TRANSFORMĂRI DE STARE DE AGREGARE

După cum se cunoaşte din capitolele precedente, substanţele sunt clasificate, după starea lor de agregare, în solide, lichide şi
gaze. În condiţii normale unele substanţe se găsesc în stare solidă: fierul, plumbul, sticla, etc, altele în stare lichidă: apa, alcoolul,
benzina, altele înstare gazoasă: aerul, oxigenul, metanul etc.

Se cunoaşte foarte bine că unele substanţe pot fi trecute uşor dintr-o stare în alta: evaporarea şi condensarea apei; topirea şi
solidificarea unei bucăţi de plumb. Se pune întrebarea: oare toate substanţele pot fi trecute în alte stări decât cele normale?

Dacă analizăm structurile interne ale stărilor şi mişcările moleculare ce au loc în substanţe, constatăm că între diferite stări ale
substanţei există deosebiri dar şi asemănări. După cum se ştie, în solide există o aşezare ordonată a atomilor în structuri regulate pe
întinderi mari care sunt stabile în timp, la lichide atomii prezintă structuri ