planetar (macroscară), până la nivel local (microscară), reflectându-se
în peisaje specifice. Mediul geografic deţine, datorită complexităţii
sale, o gamă foarte variată de resurse.
Termenul de resursă este unul foarte complex, desemnând,
conform literaturii de specialitate „un element material sau abstract care
poate fi folosit pentru satisfacerea unei nevoi sau necesităţi umane”
(Erdeli coord., 1999, p. 274).
În cadrul acestora o importanţă deosebită o au „mijloacele naturale
de care dispune o colectivitate” (dicţionarul Robert), adică resursele
naturale, reprezentate de: aer, apă (sub toate formele), radiaţie solară,
biomasă vegetală şi animală, sol, roci naturale, substanţe minerale din
87
sol şi subsol, combustibili, minereuri feroase, neferoase etc. Pe lângă
aceste elemente ale mediului natural se mai adaugă resursele antropice
(reprezentate de populaţie, cu caracteristicile acesteia: număr, po-
sibilităţi mentale, fizice etc.) şi resursele capitale (constituite din
elementele construite de om în scopul desfăşurării activităţilor sociale,
economice, culturale, exprimate prin instrumente, utilaje, tehnologii
etc., reprezentând capitalul existenţial) (Erdeli coord., 1999).

Giraud (1979) şi F. Ramade (1984) completează această definiţie

arătând că termenul de resursă desemnează „entitatea pe planul energiei şi
al materiilor necesare omului pentru asigurarea funcţiilor sale psihologice
şi pentru a alimenta ansamblul activităţilor sale productive”(…) O resursă
naturală exprimă un anumit potenţial, iar exploatarea sa implică evacuarea
acestui potenţial şi aplicarea unei tehnologii corespunzătoare.
Geografia resurselor naturale ia în considerare tocmai relaţiile de
cauzalitate, analizând relaţia dintre cerinţa socială şi prelevarea de resurse
din mediul natural, evaluarea cantitativă şi calitativă a acestor prelevări,
consecinţele acestora, şi în cele din urmă stabilirea normelor pentru
gestionarea lor, a planetei în general. (…) odată cu intrarea într-un flux
tehnologic, resursele naturale devin bogăţii naturale” (Negoescu, Vlăsceanu,
2004, p. 15).

Resursele naturale se pot clasifica după criterii multiple, în

literatura de specialitate existând o multitudine de grupări ale acestora.
Adesea criteriile alese nu se referă la toate categoriile de resurse
naturale.
După criteriul repartiţiei spaţiale, acestea se pot grupa în:
• resurse extraterestre şi ale atmosferei (energia solară, eoliană,
gaze atmosferice – oxigen, azot, heliu);
• resurse ale hidrosferei (apa mărilor şi oceanelor, apele
continentale, materii prime minerale din acestea);
• resursele litosferei (combustibili fosili, minereuri, sare, materiale
de construcţie etc.);
• resurse ale biosferei (biomasa vegetală, animală);
• resursele pedosferei (solurile).
După durata utilizării, se disting câteva categorii de bază:
• resursele permanente (sau inepuizabile) - în care se regăsesc
energia solară, apa din mări şi oceane (considerate nemodificabile
prin intervenţia omului) şi apa dulce, peisajele (modificabile prin
intervenţia omului);
88
• resurse nepermanente, cu două subcategorii: resurse regenerabile
(soluri, biomasa vegetală, animală) şi epuizabile (combustibili
fosili, minereuri, materiale de carieră).
După criteriul gradului de cunoaştere, în literatura de spe-
cialitate, sunt redate următoarele categorii:
• resurse sigure – numite şi rezerve naturale, determinate calitativ şi
cantitativ şi a căror durată de exploatare este determinată;
• resurse identificate – cunoscute, fără a fi precis cuantificate,
urmând a intra în circuitul productiv;
• resurse probabile – semnalate prin cercetările de înaltă
tehnologie, necuantificate;
După nivelul de utilizare, se disting:
• resurse comerciale (care sunt obiectul schimburilor economice, au
un preţ şi se negociază ca preţ);
• resurse necomerciale (abundente, gratuite).
După crieteriul locului de folosinţă, există două categorii:
• resurse transportabile, care pot fi introduse în procesul de pro-
ducţie, acolo unde este nevoie;
• resurse netransportabile, care pot fi utilizate doar pe loc.

1.5.2. Factorii determinanţi ai repartiţiei resurselor

Din punct de vedere al repartiţiei spaţiale a resurselor se observă o
neuniformitate, atât la nivelul distribuţiei diverselor categorii de resurse,
cât şi la cel al utilizării lor, generată de cauze multiple, naturale (între
care se impun cele de ordin geologic şi climatic) şi antropice.
Factorii de ordin geologic, ocupă un loc principal în categoria
celor naturali, fiind responsabili de repartiţia resurselor de substanţe
minerale utile, generând o supraconcentrare în anumite zone, sărăcie
în altele. Un exemplu clasic de concentrare este acela al resurselor de
petrol în Orientul Mijlociu, care deţine circa 50-55% din totalul mondial.

„Exemplele pot continua: cinci state ale lumii (Chile, S.U.A., Polonia,
Rusia, Indonezia) deţineau în anul 2000, 57% din rezervele naturale de
cupru (340 mil.t), numai statului Chile revenindu-i 26%; (…) primii cinci
mari producători de fier ai lumii (Ucraina, Africa de Sud, Australia, S.U.A.,
China) concentrau 67% din rezerva mondială (160 mil. t). (…) numai Congo
şi Cuba dispun de 67% din rezerva de cobalt a lumii (4,5 mil. t)” (Negoescu,
Vlăsceanu, 2004, p. 35).

89
 De asemenea, această categorie de factori explică şi repartiţia
diferenţiată a uscatului şi a apei, la nivel global şi în cadrul celor două
emisfere. În emisfera nordică uscatul reprezintă 39% iar în cea sudică
doar 17%. În funcţie de repartiţia uscatului sunt distribuite şi
principalele categorii de resurse: combustibili, materii prime minerale,
energie geotermică, resurse de apă dulce etc. Astfel, cea mai mare
parte a unor categorii de rezerve se află în emisfera nordică (92% din
rezervele certe de cărbune, 90% din cele de petrol şi gaze, 75 % din
minereurile de fier etc.).
Factorii climatici sunt responsabili, în mod direct sau indirect
de repartiţia unor resurse precum: apa dulce, energia hidraulică,
eoliană, biomasa, resursele de soluri etc.
Factorii antropici au un rol important în descoperirea resurselor
naturale şi integrarea acestora în circuitul productiv, precum şi a
diferenţelor existente la nivelul exploatării lor în diverse regiuni ale
globului. Toate acestea sunt dependente de condiţiile socio-economice
şi istorice ale diverselor areale (gradul de dezvoltare industrială, de
cunoaştere şi cercetare a resurselor, a progresului tehnico-ştiinţific,
existenţa unor conflicte politice, militare ş.a.m.d.).
În funcţie de diversele categorii de factori se formează zone
bogate într-una sau mai multe resurse (Munţii Ural – minereuri fier,
minereuri neferoase, sare, petrol; Australia – minereuri, petrol, gaze;
Marea Nordului, Orientul Mijlociu – resurse de petrol etc.) dar şi zone
mai puţin privilegiate din acest punct de vedere.

1.5.3. Principalele categorii de resurse naturale

Energia primită de la Soare are o importanţă deosebită la nivel
planetar, aceasta pe lângă faptul că reglează echilibrul dintre geosferele
terestre, se transformă printr-o complexitate de procese chimice şi fizice
în numeroase alte forme utilizabile în economie: energie hidraulică,
energie eoliană, energia valurilor, energia stocată în biomasa vie şi în
combustibilii fosili, etc. La scară umană Soarele reprezintă o resursă
inepuizabilă.
Resursele naturale ale atmosferei derivă din calitatea conţi-
nutului şi a însuşirilor sale. Prin compoziţia şi structura sa întreţine
viaţa pe Terra, constituind totodată şi un important rezervor de materii
prime, ce pot fi utilizate industrial. Prin lichefiere s-a obţinut distilarea
fracţionată a oxigenului (1880), apoi a azotului, hidrogenului (1888)
90
şi a heliului (1908). Aceste gaze se folosesc în industria chimică,
siderurgică, aeronautică, electrotehnică etc.
Energia eoliană reprezintă o altă resursă a atmosferei, datorată
diferenţei de potenţial termic şi baric din troposferă, ca urmare a
încălzirii neuniforme a acesteia.
Litosfera se distinge în mod deosebit, faţă de celelalte geosfere,
prin varietatea resurselor, după particularităţile şi importanţa lor
energetică, substanţele minerale utile pe care le posedă, fiind grupate
pe câteva categorii:
• resurse energetice – reprezentate de combustibilii fosili (cărbune,
petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase) şi substanţe radioactive
(uraniu, thoriu), care stau la baza obţinerii energiei atomice;
• resurse chimice – care cuprind sărurile de potasiu (utilizate în
producţia de îngrăşăminte), sărurile de sodiu (pentru produse
clorosodice), piritele (la producerea acidului sulfuric), fosforitele,
apatitele (superfosfaţi);
• resurse metalurgice – alcătuite din minereuri feroase şi neferoase
(cupru, plumb, zinc, bauxită, cositor etc.)
• materiale de construcţie (marmură, granit, bazalt, gresii, argile etc.)
De asemenea, trebuie menţionată importanţa pe care o deţine
relieful, ca suport de desfăşurare a activităţilor umane, influenţându-le
atât prin caracteristicile sale efective (altitudine, fragmentare, pantă,
expoziţie etc.) cât şi prin consecinţele pe care le are asupra altor
elemente ale sistemului teritorial.
Hidrosfera dispune de resurse importante, atât din punct de
vedere cantitativ, dar şi a varietăţii acestora. Acestea sunt distribuite
inegal pe suprafaţa terestră dar şi pe categorii (ape sărate şi dulci).
Cea mai mare parte a resurselor de apă ale Terrei este con-
centrată în Oceanul Planetar (circa 97%). Din întreaga suprafaţă a
planetei (510,10 mil.km2) apele mărilor şi oceanelor reprezintă 70,8%,
cu diferenţieri la nivelul celor două emisfere (în nord – 60,7% iar în
sud 83%).
Desalinizarea apei oceanice poate constitui o soluţie pentru
obţinerea unei cantităţi însemnate de apă dulce, constituind o nece-
sitate pentru ţările cu mari suprafeţe deşertice.
Oceanul Planetar dispune de variate resurse de materii prime
minerale – metalifere şi nemetalifere. Substanţele dizolvate au o deosebită
importanţă economică, dintre acestea remarcându-se în principal
clorurile – 88,7% (de sodiu, de magneziu ş.a.), sulfaţii – 10,8%
91
(de potasiu, de calciu etc.) iar într-o proporţie mai redusă carbonaţii,
compuşii azotului, fosforului, siliciului sau elemente ca aluminiu,
zinc, plumb, cositor, uraniu, aur, argint etc. Cele mai importante
substanţe utilizate din apa mărilor şi oceanelor sunt: clorura de sodiu,
magneziul, sărurile de potasiu, bromul. O mare cantitate şi varietate de
resurse minerale se găsesc în aşa-numitele soluţii fierbinţi, din Marea
Roşie, la peste 2000 m adâncime (fier, mangan, aur, argint, cupru,
plumb etc.). În apa mărilor şi oceanelor se găsesc o serie de substanţele
minerale precipitate, provenite din apele continentale, sub formă de
aluviuni, aduse de acestea. Se remarcă astfel, prezenţa unor resurse ca:
titan, fier, casiterit, diamante, aur, platină, fosforite etc. Zonele abisale
ale oceanelor concentrează cantităţi importante de resurse de materii
prime industriale, precum nodulii polimetaliferi, formaţi, conform
majorităţii specialiştilor, prin precipitarea, în anumite condiţii a
substanţelor minerale, aflate în suspensie în apa mării, în a căror
compoziţie au fost identificate elemente ca: mangan, fier, nichel,
cobalt, cupru. Aceştia prezintă un mare interes economic, estimările
fiind foarte încurajatoare (numai în Oceanul Pacific ar fi peste 1.500
miliarde tone noduli), ţări precum S.U.A., Japonia, Canada, Germania,
Franţa, Federaţia Rusă participând la operaţiuni de prospectare a acestora.
Apele oceanului planetar deţin un potenţial energetic însemnat,
principalele surse de energie fiind: mareele, curenţii marini, valurile,
diferenţele de temperatură dintre straturile de apă marină, hidrogenul,
petrolul şi gazele naturale (exploatate din platforma continentală).
Apele continentale (curgătoare, subterane şi cele acumulate în
lacuri) au cea mai mare însemnătate pentru societatea umană, fiind
necesare vieţii omului pe Terra (ca apă potabilă dar şi pentru consumul
menajer) şi foarte utile în industrie şi agricultură. Acestea deţin doar o
mică parte din volumul de apă dulce a Terrei, cea mai mare parte fiind
stocată în gheţari. Volumul total de apă dulce reprezintă aproximativ
3% din resursele de apă de la nivel global, iar gheţarii concentrează 2/3
din acestea. Se constată disproporţii evidente la nivelul continentelor
legate de repartiţia resurselor de apă. Se remarcă, de asemenea,
importanţa apelor curgătoare ca sursă de energie.
Resursele biosferei provin din două mari domenii geostructurale:
oceanele şi continentele. La nivelul uscatului importanţa cea mai mare o
au pădurile, atât datorită funcţiei economice (exploatare forestieră), cât
şi celei ecologice. Există o mare varietate a pădurilor, sub aspectul
compoziţiei specifice, al condiţiilor de dezvoltare şi al posibilităţilor de
92
valorificare economică (de la taiga până la pădurile ecuatoriale). Fauna
uscatului de asemenea foarte variată, datorită diversităţii condiţiilor
fito-climatice, are valoare economică prin produsele pe care le furnizează
vânatul: blănuri, piei, carne etc.
Vegetaţia acvatică deşi deosebit de bogată, este puţin valorificată,
cele mai importante plante acvatice fiind algele. Acestea sunt folosite ca
furaje pentru animale, materie primă industrială (Japonia, China, Irlanda,
Franţa) dar constituie şi o rezervă importantă de materie organică pentru
alimentaţia umană (Japonia, China etc.).
Resursele faunistice sunt şi mai bogate, unii specialişti apreciind
că în mediul marin există circa 18 miliarde tone peşte, la care se mai
adaugă crustacei (creveţi, languste, homari, crabi), moluşte, echinoderme,
bureţi, corali etc.
Solul sau „învelişul de viaţă al scoarţei terestre”, mediul în care
materia anorganică se transformă, cu ajutorul energiei solare, în
compuşi organici, absolut necesari lanţurilor trofice şi în final omului,
se constituie într-o resursă naturală fundamentală. În funcţie de caracte-
risticile solurilor se dezvoltă atât vegetaţia naturală, cât şi plantele de
cultură, pomicultura, viticultura etc. Agricultura nu poate fi concepută
în lipsa resurselor de sol. Pe Glob există o mare varietate de soluri,
dependente de caracteristicile reliefului şi de zonalitatea bioclimatică, în
funcţie de care agricultura capătă caracteristici distincte.
Aşadar, la nivel planetar există o gamă foarte variată de elemente,
ce se constituie în resurse naturale de mare importanţă, reprezentând
suportul vieţii şi al activităţii umane pe Terra.

93
 2. POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE TERREI

2.1. Populaţia

2.1.1. Caracterul tridimensional

al prezenţei omului în sistemul teritorial
Orice studiu cu privire la om, la societatea umană a trecutului,
prezentului sau viitorului trebuie să abordeze acest subiect din
perspectivă sistemică. Omul este un element deosebit de important, este
cel care, făcând parte din sistemul terestru, îl modifică profund,
impactul său fiind mult mai puternic decât al oricărui alt element
component. Se poate considera, astfel, că prezenţa sa nu este una
simplă, unidimensională. Omul nu este un element a cărui personalitate
se reduce la a suporta influenţele celorlalte componente ale mediului şi
de a reacţiona la acestea în raport de „legile firii“. În relaţiile sale cu
sistemul din care face parte el intervine voit, conştientizând oricare
dintre acţiunile sale, dându-le o valoare personală.
De aceea, studiile geografice realizate pe această temă trebuie să
pornească de la concepţia tridimensionalităţii prezenţei omului în
sistem. Cele trei dimensiuni prin prisma cărora considerăm că pot fi
abordate studiile cu privire la populaţia umană a Terrei sunt (fig. 23):
• dimensiunea existenţială, reprezentând caracterul de element bio-
logic, component al mediului natural şi care poate fi definită prin
verbe precum „a fi”, „a exista”;
• dimensiunea spaţială, subliniind poziţia şi deplasările omului
în sistemul teritorial, a căror verbe definitorii sunt „a fi prezent”,
„a se afla”;
• dimensiunea activă, care reliefează implicarea sa directă în
subsistemul socio-economic, cel mai dinamic din cadrul geogsis-
temului, verbul prin intermediul căruia această dimensiune poate
fi definită fiind „a acţiona”.
Din perspectivă existenţială, analizele vizează evoluţia numerică a
omului pe Glob şi caracteristicile indicatorilor demografici ce definesc
creşterea naturală a populaţiei.
Studiile geografice referitoare la cele două subiecte oferă informaţii
numeroase şi amănunţite atât din perspectivă istorică cât şi spaţială. În
94
cazul evoluţiei numerice a populaţiei sunt întotdeauna luate în consi-
derare informaţiile din domeniul antropologiei şi istoriei, suprapuse pe
suprafaţa terestră, fapt ce creează imaginea spaţială a acestui fenomen.
Procesul de apariţie a omului şi conturarea ariei în care acesta s-a
manifestat, evoluţia istorică a populaţiei pe ansamblul ei dar şi la nivel
continental şi regional sunt, de asemenea, subiecte deseori abordate în
studiile de specialitate, cu scopul de a oferi informaţii cu privire la
caracteristicile demografice actuale ale sistemului teritorial global.
Foarte numeroase sunt şi studiile cu privire la indicatorii demografici,
care influenţează în mod direct creşterea numerică a populaţiei şi care
exprimă caracteristicile existenţei biologice a omului în sistem: rata
natalităţii, a nupţialităţii, a fertilităţii, rata mortalităţii generale şi a celei
infantile, durata medie a vieţii şi soldul natural ca rezultat al îmbinării
celorlalţi indicatori. Analizele cu privire la aceştia reliefează impactul
pe care îl au asupra tuturor celorlalte caracteristici ale sistemului populaţie.
a exista

OM

a fi prezent a acţiona
Fig. 23. Caracterul tridimensional al prezenţei omului
în geosistem

Dimensiunea spaţială este exprimată prin analizele cu privire la

distribuţia geografică a populaţiei, caracterizată prin mari disparităţi şi
elocvent reliefată prin indicatorul densitate. De asemenea, mobilitatea
populaţiei reflectă capacitatea acesteia de a-şi alege şi schimba spaţiul
de locuire, inducând, astfel, permanente modificări în distribuţia sa
teritorială şi în structurile ce o caracterizează. Migraţia este un feno-
men în relaţie directă cu spaţiul. Dependentă de acesta, are un impact
95
puternic asupra caracteristicilor lui demografice, influenţându-le,
astfel, pe toate celelalte (naturale, economice). Factorii care determină
mişcarea populaţiei se nasc, la rândul lor, din aceste caracteristici,
având, în raport cu diversele momente în timp, o funcţie de respingere
sau de atracţie.
Ca element activ al sistemului economic, omul este forţă de
muncă şi sursa fluxului de informaţie ce permite organizarea acestuia.
De aceea, analizele vizează diversele structuri demografice (structura
pe sexe, pe grupe de vârstă, structurile etnică şi lingvistică, cea a
populaţiei active şi, implicit, a celei ocupate), care au un rol esenţial în
buna desfăşurare a activităţilor economice. Corelaţiile dintre toate
aceste structuri oferă informaţii importante cu privire la capacitatea
factorului uman de a susţine sistemul economic şi de a-l orienta pe
diverse direcţii de evoluţie. În acelaşi timp, se studiază şi relaţia popu-
laţiei cu resursele naturale, impactul activităţilor sale asupra mediului.
Analizele respective scot, astfel, în evidenţă stricta dependenţă dintre
cele două subsisteme, populaţie şi economie.
Privit din perspectiva integrării verticale a componentelor
sistemului teritorial, omul se află la baza piramidei. Este un micro-
sistem, o entitate biologică, psihologică şi spirituală, componentă a
subsistemului populaţie, aparţinând la rândul său sistemului economic.
Această structurare pe verticală a sistemului teritorial se integrează
modului de organizare a Universului, pornind de la micro-cosmos spre
macro-cosmos (fig. 24).
MACROCOSMOS

sistem teritorial

sistem economic

populaţie

om

MICROCOSMOS

Fig. 24. Poziţia omului în sistemul teritorial pe scară verticală

96
 2.1.2. Evoluţia numerică a populaţiei
Populaţia mondială, reprezentând totalitatea locuitorilor planetei,
este caracterizată de o mare varietate a tuturor aspectelor pe care le
implică, în funcţie de specificul diverselor zone geografice.
În prezent * , populaţia totală a Globului se ridică, conform
statisticilor actuale, la 6,46 miliarde locuitori, fiind în continuă
ascensiune numerică, pentru anul 2050 fiind estimată o valoare totală
de 9,07 miliarde persoane.
Nivelul de astăzi al populaţiei planetei este rezultatul unei
îndelungate evoluţii, începute de la apariţia omului. Ca specie, Homo
Sapiens s-a impus în urmă cu numai 50.000 de ani, deşi urmele
strămoşilor săi sunt mult mai vechi (unii antropologi plasând aceste
urme cu 2-3 milioane de ani în urmă). Istoricii menţionează pentru
paleolitic o populaţie de circa 5 milioane persoane, iar pentru înce-
puturile erei creştine 250 milioane locuitori. La începuturile istoriei,
umanitatea a fost caracterizată de un ritm de creştere foarte scăzut,
abia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea constatându-se
sporiri însemnate de populaţie. Astfel, primul miliard de persoane a
fost atins în anul 1830, pentru ca un secol mai târziu (1930) să fie
depăşit cel de-al doilea miliard.
Secolul al XX-lea a reprezentat o epocă unică în istoria umanităţii,
fiind caracterizat de un ritm foarte rapid de creştere a populaţiei, ce a
determinat unul dintre fenomenele definitorii ale lumii contemporane:
explozia demografică. Astfel, în 1960 s-a înregistrat cel de-al treilea
miliard de locuitori, în 1974 al patrulea miliard, în 1987 al cincilea
miliard iar în 1999 s-a ajuns la al şaselea miliard de persoane.
Trei aspecte importante au determinat această dinamică a
populaţiei: revoluţia industrială (progrese tehnologice, inovaţii, care
au generat dezvoltarea, în general), revoluţia agricolă (creşterea
randamentului exploatării terenurilor, ameliorarea raselor de animale),
revoluţia sanitară (creşterea performanţelor sanitare, introducerea
vaccinelor etc.).
În aceste condiţii, ritmul de creştere a populaţiei a atins valori
deosebite în secolul al XX-lea, variind de la 0,56% în 1900 la 0,83% în
1950 şi 1,6% în 1999, pentru ca în anul 2005 să aibă o valoare de 1,2%.

*
Datele din acest capitol referitoare la prezent sunt din anul 2005.
97
 Creşterea spectaculoasă a populaţiei, cunoscută sub numele de
explozie demografică (baby-boom), a caracterizat în principal ţările
slab dezvoltate, din Africa, America Latină, Asia. În Europa, creşterea
demografică a fost mai puţin spectaculoasă (datorită războaielor, scă-
derii fertilităţii, modificării mentalităţii şi a noilor priorităţi apărute în
cadrul familiei etc.).
Evoluţia ritmurilor de creştere pe perioade îndelungate (1750-
2000) ilustrează o strânsă legătură între acestea şi gradul de dezvoltare
economică (Cucu, 1997). Astfel, în perioadele de trecere de la stadii
de subdezvoltare la dezvoltare populaţia creşte, condiţionată de o
natalitate mare şi o mortalitate staţionară sau în scădere, pe fondul
unei dezvoltări generale care determină creşterea nivelului de trai.
Odată cu trecerea ţărilor în stadiul de state dezvoltate, progresul
economic şi social generează noi orientări în dimensionarea familiei,
alte mentalităţi şi priorităţi, care determină o scădere a natalităţii şi
respectiv a ritmului de creştere a populaţiei.
În prezent, 5,2 miliarde persoane trăiesc în ţări aflate în dez-
voltare economică, caracterizate de un ritm de creştere de 1,4%, ţările
dezvoltate deţinând 1,2 miliarde locuitori (datorită unui ritm de creştere
foarte scăzut de doar 0,3%).
Evoluţia numerică a populaţiei este o consecinţă a mişcării
naturale şi a celei migratorii (respectiv a soldului natural şi migratoriu).

2.1.3. Mişcarea naturală a populaţiei

Mişcarea naturală a populaţiei implică fenomenele demografice
legate de natalitate, mortalitate, sold natural (diferenţa dintre natalitate
şi mortalitate), constituind factorul cel mai dinamic care intervine în
mod direct în modificarea numărului populaţiei.
Natalitatea ilustrează frecvenţa sau intensitatea naşterilor în
cadrul unei populaţii. Indicele folosit este rata natalităţii, care se
calculează pe baza raportului dintre numărul total al născuţilor vii şi
numărul mediu al populaţiei totale, exprimat la 1000 locuitori, la
nivelul unui an.
n
N= *1000
P
în care: N – rata natalităţii, n – numărul născuţilor vii; P – numărul
mediu al populaţiei pentru intervalul analizat; 1000 – constantă ce
indică proporţia naşterilor la 1000 de persoane.
98
99
 În prezent rata natalităţii, la nivel mondial, se ridică la 21‰,
la nivelul continentelor apărând anumite diferenţieri: Africa – 38‰,
Asia – 20‰, America Latină – 22‰, Australia şi Oceania – 17‰,
America de Nord – 14‰, Europa – 10‰.
În cadrul statelor lumii cele mai mari valori ale ratei natalităţii
sunt înregistrate în ţările africane (Liberia, Mali, Malawi – 50‰) iar
cele mai mici în cele europene (Germania, Polonia, Bulgaria, Ungaria
ş.a. – 9‰). Deşi din punct de vedere al valorilor ratei natalităţii nu
ocupă primele locuri, statele care în prezent sunt recunoscute pentru
cele mai mari aporturi de populaţie sunt: India (27,5 milioane
născuţi/an), China (15,6 milioane născuţi/an – în scădere datorită
reducerii ratei natalităţii la 12‰), Nigeria (5,6 milioane născuţi /an),
Pakistan (5,5 milioane născuţi /an).
Mortalitatea reflectă frecvenţa sau intensitatea deceselor în
cadrul unei populaţii. Indicele folosit este rata mortalităţii, care se
calculează pe baza raportului dintre numărul total al deceselor şi
numărul mediu al populaţiei totale, exprimat la 1000 locuitori, la
nivelul unui an.
m
M = *1000
P
în care: M – rata mortalităţii, m – numărul deceselor; P – numărul
mediu al populaţiei pentru intervalul analizat; 1000 – constantă ce
indică proporţia deceselor la 1000 de persoane.
În prezent, rata mortalităţii este de 9‰, la nivelul continentelor
înregistrându-se următoarele valori: Africa – 15‰, Europa – 11‰,
America de Nord – 8‰, Asia – 7‰, America Latină – 6‰, Australia
şi Oceania – 7‰.
Diferenţele înregistrate la nivelul acestui indicator nu reflectă
întotdeauna decalajele existente în gradul de dezvoltare economică,
ţările dezvoltate, cu o populaţie vârstnică mai numeroasă, având deseori
valori mai mari ale mortalităţii decât unele ţări mai puţin dezvoltate.
Ţările care se înscriu cu cele mai mari valori ale ratei mortalităţii
sunt Botswana (28‰), Lesotho (28‰), Swaziland (26‰), Sierra
Leone (24‰), Angola (24‰), Liberia (22‰) şi cu cele mai mici
Emiratele Arabe Unite(1‰), Kuweit (2‰), Bahrain (3‰), Qatar (3‰),
Algeria (4‰), Arabia Saudită (3‰), Brunei (3‰), Andorra (3‰).
100
101
 Mortalitatea infantilă reflectă intensitatea deceselor copiilor
sub vârsta de 1 an din cadrul unei populaţii. Rata mortalităţii infantile
se calculează raportând numărul deceselor copiilor sub un an la
numărul total de naşteri, exprimându-se în promile (‰).
mi
Mi = *1000
n
în care, Mi = rata mortalităţii infantile, mi = numărul deceselor
copiilor sub 1 an; n = numărul total de născuţi vii.
Rata mortalităţii infantile se ridică la 54‰ la nivel mondial.
Analiza valorilor acestui indicator ilustrează diferenţieri evidente între
ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate. Cele mai mari rate ale
mortalităţii infantile se găsesc în Africa (88‰) – cu maxime în ţări
precum: Sierra Leone (165‰), Liberia (142‰), Angola (139‰),
Somalia (120‰) – şi Asia 51‰ – Afganistan (172‰), Irak (94‰),
Cambogia (95‰) ş.a. La nivelul celorlalte continente se înregistrează
următoarele valori: America Latină – 27‰, America de Nord – 7‰,
Europa – 7‰, Australia – 4,5‰.
Durata medie a vieţii (speranţa de viaţă la naştere) reprezintă
numărul mediu de ani pe care o persoană îl are de trăit, în mod obişnuit,
exprimat la naştere în situaţia în care condiţiile ar rămâne aceleaşi ca în
momentul de referinţă; altfel spus, se calculează ca medie a duratelor de
viaţă a unei generaţii imaginare, care ar fi supusă întreaga sa viaţă
ratelor de mortalitate pe grupe de vârstă ale anului de observare.
Speranţa de viaţă la naştere la nivel mondial este în prezent de 67
ani, diferenţiată pe cele două sexe (65 ani pentru bărbaţi, 69 pentru
femei). La nivelul continentelor situaţia se prezintă astfel: America de
Nord – 78 ani, Europa – 75 ani, Australia şi Oceania – 75 ani, America
Latină – 72 ani, Asia – 68 ani, Africa – 52 ani. Speranţa de viaţă este
mai mare de 80 de ani în Japonia (82 ani), Suedia (81 ani), Islanda
(81ani) San Marino (81 ani), Israel, Norvegia, Franţa, Luxemburg,
Italia, Australia (80 ani), cele mai mici valori înregistrându-se în ţări
africane precum Botswana, Lesotho (35 ani), Zambia (37 ani).
Soldul natural rezultă din diferenţa dintre natalitate şi
mortalitate şi poate fi pozitiv sau negativ. În prezent, cele mai mari
valori ale soldului natural se înregistrează în ţări precum Mali (32‰),
Ciad (28%), Arabia Saudită (27%) iar cele mai mici în ţările Europei
Centrale şi Estice, unde se constată valori negative (Germania,
România, Ungaria, Rusia, Ucraina ş.a.).
102
103
 La nivel mondial acesta este de 12 ‰ iar pe continente situaţia
se prezintă astfel: Africa – 23‰, America Latină – 16‰, Asia – 13‰,
Australia şi Oceania – 10‰, America de Nord – 6‰, Europa –-1‰.

2.1.4. Mobilitatea populaţiei

Conceptul de mobilitate a populaţiei se referă la deplasările
spaţiale ale indivizilor, cu şi fără schimbarea domiciliului, indiferent
de durata absenţei din localitatea de origine, cu scopuri diverse, la
distanţe mai mari sau mai mici, acestea determinând modificări de
ordin social, profesional, economic etc. În această categorie intră ca
forme ale mobilităţii istorice: nomadismul, marile valuri migratorii,
invaziile, comerţul cu sclavi, etc. (Erdeli, coord., 1999).
În literatura de specialitate străină (J.P. Thumerelle, 1986;
D. Noin, 1988 citaţi de Erdeli, 2001) apare clasificarea acestor
deplasări pe două mari tipuri:
• deplasările obişnuite (care nu implică o schimbare de lungă durată
a domiciliului, fără implicaţii deosebite în viaţa persoanei angrenate;
acestea se desfăşoară ritmic, repetitiv, neprovocând dezechilibre
între zona de origine şi cea de destinaţie);
• mişcările migratorii propriu-zise (caracterizate de schimbarea de
durată sau definitivă a domiciliului, de cele mai multe ori a
activităţii persoanelor angrenate, implicând modificări majore în
viaţa acestora).
În această accepţiune, termenul de migraţie exclude deplasările
ritmice şi zilnice (de tipul navetismului). Însă trebuie cunoscut faptul
că mulţi autori, şi din literatura de specialitate românească, includ
aceste forme în categoria mişcărilor migratorii.
Migraţiile se pot clasifica pe mai multe criterii, existând o mare
diversitate a acestora.
Astfel, în raport de teritoriul naţional (graniţe) se deosebesc:
migraţia internă (desemnând deplasările care au loc în cadrul unei
ţări, temenii folosiţi pentru cei angrenaţi în astfel de mişcări fiind de:
persoane plecate şi persoane sosite) şi cea externă – internaţională
(cuprinzând deplasările, însoţite de schimbarea domiciliului, între
două ţări, pentru cei care pleacă folosindu-se termenii de emigranţi, iar
pentru cei care sosesc termenul de imigranţi).
104
 În funcţie de delimitările regionale, adesea se recurge la împăr-
ţirea pe: migraţii intra-regionale (în cadrul unei regiuni, dintr-o ţară) şi
inter-regionale (între două regiuni, posibil la nivelul unui continent).
Cele două medii, impun clasificarea în: migraţii rural-urban (sau
exodul rural), urban-rural, urban-urban, rural-rural.
În raport de elementul timp, se deosebesc migraţiile de lungă
durată sau permanente (implică schimbarea domiciliului, pentru o
perioadă mai lungă de 1 an), cele temporare (pentru o perioadă mai
lungă sau mai scurtă de timp, în general pentru desfăşurarea unei
activităţi economice) şi sezoniere (legate în general de activităţile
agricole şi de etapele care intervin în circuitul agricol). O categorie
aparte, inclusă de unii autori în cadrul migraţiilor, numite mişcări
pendulatorii (Iordan, 2006), sunt deplasările de tipul navetismului,
care nu presupun schimbarea rezidenţei, ci întoarcerea zilnică sau
săptămânală a individului la domiciliu.
În raport de factorul social, se individualizează: migraţiile indivi-
duale şi cele pe grupuri organizate (cele istorice – invazii, colonizări,
cele economice – crescătorii de animale, cele sezoniere etc).
După gradul de implicare a propriei voinţe a emigranţilor există
două categorii de migraţii: voluntare şi forţate.
După tipul de societate în care se produc, cu referire directă la
migraţiile rural–urban există migraţii în societăţi tradiţionale, în care
predomină factorii de respingere, migraţii în societăţile moderne,
industriale, în care predomină factorii de atracţie şi mişcări migratorii
în societăţile post-industriale, în care predomină deplasările în două
direcţii şi mai ales cele inter-urbane.
Cauzele migraţiilor sunt multiple şi diversificate şi au un
caracter dual: de respingere (în zonele de plecare - origine) şi de atracţie
(în zonele de sosire - destinaţie).
Din punctul de vedere al zonei din care pornesc fluxurile
migratorii, se deosebesc mai multe categorii de factori de respingere:
• economici (declinul resurselor – suprapopularea, scăderea ofertei
locurilor de muncă, şomajul, veniturile scăzute, sărăcia, decăderea
activităţilor economice, etc.),
• sociali (lipsa oportunităţilor de a întemeia o familie, apariţia în
familie a unor noi membrii – copiii, pierderea identităţii în grupul

105
 de origine, discriminări etnice, rasiale, sociale, absenţa bazei mate-
riale specifice unor activităţi culturale, educaţionale, ştiinţifice),
• politici (discriminări politice, existenţa unor regimuri totalitare,
apariţia unor evenimente destabilizatoare – războaie, revoluţii,
atacuri teroriste, politici economice greşite etc.),
• naturali (catastrofe: cutremure, erupţii vulcanice, inundaţii, feno-
mene climatice dezastruoase – uragane, tornade etc.; în general
condiţiile naturale nefavorabile reprezintă factori de respingere în
migraţia populaţiei).
Factorii de atracţie sunt în opoziţie cu cei de respingere şi sunt
mai puternici în general, pentru a depăşi forţa de inerţie care se mani-
festă în spaţiile de respingere şi eventualele obstacole de pe traseu:
• ofertǎ superioară de locuri de muncă;
• oportunitatea obţinerii unor venituri mai mari;
• nivel de trai mai ridicat.
Factori de ordin social sunt între alţii:
• oportunitatea atingerii unui nivel înalt de educaţie şi specializare
în diferite domenii de activitate;
• deplasarea cu partenerul de viaţă sau în vederea căsătoriei;
• dorinţa de a se integra într-un nou tip de comunitate.
Acesta reprezintă, în esenţă, un modelul clasic de migraţie, cel de
respingere–atracţie. În cadrul său apar şi obstacole şi oportunităţi ale
procesului. În categoria obstacole intră distanţa, unele elemente politice,
ca de exemplu Zidul Berlinului care împiedica migrarea populaţiei din
cele două părţi ale oraşului (est şi vest), elemente culturale precum
limba, religia, obiceiurile. Oportunităţile sunt foarte variate şi numeroase.
Un model celebru de migraţie este cel al lui Ravenstein, care a
realizat un studiu asupra migraţiilor interne în Anglia şi Ţara Galilor
(1880). În urma acestui studiu s-a ajuns la următoarele concluzii
(postulate):
• majoritatea migranţilor se deplasează doar pe distanţe mici, de aici
rezultând „curente de migraţie“ pe direcţia centrelor mari;
• procesul de absorbţie apare prin mişcarea populaţiei din spaţiul
imediat învecinat oraşului, creând goluri care sunt imediat
umplute de migranţi din spaţiile mai îndepărtate (numărul
migranţilor din spaţii mai îndepărtate este mai mic);
106
• dispersia are aceleaşi caracteristici şi este inversul absorbţiei;
• fiecare curent important de migraţie produce un contra-curent;
valorile brute sunt ascunse de cele nete;
• migraţia pe distanţe lungi se orientează mai ales spre oraşe mari
(irlandezii din Marea Britanie);
• locuitorii oraşelor mici migrează mai puţin decât cei din spaţiul
rural;
• femeile migrează mai mult decât bărbaţii.
Migraţiile pot avea consecinţe importante de natură demografică,
economică, socială. Din punct de vedere demografic, se produc modi-
ficări semnificative legate de creşterea sau descreşterea numărului de
locuitori, modificări ale structurilor de populaţie, ale indicatorilor
demografici, în general. În ceea ce priveşte consecinţele economice,
acestea sunt legate de forţa de muncă constituită de indivizii care
migrează, pe piaţa muncii fiind posibile atât aspecte pozitive cât şi
negative, ce afectează într-o anumită măsură atât zonele receptoare cât
şi pe cele de origine. În plan socio-cultural se observă în zonele re-
ceptoare apariţia unei diversităţi etnice, culturale, sociale, ce determină
redimensionarea relaţiilor între grupuri.
Indicatorul cel mai adesea folosit este soldul migratoriu (migraţia
netă), rezultat al diferenţei dintre numărul sosirilor şi numărul plecărilor
persoanelor dintr-un anumit spaţiu.
∆M = I – E
în care: ∆M – soldul migratoriu; I – numărul persoanelor sosite (imi-
grate); E – numărul persoanelor plecate (emigrate).
Acesta apare ca o componentă majoră a mişcării populaţiei,
determinând, alături de soldul natural, evoluţia numerică a populaţiei.
*
p = (N-M) + (I-E),
în care: *p - variaţia numărului populaţiei între două momente de timp
analizate, N – natalitatea, M – mortalitatea, I – numărul persoanelor
sosite (imigrate); E – numărul persoanelor plecate (emigrate).
Cu ajutorul acestui indicator (*p) se poate estima numărul popu-
laţiei, la un moment posterior recensământului, după formula:
Pt+1 = Pt + (N-M) + (I-E),
în care: Pt+1= numărul populaţiei la momentul t+1; Pt = numărul popu-
laţiei la momentul t – la recensământ;
107
108
 2.1.5. Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob
Distribuţia populaţiei la nivel mondial ilustrează mari disparităţi,
doar 1/3 din întregul uscat planetar fiind locuit, spaţiile caracterizate de
mari concentrări umane alternând cu teritoriile slab populate.
La nivelul continentelor se observă o repartiţie inegală, totalul
de 6,46 miliarde locuitori fiind distribuit diferit. Asia este continentul
care totalizează cel mai mare număr de locuitori, 3,90 miliarde
persoane, reprezentând circa 60% din populaţia planetei. Urmează
apoi: Africa (905,9 mil. loc. – 14%), America (891,1 mil. loc. – 13,8%),
Europa (728,4 mil. pers. – 11,2%) şi Australia şi Oceania (33,1 mil. loc
– circa 1%).
Această repartiţie a populaţiei este determinată de o serie de
factori care se pot grupa după natura lor în: fizico-geografici, istorici,
demografici, economici.
Factorii fizico-geografici au contribuit semnificativ la repartiţia
generală a populaţiei, reprezentând condiţii favorabile sau restrictive ale
desfăşurării activităţilor umane. Formele de relief (câmpiile, platourile
joase, zonele litorale, văile joase şi largi ale marilor fluvii) alături de
condiţiile climatice (îndeosebi clima temperată şi subtropicală) au repre-
zentat elementele propice ale dezvoltării primelor civilizaţii umane,
constituind totodată şi astăzi spaţiile optime desfăşurării activităţilor
omeneşti, cu mari concentrări de populaţie. La aceştia se mai adaugă alţi
factori naturali precum: fertilitatea solului, prezenţa resurselor de apă
(curgătoare, subterane), vegetaţia, fauna etc.
Dintre factorii istorici care au influenţat repartiţia actuală a
populaţiei se impun a fi menţionaţi: marile valuri migratorii care au
contribuit la formarea popoarelor actuale, colonizările, cucerirea de
noi teritorii, războaiele etc.
Factorii economici sunt foarte importanţi în crearea marilor
concentrări de populaţie. În decursul istoriei populaţia s-a grupat în
zone cu potenţial agricol ridicat, cu resurse minerale bogate (cărbuni,
petrol, minereuri etc.), pe baza cărora s-a înregistrat un progres
economic. În general, spaţiile dezvoltate economic, oraşele în special,
în care activităţile industriale au impus o cerere a forţei de muncă, au
constituit şi constituie poli de atracţie a populaţiei, generând adesea
fluxuri migratorii, ce au ca origine zonele mai puţin dezvoltate.
Factorii demografici reprezentaţi de cele două componente de
bază în evoluţia numerică a populaţiei, soldul natural şi cel migratoriu,
109
sunt foarte importanţi în distribuţia populaţiei. Astfel, în ţările cu sold
natural ridicat şi sold migratoriu redus, se concentrează tot mai multă
populaţie (India, Pakistan, Bangladesh, ţări ale Africii sub-sahariene etc.).
Repartiţia populaţiei în raport cu latitudinea ilustrează prezenţa
aşezărilor permanente, între 800 latitudine nordică şi 550 latitudine
sudică, emisfera nordică concentrând 90% din total (datorită repartiţiei
inegale a uscatului între cele două emisfere şi faptului că Antarctica nu
are condiţii favorabile locuirii). Astfel, mai mult de jumătate din
populaţia planetei trăieşte între 200şi 600 latitudine nordică.
O analiză detaliată a repartiţiei populaţiei scoate în evidenţă
faptul că 2/3 din locuitorii planetei locuiesc la o distanţă mai mică de
500 km faţă de ţărmul mării (cele mai mari concentrări fiind în
arhipelaguri, insule, peninsule, faţade maritime, spre deosebire de
centrul continentelor în general mai puţin populat) iar 4/5 din po-
pulaţie trăieşte la altitudini mai mici de 500 m. Există însă şi excepţii,
precum ţările din America de Sud, axate pe lanţul muntos al Anzilor,
în care cea mai mare parte a populaţiei este concentrată în platourile
înalte andine; aici se află capitalele situate la mari înălţimi: La Paz –
circa 4000 m, Quito – 2850 m, Bogota – 2860 m.
Densitatea medie a populaţiei (raportarea numărului de locuitori
la suprafaţă, exprimată în loc/km2) constituie indicatorul demografic
folosit în exprimarea diferenţierilor teritoriale existente în distribuţia
populaţiei. În prezent, densitatea medie a planetei este în jur de
48 loc/km2, continentul cu cele mai mari densităţi fiind Asia – (cu
circa 88 loc/km2, incluzând tot teritoriul acesteia, inclusiv cel al
Federaţiei Ruse), iar cu cele mai mici densităţi se înscriu Australia şi
Oceania (3,7 loc/km2). Apar însă mari diferenţe la nivelul continentelor,
alternând zonele intens populate, cu cele în care concentrările sunt
foarte reduse, astfel că densitatea medie generală, pentru spaţii întinse,
variate din punct de vedere al condiţiilor naturale şi socio-economice,
se dovedeşte a fi adesea un indicator puţin sugestiv.
În funcţie de acest criteriu, între statele lumii se disting: cele cu
densităţi foarte mici (Mongolia, Namibia – 2 loc/km2, Australia, Libia,
Mauritania – 3 loc/km2 etc.) şi cele cu densităţi mari şi foarte mari
(Japonia, Germania, Marea Britanie, Coreea de Sud, Olanda, Belgia,
Israel – 200-500 loc/km2; Mauritius – 500-1000 loc/km2, Bangladesh,
Singapore – cu valoarea maximă, 6.800 loc/km2 – peste 1000 loc/km2).
110
111
 Pe regiuni naturale, densităţi foarte mari (uneori peste 1000 loc/km2)
se înregistrează: în zona văilor unor mari fluvii, ce au adăpostit din
vechime mari civilizaţii (Nil, Gange, Brahmaputra, Mekong, Chang
Jiang, Huang He, Tigru, Eufrat), în unele câmpii (Câmpia Chinei de
Est, Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia Padului), în insule (Java, Honshu
din Arhipelagul Japonez, Arhipelagul Indonezian), în regiuni puternic
urbanizate şi dezvoltate industrial (Middlands în Marea Britanie, Ruhr
în Germania, N-E Franţei, Silezia, Zona Marilor Lacuri, N-E S.U.A.,
California, S-E Braziliei) etc.
La polul opus se situează regiunile foarte slab populate sau chiar
nepopulate, reprezentate de regiunile nordice (Alaska, Siberia
Occidentală, Peninsula Scandinavică, Groenlanda, insulele arctice),
sudul extrem (Antarctica), partea aridă a Africii (de la Sahara
Atlantică la Marea Roşie), Asia centrală, zonele forestiere ecuatoriale
africane sau sud-americane etc.

2.1.6. Structurile de populaţie

Populaţia mondială dispune de o mare varietate a caracteristicilor
sale, ce constituie elemente majore de diferenţiere a grupelor umane,
măsurarea şi cuantificarea lor determinând structurile de populaţie
(rasială, după etnie, limba vorbită, pe grupe de vârstă şi sexe, pe medii,
după religie, profesională).
Rasele umane constituie grupări de oameni, individualizaţi de un
ansamblu de caractere fizice ereditare comune (culoarea pielii şi a
părului, forma capului, trăsăturile feţei, forma ochilor, nasului, buzelor,
constituţia trupului etc.).
Deşi actuala populaţie aparţine aceluiaşi tip biologic (Homo
Sapiens), datorită unei multitudini de factori, pe parcursul evoluţiei sale,
s-au diferenţiat trei mari rase umane (europeană – albă, ecuatorială –
neagră, mongoloidă – galbenă), supuse la rândul lor unui intens proces
de metisare, astfel că în prezent nu mai putem vorbi de prezenţa unei
rase pure din punct de vedere genetic.
Rasa europeană (europoidă) – care se caracterizează prin
culoarea deschisă a pielii, păr moale, blond sau negru, drept sau ondulat,
ochi mari, diverşi coloraţi, talie înaltă ş.a. – este răspândită pe întreg
continentul european, precum şi în America, Africa (nordul şi sudul
continentului), Australia, Asia de S-V, unele areale din Asia de Sud.
Adesea la nivelul acestei rase se realizează o împărţire a acesteia pe
112
două subrase: sud-europoidă sau indo-mediteraneană (italieni, spanioli,
arabi, greci, armeni, tadjici, indieni) şi nord-europoidă sau baltică (ruşi,
bieloruşi, polonezi, norvegieni, germani, englezi etc.), legătura dintre
acestea realizându-se prin grupe antropologice de tranziţie.
Rasa mongoloidă – având piele de culoare mai închisă, păr
negru şi drept, ochi oblici, faţa uşor turtită, cu maxilare proeminente –
este răspândită în Asia Centrală şi de Est, Arhipelagul Indonezian,
unele regiuni ale Oceaniei. Acestei grupe îi aparţin şi eschimoşii (din
Groenlanda, Canada) şi populaţia băştinaşă a Americii. Se deosebesc
trei rase secundare: nord-mongoloidă sau asiatico-continentală, sud-
mongoloidă (sau asiatico-oceanică), americană (indiană).
Rasa ecuatorială – caracterizată prin piele de culoare închisă,
neagră, păr creţ, buze groase, nas turtit, craniu alungit, maxilar
superior proeminent, membre inferioare lungi în raport cu trunchiul –
este răspândită în Africa, la sud de Sahara, America (urmare a
colonizării cu sclavi negri, aduşi din continentul african), Asia de Sud,
Polinezia (melanezienii, papuaşii), Australia. Se deosebesc astfel două
ramuri ale acestei rase: cea vestică sau africană – alcătuită din grupa
sud-africană (boşimană), grupa africană centrală (pigmeidă), grupa
est-africană (etiopiană), grupa negrilor din Sudan – şi cea răsăriteană
sau rasa secundară australoidă.
În unele lucrări (Erdeli, Dumitrache, 2001) este redată o altă
clasificare a populaţiei, pe 9 rase umane: rasa africană (în Africa de
Sud-Sahariană), rasa europeană (în Europa, Africa de Nord, Orientul
Apropiat), rasa asiatică (în centrul, estul şi sud-estul Asiei, insulele
Aleutine, vestul Peninsulei Alaska), rasa indo-americană sau amerindiană
(în America de Nord şi de Sud), rasa indiană (în Peninsula India), rasa
australiană (în Australia şi Tasmania), rasa polineziană, rasa microne-
ziană, rasa melaneziană (în arhipelagurile corespondente).
Structura etnică a populaţiei se referă la clasificarea grupărilor
umane în funcţie de poporul (naţiunea) căruia aparţin, care se caracte-
rizează prin unitatea unor elemente precum: limba (graiul comun),
religia, tradiţiile culturale, structura psihică unitară, aspiraţiile etc.
Fiecare popor are în general teritoriul său etnic, unul sau mai
multe, însă apar situaţii, când acest lucru nu se întâmplă (populaţiile
nomade, ţiganii). Evreii au fondat statul Israel, după cel de-al doilea
război mondial (1948), pe vechiul teritoriu de formare a etniei.
La nivel mondial, există o mare varietate a etniilor, acestea
coexistând în cadrul statelor lumii.
113
 Structura pe sexe (pe genuri) ilustrează proporţia bărbaţilor/
femeilor în totalul populaţiei. Statisticile ilustrează în general un echi-
libru între cele două sexe la nivelul populaţiei mondiale, cu o uşoare
predominare a populaţiei de sex masculin (101,3 bărbaţi la 100 femei).
Este cunoscut faptul că se nasc mai mulţi băieţi decât fete, dar că
datorită mortalităţii masculine, deseori se ajunge la predominarea
sexului feminin, în special în cadrul grupelor vârstnice.
În general, în zonele dezvoltate economic predomină populaţia
de sex feminin datorită supramortalităţii masculine iar în cele mai
puţin dezvoltate se constată o predominare a populaţiei masculine.
Structura pe grupe de vârstă constituie expresia repartiţiei
populaţiei totale pe grupe de un an, de cinci ani (0–5 ani, 5–10 ani,
10–15 ş.a.m.d.), de 10 ani (0–10, 10–20, 20–30 etc.) sau cel mai
adesea pe trei mari categorii, corespunzătoare populaţiei tinere, adulte
şi vârstnice. Vârstele între care variază cele trei mari categorii sunt
destul de relative, modificându-se în funcţie de ţară, de nivelul şcola-
rizării, de legislaţia în vigoare cu privire la pensionare etc.
Statisticile O.N.U. evidenţiază trei mari grupe de vârstă: grupa
tânără (cuprinzând populaţia de la 0 la 15 ani, 0–18 ani, sau 0–20 ani),
grupa adultă (considerată între 15 şi 60, 15–65 ani, 20–65 ani) şi cea
vârstnică (reprezentând populaţia ce depăşeşte 60 sau 65 ani).
Repartiţia pe aceste grupe este importantă din perspectivă eco-
nomică, grupele tânără, şi vârstnică reprezentând în cea mai mare
parte populaţia neproductivă, cea adultă, cea mai mobilă, constituind
populaţia aptă de muncă, ocupată în activităţi productive. În acelaşi
timp, segmentul tânăr constituie potenţialul resurselor de muncă.
Din punct de vedere demografic este importantă analiza populaţiei
tinere comparativ cu cea vârstnică şi ponderile pe care le au aceste
grupe în cadrul populaţiei totale, ilustrând gradul de îmbătrânire a unei
populaţii. Se consideră că populaţia tânără este predominantă când per-
soanele sub 20 ani reprezintă mai mult de 35% din total iar fenomenul
de îmbătrânire a populaţiei apare când vârstnicii constituie peste 12%
din total.
Structura pe grupe de vârstă este influenţată de natalitate, morta-
litate, migraţii şi cunoaşte variaţii importante la nivel regional.
La nivel mondial se constată un echilibru al grupelor de vârstă,
tinerii reprezentând circa 32% iar vârstnicii 6%, însă apar deosebiri
majore între ţările puternic dezvoltate (caracterizate de îmbătrânirea
populaţiei) şi cele puţin dezvoltate (cu un grad însemnat al populaţiei
tinere).
114
 Europa este continentul cel mai „îmbătrânit” (cu circa 14 % popu-
laţie de peste 65 ani) iar Africa continentul cel mai cel mai „tânăr” (cu
doar 3%).
Reprezentarea grafică cea mai sugestivă pentru structura po-
pulaţiei pe grupe de vârstă şi sexe, este piramida structurală, care
foloseşte date statistice pe grupe de cât mai mici (1an, 5 ani etc.),
formele rezultate fiind foarte sugestive (triunghi, clopot, amforă, brad,
coloană ş.a.). Piramida în formă de triunghi este caracteristică statelor
în curs de dezvoltare, caracterizate de natalitate ridicată, mortalitate
semnificativă, care determină o populaţie tânără numeroasă şi una
vârstnică mai redusă. Astfel piramida va avea o bază extinsă, flancuri
concave şi vârful ascuţit. Acest tip de piramidă este caracteristic sta-
telor din Africa, Asia, America Latină.
Piramidele în formă de clopot şi de amforă sunt specifice ţărilor
dezvoltate economic. Forma de clopot sugerează populaţie tânără mai
puţin numeroasă şi o pondere mare a adulţilor şi a vârstnicilor (ţările
Europei de vest, S.U.A., Japonia etc.). Forma de amforă a piramidei
ilustrează valori aproximativ asemănătoare ale populaţiei tinere şi
vârstnice şi predominarea populaţiei adulte.
Configuraţia structurii demografice determină împărţirea popu-
laţiei din perspectivă economică pe două mari categorii: populaţie
activă (populaţia aptă de a desfăşura activităţi economice, reprezentată,
în general, de persoanele cuprinse între 15 ani şi vârsta pensionării) şi
inactivă (care nu poate să desfăşoare astfel de activităţi, în care sunt
incluşi în principal copiii până la vârsta de 15 ani, pensionarii, per-
soanele cu handicap).
Populaţia ocupată desemnează „partea din populaţie, indiferent
de vârstă, care desfăşoară o activitate economică sau socială producă-
toare de bunuri sau servicii, în scopul obţinerii unor venituri sub formă
de salarii, plată în natură sau alte beneficii”s (Iordan, 2006, p. 83).
Adesea se recurge la repartizarea populaţiei ocupate pe următoarele
sectoarele de activitate: primar (agricultură, piscicultură, silvicultură),
secundar (industrie, construcţii), terţiar (comerţ, transporturi, servicii).
Mulţi autori identifică şi sectorul cuaternar (cu activităţi în următoarele
domenii: învăţământ, cultură, sănătate, cercetare) etc. Ponderea popu-
laţiei pe aceste sectoare este sugestivă, ilustrând gradul de dezvoltare
economică. Ţările subdezvoltate sunt caracterizate de dominanţa
activităţilor agricole, în timp ce preponderenţa serviciilor este specifică
ţărilor dezvoltate. Ţările Europei de Vest se remarcă prin valori foarte
reduse ale populaţiei ocupate în agricultură (Belgia – 5%, Marea
Britanie – 4% ş.a.), în timp ce Afganistan, Mali, Africa Centrală, au
valori de peste 75%.
115
116
 Structura pe medii a populaţiei redă concentrarea populaţiei pe
cele două tipuri fundamentale de aşezări (rurale şi urbane). Pot apărea
dificultăţi în determinarea celor două categorii, derivate din varietatea
criteriilor de delimitare a celor două medii la nivelul statelor lumii,
acestea diferind de la o ţară la alta.
În anul 2000, la nivel mondial se constata încă predominarea
populaţiei rurale comparativ cu cea urbană (48,2%), fiind preconizată
pentru perioada actuală o schimbare a raportului dintre cele două
medii. Se constată aşadar o creştere însemnată a populaţiei urbane, la
începutul secolului al XX-lea, statisticile arătând o pondere a popu-
laţiei urbane de doar 13,3% (1900).
Fenomenul de urbanizare, caracterizat prin creşterea continuă a
numărului de oraşe şi a populaţiei urbane, a luat amploare în special în
cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, fiind susţinut de
dezvoltarea industriei, creşterea productivităţii în agricultură, dezvol-
tarea transporturilor, a serviciilor în general etc. Creşterea populaţiei
urbane are loc atât prin sporul natural al acesteia dar este determinată
şi de alte aspecte: fluxuri migratorii din spaţiile rurale, extinderea
teritorială a limitelor administrative a centrelor urbane, apariţia/declararea
a noi oraşe.
La nivelul continentelor, gradul cel mai mare de urbanizare se
înregistrează în America de Nord şi de Sud (75%), Europa (74%) şi
cel mai mic în Africa (34%).
Cele mai ridicate ponderi ale populaţiei urbane apar în Monaco,
Singapore (100%), Belgia, Olanda, Australia iar cele mai reduse în
statele africane Burundi, Rwanda (6-7%).
Aşadar, populaţia mondială se caracterizează printr-o mare di-
versitate a trăsăturilor sale (repartiţie spaţială, dinamică, structuri etc.),
în corelaţie cu multitudinea de factori naturali şi socio-economici
specifici diverselor spaţii geografice studiate.

2.2. Aşezările umane

2.2.1. Elemente teoretice

Privită din perspectiva teoriei sistemice, aşezarea nu este un
simplu element component al sistemului teritorial, ci se constituie într-o
replică a acestuia la nivel micro-teritorial. Ea este compusă la rândul
117
său din elemente fizico-geografice, sociale şi economice aflate într-o
strânsă corelaţie atât unele cu altele cât şi cu elementele componente
ale altor subsisteme, formând astfel o reţea complexă şi bine determinată.
În acest context, multe dintre studiile de geografie umană conţin
în mod inevitabil informaţii esenţiale despre aşezări. Analizele
efectuate vizează deseori conţinutul şi evoluţia noţiunii în vederea
delimitării exacte a subiectului studiat, în condiţiile în care atât spaţiul
global actual cât şi ştiinţele care îl abordează se află într-o permanentă
transformare. Alte preocupări sunt cele cu privire la originea şi
vechimea aşezărilor. Studiile respective reprezintă o sursă importantă
de informaţii ce pot servi programelor şi planurilor de dezvoltare
economică şi teritorială.
Există, de asemenea, numeroase lucrări ce vizează elementele
componente ale aşezărilor şi anume populaţia, componenta teritorială
şi pe cea economică. Rezultatele acestor studii sunt imagini trecute sau
actuale ale caracteristicilor demografice, ale structurii şi profilului
economic al aşezărilor. Foarte des întâlnite sunt clasificările efectuate
pe baza acestor caracteristici (după poziţie geografică, mărime şi
structură demografică, direcţii şi ritmuri de evoluţie, după structura şi
textura spaţiului construit, după funcţionalitate etc.).
Studiile de specialitate din ultimele decenii vizează în mod
special modificările care se produc pe toate planurile şi care afectează
negativ sau pozitiv evoluţia aşezărilor. În contextul procesului de
globalizare, în care schimbările economice şi sociale din marile centre
de putere ale lumii au o viteză de propagare mai rapidă şi o forţă de
penetrare mai mare, în care procesul de urbanizare este în continuă
ascensiune, aşezările, în special cele rurale, evoluează într-o direcţie
total nouă, spre o pierdere a identităţii seculare. De aceea, interesul
specialiştilor este în creştere, vizând determinarea căilor celor mai
adecvate de evoluţie, a celor mai puţin „vătămătoare”.

Definirea conceptului
Pentru o bună cunoaştere a dimensiunilor ce caracterizează
aşezarea există un interes permanent în direcţia definirii noţiunii.
Preocupările pe această direcţie sunt vechi atât pe plan internaţional
cât şi naţional. De asemenea, astfel de preocupări nu aparţin unei
118
singure comunităţi ştiinţifice (geografice, economice, sociologice) ci
reprezintă un punct de interes pentru marile organizaţii internaţionale
şi naţionale. Explicaţia acestui interes vine atât din complexitatea
conceptului cât şi din interdisciplinaritatea lui.
Una dintre noţiunile care au fost şi sunt vehiculate frecvent în
literatură este aceea de habitat. Între aceasta şi noţiunea de aşezare
există o relaţie strânsă. În geografia românească cele două nu se
suprapun perfect, fapt ce a dat naştere la numeroase polemici.
Iniţial introdus în vocabularul ştiinţific de către botanistul Linné
în 1756, conceptul de habitat a fost adoptat şi de către geografi în anul
1924 la Congresul UIG de la Cairo. Imediat acesta a fost preluat de
geografia românească, Vintilă Mihăilescu „interpretându-l prin aşezare,
deşi «sfera» acestuia este mai întinsă decât habitatul şi mai puţin
precisă” (Isbăşoiu, 1994, p. 241).
Ulterior au fost făcute clarificări cu privire la cele două noţiuni,
astfel că cea de habitat a fost definită ca „ansamblul condiţiilor oferite
vieţii de o aşezare, condiţii care pot fi naturale şi antropice” (Isbăşoiu,
1994, p. 240), sau „formele de localizare a comunităţilor umane, practic
varietatea tipurilor de localităţi rurale ori urbane” (Cucu, 2000, p.22).
Cea mai clară imagine a relaţiei ce se stabileşte între cele două
noţiuni este dată de specialiştii de la Institutul de Geografie în lucrarea
Geografia României II. Geografia umană şi economică, în care se
precizează că „în accepţiunea şi experienţa practică geografică
românească, aşezările umane, într-un sens mai larg habitatul, cuprind
astfel totalitatea comunităţilor umane (…) precum şi complexitatea
condiţiilor natural-sociale necesare pentru locuinţă, muncă şi echipare
tehnică pentru alimentarea cu energie, apă, dotarea cu transporturi,
comunicaţii, salubritate, serviciile necesare pentru învăţământ, cultură,
serviciile sociale în general, odihnă şi recreere” (p. 120).
Mult mai vehiculat este însă termenul de aşezare umană consi-
derată de specialişti ca o entitate de importanţă deosebită, ce domină
teritoriul, un rezultat istoric al acestuia (Ianoş, 2000). În consecinţă se
poate spune că această entitate este rezultatul unui „îndelung şi dinamic
proces de umanizare a spaţiului geografic, realizat de comunităţile
sociale, prin multitudinea activităţilor care s-au succedat ori s-au
suprapus într-o anumită regiune geografică” (Cucu, 1984, p. 17).

119
 În lucrarea Teoria sistemelor de aşezări umane I. Ianoş şi
J.P. Humeau evidenţiază faptul că noţiunea în discuţie prezintă o
complexitate aparte, fapt ce a fost luat în considerare de numeroase
organizaţii internaţionale, care au încercat să soluţioneze problema.
Astfel, în 1959, la Conferinţa de la Praga a statisticienilor europeni
aşezarea umană, privită ca proces de aglomerare a fost definită ca un
„spaţiu în care populaţia trăieşte în gospodării învecinate, rezultând un
grup, în care fiecare casă să se afle la o distanţă de maximum 200 m şi
care să cuprindă, per total, cel puţin 50 de locuitori” (p. 14). Definiţia
nu a fost unanim acceptată mai ales datorită lipsei motivaţiilor privind
modul în care s-au stabilit pragul spaţial şi cel demografic. Mai târziu,
documentele ONU şi cele ale Oficiului European pentru Statistică au
definit localitatea sau aglomerarea umană ca o entitate „corespunzând
unui nucleu de populare, caracterizat printr-o continuitate a spaţiului
construit fără o ruptură mai mare de 200 m” (p. 14). Această definiţie
a ridicat multe întrebări referitoare la noţiunea de continuitate a
spaţiului construit şi la extinderea acestuia.
Autorii lucrării mai sus menţionate ajung astfel la concluzia că
„definiţia din anul 1959, cu precizarea unui număr minim de
9 locuitori şi de 3 gospodării, aşezate nelinear” ar fi cea mai corectă,
luând în considerare faptul că cele două numere minimale sunt deja
utilizate şi clar motivate (p. 14).
O altă perspectivă asupra noţiunii o are V. Cucu în lucrarea
Geografia aşezărilor rurale care consideră aşezarea, pe de o parte, ca
„repartiţia populaţiei şi a formelor organizării sale într-un anumit
teritoriu“ şi, pe de altă parte, ca „procesul succesiv de ocupare a unui
anumit teritoriu şi de «sedentarizare» a populaţiei” (p. 22).
Cele mai noi şi complexe abordări ale subiectului sunt însă din
perspectivă sistemică. Pornind de pe această poziţie aşezarea umană
este privită ca un organism amplasat într-un spaţiu bine definit şi care
se află în relaţii strânse cu acesta şi cu celelalte componente ale lui,
comparându-se astfel cu „un sistem termo-dinamic şi informaţional
optimal deschis” (Ianoş, Humeau, 2000, p. 14) (fig. 31).
Autorii definiţiei menţionate ajung la această concluzie
considerând că aşezarea umană se supune legilor termodinamicii prin
transferul permanent de masă, energie şi informaţie, fără de care nu ar
putea supravieţui mult timp.
120
121
 Alcătuirea internă a unui astfel de sistem este complexă dar poate
fi rezumată la câteva elemente de bază între care se dezvoltă relaţii
puternice: vatra, o realitate edilitară, moşia, realitate economică şi
populaţia, realitatea socială. În marea sa complexitate aşezarea este,
însă, şi o realitate istorică şi etnografică sau culturală. Se poate spune
deci, că este rezultatul unei îmbinări de factori caracterizaţi printr-o
permanenţă şi o varietate spaţială şi temporală. Populaţia, elementul
activ al sistemului se află într-o strânsă relaţie cu spaţiul pe care-l
locuieşte şi pe care îl transformă continuu, rezultatele fiind o vatră şi o
moşie cu personalitate proprie (fig. 32).

populaţia vatra
activitate
+ +
teritoriul locul de muncǎ
Fig. 32. Aşezarea rurală – realitatea socio-teritorială

Mai nou, vechile noţiuni de vatră şi moşie sunt înlocuite cu

intravilan şi extravilan. Deşi nu sunt în totalitate negaţi, primii doi
termeni sunt consideraţi de unii dintre actualii specialişti „inadecvaţi
unei extrapolări la nivelul aşezării umane în general” şi având o
conotaţie mai degrabă istorică (Ianoş, Humeau, 2000, p. 17). Relaţiile
dintre componentele respective sunt însă unanim recunoscute.

2.2.2. Factori generatori şi de localizare

a aşezărilor umane
Problema apariţiei şi localizării aşezărilor umane este unul dintre
subiectele studiilor de geografie rurală şi urbană des întâlnite atât în
literatura internaţională cât şi în cea românească.
Pornind de la concepţia potrivit căreia aşezarea este un sistem
nici unul dintre elementele sale componente sau cele ale mediului în
care ea există nu poate fi neglijat. Din această perspectivă factorii ce
determină apariţia unei aşezări sunt de mare importanţă. Aceştia oferă
răspunsuri cu privire la primele forme de locuire, la favorabilitatea sau
lipsa de atractivitate a diferitelor tipuri de mediu, la relaţiile ce se sta-
bilesc între elementele spaţiului geografic şi care susţin sau împiedică
formarea de aşezări.
122
 Cercetările efectuate în diferite spaţii ale lumii au condus la
concluzia că, „formaţiunile teritoriale rurale îşi au originea în diferite
perioade ale preistoriei. Există mărturii arheologice concludente care
atestă vetre de aşezări, în arii destul de întinse, în zonele cu proe-
minenţe naturale vizibile şi îndeosebi în adăposturile naturale oferite
de munte, deal şi câmpie” (Cucu, 1981, p. 180).
Această intensă şi veche populare a spaţiului geografic ascunde
o mare complexitate şi varietate a factorilor generatori de aşezări.
Lucrările de specialitate îi grupează în:
• factori fizico-geografici (reţea hidrografică, forme de relief,
structuri vegetale);
• factori istorici (procese de colonizare şi de migraţie);
• factori economici (resurse naturale, infrastructură).
Între factorii fizico-geografici apa a avut cea mai mare importanţă
în apariţia şi dezvoltarea aşezărilor în general. Element esenţial al vieţii,
fapt ce îi conferă valoare strategică, apa este considerată şi cea mai
utilizată cale de legătură între comunităţi.
În lucrarea Geografia aşezărilor rurale, V. Cucu remarcă relaţia
strânsă ce se realizează între reţelele de aşezări vechi şi reţeaua
hidrografică. Autorul remarcă concentrarea unui număr mare de aşezări
în vecinătatea ţărmurilor marine sau lacustre, „întinsurile de apă
devenind comune organizărilor gospodăreşti” (p. 47). Renumite sunt
aşezările lacustre din Noua Guinee sau alte insule ale Polineziei. Sunt
remarcate, de asemenea, localizările determinate de linii de izvoare,
apărute la contactul dintre diferite forme de relief (munte, deal, câmpie).
Văile marilor râuri, deltele şi punctele de confluenţă a apelor,
considerate „zone de răspântie”, au reprezentat de-a lungul istoriei spaţii
de reală înflorire a marilor civilizaţii. Nilul, Zairul, Zambezi şi Nigerul,
Fluviul Galben, Indusul şi Gangele, Tigrul şi Eufratul, Dunărea, Rinul şi
Tamisa, Amazonul şi Mississippi au generat condiţiile necesare apariţiei
unor „adevărate furnicare umane”, care au susţinut nu doar în trecut ci şi
în prezent existenţa a numeroase aşezări şi a unui număr însemnat de
locuitori. Aceste mari fluvii au reprezentat nu doar resurse de hrană şi
activitate în gospodărie, ci şi importante căi de comunicaţie, care au
permis comunităţilor respective deplasarea la distanţe din ce în ce mai
mari şi stabilirea unor relaţii cu comunităţi învecinate sau mai
îndepărtate, o sursă înfloritoare de comerţ.
Formele de relief sunt la rândul lor determinante în apariţia şi
dezvoltarea reţelei de aşezări. Nici una dintre formele majore de relief
123
nu este restrictivă în totalitate, dar există diferite grade de favorabilitate
în condiţiile pe care acestea le oferă locuirii. Mult mai propice în privinţa
dezvoltării sunt câmpiile, dealurile şi podişurile joase, formele înalte
oferind spaţii mai restrânse precum depresiunile şi culoarele de vale.
O importanţă reală o are şi vegetaţia naturală ca adăpost, sursă
de hrană, sau ca resursă economică, numeroase aşezări preferând
vecinătatea pădurii în care populaţia se putea refugia în caz de pericol,
de unde se aproviziona atât cu hrană, cât şi cu lemnul necesar acti-
vităţilor din gospodărie.
Clima şi-a pus întotdeauna amprenta asupra apariţiei şi repartiţiei
spaţiale a aşezărilor. În relaţie cu formele de relief şi cu resursele de
apă, condiţiile climatice cele mai favorabile dezvoltării comunităţilor
umane au fost cele din zonele calde şi umede şi din zonele temperate.
Este bine cunoscut faptul că marile civilizaţii ale lumii au apărut în
spaţii cu climă caldă şi umedă sau în apropierea unor mari resurse de
apă (Egipt, Mesopotamia, India), care au permis dezvoltarea unei
agriculturi înfloritoare, capabilă să susţină o populaţie în creştere. Şi în
prezent peste 50% din populaţia Terrei se află în această zonă climatică.
Din punct de vedere istoric importante sunt evenimentele
deosebite ce au determinat modificări în condiţiile de mediu, politice
sau economice ale diferitelor spaţii geografice.
Migraţiile sunt prezente în comportamentul populaţiei din cele
mai vechi timpuri. Aşa se explică apariţia de noi popoare în Europa
sau amestecul acestora cu populaţiile autohtone (prima jumătate a
mileniului întâi). Procesul respectiv a dus într-o primă fază la apariţia
unui număr din ce în ce mai mare de aşezări şi, ulterior, la o creştere
rapidă a lor. În secolul al XVI-lea şi în cele următoare importante sunt
migraţiile europenilor, mai întâi spanoli şi portughezi spre America
Centrală şi de Sud şi apoi francezi, olandezi, englezi, scoţieni şi
irlandezi spre America de Nord, fapt ce a dus la apariţia unei largi
reţele de aşezări rurale ce s-au transformat cu timpul în aşezări urbane
importante. Secolele al XIX-lea şi al XX-lea sunt alte momente
importante ale migraţiei europenilor peste oceanul Atlantic, media
anuală a numărului de migranţi atingând valoarea de 3 milioane de
persoane (Cucu, 1981).
Între factorii economici cu rol determinant în apariţia aşezărilor,
de importanţă majoră sunt resursele naturale, ce reprezintă un real
suport al vieţii, importante componente ale activităţii umane.
124
 Alături de apă şi vegetaţie, menţionate anterior, bogăţiile solului
şi subsolului au generat de-a lungul timpului aşezări cu anumite
caracteristici funcţionale. Astfel, regiunile cu soluri fertile au atras
întotdeauna populaţia, determinând apariţia aşezărilor rurale în care
principala activitate era agricultura. Marile câmpii fluviale şi deltaice
(a Mesopotamiei, Indo-Gangetică, Huang He şi Chang Jiang), luncile
largi ale unor fluvii (Nil) au oferit condiţii optime pentru desfăşurarea
activităţilor agricole datorită solurilor fertile, permanent reîmprospătate
cu aluviuni bogate în substanţe nutritive aduse de fluviile respective.
Într-o altă etapă istorică, cea a revoluţiei industriale, comunităţile
rurale au fost atrase de resursele subsolului care devin în aceste condiţii
foarte preţioase noilor activităţi economice. Apar, astfel, aşezările
miniere în bazinele de exploatarea cărbunilor, a minereurilor feroase sau
neferoase, a sării şi a materialelor de construcţie, aşezări care odată cu
înflorirea industriei se transformă treptat în oraşe. Un exemplu elocvent
este apariţia unor aşezări în bazinele carbonifere ale Angliei în secolul
al XVIII-lea: Yorkshire-Nottingham-Derby, Lancashire şi Midlands,
primul în estul Munţilor Penini iar ultimele două în vestul şi sudul
acestora. Situaţia se regăseşte şi în România, atestată fiind de denumiri
ale unor localităţi precum Baia, Baia Mare, Ocniţa, Sărari, Păcureţ etc.
Nu mai puţin important este rolul căilor de transport în
determinarea apariţiei localităţilor în spaţii fără o ofertă naturală sau
economică reală. Căile de comunicaţie sunt cele care creează legături
între importante centre economice, oferind un potenţial însemnat
aşezărilor care apar şi se dezvoltă de-a lungul lor. Aceste noi localităţi
îşi trag „seva” din fluxul de materii prime şi energie care se vehi-
culează de-a lungul căilor respective.

2.2.3. Istoricul apariţiei

şi evoluţiei aşezărilor umane
Element component al mediului geografic, omul se află într-o
relaţie permanentă cu acesta. Mediul reprezintă suportul său vital de
care nu se poate desprinde, dar şi un factor de presiune asupra existenţei
sale. De aceea, omul a fost nevoit să reacţioneze pentru a-şi păstra
echilibrul. Rezultatele sunt acţiunile sale de adaptare permanentă la
condiţiile de mediu, între care adăpostirea de „ameninţările inerente” şi
aşezarea în arealele cele mai favorabile existenţei sale sunt esenţiale.
„Favorabilităţile naturale au oferit omului, comunităţilor umane în
125
formare, posibilitatea practicării unei îndeletniciri permanente şi
respectiv adaptarea activă la un anumit mod de viaţă corespunzător
îndeletnicirilor practicate (agricole, piscicole, silvice, pastorale etc.)”
(Cucu, 2000, p. 43).
În acest context se poate spune că, într-o primă etapă a locuirii
spaţiului său vital omul a fost un element pasiv aflat permanent sub
presiunea condiţiilor de mediu. Relaţia dintre cele două elemente era
unidirecţională. Această concepţie deterministă a fost lansată la
sfârşitul secolului al XIX-lea de Friederich Ratzel şi continuată de
discipolii săi. Unul dintre aceştia, E. Semple consideră că „omul este
un produs al suprafeţei terestre […] pământul l-a crescut, l-a hrănit, i-a
determinat acţiunile, i-a direcţionat gândurile” (Eyles, 1977, p. 26).
Materializarea acestui tip de relaţie s-a realizat sub forma unor aşezări
primitive: grote, adăposturi în copaci, construcţii megalitice, chilii în
stâncă, evoluate ulterior spre colibe, bordeie, odăi, sălaşe şi crânguri
(Cucu, 2000, p. 43).
În timp, relaţia om-mediu a evoluat spre o interdependenţă în
creştere. Omul devine element activ şi, deşi existenţa sa mai depinde
de mediul în care trăieşte, el intervine prin modificarea acestuia în
raport cu propriile nevoi. Este momentul în care apar primele forme de
aşezări umane închegate şi bine conturate – satele. Acestea sunt
adevărate sisteme funcţionale în cadrul cărora elementele se aflau
într-o stare de permanentă interdependenţă dar nu aveau legături cu
alte sisteme teritoriale (aşezări), fiind astfel sisteme închise. În acel
moment se distingea clar vatra cu funcţionalitatea sa rezidenţială şi
moşia, spaţiul productiv ce satisfăcea nevoile comunităţii respective.
Următoarea etapă a evoluţiei aşezărilor este cea a deschiderii
acestora spre spaţiul înconjurător, spre comunităţile învecinate. Dez-
voltarea relaţiilor cu vecinii a favorizat şi o diversificare a activităţilor
şi implicit o diferenţiere pe niveluri de dezvoltare. Unele sate s-au
detaşat prin funcţionalităţi mai complexe, printr-o evoluţie economică
mai rapidă şi prin dezvoltarea legăturilor cu un număr mai mare de
aşezări învecinate s-au îndepărtate. Poziţia lor în noua ierarhie ce se
contura le-a consacrat ca leaderi, astfel încât în momentul apariţiei
unor forme de organizare administrativă ele au căpătat şi funcţia de
loc central, de reşedinţă. În România, împreună cu satele pe care le
„coordonau” au format unitatea administrativă de bază – comuna.
Unele dintre localităţile „centrale” au avut avantaje comparative
mai mari, astfel încât evoluţia lor a fost mai rapidă, ridicându-le la
126
rangul de loc central pentru un număr mai mare de sate. Aceste aşezări
aflate în poziţii avantajoase, la intersecţia mai multor căi de comu-
nicaţie şi-au dezvoltat o funcţie economică nespecifică ruralului, funcţia
comercială. Târgurile, căci despre ele este vorba, au reprezentat forme
superioare de aşezare rurală, elemente de legătură între acestea şi
aşezările urbane.
Teoriile cu privire la apariţia oraşelor sunt foarte numeroase şi ele
reliefează rolul diverşilor factori în conturarea unor aşezări de rang
superior. Începând cu „teoria apărării” a economistului german Carol
Bücher şi a istoricului de aceeaşi origine Georg Maurer şi continuând cu
cele vizând factorii favorabili de mediu, necesitatea organizării politico–
juridice sau evoluţia numărului şi a densităţii populaţiei, aparţinând
altor specialişti de renume, teoriile respective au făcut abstracţie de
factorul predominant în procesul de naştere a oraşelor şi anume gradul
de dezvoltare economică, a forţelor de producţie (Cucu, 2001).

2.2.4. Tipuri de aşezări umane

Tipologia aşezărilor este unul dintre cele mai complexe subiecte
abordate de literatura de specialitate. Există numeroase criterii care
stau la baza clasificării localităţilor între care cele mai uzitate sunt:
mărimea demografică, poziţia geografică, permanenţa lor, fizionomia
şi morfostructura, funcţionalitatea.
Clasificarea aşezărilor după mărime demografică
Aceasta este una dintre problemele dificile pe care specialiştii
trebuie să le rezolve. Dificultatea rezultă din marea varietate a
condiţiilor de mediu la nivel global, din „explozia demografică şi cea
tehnologică […] care dinamizează şi determină translaţia unei aşezări
pe «continuum-ul» rural-urban”. (Ianoş, Humeau, 2000, p. 18).
Rezultă o mare varietate a tipurilor de clasificări, dar este unanim
recunoscut faptul că pentru o diferenţiere mai realǎ a ruralului de urban
sunt recunoscute trei caracteristici principale:
• densitatea diferită a populaţiei (scăzută în rural şi crescută în urban),
care dă naştere unor concentrări demografice de dimensiuni variate,
în care indivizii au relaţii interumane mai strânse (comunităţile
rurale) sau mai slabe (localităţile urbane);
• nivelul diferit al dezvoltării serviciilor;
• funcţionalitatea specifică fiecărui mediu (agricolă în rural şi indus-
trială în urban).
127
 Criteriul demografic rămâne însă cel mai folosit. La nivel
internaţional, recomandările ONU în această privinţă precizează ca
prag superior pentru aşezările rurale 2.000 de locuitori. Pe plan intern
însă, numeroasele ţări ale organizaţiei îşi au propriile clasificări şi
praguri în raport de condiţiile interne ale fiecăreia (de la 200 la 50.000
de locuitori). Ca exemple pot fi date situaţiile din Marea Britanie şi
SUA unde specialiştii consideră ca limită între rural şi urban valorile
de 2.000 şi respectiv 2.500 de locuitori (Gilg, 1985).

Clasificarea aşezărilor după poziţia geografică

Acest tip de clasificare se poate realiza după mai multe criterii: pe
mari unităţi de relief, pe forme minore de relief, după altitudine, etc.
Clasificarea pe mari unităţi de relief cuprinde trei mari categorii:
aşezări din spaţiul câmpiilor, aşezări din regiuni deluroase şi de podiş,
aşezări din spaţii montane.
În cadrul fiecărei unităţi majore de relief aşezările sunt localizate
diferit, în raport cu microformele de relief. De aceea, literatura de
specialitate realizează noi clasificări ce evidenţiază specificul acestora.
Astfel, în cadrul câmpiilor sunt evidenţiate aşezările din câmpiile
de acumulare (Câmpia Indo-Gangetică, Marea Câmpie Chineză) sau
cele din câmpiile de eroziune, care sunt cunoscute ca „grânarii ale lumii
şi bineînţeles zonele de atracţie ale populaţiei” (Cucu, 2000, p. 73). Sunt
de asemenea recunoscute aşezările din câmpiile litorale (câmpii de
eroziune), care prin condiţiile pe care le oferă activităţilor agricole dar şi
celor industriale şi de transport atrag un număr însemnat de populaţie.
O altă categorie este cea a aşezărilor din zonele de contact
(câmpie, dealuri, podişuri şi munţi), avantajate de această poziţie prin
oferta complexă a mediului foarte variat specific diferitelor forme
de relief.
Pentru formele de relief înalte clasificările sunt mai complexe.
Există aşezările de mare altitudine (de platformă, de interfluviu
montan), de versant, aşezări din depresiuni intramontane, etc.

Clasificarea aşezărilor după criteriul morfo-structural

(structurǎ, textură, formă)
Marea varietate a mediului geografic, a condiţiilor economice şi
a celor sociale, în care satele şi oraşele s-au dezvoltat de-a lungul
timpului, a determinat existenţa unei mari diversităţi morfostructurale
a acestora.
128
 Studiile efectuate cu privire la caracteristicile aşezărilor rurale
definesc următoarele categorii:
• satul risipit (împrăştiat), care se caracterizează printr-o mare
dispersie a gospodăriilor pe aproape întreaga suprafaţă a aşezării,
distanţele dintre locuinţe fiind foarte mari, între 100 şi 2.000 m;
acest tip de sat este caracteristic zonelor montane în cadrul cărora
relieful este foarte fragmentat, nepermiţând comasarea construcţiilor
într-un perimetru restrâns.
• satul răsfirat, specific zonelor deluroase şi de podiş care are o
formă mai bine conturată, gospodăriile aflându-se la distanţe ceva
mai mici datorită reliefului mai puţin fragmentat; densitatea locu-
inţelor în vatră este ceva mai mare, conturându-se deja un centru
compact; în jurul caselor se află doar o parte din moşia satului;
• satul adunat (sau compact), care este specific ariilor cu relief slab
fragmentat, cu gradul de înclinare a pantelor foarte redus, mai exact
câmpiilor, podişurilor tabulare şi depresiunilor largi intramontane;
în acest caz vatra este bine conturată, toate locuinţele fiind cuprinse
în ea. Moşia se află în totalitate în afara arealului construit cu
excepţia unor mici suprafeţe destinate grădinăritului sau culturii
altor plante strict necesare în gospodărie.
Marea varietate a mediului a determinat şi o diversitate a texturii
şi formelor aşezărilor rurale. Astfel, clasificările din literatura de spe-
cialitate reliefează existenţa pe de o parte a satelor cu texturi regulate
şi pe de altă parte a celor cu texturi neregulate 1 . O altă clasificare
distinge sate cu texturi rectangulare şi sate cu texturi circulare.
Din punctul de vedere al formei se remarcă satele geometrice
(poligonale, pătrate, dreptunghiulare, rotunde) şi satele mononucleare,
polinucleare, liniare etc. (***, 1984).
Şi în cazul aşezărilor urbane există numeroase studii privind
caracteristicile morfo–structurale în cadrul cărora sunt descrise urmă-
toarele categorii:
• oraşe de tip radiar–concentric, dezvoltate în jurul unui nucleu
primar, specifice zonelor de contact sau a punctelor de convergenţă
a unor importante drumuri comerciale; sunt oraşe mari, aşezate mai
ales în câmpie (Bucureşti, Moscova);
• oraşe polinucleare (sau pluricelulare), care au mai multe nuclee
bine individualizate, unele apărute odată cu oraşul, altele ulterior,

1
Textura se referă la ordinea interioară a străzilor şi locuinţelor.
129
 prin specializarea anumitor părţi ale localităţilor respective
(Timişoara, San Francisco, Los Angeles, Stockholm);
• oraşele–stradă apărute prin dispoziţia liniară a elementelor com-
ponente de-a lungul arterei principale, formă condiţionată de
caracteristicile reliefului în care s-au dezvoltat sau de poziţia lor în
zona preorăşenească a unor mari metropole, de-a lungul unor
importante artere de circulaţie;
• oraşe rectangulare în cadrul cărora reţeaua stradală are o formă
geometrică ordonată (străzile se întretaie în unghi drept), formă ce
avantajează deplasarea şi împărţirea în parcele a spaţiului urban;
sunt în general oraşe noi, dezvoltate începând cu secolul trecut în
SUA, Marea Britanie (unele oraşe satelit) dar şi în India (Chandigarh)
şi Pakistan (Islamabad);
• oraşe de tip mixt în cadrul cărora se regăsesc structuri vechi
alături de cele noi, moderne, fiecare cu însuşirile lor; sunt loca-
lităţi urbane vechi, care au suferit în ultimul secol importante
modificări; cele mai cunoscute exemple sunt oraşele New Delhi şi
Beijing (Cucu, 2001).

Clasificarea aşezărilor pe criteriul funcţional

O foarte bogată literatură există în legătură cu clasificarea aşeză-
rilor după funcţionalitatea acestora, dezvoltată în relaţie cu permanenta
lor transformare şi cu tendinţa de a-şi schimba structura funcţională.
Pentru realizarea acestui tip de clasificare este necesară stabilirea
criteriilor de bază. Cele mai des utilizate sunt criteriul structurii
profesionale a populaţiei ocupate şi cel valoric al producţiei. În ambele
cazuri, însă, există inconveniente. Utilizarea primului criteriu este
insuficientă datorită instabilităţii forţei de muncă, ce se poate deplasa în
alte localităţi decât cea de reşedinţă, deformând astfel imaginea reală a
volumului de populaţie angajată în activităţile respectivei aşezări. În
cazul celui de al doilea criteriu este foarte dificil de a se stabili exact
valoarea producţiei unor activităţi de servicii precum cele culturale,
comerciale etc., care joacă în unele cazuri un rol deosebit în funcţiona-
litatea aşezării. Pe de altă parte, în cazul unor situaţii speciale, cum este
cea a tranziţiei economice prin care trece România, existenţa unei stări
de inflaţie permanentă duce la deformarea imaginii valorilor de producţie
şi implicit la cea a caracterului funcţional al localităţilor. De aceea, în
majoritatea cazurilor se apelează la utilizarea combinată a criteriilor.
130
 În urma numeroaselor studii efectuate cu privire la funcţiona-
litatea aşezărilor rurale s-a ajuns la următoarea clasificare:
• aşezări rurale cu funcţii predominant agricole în cadrul cărora se
disting aşezări legumicole, cerealiere, cerealiere şi de creşterea
animalelor, viticole, pomicole, aşezări cu creşterea animalelor,
aşezări rurale cu funcţii agricole şi servicii exterioare (în apropierea
unor puternice centre polarizatoare, pe mari artere de circulaţie care
permit pendularea forţei de muncă) şi aşezări rurale cu activităţi
meşteşugăreşti sau ale industriei mici şi artizanale;
• aşezări rurale cu funcţii predominant industriale ce cuprind
aşezări cu industrie extractivă, cu industrie de prelucrare a
materiilor prime agricole şi aşezări cu industrie prelucrătoare a
materiilor prime minerale;
• aşezări rurale cu funcţii mixte între care se disting cele cu funcţii
agro–industriale, cu funcţii agro–forestiere, agricole cu activităţi în
transporturi şi agro–piscicole;
• aşezări rurale cu funcţii speciale precum cele turistice sau
balneoclimaterice şi cele cu funcţii piscicole şi turistice.
Studiile cu privire la funcţionalitatea oraşelor scot în evidenţă
predominarea activităţilor secundare şi a celor terţiare:
• oraşe cu funcţii complexe, sunt localităţi urbane mari şi foarte
mari în cadrul cărora există o largă varietate de activităţi, pe primele
locuri fiind însă cele industriale şi de servicii; de cele mai multe ori
acestea sunt capitale ale statelor sau ale unor regiuni administrative;
• oraşe industriale specializate, cele a căror populaţie activă este
ocupată în proporţie de 75% în activităţi ale unor ramuri industriale;
• oraşe cu funcţii industriale şi de servicii,
• oraşe cu funcţii predominant de servicii (turistice, comerciale,
de transport, administrative etc.);
• oraşe agricole, cele apărute în ultimele decenii în peisajul urban
al multor ţări şi care mai păstrează alături de funcţionalitate şi alte
caracteristici specific rurale precum dimensiunea demografică
redusă şi o infrastructură mai slab dezvoltată.
Caracteristicile funcţionale ale oraşelor îşi pun amprenta asupra
structurii interne a acestora. Se remarcă astfel că în interiorul
localităţilor urbane se conturează mai multe spaţii cu funcţionalităţi
specifice, în cadrul cărora predomină un anumit tip de activitate:
• zone rezidenţiale, spaţiul orăşenesc destinat cu precădere locu-
inţelor;
131
• zone industriale, pe suprafaţa cărora se concentrează activităţile
industriale dar şi cele de servicii orientate spre acest domeniu; în
cazul oraşelor mari, cu funcţii complexe există mai multe zone
industriale specializate;
• zone verzi, care contracarează tendinţa de puternică artificializare a
mediului; acestea au un rol important în echilibrarea fizică şi
psihică a populaţiei urbane, în atenuarea efectelor negative precum
poluarea;
• alte zone, specializate pe anumite tipuri de activităţi de servicii
(socio-culturale, comerciale, financiare, de transport, recreative
etc.); acestea pot fi amplasate în diverse părţi ale localităţii; toate
marile oraşe ale lumii au conturată în partea centrală o astfel de
zonă, care concentrează cele mai importante activităţi de servicii
(ex. Manhattan, New York).

Manhattan, New York, SUA

2.2.5. Sisteme de aşezǎri

Pornind de la definirea aşezării ca „sistem termo-dinamic şi
informaţional optimal deschis” şi de la realitatea existenţei unei mari
diversităţi de astfel de sisteme în cadrul complexului sistem geografic
sau teritorial, literatura de specialitate abundă de studii referitoare la
raporturile existente între aşezări.
132
 Dacă într-o primă fază s-a vehiculat mai ales conceptul de reţea,
în prezent se utilizează cel de sistem de aşezări având o conotaţie mult
mai complexă (Ianoş, Humeau, 2000).
Sistemele de aşezǎri sunt considerate a fi „ansambluri constituite
prin seturi de relaţii de interdependenţǎ între mai multe aşezǎri (urbane
şi rurale), în aşa fel încât orice modificare importantǎ la nivelul unei
unitǎţi elementare semnificative poate genera modificǎri asupra caracte-
risticilor similare ale altor aşezǎri” (Ianoş, Humeau, 2000, p. 34).
Schema prezentată (fig. 33) reliefează faptul că elementele
acestui sistem sunt aşezările de diferite tipuri aflate în relaţii de
interdependenţă şi constituind subansambluri. Cele mai importante
sunt relaţiile de subordonare, ce stabilesc ierarhia în sistem, creând o
structură de piramidă în vârful căreia se află cea mai dezvoltată
aşezare (fig. 34). Relaţiile sunt clasificate în două categorii, interne,
care dau naştere reţelei, şi externe, care conectează sistemul la
complexul de sisteme din care face parte. Cele mai importante sunt
relaţiile de servicii şi cele politico-administrative, urmate fiind de
relaţiile economice şi demografice.

SISTEM DE
AŞEZĂRI politico-
Aşezări administrative
de servicii

RELAŢII
ELEMENTE INTERNE

Ansambluri
de aşezări economice demografice

STRUCTURA

Fig. 33. Sistemul de aşezări (cadrul conceptual)

(după Ianoş şi Humeau, 2000, p. 35)

133
 Metropole
Centre regionale
Orase
Asezari rurale

Fig. 34. Trei niveluri ierarhice

(după L. S. Bourne, în Ianoş, Humeau, 2000, p. 33)

Întreaga varietate de elemente şi de relaţii determină existenţa

unei varietăţi de sisteme, ceea ce duce indiscutabil la o ierarhizare şi
clasificare a acestora. Este unanim acceptat faptul că în realitate,
raportat la tipurile de aşezări, există două categorii de sisteme şi
anume urbane şi rurale.
Dacă în cazul sistemelor urbane situaţia este clară, în opinia
autorilor lucrării Teoria sistemelor de aşezări umane termenul de
sistem de aşezări rurale poate fi folosit doar în cazul în care în vârful
piramiei se află satul cel mai dezvoltat, cu funcţii intercomunale.
Astfel de sisteme pot fi găsite doar în spaţii profund rurale, în
România fiind date ca exemple sistemele axate pe satele Bozovici,
Podu Turcului, Bălăceşti, Gurahonţ, Pleniţa etc.

134
 Configuraţia ierarhică a unui astfel de sistem rural va avea la
bază cătunul, pe nivelele următoare situându-se satul, satul reşedinţă
de comună şi satul cu funcţii intercomunale. Raporturile dintre
acestea se axează pe o succesiune de relaţii foarte clare. Astfel, între
cătun şi sat relaţiile se bazează pe furnizarea de către acesta din urmă
a unor servicii comerciale de bază (cătunul nu are, de obicei, unităţi
comerciale), dar şi altele de natură spirituală, ca serviciile religioase
(aproape în fiecare sat există un aşezământ bisericesc, pe care nu îl
regăsim în cătune). Relaţiile dintre sat (cătun) şi reşedinţa de comună
se bazează atât pe furnizarea unor servicii complexe, precum cele
comerciale, prestări servicii, învăţământ, asistenţă medicală, cât şi a
celor de administraţie. Centrul rural cu funcţii intercomunale oferă în
plus unele servicii comerciale şi medicale specializate, juridice, de
învăţământ liceal ş.a. (Ianoş, Humeau, 2000, p. 100).

Pe lângă sistemele menţionate, considerate a fi pur rurale,

autorii propun acceptarea unei situaţii deosebite în care în vârful
piramidei se află un oraş situat la baza piramidei urbane şi căruia îi
sunt subordonate centrele rurale cu funcţii intercomunale. În acest caz
avem de a face cu un sistem rural discutabil, concept acceptabil dacă
se analizează activităţile pe care oraşul le prestează spaţiului rural şi
ponderea mai ridicată a localităţilor rurale în sistem, inacceptabil în
condiţiile în care se ţine cont de populaţia urbană mai numeroasă.
Sistemele de aşezări rurale sunt prin dimensiunea lor spaţială şi
prin nivelul de complexitate sisteme locale, aflate la nivelele infe-
rioare ale ierarhiei aşezărilor.

135
 3. ELEMENTE DE GEOGRAFIE SOCIALĂ
ŞI CULTURALĂ

3.1. Sistemul socio-cultural – element component

al sistemului geografic

Marea complexitate a geosistemului rezultă din numărul însemnat

de elemente componente, naturale şi antropice, şi din diversitatea
extremă de relaţii existente între acestea. Componentele antropice,
constituite la rândul lor într-un sistem aparte, sunt numeroase şi variate.
Omul, unitatea de bază a sistemului antropic, este o entitate
socială, trăieşte si se organizează în grupuri mai mari sau mai mici
reuşind, astfel, să se adapteze mediului geografic. Această adaptare
reprezintă relaţia pe care o are cu mediul, relaţie de interdependenţă
prin care omul şi societatea creată de el răspund influenţelor mediului
dar, în acelaşi timp, îl condiţionează transformându-l mai mult sau mai
puţin în raport de propriile necesităţi.
Sistemul antropic este rezultatul acestor relaţii de intercondiţionare
între mediul natural şi om. Este alcătuit din subsisteme cu rol determi-
nant precum populaţia, aşezările, economia, relaţiile politice. La toate
acestea se adaugă sistemul social şi cel cultural rezultate din formele
de manifestare a vieţii sociale şi culturale şi care reprezintă comporta-
mentul uman.
Sistemul socio-cultural, ca oricare altul, este alcătuit din ele-
mente şi relaţiile dintre acestea, care formează un ansamblu funcţional
bine definit şi cu o evoluţie coordonată. Elementele sunt grupurile
sociale formate dintr-un număr variat de indivizi, între care se
stabilesc relaţii sociale de diverse tipuri. Sistemul cultural are la bază
relaţiile interumane care dau naştere unor grupuri specifice, dar şi
relaţiile omului cu mediul pe care îl locuieşte, rezultatul fiind un
comportament specific cu manifestări variate atât în timp cât şi în
spaţiu. Se poate spune, deci, că cele două sisteme formează un întreg
bazat pe caracteristicile specific umane, cea socială şi cea culturală,
care se manifestă în planul real prin comportament.
136
 Marea diversitate şi complexitate a comportamentului uman se
remarcă şi în dificultăţile pe care specialiştii le au în definirea unor
concepte precum cultura şi civilizaţia. Numeroasele definiţii date
acestor noţiuni subliniază marea varietate de opinii şi de forme de
raportare a omului la propriul comportament. În esenţă, cultura
reprezintă un ansamblu structurat de valori creat de societatea umană
în procesul său evolutiv. Tot ceea ce facem, spunem, gândim, cu
excepţia câtorva elemente de comportament instinctiv, este condi-
ţionat cultural. Civilizaţia, noţiune strâns înrudită cu conceptul cultură,
exprimă nivelul de dezvoltare a unei societăţi determinate istoric, este
considerată ca o etapă superioară în procesul de evoluţie a culturii
caracterizată printr-un mare grad de complexitate.
Cele două ramuri ale geografiei, cea socială şi cea culturală se
orientează spre studiul comportamentului uman în spaţiu şi a
structurilor socio-culturale rezultate. Prima îşi concentrează atenţia
asupra formelor de organizare spaţială a indivizilor şi a relaţiilor dintre
ei, a cauzelor apariţiei acestora, a diverselor procese care se produc în
societatea umană (migraţii, conflicte etc.). Din această perspectivă ea
se înrudeşte cu sociologia, psihologia şi geografia culturală. Cea de a
doua studiază repartiţia spaţială în relaţie cu evoluţia istorică a
elementelor componente ale culturii şi civilizaţiei, clasificate în trei
categorii: elemente de cultură materială, elemente ale culturii sociale
şi elemente ale culturii spirituale; se ocupă, de asemenea, cu studiul
proceselor culturale (descoperiri, invenţii, difuzie), care reflectă relaţia
dintre elementele componente, dintre acestea şi mediul natural,
determinând modificări importante în sistem.

3.2. Structuri de bază ale sistemului social

Studiile efectuate asupra omului ca entitate componentă a

geosistemului se pot plasa la diferite niveluri de analiză. Astfel s-au
născut ştiinţe precum psihologia, care abordează comportamentul
uman individual, demografia, care se ocupă cu descoperirea caracte-
risticilor unor ansambluri mari de populaţie şi geografia populaţiei,
care analizează dimensiunea spaţială a acestor fenomene demografice.
Între cele două niveluri de studiu, cel detaliat şi cel generalizat, se
regăsesc analizele din domeniul geografiei sociale, care vizează
structura de grup a societăţii.
137
 Pentru a înţelege modul de formare a grupurilor sociale, caracte-
risticile şi comportamentul lor, geografia socială se concentrează asupra
relaţiilor şi interacţiunilor acestor microsisteme. Din studiile efectuate
de-a lungul timpului s-a remarcat faptul că, relaţiile de bază care
determină formarea grupurilor sociale şi comportamentul lor în socie-
tate sunt de două tipuri: economice şi culturale. Este bine cunoscut
faptul că indivizi cu poziţii socio-economice similare au tendinţa să se
grupeze. De asemenea, cei care împărtăşesc aceleaşi idei despre lumea
în care trăiesc şi au acelaşi comportament socio-cultural formează
grupuri distincte. Din perspectiva teoriei acţiunii sociale procesul de
interacţiune dintre două persoane se constituie într-un microcosmos al
sistemului social, acesta bazându-se, în esenţă, pe un set de reguli.
Studiile de geografie socială cu privire la elementele de bază ale
sistemului, grupurile, se orientează pe trei niveluri de analiză: structura
internă a grupurilor, clasificarea lor în raport de caracteristicile şi
relaţiile pe care le dezvoltă între ele şi poziţia acestora în cadrul
societăţii, rezultată din relaţiile cu întregul sistem.

3.2.1. Structura internă a grupurilor sociale

Luând în considerare structura internă (elemente componente şi
relaţii) sociologii au clasificat grupurile în două categorii majore:
• grupuri primare la baza cărora stau relaţiile de înrudire, cel mai
important fiind „familia”;
• grupuri secundare realizate pe baza relaţiilor de asociere, un
astfel de exemplu fiind „comunitatea”.
Familia, grup de bază al oricărei societăţi, conţine un număr mai
mic sau mai mare de membri între care relaţiile sunt strânse, chiar
intime, şi de durată. În acest cadru apar primele forme de socializare a
individului, se manifestă relaţii afective etc. Forma de bază existentă
în toate tipurile de societate de-a lungul istoriei este familia nucleară
(soţ, soţie, copii) care, aflându-se în relaţie cu mediul, suferă modi-
ficări, adaptându-se permanent la schimbările sociale.
De mai mare interes pentru geografia socială sunt grupurile
secundare, formate pe baza relaţiilor de vecinătate şi anume comuni-
tatea. Există numeroase definiţii ale acestui grup, cu referire frecventă
la arealul pe care se extinde, legăturile de bază (cele din interiorul său),
interacţiunile sociale (relaţiile sale cu restul societăţii). S-a sugerat de
către unii autori că o comunitate este un grup, un mic sistem social, ale
138
cărui relaţii se orientează spre nivelul naţional sau spre cel local. S-a
remarcat şi faptul că aceste relaţii sunt în general orientate local. De
aceea, termenul „comunitate“ este definit ca grup social la scară
redusă, bine închegat, sau ca set de grupuri primare strâns relaţionate,
cu o clară delimitare spaţială. Alte caracteristici ale comunităţii sunt
următoarele:
• membrii îşi cunosc bine locul în societate,
• familiile reprezintă celulele comunităţii,
• cultura este omogenă,
• membrii sunt relativ imobili fizic şi social.

Exemplu de comunitate (Oneida, SUA)

Relaţiile sociale sunt bine definite, iar interacţiunile dintre indivizi

se manifestă pe o mare varietate de planuri. Comportamentul este în
general reglat de obiceiurile locale, factorii de control fiind familia şi
biserica. Tradiţia este, astfel, elementul esenţial, cu rol de susţinere a re-
gulilor sociale (codul moral) pe baza cărora supravieţuieşte comunitatea.
Evoluţia societăţii umane din ultimele secole a determinat
importante modificări la nivelul relaţiilor interumane, ducând astfel la
restrângerea spaţiului de manifestare a comunităţilor originare, care se
mai regăsesc în prezent doar în zonele mai slab dezvoltate din punct
de vedere economic, cu precădere în cele rurale.
Ca urmare a creşterii complexităţii sistemului socio-economic,
societatea este grupată astăzi pe alte criterii. Grupurile primare nu
dispar ci îşi schimbă funcţionalitatea. Familia nucleară devine cel mai
139
important grup primar fiind puţin afectat structural de schimbările
sociale şi economice ale lumii moderne.
Indivizii continuă să se grupeze, dar pe alte criterii precum
interesul individual, ca în cazul grupurilor rasiale, etnice, religioase.
Relaţiile care duc la conturarea acestor grupuri sunt de natură culturală,
economică sau politică şi sunt determinate de factori independenţi de
voinţa membrilor lor.
Un alt criteriu de grupare în prezent este interesul comun. Astfel
de motivaţii duc la naşterea a două tipuri de grupuri:
• cele cu scopuri expresive (asociaţii voluntare) caracterizate prin
relaţii şi activităţi care implică satisfacţia membrilor componenţi şi
• cele cu scopuri materiale (sindicate, asociaţii de afaceri, grupuri
de presiune, bande, partide politice).
Asociaţiile voluntare sunt compuse din indivizi care se grupează
pe baza unor interese comune, pe care le consideră ca determinante în
alcătuirea şi funcţionarea grupurilor respective (cluburi, societăţi).
Cel de al doilea tip de grupuri, sindicate, asociaţii de afaceri
etc., apar cu scopul de a obţine acele avantaje pe care membrii lor nu
le pot obţine individual.

Grup de voluntari în campania electorală,

Cincinnatti, SUA, 2004

Din acest punct de vedere geografia socială are ca principală

sarcină examinarea distribuţiei grupurilor, stabilirea proceselor care au
determinat gruparea, dispersia şi regruparea spaţială a acestora, relaţiile
care se dezvoltă între ele.
140
 3.2.2. Relaţiile dintre grupurile sociale
Marea diversitatea a grupurilor sociale existentă în prezent a
determinat nevoia cunoaşterii nu doar a configuraţiei lor interne ci şi a
celor rezultate din relaţiile ce se nasc între grupurile componente
ale societăţii. Acestea pornesc de la patru caracteristici ale sistemului
socio-economic:
• conflictele între grupuri, rezultate din competiţia permanentă faţă
de resursele limitate ale societăţii actuale, dominate de economia
de piaţă;
• puterea deţinută, exprimând poziţia grupurilor aflate în această
competiţie, ce naşte o ierarhie pe verticală;
• inegalitatea dintre grupuri, exprimată prin distribuţia resurselor
ca urmare a puterii pe care o deţin acestea;
• situaţia pieţei, sau poziţia relativă a grupurilor în raport cu piaţa
resurselor, o poziţie în plan orizontal.
În cadrul tuturor tipurilor de societăţi existente de-a lungul
istoriei resursele au fost limitate. Nu întotdeauna, însă, acesta a fost un
factor determinant în conturarea relaţiilor sociale. În societăţile
preistorice ale vânătorilor şi culegătorilor a existat un oarecare echi-
libru între resurse şi populaţie. În cele bazate pe principii egalitariste
se presupune că resursele sunt împărţite în mod echitabil, astfel încât
conflictele sunt anulate. Nu acelaşi lucru se întâmplă, însă, în cazul
aşa numitelor societăţi competitive, cele bazate pe relaţii de inegalitate
socială (feudale, capitaliste, de piaţă), în care apar conflicte cu privire
la ceea ce revine fiecărui individ.
Poziţia pe care o ocupă diversele grupuri în competiţia pentru
resurse este determinată de puterea deţinută în cadrul societăţii.
Această putere rezultă din poziţia pe care ele o au pe piaţă, adică din
capacitatea lor de a acapara resursele existente. Din acest punct de
vedere, strict economic, grupurile de bază ale societăţii sunt clasele
sociale. În raport cu poziţia lor în sistemul socio-economic acestea au
o anumită putere de acumulare a resurselor, care determină un anumit
nivel de trai (nivel al veniturilor) şi care influenţează ulterior locali-
zarea spaţială şi accesul la resursele amplasate diferit. De aici rezultă
inegalitatea acestor grupuri atât în cadrul societăţii cât şi a distribuţiei
lor teritoriale.
141
 3.2.3. Poziţia grupurilor sociale în cadrul societăţii
Ca elemente componente ale sistemului social, grupurile se află
în relaţii de interdependenţă unele cu altele şi în relaţii cu societatea ca
întreg. Ele determină, astfel, caracteristicile societăţii şi sunt determi-
nate, la rândul lor, de aceasta şi de modificările pe care ea le suferă în
timp şi spaţiu.
De-a lungul evoluţiei istorice a umanităţii s-au produs importante
modificări în cadrul relaţiilor sociale şi ale structurii societăţii. Procesele
cu cel mai mare impact au fost industrializarea şi urbanizarea. Cele
două se află într-o strânsă corelaţie. Procesul de industrializare s-a
manifestat în primul rând în spaţiul urban, fiindu-i astfel condiţionată
localizarea şi repartiţia spaţială. Oraşele existente în momentul apariţiei
primelor elemente industriale (întreprinderi) au manifestat o puternică
forţă de atracţie asupra acestora prin concentrarea teritorială a unei
numeroase populaţii, care reprezenta atât un important potenţial de forţă
de muncă cât şi o valoroasă piaţă de desfacere pentru industrie. Odată
localizată în spaţiul urban, aceasta a devenit un element atractiv pentru
populaţia rurală, pe care a eliberat-o prin tehnologizarea agriculturii şi a
integrat-o ca forţă de muncă proprie. Astfel, s-a ajuns la creşterea foarte
rapidă şi însemnată a populaţiei urbane, adică la urbanizarea intensă a
mari suprafeţe de pe Glob.
Cele două procese au indus, însă, importante schimbări sociale,
o regrupare a indivizilor pe baza unor noi tipuri de relaţii. În cadrul
societăţii agrare predomină grupurile primare aflate în relaţie directă
cu pământul, ai căror membrii îşi cunosc foarte bine poziţia şi rolul în
societate. În perioada Evului Mediu, societatea feudală, ale cărei
relaţii de producţie erau bazate pe proprietatea asupra pământului iar
principala activitate economică era agricultura, familia era unitatea de
producţie de bază iar comunitatea avea un important rol de control
asupra membrilor săi. Principalele grupuri secundare, clase sociale ale
epocii, erau nobilimea, clerul şi oamenii simpli (ţărani liberi, coloni,
servi) având fiecare o poziţie bine definită în societate, controlată
printr-un sistem de reguli cuprinzând drepturile şi obligaţiile fiecăruia.
Procesul de industrializare, care a dus la apariţia societăţii
moderne industrializate şi a celei de piaţă, a determinat ruperea
acestor relaţii, distrugerea regulilor anterior stabilite, înlocuirea lor cu
altele de tip financiar, contractual. Familia rămâne grupul de bază, dar
se modifică atât structural cât şi funcţional, având un impact din ce în
ce mai slab în societate. Numărul membrilor săi este în scădere,
relaţiile dintre aceştia se schimbă, ca şi rolul pe care îl joacă fiecare în
142
luarea deciziilor şi susţinerea sa economică. Procesul de urbanizare,
care implică importante mişcări de populaţie, determină modificări în
structurile acesteia (pe grupe de vârstă şi sexe, etnică, religioasă,
ocupaţională, culturală etc.), în repartiţia sa spaţială şi în relaţiile
sociale. Creşterea urbană s-a bazat pe atracţia populaţiei din diverse
regiuni cu caracteristici socio-culturale diferite rezultatul fiind o
eterogenitate socială a spaţiului urban.
În aceste condiţii noi, comunitatea ca grup secundar este pe cale
de dispariţie, noile relaţii sociale ducând la apariţia altor grupuri. Se
produce o din ce în ce mai mare specializare a forţei de muncă care
implică o creştere a eficienţei şi a productivităţii, cu alte cuvinte o
adâncire a diviziunii sociale a muncii. Creşterea complexităţii societăţii
şi a relaţiilor sale interne determină nevoia mai mare de organizare, atât
în sfera economică cât mai ales în cea politică, care introduce organizarea
de tip managerial şi planificarea afacerilor, a priorităţilor, controlul
asupra abuzurilor. Astfel apar asociaţiile voluntare, sindicatele, aso-
ciaţiile de afaceri, partidele politice, grupurile de presiune, bandele.

3.3. Spaţiul geografic şi civilizaţia

3.3.1. Spaţiu social şi spaţiu cultural
Spaţiul este elementul esenţial al sistemului geografic. O abordare
a problemelor cu care se confruntă mediul natural şi societatea umană
nu poate fi corectă fără o interpretare spaţială. Niciuna dintre analizele
realizate de către numeroasele ştiinţe moderne nu elimină spaţiul ca
element component al sistemului studiat. Între toate, însă, geografia
priveşte elementele sistemelor din perspectivă spaţială.
Din acest punct de vedere, spaţiul poate fi abordat sub două
aspecte de bază: ca recipient de elemente şi ca atribut al elementelor.
Primul aspect vizează calitatea spaţiului de a încorpora elementele
tuturor sistemelor existente, ale mediului natural şi ale celui antropic.
Poziţia în spaţiu a acestora determină fragmentarea lui în areale (arii).
Conturarea lor depinde de calităţile elementelor respective iar clasi-
ficarea ştiinţifică se bazează pe criterii diverse, alese în funcţie de
nevoile studiilor ce urmează a fi realizate. Al doilea aspect rezultă din
modul de gândire sau percepţie umană şi de folosire de către societate
a spaţiului. Omul percepe în mod diferit diversele suprafeţe terestre şi,
în acelaşi timp, le modifică în funcţie de necesităţile proprii, aşa încât
spaţiile cu adevărat importante sunt cele create de el prin activităţile
pe care le desfăşoară.
143
 Spaţiul social este un complex, un mozaic de areale caracte-
rizate prin diverse relaţii interumane, fiecare fiind omogen din punctul
de vedere al locuitorilor săi. Un astfel de areal sau teritoriu este un
spaţiu continuu sau discontinuu, utilizat de un individ sau grup pentru
satisfacerea nevoilor sale.
În funcţie de scara de analiză a spaţiului social s-a realizat o
ierarhie pornind de la nivelul microteritorial, areale de dimensiuni foarte
mici, până la nivelul macroteritorial, suprafeţe extinse, care sunt com-
puse din arealele mai reduse. Pentru a înţelege care sunt caracteristicile
sociale ale unor teritorii largi este necesară înţelegerea fenomenelor care
se petrec pe suprafeţe restrânse şi invers.
Cel mari redus ca dimensiune este spaţiul personal, intim,
individual, cel care se află în imediata apropiere a corpului uman şi care
este un „spaţiu portabil”. Fiecare individ transportă cu el un astfel de
spaţiu, care, dacă este invadat, determină disconfort. Astfel se explică
relaţiile încordate care apar între indivizi în situaţii de aglomerare. La
nivel superior se plasează spaţiul familial, care este un cadru personal
de existenţă zilnică a indivizilor, în care se dezvoltă cu prioritate relaţiile
casnice dar care include şi legături sociale în afara casei. Cuvântul
„acasă” defineşte foarte bine spaţiul familial. În exteriorul acestuia,
înconjurându-l, se află spaţiul învecinat, sau teritoriul interactiv, în care
se desfăşoară deplasările zilnice şi în care se dezvoltă relaţii secundare,
precum cele cu vecinii şi prietenii. Este un spaţiu mai extins, cuprinzând
areale locuibile, spaţii comerciale, spaţii de recreere (parcuri).

Spaţiu public (transport în comun)

144
 La cel mai înalt nivel se plasează spaţiul urban sau spaţiul
regional, care le înglobează pe toate celelalte şi în care se dezvoltă
toate tipurile de relaţii sociale. Este un spaţiu de interacţiune a unui
număr mai mare de indivizi, frecvenţa conexiunilor fiind, însă, mai
redusă. Acesta poartă şi denumirea de spaţiu public, cel în care
individul are libertate de acces dar nu neapărat şi de acţiune. Este un
spaţiu relativ deschis ce poate fi convertit de către unele grupuri în
spaţiu familial. În această categorie sunt incluse străzile, drumurile,
magazinele, parcurile, instituţiile publice etc.

Spaţiu public (strada)

Spaţiul social nu se defineşte, deci, doar prin dimensiunea sa

fizică ci, în primul rând, prin cea comportamentală, a indivizilor care
îl populează. El se suprapune pe spaţiu geografic, fiind o componentă
a acestuia. De aceea, pentru a-l înţelege trebuie studiate câteva
caracteristici ale comportamentului uman în spaţiu şi anume percepţia,
mişcarea (deplasarea) populaţiei şi comunicarea.
Percepţia este noţiunea care reprezintă capacitatea indivizilor de
a cunoaşte mediul înconjurător prin intermediul propriilor simţuri.
Prin percepţie spaţiul social devine o componentă a spaţiului psihologic.
Indivizii, grupurile sociale, prin intermediul informaţiilor pe care le
primesc din realitatea înconjurătoare, îşi construiesc hărţi mintale şi
imagini pe care le utilizează în orientarea în spaţiu. De asemenea,
percepţia se mai defineşte şi prin sentimentele pe care grupurile
145
sociale le au faţă de spaţiul pe care îl locuiesc, mediul având astfel o
conotaţie simbolică şi culturală. În funcţie de acestea se conturează
comportamentul uman. De exemplu, producerea inundaţiilor este per-
cepută ca un fenomen grav pentru societate atunci când ele afectează
spaţiul locuit şi produc pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti.
Nu aceeaşi conotaţie o dau oamenii acestui fenomen în cazul în care el
se produce într-un spaţiu predestinat (luncile râurilor) şi când rezul-
tatele sunt benefice. Una dintre cele mai înfloritoare civilizaţii ale
lumii, cea egipteană, s-a dezvoltat ca urmare a exploatării agricole a
luncii Nilului, spaţiu favorabil datorită inundaţiilor care se produceau
periodic şi care aveau rolul de a îmbogăţii solul cu substanţele
necesare plantelor de cultură.
Spaţiul cultural nu se deosebeşte în mod esenţial de cel social,
fiind la rândul său alcătuit dintr-un complex de areale mai mari sau mai
mici cu caracteristici culturale distincte. Există doi termeni utilizaţi în
acest caz şi anume cel de regiune culturală sau arie culturală.
Un astfel de areal nu se caracterizează printr-o reală omogenitate.
Ca în orice sistem teritorial, şi în regiunea culturală există o mare
diversitate de elemente culturale şi de relaţii între acestea, care dau
naştere unei mari varietăţi de stiluri de viaţă ale indivizilor şi grupurilor
sociale. Totuşi, în cadrul fiecăreia se disting unele trăsături dominante
care îi stabilesc personalitatea. Această personalitate rezultată din com-
portamentul spaţial al grupurilor culturale se manifestă vizual prin
peisajul cultural definit de stilul arhitectural al clădirilor, de tipul căilor
de comunicaţie, de modul de utilizare a terenurilor şi de alte forme
materiale. Alte elemente culturale care definesc regiunile sunt formele
de comunicare, între care limba este cea mai importantă, tradiţiile şi
obiceiurile care se manifestă prin muzică, dans, îmbrăcăminte specifică,
credinţele religioase.
De aceea, se poate vorbi şi în acest caz despre diverse niveluri
de analiză regională. La nivel global sunt delimitate câteva regiuni
culturale, denumite şi domenii culturale (fig. 35). Acestea sunt:
domeniul est-asiatic (Extremul Orient), domeniul indic (Asia de Sud şi
Sud-est), domeniul islamic (nordul Africii, Orientul Mijlociu şi Apropiat,
Indonezia), domeniul african (Africa centrală şi cea sudică) şi domeniul
vestic (Europa împreună cu întregul teritoriu rusesc, continentul
american, Australia şi Noua Zeelandă). În cadrul fiecăruia se regăsesc,
însă, numeroase alte regiuni mai mici care prezintă caracteristici proprii.
De exemplu, în spaţiul cultural vestic, Statele Unite ale Americii şi
Franţa pot fi considerate regiuni culturale distincte datorită diferenţelor
lingvistice şi istorice. De asemenea, SUA este subdivizată în regiuni
146
culturale mai mici cum ar fi cea hispanică, extinsă pe suprafaţa câtorva
state sudice (Texas, New Mexico, Arizona, Colorado şi California),
locuită predominant de o populaţie de origine hispano-indiană şi
mexicană, a cărei limbă maternă este spaniola iar religia este romano-
catolică. La nivel local pot fi deli-mitate arii culturale cu caracteristici
distincte precum cea a populaţiei Amish din spaţiul rural al statelor
americane Pennsylvania, Ohio şi Indiana.

Peisaj cultural – piaţă în spaţiul urban (Toulouse, Franţa)

Peisaj rural din spaţiu comunităţii Amish, SUA

147
148
 3.3.2. Segmentarea socială a spaţiului geografic
Societatea actuală dezvoltată în spaţiul geografic determină prin
complexitatea sa o segmentare a acestuia, care rezultă din marea
varietate a indivizilor şi grupurilor sociale, a relaţiilor care se stabilesc
între ele.
Din această perspectivă, studiile cu privire la modul în care se
grupează indivizii în spaţiu iau în considerare câteva motivaţii majore.
Un prim element determinant este cel economic, care duce la apariţia
claselor sociale. Un al doilea tip de grupare se naşte în raport de
caracteristicile biologice ale indivizilor. Astfel apar grupuri alcătuite
pe baza vârstei membrilor dar şi în raport de caracteristicile rasiale.
Nici factorul cultural nu este mai puţin important în delimitarea
spaţială a grupurilor. Multe dintre ele se nasc pe baza apartenenţei
etnice, lingvistice sau religioase.
Ca urmare, se remarcă pe suprafaţa Globului o multitudine de
arii cu caracteristici sociale şi culturale distincte. Aceste arii au
dimensiuni diferite. Unele sunt foarte extinse, conturându-se sub
formă de regiuni iar altele reduse, fiind doar suprafeţe restrânse în
interiorul spaţiului urban. Deşi mici, ele nu sunt mai puţin importante
deoarece scot în evidenţă marea complexitate a societăţii moderne din
marile oraşe ale lumii şi dificultăţile cu care se confruntă populaţia lor.

Segmentarea socio-economică
În concepţia marxistă cu privire la structura societăţii, concepţie
apărută în secolul al XIX-lea, clasa este un grup de indivizi, care au
aceleaşi relaţii în raport cu proprietatea, au aceeaşi funcţie în
organizarea producţiei, au relaţii similare cu puterea şi societatea şi au
tendinţa de a urma aceleaşi modele de comportament. Din această
perspectivă apartenenţa la o clasă socială este determinată strict
economic. Pentru perioada în care s-a emis teoria, două erau clasele de
bază ale societăţii: burghezia, proprietara sau cea care deţinea
controlul asupra mijloacelor de producţie şi clasa muncitoare, cea
care se afla în poziţia de a-şi vinde forţa de muncă. Din perspectiva
prezentului acest model este învechit. În societatea occidentală actuală
se adaugă un alt element în clasificarea grupurilor sociale şi anume
elementul cultural, reprezentând felul în care acestea se raportează la
societate şi care reprezintă în esenţă respectul de sine.
149
 Astfel se impune o nouă clasificare, mai complexă, a grupurilor
sociale. Deşi poziţia lor în societate este determinată în primul rând de
relaţia cu mijloacele de producţie şi piaţa (elemente economice), ceea
ce oferă putere, control, capacitatea de a dispune de bunuri materiale,
de a obţine venituri, la acestea se adaugă şi elemente culturale şi
politice care creează prestigiu, onoare şi care pot susţine sau pot
diferenţia interesele determinate strict economic. Cel mai bun exemplu
este cel al accesului pe care grupurile îl au la fondul locativ. În raport
de poziţia economică în cadrul societăţii, care se reflectă în nivelul
veniturilor, elitele deţin locuinţele de calitate superioară (de lux) în
timp ce grupurile cu venituri reduse ocupă clădirile de slabă calitate,
în general cele mai vechi şi neîntreţinute. De asemenea, există tendinţa
ca indivizii să ocupe spaţii locative şi în raport de prestigiul personal,
de diverse alte interese decât cele economice.
Astfel ia naştere un anumit tip de organizare spaţială a oraşelor.
Cartierele de locuinţe apar şi evoluează în raport de elementele sociale
menţionate. În antichitate, când structura societăţii era simplă, co-
munităţile urbane se grupau pe două areale distincte: cel al elitei şi cel
al majorităţii (agricultori). În Evul Mediu s-a produs aşa numita
„stratificare feudală” odată cu apariţia mai multor categorii (preoţimea,
burghezia, oamenii simplii şi robii), care a determinat creşterea
complexităţii modelului spaţial urban. Totuşi, forma de organizare
spaţială rămâne una simplă, manifestată prin modelul elită/clasă
muncitoare, specific oraşelor vestice în perioada preindustrială dar şi
celor din spaţiul asiatic şi sud-american în prezent. Modelul acesta se
remarcă prin relaţia ce se realizează între elemente: centrul aparţine
elitelor iar periferia, clasei muncitoare.
Există numeroase astfel de exemple. În oraşele Chinei antice,
din perioada dinastiei Han, săracii locuiau în apropierea localităţilor
urbane, la periferie, în timp ce locuinţele persoanelor oficiale, ale
conducătorilor şi clădirile publice se aflau în centru. Exista o asociere
între centrele impunătoare şi satele limitrofe, aşezări agricole care le
susţineau economic pe acestea. Rezultau oraşe foarte mari ca
suprafaţă, în care caz marea majoritate a populaţiei locuia în afara
zidurilor dar deservea centrul. Aceeaşi situaţie se regăsea în oraşele
maiaşe din peninsula Yucatan. Limita între urban şi rural era im-
perceptibilă, iar densitatea locuitorilor era mare. O altă caracteristică a
150
oraşelor respective rezulta din arealul intermediar existent, centrul era
un spaţiu ceremonial, înconjurat de teritoriul rezidenţial al elitei
separat de spaţiul periferic al agricultorilor.
Stefan Zweig a realizat o descriere a Vienei la începutul
secolului al XX-lea, care demonstrează păstrarea modelului de-a
lungul timpului. „Viena….era un oraş foarte clar ordonat şi minunat
orchestrat. Palatul Imperial încă dădea tonul. Acesta era centrul, nu
doar din punct de vedere spaţial dar şi cultural, al monarhiei
supranaţionale. Palatele nobilimii austriece, poloneze, cehe şi
maghiare formau prin poziţie un al doilea spaţiu în jurul Palatului
Imperial. Apoi urma „lumea bună”, formată din nobili de a doua speţă,
înalte oficialităţi, industriaşi şi vechi familii, apoi mica burghezie şi
proletariatul. Fiecare dintre aceste straturi sociale locuia în propriul
cerc şi chiar în propriul district, nobilii şi palatele în inima oraşului,
diplomaţii în al treilea district, industriaşii şi negustorii în vecinătatea
Ringstrasse, mica burghezie în districtul intern şi proletariatul în
cercul extern”.

Palatul Imperial (Viena)

Un bun exemplu pentru tipul de societate modernă, cu o structură

socio-economică complexă este cea britanică actuală în cadrul căreia
structura pe clase are o formă poligonală. Graficul alăturat prezintă
proporţia diferitelor clase în societatea britanică şi posibilităţile acestora
de acces la locurile de muncă specializate sau nu, la venituri mai mici
sau mai mari (fig. 36).

151
 %

f. m. ne-manuală elită
90
(intelectuală)
cl. de mijloc
80 (superioară)

70

f. m. specializată 60 cl. de mijloc

50

40

cl. de mijloc
30
(inferioară)
f. m. semispecializată
şi fără specializare
20

cl. muncitoare
10

caracteristicile pieţei clase

forţei de muncă

Fig. 36. Relaţia dintre structura pe clase a societăţii

şi piaţa forţei de muncă în societatea britanică
(după Jones, Eyles, 1977, p. 147)

Sistemul claselor joacă un rol important în societatea

britanică. Relaţiile sociale, accesul la slujbe, intrarea în universităţi
sunt deseori influenţate de apartenenţa la o clasă a unei persoane.
Chiar accentele diferite ale limbii britanice reflectă poziţia de clasă
Puterea sistemului de clasă în Marea Britanie este, în parte,
rezultatul trecutului ei feudal, când tot pământul era, practic,

152
 stăpânit de nobilime (care constituia clasa superioară) şi era lucrat
de ţărani. Revoluţia industrială a schimbat Marea Britanie dintr-o
societate agrară, în care statutul se baza pe proprietatea pământului,
într-o societate industrializată, în care cei angajaţi în comerţ au
strâns mari bogăţii şi putere. Dezvoltarea meşteşugurilor şi a
profesiunilor a dus la separarea clasei nobiliare bogate de ţărani şi
de masa crescândă a muncitorilor din fabrici şi din mine. Aceştia au
constituit clasa mijlocie. Statornicia tradiţiei britanice ajută la
menţinerea acestor deosebiri de clasă, oricât de subtile ar putea fi
uneori (Goodman, 1992, p. 166).

Toate acestea se relaţionează cu problema spaţializării prin

accesul la fondul de locuinţe, acces determinat de nivelul veniturilor
dar şi de siguranţa lor. Rezultatul este o conturare a spaţiului urban pe
baza caracteristicilor societăţii.

Brisbane, Australia – tip de oraş vestic

În prezent, oraşul vestic este rezultatul evoluţiei societăţii

industriale, reprezentând o răsturnare a ordinii anterioare. Centrul este
liber, destinat serviciilor şi afacerilor, urmează cartierele vechi aflate
pe teritoriul vechiului centru urban, în care densitatea populării este
153
ridicată iar condiţiile de locuit sunt precare, locuitorii acestor spaţii
aflându-se la baza ierarhiei sociale. Spre periferie şi în spaţiul imediat
învecinat oraşului se produce o descreştere în densitate şi o creştere în
calitate a spaţiului locuit, în paralel cu poziţia superioară pe scara
socială a indivizilor. Este vorba despre cartierele de lux.

Segmentarea etnică şi rasială

Spaţiul social este fragmentat şi ca urmare a tendinţei indivizilor
de a se grupa în raport de apartenenţa rasială şi de cea etnică. Senti-
mentul apartenenţei la un astfel de grup este cu atât mai puternic cu
cât indivizii sunt obligaţi să trăiască în condiţii aparte. Este vorba
despre cazul minorităţilor rasiale şi etnice. Acestea sunt obligate la o
convieţuire spaţială cu majorităţile în mijlocul cărora s-au format. În
funcţie de relaţiile existente între cele două categorii sociale în plan
spaţial se manifestă trei procese: segregarea, asimilarea şi acomodarea.
Segregarea este un proces complex definit ca „relaţie între
distanţa socială şi spaţiul geografic”, ceea ce se traduce prin segmentare
(separare) spaţială. Din această perspectivă, gradul de interacţiune
dintre grupurile minoritare şi majoritatea populaţiei se reflectă în gradul
de segregare, adică tipul relaţiilor care se stabilesc între grupuri, relaţii
de convieţuire paşnică sau relaţii conflictuale, determină o separare
spaţială rigidă sau flexibilă.
Procesul de segregare se manifestă în plan spaţial prin apariţia
ghetoului, un cartier în interiorul oraşului, care se deosebeşte de restul
spaţiului prin faptul că adăposteşte o populaţie cu caracteristici distincte
faţă de majoritatea urbană şi care este strict delimitat. Apărut prima oară
în secolul al XIII-lea în oraşele musulmane, ghetoul a devenit un cartier
regăsit frecvent în oraşul medieval şi care adăpostea comunitatea
evreiască. El s-a născut din dorinţa de separare, izolare spaţială atât a
evreilor cât şi a societăţilor gazdă, ca urmare a diferenţierilor existente
în plan cultural-religios. Era, deci, o comunitate închisă, înconjurată de
ziduri şi porţi, izolată total noaptea şi în timpul sărbătorilor creştine,
pentru a reduce impactul influenţelor religioase ale societăţilor gazdă
cât şi a feri comunităţile evreieşti de eventualele lor reacţii violente.
Această formă de segregare a dispărut de-a lungul ultimelor secole, dar
comunitatea evreiască a continuat să se dezvolte relativ grupat.

154
 Cartierul evreiesc din Ierusalim.
Model de segregare extremă ca urmare a relaţiilor
încordate între evrei şi palestinieni

În prezent, termenul se utilizează prin extindere în cazul tuturor

situaţiilor de separare spaţială (etnică, rasială, culturală, economică)
deşi delimitarea nu mai este decât rareori strictă. Noţiunea exprimă
totuşi o segregare extremă, cu relaţii conflictuale. Recunoscute în toată
lumea sunt cartierele marilor oraşe vestice (Chicago, Los Angeles,
Londra etc.): Little Sicily, German Town, Chinatown.
În ultimele decenii, oraşul modern s-a îmbogăţit cu noi tipuri de
cartiere închise (gated communities) dar care reflectă segregarea eco-
nomică. Ele aparţin elitelor cu venituri importante, care îşi permit să
creeze spaţii edilitare de calitate superioară şi să se separe de restul
populaţiei. Aceste cartiere sunt izolate atât prin ziduri şi porţi în cazul
celor nou construite la periferia spaţiului urban dar şi prin metode
moderne de supraveghere (camere video) în interiorul oraşelor.
Procesul de segregare nu este însă ireversibil, interacţiunile
dintre minorităţi şi grupurile majoritare variind foarte mult în timp şi
spaţiu. Între cele mai importante procese de interacţiune se numără
asimilarea şi acomodarea.
Asimilarea reprezintă pierderea identităţii grupurilor minoritare
atât din punct de vedere social cât şi spaţial, integrarea lor completă în
noua societate. Aceasta se realizează prin educaţie implicând însă şi
155
voinţa minoritarilor. Este un fenomen care apare ca urmare a mişcărilor
migratorii produse la nivel internaţional şi care au ca rezultat apariţia
grupurilor minoritare. Se încheie ca proces după două generaţii din
momentul imigrării indivizilor. Părinţii îşi păstrează limba maternă şi
obiceiurile din spaţiul de provenienţă, fiii, însă, educaţi la şcoala „noii
patrii”, îşi pierd identitatea.
Acomodarea este procesul în cadrul căruia minorităţilor li se
permite să fie diferite de grupurile gazdă, să aibă un stil de viaţă
diferit, să se exprime printr-o „sub-cultură” (devenită ramură a culturii
gazdă), în contextul unor strânse legături cu majoritatea. Aceasta este
o bună metodă de a rezolva problemele grupurilor pe care societatea
nu doreşte să le asimileze. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul
populaţiei de culoare din SUA şi Marea Britanie, a indienilor din
Marea Britanie şi a evreilor din lumea musulmană.

3.4. Mobilitatea geografică

a populaţiei şi spaţiul social

Omul, element activ al mediului geografic şi, în acelaşi timp,

fiinţă socială, îşi bazează întreaga existenţă pe interacţiunile sale cu
celelalte elemente componente ale geosistemului. Pentru ca aceste
interacţiuni să se manifeste direct a fost nevoie de o permanentă
deplasare în spaţiu. Există numeroase motivaţii pentru deplasările
efectuate de indivizi şi grupuri: activităţile economice pe care trebuie
să le desfăşoare, relaţiile sociale pe care le dezvoltă, nevoile materiale
şi culturale, variatele influenţe pozitive şi negative pe care le suferă
din partea mediului geografic.
Din perspectiva dimensiunii spaţiale a mişcărilor pe care
indivizii le realizează se poate vorbi despre mobilitatea pe distanţe
reduse, în special mobilitatea intra-urbană şi în aria de influenţă a
oraşelor şi migraţia populaţiei, care se produce în general pe distanţe
mult mai lungi. Deşi mişcările populaţiei au fost în general analizate
din perspectivă demografică şi economică ele au şi o dimensiune
socială importantă prin modificările pe care le aduc structurii
societăţii, a grupurilor sociale şi a relaţiilor dintre ele.

156
 3.4.1. Mobilitatea intra-urbană
Spaţiul urban este un mediu foarte complex, în interiorul căruia se
concentrează un număr foarte mare şi divers de elemente, care se
manifestă printr-o mare varietate de procese. Comportamentul uman în
cadrul oraşului este, de asemenea, mult mai complicat ca urmare a
faptului că indivizii se confruntă cu acest mediu complex. Interacţiunile
sociale sunt variate şi implică în mod determinant deplasările spaţiale.
Există trei categorii de mişcări intra-urbane: mobilitatea în cadrul
fondului locativ, deplasările pentru muncă şi alte tipuri de deplasări
(mobilitate socială).
Mobilitatea în cadrul fondului locativ reprezintă tendinţa
indivizilor de a-şi modifica poziţia spaţială în oraşe în raport de
accesul la fondul locativ. Această mobilitate este determinată de câţiva
factori sociali importanţi şi care induc formarea de grupuri specifice:
• stratificarea socială (clasa, statutul social),
• vârsta,
• factorul psihologic (satisfacţia atinsă în general atunci când
necesităţile sociale se cuplează cu oferta favorabilă a me-
diului; se conturează în aceste condiţii teritoriul familial şi
sentimentul de „acasă”).
Alţi determinanţi sunt: necesităţile sociale (nevoia unor potenţiale
interacţiuni dar şi a controlului asupra propriei intimităţi), nivelul de
interacţiune socială, determinat de nivelurile de independenţă, de
intimitate şi control şi „satisfacţia rezidenţială”, fenomen complex, un
amestec de constrângeri şi nevoi specifice fiecărui grup.
Aşa cum s-a precizat anterior, apartenenţa la o clasă socială
influenţează foarte mult gruparea indivizilor în spaţiul urban, ducând la
apariţia de cartiere cu caracteristici foarte diferite. Cele două extreme
sunt cartierele închise (izolate) ale elitelor şi ghetourile specifice
grupurilor sociale cu venituri reduse, care de multe ori aparţin unor
categorii sociale (etnice, rasiale) marginalizate.
Mobilitatea spaţială determinată de vârsta indivizilor se referă la
tendinţa diferitelor grupe de vârstă de a se localiza în areale specifice.
Multe studii de geografie socială analizează aşa numita mobilitate în
raport de „etapele ciclului vital”, care se definesc în cazul indivizilor ce
urmează în general calea familială de integrare în societate. Se
consideră că pe parcursul vieţii omului există cinci etape distincte, care
157
îi influenţează comportamentul: etapa familiei simple fără copii, etapa
familiei în aşteptare de copii, etapa familiei cu copii în creştere şi
educare, etapa familiei simple fără copii prin desprinderea acestora,
etapa văduviei (familie cu un singur membru). Fiecărei etape îi este
specific un anumit comportament uman şi un anumit spaţiu vital, ceea
ce determină importante mişcări intraurbane şi modificări ale modelelor
de spaţialitate urbană. Apar, astfel, cartiere în care se concentrează
populaţia aparţinând uneia dintre etapele enumerate: cartiere ale
familiilor tinere cu copii, care îşi doresc să locuiască în clădiri spaţioase
şi să dispună de spaţiu verde suficient pentru creşterea şi educarea
copiilor în condiţii optime, sau cartiere cu locuinţe mai modeste pentru
familii vârstnice, fără copii, de multe ori având un singur membru.
Fiecare dintre aceste areale au caracteristici proprii şi nevoi
diferite. De aceea, procesul de organizare spaţială a oraşelor respective
trebuie să ţină cont de aceste specificităţi şi de problemele cu care se
confruntă.
Deplasările pentru muncă sunt la rândul lor mişcări importante
în cadrul oraşului şi în spaţiul său de influenţă, cu atât mai mult cu cât
ele se manifestă în mod frecvent, zilnic sau săptămânal. Acestea sunt
mişcările pendulatorii, ce poartă şi denumirea de navetism. Impactul
lor asupra societăţii nu este doar de natură economică ci şi socială prin
rolul pe care îl au în organizarea timpului indivizilor şi care reprezintă
un anumit tip de comportament. El poate duce la dezvoltarea unor
relaţii interumane specifice şi la diverse forme de organizare spaţială.
Studiile cu astfel de subiecte scot în evidenţă principalele direcţiile de
deplasare zilnică pentru muncă a majorităţii populaţiei urbane,
ritmicitatea acestora şi dimensiunile lor spaţiale şi temporale. În
funcţie de rezultatele acestor studii se dezvoltă reţeaua urbană şi
suburbană de transport şi se delimitează noi cartiere de locuinţe. De
asemenea, se pot lua măsuri cu privire la protecţia mediului
înconjurător, de reducere a nivelului de poluare pe diverse căi.
Mobilitatea socială este cea care include deplasările rezultate
din relaţiile sociale şi anume vizitele la prieteni, vecini, rude. Alte
tipuri de deplasări cu impact puternic asupra mediului urban sunt cele
cu scop comercial (pentru cumpărături). Cunoaşterea unor astfel de
modele de deplasare în spaţiu a indivizilor este utilă în planificarea
urbană, cu precădere a sistemului de transport.
158
 3.4.2. Mişcările migratorii
Migraţia este un proces caracteristic omului de-a lungul întregii
sale istorii şi care a implicat comunităţi întregi sau grupuri largi din
cadrul societăţii, ale căror motivaţii erau generale, nu individuale sau
de grup. Migraţia reprezintă în esenţă schimbarea reşedinţei dincolo
de o limită administrativă sub impulsul unor factori determinanţi,
specifici locului şi momentului istoric. La rândul său, acest proces are
un puternic impact asupra tuturor elementelor de mediu, naturale şi
antropice, determinând importante schimbări. Deşi considerată în
general un fenomen legat strict de caracteristicile demografice şi
economice ale geosistemului, mişcarea migratorie are puternice impli-
caţii în domeniul social şi cultural. Mase mari de populaţie care
emigrează spre teritorii cu caracteristici socio-culturale total diferite
de cele ale spaţiilor din care provin determină reale schimbări pe toate
planurile, inclusiv sociale şi culturale.

3.5. Elemente de geografie culturală

Cultura este unul dintre cele mai complexe elemente ale

societăţii, care defineşte nu doar comportamentul uman ci şi peisajul
geografic. Cultura a apărut odată cu omul, este parte integrantă a
acestuia. Ea se naşte din relaţia pe care omul o are cu mediul în care
trăieşte, îi evidenţiază, deci, personalitatea prin amprenta pe care o
lasă. Astfel se nasc ariile culturale, care definesc spaţii mai largi sau
mai reduse ocupate şi impregnate cu personalitatea diverselor popoare
şi grupuri sociale.
Cunoaşterea şi înţelegerea marii varietăţi a elementelor culturale
a necesitat clasificarea acestora, care s-a realizat în trei categorii:
elemente ale culturii materiale, elemente ale culturii spirituale şi
elemente ale culturii sociale. Toate acestea reprezintă rezultatul unor
importante procese care s-au manifestat în cadrul vieţii sociale de-a
lungul istoriei. Un prim proces important este cel al descoperirilor,
reprezentând modul de cunoaştere a mediului de către oameni. El a
însoţit întreaga istorie a omenirii şi este încă prezent în societatea
actuală. Prin invenţii însă, oamenii au creat elemente noi care le-au
completat pe cele descoperite în mediu. Au urmat evoluţia şi difuzia,
procese indispensabile acumulării de noi informaţii şi elemente
culturale şi răspândirii acestora pe mari suprafeţe ale Globului.
159
 Elementele culturii materiale reprezintă expresia fizică a
relaţiei omului cu mediul în care trăieşte. Ele se regăsesc în orice
societate sub forma uneltelor, a formelor de locuire şi a modului de
organizare a activităţilor productive. Şi astăzi, una dintre metodele de
cunoaştere a vechilor civilizaţii istorice este cea a descoperirii ves-
tigiilor materiale, care oferă numeroase informaţii despre viaţa socială
şi culturală a acestora.
Elementele culturii sociale sunt instituţiile din domeniile politic
şi legislativ, cele ale sistemului educaţional, religios etc., care au rolul
de a consolida societatea. Ele coordonează comportamentul indivizilor,
al grupurilor sociale şi al întregii societăţi prin regulile (legile) impuse.
Elementele culturii spirituale reprezintă partea nevăzută a
culturii exprimată prin limbaj, credinţe, valori spirituale, regăsite în
artă, literatură, religie.
Această clasificare nu este însă strictă. Delimitarea categoriilor
respective este artificială, cele mai multe dintre elemente putând fi
incluse în oricare dintre ele. Totul depinde de punctul de vedere din
care acestea sunt analizate. De exemplu, o casă este element al culturii
materiale deoarece este o formă fizică utilizată ca adăpost. Este însă şi
un element al culturii sociale prin formă şi dimensiuni, care depind de
structura sistemului familial, o exprimă. Casele destinate familiilor
nucleare sunt specifice societăţii moderne, în care predomină acest tip
de grupuri primare. În secolul al XIX-lea dar şi în zonele mai slab
dezvoltate din prezent, predominante sunt casele destinate unor familii
foarte numeroase, cu peste 10 membrii. În acelaşi timp, stilul
construcţiilor, modul în care sunt aranjate acestea, exprimă calitatea
lor de elemente ale culturii spirituale. Ele fac parte din peisajul
cultural al diferitelor spaţii ale Globului, exprimă dimensiunea
spirituală a indivizilor care le construiesc şi le locuiesc. Indienii Sioux
din Statele Unite ale Americii, se adăpostesc în locuinţe cu forme
circulare, „rotunde precum cuiburile păsărilor” deoarece „Puterea
Lumii se manifestă în cercuri”. Faptul că civilizaţia „albilor” le-a
impus traiul în locuinţe poligonale (pătrate, dreptunghiulare) îi
nemulţumeşte profund. Indiferent de contextul cultural, casa este mai
mult decât un adăpost, este un „testament personal şi social”, o
implantare culturală în peisaj.

160
Casă de pământ din Ruanda (Lehm)

Casă medievală (Franţa)

161
 Casă din secolul al XIX-lea (Londra)

3.5.1. Forme de comunicare

Un element esenţial al sistemului socio-cultural este comunicarea,
formă de interacţiune a indivizilor, de conturare a grupurilor sociale.
Există numeroase tipuri de comunicare. Cea mai importantă este
comunicarea lingvistică, prin intermediul limbilor şi dialectelor. Toate
populaţiile Globului au o limbă proprie sau un dialect utilizat în
comunicarea zilnică. Alături de aceasta, există şi alte forme cuprinse în
aşa numitul limbaj al semnelor. Categoria respectivă cuprinde formele
de comunicare corporală, reprezentând semnele, mişcările anumitor
elemente componente ale corpului uman (membrele, capul, faţa) cu
ajutorul cărora se transmit informaţii. Există apoi comunicarea prin
imagini, care cuprinde diverse semne cu conotaţie specifică fiecărei
culturi sau cu semnificaţie generală. Un exemplu de imagini cu
semnificaţie generală este cel al semnelor de circulaţie folosite la nivel
mondial. Utilizând toate aceste categorii, limbajul publicitar, specific
mass-mediei, are ca scop convingerea membrilor societăţii cu privire la
diversele probleme ale mediului înconjurător.
Comunicarea lingvistică se realizează cu ajutorul limbilor şi
dialectelor. Limba este un sistem de comunicare prin intermediul
vorbirii, o colecţie de sunete având un înţeles comun pentru un grup

162
de indivizi. Ea permite transmiterea ideilor ce stau la baza tuturor
activităţilor umane şi a relaţiilor socio-culturale care caracterizează o
naţiune sau un stat. Limbile internaţionale înlesnesc comunicarea în
toate domeniile la nivel global.
Comunicarea prin intermediul limbajului este deosebit de com-
plexă ca urmare a faptului că există o mare variaţie în exprimare la
nivelul diverselor grupuri mai mari sau mai mici. Aceste diferenţe au
dus la conturarea unui număr foarte mare de limbi pe Glob. În acelaşi
timp, prezenţa variaţiilor în modul de exprimare până la nivelul unor
grupuri mici a determinat specialiştii să ia în considerare existenţa unor
ramuri ale limbilor respective, pe care le-au numit dialecte. Acestea se
caracterizează prin anumite particularităţi fonetice, lexicale, etc., care nu
împiedică total comunicarea cu grupul majoritar, utilizatorul limbajului
de bază. Delimitarea între limbi şi dialecte nu este încă bine definită,
astfel că la ora actuală nu se cunoaşte numărul exact de limbi existente
pe Glob. De asemenea, este foarte greu să se delimiteze spaţial
răspândirea lor. Unele limbi sunt utilizate de către mai multe naţiuni iar
pe teritoriul unor state se folosesc limbi diferite.
Se remarcă astăzi o utilizarea pe scară largă a anumitor limbi
(tabelul 1). Unele dintre acestea sunt vorbite regional dar, datorită
numărului mare de locuitori ai acelui spaţiu reuşesc să ocupe locuri
fruntaşe în ierarhie. Chineza, hindi, bengali se folosesc aproape
exclusiv pe teritoriul statelor respective (China, India, Bangladesh),
ţări cu o populaţie foarte numeroasă. Engleza, spaniola, portugheza
sunt limbi internaţionale, vorbite pe teritoriile mai multor state, în
principal datorită evoluţiei istorice a acestora, a existenţei imperiilor
coloniale într-o anumită etapă istorică. Utilizarea mai frecventă în
prezent a limbii engleze este determinată pe de o parte de
recunoaşterea ei pe plan internaţional ca limbă oficială în întâlnirile la
nivel înalt între oficialităţile diverselor state sau în cadrul
organizaţiilor mondiale, iar pe de altă parte datorită influenţelor
extinse în toate domeniile (politic, economic, social, cultural) a
civilizaţiei americane. Un bun exemplu este cel al utilizării pe scară
foarte largă a noilor tehnologii, a sistemelor computerizate, a formelor
de comunicare prin internet etc., care, provenite fiind în cea mai mare
parte din SUA, utilizează limba engleză ca formă de comunicare.

163
 Tabelul 1. Cele mai utilizate limbi pe Glob (2006)
Limba Vorbitori (mil.)
Chineză 938
Hindi 393
Engleză 366
Spaniolă 365
Bengali 222
Rusă 179
Portugheză 172
Japoneză 134
Germană 107
Coreeană 83
Franceză 83

Repartiţia spaţială a dialectelor este mult mai complexă, ca

urmare a folosirii lor de către grupuri mai mici de populaţie şi, în acelaşi
timp, datorită permanentei lor modificări. Ele evoluează rapid în timp
datorită comunicării frecvente între diverse comunităţi cu limbajele lor
specifice. Acestea se adaptează pentru a înlesni contactele dar dife-
renţele nu dispar definitiv. Dialectele sunt cu atât mai diferite cu cât
relaţiile între comunităţile respective sunt mai slabe, situaţie vizibilă în
cazul grupurilor izolate, ale căror dialecte nu se adaptează aproape deloc
la modificările survenite de-a lungul timpului în limbile ţărilor pe
teritoriul cărora se află amplasate. Comunităţi izolate din Munţii
Appalachi, SUA utilizează şi astăzi forme lingvistice elisabetane ale
secolului al XVI-lea, care au dispărut demult şi din Anglia.
Deşi în prezent există un număr foarte mare de limbi şi dialecte
folosite la nivel global, lingviştii consideră că marea majoritate au
rădăcini comune, astfel că le-au grupat în familii lingvistice şi ramuri
lingvistice. Familia lingvistică este o colecţie de limbi relaţionate
printr-un strămoş comun, care este compusă din mai multe ramuri
lingvistice reprezentând colecţii de limbi, care au o origine comună
dar care au evoluat ca limbi individuale. Miile de limbi utilizate în
lume pot fi grupate într-un număr relativ mic de familii lingvistice.
Cea mai cuprinzătoare este familia indo-europeană, răspândită pe
toate continentele, alcătuită din patru ramuri importante: germanică,
romanică, balto–slavică şi indo–iraniană. Alături de acestea sunt incluse
ramuri mai mici, cu extindere redusă: albaneză, armeană, celtă şi
greacă (fig. 37).
164
165
 Ramura germanică, extinsă spaţial în state din centrul, vestul şi
nordul Europei (fig. 36), este împărţită la rândul său în grupuri: grupul
vest–germanic (limbile germanice de sus şi cele de jos) în Europa
centrală şi vestică, grupul nord–germanic (limbile germanice de est şi
de vest) în Europa nordică şi grupul est–germanic format din mii de
limbi dispărute în prezent. Cea mai importantă a fost limba gotică
utilizată în centrul şi estul Europei, şi dispărută datorită convertirii
vorbitorilor la alte limbi prin dominaţie politică sau religioasă, de
exemplu convertirea la Creştinism şi înlocuirea limbii gotice cu cea
latină. Ultimul vorbitor a dispărut în secolul al XVI-lea în Crimeea,
Rusia. Engleza, limbă aparţinând grupului vest–germanic, are cea mai
largă răspândire. Este utilizată oficial nu doar în Marea Britanie ci şi
în America de Nord, în Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă.
Ramura romanică, având la bază limba latină, este alcătuită din
limbile teritoriilor dominate în antichitate de Imperiul Roman: spaniolă,
portugheză, franceză, italiană şi română. Primele trei sunt utilizate nu
doar pe teritoriile statelor naţionale din care provin ci şi pe spaţiile
care aparţineau în trecut imperiilor lor coloniale (America de Sud şi
Centrală, diverse regiuni din America de Nord, Africa). Această ramură
lingvistică cuprinde şi numeroase dialecte între care se disting cele
reto-romane utilizate în Elveţia, dialectul catalan în nord-estul Spaniei
(Barcelona, Andora, estul munţilor Pirinei), dialectul provensal utilizat
în estul Franţei, limba sardiniană (Sardinia) etc.
Toate limbile aparţinând ramurilor germanică şi romanică utili-
zează în scriere alfabetul latin.
Ramura indo-iraniană este alcătuită din două grupuri lingvistice.
Grupul indian cuprinde limbile urdu (Pakistan) şi hindi (partea central-
nordică a Indiei), care împreună formează limba hindustani, urdu
utilizând alfabetul arab iar hindi alfabetul devanagari. Din acelaşi grup
face parte şi limba bengali predominantă în Bangladesh. Grupul iranian
este alcătuit din limbile persană (Iran), pashto (estul Afganistanului şi
vestul Pakistanului), kurdă (nordul Irakului, vestul Iranului şi estul
Turciei). Aceste limbi utilizează alfabetul arab.
Ramura balto–slavică este alcătuită din două grupe lingvistice:
limbile slave vechi şi limbile baltice. Vechile limbi slave sunt la
rândul lor grupate în slave de est (rusa, ucrainiana, bielorusa), slave de
vest (poloneza, ceha, slovaca) şi slave de sud (slovena, sârbo–croata,
macedoneana şi bulgara). Limbile baltice sunt lituaniana şi letona.
Limbile acestei ramuri folosesc alfabetul chirilic.
166
 Ramura celtă (irlandeza, welsha, galica, bretona) au fost răs-
pândite în insulele britanice, Germania, Franţa, nordul Italiei, dar în
prezent mai supravieţuiesc pe spaţii restrânse în Irlanda, Scoţia, Ţara
Galilor şi Cornwall.
Există numeroase alte familii lingvistice între care se distinge cea
sino-tibetană cuprinzând cea mai vorbită limbă din lume mandarina
(chineză), utilizată de trei sferturi din populaţia Chinei. Alte două limbi
importante, thai (Laos, Tailanda, Vietnam) şi burmană (Myanmar)
formează ramura tibeto-burmană.
Vastul continent asiatic cuprinde numeroase alte limbi grupate
în câteva familii lingvistice importante: japoneză, coreeană, sud-
asiatică (vietnameza), austroneziană (malayo-polineziană), altaică
(turcă, azerbaidjană, uzbekă, kazahă, tătară, mongolă etc.), uralică
(ramura finică – limba finlandeză, ramura ungrică – limba maghiară)
şi afro–asiatică (arabă şi hebrew).
În Africa limbile, foarte numeroase, sunt grupate în trei familii:
niger–congo a cărei ramură principală este benue-congo, cu cea mai
vorbită limbă, swahili (utilizată din Africa Centrală şi de Vest până în
Africa de Sud), nilo–sahariană (nordul şi estul Africii) şi khoisan
(sud-vestul Africii).
Pe continentul american dar şi în multe alte colţuri ale lumii
există în prezent numeroase alte limbi obscure, considerate a fi pe cale
de dispariţie, aparţinând populaţiilor indigene.

3.5.2. Caracteristici generale ale credinţelor religioase

Religia este un element esenţial al culturii, deci o permanentă
prezenţă în viaţa socială. Fiind o formă de bază a exprimării persona-
lităţii umane, determinantă în comportamentul indivizilor, este şi sursă
de conturare a unor grupuri sociale şi, implicit, de segregare şi conflicte.
Definirea noţiunii de religie s-a dovedit a fi o sarcină grea pentru
diverşii specialişti care s-au ocupat de studierea acestui fenomen. S-a
ajuns însă la concluzia că religia este un sistem unitar de credinţe şi
practici cu privire la fiinţe sau forţe supranaturale (Dumnezeu, zei,
îngeri, duhuri, demoni etc.), care determină formarea unei comunităţi
morale alcătuită din indivizii ce aderă liber.
Vechimea acestui tip de comportament uman este foarte mare.
Se presupune că apariţia credinţei în elemente supranaturale a însoţit
procesul de apariţie a omului, de formare a conştiinţei sale în relaţie cu
167
mediul pe care îl locuia. Multe dintre elementele şi procesele cadrului
natural, în care omul îşi desfăşura activităţile, îi erau acestuia
necunoscute. Dorinţa de a le înţelege a dus la apariţia în timp a unui
sistem de gândire menit să explice realitatea înconjurătoare.
Studiile realizate de-a lungul timpului cu privire la credinţele
religioase au scos în evidenţă faptul că toate religiile lumii au origini
comune, multe dintre caracteristicile lor fiind asemănătoare, iar scopul
unul şi acelaşi – cunoaşterea lumii înconjurătoare, a universului şi a
legilor sale. Astfel, se presupune că toate religiile au o sursă comună
de informaţie, indiferent de momentul apariţiei lor în timp, concluzie
la care s-a ajuns ca urmare a numeroaselor asemănări dintre ele.
Specifice multor religii sunt credinţa într-unul sau mai mulţi zei,
existenţa unor scrieri sfinte, a unor întemeietori, personalităţi marcante
care au iniţiat aceste sisteme de gândire. De asemenea, apar asemănări
dar şi deosebiri în ceea ce priveşte evoluţia lor în timp şi spaţiu,
formele de organizare şi de manifestare. În cazul tuturor religiilor se
poate vorbi despre un sistem de organizare mai mult sau mai puţin
complex, despre practici fundamentale, despre obiceiuri şi tradiţii,
despre spaţii sacre şi peisaje specifice.
Diferenţe importante apar, însă, în ceea ce priveşte numărul de
adepţi ai fiecărei religii şi repartiţia lor spaţială. Aceste diferenţieri s-au
transformat în principalele criterii pe baza cărora s-a născut o clasificare
unanim recunoscută. Astfel, se consideră că pe plan mondial există trei
categorii principale de religii: universale, etnice şi tribale.
Religiile universale sunt cele care au deschidere către întreaga
populaţie a Globului. Cele trei religii universale unanim acceptate sunt
creştinismul, islamismul şi budismul. Integrarea lor în această
categorie a fost determinată de modul în care au evoluat şi s-au
răspândit în spaţiu. Există un interes permanent în cadrul celor trei
religii faţă de atragerea de noi adepţi, indiferent de provenienţa etnică,
socială sau geografică. În consecinţă, includerea în comunităţile
respective este în general un proces simplu. În creştinism aceasta se
manifestă prin botez şi comuniune, în islamism este necesară recitarea
doctrinelor iar în budism aderarea la practici specifice. De asemenea,
cele trei religii s-au caracterizat şi încă se mai caracterizează printr-un
misionarism activ, care are ca rezultat răspândirea rapidă şi pe spaţii
largi a convingerilor respective. Ca urmare, în prezent ele sunt cel mai
mult răspândite pe Glob, având şi cei mai numeroşi adepţi.
168
 Religiile etnice se caracterizează printr-o restrictivitate accentuată
la nivelul unor grupuri etnice sau a unor state, fiind astfel puternic
dependente de spaţii specifice, cu trăsături fizice şi culturale care le
influenţează direct. Transformarea în adepţi ai unora dintre aceste religii
este deseori dificilă. Cu excepţia celor născuţi în respectivele comu-
nităţi, nu sunt acceptaţi decât cei care le adoptă întregul sistem de valori.
În multe cazuri şi căsătoria cu membri din alte comunităţi religioase este
interzisă. Ca urmare, distribuţia lor spaţială este redusă, rezultatul fiind
un mozaic religios la nivel global. Principalele religii considerate a fi
etnice sunt hinduismul, şintoismul, iudaismul, confucianismul şi
taoismul. Ultimele două, alături de budism, formează aşa numitul
„complex religios chinez“.
Religiile tribale sunt puternic legate de mediul natural în care au
apărut şi se manifestă. Ele se caracterizează prin credinţa şi închinarea
la spirite ale naturii materializate în elemente precum stânci, copaci,
animale, despre care se presupune că posedă puteri supranaturale ce
trebuie respectate. Acestor religii li se atribuie termenul comun de
animism.
Alături de religiile clasice amintite, în ultimul timp au apărut noi
credinţe, care au determinat formarea unor comunităţi distincte, ale
căror ideologii se bazează pe noile informaţii ştiinţifice cu privire la
mediul natural dar şi la caracteristicile psihicului uman. Un bun
exemplu în acest sens este ateismul, considerat a fi una dintre religiile
actuale ale lumii, caracterizat prin lipsa credinţei în zeităţi, înlocuirea
acestora cu explicaţii oferite de ştiinţele moderne contemporane. Un
alt exemplu este cel al scientologiei, un sistem de credinţe şi practici
apărut în 1952 în SUA, şi care are ca scop declarat reabilitarea
spiritului uman, ajutorarea celor cu probleme de sănătate fizică şi
psihică, a celor cu probleme de integrare în societate.
Importanţa şi impactul pe care toate aceste religii le au în societate
sunt strâns legate de dimensiunile lor numerice şi spaţiale. Cele mai noi
statistici cu privire la numărul adepţilor reliefează faptul că rămân
predominante pe Glob religiile clasice, în mod special cele universale.
Cei mai numeroşi adepţi, peste două miliarde, îi are creştinismul, care
rămâne astfel prima religie a lumii. Mult mai puţin numeroşi, depăşind
totuşi un miliard, sunt adepţii islamismului. Pe locul al treilea se află
ateismul, fapt ce demonstrează caracteristicile ideologice ale lumii
contemporane, orientarea din ce în ce mai pregnantă spre interpretarea
strict ştiinţifică a realităţii înconjurătoare.
169
 Deşi o religie etnică, limitată teritorial la un spaţiu restrâns din
sudul Asiei, hinduismul, dezvoltat într-un areal puternic populat se
plasează pe al patrulea loc în ierarhie cu 900 de milioane de adepţi.
Mult mai puţin numeroşi sunt adepţii celorlalte religii datorită
răspândirii lor pe suprafeţe destul de reduse ale Globului.

2500

2000

1500

1994
1000 2005

500

0
creştini musulmani budişti hinduşi adepţii atei şi fara
religiilor din credinţă
China

Fig. 38. Evoluţia numerică a adepţilor diferitelor culte religioase pe Glob

(milioane persoane)

În ultimii 10 ani s-a înregistrat o creştere constantă a membrilor

tuturor comunităţilor religioase, creştere care se poate explica prin
evoluţia numerică accentuată a populaţiei Globului. Cel mai însemnat
ritm de creştere l-au înregistrat adepţii credinţelor religioase din China,
urmaţi fiind de musulmani.

Tabelul 2. Numărul adepţilor diverselor religii pe Glob (2005)

Religie Număr adepţi (mil.)
Creştinism 2100
Islamism 1300
Ateism (fără religie) 1100
Hinduism 900
Religiile tradiţionale ale Chinei 394
Budism 376
170
 Religie Număr adepţi (mil.)
Animism 300
Religii tradiţionale africane 100
Sikhism 23
Iudaism 14
Baha’i 7
Jainism 4,2
Şintoism 4
Zoroastrism 2,6
Altele 4,2

3.5.3. Religii universale – caracteristici

şi răspândire geografică
Cele trei religii universale, creştinismul, islamismul şi budismul,
prezintă numeroase asemănări dar şi deosebiri. Fiecare a fost întemeiată
de câte o personalitate marcantă, care a adus importante modificări în
sistemul religios în cadrul căruia s-a manifestat. Aceste noi învăţături au
fost adunate în aşa numitele cărţi sfinte, care se păstrează până în
prezent ca dovadă şi susţinere a ideologiilor respective. Forţa cu care
s-au manifestat de la început a determinat atragerea a numeroşi adepţi,
al căror număr a fost în continuă creştere, astfel încât în prezent aceste
religii sunt cele mai răspândite pe Glob. Toate trei au structuri complexe,
fiind organizate în ramuri, denominaţii şi secte. O ramură este o diviziune
importantă şi fundamentală în cadrul religiei respective, denominaţia
este o diviziune a unei ramuri iar secta un grup relativ mic desprins
dintr-o denominaţie şi care nu mai are relaţii cu religia de origine.
Diferenţierile existente între cele trei religii se manifestă în planul
percepţiei cu privire la originea universului şi al omului, al relaţiei
acestuia cu divinitatea şi în ceea ce priveşte originea şi teritoriul pe care
îl ocupă în prezent. De asemenea, practicile fundamentale şi peisajul
religios sunt foarte diferite.
Ceea ce poate fi considerat comun din perspectiva originii
spaţiale la cele trei religii este continentul Asia. Ele provin, însă, din
regiuni diferite. Creştinismul şi Islamismul, religii înrudite şi cu foarte
multe asemănări, îşi au originea în sud-vestul continentului, prima în
spaţiul vechiului Canaan, actualul stat Israel iar cea de a doua în
Peninsula Arabia, în oraşul Mecca, nu departe de ţărmul Mării Roşii.
171
Budismul a apărut într-un ţinut mult mai îndepărtat, în nordul Indiei,
în regiunea Lumbini situată astăzi în Nepal. Aceste spaţii au fost
primele care au luat contact şi au îmbrăţişat noile ideologii, fiind şi
astăzi considerate locuri sacre ale fiecărei religii.
În ceea ce priveşte sistemele de gândire, se remarcă importante
diferenţe. În cadrul creştinismului şi al islamismului, credinţa se îndreaptă
spre zeităţi şi diverse spirite supranaturale, care influenţează viaţa
omului. Creştinismul are la bază credinţa în Sfânta Treime, alcătuită
din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh, considerată
divinitatea supremă, unică, manifestată prin trinitate. Islamismul este
religia unicului Dumnezeu, numit Allah Creatorul, Stăpânul, Susţinătorul
a tot ceea ce este în Univers. Spaţiul sacru, cel ceresc, este populat în
cazul ambelor credinţe de multe alte spirite superioare precum îngerii,
creaţi de Dumnezeu din lumină. Rolul lor este de a îndeplini poruncile
lui Dumnezeu. Spre deosebire de oameni, îngerii sunt fiinţe imortale,
care nu păcătuiesc, se supun întotdeauna lui Dumnezeu şi nu fac decât
ceea ce el hotărăşte. Îngerii sunt prezenţe permanente în viata
oamenilor. În anumite situaţii ei au luat chip de om şi au vorbit
profeţilor. În cazul creştinismului apar diverse alte forme, serafimi,
heruvimi, sfinţi etc. La polul opus acestora apar demonii, care joacă la
rândul lor un rol determinant în viaţa spirituală a adepţilor. Scopul
creştinismului şi al islamismului este acela de a permite prin inter-
mediul unei relaţii bune cu divinitatea trecerea în lumea de dincolo
prin depăşirea momentului morţii şi obţinerea vieţii veşnice.
Sistemul de gândire budist este cu totul diferit, singurul scop al
acestei religii ca doctrină fiind atingerea stării de Nirvāna, ce reprezintă
condiţia inefabilă a Spiritului Treaz, o stare de iluminare, abolirea a tot
ce are legătură cu lumea reală. Opusul Nirvānei este Samsāra, repre-
zentând ciclul reîntrupărilor. Din această perspectivă, omul este captiv
unui ciclu infinit moarte-renaştere în funcţie de karma acumulată în
timpul vieţii. Scopul budismului este eliberarea din acest ciclu, care
înseamnă suferinţă, şi intrarea în starea de Nirvāna, scop care poate fi
atins în timpul vieţii.
Aceste ideologii creează anumite tipuri de comportament uman,
care determină adepţii respectivi să se grupeze în comunităţi religioase
şi să dezvolte relaţii specifice, care pot fi în concordanţă sau în
contradicţie cu alte grupuri, implicit cu întreaga societate.
172
 Fiecare dintre cele trei religii a fost
întemeiată de câte o personalitate căreia îi
poartă numele şi la care se raportează per-
manent. Creştinismul a fost întemeiat de
Iisus Cristos în urmă cu mai bine de 2000
de ani, pe care adepţii l-au considerat de
la început Fiul lui Dumnezeu. Este unica
religie care a îmbrăţişat ideea coborârii lui
Dumnezeu pe Pământ sub formă materială.
Mesia (unsul) reprezintă pentru creştini
Logosul, verbul veşnic. Iisus, evreu de
origine, s-a născut în Bethleem (Iudeea)
şi a copilărit în Nazaret (Galileea). A trăit
33 de ani, iar în perioada de maturitate
a propovăduit noua credinţă, a pregătit
12 apostoli, care au lăsat în urma lor
numeroşi adepţi. Unul dintre aceştia, Pavel Iisus Cristos
din Tars este considerat geniul ideologic (Biserica Sfânta Sofia,
al Creştinismului. Fost fariseu ce persecuta Constantinopol,
cu ardoare pe creştini, cu numele său de secolul al XII-lea)
origine Saul, acesta devine prin convertire, în urma unei viziuni cristice,
cel mai important misionar, care propagă creştinismul în afara spaţiului
iudeu, între păgâni. Cea mai intensă activitate a sa s-a desfăşurat la
Roma, unde îşi găseşte sfârşitul prin execuţie în jurul anului 60, în
timpul împăratului Nero.
Islamismul a fost întemeiat de
marele profet Mahomed (Muhammad),
născut la Mecca în jurul anului 570 într-o
familie de negustori. Este considerat
urmaşul direct al lui Ismael, unul dintre
fiii patriarhului Abraham (Avraam),
ceea ce explică originea comună a
Islamismului şi Iudaismului. Religia pe
care o creează s-a născut din revelaţiile
sale auditive, care încep să se manifeste,
conform legendei, începând cu anul 615.
După câţiva ani şi-a propovăduit me-
sajul monoteist, care aducea importante
Profetul Mahomed mutaţii în sistemul de gândire al epocii
173
respective. Ca urmare, împotriva sa s-au ridicat numeroşi duşmani, care,
ameninţându-l cu moartea, l-au determinat să părăsească Mecca şi să se
stabilească în Medina, oraş aflat la 300 km nord de primul. În următorii
ani, pentru impunerea noii religii s-au produs conflicte armate între cele
două localităţi, în final Mecca fiind învinsă. Mahomed a murit în anul
632 la Medina, unde se găseşte şi în prezent mormântul său.
Buddha, fondatorul religiei cu
acelaşi nume, s-a născut în nordul
Indiei în localitatea Lumbini aflată
astăzi pe teritoriul statului Nepal, la
mică distanţă de graniţa cu India.
Copilul, aparţinând unei familii nobile
şi bogate, clanul Gautama, s-a născut în
jurul anului 563 înainte de Cristos şi se
pare că a manifestat calităţi deosebite,
astfel că a primit numele de Siddhartha
(„cel care şi-a atins ţelurile“). Copilăria
şi tinereţea sa, petrecute în Kapilavastu,
au fost obişnuite pentru cineva născut
într-o familie nobilă a acelor vremuri:
viaţă lipsită de griji şi îndestulată. În
Buddha (Sarnath jurul vârstei de 29 de ani face 3 scurte
Archaelogical Museum) incursiuni în afara palatului şi are
3 revelaţii cu privire la viaţa reală,
descoperă prin intermediul a patru întâlniri, mai întâi suferinţele care-i
apasă pe oameni, bătrâneţea, boala, moartea, apoi o cale spre speranţa
unei eliberări, prin imaginea senină a unui călugăr, care trăieşte în
sihăstrie. Dezgustat de viaţa sa îndestulată părăseşte definitiv palatul şi
se dedică ascezei timp de 6 ani, având ca profesori doi călugări
brahmani. După această perioadă de severă mortificare a trupului
(înfometare până aproape de moarte), descoperă Calea de Mijloc, cea
a echilibrului. Se aşează sub un smochin, meditând în căutarea
Trezirii, pe care o descoperă, devenind Buddha sau Iluminatul. Este,
astfel, posesorul celor Patru Adevăruri: totul este Suferinţă pentru
fiinţele vii, Suferinţa se naşte din Dorinţă, nimicirea Dorinţei
antrenează nimicirea Suferinţei şi Calea-cu-opt-Ramuri sau Calea-de-
Mijloc (înţelegere dreaptă, gândire dreaptă, cuvânt drept, faptă
dreaptă, mijloace de existenţă drepte, efort drept, concentrare dreaptă),
cea care duce la extincţia suferinţei. Timp de 45 ani, a călătorit prin
174
Valea Gangelui, propovăduindu-şi doctrina, apelând din când in când
la amintirile din vieţile sale anterioare, adunând în jurul său călugări şi
adepţi laici, acceptând chiar, spre sfârşitul vieţii, la insistenţele
discipolului său Ananda, călugăriţe în comunitate. Ajuns la o vârstă
avansată (80 de ani) şi considerându-şi misiunea împlinită, el dispare
pentru totdeauna, înălţându-se în Parinirvāna (Nirvāna completă).
Toate noile învăţături ale fondatorilor lor au fost transformate în
cărţi sfinte, cu ajutorul cărora aceste religii s-au propagat şi au rezistat
de-a lungul miilor de ani. Biblia (Canonul) este cartea de căpătâi a
Creştinismului. Este alcătuită din Vechiul Testament, care nu este
altceva decât cartea sfântă iudaică Tanakh, şi Noul Testament care
conţine numeroase informaţii despre viaţa şi învăţăturile sfinte ale
Mântuitorului Iisus Cristos şi sfaturi pentru buna organizare a bisericii
şi a vieţii creştine. Coranul (Qur’ān) reprezintă cuvântul lui Dumnezeu
transmis de îngerul Gabriel profetului Mohamed. Este considerat a fi o
scriere nouă, care nu contrazice ci întăreşte învăţăturile evreilor şi pe
cele ale creştinilor, având funcţia de logos (verb veşnic). Cele două
teme de bază ale Coranului sunt: monoteismul şi puterea lui Dumnezeu
asupra lumii; natura şi soarta oamenilor în raportul cu divinitatea.
Apariţia acestei cărţi a realizat intenţia iniţială a Islamului de a deschide
arabilor accesul la comunitatea numită a “popoarelor cărţii”. Budismul
are numeroase texte sfinte, cel mai important fiind Tripitaka („întreitul
coş”) sau Canonul budist, alcătuit din Vinaya (codul etic), Sütra (viaţa şi
predicile lui Buddha) şi Abhidharmma (doctrina).
În ceea ce priveşte organizarea internă, cele trei religii sunt
divizate în ramuri, denominaţii şi secte, ca urmare a evoluţiei lor după
dispariţia celor trei fondatori. Creştinismul are trei ramuri majore:
Confesiunea Romano–Catolică, Confesiunea Protestantă şi cea
Ortodoxă. Acestea au apărut în urma intervenţiei a două crize
importante în sânul Bisericii Creştine, numite schisme. Prima schismă
(Marea schismă) s-a produs în anul 1054 datorită luptelor pentru
supremaţie şi a divergenţelor teologice. Astfel au apărut Catolicismul
şi Ortodoxia. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, s-a produs a doua
schismă în sânul Bisericii Catolice din care s-a desprins Biserica
Protestantă. Iniţiatorul celei de a doua schisme a fost călugărul
augustinian Martin Luther, profesor de teologie la Universitatea din
Wittenberg. Astfel a apărut prima Biserică Protestantă, cea Luterană.
În timp, s-au produs rupturi numeroase şi în Protestantism, astfel încât
în prezent există numeroase alte Biserici autonome şi secte.
175
 Islamul are trei ramuri principale de credinţă, bazate în special
pe dezacordul istoric privind succesiunea autorităţii după moartea lui
Mahomed. Acestea sunt cunoscute ca Islamism Sunnit, Şiit şi Kharijit.
Marile şcoli sau tradiţii budiste care reprezintă ramuri ale acestei
religii sunt Theravada (învăţătura bătrânilor sau a înţelepţilor), Mahayana
(marele vehicul) şi Vajrayana (Calea de Diamant, Budism tibetan).
Segmentarea Bisericii Creştine a dus la conturarea unor spaţii
bine determinate în cadrul cărora predomină cele trei ramuri. Cei
aproximativ 1 miliard de adepţi ai Catolicismului sunt locuitori ai
ţărilor din centrul şi sudul Europei (Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia,
Ungaria, Croaţia, Slovenia, Austria, Italia, Spania, Franţa, Belgia,
Irlanda şi teritoriile sudice ale Elveţiei şi Germaniei), din America
Centrală şi America de Sud, din sudul SUA şi estul Canadei şi chiar în
Insulele Filipine (fig. 38). Cei peste 500 milioane de adepţi ai
Protestantismului, aparţinând diverselor Biserici aparţinând acestei
categorii sunt predominanţi în ţările din nordul şi vestul Europei
(Norvegia, Suedia, Finlanda, Letonia, Estonia, nordul Germaniei şi al
Elveţiei, Olanda, Danemarca şi Marea Britanie), în centrul şi vestul
Canadei, în marea majoritate a statelor din SUA, în Africa de Sud şi
parţial în alte state din centrul şi sudul Africii, în Australia şi Noua
Zeelandă. Adepţii Ortodoxiei, în număr de peste 200 milioane, ocupă
partea de răsărit a Europei (Grecia, Macedonia, Serbia, Bulgaria,
România, Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Rusia) şi mari părţi
din Asia (Siberia ca teritoriu aparţinând Rusiei dar şi alte state foste
sovietice precum Georgia, Armenia şi nordul Kazakhstanului) (fig. 38).
Deşi aceste arii de influenţă sunt bine conturate, nu există o
separare spaţială extremă a adepţilor. Se remarcă în general o
convieţuire paşnică a credincioşilor indiferent de predominarea uneia
sau alteia dintre ramuri.
Islamismul ocupă întinse suprafeţe din centrul şi sud-vestul
Asiei, fiind religia de bază a unor state precum Pakistan, Afganistan,
Turkmenistan, Uzbekistan, sudul Kazakhstanului şi vestul Chinei,
Iran, Irak, Azerbaijan, Siria, Iordania, Turcia şi statele din Peninsula
Arabă. De asemenea, state musulmane sunt şi cele din spaţiul saharian
al Africii, inclusiv Etiopia şi Somalia localizate în Africa de Est.
Islamismul ocupă teritorii importante şi în sud-estul Asiei în Indonezia
şi Malaysia. Cei mai numeroşi şi mai răspândiţi adepţi sunt cei ai
Islamismului Sunnit (83%), comunităţile shiite fiind dominante doar în
Iran, sudul Irakului, Bahrain şi vestul Yemenului, minorităţi importante
fiind şi în Afganistan, Kuweit, Liban şi Emiratele Arabe Unite.
176
177
 Budismul, în forma sa Vajrayana este religia care predomină în
centrul şi în nordul Chinei, în Mongolia şi Buthan şi se regăseşte sub
forma unor minorităţi importante în nordul Nepalului şi al Indiei.
Theravada este religia predominantă în ţări din sud-estul Asiei
(Myanmar, Laos, Thailanda, Cambodgia). Adepţi ai Mahayana se
regăsesc în Tibet, Mongolia, China, Japonia şi Vietnam.

3.5.4. Religii etnice – caracteristici

şi răspândire geografică
În această categorie intră un număr important de credinţe
religioase, la fel de variate în ceea ce priveşte caracteristicile specifice
pe cât sunt de dispersate pe suprafaţa
Globului. Cele mai importante, cu impact
puternic asupra spaţiilor în care se mani-
festă, dându-le o personalitate specifică,
sunt hinduismul, iudaismul, confucia-
nismul, daoismul şi şintoismul.
Toate acestea provin şi sunt localizate
în Asia. Cu excepţia iudaismului care a avut
o evoluţie spaţială sinuoasă, celelalte au
rămas în arealele lor de origine: hinduismul
în India şi Nepal, confucianismul şi daoismul
în China, şintoismul în Japonia. Iudaismul,
apărut în antica „ţară sfântă“ Canaan, ca
urmare a vicisitudinilor istoriei a migrat
odată cu adepţii săi în Europa, America de
Nord şi în diverse alte spaţii asiatice,
dispărând aproape în totalitate din teritoriul
de origine. După al doilea război mondial,
datorită unor înţelegeri internaţionale, statul
Israel a renăscut pe vechiul amplasament
Confucius creând, astfel, posibilitatea reinstalării
iudaismului în aria sa de provenienţă. Spre deosebire de celelalte religii
menţionate, iudaismul este însă mult mai răspândit, aproape jumătate
dintre adepţii săi (peste 5 milioane) locuind încă în SUA şi în multe alte
state ale lumii, cu precădere în cele europene. Mici comunităţi ale
religiilor etnice pot fi întâlnite în multe alte ţări de pe Glob, în mod
special în spaţiul urban al statelor cu un potenţial economic mai ridicat
şi cu un comportament permisiv faţă de grupurile venite din alte arii
culturale.
178
 Considerate fiind cele mai vechi
credinţe ale lumii, religiile etnice au apărut
cu mii de ani înaintea creştinismului.
Hinduismul se presupune a fi apărut cu
peste 8500 de ani în urmă, iudaismul,
confucianismul şi daoismul manifestându-
se ceva mai recent, în secolele VI – V.î.Hr
În timp ce hinduismul nu are o origine bine
definită, este acceptat faptul că iudaismul a
fost iniţiat de vechii patriarhi, Moise şi
alţi numeroşi profeţi, iar confucianismul şi
daoismul sunt filozofii aparţinând unor
importante personalităţi chineze ale vremii,
Moise (Michelangelo
funcţionari ai Imperiului, Confucius (Kong Buonarroti)
Fu-zi) şi respectiv Lao Zi.

Brahma Shiva
Percepţia cu privire la apariţia şi
evoluţia lumii, la realitatea înconjurătoare
este foarte diferită la aceste religii. În timp
ce iudaismul este religia Unicului
Dumnezeu, cel care controlează întregul
Univers şi al cărui popor ales este cel
iudeu, ceea ce i-a îndemnat pe evrei să se
delimiteze strict de-a lungul istoriei atât din
punct de vedere socio-cultural cât şi spaţial
de celelalte popoare, hinduismul, daoismul
şi şintoismul sunt religii politeiste. Credinţa
hindusă se îndreaptă spre Trinitatea hindusă,
cele trei faţete, trei funcţii cosmice ale divi- Vishnu
179
nităţii fiind zeii Brahma (creaţia), Vishnu (nemurirea) şi Shiva (moartea).
Dincolo de acestea există numeroase alte zeităţi cărora adepţii se
închină şi le-au dedicat numeroase temple. Elementul central al
doctrinei taoiste este Tao (Cale, drum) care reprezintă izvorul,
începutul şi esenţa cosmosului. Taoismul religios deţine şi o mitologie
bogată, zeităţile fiind organizate după structura societăţii chineze. La
conducerea acestei societăţi sacre se află zeităţile creatoare Cerul-Tată
(Supremul şi Augustul Împărat de Jad) şi soţia sa Regina Mamă
Wang. Urmează apoi zeităţile naturii şi cele siderale cu sarcina de a
răsplăti sau pedepsi oamenii pentru faptele lor. Confucianismul este o
filozofie care se preocupă de fiinţele umane, de interesele si realizările
lor, mai degrabă decât de probleme de teologie. El nu este atât o
religie, cât un cod moral, care a influenţat foarte mult gândirea şi
modul de viaţă al chinezilor. Principiile fundamentale ale acestei
gândiri sunt: supunere si respect faţă de superiori si părinţi, datorie
faţă de familie, loialitate faţă de prieteni, umilinţă, sinceritate si
politeţe. Confucianismul este adeseori confundat cu Taoismul,
diferenţele dintre acestea fiind foarte greu de distins, întrucât
amândouă au idei asemănătoare despre om, societate, conducători, cer
şi univers. Confucianismul se ocupă de aspectul practic şi pământesc,
pe când taoismul se îngrijeşte de cel esoteric si ceresc. Şintoismul,
religia naţională a Japoniei, este un vast complex de credinţe, obiceiuri
şi practici care au primit destul de târziu numele de şinto pentru a le
deosebi de religiile venite din China (budismul şi confucianismul).
Şinto reprezintă Calea kamilor, divinităţi tutelare ale oricărui lucru.
Peisajul cultural al spa-
ţiilor menţionate este îmbo-
găţit de literatura religioasă
născută din învăţăturile acestor
religii. Textele sfinte ale
hinduismului sunt foarte nu-
meroase, bine-cunoscute şi pe
plan mondial fiind Rgveda
(colecţie de imnuri), Upanişadele
şi textele epice Rāmāyana şi
Mahābhārata, minunate po-
Torah (manuscris pe sul vestiri ale unor întâmplări
de hârtie tradiţional) petrecute în vremuri imemo-
riale. Iudaismul este renumit
180
prin lucrarea sa de căpătâi Torah nebi’im we ketuvim (Tanakh), care
constituie Vechiul Testament în creştinism şi prin lucrări precum
Mişna (tratate de jurisprudenţă), Talmudul care conţine texte sacre cu
comentarii, sau renumitele Manuscrisele de la Qumran.
Confucianismul se distinge prin cele 6 texte clasice: Cartea
schimbărilor (Yi jing), Cartea odelor (Shi jing), Cartea edictelor (Shu
jing), Memorial de rituri (Li ji), Cartea muzicii (Yueh jing),
Primăvara-Toamna ţării Lu (Lu guo Chun-Qiu), iar daoismul prin
Dao-zang (canonul daoist) şi numeroase alte scrieri ezoterice,
filozofice, medicale, de alchimie şi cărţi ale ritualurilor. Şintoismul
este prezent în cultura regională dar şi mondială prin texte clasice
precum Kojiki (povestea despre cele vechi, o istorie a Japoniei de la
facerea lumii până în 628) şi Nihongi (Cronicile Japoniei).

3.5.5. Religiile şi organizarea spaţiului geografic

Ca element component al sistemului geografic, fenomenul religios
se află într-o strânsă corelaţie cu toate celelalte elemente ale acestuia.
Toate religiile lumii sunt direct influenţate de mediul în care au apărut şi
s-au dezvoltat şi, la rândul lor, au un impact puternic asupra lui. De
aceea, se poate vorbi despre relaţia care se naşte între religie şi mediul
geografic şi care se materializează prin organizarea spaţiului.

Impactul mediului natural asupra organizării religioase

Influenţa mediul fizico-geografic asupra modului de manifestare
şi organizare a sistemelor religioase se manifestă prin:
• încorporarea sau integrarea fenomenelor naturale în structurile religioase;
• desemnarea unor trăsături fizice ca fiind sfinte;
• organizarea spaţiului în structuri teritorial–administrative pentru
difuzarea mesajelor religioase.
Încorporarea fenomenelor naturale se manifestă prin apariţia
aşa numitei cosmogonii, set de credinţe religioase cu privire la
originea universului. Toate religiile au o cosmogonie proprie pe baza
căreia se organizează. Există, însă, diferenţe între ele. Religiile apărute
în sud-vestul Asiei (iudaismul, creştinismul, islamismul) consideră că
Dumnezeu a creat întregul univers şi l-a oferit omului pentru a
definitiva această creaţie. Omul are, deci datoria să utilizeze mediul
natural, să îl transforme, slujindu-l astfel pe Dumnezeu. Alte religii
(taoismul) consideră că cele două creaţii ale divinităţii, natura şi omul
181
sunt egale şi trebuie să trăiască în armonie, ceea ce înseamnă că omul
trebuie să exploateze mediul natural astfel încât să nu îl deregleze.
Religiile animiste consideră omul supus în totalitate divinităţii şi
naturii, care se află într-o comuniune perfectă, astfel încât omului nu îi
este permis decât să supravieţuiască în mijlocul naturii (să vâneze şi să
culeagă ceea ce i se oferă).
Calendarul, ciclul anual de variaţie a condiţiilor climatice, este, la
rândul său, un element de bază în determinarea credinţelor religioase.
Toate religiile ţin cont de ritmurile naturii, esenţiale vieţii populaţiilor în
cadrul cărora au apărut şi care erau legate strict prin activităţile agricole
de mediul natural. De aceea, multe dintre religii sărbătoresc momentele
importante ale ciclului natural. Există numeroase ritualuri prin inter-
mediul cărora credincioşii se roagă pentru obţinerea unor recolte bune,
pentru alungarea calamităţilor sau sărbătoresc încheierea cu bine a
muncilor agricole şi se bucură de recoltele strânse. În cazul religiilor
universale însă, acest calendar nu se mai suprapune în mod real
ritmurilor naturii. Deşi la început nu au existat diferenţe, ele s-au extins
spaţial foarte mult, în teritorii cu climat mult diferit de cel din arealul de
origine, s-a ajuns la situaţia ca în aceste noi spaţii sărbătorile să nu
coincidă cu momentele cheie din calendarul naturii.
Principalele sărbători din calendarele budist şi creştin sunt în
relaţie directă cu evenimentele pe care le-au trăit fondatorii lor. De
exemplu, sărbătoarea Paştelui la creştini este legată de un anumit
moment în ciclul agricol, moment
care diferă, însă, în raport de poziţia
pe Glob a comunităţilor respective.
Dacă în cazul celor care trăiesc în
spaţiul mediteranean sărbătoarea
coincide cu culegerea primelor
roade ale pământului, în Europa
nordică ea se suprapune momentului
începerii lucrărilor agricole.
Diferenţe apar şi în cazul tipu-
rilor de calendare existente. Cele
mai multe religii utilizează calendare
solare, Iudaismul şi Islamismul fo-
losesc, însă, calendarul lunar.
Calendar iudaic – mozaic din Aflându-se în relaţie atât de
sinagoga Beith Alpha, Israel strânsă cu mediul natural în care
182
s-au format, religiile şi-au dezvoltat fiecare un spaţiu sacru, în care
activitatea lor se intensifică. Există două tipuri de spaţii sacre: elemente
fizico-geografice distincte (munţi, râuri, stânci) şi diverse elemente ale
peisajului în relaţie cu care au apărut şi s-au răspândit religiile respective.
În hinduism malurile râurilor şi ţărmurile mărilor sunt locuri
sacre de îmbăiere sau purificare a adepţilor. Gangele este considerat
râul cel mai sfânt al Indiei deoarece se crede că izvorăşte din părul
zeului Shiva. Haridwar este cel mai cunoscut loc de îmbăiere în acest
fluviu, alături de care există şi multe alte puncte de importanţă locală.

Haridwar

Spaţiul sacru budist este alcătuit din cele patru locuri importante
în viaţa lui Buddha concentrate în nord-estul Indiei: Lumbini – locul
de naştere, Bodh Gaya – locul unde a atins înţelepciunea absolută,
Deer Park din Sarnath – locul unde a organizat prima ceremonie
religioasă, Kusinagara – unde a murit la 80 de ani şi a trecut în
Nirvana. Alături de acestea, numeroase alte locuri sfinte ale mira-
colelor sale sunt considerate importante.
Islamul consideră ca elemente esenţiale ale spaţiului său sacru
câteva oraşe. Cel mai important este Mecca din Arabia Saudită, care
este locul de naştere a lui Mohamed. În centrul acestuia se află
Moscheia al-Haram al-Sharif, care păstrează o structură cubică – Ka’ba,
183
în interiorul căreia se află o bucată de rocă considerată a fi adusă de
Adam din Grădina Edenului. Tot aici se găsesc şi mormintele lui Ismael
şi Hagar, strămoşii lui Mahomed şi fântâna Zamzam cu aceeaşi sursă de
apă din care au băut cei doi în drumul lor prin deşert. Al doilea oraş
sacru este Medina, în care se află mormântul lui Mahomed, acestea sunt
principalele locuri de pelerinaj.

Moscheia al–Haram al–Sharif, Mecca

Vatican, Roma
184
 Creştinismul are la rândul său spaţii sacre care diferă de la o
ramură la alta. Catolicismul se concentrează puternic în spaţiul
Vaticanului aflat în centrul oraşului Roma. Vaticanul, cel mai mic stat
al lumii, este reşedinţa Papei, conducătorul suprem al Bisericii
Catolice. Creştinismul ortodox consideră Muntele Athos din Grecia ca
fiind cel mai sacru spaţiu al său, areal în care multe dintre Bisericile
ortodoxe şi-au construit mănăstiri.
Alături de aceste areale de înaltă sacralitate se găsesc numeroase
altele în care se află mănăstiri, biserici, temple şi care atrag milioane
de credincioşi anual. Aceste mişcări migratorii cu scop religios numite
pelerinaje reprezintă evenimente importante în viaţa comunităţilor
respective.
O altă caracteristică care stă la baza bunei desfăşurări a acti-
vităţii spirituale şi diferenţiază religiile între ele este dimensiunea
spaţială a acestora. Nivelul de dispersie teritorială a aderenţilor
impune nevoia de organizare a religiilor, astfel încât informaţia din
centrele spirituale să poată ajunge la toţi credincioşii indiferent unde
se găsesc. Aceasta înseamnă nevoia de administrare a spaţiului, care
dă naştere unor structuri teritoriale specifice. Structurile respective
sunt constituite din unităţi teritoriale controlate de instituţii spe-
cializate în organizarea spaţiului. Din acest punct de vedere, structurile
teritoriale religioase se clasifică în două categorii: sisteme locale
autonome şi sisteme ierarhice.
În primul caz este vorba despre iudaism, islamismul sunnit şi
hinduism, în cadrul cărora unităţile de bază, comunităţile religioase se
pot organiza singure, independent de centrele religioase, luând propriile
decizii cu privire la buna desfăşurare a vieţii lor spirituale. În aceeaşi
categorie intră şi unele Biserici Protestante, precum cea Baptistă. Acest
tip de organizare poate induce uneori o slăbire a legăturilor între con-
gregaţii, totuşi credinţa puternică în propria religie şi întreţinerea
contactelor indiferent de distanţa care separă comunităţile (ca de
exemplu cele evreieşti) păstrează tradiţiile aproape intacte. Cel mai bun
exemplu, însă, de sisteme locale autonome sunt religiile tribale, care se
dezvoltă la nivelul unor grupuri singulare, în spaţii restrânse, cu
caracteristici specifice.
Cele mai renumite sisteme ierarhice sunt Biserica Romano–
Catolică şi Biserica lui Isus Cristos a Sfinţilor din urmă (Biserica
Mormonă). Suprafaţa extrem de extinsă pe care prima o domină a
necesitat din cele mai vechi timpuri o bună organizare spaţială care să
185
permită accesul tuturor adepţilor la informaţiile venite din centrul
religios Vatican. De aceea, această Biserică este organizată în câteva
mii de unităţi de bază numite dioceze, conduse de episcopi, şi care
sunt divizate în mai multe parohii conduse de preoţi. Diocezele sunt
grupate în provincii controlate de arhiepiscopi, toate acestea la rândul
lor fiind subordonate Papei, care este şi episcop al Diocezei de Roma.
Biserica Mormonă este organizată în subunităţi controlate de
autoritatea centrală (un preşedinte şi un consiliu de conducere),
localizată în capitala statului american Utah, Salt Lake City şi care
stabileşte politicile şi doctrinele religioase.

Impactul religiei în peisaj

Ca structuri sociale complexe ale mediului antropic, religiile au
un rol esenţial în dezvoltarea acestuia. Impactul pe care îl au
determină modificări ale peisajului, care devine, astfel, purtătorul
informaţiei cu privire la manifestările religioase specifice diverselor
areale de pe Glob.
Amprentele pe care religiile le lasă în peisaj se manifestă sub
două forme de bază: structurile sacre sau clădirile specifice fiecărui
cult şi elementele de organizare a spaţiului materializate în spaţiile cu
încărcătură religioasă (locurile de
înmormântare), aşezările religioase
şi toponimia (denumirile elemen-
telor geografice).
Structurile sacre sunt foarte
variate pe plan mondial. Ele
exprimă nu doar valorile religioase
ci şi pe cele tradiţionale, folclorice,
ceea ce subliniază calitatea lor de
elemente culturale. Aceste clădiri
sunt locuri de rugăciune necesare
tuturor religiilor lumii, spaţii în ca-
re credincioşii şi membrii angajaţi
în structurile religioase desfăşoară
activităţile specifice fiecărui tip de
religie.
Bisericile şi mănăstirile îm-
podobesc peisajul creştin fiind o
Domul din Köln
expresie a principiilor sale religioase,
186
spaţii încărcate de sacralitate. Nu-
mărul lor este foarte mare deoarece
viaţa creştină se desfăşoară în
relaţie directă cu aceste structuri.
În cadrul lor se desfăşoară slujbele
religioase, activităţi permanente
în cadrul comunităţilor creştine.
Imaginea bisericilor variază
foarte mult în spaţiu. Ea depinde
atât de caracteristicile arhitecturale
ale epo-cilor în care au fost
construite, cât şi de specificul
cultural şi religios al locului.
Primele biserici, numite bazilici,
au fost construite în stilul
arhitectural al clădirilor publice
romane şi sunt specifice spaţiului
catolic. În secolele XII-XIV alături Catedrala ortodoxă
de acestea au apărut bisericile în Sf. Petru şi Pavel, Peterhoff
stil gotic, domurile gotice, renumite
pentru dimensiunile lor impunătoare. Spaţiul ortodox a dezvoltat o
arhitectură proprie, aşa numitul stil bizantin, aparţinând vechiului
Imperiu Bizantin şi care se caracterizează printr-o intensă ornamentare
şi o iconografie originală. În contrast cu aceasta, spaţiul protestant
dezvoltă o arhitectură simplă, cu o lipsă totală de ornamente.
Personalitatea fiecărei clădiri
rezultă mai ales din materialele de
construcţie utilizate.
În cadrul celorlalte religii
apar forme arhitecturale diverse.
Peisajului islamic îi sunt caracte-
ristici moscheile, clădiri fără o
conotaţie sacră, simple locuri de
întâlnire şi rugăciune pentru
membrii comunităţilor. Aceleaşi
caracteristici se regăsesc şi în
structurile sacre orientale. Templele
hinduse şi pagodele budiste şi
şintoiste au rolul de a adăposti Moscheia Masoumeh, Iran
187

Templu hindus
în Colombo, India
Templul mormon
din Salt Lake City, Utah
pe care o consideră un act de purificare. Aceeaşi metodă este utilizată
şi de către preoţii budişti din Tibet.
La nivel superior, procesul de organizare a spaţiului se manifestă
prin apariţia şi dezvoltarea unor aşezări cu funcţionalitate religioasă,
care ulterior au căpătat şi funcţionalitate economică. Cele mai multe
188
altarele închinate diverselor zeităţi,
activităţile religioase de bază
desfăşurându-se în cea mai mare
parte acasă, în sânul familiei.
Organizarea spaţiului se
manifestă prin modalităţile în care
activităţile umane sunt aranjate în
spaţiu şi prin nivelul de dezvol-
tare al acestora.
La nivel micro-teritorial
(local) un foarte bun exemplu de
organizare a spaţiului şi cu un
puternic impact în peisaj sunt
locurile de înmormântare. Acestea
reflectă diferenţele existente în
ceea ce priveşte practicile de în-
mormântare, care depind foarte
mult de caracteristicile mediului
şi de credinţele religioase. Ci-
mitirele sunt specifice multora
dintre religiile lumii, care
obişnuiesc să îşi îngroape morţii
în spaţii special amenajate în
apro-pierea localităţilor. Ele sunt
considerate de cele mai multe ori
spaţii sacre şi care devin chiar
centre de pelerinaj. În multe dintre
oraşele mari ale lumii, în cadrul
cărora arealul construit este foarte
aglomerat, cimitirele rămân printre
puţinele spaţii verzi ale acestora.
Unele religii au îmbrăţişat
alte practici. De exemplu, hin-
duismul utilizează incinerarea,
astfel de aşezări, construcţii planificate şi care s-au dovedit utopice, se
află în Statele Unite ale Americii. Prima, Bethleem, a fost fondată în
1741 în Pennsylvania, de către un grup de imigranţi moravieni
proveniţi din Europa Centrală (Cehia de astăzi). Cel mai renumit
exemplu rămâne însă Salt Lake City din statul Utah, aşezare religioasă
a mormonilor, a cărei construcţie a început în 1848.
Impactul religiei în peisaj se manifestă, de asemenea, prin
toponimie. Un număr foarte mare de aşezări create de emigranţii
europeni romano catolici în Lumea Nouă poartă nume religioase. Există
o mare densitate de astfel de aşezări în statul Ontario din Canada.

3.5.6. Impactul globalizării

asupra vieţii sociale şi culturale
Societatea umană a cunoscut de-a lungul timpului importante
transformări pe toate planurile pornind de la modificările survenite în
domeniul economic. Omul a căutat întotdeauna să îşi îmbunătăţească
condiţiile de viaţă şi de muncă, dorinţă care s-a materializat printr-un
proces continuu de dezvoltare economică. Îmbunătăţirea continuă a
uneltelor, a sistemelor de producţie a ajutat societatea umană să treacă
de la stadiul de societate agrară la cea industrială. Acest pas important a
permis omului să obţină din ce în ce mai multe produse, peste nevoile
proprii, fapt ce a impulsionat dezvoltarea comerţului. Schimburile eco-
nomice s-au conturat mai întâi la nivel regional ca apoi să se extindă pe
întreaga suprafaţă a Globului. S-a născut, astfel, comerţul internaţional.
Odată cu apariţia acestuia s-a făcut simţită manifestarea unui proces
foarte mediatizat în ultimele decenii, procesul de mondializare sau
globalizare.
Mondializarea este un fenomen foarte complex care afectează
întreaga societate umană. Deşi iniţializat de puternica dezvoltare
industrială din ultimul secol (secolul al XX–lea), procesul acesta se
manifestă pe toate planurile, economic, demografic, social şi cultural.
Se poate defini ca o luptă între vechea tradiţie şi modernitate, în care
cea de a doua câştigă din ce în ce mai mult teren.
Tradiţia este un ansamblu de valori, concepţii, credinţe, obiceiuri
care se formează în cadrul unor grupuri sociale (popoare, naţiuni, clase)
şi sunt transmise din generaţie în generaţie. Este considerată ca o verigǎ
de legǎturǎ între trecut şi prezent, un principiu de unitate şi continuitate
în planul existenţei şi al conştiinţei de sine. Cuprinde atât elemente
189
înaintate, progresiste, cu valabilitate generalǎ (obiceiuri moderne) cât şi
elemente depǎşite de dezvoltarea istoricǎ, perimate sau conservatoare
(obiceiuri vechi, tradiţionale).
În plan social, modificările s-au manifestat în cadrul relaţiilor
interumane, fapt ce a dus la dispariţia în multe areale ale Globului a
grupurilor secundare clasice, comunităţile. Odată cu transformarea
multor aşezărilor rurale în localităţi urbane, comunităţile s-au dizolvat,
în locul lor apărând diverse alte grupuri sociale aspaţiale (fără o
poziţie bine delimitată în spaţiu). Această tendinţă de evoluţie a pornit
din arealele puternic dezvoltate şi urbanizate spre teritoriile cu
economii slab dezvoltate sau în dezvoltare şi care se confruntă în
prezent cu un intens proces de urbanizare. Pe continentul african şi pe
cel asiatic se cunosc largi teritorii în care societatea este încă în stadiul
relaţiilor de tip comunitar, în care familia şi membrii marcanţi ai
comunităţii au un rol determinant în întreaga viaţă socială. Cu toate
acestea, există pericolul ca în viitorul apropiat sau mai îndepărtat şi
aceste spaţii să sufere importante transformări, pornite din arealele
centrale (urbane) care şi-au schimbat deja structura socială sub
impactul globalizării. Un bun exemplu este cel al comunităţilor arabe
din ţările asiatice în care relaţia dintre femei şi bărbaţi era definită prin
superioritatea bărbatului şi marginalizarea rolului femeii în societate.
Unele comunităţi încă mai păstrează acest tip de relaţii, multe dintre
ele, însă, transfomându-se sub influenţa sistemului social occidental,
care pledează pentru egalitatea dintre sexe.
Cel mai vizibil este impactul mondializării în plan cultural. Marea
diversitate a obiceiurilor tradiţionale (folclorice) este ameninţată de
procesul de uniformizare prin adoptarea de obiceiuri moderne provenite
din spaţiul occidental. Este vorba, de fapt, de influenţe venite din spaţiul
nord-american dar şi din cel vest-european, care la rândul său se
confruntă cu o infuzie culturală de peste ocean. Acest proces, numit
occidentalizare, afectează toate elementele societăţii şi este din ce în ce
mai agresiv, extinzându-se pe mari suprafeţe ale Globului.
Influenţele culturale se manifestă la nivelul tuturor elementelor
componente: îmbrăcăminte, muzică, dans, obiceiurile culinare, etc.
Întregul proces se desfăşoară prin intermediul tehnologiilor avansate
din domeniul transmiterii de informaţii. La ora actuală televiziunea,
internetul, telefonia mobilă s-au extins pe întreaga suprafaţă terestră,
permiţând transmiterea unui volum foarte mare de informaţii într-un
timp foarte scurt, ceea ce facilitează schimbările din plan cultural.
190
 Vechile tradiţii culi-
nare sunt înlocuite în din
ce în ce mai multe regiuni
cu obiceiul modern de a
consuma hrană semipre-
parată în aşa numitele
restaurante „fast-food“,
care au apărut în spaţiul
nord-american ca urmare
a noului comportament
economic al indivizilor –
petrecerea unui timp în- Obiceiuri culinare tradiţionale şi moderne
delungat la locul de în Israel. Falafel alături de Coca-Cola
muncă, ceea ce a dus la
pierderea obiceiului de a
lua masa în familie, im-
plicit de a consuma hrană
preparată în casă. Un
foarte cunoscut exemplu
este cel al restaurantelor
de tip McDonald’s, care
au apărut în întreaga
lume, cu precădere în
spaţiul urban. În aceeaşi
categorie intră şi industria
băuturilor răcoritoare. Restaurant McDonald’s Seoul,
Firma Coca-Cola şi-a Coreea de Sud
deschis filiale în aproape toate statele lumii şi îşi comercializează
intens produsele.
Îmbrăcămintea tradiţională este şi ea din ce în ce mai mult
înlocuită cu cea modernă. Pe mari suprafeţe ale Globului populaţia
utilizează zilnic îmbrăcămintea modernă, de influenţă occidentală,
costumele tradiţionale îmbrăcându-le doar în unele zile de sărbătoare.
Cea mai mare răspândire a cunoscut-o costumul bărbătesc clasic, care
este utilizat în prezent şi în state ce au suferit mai slabe influenţe de
acest fel. De asemenea, foarte răspândit, mai ales printre tineri, este
obiceiul de a purta pantalonii Jeans a căror arie de provenienţă este
cea nord-americană. Deşi la origine erau un obiect de îmbrăcăminte a
clasei muncitoare, aceştia au căpătat în a doua jumătate a secolului
191
trecut o semnificaţie revoluţionară, de luptă pentru independenţă a ti-
nerilor americani într-o societate considerată mult prea conservatoare.
Muzica şi dansurile mo-
derne sunt prezente în spaţiul
urban din întreaga lume. Peste
tot în marile centre urbane, în
oraşe mai mici şi chiar în unele
areale rurale există cluburi
amenajate pentru manifestări
de acest gen (discoteci). De
asemenea, în multe colţuri ale
lumii se organizează festivaluri
de muzică pop, rock etc. Un
bun exemplu este activitatea
internaţională a postului de
televiziune MTV, care are filiale
în multe ţări şi organizează ma-
nifestări muzicale în fiecare an.
Occidentalizarea se face
simţită şi în planul arhitectural
al multor aşezări de pe Glob.
Din ce în ce mai multe civilizaţii
ale lumii adoptă metode moderne
de construcţie şi se adaptează
formelor noi arhitecturale.
Această tendinţă generală
este considerată benefică de
unii, dar este respinsă de cele
Tradiţie şi modernitate mai multe state slab dezvoltate
în vestimentaţie (India şi Pakistan) sau în dezvoltare, care îşi văd
ameninţat patrimoniul cultural. Reprezentanţii acestora consideră că
uniformizarea culturală şi spirituală nu este altceva decât o formă de
dominare a statelor dezvoltate, din care celelalte nu au decât de pierdut.
Există, de asemenea, teama de impactul negativ al influenţelor res-
pective asupra mediului înconjurător.

192
 4. ELEMENTE DE GEOGRAFIE ECONOMICĂ

4.1. Dezvoltarea activităţilor agricole pe Glob

4.1.1. Premisele dezvoltării agriculturii
Agricultura este prima activitate economică organizată de om,
legată direct de exploatarea condiţiilor naturale, cea care pune în
strânsă corelaţie individul cu mediul în care trăieşte.
Într-o primă fază, relaţia ce s-a dezvoltat între om şi natura din
care făcea parte a fost univalentă, întreaga sa viaţă fiind determinată
de condiţiile de mediu, de caracteristicile lui. În această etapă omul nu
este decât culegător şi vânător, el preia din spaţiul pe care îl locuieşte
ceea ce îi oferă din belşug. Următoarea fază în evoluţia relaţiei om-
natură este cea bivalentă, etapă în care omul devine activ, îşi impune
prezenţa în mediul natural prin modificări din ce în ce mai intense, pe
suprafeţe din ce în ce mai întinse. Este etapa activităţilor agricole şi,
mult mai aproape de prezent, a celor industriale.
Apariţia agriculturii ca activitate bine organizată coincide cu
naşterea primelor mari civilizaţii antice, toate fiind exclusiv agricole.
Astfel, începând cu 10.000 – 8.000 de ani î.Ch., pe întinsele spaţii
asiatice se dezvoltă civilizaţii precum cea chineză şi cea indiană, care
şi-au pus puternic amprenta asupra evoluţiei populaţiilor din zonă şi a
modificării peisajului natural originar. Cu o mare vechime şi com-
plexitate se detaşează spaţiul Mesopotamiei, care a influenţat definitiv
atât mediul oriental cât şi pe cel european. În nordul Africii se distinge
în mod deosebit civilizaţia egipteană cu modelul său agricol de succes.
Civilizaţiile greacă şi cea romană au reprezentat la rândul lor momente
esenţiale în evoluţia agriculturii din spaţiul european.
Toate acestea demonstrează importanţa pe care agricultura a
avut-o încă de la început în dezvoltarea societăţii umane, ea
reprezentând o activitate de bază pentru o perioadă foarte îndelungată
din istoria omenirii. Foarte mult timp dezvoltarea sa a avut la bază
simplul proces de extindere spaţială, prin defrişări şi luări în cultură a
suprafeţe din ce în ce mai extinse dar şi prin procesul de nomadism,
legat intrinsec de activitatea de creştere a animalelor. Această fază
foarte îndelungată în timp este considerată cea a agriculturii extensive,
193
care a făcut, totuşi, paşi esenţiali în procesul său de dezvoltare. Astfel
de momente cruciale sunt: domesticirea şi folosirea forţei de muncă a
animalelor, inventarea roţii, descoperirea irigaţiilor, perfecţionarea
uneltelor, sedentarizarea, agricultura pe terase etc. Aceste momente au
determinat creşterea complexităţii activităţilor agricole prin apariţia
primelor diviziuni ale muncii.
Începând cu secolul al XIX-lea, importanţa agriculturii scade
treptat, locul de frunte fiind ocupat de noua „regină“ a economiei,
industria. Specialiştii din întreaga lume rămân însă la părerea că
importanţa crucială a agriculturii se face încă simţită pe întreaga
suprafaţă a Globului, ea născându-se din nevoia de securitate
alimentară a oricărei naţiuni.

Factori restrictivi şi favorabili dezvoltării agriculturii

Ca oricare alt subsistem component al sistemului economic şi
implicit al celui teritorial, agricultura se află în strânsă corelaţie cu
toate celelalte subsisteme. Deoarece se dezvoltă la contactul dintre
mediul natural şi societatea umană, această activitate este direct
influenţată de cele două. Elementele lor componente se conturează,
astfel, ca factori determinanţi ai agriculturii. Impactul poate fi, însă,
favorabil sau restrictiv dezvoltării în raport de spaţiul sau de timpul în
care aceştia se manifestă.
Toate elementele mediului concură la dezvoltarea sau stoparea
activităţilor agricole, dar cele cu un puternic impact sunt clima,
solurile, relieful şi resursele de apă. Aşa cum s-a menţionat anterior,
componentele sistemului teritorial natural se află într-o continuă
interdependenţă, împreună determinând caracteristicile agriculturii din
diverse părţi ale Terrei (fig. 39).

climă sol

apă relief

Fig. 40. Relaţiile de intercondiţionare dintre elementele

mediului natural ce determină dezvoltare agriculturii
194
 Condiţiile climatice, prin temperatură şi umiditate determină
răspândirea spaţială a diferitelor culturi agricole. Varietatea mare terito-
rială a acestora rezultă din combinarea repartiţiei spaţiale latitudinale şi
a celei altitudinale a temperaturilor, din care se nasc zonele şi, respectiv,
etajele climatice şi a marilor disparităţi spaţiale a unidităţii pe Glob, în
raport de distribuţia surselor majore de apă (oceane, mări, fluvii). Toate
acestea influenţează ciclurile de vegetaţie a plantelor, ritmurile sezoniere
ale migraţiei pastorale (transhumanţă, nomadism, alpage) şi stabilirea
perioadelor de vânătoare.
Totuşi, în ultimul timp, impactul condiţiilor de climă asupra
activităţilor agricole se reduce din ce în ce mai mult datorită noilor
descoperiri ştiinţifice, care duc la apariţia de noi soiuri hibride, cu
rezistenţă mai mare, a intenselor procese de drenare a arealelor cu
umiditate în exces şi a irigării celor cu umiditate redusă.
Solurile sunt un rezultat al îmbinării condiţiilor climatice, de
relief şi vegetaţie şi, în acelaşi timp, suport al dezvoltării activităţilor
agricole. Compoziţia lor complexă (roci, substanţe organice, apă,
micro- şi macroorganisme) determină marea diversitate de soluri, ale
căror caracteristici (textură, capacitatea de reţinere a apei, albedou,
pH, profil, stadiu evolutiv) variază foarte mult. Pe baza acestora s-au
realizat numeroase clasificări utile în orientarea culturii plantelor. De
asemenea, repartiţia spaţială a solurilor este dependentă de toate
celelalte caracteristici fizico-geografice ale mediului, inducând mari
disparităţi în extinderea diverselor culturi agricole.
Relieful este, la rândul său, determinant în localizarea activităţilor
agricole în raport de trăsături precum altitudinea, gradul de înclinarea a
pantei, expunerea versanţilor, densitatea şi adâncimea fragmentării. Ca
rezultat apare o nouă configuraţie spaţială a modului de utilizare a tere-
nurilor şi, implicit, o nouă presiune asupra conturării peisajului agricol.
O altă categorie de factori determinanţi ai localizării şi dezvoltării
activităţilor agricole sunt cei socio-economici şi politici.
Factorii politici sunt esenţiali în evoluţia sistemului economic la
toate nivelurile. Intervenţia lor într-un sistem este permanentă şi
definitorie. În raport cu forţele politice şi cu acţiunile acestora sistemul
urmează o cale sau alta. Astfel, politicul poate fi atât generator cât şi
restrictiv în planul dezvoltării (fig. 41). Principalul instrument al
factorului politic este legislaţia, prin intermediul căreia se pot alege
căile şi direcţia de evoluţie economică şi socială, cu alte cuvinte, sunt
aplicate politicile economice ale diverselor state. Aceasta determină
195
modul de proprietate asupra pământului şi a mijloacelor de producţie,
care este predominant privat în economiile de piaţă şi colectivist în
cele centralizate.

Fig. 41

Dintre factorii economici trebuie menţionaţi: nivelul de

dezvoltare economică (naţional sau regional), care reprezintă
contextul favorabil sau restrictiv dezvoltării agriculturii ca ramură a
economiei respective, nivelul de dotare tehnică şi anume gradul de
mecanizare a activităţilor agricole, nivelul consumului de îngrăşă-
minte chimice, care induce gradul de intensivizare a agriculturii,
relaţiile de producţie, care pot fi cele de piaţă, impunând controlul
acesteia asupra producţiei, sau centralizate, caz în care politicul are
principalul cuvânt de spus, localizarea activităţilor productive în
raport cu consumul sau piaţa de desfacere şi măsurile de îmbunătăţiri
funciare (combaterea secetei, a bolilor şi dăunătorilor).
Factorii sociali cu rol esenţial în dezvoltarea agriculturii sunt:
gradul de încărcare umană a spaţiului analizat (număr de locuitori,
densitatea populaţiei, densitatea fiziologică, densitatea agricolă),
structura pe sexe şi pe grupe de vârstă şi structura populaţiei active şi
ocupate, toate acestea din perspectiva forţei de muncă ce îşi
desfăşoară activitatea în cadrul agriculturii şi care reprezintă un
element esenţial al acestui subsistem economic.

Modul de utilizare a terenurilor

Acesta reprezintă unul dintre subiectele de mare importanţă în
analiza caracteristicilor şi a procesului de dezvoltare a agriculturii
196
mondiale. De aceea, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie
şi Agricultură (F.A.O.) a realizat o clasificare cuprinzând cinci
categorii de utilizare a terenurilor:
• terenuri cultivate sau terenuri arabile, cu culturi permanente
(1,5 mld. ha);
• păşuni şi fâneţe, rezultate în urma activităţilor de defrişare sau
cele naturale, aflate în spaţiul montan şi deluros;
• terenuri forestiere, care ocupă în prezent doar 4 mld. ha (31%)
din suprafaţa uscatului Terrei;
• terenuri nefolosite, cu potenţial agricol;
• terenuri construite şi terenuri care nu pot fi cuprinse în
circuitul agricol (areale arctice sau deşertice).
Pământul a fost şi a rămas principalul mijloc de producţie al
agriculturii, indiferent de nivelul de dezvoltare al societăţii. Situaţia
fondului funciar agricol arată că din cele 510 milioane km2 ai planetei,
uscatul ocupă mai puţin de 131 milioane, iar agricultura utilizează în
cultură mai puţin de 15 milioane.
Cele mai importante resurse de terenuri agricole sunt amplasate
în ţările în curs de dezvoltare (aproape jumătate din cele mondiale),
care deţin şi jumătate din populaţia lumii. Ţările dezvoltate, populate
mult mai puţin (1/5 din total mondial) concentrează un sfert din
resursele de teren.
Raportul pământ/om prezintă o semnificaţie deosebită pentru
creşterea economică a agriculturii. În prezent, pentru fiecare locuitor
există circa 1 ha de teren agricol, din care 0,3 ha teren arabil. În jurul
acestei medii variaţiile sunt mari: cel mai însemnate resurse de teren
arabil se găsesc în America de Nord (circa 1 ha/locuitor), în timp ce în
Asia resursele s-au redus la mai puţin de 0,1 ha/locuitor.
Tendinţa de scădere permanentă a suprafeţei agricole şi arabile
devine tot mai îngrijorătoare pe măsură ce numărul populaţiei creşte.
În această situaţie, problema identificării şi evaluării posibilităţilor de
extindere a suprafeţei cultivate reprezintă o preocupare importantă.
Din punctul de vedere teoretic al autorilor celui de-al doilea Raport al
Clubului de la Roma, rezervele pentru extinderea suprafeţei cultivate
sunt încă mari. Evaluările curente sunt cuprinse între 1 miliard de
hectare (pe baza tehnologiei existente) şi 5 miliarde, în condiţiile
rezolvării problemei care vizează desalinizarea apei de mare şi a
utilizării terenurilor tropicale (tabelul 3).
197
 Tabelul 3. Rezervele de terenuri arabile pe regiuni ale lumii
(smii ha) în 2003
Suprafaţa Terenuri în Rezervă
Regiunea maximă de cultură de teren
teren arabil
Africa de Nord 392000 2200000 172000
Europa Occidentală 155000 127000 28000
Japonia 8000 6000 2000
Australia 150000 58000 92000
Europa de Est (inclusiv Rusia) 382000 280000 102000
America Latină 429000 128000 301000
Africa de Nord şi Orientul 86000 53000 33000
Mijlociu
Africa Tropicală 423000 167000 256000
Africa de Sud 278000 268000 10000
China 122000 118000 4000
Total mondial 2425000 1425000 1000000
Sursa: Guran, Rusu, 2004

Fără a subestima importanţa sa, extinderea suprafeţelor cultivate

nu reprezintă calea principală de sporire a producţiei agricole, ea fiind
menită doar să completeze rezervele existente. O altă cale de valori-
ficare a suprafeţelor agricole existente este intensificarea producţiei.
Nu trebuie uitat faptul că în prezent cele mai bune terenuri agricole,
atât sub aspect calitativ cât şi sub aspectul situării faţă de căile de
comunicaţie, se află în cultură. Practica mondială arată că, pentru
introducerea în circuitul agricol a noilor terenuri, cheltuielile cresc
constant pe măsură ce sunt deja utilizate cele mai bune suprafeţe.
Ca resursă de producţie, pământul prezintă următoarele carac-
teristici principale: limitare spaţială, interdependenţă a proceselor
biologice cu cele de producţie, importante diferenţe calitative, viteză
redusă de rotaţie a capitalului etc.

4.1.2. Tipuri de agricultură pe Glob

Ca urmare a marii diversificări spaţiale, determinate de varieta-
tea condiţiile naturale (geomorfologice, hidrologice, pedo-climatice)
dar şi a celor socio-economice (caracteristici ale populaţiei, înzestrare
fitotehnică şi fitochimică, noi tehnologii, deprinderi tradiţionale,
modele culturale etc.), agricultura se dezvoltă pe Glob sub numeroase
forme. Marea varietate a tipurilor de agricultură rezultă din caracte-
ristici precum:
198
 • morfologia agrară (peisajul agrar), care reprezintă, de fapt,
aspectul parcelelor cultivate (număr, mărime, formă, tip de culturi) şi
al infrastructurii (căi de transport, reţea de irigaţii, etc.);
• sistemul de cultură (peisajul agricol), determinat de modul de
asociere a plantelor, asolamentele utilizate;
• habitatul rural (peisajul rural) sau modul de organizare a
întregii activităţi umane în spaţiul rural (vatră, populaţie, moşie).
Cele trei componente reprezintă expresia spaţială a unei
concepţii de organizare a teritoriului agricol.
Ca urmare, în literatura de specialitate apar două direcţii de
abordare a clasificării tipurilor de agricultură pe Glob. Prima dintre
acestea este realizată pe baza caracteristicilor fizice şi economice ale
mediului. Din această perspectivă se disting următoarele tipuri de
agricultură, în cadrul cărora sunt incluse mai multe subtipuri.
Agricultura zonelor tropicale caracterizează zona caldă,
cuprinsă între Ecuator şi 35 grade latitudine nordică şi sudică. Datorită
varietăţii condiţiilor naturale şi antropice se constată o diversitate a
caracteristicilor agriculturii, care capătă aspecte diferite în funcţie de
condiţiile de relief, particularităţile elementelor climatice, fertilitatea
solului, însuşirile sistemului de
cultură, nivelul înzestrării tehnice,
etc. Se deosebesc astfel mai multe
subtipuri: agricultura itinerantă,
agricultura sedentară a zonelor
tropicale uscate, agricultura bazată
pe irigaţii, agricultura de plantaţie.
Agricultura itinerantă se
caracterizează prin abandonarea
terenurilor de cultură (după 2-3 ani
de producţie) şi mutarea acestora
pe alte amplasamente, anterior
defrişate sau, mai rar, incendiate.
O dată cu acestea, se deplasează şi
habitatele rurale (sate mobile).
Dispunerea terenurilor cultivate
este, în general, concentrică, în Agricultură itinerantă
jurul habitatului rural, zona din (Surinam, America de Sud)
199
imediata apropiere a acestuia, fiind dedicată legumelor şi arborilor
fructiferi (bananieri), următoarea zonă fiind cultivată cu cereale.
Deşi are efecte negative asupra mediului, se practică, încă, pe
scară largă în zone din Africa Centrală, Peninsula Indochina, Indonezia,
America de Sud (Amazonia şi unele spaţii andine), America Centrală
(fig. 42).
Agricultura sedentară a zonelor tropicale uscate este specifică
zonelor montane din Africa, în ţări precum Togo, Camerun, Rwanda,
Senegal, Nigeria şi se caracterizează prin îmbinarea culturii plantelor
(pe terenuri fixe) cu creşterea animalelor. Practicată pe spaţii relativ
mici, valorifică în totalitate terenurile iar cu ajutorul îngrăşămintelor
naturale şi a tehnicilor ingenioase se pot obţine recolte însemnate, din
punct de vedere cantitativ şi calitativ.

Agricultura sedentară a zonelor tropicale uscate

(Senegal, Africa)

Agricultura bazată pe irigaţii este caracteristică, în principal

Asiei Musonice dar este prezentă şi în spaţii foarte secetoase (în Asia
Centrală – Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, în
nordul Indiei, Pakistan, în Arabia şi ţările din Orientul Apropiat, în
Africa – Sahara, sudul Munţilor Atlas, zona sudaneză etc.). În Asia
Musonică specificul agriculturii este dat de rizicultură (cultura
orezului), orezăriile fiind elementul de bază al spaţiului rural (fig. 43).

200
201
 Fig. 43. Repartiţia agriculturii bazate pe irigaţii
(după Hartshorn, Alexander, 1988)

Adoptarea sistemului de cultură bazat pe cultura orezului în Asia

musonică a condus la modificări importante ale peisajelor rurale, nici o
plantă de cultură neputându-le imprima acestora o asemenea originalitate
(habitate grupate pe mici promontorii situate în vecinătatea culturilor).
Ocuparea solului este discontinuă, cu spaţii goale în zonele
montane, unde orezăriile se înfiripează cu greutate, prin terasare, şi
suprapopulată în zonele de câmpie sau deltaice (92% din terenurile
cultivate în zona Tonkin, în Delta Fluviului Roşu, sunt ocupate de
orezării). Singurul element al peisajului rural îl constituie orezăriile,
unde activitatea este exclusiv manuală, şi implicit, presiunea
demografică este extraordinară (pe unele insule din Jawa – Indonezia se
înregistrează circa 1.700 loc./km2 (Negoescu, Vlăsceanu, 2004, p. 288).

În celelalte zone, irigaţiile sunt folosite pentru cultivarea cerealelor,

a bumbacului, a legumelor, a pomilor fructiferi (piersici, bananieri).
202
 Se întâlnesc două situaţii diferite: pe de o parte, agricultura
practicată, în câmpiile irigate din Egipt, Câmpia Mesopotamiei, a
Indusului, câmpiile Asiei centrale, iar pe de altă parte domeniile
tropicale de cultură de tip oasis (enclave în interiorul stepelor şi a
deşerturilor – în Asia Centrală şi Sahara).

Agricultura bazată pe irigaţii (Bangladesh, Asia)

Agricultura de plantaţie este specifică zonelor tropicale şi subtro-

picale şi se caracterizează prin prezenţa unor întinse terenuri agricole,
cultivate cu plante ce au finalitate comercială (cafea, trestie de zahăr,
cauciuc, banane, nuci de cocos, arahide, bumbac, tutun, fibre textile de
iută, cânepă etc.), în această activitate fiind implicată o numeroasă forţă
de muncă salariată. Acest tip de agricultură s-a dovedit a fi rentabil,
produsele fiind în mare parte exportate, însă totodată necesită investiţii
deosebite. Dezavantajele acesteia, sunt legate de faptul că este influenţată
de piaţa de desfacere şi pune probleme legate de stabilitatea ecologică.

Agricultură de plantaţie
(plantaţie de ceai în India, Asia)
203
204
 Se constată specializarea unor spaţii pe anumite produse:
Brazilia – cafea, cacao, trestie de zahăr, Ghana şi Coasta de Fildeş –
cafea, cacao, banane, Sri Lanka – ceai, Malaysia – palmieri de ulei şi
cauciuc; Ecuador, Guatemala – banane etc.
Agricultura mediteraneană specifică sudului continentului
european se materializează în spaţiu, prin prezenţa a două sisteme de
producţie: extensiv şi productivist. În general, acest tip de agricultură
a fost caracterizat de o productivitate relativ scăzută, dar a înregistrat
progrese semnificative datorită implementării unor programe de
bonitare a terenurilor, aplicării unor reforme agrare (de reducere a
marii proprietăţi agricole), a modernizării tehnologice etc.
Sistemul de producţie
extensiv, cu productivitate
redusă, este caracteristic unor
regiuni din: Italia (Toscana,
Umbria, Liguria, Sicilia,
Sardinia), Franţa (Provence),
Spania (Andaluzia, Catalonia,
levantul spaniol), Grecia
(Peloponez) etc. Principa-
lele plante de cultură sunt
cerealele, la care se asociază Agricultură mediteraneană – sistem extensiv
creşterea animalelor (în (creşterea ovinelor în Grecia, Europa)
regim sedentar sau transhu-
mant). Apar diferenţieri,
evidenţiindu-se mai multe
subtipuri: sisteme policul-
turale, la care se adaugă
creşterea animalelor; sis-
teme policulturale, de tip
mediteraneean (cultura pro-
miscua sau mista), caracte-
rizate de prezenţa mai Agricultură mediteraneană – sistem intensiv
multor plante, pe aceeaşi (plantaţie de măslini în Italia, Europa)
parcelă (arbori fructiferi,
viă de vie, legume, plante furajere), sisteme horticole (în câmpiile
litorale).
205
206
 Sistemul productivist este unul intensiv, ocupând suprafeţe mai
puţin întinse, dar cu productivitate ridicată, datorită investiţiilor realizate
pe aceste spaţii. Pe lângă sistemele cerealiere sau cele de creştere a
animalelor, o importanţă deosebită o au cele bazate pe plantele specifice
spaţiului mediteranean (citrice, măslin, viţă de vie). Viţa de vie, de
exemplu, ocupă suprafeţe întinse în: Andaluzia, Catalonia, Aragon
(Spania), Languedoc-Roussilion (Franţa), Pouille (Italia), Samos (Grecia).
Agricultura zonelor temperate este foarte variată, datorită
complexităţii de factori care o influenţează, fiind totuşi dominată de
cultura cerealelor, la care se asociază creşterea animalelor. Princi-
palele regiuni agricole ale zonei temperate se suprapun unor spaţii
geografice, precum: Câmpia Est-Europeană, Câmpia Siberiei de Vest,
Câmpia Română, Câmpia Tisei, preeriile canadiene şi cele din S.U.A.,
pampasul argentinian, Marea Câmpie Chineză etc.
Agricultura extensivă se practică pe scară largă în S.U.A, Canada,
Australia, Argentina, China, Rusia, Ucraina, România, Ungaria, etc. şi
îmbracă forme diferite, în funcţie de particularităţile regionale şi locale.
Astfel, în spaţiul nord-american apare aşa numita agricultură fară
ţărani, în care modernizarea şi tehnologizarea acestei ramuri economice
a determinat extinderea terenurilor agricole, pe suprafeţe foarte mari. În
unele situaţii se practică creşterea extensivă a animalelor: ovine – în
Australia, bovine – în Argentina, Texas (fig. 46).

Agricultura extensivă a zonelor temperate

(creşterea ovinelor în Australia)

Acest tip de agricultură este prezent şi în spaţiul european, în

centrul şi estul acestuia. Modificările care au survenit după căderea
regimurilor comuniste centralizate şi-au pus amprenta şi asupra tere-
nurilor agricole şi a productivităţii acestei ramuri economice.
207
208
 Agricultura intensivă bine reprezentată în ţările Europei de Vest,
valorifică la maximum suprafeţele agricole, relativ restrânse, care au
însă, datorită tehnologiei
moderne şi a lucrărilor de
îmbunăţăţiri funciare, o
productivitate mare. În
general, cultura intensivă
a plantelor (policultura)
se asociază cu creşterea
animalelor (bovine, por-
cine, păsări). Între zonele
cu o astfel de agricultură
performantă se pot men- Agricultura intensivă a zonelor temperate
ţiona: Câmpia Padului (cultura florii-soarelui,
(Italia), Aquitaine (Franţa). Germania, Europa)
Agricultura specia-
lizată presupune prezenţa
şi consacrarea unui anu-
mit domeniu în cadrul
agriculturii de tip inten-
siv, dezvoltat în general,
în anumite condiţii natu-
rale de favorabilitate. Un
exemplu foarte sugestiv
este Olanda specializată
pe horticultură (legumi- Agricultura specializată a zonelor temperate
cultură şi floricultură) şi (fermă de bovine, Olanda, Europa)
pe creşterea animalelor
(bovine).
De asemenea, se observă specializarea foarte strictă a unor
spaţii: în cultura grâului, secondată de creşterea bovinelor, respectiv
ovinelor (sudul Canadei, nord-vestul S.U.A., sud-estul şi sud-vestul
Australiei), în plante industriale – bumbac, tutun, trestie de zahăr
(Canada, S.U.A., Australia), în producţia de fructe şi legume
(California, Florida), în creşterea animalelor (centrul S.U.A, zona La
Plata, din America de Sud) etc.
Agricultura periurbană constituie un tip al acestei ramuri
economice, specific zonelor din jurul marilor oraşe, apărută din nevoia
aprovizionării aşezărilor urbane cu produse agricole, necesare
209
consumului zilnic (în general fructe şi legume). Legumicultura
constituie ramura de bază a a agriculturii periurbane, pe lângă aceasta,
importanţă deosebită având şi cultura pomilor fructiferi şi a viţei de
vie, creşterea vacilor pentru lapte, avicultura. Caracteristicile prin-
cipale ale legumiculturii practicate în zonele din jurul oraşelor sunt:
adaptabilitatea la cerinţele pieţei urbane, prezenţa unităţilor mici de
producţie (de tipul grădinilor de zarzavat), utilizarea unei tehnologii
moderne, a îngrăşămintelor, succesiunea a trei-patru producţii pe an.

Apariţia centurilor agricole specializate în cultura zarzavaturilor

este veche în Europa, ea fiind legată de zona Parisului (secolele XII-XIV,
unde au fost puse bazele tehnologice ale unei agriculturi intensive,
proverbialele centures maraîcheres, amenajate pe malul drept al Senei,
consemnând apariţia primelor grădini veritabile de legume (Negoescu,
Vlăsceanu, 2004, p. 192).

Agricultura suburbană specu-

lativă este o formă specifică a celei
periurbane, ce constă în constituirea
unei pieţe urbane specifice, ceea ce
determină renunţarea la anumite
culturi tradiţionale, pentru o pro-
filare pe alte ramuri (creşterea
păsărilor, a vitelor). Este cazul
zonei metropolitane Tokyo, în care,
pe lângă centura de zarzavaturi, s-a
format o a doua centură, profilată
pe avicultură şi pe creşterea bovi-
nelor pentru lapte. Populaţia a
renunţat astfel la creşterea tradiţio-
nală a culturii orezului.
A doua clasificare a tipurilor de
Agricultură periurbană agricultură se realizează pe criteriul
(New Jersey, S.U.A.) evoluţiei temporale şi cuprinde două
mari categorii: agricultura tradiţională (de subzistenţă) şi agricultura
modernă (de piaţă), la care se adaugă agricultura de tranziţie.
Agricultura tradiţională (de subzistenţă) este slab productivă,
asigurând doar necesităţile familiale sau ale comunităţii săteşti şi este
dependentă de condiţiile naturale, bazându-se pe metode de lucru
210
rudimentare, neavând o susţinere tehnică adecvată. Produsele obţinute
nu au, în general, o calitate superioară. Se practică pe continentul
african, în Asia, în unele ţări ale Americii Latine şi parţial în Europa.
Se disting, în ordine evolutivă, două subtipuri: agricultura primitivă şi
cea preindustrială (tradiţională propriu-zisă).
Agricultura primitivă presupune deplasarea colectivităţilor umane
în spaţiu, având două modalităţi specifice: cultura itinerantă a plantelor
(caracterizată de mutarea culturilor pe măsură ce solul se epuizează, cu
productivitate scăzută, neutilizându-se nici un fel de îmbunătăţiri
agricole, fără unelte) şi păstoritul nomad (prezent în zonele de stepă şi
semideşerturi, din zona tropicală sau în tundră).
Agricultura preindustrială sau tradiţională propriu-zisă este
mai bine dezvoltată decât precedenta, având caracter sedentar, fiind
bine delimitată teritorial, cu o productivitate mai ridicată şi mai bine
organizată, fără a beneficia însă, de progresele determinate de
dezvoltarea industrială. În funcţie de caracteristicile particulare ale
fiecărui spaţiu, în cadrul acesteia se disting:
• agricultura extensivă – în care cultura plantelor se asociază cu
creşterea animalelor iar proprietăţile sunt fie mici, fie mari (lucrate în
arendă), fără o forţă de muncă numeroasă implicată, specifică
Orientului Mijlociu, Africii de Nord, parţial Americii;
• cultura plantelor prin irigaţii – caracteristică culturii orezului
(dar nu numai), implicând forţă de muncă numeroasă, fiind practicată
pe scară largă în Asia de Est şi de Sud-Est dar apare şi în Africa de
Nord, Orientul Apropiat şi Mijlociu;
• cultura plantelor fără irigaţii, desemnând o agricultură de tip
grădinăresc, cu loturi mici sau foarte mici ( terenurile accidentate din
sud-estul Asiei);
• agricultura latifundiară, practicată de proprietăţi întinse, în
care plantele specifice sunt cerealele şi plantele tehnice, la care se
asociază creşterea animalelor; are o largă extindere în America Latină,
Orientul Apropiat şi Mijlociu, Africa de Nord, Spania, Sicilia, Grecia.
Agricultura modernă sau de piaţă este cea caracterizată de o
productivitate mare, datorită susţinerii tehnice deosebite, mecanizării
chimizării. Se deosebesc mai multe subtipuri:
• agricultura mixtă intensivă, practicată în Europa de Vest, N-E
S.U.A, Noua Zeelandă, Sud-Estul Australiei;
• agricultura specializată – caracterizată de un număr mic de
produse agricole, specifică proprietăţilor mari (America de Nord,
Australia, America de Sud, Noua Zeelandă, Africa de Sud);
211
 • agricultura cu plantaţii – specializată în obţinerea unor pro-
duse comerciale precum; cauciuc, ulei de palmier, ananas (Indonezia,
Malaysia), trestie de zahăr, ceai, cafea, cauciuc (India, Sri Lanka),
bumbac (Sudan), cafea, trestie de zahăr (Africa de Est), cacao, banane,
arahide (Africa de Vest), banane, trestie de zahăr, bumbac (Brazilia).
Agricultura de tranziţie se suprapune spaţiului fostelor ţări
comuniste, care sunt supuse unui proces complex de restructurare a
economiei în general, şi a agriculturii, în special, terenurile trecând din
posesia statului în proprietate particulară. Deşi potenţialul agricol este
mare, randamentul este mediu, aceste state beneficiind de o meca-
nizare şi o chimizare a agriculturii relativ modeste dar de o forţă de
muncă agricolă numeroasă.
Structura şi repartiţia tipurilor de agricultură sunt în strânsă
legătură cu condiţiile naturale, care caracterizează diversele zone
geografice, acestea aflându-se într-o permanentă modificare în raport
de progresul tehnico-ştiinţific, în general, şi de modernizarea agri-
culturii, în particular.

4.2. Industria şi dezvoltarea sa teritorială pe Glob

4.2.1. Industria – componentă spaţială majoră

a economiei mondiale
Industria se află în prezent pe primul loc între ramurile eco-
nomiei mondiale. Ca oricare alt sistem terestru prezintă din punct de
vedere spaţial şi structural forme şi intensităţi diferite determinate de
diversele niveluri de dezvoltare a societăţii umane, de specificul
orânduirii sociale şi de forţa economiilor naţionale (Popescu, 2000).
Privită din perspectiva sistemului teritorial, industria este o
componentă a acestuia, sau, mai exact, un subsistem al sistemului
economic (fig. 47). Se află, de aceea, în strânsă corelaţie cu celelalte
subsisteme, un bun exemplu fiind cel al schimburilor ce se produc
între aceasta şi populaţie. Industria oferă populaţiei locuri de muncă,
venituri şi, indirect, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin intermediul
altor activităţi (locuinţe, tehnologie, utilaje, materiale), în sens contrar
fluxul fiind constituit din forţă de muncă, informaţie, ogranizarea
activităţilor etc.
212
 populaţie

agricultură industrie transporturi

comerţ turism

Fig. 47. Subsistemul activităţilor economice

Din această perspectivă, studiile cu privire la evoluţia spaţială şi

caracteristicile industriei au în vedere complexitatea relaţiilor pe care
le stabileşte cu toate celelalte ramuri ale sistemului economic şi,
implicit, ale sistemului teritorial. De asemenea, se are permanent în
vedere integrarea diverselor niveluri de analiză, astfel încât toate
informaţiile deţinute să conlucreze la formarea unei imagini reale şi
complexe a sistemului în sine.

Dimensiunea temporală a industriei

Procesul evolutiv al apariţiei şi dezvoltării acestei ramuri se
regăseşte în întreaga literatură de specialitate sub denumirea de
industrializare. Început la sfârşitul secolului al XVII-lea, acesta a
cunoscut o expansiune spaţială lentă în următoarele secole dinspre
locul său de origine, Anglia, spre Europa, pe care a cuprins-o treptat,
îndreptându-se ulterior, odată cu masivele mişcări de migraţie a
populaţiei, spre America de Nord. Astfel, la începutul secolului
al XX-lea, Revoluţia industrială a devenit procesul de bază al unei
mari părţi din economia mondială şi care s-a manifestat prin
modificarea caracteristicilor producţiei, prin apariţia de noi tehnologii
şi noi produse, prin schimbarea comportamentului uman, conducând
la conturarea noii civilizaţii industriale şi dezvoltarea unui nou tip de
organizare a spaţiului. Astfel, industrializarea ca proces a influenţat
decisiv sistemul economic mondial, determinând detronarea agriculturii
de pe primul loc al ierarhiei ramurilor economice, loc pe care aceasta
l-a ocupat timp de mii de ani.
213
214
 Procesul de industrializare s-a
caracterizat, aşa cum menţiona în anii
’20 renumitul economist rus Nicolai
Dimitrievici Kondratiev, prin „mari
valuri economice”, ce s-au produs în
intervale de aproximativ 50 de ani,
generate fiind de diverse inovaţii teh-
nologice. La rândul lor, acestea au iniţiat
mutaţii structurale şi noi tipuri specifice
de organizare spaţială (fig. 48) (Popescu,
2000).
Astfel, la începutul secolului
al XIX-lea apariţia maşinii cu aburi a
impulsionat dezvoltarea unei puternici
industrii manufacturiere bazată pe fabricarea artizanală a maşinilor.
Mai târziu, la jumătatea aceluiaşi secol, odată cu revoluţia ce s-a
produs în domeniul transporturilor prin apariţia căii ferate şi cu
dezvoltarea deosebită a tehnologiei de fabricare a maşinilor, s-a trecut
la producerea industrială a acestora, determinând concentrarea acti-
vităţilor respective în unităţi specializate (fabrici) şi, ulterior, în centre
industriale. Marile descoperiri ştiinţifice din prima jumătate a secolului
al XX-lea în domenii precum fizica, chimia, mecanica etc. au creat
progrese reale în industrie, aceasta intrând în etapa sa fordistă (a pro-
ducţiei de serie), ca mai târziu, odată cu saltul spre microelectronică şi
tehnologiile informatizate să se ajungă la robotizarea şi segmentarea
sa spaţială. Au apărut importante concentrări şi regiuni industriale
majore, care, ulterior, printr-o flexibilitate accentuată s-au transformat
în actualele spaţii industriale moderne: parcuri de activităţi, tehnopoli,
districte şi reţele.

Dimensiunea spaţială a industriei

Industria, ca subsistem al sistemului teritorial prezintă două
caracteristici esenţial spaţiale. Pe de o parte, este vorba despre
dimensiunea sa spaţială statică. Întreprinderea, ca unitate de bază a
industriei, este o entitate materială, cu poziţionare bine definită în
teritoriu şi care, prin intermediul relaţiilor sale de producţie, dă naştere
unui spaţiu bine definit, cu personalitate proprie. Numeroasele studii
de specialitate privind relaţia sa cu mediul, se grupează pe două direcţii
de percepţie teoretică a localizării. Într-o primă fază, întreprinderea a
215
fost considerată o entitate aparţinând mediului, influenţată în mod
determinant de acesta fără, însă, să reacţioneze în raport cu input-urile
recepţionate. Era definită ca o „cutie neagră”, procesele sale interne
fiind fără relevanţă în localizare. „Ceea ce explica inserţia între-
prinderii în spaţiu erau fluxurile de intrare (capital, materii prime,
forţă de muncă, tehnologie) şi cele de ieşire (produse intermediare sau
finite) (Popescu, 2000, p. 30). Abordarea „umanistă” apărută ulterior a
definit întreprinderea industrială ca pe un nucleu decizional, cu un
comportament propriu spaţial, ceea ce reprezenta reacţia sa la
influenţele venite din mediul înconjurător (Popescu, 2000).

Personalitatea umană fiind promotoarea deciziilor, s-a realizat un

transfer care a „personalizat” întreprinderile, acestea putând fi ofensive
(inovează tehnologii şi introduc noi produse); defensive (se adaptează
schimbărilor tehnologice impuse de competitori); dependente (sateliţi ai
marilor firme care respectă iniţiativele acestora); speculativ-agresive
(exploatează oportunităţile oferite de piaţă); tradiţionale (prin utilizarea
aceloraşi tehnologii şi debuşarea pe aceeaşi piaţă) (Freeman, 1974).

[...] Întreprinderea industrială structurează spaţiul, jucând în esenţă

rolul de agent de valorizare a spaţiului, concentrând sau dispersând,
integrând sau disociind pe baza avantajelor comparative. Segregarea
calitativă a spaţiului se datorează externalităţilor pozitive sau negative
generate de întreprinderile industriale. Efectele pozitive induse de
activităţile industriale se referă la producţia de bunuri industriale sau de
consum, la evaluarea muncii şi la salariile care determină statutul social
al forţei de muncă, la crearea infrastructurii de comunicaţie tehnologică şi
socială, toate contribuind la asigurarea vitalităţii întreprinderii respective.
Externalităţile negative rezultate imputate întreprinderilor industriale
decurg din implicarea acestora în poluarea atmosferică, uzarea apelor,
degradarea mediului în general. Impactul spaţial constructiv al acti-
vităţilor industriale este dat de interferenţa maximizării externalităţilor
pozitive şi minimizarea celor negative (Popescu, 2000, p. 30, 32).

În al doilea rând, se poate vorbi despre capacitatea industriei de

a structura spaţiul fiind un „agent de valorizare“ a acestuia. Prin
relaţiile pe care le stabileşte în sistem, ea determină segregarea cali-
tativă a spaţiului prin output-urile sale pozitive şi negative, rezultatul
fiind o alternanţă teritorială a ariilor puternic dezvoltate şi organizate
216
economic şi a celor caracterizate printr-o slabă dezvoltare şi nume-
roase disfuncţionalităţi.

Efectele pozitive induse de activităţile industriale se referă la

producţia de bunuri industriale sau de consum, la evaluarea muncii şi la
salariile care determină statutul social al forţei de muncă, la crearea
infrastructurii de comunicaţie tehnologică şi socială, toate contribuind
la asigurarea vitalităţii întreprinderilor respective. Externalităţile nega-
tive rezultate imputate întreprinderilor industriale decurg din implicarea
acestora în poluarea atmosferică, uzarea apelor, degradarea mediului în
general. Impactul spaţial constructiv al activităţilor industriale este dat
de interferenţa maximizării externalităţilor pozitive şi minimizării celor
negative (Popescu, 2000, p. 30, 32.).

Evoluţia spaţială a industriei

Un alt mod de abordare din perspectivă spaţială este şi cel
referitor la procesul evolutiv al industriei. Industrializarea ca proces
istoric are şi o dimensiune spaţială, originea sa fiind, din această
perspectivă, Anglia secolului al XVII-lea. Ca orice fenomen, indus-
trializarea se produce în diverse etape, patru fiind definitorii:
a) localizarea se traduce, în esenţă, prin apariţia industriei în
spaţiu, care induce o dezorganizare a spaţiului şi reorganizarea sa pe
baza noilor reguli economice; apariţia unei întreprinderi industriale
într-un spaţiu structurat diferit, cu o altă funcţionalitate, de cele mai
multe ori agricolă, induce modificări structurale şi funcţionale, spaţiul
agricol devenind cu timpul unul industrial; aceeaşi situaţie se regăseşte
în areale anterior industriale, care prin implantarea de întreprinderi
aparţinând unor ramuri total diferite îşi pot schimba funcţionalitatea şi
tipul de organizare (fig. 49);
b) concentrarea care se regăseşte în literatura de specialitate şi
sub denumirea de aglomerare, se naşte din puterea de atracţie pe care
industria o are asupra sa însăşi; se spune că „industria generează
industrie” (Manzagol, 1992, în Popescu, 2000), cauzele acestui fenomen
rezultând din avantajele pe care aglomerarea le oferă: concentrarea pe
areale restrânse a unor activităţi asemănătoare, apariţia serviciilor
specializate, calificarea forţei de muncă, dezvoltarea infrastructurii,
apariţia unei pieţe de desfacere, toate traducându-se prin minimizarea
distanţelor, scop esenţial în întregul proces de teoretizare a localizării
activităţilor economice şi de aplicare a acesteia în practică; rezultatul
concentrării sunt centrele industriale polarizatoare;
217
218
 c) dispersia sau răspândirea industriei se naşte din procesul de
externalizare a funcţiilor industriale de către centrele polarizatoare
supradimensionate, care dezvoltă relaţii „interindustriale” cu centre
mai mici, ce oferă forţă de muncă, resurse naturale, piaţă de desfacere
etc. în condiţii mai avantajoase (preţuri mai reduse); apar, astfel, noi
filiale care impulsionează dezvoltarea centrelor respective şi intensi-
fică relaţiile de tip centru-periferie;
d) mobilitatea sau translaţia funcţiilor industriale între centre şi
regiuni este etapa care implică decăderea unor centre şi apariţia altora;
„translaţia caracterelor industriale este determinată de succesiunea pro-
ceselor de dezindustrializare – reindustrializare, de ciclicitatea fazelor
de creştere şi declin, de rolul competiţiei spaţiale în dezvoltarea industrială,
de volatilitatea «mediului» industrial” (Popescu, 2000, p. 33).

4.2.2. Industria energetică

Resursele energetice – caracteristici
Energia este considerată astăzi un „barometru al stării economiei
mondiale” (Negoescu, Vlăsceanu, 2001, p. 103), fiind un subiect con-
troversat. Permanentele conflicte ce se nasc la nivel global şi regional
decurg din caracterul limitat şi neregenerabil al unor resurse esenţiale
precum petrolul, gazele naturale, cărbunii, combustibilii nucleari, care
au devenit în prezent factori restrictivi ai dezvoltării în condiţiile în care
nevoile (consumul) sunt în continuă creştere. O altă problemă esenţială
legată de resursele energetice şi valorificarea lor este cea ecologică, care
se manifestă prin intensa poluare a tuturor învelişurilor Terrei şi apariţia
binecunoscutului „efect de seră”, ce pune în pericol întreaga planetă. Un
alt element restrictiv, de ordin social şi politic, este reprezentat de
opţiunile diferitelor naţiuni în domeniul consumului.

Este cunoscută repulsia germanilor pentru extinderea programului

nuclear din anii ’80, care s-a prelungit în timp până astăzi în întregul
spaţiu planetar. SUA a trecut la reducerea numărului de termocentrale pe
cărbune în zonele suprapopulate (coasta Atlanticului, sudul Marilor
Lacuri, Texas, California ş.a.), iar decizia Indiei de a dezvolta construcţia
de hidrocentrale pe cursul superior al Gangelui a întâmpinat opoziţia
publică. Politicile tehnocratice energetice sunt tot mai mult modelate de
opinia publică îngrijorată din ce în ce mai mult pentru propriul său mediu
de viaţă (Negoescu, Vlăsceanu, 2001, p. 103).

219
 Există o mare varietate de resurse energetice de care societatea
umană beneficiază în prezent. Clasificarea acestora este variată. O
astfel de grupare a fost realizată de Negoescu şi Vlăsceanu (2001):
• lemn şi combustibili fosili (petrol, cărbuni, gaze naturale,
şisturi bituminoase, nisipuri asfaltice, deşeuri), care prin ardere trans-
formă energia chimică în energie calorică şi, apoi, prin intermediul
energiei mecanice în energie calorică;
• combustibili nucleari (uraniu, plutoniu, toriu), din care se
obţine energia electrică prin intermediul procesului de fisiune nucleară;
• surse de energie regenerabilă clasificate la rândul lor în
hidroenergie, energie a valurilor şi energie mareomotrice, toate aceste
tipuri fiind rezultate din utilizarea forţei de mişcare a apei, energie
eoliană, solară şi geotermică.
Petrolul, cea mai importantă resursă energetică în prezent ca
urmare a intensei sale utilizări, face parte din categoria combus-
tibililor minerali, fosili, neregenerabili. Procesul său de formare constă
în descompunerea lentă, în condiţii anaerobe, a materialului organic şi
a planctonului pe fundul unor bazine lacustre sau marine cu apă puţin
sărată şi adâncimi mici precum mările interioare, lagunele şi golfurile.
Modificarea acestui material într-un mediu bacterian a dus la apariţia
în primă fază a nămolurilor sapropelice şi, ulterior, a petrolului.
Importantele mişcări tectonice produse de-a lungul timpului, modi-
ficările presiunii litostatice, au determinat deplasarea petrolului în
scoarţa terestră, din rocile de origine în roci poroase, dând naştere aşa
numitelor „magazine de petrol“, din care extracţia nu este dificilă iar
cheltuielile sunt reduse.
Petrolul este cunoscut încă din antichitate, fiind menţionat în
lucrările unor personalităţi ale epocii precum Herodot, Strabon, Plutarh.
Era utilizat în urmă cu 6000-5000 de ani î.Hr. în Orientul Mijlociu ca
liant şi izolant în construcţii, la călăfătuirea corăbiilor şi chiar ca medi-
cament. Utilizarea sa a fost menţionată şi în Europa de către Pliniu cel
Bătrân, iar în România, în lucrarea Descrierea Moldovei a lui Dimitrie
Cantemir se aminteşte despre exploatarea la Tazlăul Sărat a catranului,
pe care ţăranii îl foloseau la ungerea roţilor.
În prezent, petrolul este mult utilizat în domenii precum obţi-
nerea energiei electrice, datorită puterii sale calorice importante, care
variază între 9.000 şi 11.000 kcal/kg, şi a lipsei reziduurilor în urma
arderilor, ca lubrifiant pentru diverse maşini şi utilaje şi ca materie
primă în industria chimică. La sfârşitul secolului al XIX-lea a început
exploatarea sa industrială şi ca urmare a dezvoltării tehnologiei de
220
exploatare (sonde mecanice), a descoperirii sistemului de separare a
petrolului lampant şi a construirii primelor rafinării (SUA, Polonia,
Rusia, Canada dar şi România la Râforv lângă Ploieşti) (Negoescu,
Vlăsceanu, 2001). În acelaşi timp, importante realizări s-au obţinut în
domeniul transportului, primele conducte apărând în 1862 în SUA iar
primele nave cisternă în 1886 în Germania. Ca urmare a acestei
evoluţii rapide şi-au făcut apariţia primele societăţi petroliere, care au
impulsionat şi mai mult dezvoltarea industriei petrolului, sursă esenţială
şi, în acelaşi timp, dependentă direct de creşterea rapidă a transporturilor
auto, a utilizării motorului cu combustie internă inclusiv în domeniul
naval şi al aeronauticii. La acest început de secol, principalele regiuni
producătoare sunt cele din SUA, Caucaz (fosta URSS), America
Centrală şi de Sud (Mexic şi Venezuela), Asia de Sud-Est (Indonezia)
şi Orientul Mijlociu (Iran şi Irak).
Ritmul ulterior de creştere a consumului şi implicit al producţiei
de petrol a fost mult accentuat de evoluţia rapidă a tehnologiei în toate
domeniile şi de cele două importante evenimente ale secolului al XX-lea,
războaiele mondiale, astfel că ponderea sa în consumul energetic s-a
mărit de la 10% în 1910, la 20% în 1938 şi la 45% în 1980 depăşind-o
pe cea a cărbunelui. Ulterior evoluţia a fost oscilantă. „Datorită im-
portanţei sale, petrolul a devenit rapid materia primă strâns legată de
progresul tehnic al lumii contemporane, implicând reevaluarea întregii
activităţi de prospectare a unor noi regiuni cu zăcăminte terestre
şi extinzându-se, ulterior, în platformele continentale (off-shore)”
(Negoescu, Vlăsceanu, 2001, p. 112).
Ca urmare a acestui rol important pe care îl ocupă în economia
mondială, petrolul a conturat noi relaţii între principalele state produ-
cătoare şi cele consumatoare, raporturi care s-au manifestat prin
apariţia aşa numitelor „politici petroliere” (naţionalizarea parţială sau
totală a industriei, limitarea câştigurilor companiilor străine, stabili-rea
preţurilor de cost, etc.) şi, în perioada 1970-1974, au dat naştere
primei crize energetice. Al treilea şoc energetic determinat de petrol
s-a manifestat în 1990 odată cu izbucnirea Războiului din Golf când
preţul a crescut cu 170% în trei luni (Negoescu, Vlăsceanu, 2001).
Gazele naturale reprezintă în prezent sursa de energie primară
cu cea mai rapidă creştere prin prisma consumului la nivel global. Din
acest punct de vedere se consideră că până în 2025 rata de creştere a
consumului va fi de 2,3% anual comparativ cu cea a petrolului (1,9%)
şi a cărbunilor (2%).
221
 Ca şi petrolul, gazele naturale aparţin categoriei combustibi-lilor
minerali, fosili, neregenerabili. S-au format, la rândul lor, în urma
depunerilor de materiale organice pe fundul unor bazine lacus-tre şi
marine cu adâncimi reduse (lacuri, golfuri, lagune) şi au suferit într-o
perioadă foarte îndelungată de timp importante transformări chimice.
Există două tipuri de zăcăminte de gaze naturale. Pe de o parte,
sunt cele de gaz natural pur sau uscat, ca de exemplu gazul metan, iar
pe de altă parte, sunt cele asociate cu petrolul care conţin gazele de
sondă sau umede. Acestea sunt cantonate în roci poroase, permeabile
(calcare, gresii) aflate la adâncimi ce variază între 300 şi 1.200 m.
Utilizarea gazelor naturale este variată, ele constituindu-se în
materie primă pentru industria chimică şi în combustibil pentru cea
energetică. Din acest punct de vedere, prezintă reale avantaje datorită
arderii complete, fără reziduuri importante, ceea ce permite o mai
slabă poluare a mediului.
Transportul se realizează prin conducte sau, sub forma gazelor
naturale lichefiate, cu nave maritime, numite metaniere.
Acest combustibil a fost cunoscut la rândul său încă din Antichitate
în spaţii geografice precum China şi Persia, dar utilizarea sa la nivel
industrial a început doar în primii ani ai secolului al XX-lea. În 1930
ele erau folosite în SUA ca sursă de ridicare a presiunii în zăcămintele
de petrol în care erau reinjectate (Negoescu, Vlăsceanu, 2001). Dar
exploatarea lor cu adevărat intensă s-a produs în a doua jumătate a
secolului, când s-au produs primele crize energetice şi s-a simţit
nevoia găsirii de alternative la economia bazată pe consumul intens al
petrolului.

Aşa de exemplu, în balanţa energetică mondială a SUA, gazele

naturale deţineau 20,3% în anul 1950, 32,2% în 1969, 35,3% în 1975 şi
38% în 1996, iar în Canada – de la 15% în 1975 la 32% în 1996. În anul
2001, în balanţa energetică a României, gazele naturale deţineau 36,1%
(petrol – 28,7%, cărbune – 20,8%, hidro – 3,4%, alte surse – 7,8%).
Pentru viitor se preconizează o creştere a consumului mondial de gaze
naturale în majoritatea ţărilor lumii. Numai în anul 1999 în lume au fost
efectuate circa 14 000 foraje pentru prospecţiuni şi extracţii, dintre care
13 050 în America de Nord (Negoescu, Vlăsceanu, 2001, p. 144).

Cărbunii fac, la rândul lor, parte din categoria combustibililor

minerali, fosili, neregenerabili şi sunt roci sedimentare de natură
222
organogenă. S-au format începând cu sfârşitul Paleozoicului şi, în
mod deosebit, în Carbonifer prin incarbonizarea unor mari cantităţi de
materie vegetală într-un mediu anaerob.
Zăcămintele de cărbuni se compun în general din mai multe
straturi cu grosimi variabile, intercalate cu straturi de steril, în conţinutul
lor aflându-se carbon (55–96,5%), oxigen (2,5–40%), hidrogen (1–6%),
azot (sub 2%), fosfor, sulf etc. (Negoescu, Vlăsceanu, 2001). Poziţia lor
în subsolul terestru determină tipurile de exploatare, şi anume cele în
mine şi galerii pentru zăcămintele aflate la peste 1.000 m adâncime şi
cele în carieră pentru zăcămintele de suprafaţă (10 – 400 m) prin deco-
pertarea stratului de sol.
Există mai multe tipuri de cărbuni, clasificaţi după diverse
criterii (geneză, tip, forma zăcământului). Cea mai utilizată clasificare
este cea care se bazează pe gradul de carbonificare şi care implică
factorul timp (tabelul 4).

Tabelul 4. Tipuri de cărbuni

Conţinut de Putere calorică
Categorie Tip
carbon (%) kcal/kg
Cărbuni Antracit peste 95 8.200–9.200
superiori Huilă 75–93 7.500–8.600
Cărbune brun 50–75 3.500–7.200
Cărbuni
Lignit 30–50 1.600–3.500
inferiori
Turbă în formare sub 3.000

Istoricul utilizării cărbunilor reliefează vechimea cunoaşterii lor.

Există documente din Antichitate care menţionează prezenţa minelor
în diverse spaţii, dar exploatarea lor la nivel industrial s-a produs doar
începând cu secolul al XVIII-lea şi mai ales în cel al XIX-lea, numit şi
secolul cărbunelui, când Revoluţia Industrială a transformat în mod
profund economia mondială.
Sursele regenerabile de energie reprezintă o alternativă la
consumul actual de resurse neregenerabile, mai ales în condiţiile în care
economia mondială este în pericol de a rămâne în curând fără aceste
rezerve. Deşi cunoscute cu secole în urmă, sursele regenera-bile au
început să fie utilizate pe scară mai largă doar după 1973, momentul
primei crize energetice. Deocamdată, aportul acestora la producţia
mondială de energie electrică este redus, însă există perspective reale de
223
creştere a importanţei lor în economia lumii şi datorită potenţialului
însemnat care există în prezent (peste 3 mld. t.e.p. * ).
Studiile care au vizat problema acestor surse de energie au
realizat numeroase clasificări, cea mai elocventă fiind cea bazată pe
tipurile de energie rezultată din diversele rezerve existente:
• hidroenergia, obţinută din energia hidraulică (energia de
potenţial a cursurilor de apă), are în prezent un potenţial teoretic
deosebit de bogat (peste 6 mil. MW producţie energie electrică),
potenţialul tehnic-amenajabil fiind de doar 2,3 mil. MW (Erdeli,
Braghină, Frăsineanu, 2000);
• energia nucleară, obţinută prin fisiune nucleară (fragmen-
tarea atomilor grei de uraniu, plutoniu şi toriu);
• energia geotermică, rezultată din energia calorică a Pământului;
• energia eoliană, rezultată din diferenţele de potenţial termic şi
baric din atmosfera terestră şi care se manifestă prin mişcările aerului
(vânturi);
• energia mareomotrică, obţinută din mişcările de tip maree ale
apelor oceanice, în special a celor cu amplitudine între 5 şi 12 m;
• energia solară;
• alte tipuri de energie precum: cea obţinută din utilizarea
curenţilor oceanici, a diferenţelor de temperatură dintre apele ocea-
nice de suprafaţă şi cele de adâncime, cea obţinută din biomasă
(materie vegetală şi animală).
Energia electrică, rezultată din toate sursele menţionate, are o
importanţă vitală pentru economia mondială. Întregul sistem economic,
societatea umană se bazează în prezent pe această resursă energetică,
tehnologiile moderne fiind toate dependente direct de ea. Caracteristicile
sale precum convertibilitatea în forme de energie primară (mecanică,
termică, luminoasă, chimică), pierderile minime în cazul transportului la
distanţe mari, caracterul nepoluant subliniază importanţa deosebită pe
care energia electrică o are în prezent.
În raport de sursele primare de energie utilizate, în literatura de
specialitate se menţionează existenţa pe Glob a patru tipuri de sisteme
energetice (Negoescu, Vlăsceanu, 2001):
• sisteme preponderent carbonifere (Polonia);
• sisteme majoritar petroliere (Venezuela);
• sisteme echilibrate între cele două componente (Marea Britanie);
• sisteme complexe (Italia şi Franţa).

*
t.e.p. = tonă echivalent petrol.
224
 Fiecare tip de sursă energetică este prelucrată şi transformată în
electricitate în centrale specifice precum termocentralele, hidrocentralele,
centralele nucleare, cele geotermice, mareomotrice, eoliene şi solare.

Hidroenergie
19%
Cărbune
40%
Combustibili
nucleari
16%

Petrol
Gaze naturale 10%
15%

Fig. 50. Structura producţiei de energie electrică

după resursele utilizate la nivel global (2005)

Fig. 51. Structura producţiei de energie electrică după resursele

utilizate la nivelul principalelor regiuni producătoare (2005).
1. combustibili nucleari, 2. petrol, 3. gaze naturale,
4. cărbuni, 5. forţa apelor curgătoare şi altele.

225
 Termocentralele utilizează combustibilii fosili (cărbuni, petrol,
gaze naturale) şi prezintă câteva avantaje rezultate din preţurile de
construcţie mai reduse comparativ cu alte tipuri de centrale şi, de
asemenea, constanţa mai mare în funcţionare. Chiar dacă nivelul de
poluare a mediului înconjurător este ridicat în cazul termocentralelor,
economia mondială se bazează în continuare pe energia electrică
obţinută astfel şi care reprezintă peste 60% din total (fig. 48). Deşi
predominantă, se remarcă, totuşi, o importantă variaţie la nivel mon-
dial. Există areale în care termocentralele sunt singurele producătoare
de energie electrică (Bahrein, Benin, Chiad, Cipru, Hong-Kong, Israel,
Libia, Mongolia, etc.) sau domină net în domeniu (Algeria, Cuba,
Danemarca, Polonia – 95–99,9%; Grecia, Irlanda, Maroc, Olanda –
90–94,9%; Australia, Egipt, Indonezia, Liban, România, Luxemburg,
Marea Britanie – 80–89,9%). Se conturează, însă, şi spaţii în care
aportul termocentralelor la producţia de energie electrică este depăşit
de alte tipuri de centrale (Franţa, Belgia, Suedia).
Localizarea termocentralelor pe Glob este determinată de câţiva
factori esenţiali precum: repartiţia resurselor de combustibili fosili,
distribuţia pieţelor de consum şi configuraţia spaţială a căilor de
transport. Este bine cunoscut faptul că cele mai importante unităţi se
află amplasate în regiunile producătoare de cărbuni, petrol şi gaze
naturale, în apropierea marilor centre urbane, importante consu-
matoare de energie electrică şi nu în ultimul rând în mari porturi ale
lumii, porţi de intrare a resurselor energetice în spaţii sărace din acest
punct de vedere.
Hidrocentralele, uzine ce transformă energia hidraulică a
apelor curgătoare în energie electrică, reprezintă o alternativă viabilă
în domeniul producerii acesteia, mai ales din perspectiva nivelului
scăzut de poluare a mediului înconjurător. De asemenea, costurile mai
ridicate ale construcţiei marilor lucrări de artă inginerească (baraje,
aducţiuni) sunt compensate de preţul de 3–5 ori mai redus al energiei
electrice obţinute astfel, comparativ cu cea produsă în termocentrale.
Totuşi, hidrocentralele se remarcă printr-un impact puternic
asupra mediului prin modificările pe care le aduc peisajului geografic.
Cursurile de apă sunt intens modificate, în urma unor astfel de
construcţii născându-se mari lacuri artificiale care înghit suprafeţe
extinse de teren ducând la dispariţia de aşezări umane, a unor întinse
suprafeţe cu vegetaţie naturală, la modificarea reţelei de comunicaţii etc.
226
 Lacul Nasser, fluviul Niger
(sursa: http://Corbis.com)

Potenţialul hidroenergetic actual al Terrei, estimat la 6,6X1012 kWh,

este inegal repartizat pe cele şase continente, caracteristicile mediului
natural fiind determinante şi în acest caz. Asia se află pe primul loc în
ierarhie (28%), potenţialul său hidroenergetic fiind dat de fluvii precum
Enisei, Obi, Yangtze, Huang He, Brahmaputra, Indus, Gange etc.
America Latină ocupă al doilea loc (20%), datorită existenţei pe
suprafaţa sa a unor fluvii importante ca Amazonul cu numeroşii săi
afluenţi, Parana, Paraguay, Uruguay şi Rio Grande. Africa şi America
de Nord deţin fiecare câte 16% din potenţialul hidroenergetic al lumii,
pe teritoriile lor aflându-se fluvii importante precum Zair, Nil, Zambezi
şi, respectiv, Mississippi, Columbia, Tennessee, Colorado.
O importantă variaţie spaţială la nivelul statelor lumii se
remarcă şi în ceea ce priveşte producţia de energie electrică provenită
din hidrocentrale. Cele mai importante producţii le dau ţările mari, pe
teritoriul cărora se găsesc fluviile menţionate anterior, pe care sunt
amplasate hidrocentrale puternice sau sisteme hidroenergetice de mari
dimensiuni (tabelele 5 şi 6).
227
 Tabelul 5. Producţia de energie electrică
Ţara Producţia (GWh) Capacitatea (MW)
Canada 353.000 67.100
United States 300.000 76.000
Brazil 300.000 64.000
China 258.000 82.700
Russia 174.000 44.700
Norway 121.000 27.600
World Total 2.740.000 729.000
Sursa: International Journal on Hydropower and Dams. Aqua-Media
International, UK, 2003.

Avantajele oferite de acest tip de centrală electrică determină

numeroase state ale lumii să se orienteze spre obţinerea unei mai mari
cantităţi de energie pe această cale. Pe multe dintre fluvii s-au construit
sisteme de hidrocentrale, unele de mari dimensiuni, cele mai multe,
însă, microhidrocentrale care asigură nevoile locale, oferind autonomie
energetică în cazul unor localităţi izolate.

Fig. 52. Sistemul hidroenergetic al fluviului Tennessee,

statul Tennessee, SUA
(sursa: www.tva.gov/sites/sites_ie2.htm)
228
 Tabelul 6. Mari hidrocentrale ale lumii
Anul Putere
Nr.
Hidrocentrala Ţara Râul intrării în instalată
crt.
funcţiune (MW)
1. Turukhansk Rusia Tunguska 1994 20.000
2. Itaipu Brazilia/ Parana 1983 12.600
Paraguay
3. Grand Coulee SUA Columbia 1942 10.830
4. Guri Venezuela Leoni 1968 10.300
5. Tucurui Brazilia Paraguay 1984 7.960
6. Sayano- Rusia Enisei 1980 6.400
Shushensk
7. Corpus Posadas Argentina Paraguay 1990 6.000
8. Krasnoyarsk Rusia Enisei 1968 6.000
9. La Grand 2 Canada Sf. Laurenţiu 1979 5.328
10. Churchill Falls Canada Sf. Laurenţiu 1971 5.225
Sursa: U.S. Commitee on large Dams of the Intl. Commission on
Large Dams, aug. 1991, Quid, 2001.

Hidrocentrala de la Itaipu, Brazilia/Paraguay, 13.320 MW

(sursa: http://Wikipedia.org, autor imagine Kevin Rein)

229
 Un foarte bun exemplu este cel al Chinei care „a ridicat un mare
număr de centrale de dimensiuni mai reduse pe râurile mici şi mijlocii,
cu capacităţi sub 12 MW. În peste 1 500 de districte dintre cele 2 000
ale ţării, au fost construite staţii hidroelectrice mici, a căror capacitate
instalată totală reprezintă o a treia parte din cea naţională. Acestea
furnizează energia necesară irigaţiilor, industriei mici şi iluminatului
aşezărilor rurale” (Negoescu, Vlăsceanu, 2001, p. 162). În acelaşi timp,
China va deveni ţara pe teritoriul căreia se va afla cea mai mare unitate
hidroenergetică din lume. În 2009 se vor pune în funcţiune toate cele
26 de turbine ale hidrocentralei Three Gorges, aflată in prezent în
construcţie pe fluviul Yantze, nu departe de oraşul Yichang, hidrocen-
trală care va produce în final peste 84 TW/h pe an, ceea ce corespunde
energiei produse de 16 centrale nucleare şi care va reduce consumul
anual de cărbune cu 40-50 milioane de tone. Barajul, lung de 2.300 m,
va crea un lac de acumulare care se va întinde pe 600 km în lungul flu-
viului şi va avea o adâncime de 175 m (The world’s largest hydroelectric
power plant, www.hilti.com/holcom/modules/editorial/).
Centralele atomoelectrice produc energie electrică prin
procesul de fisiune nucleară, reprezentând fragmentarea atomilor grei
de uraniu, plutoniu, toriu. Ceea ce rezultă este o cantitate foarte mare
de energie electrică, mai ieftină, în consecinţă, decât cea obţinută în
centralele clasice.
Acest avantaj economic, în condiţiile în care în ultimul secol au
existat mai multe crize energetice la care omenirea se aşteaptă şi în
viitor, a determinat numeroase ţări să construiască astfel de unităţi. În
prezent există 441 de centrale nucleare operaţionale cu o putere insta-
lată totală de 368.386 MW şi alte 24 în construcţie. Cele mai multe
reactoare se află localizate în SUA (103), Franţa (59), Japonia (55),
Rusia (31), Marea Britanie (23) Coreea de Sud (20). De asemenea, în
state precum Franţa, Lituania, Belgia, Slovacia mai mult de 50% din
energia electrică produsă provine din centrale nucleare.
Primele state mari producătoare (fig. 53) dau peste 70% din
producţia mondială de energie electrică de acest tip, fapt ce subliniază
polarizarea puternică în domeniul industriei energetice nucleare.
Deşi se dovedeşte a fi una dintre posibilele ieşiri din criza
energetică la care sistemul economic mondial se aşteaptă în urmă-
toarele decenii, domeniul energiei nucleare ridică mari probleme în
ceea ce priveşte securitatea mediului şi a comunităţilor umane. Riscul
230
producerii de accidente este mult mai mare decât în cazul altor tipuri
de centrale, ca urmare a impactului pe care acestea îl au asupra unor
suprafeţe foarte întinse pe Glob şi pe perioade îndelungate de timp.
Există numeroase exemple de acest gen.

De la debutul său, în anul 1951, folosirea de energie electrică a fost

marcată de numeroase incidnte şi accidente cu consecinţe grave
(Celeabinsk – 1957, Kola – 1994, în Rusia; Cernobîl – 1986 în Ucraina;
Woods River – 1964, Webber Falls – 1986 în SUA; Tokaimura – 1997
în Japonia; Cedarche – 1994, Cottenon – 1998, Tricastin – 1999,
Dampièrre – 2000 în Franţa; Racht – 1996 în Iran ş.a. (Negoescu,
Vlăsceanu, 2001, p. 165).

800
700
600
mill. MWh

500
400
300
200
100
0
ia

e
A

ea sia

Br a
Ca d

Uc a
Ge nia

ni
in

n
d
Su
an
SU

ar Chi
na
Ru

it a
ra
po
rm

de
Ja

ea
re
Co

Fig. 53. Ţările cu cea mai mare producţie de energie electică

provenită din centrale nucleare (2004)
(sursa: WNA Updated, 6/05)

Centralele geotermice reprezintă o formă modernă de obţinere

a energiei electrice dintr-o sursă neconvenţională, energia calorică
emanată de Pământ în regiunile caracterizate prin vulcanism intens şi
seismicitate ridicată precum insulele amplasate în „Cercul de foc al
Pacificului”, mediana Atlanticului, nord-vestul şi estul Africii, Bazinul
Mediteranei. De asemenea, astfel de spaţii se regăsesc şi în bazine
sedimentare cu straturi continue, în zone de soclu cristalin sau cele
cutate şi cu falii (Negoescu, Vlăsceanu, 2001).
231
 Principiul funcţionării centralelor geotermice este cel al
extragerii agentului termic prin foraje şi transportului controlat al
acestuia spre suprafaţă cu ajutorul unui fluid purtător de căldură. Acest
mod de utilizare a căldurii interne a Pământului s-a aplicat pentru
prima oară în 1904 în Italia, la Larderello, Toscana. Mult mai târziu
s-au construit şi alte centrale geotermice în Noua Zeelandă (1958),
Mexic (1959), SUA (1960). În a doua jumătate a secolului al XX-lea
multe alte ţări au materializat această formă de obţinere a energiei
electrice astfel că, în anul 2000 puterea instalată totală la nivel
mondial era de 7974 MWe (http://www.inforse.dk).

Drum încălzit cu energie geotermică în Japonia

Primele ţări producătoare de energie electrică din resurse geoter-

mice sunt SUA (2.228 MWe), Filipine (1.909 MWe), Italia (785 MWe),
Mexic (755 MWe), Indonezia (589,5 MWe) şi Japonia (546,9 MWe)
(http://www.inforse.dk).
Un număr de 58 de ţări utilizează energia geotermică, cele mai
multe dintre ele şi în alte scopuri precum încălzirea locuinţelor, a
serelor, a apei pentru băi terapeutice calde şi pentru acvacultură şi, nu
în ultimul rând, în industrie.
Centralele eoliene utilizează la rândul lor o formă de energie
neconvenţională şi anume energia rezultată din diferenţele de potenţial
232
termic şi baric din atmosfera terestră, care se materializează prin
mişcările aerului. Caracteristicile vântului, viteză, durată, direcţie, sunt
cele care influenţează producţia de energie electrică, determinând
randamentul centralelor respective. În raport de aceste caracteristici,
pe Glob se remarcă anumite regiuni cu potenţial ridicat al energiei
eoliene şi anume insulele, ţărmurile mărilor şi oceanelor, zonele
montane. Mari disponibilităţi în acest sens au ţărmul atlantic ale
Europei de Vest, cel nord-african dar şi din Golful Guineei, ţărmurile
atlantice şi pacifice ale celor două Americi etc.

Asia Oceania
11.9% 1.3%
America
17.0%

Africa
0.4% Europe
69.4%

Fig. 54. Puterea instalată în centralele electrice eoliene

la nivel continental
(sursa: http://www.wwindea.org/default.htm)

Energia eoliană a fost utilizată de om din timpuri străvechi, în

primul rând pentru transportul pe apă dar şi pentru măcinarea boabelor
de cereale sau pentru pomparea apei în diverse regiuni ale lumii
(Persia, 500-900 ani î.Ch.). Primele centrale eoliene au apărut în ţări
europene precum fosta URSS (Crimeea) şi Danemarca, tradiţie care
plasează Europa în prezent pe primul loc din punctul de vedere al
puterii instalate în astfel de unităţi (fig. 54). Liderii mondiali sunt
Germania şi Spania, urmaţi de SUA şi India. Alte ţări europene cu
producţii importante sunt Danemarca, Italia, Marea Britanie, Olanda etc.
Centralele mareomotrice reprezintă o tehnologie modernă de
exploatarea a energiei mareelor, în spaţiile în care acestea ating ampli-
tudini medii ridicate (5–12 m). Avantajele oferite de această formă
neconvenţională de energie rezultă din caracterul său inepuizabil şi din
233
prezenţa sa pe mari suprafeţe ale Globului, deşi extinderea este
discontinuă. În urma studiilor efectuate s-au stabilit pe plan mondial
40 de locaţii în care mareele au amplitudini corespunzătoare, potenţiale
spaţii de construcţie a centralelor de acest tip: ţărmul atlantic al Americii
de Nord, litoralul sudic al Peninsulei Alaska, Golful California, ţărmul
atlantic francez, cel din sud-vestul Irlandei şi cel al Mării Albe în
Europa, litoralul estic al Americii de Sud, cel al Mării Galbene şi al
Mării Ohotsk, ţărmul estic al Mării Arabiei şi cel nord-estic al Australiei
(Negoescu, Vlăsceanu, 2001).

Uzina mareomotrice de la Rance, Franţa, 240 MW

La Rance, cea mai renumită centrală mareomotrice din lume,
prima construită (1966), a închis estuarul fluviului cu acelaşi nume
printr-un baraj de 750 m lungime (vezi imaginea). S-a născut astfel
un lac de 22 km2. Centrala dispune de 24 de turbine şi produce anual
544 GWh.
Deşi renumită în acest domeniu, Franţa rămâne pe locul 13 în
ierarhia mondială a marilor producători de energie electrică eoliană,
fiind devansată de ţări precum Germania, Spania, SUA, India,
Danermarca etc. (tabel, anexe).
234
235
236
237
238
239
240
241
242
243
244
245
246
 Centralele electrice solare valorifică o resursă inepuizabilă şi
care poate fi un răspuns pentru problemele născute din limitarea
resurselor energetice clasice. De asemenea, această resursă este cura-
tă şi prezentă pe mari suprafeţe ale Globului. Se estimează că energia
primită de Terra de la Soare echivalează cu 700.000 TWh/an.
Repartiţia spaţială este însă inegală ca urmare a variaţiei unghiului
de incidenţă a razelor solare pe suprafaţa terestră. Valoarea acestuia
scade de la Ecuator spre poli şi, implicit, cantitatea de energie recep-
ţionată. Impact asupra acesteia are şi nebulozitatea, gradul de înclinare a
pantelor, expunerea versanţilor, prezenţa suprafeţelor acvatice etc. Ca
urmare a acestor caracteristici fizico-geografice, cea mai mare cantitate
de energie solară se regăseşte în zona tropicală (1.800 – 2.200 kWh/m2
anual), reducându-se treptat spre poli (750 – 1.100 kWh/m2 anual).
Chiar dacă un interes deosebit se acordă utilizării acestui tip de
energie în centrale specializate în obţinerea electricităţii, în prezent
energia solară mai este utilizată pentru încălzirea locuinţelor, refrige-
rarea diverselor produse, în agricultură pentru funcţionarea sistemelor
de irigaţii şi chiar pentru reciclarea deşeurilor.
Ţările care s-au angajat în utilizarea pe scară largă a acestui tip
de energie sunt cele care dispun de cele mai favorabile condiţii naturale
şi, în acelaşi timp, au şi capacitatea economică şi tehnică de a dezvolta
acest domeniu. Este vorba despre Israel, Japonia, Australia, SUA dar şi
despre ţări europene precum Italia, Franţa şi chiar Germania.

Repartiţia geografică a resurselor energetice şi a producţiei

mondiale de energie electrică
Trăsătura de bază a repartiţiei spaţiale a resurselor energetice pe
Glob este concentrarea geografică, determinată de caracteristicile
mediului în care acestea se regăsesc. Se întâlnesc, astfel, zone foarte
bogate în resurse energetice de diverse tipuri dar şi largi areale în care
lipsa acestora pune mari probleme economice la ora actuală.
Odată cu intensificarea procesului de industrializare, resursele
energetice au căpătat o importanţă deosebită, rolul lor în determinarea
ritmului de dezvoltare economică a multor ţări fiind major. De aceea,
secolul al XIX-lea poartă numele de „secol al cărbunelui” iar următorul
de „secol al petrolului”. În acelaşi timp, resursele energetice joacă un rol
important în procesul de integrare economică şi reglare a relaţiilor
politice interstatale.
Cunoaşterea repartiţiei lor spaţiale devine, astfel, un subiect de
studiu deosebit de însemnat, care oferă importante informaţii cu
247
privire la poziţia statelor pe harta economică a lumii şi a tendinţelor de
evoluţie a acestora în viitorul apropiat sau mai îndepărtat.

4.2.3. Tendinţe în evoluţia spaţiilor industriale

Distribuţia industriei pe Glob este neuniformă, areale cu mari
concentrări alternând cu cele de slabă sau foarte slabă dezvoltare. Este
vorba, în esenţă, despre conturarea în timp a unor areale industriale, care
au suferit modificări importante în a doua jumătate a secolului trecut,
despre existenţa a două tipuri de regiuni industriale: clasice şi inovatoare.
Regiunile industriale clasice se regăsesc deseori în literatura de
specialitate alături de alte noţiuni precum complexe teritoriale de pro-
ducţie, „manufacturing belt“, noduri sau nuclee industriale, concentrări
industriale. Sunt spaţii care s-au conturat în secolul al XIX-lea şi s-au
dezvoltat exploziv în cel de al XX-lea, ca urmare a intensificării procesului
de industrializare pe suprafeţe din ce în ce mai întinse ale Globului şi
păstrează şi în prezent particularităţile specifice modului de producţie
fordist: prezenţa industriei de bază, tendinţe în diversificarea acesteia,
concentrare spaţială foarte puternică, cu o maximă utilizare a suprafeţei, o
organizare densă şi modernă a infrastructurii (tabelul 7), (Popescu. 2001).

Tabelul 7. Industriile caracteristice regiunilor industriale clasice

(Popescu. 2001, p. 130)
Industrie
Industria extractivă
(carboniferă, de
exploatare a fierului, etc,)
Industrii „grele“
(siderurgie, metalurgie,
neferoasă, chimie,
construcţii de maşini)
Industria textilă
248
Caracteristici Exemple
- localizare dependentă Appalachia, SUA
de resurse; Midlands, Marea Britanie
- structuri sociale şi Nord – Pas de Calais,
economice Franţa
superspecializate,
- intensiv consumatoare Ruhr, Germania
de materii prime, Marile Lacuri, SUA
energie, forţă de muncă; Nord-estul Atlantic, SUA
- producţie de serie; China de Nord-Est, China
- rigiditate funcţională; Damodar, India
- adaptări lente şi dificile
la schimbările pieţei,
- forţa de muncă puţin Nordul Franţei, Franţa
sau deloc calificată; Lancashire,
- tradiţie; Marea Britanie
- dependenţă geografică Milano, Italia
de pieţele de consum,
 Studiile efectuate de-a lungul timpului de către diverşi specia-
lişti au scos în evidenţă faptul că factorii determinanţi în localizarea
acestui tip de regiuni industriale sunt: resursele energetice şi materiile
prime minerale, reţeaua naturală de comunicaţii şi elementele sociale
şi politice favorabile în diverse momente istorice. Astfel au apărut
clasicele regiuni industriale carbonifere, siderurgice şi cele urbane,
care au cunoscut o dezvoltare accentuată în prima jumătate a secolului
trecut (Popescu, 2001).
Aceste uriaşe concentrări industriale s-au caracterizat însă prin
importante dezechilibre rezultate din unele caracteristici precum
diversificarea redusă a sistemelor de producţie, rata de creştere lentă,
antagonismul între marile şi micile întreprinderi aflate într-o con-
curenţă neloială etc., dezechilibre care au dus la apariţia procesului de
dezindustrializare, manifestat prin translaţia activităţilor din domeniul
industrial în cel al serviciilor dar şi prin transferul unora dintre acestea
spre ţări în dezvoltare.
Regiunile industriale inovatoare s-au născut în ultimele două
decenii ale secolului trecut, pe baza ramurilor moderne, creatoare de
noi tehnologii (microelectronică, biotehnologie), concentrându-se în
jurul centrelor de cercetare, a universităţilor şi firmelor de producţie
specializate pe aplicarea în practică a inovaţiilor ştiinţifice şi au
reprezentat răspunsul economiilor dezvoltate la procesul de dezin-
dustrializare cu care se confruntau (tabelul 8), (Popescu, 2001).
Aceste regiuni reprezintă, de fapt, noua cale pe care o urmează în
prezent toate ţările care au avut şi au încă industrii puternic dezvoltate.
Un bun exemplu este SUA a cărei industrie a cunoscut o intensă
reorientare spre domenii moderne precum cel al producţiei de computere
şi, în special, al soft-urilor pentru acestea, forţa de muncă ocupată aici
dublându-se până în anii ’70, ca apoi să se cvadrupleze până în anii ’90.
Intensa forţă de atracţie pe care ramurile respective au avut-o s-a datorat
ofertei materiale care a dus la diferenţieri în domeniul nivelului de trai
între forţa de muncă ocupată aici şi în alte domenii.
Esenţială pentru regiunile respective este dezvoltarea pe baza în-
văţării, a cunoaşterii, a descoperirii de noi tehnologii care sunt prezente
şi creează, la rândul lor mediul inovativ. În literatura de specialitate el
este definit ca un „context socio-tehnologic în care activitatea inovativă
apare şi se dezvoltă, fiind un ansamblu de instituţii economice, sociale,
politice, cunoştinţe şi experienţă acumulate în timp şi convenţii sociale
şi proceduri care reglează relaţiile dintre diferiţi parteneri implicaţi în
procesul inovaţional” (Popescu, 2001, p. 133).
249
 Tabelul 8. Industriile cheie şi noile spaţii industriale
(Popescu, 2001, p. 134)
Sector industrial Caracteristici tipice
Industrii cu tradiţie - utilizarea unei forţe de
meşteşugărească muncă puţin sau deloc
- industrii intensiv-con- calificată, în special
sumatoare de forţă de imigrantă;
muncă (confecţii, mo- subcontractare intensă;
bilă) - produse de înaltă
- industrii intensiv-con- calitate; diviziune
sumatoare de design socială a muncii foarte
(bijuterii) intensă,
Industrii de înaltă - piaţă de muncă foarte
tehnologie segmentată,
reprezentată în special
de specialişti de clasă şi
muncitori necalificaţi,
Servicii de afaceri - diversificare tipologică;
- localizare preferenţială
în marile aglomeraţii
urbane;
- dihotomie a pieţei locale
de forţă de muncă,
Exemple
New York, SUA
Los Angeles, SUA
Paris, Franţa
Autostrada 128 Boston,
SUA
Orange County, SUA
Silicon Valley, SUA
Coridorul M4, Marea
Britanie
Cambridge, Marea
Britanie
Grenoble, Franţa
Sophia Antipolis, Franţa
Cité Scientifique, Ile de
France–Sud, Franţa
Seul–Inchon, Coreea
de Sud
Taipei–Hsinchu, Taiwan
Singapore
Londra, Marea Britanie
New York, SUA
Tokyo, Japonia

De aceea, mediul inovativ este specific ariilor ce conţin centre

de cercetare, universităţi, mici firme de producţie care pun în practică
noutăţile în domeniu şi care le transferă apoi către marile întreprinderi
ce le produc pe scară largă pentru piaţa de desfacere. Acestea sunt, de
fapt, noile spaţii industriale inovatoare.
250
 În funcţie de dimensiune, localizare spaţială, tip de activitate, nivel
de integrare şi importanţă pentru procesul de dezvoltare, noile spaţii
industriale pot fi clasificate în mai multe categorii (Grasaland, 1988, p. 121):
• centrele de inovaţie sunt grupări de mici unităţi de cercetare şi
experimentare pentru întreprinderi industriale, localizate în interiorul
campusurilor universitare (de exemplu, Universitatea Compiegne, Franţa);
• parcurile ştiinţifice sunt amenajate la iniţiativa universităţilor, în
apropierea campusurilor universitare, în relaţie directă cu firme industriale
care se dezvoltă activităţi de cercetare recunoscute şi în asociere cu
laboratoare universitare de prestigiu (de exemplu, Cambridge Research
Park, Marea Britanie);
• parcurile tehnologice sunt dominate de unităţile de cercetare
aplicată în cooperare cu universităţi, a căror activitate principală este
reprezentată de producţia industrială de înaltă tehnologie şi furnizarea de
servicii specializate pentru întreprinderi. Tipul cel mai frecvent de
localizare este în spaţii special amenajate, la periferia marilor marilor
oraşe, grupând nu numai activităţi industriale inovative, dar şi spaţii rezi-
denţiale de calitate şi infrastructură de comunicaţii rapide şi accesibile
(de exemplu, Sophia Antipolis, Franţa);
• parcurile de afaceri şi comerciale asigură activităţi de micro-
producţie de înaltă tehnologie, comercializare şi servicii specializate;
mediul de localizare este de calitate, cu densitate rezidenţială redusă, cu
accesibilitate ridicată conferită de apropierea aeroporturilor (de exemplu,
parcurile situate în regiunea pariziană);
• parcurile complexe cuprind o varietate de activităţi de produc-
ţie de înaltă tehnologie, de comercializare, de servicii specializate cu un
nivel ridicat de integrare funcţională, fiind efecte ale aplicării unor noi
modele de urbanizare (de exemplu, parcurile japoneze) (Popescu, 2001,
p.134-135).

Între toate aceste tipuri, cei mai renumiţi sunt, însă, tehnopolii,
oraşe dezvoltate pe baza valorificării potenţialului universitar şi de
cercetare, care antrenează noi implantări de întreprinderi industriale de
înaltă tehnologie. Sunt, de asemenea, definiţi ca grupări de instituţii de
cercetare şi de afaceri, care realizează un proces complet de dezvoltare
ştiinţifică de la etapa de laborator la cea de producţie şi, în final, la cea
de comercializare (Popescu, 2001).
Localizarea lor este determinată de factori precum forţa de muncă
cu înaltă calificare, existenţa unui capital disponibil, a serviciilor de
251
afaceri, prezenţa unei dense şi moderne infrastructuri de transport, a
unor instituţii de învăţământ superior şi de cercetare renumite. De
asemenea, pentru a se dezvolta acestea au nevoie de un mediu antre-
prenorial dinamic şi de o conjunctură economică favorabilă, susţinute
de firme industriale puternice capabile să dezvolte o producţie de serie.
Unul dintre cei mai cunoscuţi tehnopoli este Silicon Valley,
regiune geografică aflată in sudul metropolei San Francisco, extinsă
pe o suprafaţă de 15km/50km şi cuprinzând între numeorase aşezări în
dezvoltare două centre urbane mai importante, Palo Alto şi San Jose,
primul, oraş universitar, iar cel de al doilea, centru specializat iniţial
pe industrie alimentară. (Fig. 55)

Fig. 55. Regiunea Silicon Valley

Evoluţia regiunii a fost deosebit de rapidă după cel de al doilea

război mondial ca urmare a politicii de încurajare a tinerilor absolvenţi
ai Universităţii Stanford (Palo Alto) de a-şi deschide propriile firme în
apropierea campusului. Aşa s-a născut în anii ’50 un parc industrial ce
găzduia câteva întreprinderi specializate pe înalta tehnologie şi care s-
a dezvoltat ulterior ca urmare a interesului pe care unităţi militare şi
aerospaţiale din împrejurimile Golfului San Francisco l-au arătat
constant firmelor respective. Evoluţia regiunii este demonstrată de
creşterea extrem de puternică a forţei de muncă (cu 1178%) şi a
252
numărului de firme (de la 7 la 136) în perioada 1964–1985. În prezent,
există peste 2.500 de întreprinderi implicate în producerea de înaltă
tehnologie. Implicit, populaţia a crescut cu peste 1 milion de locuitori
în 40 de ani, în special ca urmare a intensei imigrări din diverse colţuri
ale Statelor Unite.

San Jose „capitala regiunii Sillicon Valley“

Cele mai renumite întreprinderi care au apărut în regiune şi care

au cunoscut o puternică dezvoltare, plasându-se astăzi pe primele
locuri în „top 500“ al renumitei reviste Forbes Magazine sunt:
Adobe Systems, Apple Computer, Google, Hewlett-Packard, Logitech,
NVIDIA Corporation, Symantec, Yahoo!, etc.

4.2.4. Mari regiuni industriale pe Glob

Deşi viitorul este destinat regiunilor industriale inovatoare, în
prezent preponderente ca număr şi ca volum de producţie rămân cele
clasice a căror dezvoltare spaţială este dominantă.
Pe plan global există câteva mari concentrări industriale dis-
tincte, patru dintre acestea reprezentând poli de creştere în domeniu:
nord-estul SUA, Europa de Vest, Japonia (care formează triada
economică a lumii) şi partea europeană a Rusiei.
Nord-estul SUA, numit în literatura de specialitate şi
Manufacturing Belt, este nucleul industrial al acestui sat. Se întinde
dea lungul litoralului atlantic, cuprinzând şi partea de sud a regiunii
Marilor Lacuri, Ocupă 5% din suprafaţa totală a SUA, deţine 1/3 din
populaţia naţională şi 2/3 din întreaga industrie.
253
 Între factorii favorabili apariţiei şi dezvoltării acestei regiuni se
disting:
• poziţia în vecinătatea Oceanului Atlantic şi a Marilor Lacuri,
care îi oferă un nivel de accesibilitate foarte ridicat, permiţând dez-
voltarea relaţiilor comerciale avantajoase cu Europa;
• calitatea de primă regiune colonizată de europeni (secolele,
XVII-XVIII);
• existenţa unor importante şi variate resurse de materii prime
minerale şi energetice;
• apariţia în secolul al XIX-lea a unei dense reţele de căi ferate.
Este alcătuită din zece nuclee de concentrare a activităţilor şi
numeroase centre reprezentative, care se grupează în două subunităţi
spaţiale majore: litoralul nord-atlantic şi regiunea Marilor Lacuri.
În prima subunitate se conturează cinci nuclee industriale: Noua
Anglie-Boston, regiunea metropolitană New York, valea Delaware-
Philadelphia, regiunea metropolitană Baltimore (golful Chesapeake) şi
Washington D.C.
Cea de a doua subunitate este formată din: concentrarea
Pittsburgh-Cleveland (statele Pennsylvania şi Ohio) şi concentrarea
vestică Detroit-Chicago-Toledo-Milwaukee.
Europa de Vest este cea mai veche regiune industrializată a
lumii şi se extinde din nord-vestul Angliei până în nordul Italiei.
Factorii favorabili dezvoltării sale sunt:
• marea bogăţie de resurse naturale, între care fierul şi cărbu-
nele au fost abundente într-o primă etapă de dezvoltare;
• marea densitate a populaţiei;
• existenţa unor importante pieţe de consum;
• poziţia strategică din punct de vedere geopolitic.
Regiunea se compune din importante subregiuni amplasate pe te-
ritoriul diverselor ţări şi din centre reprezentative. Cele mai importante
sunt: regiunea Manchester-Birmingham (Midlands), Londra cu aria sa
metropolitană, regiunea Ruhrgebiet din Germania, regiunea de nord-est
a Franţei (Picardie, Champagne-Ardennes, Lorraine, Alsace) şi nordul
industrial („triunghiul industrial“) al Italiei (Torino-Milano-Genova).
În Japonia, apărută în peisajul economic mondial doar în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, dar care în prezent se constituie într-o
puternică regiune economică a lumii, cea mai importantă concentrare
industrială se conturează în partea de sud a insulei Honshu – regiunea
Tokyo-Yokohama-Kawasaki (Golful Tokyo).
254
 Partea europeană a Rusiei, a cunoscut o puternică industrializare
de-a lungul secolului al XX-lea sub impactul politicii centraliste de tip
comunist, având ca factori de favorabilitate marea bogăţie în rezerve
naturale (energetice şi minerale), suprafaţa foarte extinsă, poziţia la
contactul dintre două continente (Europa şi Asia).
Regiunea se compune din două subunităţi importante: regiunea
centrală a Moscovei şi regiunea Volga-Ural, cu mari centre industriale
precum Kazan, Samara, Perm, Ufa, Celyabinsk, Ekaterinburg.
Toate aceste regiuni au o structură complexă, în cadrul lor
existând activităţi industriale şi de servicii foarte variate, ce aparţin
tuturor ramurilor industriale. Trebuie remarcat faptul că toate au pornit
iniţial de la exploatarea unor resurse bogate şi variabile (cu precădere
a celor de minereuri metalifere şi a depozitelor carbonifere) şi s-au
dezvoltat în strânsă legătură cu importante căi natruale de transport
(oceane, mări, fluvii).

4.3. Caracteristici ale activităţilor de servicii

4.3.1. Transporturile şi căile de comunicaţie

Transporturile constituie o ramură de bază a economiei mondiale,
naţionale, regionale, locale, esenţială pentru dezvoltare, în general.
Importanţa transporturilor şi a căilor de comunicaţie este evidentă prin
rolul acestora de a asigura buna desfăşurare a circulaţiei bunurilor
materiale, a persoanelor şi a informaţiei şi prin implicaţiile pe care
acestea le au asupra populaţiei, aşezărilor umane şi a celorlalte ramuri
economice. Prin intermediul lor se asigură deplasarea indivizilor între
locuinţă şi locul de muncă şi în alte spaţii în afara celor de reşedinţă. De
asemenea, ele pot contribui la scoaterea din izolare a unor comunităţi
umane, la dezvoltarea aşezărilor, în general, şi integrarea acestora în
sistemele socio-economice naţionale, regionale, mondiale. Transporturile
şi căile de comunicaţie participă efectiv la desfăşurarea legăturilor eco-
nomice dintre regiuni-le cu materii prime şi cele în care acestea se
prelucrează, pe de o parte, dar şi dintre unităţile productive şi pieţele de
desfacere, pe de altă parte. Prin intermediul acestora s-au dezvoltat
relaţii comerciale între spaţii situate la distanţe mai mici sau mai mari
sau de pe continente diferite. Dezvoltarea transporturilor a determinat
integra-rea în circuitul turistic a unor zone cu un potenţial deosebit, dar
mai puţin accesibile.
255
 Extensiunea şi modernizarea căilor de comunicaţie au fost
influenţate de progresele şi inovaţiile pe care ştiinţa şi tehnica le-a
cunoscut pe parcursul timpului. Încă din a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, invenţii precum
locomotiva cu aburi, telegraful, telefonul, apoi automobilul, avionul,
radioul au marcat evoluţia acestei ramuri economice. Însă, cea mai
mare amploare se înregistrează în cea de-a doua jumătate a secolului
al XX-lea când se diversifică şi se perfecţionează toate mijloacele de
transport. Printre progresele cele mai însemnate, notabile sunt
extinderea transportului urban de subteran (metrourile), realizarea de
avioane foarte performante, dotate cu aparate perfecţionate şi cu un
înalt grad de automatizare-computerizare etc. De asemenea, întărirea
rolului unor rute (căi ferate, şosele, canale, fluvii navigabile) şi a unor
centre de transport (porturi, aeroporturi, noduri feroviare şi auto) au avut
implicaţii deosebite în modificarea spaţiului geografic, prin apariţia şi
dezvoltarea de noi industrii, aşezări umane, zone turistice etc.
Pentru evidenţierea gradului de înzestrare a unui spaţiu cu căi de
comunicaţie, a fluxurilor de transport, a intensităţii acestora se folosesc
o serie de indici economici precum: densitatea reţelei de căi de comu-
nicaţii (km/100 kmp sau km/1000 kmp), transportul de mărfuri (t/km),
transportul de călători (pers/km).
Prin rolul său de a facilita legăturile şi relaţiile dintre toate com-
ponentele spaţiului geografic, transporturile ocupă un loc bine definit
în cadrul geografiei. Se integrează în latura antropică a sistemului
teritorial, formându-şi în cadrul acesteia propriul sistem.

„Sistemul de transport se defineşte ca un ansamblu complex de

elemente (transportori, utilizatori, controlori şi amenajatori) aflate în
interacţiune şi integrat spaţiului geografic prin multiple şi complexe
relaţii reciproce” (Tălângă, 2000, p. 23).

Transportorii sunt reprezentaţi de modul sau mijlocul de

transport (caracterizat de viteză, capacitate, confort, economie – adică
costurile funcţionării, infrastructurii, consumul energetic) şi de reţeaua
de transport (alcătuită din infrastructură, dotări şi puncte de conver-
genţă). Utilizatorii sunt cele două elemente care conferă caracterul dual
al transporturilor, călătorii şi mărfurile. Controlorii şi amenajatorii
constituie forţa de muncă, implicată în acest domeniu, cu rol de control
şi amenajare a întregului sistem.
256
 Printr-o analogie cu corpul uman, sistemul de transport a fost
comparat cu sistemul circulator într-un organism, fiind responsabil de
buna desfăşurare a tuturor activităţilor economice, orice dereglare în
cadrul acestuia determinând crize majore la nivelul aşezărilor umane
şi blocaje ale tuturor ramurilor economice.
După domeniile în care se desfăşoară, căile de comunicaţie se
clasifică pe patru mari categorii: terestre (feroviare şi rutiere), navale
(interioare – fluviale şi canale – şi maritime), aeriene (aeronautice,
aerospaţiale), speciale (conducte, linii de înaltă tensiune, telecomu-
nicaţii – telegraf, telefon, radio, internet etc.).

4.3.1.1. Transporturile feroviare

Transporturile feroviare, datorită avantajelor pe care le oferă
(capacitate, viteză, siguranţă în exploatare), îşi păstrează întâietatea
faţă de celelalte categorii, în multe ţări ale lumii, îndeosebi în ceea ce
priveşte circulaţia mărfurilor. Se remarcă în mod deosebit importanţa
acestora în regiunile caracterizate de condiţii mai puţin favorabile
(grad mare de izolare, condiţii climatice dificile, relief accidentat etc.)
dar şi în cadrul marilor aglomeraţii urbane şi în apropierea acestora,
unde prezenţa trenurilor de suprafaţă sau de subteran uşurează
transportul călătorilor şi scurtează simţitor timpul parcurs între
extremităţile oraşelor.
Deşi primele încercări de construire a căilor ferate datează încă
din secolul al XV-lea, iar în minele de cărbune din Anglia, Franţa,
Germania se foloseau, încă din secolul al XVII-lea, transportul pe şine
(într-o formă rudimentară, cu cale de rulare construită din lemn),
principalul moment în dezvoltarea acestei categorii de transport este
reprezentat de inventarea locomotivei cu aburi, de către George
Stephenson şi experimentarea acesteia în anul 1825 la New Castle.
Primul tren tractat de o astfel de locomotivă a circulat în 1930, pe ruta
Liverpool – Manchester, pe o lungime de circa 60 km, cu cca 25 km/oră.
Ulterior s-a constatat apariţia rapidă a căilor de comunicaţie feroviară
şi în alte ţări europene: Franţa (1833), Belgia (1835), Germania (1835),
Austria (1838).
S-a trecut treptat la construirea reţelelor feroviare de bază, mai
întâi în Europa şi America de Nord, apoi în Asia, Africa, America Latină,
Australia. Dacă în anul 1900 reţeaua feroviară avea o lungime de circa
800.000 km, s-a ajuns în perioada actuală la aproape 1.600.000 km.,
257
repartizaţi însă neuniform la suprafaţa uscatului, în concordanţă cu
particularităţile fizico-geografice dar şi cu nivelul de dezvoltare socio-
economică care caracterizează diversele regiuni ale Globului.
La nivelul continentelor, cea mai mare lungime a căilor ferate
se înregistrează în America de Nord şi Centrală (487.000 km) şi
Europa (396.000 km, inclusiv ţările C.S.I.), urmate de Asia, America
de Sud, Africa, Australia şi Oceania. La nivelul statelor lumii, pe
primele locuri se plasează ţările care dispun de suprafeţe mari: S.U.A.,
Rusia, Canada, India, China etc.
Cele mai mari densităţi ale reţelei feroviare se înregistrează în
Europa (Germania – 12 km/100 kmp, Cehia – 12 km/100 kmp, Belgia
– 11 km/100 kmp, Luxemburg – 11 km/100 kmp), urmată de America
de Nord (S.U.A – 2,2 km/100 kmp, Canada 1 km/100 kmp). În celelalte
continente densităţile sunt sub 1 km/100 kmp.
De asemenea, se remarcă existenţa unor puncte de convergenţă
a căilor ferate, de mare importanţă pentru desfăşurarea traficului de
călători şi mărfuri. Cele mai importante noduri feroviare sunt:
Chicago, New York, Washington, Salt Lake City, Los Angeles, San
Antonio, San Francisco, St. Louis (în America de Nord), Moscova,
Munchen, Bruxelles, Paris, Viena, Varşovia, Bucureşti (în Europa),
Beijing, Harbin, Mumbay (în Asia), Cairo, Johannesburg, Capetown,
Port Elisabeth (Africa).
Căi ferate au fost clasificate, în lucrările de specialitate, după
criterii diverse, precum: particularităţile mediului geografic, dimen-
siunea ecartamentului, importanţa traficului, structura generală a reţelei.
După particularităţile mediului geografic se disting: căi ferate
construite la suprafaţa solului (prezente în majoritatea ţărilor lumii),
căi ferate construite în subteran – parţial sau total (liniile de metrou
din marile oraşe, reţeaua feroviară din bazinele de exploatare minieră,
sectoarele de tuneluri feroviare), căi ferate suspendate (pe piloni
metalici sau din beton – în regiunile industriale sau în marile aglo-
meraţii urbane).
Dimensiunea ecartamentului impune următoarea clasificare:
căi ferate normale, cu un ecartament de 1.435 mm (caracteristic
majorităţii ţărilor din Europa, Asia, Africa); căi ferate cu ecartament
mare (1.524 mm), tipic pentru C.S.I., Mongolia, China; căi ferate cu
ecartament foarte mare (1.676 mm), prezente în Spania, India,
America de Nord; căi ferate cu ecartament îngust (700–1.200 mm),
utilizate cu precădere, în exploatările forestiere, agricole, în transportul
258
materialelor de construcţie, cu o densitate mai mare în zonele montane
din Europa, Asia, America de Sud etc.
În funcţie de intensitatea traficului de mărfuri şi călători se
deosebesc trei categorii de căi ferate (magistralele, căile ferate de
importanţă naţională şi cele secundare).
Magistralele feroviare, remarcabile prin trafic şi eficienţă
economică, au o importanţă deosebită pentru circulaţia naţională şi
internaţională, asigurând adesea legăturile dintre mai multe ţări şi între
continente. În această categorie sunt incluse: Transsiberianul (9.334 km.,
cu traseul: Moscova – Omsk – Irkutsk – Vladivostok + Baikal –
Amur), Transandinul (Buenos-Aires – Mendoza – Valparaiso),
Transaustralianul (Perth – Brisbane), magistrala transafricană din zona
ecuatorială (Lagos – Mombasa), Sud-Africanul (din Mozambic în
Angola, între Beira şi Lobito). La acestea se mai adaugă magistralele
feroviare din Europa (remarcându-se cele care unesc punctele extreme
ale continentului: Arhanghelsk – Moscova – Odessa, Narvik – Atena,
Edinburg – Brindisi, Lisabona – Moscova, Bordeaux – Odessa etc.),
din America de Nord (New York – Chicago – San Francisco;
Philadelphia – San Louis – Los Angeles, Halifax – Vancouver, New
York – Orleans – Port Arthur etc.).
Căile ferate principale, asigură legăturile între marile regiuni
industriale, între centrele economice, având o importanţă deosebită la
nivel naţional, pentru deplasarea unor mari cantităţi de mărfuri şi
călători. Zone cu mari densităţi ale căilor ferate principale se găsesc în
Germania – Ruhr, Belgia – Brabant, Franţa – regiunea pariziană, S.U.A.
– regiunea de N-E etc.).
Căile ferate secundare au importanţă mai redusă, în această
categorie fiind incluse liniile ferate existente în centura marilor oraşe,
cele din zonele de exploatare minieră sau din cele agro-industriale.
Pentru modernizarea traficului feroviar, scăderea costului de
transport, creşterea traficului, vitezei, volumului de mărfuri transportate
s-au dezvoltat forme speciale de transport (fery-boat-ul, trenurile de
mare viteză, metroul) şi s-au executat o serie de lucrări de artă
inginerească (tunelurile feroviare, podurile de cale ferată), menite să
eficientizeze circulaţia feroviară.
Ferry-boat-urile sunt nave speciale care permit trecerea
vagoanelor de cale ferate de pe uscat pe liniile din interiorul acestora.
Transporturile de acest tip se folosesc pentru a asigura continuitatea
peste strâmtori mări, lacuri, fluvii. Astfel de linii de ferry-boat apar în
259
Europa de Vest (legând Marea Britanie de continent), în Europa
Nordică (între ţările din Scandinavia şi Danemarca sau Germania), în
Europa Sudică (între sudul Peninsulei Italia şi Sicilia), între România
şi Turcia, în Asia (între principalele insule ale Japoniei), între Noua
Zeelandă şi Australia etc.

Transportul de tip ferry-boat în Finlanda

Trenurile de mare viteză oferă o serie de avantaje (viteză,

calitate a serviciilor, siguranţă) care pe viitor le vor impune în faţa
transportului feroviar clasic.
Japonia este o ţară cu vechi tradiţii în acest domeniu, princi-pala
cale ferată de mare viteză având trei tronsoane: Tokyo – Nagoya –
Osaka (funcţional din 1964, denumit Tokkaido, cu 515 km), Osaka –
Okayama (160 km, inaugurat în 1973), Okayama – insulele Kyushu
(392 km, din 1975). În prezent, în Japonia circulă trenuri cu viteze
superioare (270 km/oră, între Omya şi Marioka).
Astfel de trenuri sunt renumite şi în Franţa, unde căile ferate de
mare viteză (T.G.V.) au fost inaugurate în anul 1981, când trenul
cunoscut sub numele de T.G.V.– Sud-Est a circulat pe magistrala Paris
– Lyon, parcurgând distanţa de 409 km în 2 ore şi 20 minute. Ulterior
au apărut şi alte rute: Paris – Lille, Lyon – Marseille, Paris – Londra etc.
Trenuri de mare viteză funcţionează şi în Spania (Madrid – Sevilla),
Marea Britanie (Londra – Bristol), Belgia, Olanda, Germania (Hanovra –
260
Wurzburg; Mannheim – Stuttgart), S.U.A. (Dalas – San Antonio),
Australia (Canberra – Sydney), China (Beijing – Shanghai – 1350 km) etc.

TGV – Franţa

Metroul are o poziţie aparte în cadrul transportului pe şine, fiind

specific marilor aglomeraţii urbane. Construit, în majoritatea cazurilor,
sub reţeaua stradală a oraşului, urmărind marile artere de circulaţie,
oferă avantajul parcurgerii rapide a unor distanţe relativ mari, permiţând
transportul unui număr foarte mare de pasageri, în flux continuu.
Primul oraş care a beneficiat de un astfel de mijloc de transport a
fost Londra (inaugurat în 1863), urmând apoi Budapesta, Paris, Boston,
New York, Philadelphia, Chicago, Buenos Aires, Tokyo, Moscova etc.
În prezent, numărul oraşelor care au o astfel de reţea feroviară se ridică
la peste 120.

Staţia de metrou Piccadilly Circus, Londra

261
 Tunelurile feroviare facilitează legăturile din zonele cu relief
accidentat dar şi între două puncte aflate pe malurile opuse ale unei
ape (fluvii, mări).
Cele mai multe tuneluri feroviare se găsesc în Munţii Alpi,
legând Italia, Franţa, Elveţia, Austria, prima construcţie de acest gen,
fiind tunelul Mont-Cenis, dat în folosinţă în 1971. Se adaugă o serie
de alte tuneluri, care facilitează legăturile în Munţii Stâncoşi, Munţii
Apenini, Munţii Vosgi, Munţii Anzi etc. (tabelul 9).
Tuneluri feroviare submarine au fost construite sub fluvii şi în
zonele marine, îndeosebi în Japonia, S.U.A., Europa (tabelul 10).

Tabelul 9. Principalele tuneluri feroviare montane

Nr. crt. Tunelul Ţara (munţii) Lungimea (m)
1. Simplon Elveţia-Italia (Alpi) 19.825
2. Apenini Italia (Apenini) 18.506
3. St. Gothard Elveţia (Alpi) 14.990
4. Lotschberg Elveţia (Alpi) 14.536
5. Mount Royal Canada (Stâncoşi) 14.412
6. Mont-Cenis Franţa-Italia (Alpi) 12.223
7. New Cascade S.U.A. (M. Cascadelor) 11.500
8. Vosges Franţa (Vosges) 11.200
9. Arlberg Austria (Alpi) 10.250
10. Tequixquiac Mexic (Sierra Madre) 9.820
Sursa: Erdeli coord., 2000.

Eurotunelul, construit peste Marea Mânecii, a fost inaugurat în

anul 1994, între Franţa şi Marea Britanie (respectiv între Coquelles, de
lângă Calais şi Cheriton, de lângă Folkestone), o viteză a trenului de
160 km/oră permiţând parcurgerea distanţei de 51,5 km, în 20 de minute.
Podurile de cale ferată asigură continuitatea transportului
feroviar peste cursuri de apă, lacuri, alte excavaţiuni ale scoarţei
terestre. Astfel de construcţii de mare amploare se găsesc în Asia
(peste fluviile Chang Jiang, Enisei, Huang He etc.), Europa (peste
Rhin – la Strasbourg, Koln; peste Dunăre – la Belgrad, Budapesta,
Giurgiu-Ruse, Cernavodă-Feteşti; peste Volga – la Kazan, Saratov,
Volvograd), în America de Nord (peste Mississippi – la St. Louis,
Memphis, Baton Rouge) etc.
262
 Tabelul 10. Principalele tuneluri feroviare submarine
Nr. crt. Tunelul Ţara Lungimea
1. Seikan * Japonia 53.800
2. Eurotunel Franţa-Marea Britanie 50.500
3. Kammon Japonia 18.600
4. Moji-Simonosechi Japonia 8.000
5. Severn Marea Britanie 7.000
6. East River S.U.A. 2.500
7. Hudson River S.U.A. 2.450
Sursa: Sursa: Erdeli coord., 2000.

Numeroase construcţii de artă inginerească (poduri, viaducte,

tuneluri) sunt prezente în zonele montane. Cele mai înalte linii ferate,
care au necesitat lucrări dificile şi costisitoare, se găsesc în Munţii
Anzi, altitudinea maximă la care a ajuns transportul feroviar fiind de
4.829 m în Peru (pe traseul Lima-Oroya).
Latitudinal, liniile de cale ferată se desfăşoară între 600 latitu-
dine nordică (Norlisk, centru minier din N Siberiei) şi 460 latitudine
sudică în Noua Zeelandă.
Din punct de vedere al traficului de mărfuri pe primele locuri se
situează S.U.A (2.010 mld. t/km) şi China (1.226,1 mld. t/km), iar pentru
traficul de călători se remarcă, în mod deosebit, China (369 mld. pers./km),
India (379 mld. pers./km), Japonia (242 mld. pers./km).

4.3.1.2. Transporturile rutiere

Transporturile rutiere oferă o serie de avantaje (comoditate,
viteză sporită, posibilitatea penetrării în locuri greu accesibile) care le
justifică locul fruntaş în cadrul tuturor formelor de transport. Astfel,
reţeaua rutieră constituie cea mai veche şi cea mai extinsă cale de
legătură, în prezent, la nivel mondial, depăşind de circa zece ori
reţeaua feroviară.
Drumurile sunt cunoscute încă din antichitate (fiind renumite
pentru importanţa lor în asigurarea legăturilor dintre Roma şi provinciile
marginale, celebrele drumuri romane „viae militaris”) însă, adevărata
modernizare a acestora s-a produs în secolul al VIII-lea, când în Franţa

*
parţial submarin
263
au apărut cele dintâi şcoli de poduri şi şosele (1747) şi s-a trecut la
pietruirea căilor rutiere (1775). La începutul secolului al XIX-lea, în
Anglia a fost introdus, de către inginerul Mac Adam, sistemul de îmbră-
căminte asfaltică a şoselelor. În secolul al XX-lea s-a extins asfaltarea
şoselelor, s-au construit primele autostrăzi (în perioada interbelică, în
S.U.A., Germania, Italia), au apărut magistralele rutiere continentale,
drumurile de altitudine, tunelurile pe uscat şi în zonele submarine,
podurile peste strâmtori, fluvii etc.
Reţeaua rutieră a înregistrat, concomitent cu modernizarea şi o
puternică extindere ajungând în prezent la o lungime de circa 16 mil. km,
ţările fruntaşe din acest punct de vedere fiind: S.U.A., India Brazilia,
Japonia ş.a. (tabelul 11).

Tabelul 11. Reţeaua rutieră în unele state ale lumii (2000)

Nr. crt. Ţara Lungimea drumurilor (km) Autostrăzi (km)
1 S.U.A. 6.365.590 84.361
2 India 2.226.893 160
3 Brazilia 1.661.850 5.000
4 China 1.182.267 1.904
5 Argentina 1.152.453 4.523
6 Japonia 1.112.844 3.900
7 Canada 884.272 7.819
8 Rusia 879.100 -
9 Australia 837.872 787
10 Franţa 831.000 6.680
11 Germania 621.297 5.482
Sursa: Quid, 2001; Fédération routière internationale, 2001, în Negoescu,
Vlăsceanu, 2004.

Repartiţia geografică a reţelei rutiere, modernizate şi nemoder-

nizate este mult mai echilibrată decât cea feroviară, cele mai mari
densităţi înregistrându-se în Europa (Luxemburg, cu valoarea maximă
– 1997 km/1000 km –, Germania, Danemarca, Marea Britanie, Franţa),
America de Nord (S.U.A – 660 km/1000km) şi parţial în Asia. Con-
diţiile naturale mai defavorabile (marea exten-siune a deşerturilor, a
unităţilor montane, a pădurilor tropicale) explică densitatea mai redusă
a reţelei rutiere în Australia, Africa, America de Sud, Asia Centrală şi
de Sud-Est.
264
 Se remarcă prezenţa a numeroase trasee rutiere în zonele înalte,
şoselele moderne atingând altitudinea de 5.330 în Tibet (Xinning –
Lhasa), 4.800 m în Munţii Anzi, 2.770 m în Alpi.
După destinaţia traficului, căile rutiere au fost clasificate în:
şosele continentale şi transcontinentale, autostrăzi, drumuri naţiona-le,
drumuri regionale şi drumuri de interes local.
Între căile rutiere transcontinentale se impune cea mai lungă
şosea din lume, de circa 15.000 km, numită „Panamericana”, care
străbate faţada pacifică a continentului american, din Alaska (în nord)
până în Chile (în sud). Este alcătuită din trei sectoare: Alaska Highway
(construită în 1942, ce porneşte din Fairbanks, trece prin Vancouver şi
ajunge la Seattle), Autostrada Pacifică (în totalitate în S.U.A., cu traseul
Seattle – San Francisco – Los Angeles – Tucson), Carretera Panamericana
(străbate Mexicul, America Centrală şi de Sud, având traseul Nogales –
Ciudad de Mexico – Guatemala – Managua – San José – Panama –
Quito – Lima – Santiago – Puerto-Mont). Din această şosea derivă
numeroase ramificaţii mai ales în SU.A., Brazilia, Argentina, Chile.
Tot pe continentul american se mai remarcă: Transcanadianul
(între Sydney şi Vancouver), Transamazoniana (între Joao-Pesoa şi
Cruzeiro do Sul şi continuă peste Anzi până la Lima), Transbra-ziliana
(între Belem şi Rio de Janeiro).
În Asia cea mai importantă şosea magistrală străbate Asia de
Sud-Vest şi Sud, pe traseul: Instanbul – Teheran – Kabul – Rawalpindi
– Lahore – Delphi – Asansol – Calcutta. Alte magistrale se mai găsesc
în Federaţia Rusă şi China de Est.
În Africa se remarcă: Transsaharianul (cu o lungime de 3.000 km,
între El Golea – Algeria şi Gao – Mali), magistrala Transafricană de
Nord, între Marrakech şi Cairo, Magistrala Ecuatorială - între Lagos
(Nigeria) – Mombassa (Kenya) etc.
În Australia, importanţă deosebită au magistralele Est-Vest
(Sydney – Perth) şi trei şosele N-S (Cairns – Melbourne, Darwin –
Port Augusta, Windham – Perth).
Cea mai importantă reţea de autostrăzi se găseşte în America de
Nord (în S.U.A şi Canada). În S.U.A., Interstate Highway System a
asigurat construirea din fonduri federale a unei reţele de autostrăzi,
care asigură legătura între 24 mari aglomerări urbane. Se remarcă
autostrăzile: New York – San Louis – Las Vegas – Los Angeles;
Portland – Boston – New York – Washington – Jacksonville (cu
legătură spre New Orleans – Houston şi spre Florida, la Miami).
265
 Pe locul al doilea, în ceea ce priveşte lungimea autostrăzilor
este Europa (remarcându-se în principal cele din Germania, Belgia,
Franţa, Marea Britanie, Olanda, Italia). Prima autostradă europeană a
aparţinut Germaniei, şi lega oraşele Berlin şi Munchen. În prezent,
principalele artere rutiere de acest tip sunt: Hamburg – Verona, Basel
– Rotterdam (autostrada Rhinului), Viena – Paris, Marsilia – Paris –
Amsterdam, Marsillia – Milano (Autostrada da Fiori), Milano –
Palermo (Autostrada del Sole) şi multe aletele.

Autostrada Londra – Bristol, Marea Britanie

În Asia, cele mai multe autostrăzi se găsesc în Japonia (cu

precădere în insula Honshu, cel mai mare trafic fiind pe autostrada
„Tomei” pe traseul Tokyo-Osaka-Kobe), în China, în Coreea de Sud
dar şi în Orientul Apropiat şi Mijlociu (în Arabia Saudită autostrada
Jiddah – Mecca; o serie de autostrăzi care converg către Golful Persic).
În Australia, principalele artere de acest tip sunt autostrăzile
Perth – Melbourne, Darwin–Adelaide, Cairns – Brisbane – Sydney.
În Africa, şosele modernizate se găsesc în zonele marginale, la
Oceanul Atlantic, Oceanul Indian sau Marea Mediterană.
Între cele mai importante noduri rutiere se regăsesc oraşe
precum: Washington, Dallas, Philadelphia, Saint Louis, New York,
San Francisco (în S.U.A.), Hamburg, Viena, Paris, Berlin (în Europa),
Sao Paolo, BuenosAires (în America de Sud) etc.
Pentru desfăşurarea fluentă a circulaţiei s-au construit tuneluri şi
poduri rutiere. Cele mai cunoscute tuneluri rutiere sunt plasate în
zonele montane (în munţii Alpi, Anzi etc.) remarcabile fiind însă şi
266
tunelurile submarine, unele dintre acestea construite pentru a facilita
legaturile în cadrul unor porturi. Cel mai mare dintre acestea este cel
care leagă oraşul Liverpool cu suburbia acestuia Birkenh, pe sub
estuarul fluviului Mersey, cu o lungime de 3.500 m.
Tabelul 12. Tuneluri rutiere de mari dimensiuni
Nr. crt. Tunelul Ţara Lungimea (m)
1. Saint Gothard Elveţia 16.800
2. Tirol Austria-Elveţia 14.000
3. Frejus Franţa-Italia 12.895
4. Mont Blanc Franţa-Italia 11.600
5. Transandin Chile 8.000
6. Grand Saint-Bernard Italia-Elveţia 6.000
Sursa: Negoescu, Vlăsceanu, 2004

Dintre podurile rutiere de mari dimenisuni se pot aminti:

Verrazano–Narrows (New York), Golden Gate (San Francisco–
Oakland), Bosfor–Instanbul (între Europa şi Asia), Oresund (între
Suedia şi Danemarca).
Traficul rutier a
căpătat în ultimul timp
o amploare deosebită,
preluând o parte din
mărfurile transportate
pe calea ferată. Acest
aspect este caracteris-
tic în principal conti-
nentului european, circa
70% din traficul rutier
desfăşurându-se pe ar-
tere rutiere. Podul Verrazano, New York

4.3.1.3. Transporturile navale

Transporturile pe apă constituie una dintre cele mai vechi forme
de transport folosite de om, după cele rutiere, renumitele civilizaţii
antice, dezvoltate de-a lungul marilor fluvii şi în zonele litorale,
utilizând intens această formă de comunicaţie. Marile descoperiri
geografice au impulsionat dezvoltarea acestei categorii de transport,
267
iar odată cu introducerea tracţiunii cu abur, apoi a celei Diesel s-au
produs adevărate revoluţii în tehnica de navigaţie. Prima navă cu motor,
numită Curaçao a traversat Oceanul Atlantic, din Olanda în Antile, în
anul 1827. Secolele următoare au adus noi progrese în construcţia de
nave, s-au dezvoltat o serie de porturi şi rute fluvio-maritime.
În cadrul transporturilor navale se remarcă două componente
majore: transporturile pe apele interioare (fluvii, lacuri, râuri, canale)
şi transporturile maritime.
Navigaţia fluvială, importantă astăzi, în special pentru trans-
portul de mărfuri grele (minereuri, materiale de construcţie, lemn,
cereale etc.) prezintă avantajul unui cost mai redus, decât al altor
forme de transport (de trei ori mai mic decât cel pe calea ferată). Ea
este înlesnită de ample lucrări de regularizare a râurilor (diguri,
ecluze, baraje etc.), de construcţia unor canale şi totodată poate fi
limitată de o serie de factori precum regimul hidrologic (oscilaţii de
nivel şi debit, îngheţul râurilor), adâncimea canalului navigabil,
poziţia faţă de zonele cu resurse, faţă de marile centre urbane etc.
Primele canale fluviale au fost construite în Franţa, în secolul
al XVII-lea (canalul Briare, între Sena şi Loara, în lungime de 59 km),
apoi în Olanda şi Belgia (în secolul al XVIII-lea), cele mai multe
astfel de construcţii realizându-se în secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
În prezent, se remarcă importanţa mare a canalelor navigabile într-o
serie de ţări europene (Franţa, Olanda, Belgia, Germania – cu peste
6.000 km canale) dar şi în Federaţia Rusă, Polonia, Italia (Sistemul
Padului), S.U.A., China etc.
În funcţie de
adâncimea şenalului
navigabil se folosesc
vase de tonaje diferite
(pe Rhin – până la
maximum 5.000 tdw.,
pe Dunăre, între 500 şi
1.500 tdw, pe Volga
până la 10.000 tdw.,
pe Marile Lacuri, până
la 25.000 tdw).
La nivelul con-
tinentelor apar diferen-
Transport pe fluviul Dunărea (Budapesta) ţieri majore, navigaţia

268
fluvială fiind mai bine dezvoltată în Europa şi America de Nord. În
Europa principalele artere navigabile sunt Dunărea, Rinul şi Volga, la
acestea mai adăugându-se şi alte fluvii, în special cele din vestul şi
centrul continentului (Sena, Oder, Elba, Meuse, Waser, Vistula etc.).
În America de Nord se impun Mississipi şi sistemul fluvial Marile
Lacuri–Sf. Laurenţiu. Traficul fluvial este însemnat şi pe: Columbia,
Tennesse, Mackenzie, Yukon, Colorado etc.

Dunărea, cu lungime de 2.857 km şi un bazin hidrografic de

805.300 km2, este navigabilă de la Ulm (pentru nave mici) şi de la
Regensburg (pentru nave de 600 tdw.). Construirea canalului navigabil
Rin-Main-Dunăre, în lungime de 530 km, asigură din anul 1993, legătura
dintre Marea Nordului (cu porturile Rotterdam, Amsterdam, Le Hấvre) şi
Marea Neagră (prin intermediul canalului Dunăre-Marea Neagră, intrat
în folosinţă din 1984).
Rinul, cu o lungime de 1.320 km, navigabil de la Basel, se remarcă
prin traficul intens de mărfuri, el străbătând zone puternic industrializate.
Este legat printr-un întreg complex de canale de Ron, Sena, Elba, Weser,
Main, Dunăre etc.
Volga, cu o lungime de 3.531 km, asigură două treimi din transpor-
turile Federaţiei Ruse, fiind legată de mările limitrofe prin numeroase
sisteme de canale.
Sistemul Mississippi, din S.U.A, alcătuit din fluviul cu acelaşi nume
(cu o lungime de 5.985 km, navigabil de la Saint Paul), afluenţii săi (Ohio,
Missouri, Arkansas, Tennesse) şi o reţea de canale, care îl leagă de
sistemul Marile Lacuri-Sf. Laurenţiu, constituie o importantă axă de legă-
tură în America de Nord.

În celelalte continente, navigaţia fluvială este mai puţin

dezvoltată, remarcându-se însă artere importante precum: Amazonul şi
afluenţii, Parana, Orinoco (în America de Sud), Nilul, Zambezi,
Congo, Niger (în Africa), Chang Jiang, Mekong, Gange ş.a. (în Asia),
Murray-Darling (în Australia).
În concluzie, cele mai importante sisteme de navigaţie interna-
ţională se găsesc în Europa (pe Rin, Dunăre, Oder-Elba) şi în America
de Nord (Marile Lacuri – Sf. Laurenţiu), iar la nivel naţional se impun
fluviile Volga (Federaţia Rusă) şi Mississippi (S.U.A.).
Dintre cele mai importante porturi fluviale se pot aminti: pe Rin
– complexul portuar Duisburg-Ruhrdort (cel mai important, cu un trafic
anual de peste 80 mil.t), Basel, Strasburg, Koln; pe Dunăre – Reni,
269
Ismail, Galaţi, Brăila, Călăraşi, Belgrad, Budapesta, Bratislava; pe Volga
– Moscova, Volgograd, Astrahan; la Marile Lacuri – Chicago, Detroit,
Duluth, Toledo, Cleveland; pe Mississippi – St. Louis, Memphis, Pittsburg.
Apar şi complexe portuare fluvio-maritime, cele mai importante
fiind: Rotterdam (pe Rin), Hamburg (pe Elba), Baton Rouge şi New
Orleans (pe Mississippi).
Transporturile maritime utilizate în prezent în special pentru
traficul intercontinental de mărfuri, au cunoscut o dezvoltare specta-
culoasă, impulsionată atât de progresele tehnicii cât şi de dezvoltarea
economică de ansamblu, necesitatea transportului unor cantităţi mari
de materii prime şi produse finite determinând obţinerea de noi
performanţe tehnice (sporirea capacităţii de transport a navelor, a
vitezei, a siguranţei în exploatare etc.). Construcţia de nave s-a extins,
îndeosebi după anul 1956, când Japonia a lansat primul tanc petrolier
de 84.000 tdw., astăzi fiind frecvente cele cu capacităţi de 200.00 tdw.
şi 500.000 tdw. S-a creat treptat o puternică flotă alcătuită din nave
comerciale (orientată pe transportul combustibililor fosili – petrol,
cărbuni, a minereurilor de fier, a diferitelor produse industriale şi
agro-alimentare etc.), nave tehnice – destinate lucrărilor de construcţie
şi întreţinere a porturilor, nave militare, pescadoare şi submarine.
Flota comercială mondială totaliza, în 2005, 839,6 mil tdw.,
detaşându-se o serie de ţări cu mari capacităţi de transport (Grecia,
Japonia, Germania, China, Federaţia Rusă, S.U.A., Norvegia, Coreea de
Sud, Suedia, Marea Britanie etc.) (tabelele 13 şi 14). Se remarcă atât
existenţa unor state industriale cât şi a unor ţări specializate în cărăuşia
pe mare (Grecia, Spania, Norvegia, Suedia, Olanda, Danemarca).

Tabelul 13. Cele mai mari flote ale lumii după numărul de vase
(ianuarie 2005)
Nr. Ţara Total. vase
crt. total Pavilion naţional Pavilion străin
1 Grecia 2.984 739 2.245
2 Japonia 2.945 717 2.228
3 Germania 2.615 349 2.266
4 China 2.612 1.695 917
5 Federaţia Rusă 2.083 1.721 362
6 S.U.A. 1.633 624 1.009
7 Norvegia 1.589 768 821
Total mondial 31.097 15.251 15.846
Sursa: Review of maritime transport, 2005
270
 Tabelul 14. Cele mai mari flote ale lumii după capacitate (2005)
Nr. Total % din totalul
Ţara
crt. (mii tdw) mondial
1 Grecia 155.144 18,48
2 Japonia 117.662 14,01
3 Germania 57.911 6,90
4 China 56.812 6,77
5 S.U.A. 46.338 5,52
6 Norvegia 43.989 67,39
7 Hong Kong (China) 40.993 3,25
8 Coreea 25.843 3,08
Total mondial 839.633 100
Sursa: Review of maritime transport, 2005

De asemenea, o serie de state mici (Liberia, Panama, Costa Rica,

Cipru, Bahamas, Malta) dispun de capacităţi mari care aparţin unor
armatori străini, înregistrarea navelor sub pavilion străin fiind o practică
determinată de diferenţele de impozit percepute în diferitele zone ale
lumii (tabelul 15).

Tabelul 15. Adevărata naţionalitate a flotei unor ţări (%)

(ianuarie 2005)
Germania

Norvegia
Japonia

Grecia

S.U.A

China

Flota
Ţara
mii tdw

Panama 195.286 45 11,5 0.8 1,1 5,7 0,8

Liberia 83.592 6,0 13,3 22,3 5,2 3,5 5,7
Bahamas 48.037 3,9 18,9 1,6 21,3 0,4 15,8
Malta 36.101 0,1 66,1 2,9 0,1 0,6 1,6
Cipru 34.181 1,0 54,3 18,1 4,1 0,5 1.,1
Sursa: Review of maritime transport, 2005

Porturi de mari dimensiuni şi cu trafic însemnat de mărfuri se

găsesc, în principal, în America de Nord, Europa, Asia (tabelul 16)
271
 Tabelul 16. Mari porturi maritime ale lumii
Trafic (tone)
Nr. crt. Portul Ţara
2004
1. Shanghai China 378.962.000
2. Singapore Singapore 362.580.000
3. Rotterdam Olanda 352.360.000
4. Ningbo China 225.850.000
5. South Louisiana S.U.A. 225.661.718
6. Hong Kong China 222.900.000
7. Guangzhou China 215.190.000
8. Tianjin China 206.161.000
9. Busan Coreea de Sud 205.803.461
10. Houston S.U.A. 172.368.000
Sursa: Geohive, 2004

Cele mai mari porturi după traficul de mărfuri din Europa sunt
Rotterdam, Anvers, Marsilia, de pe continentul nord-american se detaşează
S.U.A, cu porturi specializate pe anumite mărfuri (petrol, minereuri,
fructe tropicale etc.), printre cele cu trafic foarte mare găsindu-se South
Louisiana, New-York, Hampton Roads, Corpus Christi, New Orleans,
Los Angeles iar din Asia pe lângă China (cu porturi foarte mari precum
Shanghai, Guangzhou, Tianjin, Hong Kong ş.a.) se impune Japonia (în
principal complexul portuar Keihin, alcătuit din toate porturile de la
Golful Tokyo (Kobe, Osaka, Nagoya).
În literatura de specialitate există o mare varietate a criteriilor
de clasificare a porturilor.

După poziţia geografică:

• porturi de front de mare (situate la marea liberă): Constanţa, Bari,
Barcelona, Tampico, Durban;
• porturi de estuar: Hamburg, Bordeaux, Anvers, Londra;
• porturi de golf: Marsilia, Tokyo, New York, Alger;
• porturi de fiorduri: Oslo, Bergen, Trondheim;
• porturi de strâmtori: Istambul, Gibraltar, Aden, Singapore;
• porturi de insule: Colombo, La Valetta, Havana;
• porturi de cap şi peninsule: Recife, Brindisi, Brest
• porturi de deltă: New Orleans;
• porturi de canale: Port-Said (Suez), Colon (Panama);
272
După funcţionalitate:
• porturi cu trafic mixt de mărfuri: Lisabona, Barcelona, Rotterdam,
Constanţa, New York, Tokyo, Calcutta;
• porturi specializate: petroliere (La Salina, Port Arthur), carbonifere
(Norfolk, Newcastle, Newport), mineraliere (Narvik, Lulea, Kerci),
cerealiere (Rosario, Adelaide, Vancouver), pentru transportul lemnului
(Arhanghels);
• alte categorii: porturi de ferry-boats (Dover, Calais), porturi de tranzit
(Gibraltar), porturi turistice (Cannes, Acapulco, Nice), porturi pescă-
reşti, porturi militare (Sevastopol).
După gradul de dependenţă şi integrare:
• porturi simple, cu bazine şi chei (Barcelona, Liverpool;
• avanporturi (pentru preluarea traficului greu – Europort – pentru
Rotterdam);
• complexe portuare (Keihin Port).
După mărimea traficului portuar:
• porturi foarte mari (peste 50 mil.t/an): Rotterdam, New York;
• porturi mari (20-50 mil.t./an) – Rio de Janeiro, Vancouver, Constanţa;
• porturi mijlocii (10-20 mil.t./an): Buenos Aires, Sydney;
• porturi mici (sub 10 mil.t./an: Alger, Mangalia" (Erdeli, Braghină,
Frăsineanu, 2000).

Europoort, Olanda
273
 Pentru buna desfăşurarea a transporturilor maritime s-au realizat
pe parcursul timpului o serie de canale: Canalul Kiel – 99 km lungime,
asigură legătura dintre Marea Baltică şi Marea Nordului; Canalul
Panama – 81,6 km lungime, funcţionabil din 1914, realizează legătura
dintre Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific; canalul Suez, construit în
1860, între Marea Mediterană şi Marea Roşie, cu o lungime de 161 km;
canalul Korinthos, 6,3 km, leagă Marea Egee de Marea Ionică; canalul
Volga-Don, între Marea Caspică şi Marea Neagră etc.
Rute maritime importante pornesc din porturile europene (de la
Marea Mediterană şi Marea Nordului) către porturile americane de pe
litoralul Atlantic, către Africa de Sud, sau prin canalul Suez spre Asia
de Sud şi Sud-Est şi către Oceania. Cu o însemnătate mare, se mai
adaugă rutele maritime ce pornesc din America de Nord către America
de Sud, către Europa şi Africa, iar prin canalul Panama către Asia şi
Oceania.
Cele mai mari cantităţi de mărfuri încărcate/descărcate în
porturile maritime se înregistrează, în perioada actuală, în Japonia
(circa 800 mil. t/an), S.U.A. (650 mil. t/an), Marea Britanie, Franţa,
Germania etc.

4.3.1.4. Transporturile aeriene

Transporturile aeriene oferă avantajul parcurgerii rapide a unor
distanţe mari, făcând posibilă apropierea între locuri aflate în con-
tinente îndepărtate, într-un timp relativ scurt. Au un rol însemnat în
special în transportul de călători şi pentru mărfurile uşoare (presă,
poştă, coletărie, medicamente, alimente, piese şi utilaje uşoare, metale
preţioase, produse horticole etc.).
Această categorie de transport s-a dezvoltat începând cu secolul
al XX-lea, când au apărut primele aparate de zbor (S.U.A. – 1903,
aparatul fraţilor Wright, România – 1903, Traian Vuia), întâia linie
aeriană regulată fiind deschisă în anul 1919 între Paris şi Nisa. În
prezent s-au înregistrat progrese deosebite în acest domeniu, constând
în perfecţionarea aparaturii de navigaţie, a aparatelor radar de urmărire
şi control, în apariţia a numeroase aeroporturi, în dezvoltarea com-
paniilor aeriene şi a noi rute de zbor, interne şi internaţionale.
Printre cele mai cunoscute companii aeriene se remarcă: United
Airlines, American Airlines, Delta Airlines (S.U.A.), Aeroflot (Federaţia
Rusă), Lufthansa (Germania), British Airways (Marea Britanie), Air
France (Franţa), K.L.M. (Olanda) etc.
274
 Punctele de convergenţă ale navigaţiei aeriene sunt reprezentate
de aeroporturi, de obicei amplasate la o oarecare distanţă de oraşele pe
care le deservesc, pentru a le feri de poluarea fonică.
Aeroporturile se pot grupa în diverse categorii, în funcţie de
criterii variate:
• după tipul de rute pe care le deservesc se clasifică în: interna-
ţionale (Heathrow – Londra, Orly – Paris, Otopeni – Bucureşti),
naţionale (Gatwick – Londra), locale (ce nu deservesc curse regulate);
• după tipul operaţiunilor – de pasageri, de escală, de escală
tehnică, turistice, militare etc.
• după volumul traficului anual de pasageri – foarte mari (cu
peste 10 mil. pasageri/an: Harstfield – Atlanta, O'Hara – Chicago,
Heathrow – Londra, Frankfurt an Main, Orly – Paris, Leonardo da
Vinci – Roma), mari (între 5 şi 10 mil. pasageri/an: Charles de Gaule
– Paris, Gatwick – Londra, Philadelphia), mijlocii (între 1 şi
5 milioane pasageri/an: Otopeni, Marsilia, Djakarta), mici (sub 1 mil.
pasageri/an: Sofia, Salzburg).
Rutele internaţionale cele mai importante leagă continentele
Europa de America de Nord, Europa şi America de Nord de Asia şi
Africa iar în interiorul continentelor se constată densitatea mare a
rutelor aeriene în Europa vestică, N-E S.U.A., în partea europeană a
Federaţiei Ruse.

Tabelul 17. Mari aeroporturi ale lumii, după traficul de pasageri

Nr. Nr. pasageri
Oraşul Ţara
crt. 2004 2005
1. Atlanta S.U.A. 83.606.5838 85.907.423
2. Chicago S.U.A. 75.533.822 76.510.003
3. Londra Marea Britanie 67.344.054 67.915.389
4. Tokyo Japonia 62.291.405 63.282.219
5. Los Angeles S.U.A. 60.688.609 61.485.269
6. Dallas S.U.A. 59.412.217 59.064.360
7. Paris Franţa 51.098.271 53.756.200
8. Frankfurt Germania 51.260.363 52.219.412
9. Denver S.U.A. 41.441.531 44.280.190
10. Amsterdam Olanda 42.541.180 44.163.098
Sursa: Geohive, 2005 (Airoports Council International)
275
 Activităţile aerospaţiale ocupă un loc aparte în cadrul trans-
porturilor, fiind reprezentate de programe de cercetare ce constau în
lansarea unor sateliţi pentru cercetarea anumitor caracteristici terestre
şi ale spaţiului cosmic, în realizarea unor zboruri cu nave specifice,
toate solicitând mari investiţii şi o tehnologie performantă. Se remar-
că în principal S.U.A. şi Federaţia Rusă, alături de care se mai adaugă
Franţa, Marea Britanie, China, Japonia, Brazilia etc.

Aeroportul internaţional din Nagoya, Japonia

Tabelul 18. Mari aeroporturi ale lumii, după traficul de mărfuri

Trafic mărfuri (tone)
Nr.crt. Aeroportul Ţara
2002 2004
1. Memphis S.U.A. 3.554.575 3,598,500
2. Hong Kong China 3.119.008 3,437,050
3. Anchorage S.U.A. 2.252.911 2,609,498
4. Tokyo Japonia 2.373.133 2,290,346
5. Seul Coreea de Sud 2.133.444 2,149,937
6. Frankfurt Germania 1.838.894 1,963,141
7. Los Angeles S.U.A. 1.913.676 1,928,894
8. Shanghai China 1.642.176 1,856,328
9. Singapore Singapore 1.795.646 1,854,610
10. Louisville S.U.A. 1.739.492 1.814.730
Sursa: Geohive, 2005 (Airoports Council International)
276
 4.3.1.5. Transporturile speciale
În categoria transporturilor speciale sunt incluse în principal cele
efectuate prin conducte şi cabluri (petroleoducte, gazoducte, apeducte,
saleoducte, chimioducte, linii de înaltă tensiune pentru transportul
energiei electrice) dar şi telcomunicaţiile (telefon, telegraf, sistemele de
radio şi televiziune, internet etc.).
Petroleoductele (pipe-line) sunt folosite pentru transportul
petrolului brut (din 1865) şi a produselor petroliere finite (din 1930),
reţeaua mondială, care în prezent se ridică la circa 350.000 km, fiind
dezvoltată în special după 1950. Unele conducte sunt utilizate pentru
importul şi exportul de petrol.
La nivelul continentelor, America de Nord deţine cea mai lungă
reţea, traseele principale pornind din regiunile producătoare, Golful
Mexic, Middlecontinent către
marile centre îndustriale din
nord-estul S. U.A. În Canada,
im-portante sunt magistralele
petroliere Edmonton – Seattle,
Edmonton – Vancouver. În
acest continent se găseşte cea
mai lungă conductă petrolieră:
Alberta – Buffalo (2.850 km).
Se remarcă reţeaua de
conducte a Federaţiei Ruse,
cele mai multe plecând din Pipeline, Alaska
zona Volga-Ural către Moscova, Sankt Petersburg, Europa Centrală şi
de Vest (Polonia, Cehia, Slovacia, Germania, Ungaria), Siberia.
În Europa Centală şi de Vest apare o reţea de conducte, orientată
dinspre marile porturi spre zonele continentale (Rotterdam – Köln,
Le Hâvre – Paris, Trieste – Innsbruck – Ingolstadt etc.).
Astfel de conducte se găsesc şi în alte zone ale Globului,
pornind din principalele zone producătoare către cele consumatoare
(din Orientul Mijlociu către Liban, Siria, Turcia ş.a., din Venezuela
către Bolivia, Chile ş.a., în Africa de Nord).
Gazoductele au o reţea mai bine dezvoltată decât a petrolului
(circa 1,4 mil. km) şi datorită faptului că aceasta este principala moda-
litate de transport din zonele producătoare către cele consumatoare.
Mari reţele de gazoducte se întâlnesc în S.U.A., Canada, Federaţia
Rusă, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Europa.
277
 Unele magistrale au dimensiuni impresionante: Transsiberia
(9.344 km), Transcanada (9.100 km), Texas – New York (3.444 km).
Au fost realizate conducte şi în mediul subacvatic, între care se pot
menţiona cele dintre Algeria şi Italia prin Marea Mediterană, din
Marea Nordului sau din Golful Mexic.
Transportul energiei electrice se realizează prin linii aeriene de
înaltă tensiune (400-1.000 KV) iar în mediul urban prin linii subterene
de joasă tensiune (sub 25 KV). S-a impus formarea unui sistem unitar
de transport a energiei electrice, care să asigure legăturile dintre
zonele producătoare şi de energie electrică şi cele consumatoare.

Transport pe cablu, Grenoble, Franţa

Transportul pe cablu se foloseşte în scopuri industriale
(funiculare – în zonele forestiere, miniere) şi turistice (telescaun,
teleferic, telecabină, teleski), remarcându-se, în acest sens, o serie de
ţări precum: Elveţia, Franţa, Austria, Franţa, Italia, S.U.A., Japonia.
În prezent, un loc aparte în cadrul transporturilor speciale îl
ocupă telecomunicaţiile (prin telefon, telegraf, poştă, sisteme de radio
şi televiziune, internet).
Reţeaua telefonică mondială este bine dezvoltată, remarcându-se
în principal America de Nord, Europa şi Japonia. Mari densităţi a liniilor
telefonice pe cap de locuitor se înregistrează în Suedia, Elveţia, Canada,
Danemarca, S.U.A.
Istoria telefoniei a început odată cu construirea primului aparat
telefonic în anul 1876 (A.G. Bell, în S.U.A.) şi a fost marcată de
momente importante precum: punerea în funcţiune a primei linii
278
telefonice (1883 – între Paris şi Bruxelles), construirea liniilor
transcontinentale (1929, în America de Nord, 1938, în Europa) şi a
cablurilor transoceanice (primul construit între Japonia şi S.U.A.,
intrat în funcţiune în 1956). Din 1960, o parte a convorbirilor intercon-
tinentale au fost preluate de sateliţi artificiali, au apărut cablurile prin
fibre optice, iar în ultimii ani a avut loc o dezvoltare a telefoniei
mobile, între principalele firme producătoare remarcându-se: Nokia,
Ericson, Motorola, Siemens, Alcatel etc.
Telegrafia, este o formă de comunicaţie apărută în 1794 în Franţa
şi dezvoltată cu precădere în secolul al XIX-lea datorită inventării
telegrafului electric.

Sediul Radio France, Paris

Sistemele de radio şi televiziune se dezvoltă cu precădere în cea
de-a două jumătate a secolul al XX-lea. Emisiunile de radiodifuziune
au început în anul 1920 la Pittsburg şi s-au dezvoltat continuu, în
prezent existând peste 1 mld. de abonaţi, cu precădere în America de
Nord şi Europa. Televiziunea, apărută în perioada interbelică (primele
emisiuni, în 1936, în S.U.A.), a fost generalizată după 1945 în S.U.A.
şi Europa de Vest, în prezent funcţionând staţii T.V. în peste 130 state.
Internetul constituie fără îndoială cea mai spectaculoasă formă a
telecomunicaţiilor, în continuă dezvoltare. A apărut în anul 1983 şi a
fost utilizată la început doar în mediul academic, pentru ca în prezent să
constituie un mijloc comun de comunicare. Pe lângă poşta electronică
(e-mail), care permite transferul de date, informaţii, imagini de la un
279
computer la altul, forma de World Wide Web, ce datează de la începutul
anilor `90, permite navigarea prin diverse programe active în reţea.
La baza dezvoltării deosebite a acestei forme de comunicaţie a
stat creşterea însemnată a numărului de calculatoare, atât la nivel
mondial cât şi la nivelul diferitelor state ale lumii.

Tabelul 19. Principale ţări deţinătoare de computere

şi utilizatori internet, 2004
Nr. Computere Utilizatori internet
Ţara
crt. Nr. %. Nr. %
1. S.U.A. 223.810.000 76,22 185.000.000 63,00
2. Japonia 69.200.000 54,15 64.160.000 50,20
3. China 52.990.000 4,08 94.000.000 7,23
4. Germania 40.000.000 48,47 35.200.000 42,67
5. Marea Britanie 35.890.000 60,02 37.600.000 62,88
Total mondial 772.357.000 12,89 862.809.900 13,62
Sursa: Geohive, 2005 (I.T.U.)

Fără îndoială, perioada actuală se caracterizează prin dezvoltarea

şi modernizarea fără precedent a tuturor categoriilor de transport,
acestea constituind premise favorabile pentru amplificarea tuturor
activităţilor economice.

4.3.2. Schimburile economice internaţionale

şi investiţiile străine

4.3.2.1. Schimburile economice

Schimburile comerciale au apărut ca urmare a existenţei unui
excedent de produse, rezultat datorită dezvoltării agriculturii, şi au
avut timp îndelungat un caracter local (doar bunurile de lux – metalele
preţioase, mirodeniile, porţelanurile, sarea etc. – erau integrate în
schimburi interregionale). Ele au evoluat treptat pe parcursul timpului,
îmbrăcând caracteristici distincte şi căpătând o mare amploare în
diferite perioade istorice. Marile descoperiri geografice (începute încă
din secolul al XV-lea), urmate de dezvoltarea marilor imperii colo-
niale au favorizat legăturile comerciale, având un rol însemnat în
aprovizionarea cu materii prime. Revoluţia industrială şi implicaţiile
directe asupra modernizării mijloacelor de transport şi de prelucrare a
280
materiilor prime au determinat internaţionalizarea accentuată a
schimburilor de mărfuri.
Între principalele organisme internaţionale care acţionează în
acest domeniu, se numără: Organizaţia Mondială a Comerţului
(O.M.C.), Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială etc.

„După cel de-al doilea război mondial se realizează paşi importanţi

pentru asigurarea stabilităţii relaţiilor economice internaţionale. La Bretton
Woods, în S.U.A., s-au înfiinţat în 1944, Fondul Monetar Internaţional şi
Banca Mondială, organisme care au importanţă majoră pentru dezvoltarea
economiei mondiale. În 1947, a fost creat Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ (G.A.T.T.), cu scopul de a coordona şi asigura o flexibilitate mai
mare relaţiilor economice internaţionale. Au fost iniţiate opt runde de
negocieri comerciale multilaterale care au condus la scăderea progresivă a
barierelor tarifare de la aproape 40% în anul 1947 la mai puţin 4%, după
Runda Uruguay, ultima din seria celor opt. Cel mai important rezultat al
Rundei Uruguay, care a durat şapte ani (1986-1993) a fost apariţia
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.). Încheierea negocierilor, la
care au participat 124 state, a fost încheiată prin Declaraţia de la Marrakech
(Maroc), din aprilie 1994” (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000, p. 248).

Organizaţia Mondială a Comerţului şi-a început activitatea în

ianuarie 2005, domeniul său de cuprindere vizând atât comerţul cu
mărfuri cât şi cel cu servicii, scopul său fiind legat de creşterea
schimburilor economice şi a veniturilor pentru toate ţările lumii.
În prezent, se poate vorbi de o piaţă mondială unitară, carac-
terizată de un sistem comercial multilateral.
Termenul de piaţă mondială se foloseşte pentru a desemna „tota-
litatea pieţelor economice în care producţia este destinată schimbului şi
nu consumului producătorilor, încercându-se să se obţină un preţ cât
mai avantajos” (Erdeli, 1999, p. 238) . La nivelul acesteia s-au separat,
pe parcursul timpului, două sectoare: unul industrial, transformator
(specific statelor dezvoltate, numit generic Nord) şi unul furnizor de
materii prime (alcătuit din ţări în dezvoltare, numit generic Sud). Astfel,
la nivel general se poate vorbi de o specializare a ţărilor aflate în curs
de dezvoltare în exportul de materii prime minerale sau produse
agricole-forestiere iar pentru ţările dezvoltate de o axare a exporturilor
pe produse finite (fig. 56). Comerţul cu mărfuri este însă mult mai
complex, ţinând cont de faptul unele ţări dezvoltate sunt şi mari
281
producătoare de resurse sau că în ultimii ani datorită masivelor investiţii
străine au apărut modificări pe piaţa mondială, în sensul creşterii
exporturilor de produse industriale pentru unele ţări aflate în dezvoltare,
în special din Asia şi America Latină.

SISTEMUL ECONOMIC MONDIAL

State puternic dezvoltate State slab dezvoltate

materii prime

produse finite

Fig. 56. Principale fluxuri comerciale

Evoluţia schimburilor economice între state trebuie analizată şi

din perspectiva diviziunii teritoriale a producţiei şi implicaţiilor
acesteia în peisaj, care determină conturarea unor areale diferenţiate ca
potenţial şi dezvoltare economică. Se evidenţiază astfel formarea şi
dezvoltarea de uniuni economice, comerciale, vamale la nivel regional
(Uniunea Europeană, N.A.F.T.A., A.P.E.C. etc.), produse în contextul
general al globalizării economiei mondiale (fenomen la care o
contribuţie importantă au avut-o companiile transnaţionale – care
realizează circa o treime din schimburile economice internaţionale).
Globalizarea este definită ca „un proces deosebit de dinamic al
creşterii interdependenţelor între state, ca urmare a extinderii şi
adâncirii legăturilor transnaţionale, în sfere tot mai largi şi variate ale
vieţii economice, politice, sociale, culturale având drept implicaţie
faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând
la rândul lor o soluţie globală” (Erdeli, 1999, p. 143).

Sub aspect teoretic, globalizarea ar trebui să fie un proces de mare

amploare, de integrare la nivel planetar a fluxurilor materiale (atât cele de
resurse energetice, materii prime şi materiale, cât şi cele de produse finite),
financiare, monetare, în cadrul unor pieţe specializate unice de mari
dimensiuni, de liberalizare în toate sensurile a fluxurilor de persoane şi
populaţii, fără a întâmpina restricţii de nici o natură şi sub nici un pretext,
282
 democratizarea fluxurilor de informaţii, inclusiv de informaţii ştiinţifice şi
tehnologice, la care să se asigure un acces mai uşor şi mai puţin costisitor
tuturor ţărilor lumii, ca la un patrimoniu comun al umanităţii, în paralel cu
procesul de integrare politică în structuri flexibile, care să nu aducă
atingere caracterului specific naţional şi în climatul mondial de securitate
garantat de Organizaţia Naţiunilor Unite şi Consiliul său de Securitate,
inclusiv, atunci când se dovedeşte necesar, prin prezenţa de trupe ONU de
asigurare a păcii şi comandă internaţională (Zainea, 2000, p. 45).

În acest context al mondializării economiei au apărut zonele

libere. Acestea, având ca principal scop atragerea investiţiilor străine
directe, constituie spaţii bine delimitate din teritoriul naţional al unei
ţări, în care pot fi introduse mărfuri în vederea prelucrării şi comer-
cializării lor, ele beneficiind de scutirea de taxe vamale şi de restricţii
cantitative. Se pot clasifica după localizarea geografică (zone portuare,
regiuni litorale, regiuni interioare) sau după operaţiunile desfăşurate
(zone comerciale, orientate spre export sau import, zone industriale),
în prezent existând, în lume, peste 500 de zone libere.
La nivelul statelor lumii schimburile economice au două faţete:
una legată de cele efectuate în cadrul acestora (comerţ interior) şi
cealaltă reprezentată de schimburile dintre state (comerţ exterior). În
cadrul comerţului exterior din cadrul unui stat se deosebesc: exportul
şi importul, raportul dintre cele două înclinând balanţa comercială în
sens pozitiv sau negativ.

SCHIMBURI ECONOMICE

Importuri Exporturi
input output

balanţa comercială

+ negativă - - pozitivă +

Fig. 57. Structura comerţului exterior

283
 Caracteristicile actuale ale comerţului internaţional
Comerţul internaţional (mondial) cuprinde totalitatea tranzacţiilor
de bunuri materiale şi servicii desfăşurate la nivelul tuturor ţărilor lumii,
indiferent de forma în care acestea s-ar realiza. În ultimii ani se constată
o expansiune deosebită atât a mărfurilor cât mai ales a serviciilor, care
au luat o amploare deosebită la nivelul economiei mondiale.
Structura comerţului cu mărfuri, pe principalele categorii (pro-
duse agricole, produse ale industriei extractive, produse manufacturate)
ilustrează o predominare, în totalul exporturilor, a celor manufacturate
(73,8% din totalul mărfurilor), ele crescând între anii 2000-2004, cu
circa 9%. Produsele de bază (cele agricole şi cele ale industriei extractive)
au înregistrat, în general, un uşor recul pentru ţările dezvoltate (datorită
efortului depus de valorificare a propriilor resurse şi de reducere a
dependenţei faţă de importuri) şi o creştere însemnată pentru ţările în
curs de dezvoltare (printr-un interes deosebit acordat exploatărilor unor
resurse sau extinderii unor culturi agricole cu importanţă deosebită în
balanţa comercială – minereu de fier în Mauritania, cupru – Chile,
cauciuc natural în Malaysia şi Thailanda, petrol în Nigeria etc.).
Comerţul cu servicii, aflat de asemenea în ascensiune, este
dominat de cel realizat de transporturi şi turism (cu peste 50%).
Schimburile internaţionale de mărfuri au însumat 9.153 mld. $
pentru exporturi şi 9.495 mld. $ pentru importuri, reprezentând pentru
anul 2004 o creştere cu circa 21% faţă de anul anterior la ambele categorii.

Tabelul 19. Exportul mondial de mărfuri şi servicii, 2004

Creşterea medie
Valoarea exportului
anuală 2000-2004
mil. $
%
Mărfuri 100 9
Produse agricole 9,1 9
Produse ale ind. extractive 14,8 10
Produse manufacturate 76,1 9
Servicii 2.125 9
Transporturi 500 10
Turism (travel) 625 7
Alte servicii 1.000 11
Sursa: Word Trade Organisation

284
 Tabelul 20. Principale ţări exportatoare de mărfuri, 2004
Creştere
Nr. crt. Ţara mld. $ %
2003-2004
1. Germania 912,3 10 21
2. S.U.A. 818,8 8,9 13
3. China 593,3 6,5 35
4. Japonia 565,8 6,2 20
5. Franţa 448,7 4,9 14
6. Olanda 358,2 3,9 21
7. Italia 349,2 3,8 17
8. Marea Britanie 346,9 3,8 13
9. Canada 316,5 3,5 16
10. Belgia 306,5 3,3 20
Total mondial 9.153 100 21
Sursa: Word Trade Organisation

Tabelul 21. Principale ţări importatoare de mărfuri, 2004

Creştere
Nr. crt. Ţara mld. $ %
2003-2004
1. S.U.A. 912,3 16,1 17
2. Germania 818,8 7,6 19
3. China 593,3 5,9 36
4. Franţa 565,8 4,9 17
5. Marea Britanie 448,7 4,9 18
6. Japonia 358,2 4,8 19
7. Italia 349,2 3,7 18
8. Olanda 346,9 3,4 21
9. Belgia 316,5 3 22
10. Canada 306,5 2,9 14
Total Mondial 9.495 100 21
Sursa: Word Trade Organisation

La nivelul continentelor se detaşează Europa atât la mărfurile

exportate cât şi la cele importate (cu 45,2% şi respectiv 47%), ţările cu
cele mai intense schimburi fiind cele integrate în Uniunea Europeană,
Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia, fiind plasate pe
285
primele locuri. Pe poziţia a doua se află Asia, care însumează 26,8% din
importurile mondiale şi 24% din exporturi, remarcându-se în principal
China, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Malaysia, Tailanda
la exporturi, la acestea adăugându-se Turcia, India la importuri. America
de Nord se plasează pe cel de-al treilea loc, cu 14,8% respectiv 22%,
o poziţie special în cadrul continentului având-o S.U.A.
Schimburile comerciale cu servicii au totalizat la nivelul anului
2004 2.125 milioane dolari la export şi 2.095 la import, păstrându-se,
în general, aceeaşi ierarhie ca şi la mărfuri.

Principale produse şi fluxuri comerciale

Produsele agricole constituie principalele mărfuri exportate ale
ţărilor în dezvoltare din Africa, Asia, America Latină, existând o specia-
lizare a unor state pe anumite produse: Côte d`Ivoire – cacao, Thailanda
– ananas, Brazilia – cafea, Columbia – cafea şi fructe tropicale, Ecuador
– banane, Sri Lanka – ceai, Argentina – carne de vită etc.
Comerţul cu cereale totalizează în jur de 180 milioane tone,
principalele ţări exportatoare fiind în general state dezvoltate, cu o
agricultură performantă.
Pe categorii de plante cerealiere se observă următoarele aspecte.
Piaţa mondială de grâu (peste 100 milioane tone) este dominată de
exporturile realizate de S.U.A., India, Franţa, Canada, Australia,
Germania, Argentina, mari ţări importatoare fiind Rusia, China,
Japonia, Mexic, Brazilia etc. (fig. 58).
Porumbul participă mai puţin la comerţul internaţional (60-70
milioane tone/an), fiind consumat în mare parte pe piaţa internă. Cele
mai mari exporturi sunt realizate de S.U.A., Franţa, China, Argentina,
Africa de Sud iar importuri de către Japonia, Federaţia Rusă, Italia
şi Olanda.
Comerţul mondial de orez, relativ redus (circa 10 milioane tone
an/an) este susţinut de exportatori precum S.U.A., China, Myanmar,
Thailanda, Indonezia, Pakistan, Italia, între principalii importatori
remarcându-se Rusia, Marea Britanie, Germania, Canada, Polonia etc.
Între produsele agricole intens tranzacţionate pe piaţa mondială,
un loc aparte îl ocupă cafeaua, cele mai însemnate ţări exportatoare
fiind Brazilia, Columbia, Etiopia, Coasta de Fildeş, Angola, Mexic,
Salvador, Uganda, Guatemala iar principalii importatori S.U.A, Japonia
şi statele Europei (Germania, Italia, Franţa, Spania etc.).
286
287
 Bumbacul se găseşte, de asemenea printre principalele produse
tranzacţionate, remarcându-se la nivel mondial, o serie de pieţe în:
S.U.A. (New York, New Orleans, Memphis), Egipt (Alexandria),
Marea Britanie (Liverpool), Germania (Bremen), China (Hong Kong),
Brazilia (São Paolo). Printre principalii exportatori se află S.U.A.,
Egipt, Turcia, Uzbekistan, Pakistan, iar importatori importanţi sunt
Germania, Marea Britanie, Polonia, Japonia, Canada.
În cadrul comerţului internaţional cu produse agricole se mai
evidenţiază ca importante ţări exportatoare: Australia, Argentina, Noua
Zeelandă (la carne de vită şi lână), Thailanda, Filipine, Columbia,
Ecuador (la banane şi ananas), India, Sri Lanka, China (la ceai), Spania,
Grecia, Italia, Turcia, Israel (la citrice).
Între produsele industriei extractive o importanţă deosebită pe
piaţa mondială o resursele de combustibili fosili şi minereurile de fier.
Comerţul mondial de petrol se ridica în anul 2000 la 1.894
milioane tone (pentru export). Produsele petroliere deţin mari ponderi în
cadrul exportului total pe ţară în statele din Golful Persic (Arabia
Saudită, Kuweit, Emiratele Arabe Unite), nordul Africii (Libia, Algeria),
Venezuela, Norvegia şi capătă o importanţă deosebită în ţările din
Golful Guineii (Nigeria, Gabon, Congo), Asia de Sud-Est (Indonezia,
Malaysia, Brunei) dar şi ţări precum Kazahstan, Azerbaidjan, Federaţia
Rusă etc. Principalele zone consumatoare către care se îndreaptă
fluxurile comerciale cu petrol sunt S.U.A., Japonia, Europa (fig. 59).

Tabelul 20. Principalele ţări exportatoare

şi importatoare de petrol (2000)
Ţări importatoare Ţări exportatoare
Nr. Import Export
Ţara Ţara
crt. mil.t mil.t
1. S.U.A. 484,1 Arabia Saudită 319,9
2. Japonia 210,2 Federaţia Rusă 144,4
3. Coreea de Sud 122,1 Norvegia 143,7
4. Germania 103,6 Iran 115,6
5. Franţa 85,4 Venezuela 107,8
6. Italia 83,6 Nigeria 103,5
7. China 70,2 Mexic 91,6
8. Spania 57,4 Marea Britanie 86,8
9. Olanda 54,6 Emiratele Arabe 84,2
10. Marea Britanie 48,8 Kuweit 61,4
Sursa: Energy Statistics Yearbook, New York, 2002
288
289
 Comerţul mondial de gaze naturale era de circa 395 mld. m3 cele
mai însemnate ţări exportatoare fiind: Federaţia Rusă, Canada, Olanda,
Algeria, Norvegia, Indonezia iar cele mai importante importuri pentru
aceste produse sunt realizate de Germania, S.U.A., Ucraina, Japonia,
Italia, Franţa. Federaţia Rusă aprovizionează în principal ţările din
Europa, Canada exportă întreaga cantitate vecinului său dinspre sud,
Olanda distribuie gaze către Germania şi Franţa iar ţările din Asia de
Sud Est către Japonia. Cea mai mare parte a comerţului cu gaze (77%)
s-a realizat prin conducte.
Comerţul cu cărbuni este mult mai redus faţă cel cu hidrocarburi.
Principalele fluxuri exportatoare pornesc din Australia către Japonia,
Coreea de Sud, Vietnam dar şi către Europa sau America Latină,
dinspre S.U.A. către Europa, America Latină şi Africa, din Africa de
Sud către Europa şi Asia, din Canada către Japonia, Uniunea
Europeană, Coreea de Sud, din Polonia către Europa Centrală şi
Vestică. Cele mai însemnate ţări exportatoare sunt: Australia, S.U.A.,
Africa de Sud, Indonezia, Canada, China, Polonia, Columbia, Rusia
iar între importatori se remarcă Japonia, Coreea de Sud, Olanda,
Germania, Marea Britanie.
Cei mai mari exportatori de energie electrică sunt Franţa,
Canada, Federaţia Rusă iar cei mai mari importatori Italia, S.U.A.,
Marea Britanie.
În categoria minereurilor se constată în principal importanţa
fierului, consumul acestui metal fiind şi un indicator folosit pentru
determinarea dezvoltării generale şi a gradului de civilizaţie a unui stat.
La nivelul anului 1999, au fost exportate circa 410 milioane
tone principalele ţări furnizoare fiind Brazilia, Australia, India, Africa
de Sud, Canada iar între statele beneficiare numărându-se Japonia,
Germania, China, Coreea de Sud, Franţa etc.
Comerţul cu produse manufacturate reprezintă cea mai mare
parte din comerţul mondial, volumul acestora crescând în ultimii ani.
În categoria produselor tradiţionale se impun produsele siderur-
gice, principalele state furnizoare fiind: Japonia, Germania, Ucraina,
Rusia, Polonia, Coreea de Sud, Brazilia, Venezuela.
La categoria echipamente industriale (de diverse categorii) se
remarcă între ţările exportatoare Japonia, Germania, S.U.A., Franţa,
Marea Britanie.
Se impune în mod deosebit pe piaţa mondială comerţul cu
autovehicule cele mai intense schimburi realizându-se între ţările
290
Europei Centrale şi Vestice, din Asia spre America de Nord şi Europa
Vestică, dinspre Uniunea Europeană spre Asia, în interiorul Asiei.
Principalele ţări exportatoare sunt Japonia, S.U.A., Germania, Franţa,
Coreea de Sud, Italia, Spania, majoritatea acestor state regăsindu-se şi
pe lista marilor importatori (cu excepţia Japoniei şi Coreei de Sud).
În ultimul timp a câştigat teren exportul de electronică şi
microelectronică, un statut special pe piaţa mondială avându-l ţări din
Asia de Est şi Sud-Est (Japonia, China – cu Hong-Kong şi Taiwan –,
Coreea de Sud, Thailanda, Indonezia).
Comerţul mondial cu servicii (activităţi în transporturi, turism,
sectorul bancar) a crescut foarte mult în ultimii ani, în comparaţie cu
cel de mărfuri. La acest capitol ţările dezvoltate se numără atât printre
primii exportatori cât şi printre importatori (S.U.A, Franţa, Marea
Britanie, Italia, Japonia, Germania, Olanda, Belgia, Spania, Austria).
De asemenea, se constată o nouă tendinţă a schimburilor eco-
nomice: dezvoltarea comerţului electronic (cibercomerţul), mărfurile
cele mai vândute sub această formă fiind produsele informatice,
produsele turistice, cărţile, discurile etc.

4.3.2.2. Investiţiile străine

Investiţia – concept economic şi geografic
Studiile de specialitate abordează investiţiile străine ca pe o
componentă importantă şi deosebit de dinamică a procesului de
dezvoltare economică, cu puternic impact asupra tuturor celorlalte
elemente ale sistemului, fapt ce determină creşterea economică în
ansamblu. În acelaşi timp, importanţa conceptului este accentuată de
caracterul său de element de legătură structurală şi spaţială între
diferitele niveluri şi subsisteme ale sistemului economic mondial (şi
anume local, regional, naţional şi internaţional).
Aceste caracteristici ale termenului investiţie sunt variat redate în
numeroasele definiţii apărute în bogata literatura economică. Cert este
faptul că acestea scot în evidenţă calitatea sa de factor de revitalizare în
formă reală sau financiară a diferitelor sectoare economice şi sociale.
Astfel, în lucrarea sa „Tranzacţii internaţionale. Politici, tehnici,
instrumente”, I. Popa defineşte investiţia ca reprezentând „orice utili-
zare a unui activ în calitate de capital, deci pentru obţinerea unui profit.
Cum activele sunt reale sau financiare, investiţiile la rândul lor pot fi
reale (în proprietăţi, bunuri de echipament etc.) sau financiare (în titluri
291
de valoare de tipul acţiunilor, obligaţiunilor ori în plasa-mente bancare)”
(Guran, 2002, p. 13).
Din perspectivă geografică, conceptul capătă noi valenţe.
Caracterului său de revitalizare economică şi socială i se adaugă acela
de modelator structural şi spaţial al sistemelor teritoriale. Astfel,
investiţia poate fi definită ca o intervenţie externă într-un sistem
teritorial, un input financiar purtător de energie, materie şi informaţie
necesare supravieţuirii şi funcţionării sale (Guran, 2002, p. 14).
În acest context, intervenţia investiţiei asupra unui element din
sistem are impact direct asupra acestuia şi se difuzează apoi asupra
celorlalte elemente, fapt ce determină schimbări ale raporturilor şi
relaţiilor dintre componentele sale geografice, modificând definitiv
sistemul iniţial (fig. 60).

investiţii (interne şi internaţionale)

impactul direct asupra unor elemente
impact indirect asupra altor elemente

Fig. 60. Intervenţia investiţiei într-un sistem geografic

Deşi în esenţă investiţia reprezintă o infuzie de capital, aceasta

se materializează în general, mai ales în cazul investiţiilor directe, în
energie, materie primă, tehnologie şi informaţie, elemente necesare
existenţei şi dezvoltării sistemului.
Investiţia are, de asemenea, şi o dimensiune spaţială pe care
definiţiile enunţate în studiile economice o omit. Această dimensiune
o transformă într-un element pur geografic atunci când este analizată
292
prin prisma acţiunii şi localizării sale în spaţiu. În acelaşi timp,
modificările survenite prin prezenţa sa în sistem nu se manifestă doar
în structura acestuia ci şi în configuraţia sa spaţială. De aceea, în
studiul investiţiei nu trebuie omisă analiza amplasării şi dezvoltării
sale spaţiale, a impactului pe care aceasta îl are asupra elementelor
sistemului teritorial.

Tipologia investiţiilor
Există o mare varietate de tipuri de investiţii şi în acest context
clasificarea lor se poate realiza din perspective variate (economică,
geografică sau ca provenienţă socială). Din punct de vedere economic
se precizează faptul că unele investiţii presupun tranzacţii financiare
între agenţi economici, iar altele implicarea în tranzacţii şi a unor bunuri
materiale, cum ar fi clădirile, echipamentele industriale, mijloacele de
transport etc. Cu toate că în practică delimitarea între cele două tipuri nu
este strictă, din perspectivă teoretică acest lucru este posibil, astfel încât
ele sunt clasificate în:
• investiţii financiare, caz în care investitorul intră în posesia
unor active specifice şi anume acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit
sau bonuri de tezaur;
• investiţii reale, de cu totul altă natură: fabrici, companii de
transport, hoteluri sau magazine, etc. (Munteanu, Vâlsan, 1995).
De asemenea, investiţiile variază şi în funcţie de provenienţă atât
din punct de vedere social cât şi geografic. După provenienţa socială,
acestea sunt:
• investiţii publice, ale statului, ale administraţiei locale, sau
ale unor colectivităţi intermediare;
• investiţii private;
• investiţii mixte, cele realizate prin cofinanţare de obiective de
către investitori autohtoni şi străini.
Din punct de vedere geografic interesează în mod deosebit
localizarea surselor de investiţii în raport cu regiunea (ţara) studiată.
Se disting, astfel:
• investiţii endogene, care demonstrează existenţa unui potenţial
intern capabil să susţină un proces investiţional şi
• investiţii exogene sau investiţii străine (internaţionale), care
îmbracă forme diferite în raport cu regiunea sau ţara în care acestea se
localizează.
Investiţiile internaţionale pot fi considerate, de fapt, mişcări
internaţionale de capital. Acestea sunt de obicei clasificate în mişcări
293
pe termen scurt şi mişcări pe termen lung. Foarte important pentru
procesul de dezvoltare economică este transferul de capital pe termen
lung. Prin prisma raportului ce se stabileşte între agentul economic
emitent şi cel receptor, acesta este la rândul său clasificat în:
• investiţii indirecte sau investiţii de portofoliu, care repre-
zintă întotdeauna un plasament pur financiar, o investiţie pur financiară;
• investiţii directe, care presupun transferarea către agentul
emitent de flux investiţional a posibilităţii de control şi decizie asupra
activităţii receptorului.
Investiţiile directe au cel mai important impact geografic, aici
fiind vorba de efecte concrete, spaţiale, cu o localizare precisă. Eva-
luarea impactului ţine cont de modul în care acestea se materializează
într-una dintre formele ce implică obţinerea de acţiuni de la o firmă
străină deja existentă, având ca obiectiv participarea la conducerea
firmei respective sau preluarea unei firme existente, crearea unei noi
filiale (în cazul unui control 100%) sau a unei societăţi mixte într-o
ţară străină (control limitat), deţinerea de bunuri fizice în scopul desfă-
şurării afacerilor, şi anume, crearea unei noi ramuri, a unui nou birou
sau întreprinderi, preluarea unora deja existente sau extinderea lor.

Tipuri de operatori cu investiţii internaţionale

Una dintre cele mai pertinente definiţii ale investiţiei străine
directe este cea dată de a cincea ediţie a Manualului de Balanţă de Plăţi
al Fondului Monetar Internaţional. Această lucrare prezintă investiţia
străină directă ca „o categorie a investiţiilor internaţionale, care reflectă
scopul unei entităţi rezidente într-o ţară (investitorul direct) de a obţine
un interes de durată într-o companie rezidentă într-o altă ţară (investiţia
directă)” (Bonciu, 2001, p. 2). Definiţia subliniază relaţiile ce se stabilesc
între cei doi actori importanţi, fără de care investiţia nu se poate realiza.
În termeni de specialitate ei sunt denumiţi şi operatori cu investiţii.
Din această categorie fac parte:
• persoanele fizice care se încadrează de cele mai multe ori în
rândul investitorilor mici, cu rol restrâns în cadrul procesului economic;
• întreprinderile;
• asocierile de întreprinderi sau corporaţii – cele două tipuri
sunt menţionate în literatura de specialitate prin sintagma „operatori
economici internaţionali”, şi sunt întreprinderi naţionale, circumscrise
spaţiului economic naţional, care desfăşoară în mod sistematic acti-
vităţi de import-export;
294
 • corporaţiile transnaţionale (CTN) – sunt principalii operatori
cu investiţii internaţionale.
Corporaţia transnaţională reprezintă „un mănunchi de corporaţii
controlate de la un sediu central şi care îşi desfăşoară activitatea în mai
multe ţări” (Munteanu, Vâlsan, 1995, p. 20). Dimensiunea spaţială a
acestui element economic este foarte bine reliefată prin definiţia sa. Se
remarcă astfel că, spre deosebire de operatorii economici internaţionali
corporaţia transnaţională evadează din spaţiul ţării de origine, pierzându-şi
specificitatea naţională. Acest agent economic, întreprindere naţională
la origine, îşi extinde la un moment dat activitatea în spaţiul interna-
ţional prin emiterea de fluxuri de capital. El este principalul operator cu
investiţii străine la nivel mondial, „un sector al spaţiului economic mon-
dial, rezultat prin internalizarea treptată a diferitelor fluxuri economice
internaţionale” (Munteanu, Vâlsan, 1995, p. 18). În prezent se apreciază
că 1/3 din comerţul internaţional reprezintă schimburi în interiorul
societăţilor transnaţionale, între filialele acestora din diferite ţări.
Pentru înţelegerea corectă a naturii lor specifice şi a caracte-
risticilor comportamentale, corporaţiile transnaţionale trebuie privite
ca sisteme integrate ce derulează afaceri la nivel internaţional. În fapt,
ele deţin, controlează şi conduc active ce generează venituri şi care
sunt amplasate în diferite ţări. Acţionând în acest fel, sunt angajate în
producţia internaţională finanţată prin investiţii străine directe.
Amploarea fenomenului reiese din datele semnificative date
publicităţii de diferite organisme internaţionale de specialitate. Astfel,
în lucrarea World Investment Report 2001. Promoting Linkages a
Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comenrţ şi dezvoltare (UNCTAD)
se arăta că numărul societăţilor transnaţionale a crescut simţitor de la
7.000 în 1970 la mai mult de 60.000 în anul 2000, acestea posedând
peste 820.000 de filiale străine răspândite în aproape toate ţările lumii
şi derulând activităţi din toate domeniile. Primele 100 mari companii
transnaţionale aparţineau, după cum era de aşteptat, în proporţie de
peste 90% Triadei Comunitatea Europeană – Statele Unite ale Americii
– Japonia (tabelul 21).
La originea companiilor transnaţionale se află importante
întreprinderi naţionale din ţări puternic dezvoltate. Rolul lor în exportul
ţărilor respective este însemnat. Un bun exemplu este cel al Statelor
Unite, din exportul total al cărora aproximativ 75% se realizează de
către companiile transnaţionale. În acelaşi timp, în SUA valoarea totală
295
a investiţiilor străine de capital erau de 1.437 miliarde $ (2004) 1 , fapt ce
a consolidat poziţia acestui stat în economia mondială.
Deşi liderul mondial din punct de vedere al ierarhiei companiilor
transnaţionale rămâne SUA, firmele similare japoneze se află pe primul
loc pe teritoriul Asiei, iar cele vest-europene prioritar în Uniunea
Europeană şi în plan secund în America de Nord, interesându-se tot mai
mult de zona asiatică.
Din punctul de vedere al zonelor de prim interes, în topul
atenţiei companiilor transnaţionale din întreaga lume rămâne China,
acesteia urmându-i Indonezia, Malaysia, Filipine, Tailanda şi India.
Deşi puternic atinsă de criza din perioada 2001-2002, regiunea Asia–
Oceania revine în aria de interes a companiilor transnaţionale printr-o
creştere a investiţiilor străine directe cu 23% în 2004 faţă de anul
precedent. În America Latină fluxurile de capital străine, influenţate
de programele guvernamentale de privatizare, au fost în ultimii ani în
creştere, astfel încât în anul 2004 intrările s-au ridicat la 68 miliarde
dolari cu 44% mai mari decât în anul anterior. Pe primul loc din
perspectiva influxurilor de capital străin în acest continent se afla
Brazilia (18 mld. $) urmată de Mexic (17 mld. $) şi Chile (8 mld. $)2 .
Africa a rămas şi rămâne în continuare o zonă de interes redus.

Locul investiţiilor străine în cadrul economiei mondiale

Reflectând internaţionalizarea şi globalizarea crescândă a stra-
tegiilor de afaceri, fluxurile de investiţii au devenit o componentă
majoră a circuitului economic mondial, cuprinzând un număr tot mai
mare de ţări, atât în ipostaze de ţări donatoare cât şi în cea de ţări
receptoare de investiţii.
Sistemul investiţiilor străine de capital a cunoscut o dezvoltare
deosebită în perioada postbelică. Este momentul în care, odată cu
destrămarea imperiilor coloniale s-a impus reorganizarea sistemului
financiar mondial. Astfel, s-au pus bazele Băncii Mondiale pentru
Dezvoltare şi Reconstrucţie (BIRD), ale Fondului Monetar Inter-
naţional (FMI) şi s-a adoptat dolarul ca echivalent universal. În
consecinţă, în ultimul deceniu al secolului trecut, s-a înregistrat o
creştere a fluxului de investiţii străine directe mai mare decât a altor
indicatori macroeconomici cum ar fi produsul intern brut, exporturile

1
UNCTAD, World Investment Report, 2005.
2
UNCTAD, World Investment Report, 2005.
296
sau investiţiile interne. Literatura de specialitate subliniază fenomenul
ca reprezentând principala formă de manifestare a globalizării.
La nivel naţional s-au înregistrat ritmuri medii anuale de creştere
a fluxurilor ISD de peste 30% în 65 de ţări ale lumii şi de 20-29% în
29 de ţări. Această situaţie este dovada faptului că multe state s-au
reorientat spre dezvoltarea bazată pe liberalizarea economică, luând în
considerare faptul că cel mai important deziderat este integrarea lor
în economia mondială. S-a renunţat, astfel, la atitudinea ostilă faţă de
capitalul străin şi de corporaţiile transnaţionale. În timp ce în trecut
multe ţări detestau investitorii străini, aceştia sunt primiţi în prezent cu
braţele deschise, deoarece capitalul adus reprezintă o contribuţie semni-
ficativă la creşterea economică, ocuparea forţei de muncă, transferul de
tehnologie şi ajustările structurale. Această nouă atitudine se reflectă în
tratamentul mai liber şi mai deschis al investiţiilor de către ţările gazdă.
Deşi nevoia de capital, tehnologie, experienţă managerială este
prezentă în orice economie naţională, indiferent de gradul de dez-
voltare şi complexitate, iar receptarea acestor surse din străinătate este
un fenomen pregnant al ultimelor decenii, atitudinea faţă de investiţia
străină este nuanţată, combinând măsurile de stimulare cu cele de
descurajare sau de îngrădire a penetrării capitalului străin.

4.3.3. Turismul
Turismul reprezintă un fenomen contemporan complex, un
domeniu multilateral, infiltrat în toate sferele vieţii economico-sociale,
care necesită o abordare pluridisciplinară, datorită multitudinii de faţete
pe care acesta le îmbracă. Latura teoretică a turismului integrează o
varietate de surse informative, modele şi metode de cercetare, probleme
de analiză, precum şi cooperarea mai multor discipline (economie,
geografie, sociologie, psihologie, istorie ş.a.), toate contribuind la dez-
voltarea domeniului ca întreg.
Noţiunea de turism implică în general două aspecte: unul legat de
petrecerea într-un mod plăcut şi confortabil a timpului liber (care
presupune realizarea de călătorii în scop de recreere, odihnă, agrement,
cunoaştere ş.a.) şi al doilea derivat din valenţele economice ale acestuia,
turismul constituind o ramură de bază a economiei, factor esenţial în
balanţa de venituri a multor state.
În literatura de specialitate există o multitudine de definiţii care
au fost atribuite pe parcursul timpului turismului.
297
 …turismul a fost definit în variante din cele mai felurite: arta de a
călători pentru propria plăcere (M. Peyromarre Debord); activitatea din
timpul liber care constă în a voiaja sau a locui departe de locul de
reşedinţă, pentru distracţie, odihnă, îmbogăţirea experienţei şi culturii,
datorită cunoaşterii unor noi aspecte umane şi a unor peisaje necunoscute
(Jan Medicin); fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creşterea
necesităţii de refacere a sănătăţii şi de schimbare a mediului înconjurător,
cultivare a sentimentului pentru frumuseţile naturii ca rezultat al dez-
voltării comerţului, industriei şi al perfecţionării mijloacelor de transport
(Gyer Freuler); […] ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din
deplasarea şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor (E. Hunziker);
recompoziţia locală a patru elemente care trebue analizate în inter-relaţie:
turiştii, indigenii, fluxurile, teritoriile (Marié, 1989).
În viziunea O.M.T., activitatea turistică este concepută ca o formă a
manifestărilor cultural-educative şi de recreere a societăţii moderne
(Vlăsceanu, Negoescu, 2001, p 311-312).

[….] De-a lungul timpului noţiunea de turism s-a modificat şi s-a

îmbogăţit continuu, deoarece şi activitatea de turism a evoluat în raport
cu dezvoltarea economico-socială a societăţii, iar turismul, în cele mai
multe ţări, este privit ca o ramură a economiei naţionale şi în strânsă
legătură cu celelalte sectoare ale vieţii publice (economice, financiare,
sociale, culturale etc.), ca o activitate de mare complexitate.
[…] Pentru a se ajunge la o definiţie cât mai corespunzătoare şi
acceptabilă, specialiştii din A.I.E.S.T. (Asociaţia Internaţională a Experţilor
Ştiinţifici în Turism) au acceptat următoarele elemente caracteristice
fenomenului turistic (Snak, colab., 2001): călătoria persoanelor (elementul
dinamic); sejurul (destinaţia) într-o localitate în afara domiciliului
(elementul static); sejurul are durată limitată (elementul efemer); caracterul
nelucrativ al activităţii vizitatorului şi locul sejurului să nu se transforme
într-o reşedinţă definitivă (Glăvan, 2005, p 21-22).

Primele forme de turism au apărut încă din antichitate (călăto-

riile vechilor greci cu ocazia Jocurilor Olimpice, deplasările romanilor
în staţiunile cu ape termale, în scop de odihnă şi pentru îngrijirea
sănătăţii etc.) şi au îmbrăcat pe parcursul timpului caracteristici
diferite în funcţie de procesul general de dezvoltare a societăţii.
Revoluţia industrială şi progresul tehnic impus de aceasta (din secolele
XVIII-XIX), implicaţiile acestora asupra dezvoltării mijloacelor de
transport şi a căilor de comunicaţie au contribuit la amplificarea
298
activităţilor turistice în general (creşterea traficului de călători, dez-
voltarea infrastructurii specifice etc.).
Dacă până la începutul secolul al XX-lea, turismul avea un
caracter elitist, fiind practicat de populaţia cu venituri ridicate, în ulti-
mele decenii ale aceluiaşi secol se observă caracterul de masă pe care îl
îmbracă această activitate. În acest context se constată extinderea şi
modernizarea bazei tehnico-materiale, introducerea în circuitul turistic a
noi spaţii geografice, varietatea pe care o îmbracă formele de turism etc.
În prezent, acest domeniu dispune de un organism interguver-
namental, Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.), cu sediul la
Madrid, din care fac parte 121 state, care are ca scop promovarea şi
dezvoltarea acestei activităţi, pentru a contribui la creşterea economică,
la înţelegerea internaţională, la pace şi prosperitate.
Contribuţiile geografiei în studiul turismului au devenit im-
portante după 1960, când impactul acestei activităţi asupra mediului
înconjurător a devenit evident. S-a individualizat geografia turismului,
o ramură importantă a geografiei economice, având strânse legături cu
toate celelalte componente ale sistemului ştiinţelor geografice dar şi cu
celelalte ştiinţe de studiu ale domeniului. Abordarea geografică se
axează pe mai multe direcţii, ea contribuind la identificarea şi anali-
zarea potenţialului turistic, a modului în care acesta este valorificat, la
analiza distribuţiei spaţiale a ofertei şi cererii turistice, a modului de
practicare a acestei activităţi, la stabilirea strategiilor de localizare şi
de dezvoltare a sa. Analiza morfologiei regiunilor, zonelor, locali-
tăţilor turistice, precum şi circulaţia turistică, cercetată prin prisma
formării, intensităţii, direcţiei fluxurilor turistice, constituie importante
direcţii de studiu ale geografiei.
În perspectivă geografică turismul nu poate fi studiat decât în
manieră sistemică, prin prisma relaţiilor de integrare şi interdependenţă
existente între activitatea turistică şi spaţiul în care aceasta se
manifestă, surprinzându-se toate interferenţele spaţiale care derivă.
Dezvoltarea turistică generează noi activităţi economice (legate de
comerţ, transporturi, industrie, construcţii etc.) cu implicaţii multiple
asupra mediului natural şi antropic.

Concepte de bază
Potenţialul turistic al unei regiuni este dat de ansamblul
elementelor naturale şi antropice care prezintă anumite posibilităţi de
valorificare turistică, dau o anumită funcţionalitate teritoriului, constituind
premise pentru dezvoltarea activităţii de turism (conform O.M.T.).
299
 Potenţialul turistic natural este alcătuit din totalitatea resurselor
turistice oferite de cadrul natural prin componentele sale: relief şi
structură geologică, condiţii climatice, ape, vegetaţie, faună, rezervaţii
naturale.
Potenţialul turistic antropic cuprinde totalitatea resurselor de
factură cultural-istorică şi tehnico-economică, reprezentate de vestigii
istorice şi arheologice, monumente şi ansambluri de arhitectură,
monumente de artă plastică, elemente de etnografie şi folclor, muzee,
construcţii hidrotehnice ş.a.
În literatura de specialitate există o mare diversitate de opinii în
ceea ce priveşte definirea noţiunii de potenţial turistic. Astfel, în
paralel cu termenul de „potenţial turistic”, circulă şi termenii de „fond
turistic” şi „ofertă turistică primară”. Mulţi autori includ în potenţialul
turistic şi infrastructura turistică, structurile de primire şi serviciile
complementare, punând semnul de egalitate între patrimoniul turistic
şi potenţialul turistic.
Potenţialul turistic constituie elementul fundamental al ofertei
turistice, alături de care se mai adaugă: structurile de primire turistică
(unităţi de cazare, de alimentaţie pentru turism, de tratament balnear, de
agrement şi dotări sportive), bunurile materiale (industriale, alimentare
– destinate consumului turistic), forţa de muncă specializată în acti-
vităţile specifice turismului, infrastructura generală (căi de comunicaţie,
instalaţii pentru alimentarea cu apă, energie electrică şi termică,
transporturi speciale, canalizare) şi cea turistică (amenajată special
pentru aceste activităţi), condiţiile de comercializare (publicitate, preţ,
tarife, facilităţi) - după Glăvan, 2005.
Circulaţia turistică constituie un element definitoriu în apre-
cierea acestei activităţi, reflectând cel mai fidel modul şi nivelul de
valorificare a potenţialului dintr-un anumit teritoriu. Pentru aprecierea
circulaţiei turistice este necesară o analiză amănunţită a fluxurilor
turistice, sub aspecte cât mai diverse, atât din punct de vedere
cantitativ cât şi calitativ (intensitate, volum, ritm de desfăşurare,
direcţie, modificări survenite în timp şi spaţiu).
Regionarea turistică constituie un proces complex de delimitare
ştiinţifică a unor unităţi teritoriale, cu un anumit potenţial turistic, în
scopul valorificării lor superioare şi al integrării în sistemul turistic
spaţial şi funcţional al teritoriului (după Glăvan, 2005). Din acest punct
de vedere se disting mai multe unităţi taxonomice: obiectivul turistic,
localitatea turistică, centrul turistic, complexul turistic, zona turistică,
regiunea turistică.
300
 Obiectivul turistic constituie categoria taxonomică cea mai mică,
fiind reprezentat de o singură unitate cu caracter turistic, înzestrată cu o
anumită valoare, care atrage prin caracteristicile sale (naturale, istorice,
arhitectonice, etnografice, economice) un număr însemnat de vizitatori.
Se clasifică în două mari categorii: naturale şi antropice.
Localitatea turistică desemnează o aşezare, urbană sau rurală, cu
funcţie turistică, care dispune de obiective turistice dar şi de dotări
tehnico-edilitare specifice şi unităţi comerciale şi prestatoare de servicii.
Centrul turistic reprezintă un oraş, cu un bogat potenţial turistic
(natural şi antropic), cu o importantă bază tehnico-materială, către care
se îndreaptă fluxuri turistice importante. Poate beneficia de o arie
limitrofă (metropolitană), care să-i sporească valenţele turistice.
Complexul turistic constă într-un spaţiu relativ restrâns ca supra-
faţă, în care se grupează câteva localităţi, centre turistice sau obiective
turistice izolate.
Zona turistică desemnează un anumit areal, cu condiţii naturale
uniforme, cu obiective turistice importante şi o bază tehnico-materială
însemnată, fiind caracterizată, în general, de o activitate turistică spe-
cializată.
Regiunea turistică reprezintă o unitate teritorială de mari
dimensiuni, caracterizată de un potenţial turistic variat şi complex şi de
o structură organizatorică bine consolidată. La nivelul său se desfăşoară
mai multe forme de turism şi se regăsesc numeroase localităţi, centre,
obiective turistice.
Amenajarea turistică a teritoriului este un proces complex şi
multidisciplinar, care urmăreşte valorificarea optimă a resurselor
turistice dintr-un anumit teritoriu, în scopul dezvoltării durabile şi
eficiente a turismului.
În literatura de specialitate există o multitudine de criterii de
clasificare a formelor de turism. Dintre acestea se pot aminti câteva
clasificări, considerate cele mai semnificative, neavând pretenţia de a
le epuiza şi de a acoperi toate formele de turism prezente în lucrările
ştiinţifice.
Astfel, după locul de provenienţă a turiştilor se delimitează:
turismul naţional sau intern şi turismul internaţional sau extern.
După distanţă se individualizează: turism de distanţă mică (în
zona periurbană), turism de distanţă medie (în interiorul ţării), turism
de distanţă mare (în afara ţării).
După durată, turismul poate fi: de scurtă durată (până la trei zile),
de durată medie (concedii), de lungă durată (peste 30 zile).
301
 După modul de angajare a prestaţiilor turistice se disting:
turismul organizat (contractual), turismul semiorganizat, turismul
individual sau neorganizat.
După periodicitate se disting: turismul continuu (desfăşurat pe
parcursul întregului an) şi turismul sezonier.
Sezonalitatea impune în principal două mari categorii: turismul
de iarnă (pentru sporturile albe) şi turismul de vară (pentru cură
heliomarină), la acestea mai adăugându-se turismul de circumstanţă
(ocazional).
După caracteristicile prestaţiei turistice principale se separă:
turism de litoral, turism montan, turism rural, turism urban, turism
balnear ş.a.
După scopul principal al călătoriei se deosebesc: turism de
odihnă şi recreere, turism de tratament balnear, turism cultural, turism
complex, turism profesional (ştiinţific şi tehnic), turism religios etc.
După gradul de mobilitate se clasifică în: turism de sejur (lung,
mediu şi scurt), turism de circulaţie (itinerant), turism de croazieră,
turism de tranzit.

Mari regiuni şi zone turistice

Bazinul Mării Mediterane se constituie într-o regiune turistică
foarte importantă, din sudul Europei, nordul Africii şi din Orientul
Apropiat, care atrage anual
zeci de milioane de turişti,
datorită asocierii fericite
dintre factorii naturali (ele-
mente climatice favorabile,
ţărmuri cu plaje întinse sau
muntoase) şi însemnatele
dotări tehnico-materiale spe-
cifice turismului.
În Spania se impun
atenţiei celebrele „coste”,
cu staţiuni reputate, de mare
capacitate: Costa Brava (si-
tuată în Catalonia, la nord
de Barcelona, cu staţiuni
precum Tossa de Mar,
Lloret de Mar, Palamos),
Cadiz, Spania Costa Dorada (extinsă la
302
sud de Barcelona, cu staţiuni ca: Mataro, Salon), Costa del Azahar
(de-a lungul Golfului Valencia), Costa Blanca şi Costa Calida (extinse
pe circa 300 km, de la Capul Nao până la Capul Gata, polarizate de
oraşele Alicante şi Cartagena), Costa del Sol (continuată spre vest
până la capul Gibraltar, cu staţiuni precum Marbella, Torremolinos,
Almeria, remarcabil fiind şi oraşul Malaga). La acestea se mai adaugă
arhipelagul Balearelor (cu Palma de Mallorca, insula Ibiza etc).

Nisa, Franţa

În Franţa este binecunoscută Coasta de Azur (Côte d`Azur),

între Saint Tropez şi Menton, cu centre importante precum: Nisa, Cannes,
Saint Raphael, Antibes (la care se adaugă Monte Carlo - Monaco). Se
remarcă şi Coasta joasă a Languedoc-ului (Côte d`Améthyste), cu
staţiuni destinate turismului de masă (Sète, Cap d`Agde etc.).
Italia dispune de numeroase dotări specifice turismului de
litoral, în spaţiul renumitelor „riviere“: Riviera di Ponente şi Riviera di
Levante (extinse la est de Coasta de Azur, în Liguria şi Toscana, cu
staţiuni de renume ca Bordighera, San Remo, Imperia – în prima zonă,
Portofino, Viareggio, în cea de a doua zonă). Se remarcă potenţialul
cultural de excepţie prezent în staţiunile acestei zone, în care se
evidenţiază prezenţa oraşului Genova, cu numeroase atracţii cultural-
istorice. De asemenea, se impun atenţiei, coastele sudice ale Italiei, cu
dotări importante în special în jurul Golfului Napoli (Sorrento,
faimoasele insule Capri şi Ischia), mai către nord, în jurul Golfului
Gaeta (Formia, Minturno), dar şi în sudul extrem, în Calabria, Sicilia,
303
Sardinia. Coasta Adriatică a Italiei beneficiază de plaje întinse, de cele
mai multe ori în situri de tip lido: în zona Veneţiei (Bibbione, Chioggia),
la sud de Delta Padului (Rimini, Riccione, Pesaro), dar şi în alte spaţii.
Aici se impun oraşe ce dispun de numeroase atracţii cultural-istorice:
Ravenna, Veneţia, Urbino, la care se adaugă San Marino.

Matala, Creta

În Grecia se remarcă insulele şi arhipelagurile sale, cu mare

importanţă turistică (insulele Ionice – Corfu, Leucada, Zakynthos;
insulele Ciclade – Paros, Sira, Santorin ş.a., insula Creta) dar şi riviera
Olimpului (Paralia Katerini, Platamonas, Leptokaria etc.), toate
dispunând de amenajări turistice balneare dar şi de un potenţial cultural
istoric original.
În Europa se mai adaugă coasta dalmato-muntenegreană (în
Slovenia, Croaţia, Muntenegru).
În Africa, ţările care beneficiază de o valorificare turistică a
litoralului sunt: Maroc (plajele de la Agadir), Algeria (Coasta de
Turcoaz, la vest de Alger), Tunisia (Coasta de Cristal, având în centul
său capitala şi Golful Hammamet). Libia şi Egipt au un litoral aproape
nevalorificat, considerentele fiind legate de politică în cazul primei
ţări, care este supusă embargo-ului, şi de dorinţa de privilegia turismul
arheologic, în cazul celei de-a doua.
Din Asia se impun atenţiei următoarele state: Israel, Liban,
Cipru şi Turcia. Se remarcă în mod deosebit litoralul turcesc, extins pe
304
5.239 km, o valorificare intensă existând în zona Golfului Antalya şi
pe ţărmul nordic al Mării Marmara.
Această regiune turistică a bazinului Mării Mediterane dispune
de un potenţial turistic foarte valoros, ţinând cont de faptul că funcţia
balnear–maritimă este dublată de cea culturală, în tot acest spaţiu
existând numeroase vestigii istorice, foarte atractive şi importante
centre urbane cu muzee, monumente istorice şi de arhitectură, de o
valoare excepţională precum şi o bază tehnico-materială deosebită.
Litoralul european al Oceanului Atlantic are o importanţă mult
mai redusă decât cel mediteranean, distingându-se patru mari zone:
litoralul normand (cu celebra staţiune Deauville, în apropierea
estuarului Senei), litoralul breton (la Marea Mânecii, între Crozon, în
nord şi Pornichet, în sud), litoralul Golfului Biscaya (cu staţiuni
întegrate în circuitul turistic internaţional: Arcachon, Biarritz, La
Baulle – în Franţa, pe Coasta de Argint, Santander, San Sebastian – în
Spania), Costa Verde (din nordul Portugaliei, polarizate de oraşul
Porto). În Marea Britanie, peste Pas de Calais, se află staţiunea
Brighton, cea mai apropiată de Londra. Se mai pot adăuga o serie de
staţiuni situate pe ţărmul Mării Nordului şi a Mării Baltice, în Belgia,
Olanda, Germania, Polonia.

Yellowstone, Munţii Stâncoşi, S.U.A.

Coasta de est a Americii de Nord poate fi împărţită pe două

sectoare distincte: litoralul nord-estic şi Florida. Prima zonă se întinde
305
între Portland (Maine) şi Norfolk (Virginia), fiecare mare metropolă
dispunând de centre turistice în imediata vecinătate, renumite fiind:
Atlantic City, Ocean City, Bethany Beach etc. Florida se distinge
printr-un potenţial turistic deosebit, valorificat în special pe coasta
estică a peninsulei, între Jacksonville şi Miami (West Palm Beach,
Miami Beach) iar în vest, remarcabile sunt amenajările din jurul
Golfului Tampa.

Acapulco, Mexic

Coasta de vest a Americii de Nord este intens utilizată în unele

sectoare, precum cel situat în aglomeraţia urbană Los Angeles - San
Diego, între Santa Barbara şi Tijuana. Se pot aminti staţiuni precum
Santa Monica, Malibu, Laguna Beach, Imperial Beach (în S.U.A.) sau
Ensenanda, Tijuana, La Paz Loreto, Mazatlan, Manzanillo, Puerto
Vallerta, Acapulco (în Mexic). În Oceanul Pacific se mai adaugă
Insulele Hawaii, recunoscute pentru exotismul populaţiei locale, relieful
vulcanic, frumuseţea plajelor, pădurea tropicală.
De asemenea, se remarcă, cu importanţă şi pentru ţara noastră,
zona litoralului Mării Negre, cu staţiuni precum Mamaia, Eforie,
Costineşti, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn (în România),
Albena, Balcic, Nisipurile de Aur (în Bulgaria), Ialta, Feodosia, Odessa
(în Ucraina), Soci, Tuapse (în Federaţia Rusă), Suhumi, Batumi, Poti
(în Georgia).
306
 Munţii Alpi reprezintă cel mai important spaţiu turistic montan
din lume, extins în Franţa, Elveţia, Austria, Italia, Germania, Slovenia,
beneficiind de o serie de condiţii favorabile (prezenţa gheţarilor, marea
extindere a reliefului glaciar şi a celui carstic, văi spectaculoase, râuri
cu cascade, lacuri glaciare, domenii schiabile extinse, climat favorabil
desfăşurării turismului, sate cu ferme bine organizate, o poziţie
excepţională în raport cu marile fluxuri turistice etc.). În aceste
condiţii, s-au dezvoltat, după cel de-al doilea război mondial staţiuni
montane, renumite astăzi prin excelentele dotări şi servicii turistice:
Chamonix, Albertville, Annecy (în Franţa), Davos, St. Morits, Crans
Montana (în Alpii elveţieni), staţiunea Innsbruch, care polarizează
Tirolul dar şi oraşe celebre precum Salzburg, Klagenfurt (în Austria),
Garmich Partenkirken, Obersdorf (în Germania), iar în Slovenia se
impune atenţiei staţiuni precum Kranj, Jesenice.

Davos, Elveţia

Alte spaţii, cunoscute pentru organizarea la nivel internaţional a

turismului montan, sunt situate în Munţii Stâncoşi (cu renumite parcuri
naturale: Yellowstone – în S.U.A., Jasper, Banff – în Canada, cu
staţiuni precum Salt Lake City, Calgary), Munţii Carpaţi (cu staţiuni
montane în munţii Tatra – Smokoveè, în Beschizi – Zakopane sau în
Carpaţii Româneşti – Poiana Braşov), Munţii Pirinei (cu staţiuni în spe-
cial pe versantul nordic francez – Aix-les Thermes), Alpii Scandinaviei
(în special în Norvegia) etc.
307
308
309
 Fluxuri turistice
În ultimele decenii turismul internaţional a cunoscut o creştere
semnificativă, principalii indicatori care ilustrează acest lucru fiind
numărul de sosiri de turişti străini şi încasările valutare corespunzătoare
acestora.
Astfel, în anul 2002, numărul total al sosirilor internaţionale a
fost de 702,6 milioane, fluxurile turiştilor străini fiind îndreptate în
special către Europa (59,9%), urmată de Asia şi Pacific (18,7%),
America (16%), Africa (4,1%) şi Orientul Mijlociu (3,9%).

Tabelul 22. Evoluţia sosirilor şi încasărilor

în turismul internaţional (1950-1999)
Anul Sosiri (mil.) Încasări (mld. USD)
1950 25,3 2,1
1960 69,3 6,9
1970 165,8 17,9
1980 287,8 102,0
1990 455,3 393,3
2000 687,3 473,4
2001 684,1 459,5
2002 702,6 474,2
Sursa: Statistici O.M.T. (după Glăvan, 2005)

Tabelul 23. Sosiri internaţionale

Nr. crt. Ţara Sosiri internaţionale
milioane turişti %
Total 703 100
1 Franţa 77,0 11,0
2 Spania 51,7 7,4
3 S.U.A. 41,9 6,0
4 Italia 39,8 5,7
5 China 36,8 5,2
6 Marea Britanie 24,2 3,4
7 Canada 20,1 2,9
8 Mexic 19,7 2,8
9 Austria 18,6 2,6
10 Germania 18,0 2,6
11 Grecia 16,5 2,3
12 Hong Kong 14,2 2,0
Sursa: O.M.T., Tourism Highlights, 2003, (în Glăvan, 2005)
310
 La nivelul statelor lumii, cel mai mare număr de turişti străini
este înregistrat în spaţiul european în afara acestuia poziţii fruntaşe
ocupând: S.U.A., China, Canada, Mexic.
Repartiţia spaţială a fluxurilor turistice şi valoarea cantitativă şi
calitativă a acestora depind de o multitudine de factori pozitivi (calitatea
ofertei turistice, nivelul de trai al populaţiei, gradul de cultură al
acesteia, legăturile etnice, culturale, sociale, economice dintre state,
promovarea turistică ş.a.) sau negativi (prezenţa conflictelor, catastrofe
naturale, dezvoltarea socio-economică redusă reflectată în infrastructura
generală şi turistică, în dotările medicale, culturale etc.).
Nivelul dezvoltării socio-economice a statelor se impune ca un
aspect definitoriu în circulaţia turistică, cele mai însemnate fluxuri
turistice, din punct de vedere cantitativ, pornesc dinspre şi către state
dezvoltate din punct de vedere economic, cu populaţie care benefi-
ciază de venituri însemnate pentru a efectua călătorii în străinătate şi
care dispun totodată şi de o bază tehnico-materială şi servicii turistice
de calitate (care valorifică potenţialul existent al statelor respective).

„Fluxurile turistice internaţionale sunt acele mişcări de persoane,

determinate de o motivaţie turistică efectuate în afara graniţelor ţării de
reşedinţă. (…) Aceste fluxuri se disting printr-o concentrare spaţială foarte
puternică. Unii autori separă astfel, centrul (ţările Americii de Nord,
Europei, Japonia) de periferia turistică (restul lumii). În ultimele decenii,
ponderea centrului în totalul mişcărilor turistice a scăzut constant, de la
95% în anul 1950, la 75% în 1970 şi în jur de 65% în anul 2000.
… grosul mişcărilor generate de turism sunt concentrate în Europa
Occidentală (aproape 3/5 din turismul internaţional şi 3/4 din cel intern),
graţie dezvoltării economice şi urbanizării intense, dar şi tradiţiilor
culturale. Tendinţa fluxurilor majore europene este de expansiune în
afara cadrului vest european, prelungindu-se spre regiunile apropiate –
Africa de Nord, Europa de Est, unde se impun tot mai mult, atât sub
aspect cantitativ cât mai ales calitativ. Se adaugă acestei categorii,
fluxurile turistice nord-americane, unde predomină turismul intern şi
fluxurile nipone” (Muntele, Iaţu 2003, p. 156).

Principalele fluxuri turistice se îndreaptă către sudul Europei,

care dispune de un bogat potenţial turistic (natural şi antropic)
atrăgând în anul 2000 circa 185 milioane de turişti internaţionali, în
principal în sezonul estival (Spania – 48,5 mil., Italia – 41,2 mil.,
311
Grecia – 15, 7 mil. Malta – 5 mil., Croaţia –1,5 mil) conform Atlante
anuario de Agostini, 2001, citat de Muntele, Iaţu, 2003 3 . Principalele
spaţii dinspre care pornesc fluxurile turistice sunt reprezentate de
regiunile mai răcoroase ale Europei de Nord-Vest, de America de Nord,
estul Asiei. Atracţia majoră este reprezentată de coastele însorite, la
care se adaugă însă bogatul patrimoniu cultural-istoric (oraşe muzeu,
monumente de arhitectură, vestigii istorice etc).
Munţii Alpi se constituie, de asemenea, într-un spaţiu, cu mare
atractivitate şi, în acelaşi timp, tradiţie a fluxurilor turistice. Potenţialul
natural, dublat de o bază tehnico-materială şi servicii turistice de înaltă
clasă sunt elementele de bază care fac din această regiune montană, una
foarte atractivă pentru turişti, care pe lângă practicarea sporturilor de
iarnă, găsesc o multitudine de motive pentru petrecerea vacanţei de vară
în acest spaţiu. În sezonul de iarnă, staţiunile montane primesc circa
40-50 milioane persoane. Cei mai mulţi dintre aceia care ajung în Alpi
sunt europeni, dar se mai adaugă şi fluxuri turistice importante din
America de Nord, Estul Asiei, Orientul Mijlociu.
O mare atracţie turistică o exercită Europa Atlantică, circa
100 milioane de turişti petrecându-şi vacanţele în localităţile de pe
litoral sau în oraşele din interior, care dispun de un imens potenţial
antropic. Cea mai mare atracţie turistică, în acest spaţiu o are nord-
vestul Franţei (Parisul, în principal). Se disting mai multe spaţii de
atracţie a fluxurilor tu-
ristice: coastele Atlanti-
cului, marile metropole
(Paris, Londra, Bruxelles,
Amsterdam, Copenhaga
etc.), Valea Loirei (cu
celebrele castele) etc.
În Europa cen-
tral-estică, deşi fluxurile
turistice au alte caracte-
ristici decât cele din
vestul continentului, se
pot separa câteva direcţii
Blois, Valea Loirei, Franţa importante din acest

3
Datele referitoare la fluxurile turistice pe regiuni au ca sursă lucrarea
Geografia turismului, Muntele I., Iaţu C., 2003.
312
punct de vedere: litoralul Mării Negre (sectorul româno-bulgăresc,
peninsula Crimeea, litoralul caucazian), capitalele şi oraşele care se
remarcă printr-un potenţial cultural-istoric important (Budapesta, Praga,
Varşovia, Moscova, St. Petersburg etc.), staţiunile din zonele montane.
Numărul total al turiştilor din acest spaţiu este de circa 75 milioane (în
Ungaria – 15 milioane, Polonia şi Bulgaria – câte 10 milioane, Cehia
circa 7 milioane, România – circa 6 milioane etc.).

„Trebuie de asemenea remarcat că o parte din aceste fluxuri sunt

constituite din cetăţeni care revin temporar în ţările de origine, estul
Europei fiind după 1945 marcat de o puternică migraţie a populaţiei spre
Occident (de multe ori forţată). Dorinţa statelor din zonă de a miza pe
cartea turismului nu se materializează întotdeauna prin generarea unor
fluxuri turistice, deşi potenţial există, iar infrastructura nu este totdeauna
precară (Muntele, Iaţu, 2003, p. 172).

În cadrul continentului America de Nord se deosebesc mai

multe direcţii principale.
Zona marilor Lacuri şi litoralul estic S.U.A. (având ca importante
atracţii oraşe precum New York, Washington, Chicago ş.a, cascada
Niagara dar şi staţiuni de litoral) constituie principala destinaţie.
Se deosebesc, de asemenea, un flux turistic sud-estic, orientat
către Florida şi către arhipelagul Antilelor (Bahamas, Puerto-Rico,
Jamaica, Bermude, Barbados, Cuba, Republica Dominicană) şi unul
sud-vestic, dirijat către California. Aceasta constituie punctul final al
centurii soarelui - Sun Belt - care are direcţia Louisiana (New Orleans),
Texas, Arizona (Phoenix, Tucson), Nevada (Las Vegas), California (cu
oraşele San Francisco, Los Angeles). Din California pleacă transportul
aerian către insulele Hawaii.
Mexicul constituie o altă importantă destinaţie turistică, cu circa
20 milioane turişti, majoritatea din S.U.A., principalele atracţii fiind:
staţiunile balnear-maritime (Acapulco, Cancun) dar şi marile oraşe
(Ciudad de Mexico).
În afara acestor spaţii, care atrag un număr însemnat de vizitatori,
se mai disting numeroase alte zone care determină fluxuri turistice, con-
siderate minore, dar care se impun tot mai mult, în ultimul timp. Printre
acestea se încadrează:
• ţările din nordul Africii, riverane Mării Mediterane – cu circa
23 milioane turişti anual, dispersaţi în state precum Egipt, Maroc, Tunisia;
313
314
 • Orientul Apropiat şi Mijlociu, în care se impun ca destinaţii
principale Turcia (12 milioane turişti), Israelul (3 milioane turişti),
Arabia Saudită (4 milioane turişti), Iordania (4 milioane turişti), Siria
(2,5 milioane turişti), Cipru (2,5 milioane turişti) iar mai nou
Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Quatar;
• Asia de Sud, Sud-Est, Est în care se impun Thailanda (9 milioane),
Malaysia (10 milioane), Indonezia (5 milioane), Filipine (2 milioane), la
care se adaugă China, Japonia, Coreea de Sud, India, Nepal, Maldive etc.;

Obiectiv turistic din Thailanda

• America de Sud (care atrage în total aproximativ 14 milioane
turişti, cu predilecţie către zonele litorale, la care se adaugă princi-
palele oraşe Buenos Aires, Rio de Janeiro, Sao Paolo etc.); Australia şi
Noua Zeelandă (cu circa 6 milioane turişti),
• insulele intertopicale (intre care se impun Hawaii, Mauritius,
Reunion, Seychelles, Comore), centrul şi sudul Africii (Kenya,
Botswana, Africa de Sud etc.).
Amploarea şi repartiţia geografică a fluxurilor turistice depind de o
gamă foarte variată de factori, printre care foarte importanţi sunt nivelul
de trai al populaţiei, dezvoltarea socio-economică, contextul geopolitic,
promovarea turistică etc. De asemenea, dimensiunile cantitative şi
calitative ale acestora sunt redate prin datele statistice, care nu
corespund întotdeauna realităţii, în unele situaţii fiind foarte dificil de
făcut distincţia între turişti şi persoanele venite cu alte scopuri.
Turismul constituie însă un domeniu economic foarte prosper, care a
cunoscut în perioada actuală o amploare deosebită, în ultimele decenii
dezvoltându-se rapid în numeroase ţări, având un rol important în aportul
valutar, cumulând sute de mii de angajaţi, deservind milioane de oameni.
315
 BIBLIOGRAFIE

Aur, N., Gherasim, C. (2002), Geografie economică mondială, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti.
Aur, N., Andrei, Mădălina, Gherasim, C., 2003, Geografie economică şi politică
universală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Blaug, M. (1992), Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti.
Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
Bonciu, F. (2001), Investiţiile străine directe în economia mondială, în
Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine, Bucureşti.
Castells, M., Henderson, J. (1987), Techno-economic restructuring, socio-
political processes and spatial transformation: a global perspective, în
J. Henderson, M. Castells (coordonatori), Global Restructuring and
Territorial Development, Beverly Hills, California, Sage Publishers.
Cândea, Melinda, Isbăşoiu C. (1999), Geografia Agriculturii, Editura Universităţii
din Bucureşti, Bucureşti.
Cândea, Melinda, Erdeli, G., Simon, Tamara (2001), România. Potenţial
turistic şi turism, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
Chiţu, Maria, Ungureanu, A., Mac, I. (1983), Geografia resurselor naturale,
Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti.
Coteţ, P., Nedelcu, E. (1976), Principii, metode şi tehnici, moderne de lucru
în geografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Creţan, R., Guran-Nica, Liliana, Platon, D., Turnock, D. (2005), Foreign Direct
Investment and Social Risk in Romania: Progress in Less-Favoured
Areas, în „Foreign Direct Investment and Regional Development in East
Central Europe and the Former Soviet Union“, Edited by David
Turnock, University of Leicester, UK, p. 305-348.
Cucu, V. (1981), Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.
Cucu, V. (1984), Aşezările umane – categorii geografice fundamentale,
Buletinul Societăţii de Ştiinţe Geografice, VII, SSGR, p. 17-27.

316
Cucu, V. (1997), Geografie umană generală. Geografia populaţiei, Casa de
editură „Viaţa Românească“.
Cucu, V. (2000), Geografia aşezărilor rurale, Editura Domino, Târgovişte.
Cucu, V. (2001), Geografia oraşului, Editura Fundaţiei Culturale „Dimitrie
Bolintineanu”, Bucureşti.
Dumitrache, Liliana, Suditu, B. (2000), Deplasări, mobilitate, migraţii
– o abordare teoretică, în Regional Conference of Geography –
Regionalism and Integration: Culture, Space, Development, The papers
of the IVth edition, Timişoara – Tübingen – Angers.Erdeli, G. (1999),
Dicţionar de geografie umană, Editura Corint, Bucureşti.
Jones, E., Eyles, J. (1977), An Introduction to Social Geography, Oxford
University Press, Oxford.
Erdeli, G., coord. (1999), Dicţionar de geografie umană, Editura Universi-
tăţii, Bucureşti.
Erdeli, G., Braghină, C., Frăsineanu, D. (2000), Geografie Economică
Mondială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2001), Geografia populaţiei, Editura Corint,
Bucureşti.
Eyles, J., 1977, An Introduction to Social Geography, Oxford University Press.
Frăsineanu, D. (2005), Geopolitica, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
Gilg, A. (1985), An introduction to rural geography, Eduard Arnold.
Glăvan, V. (2000), Resursele turistice pe Terra, Editura Economică, Bucureşti.
Glăvan, V. (2000), Turismul în România, Editura Economică, Bucureşti.
Glăvan, V. (2005), Geografia turismului, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
Goodman, N. (1992), Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti.
Guran, Liliana (1994), Teorii de localizare a activităţilor economice şi actua-
litatea lor, Lucrările Sesiunii Ştiinţifice anuale a Institutului de
Geografie, 1993, Bucureşti, p. 244-248.
Guran-Nica, Liliana (1999), Spatial variations in foreign direct investmen, în
Geographical Essays on the Romanian Banat, volume one, Edited by
David Turnock, Dep. of Geography, p. 193-199.
Guran-Nica, Liliana (2002), Investiţii străine directe şi dezvoltarea sistemului
de aşezări din România, Editura Tehnică, Bucureşti.
Guran-Nica, Liliana, Rusu, Marioara (2004), Probleme de geografie şi
economie rurală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Hartshorn, T. A., Alexander, J. W. (1988), Economic Geography, Third
Edition, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey.
317
Hirst, P., Zeitlin, J. (1992), Flexible specialization versus post-Fordism: theory,
evidence and policy implications, ⎩n Storper, M. şi Scott, A.J., editors,
Pathways to industrialization and regional development, London:
Routledge, p 70-115.
Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti.
Ianoş, I., Humeau, J.-B. (2000), Teoria sistemelor de aşezǎri umane, Editura
Tehnicǎ, Bucureşti.
Iordan, I. (1975), Satul şi dispersia satelor, Studii, referate şi dezbateri, 2,
Universitatea Bucureşti.
Iordan, I. (2006), România. Geografie umană şi economică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti.
Isbǎşoiu, C. (1994), Puncte de vedere privind conţinutul noţiunilor de: habitat,
sat şi vatrǎ, Lucrǎrile sesiunii ştiinţifice anuale 1993, Institutul de Geografie
al Academiei Române, Bucureşti, p. 240-243.
Leţea, I., Ungureanu, Al. (1979), Geografie economică mondială, Editura
Didacticăşi Pedagogică, Bucureşti.
Lipietz, A. (1992), Towards a new economic order: postfordism, ecology and
democracy, Cambridge: Polity Press.
Matei, H., Neguţ, S., Nicolae, I. (2003), Statele Lumii, Editura Meronia,
Bucureşti.
Mehedinţi, S. (1931), Terra, Introducere în geografie ca ştiinţă, I-II, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1968), Geografie teoretică, Editura Academiei, Bucureşti.
Morrill, R. L., 1974, The Spatial Organization of Society, Duxbury Press,
Belmont, California.
Munteanu, C., Vâlsan, C. (1995), Investiţii internaţionale, Editura Oscar Print,
Bucureşti.
Muntele, I., Iaţu, C. (2003), Geografia turismului, Editura Sedcom Libris, Iaşi.
Negoescu, B., Vlăsceanu, Gh. (2001), Geografie economică. Resursele
Terrei, Editura Meteora Press, Bucureşti.
Neguţ, S. (coord.) (2003), Geografie Economică Mondială, Editura Meteora
Press, Bucureşti.
North, Klaus (1997), Localizing global production. Know-how transfer in
international manufacturing, Management Development Series no. 33,
International Labour Office, Geneva.
Popescu, Claudia Rodica (2000), Industria României în secolul XX, Editura
Oscar Print, Bucureşti.
Popescu, Claudia Rodica (2001), Industria mondială în era globalizării,
Editura Oscar Print, Bucureşti.
Ravenstein, E.G. (1889), The Laws of Migration, Journal Royal Stat. Soc. 48,
p. 167-235.

318
Sanguin, A. L. (1992), Géographie politique, géopolitique, géostratégie:
domaines, practiques, friches, Stratégique, vol. 55, nr. 3, Paris.
Scott, A.J. (1988), New industrial spaces: flexible production, organization
and regional development in North America and western Europe,
London: Pion.
Scott, A.J. (1992), The role of large producers in industrial districts: a case
study of high technology systems houses in southern California,
Regional Studies 26, p. 265-75.
Scott, A.J., Storper, M. (1992), Industrialization and regional development,
în Storper, M., şi Scott, A.J., editors, Pathways to industrialization and
regional development, London, Routledge, p. 3-17.
Sjoberg, G. (1960), The Pre-Industrial City, Glencoe, Chapter V.
Simion, T. (1998), Geopolitica, în pragul mileniului III, Editura Roza
vânturilor, Bucureşti.
Simon, Tamara, Andrei, Mădălina Teodora (2004), Geografia economică a
Terrei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Storper, M., Scott, A.J. (1989), The geographical foundations and social
regulation of flexible production complexes, In Welch, J. ≡i Dear, M.,
editors, The power of geography, Boston, MA: Unwin Hyman, p. 21-40.
Swyngedouw, E.A. (1992), Territorial organization and the space/technology
nexus, Transactions, Institute of British Geographers NS 17, p. 417-33.
Taylor, P. J. (1993), Political geography. World-economy, nation-state and
locality, Longman Scientific & Technical, London.
Tălângă, C. (2000), Transporturile şi sistemele de aşezări din România,
Editura Tehnică, Bucureşti.
Teodorescu, V., Alexandrescu, Valeria (2001), Terra. Geografia Resurselor,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Velcea, I., Ungureanu, Al. (1993), Geografia economică a lumii contempora-
ne, Casa de Editură şi Presă „Şansa“ S.R.L., Bucureşti.
Velcea, I. (2000), Geografie rurală, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”.
Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.
Yeung, W.C.H. (1994), Critical reviews of geographical perspectives on
business organizations and the organization of production: towards a
network approach, Progress in Human Geography 18,4, p. 491-500.
Zainea, E. (2000), Globalizarea. Şansă sau blestem, Vol. I. Condiţionările
creşterii economice, Editura Valand Print, Bucureşti.
*** (1983), Geografia României I. Geografia fizică, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti.
*** (1984), Geografia României II. Geografia umană şi economică, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti.

319
*** (1992), Atlasul Geografic al Lumii, Editura Didactică şi Pedagogică.
*** (2003), World Investment Report 2003. FDI Policies for Development:
National, and International Perspectives, UN, New York and Geneva.
*** (2003), World Development Report 2003. Sustainable Development in a
Dynamic World. Transforming Institutions, Growth, and Quality of
Life, A copublication of the World Bank and Oxford University Press.
*** (2004), International Yearbook of Industrial Statistics, UN Industrial
Development Organization, Vienna.
*** (2004), Human Development Report, P.N.U.D., New York.
*** (2004), World Development Indicators, The World Bank, Washington.
*** (2005), Knaufers Grosser Welt Atlas, Editura Knaur, Agentur ZERO,
München.
http://www.geohive.com/index.php
http://www.iea.org
http://www.industcard.com
http://www.inforse.dk/europe/dieret/Geothermal/geotermal.html
http://www.hilti.com
http://www.nei.org
http://telosnet.com/wind/early.html
http://www.wwindea.org/default.htm
http://commons.wikimedia.org/wiki/Main_Page

320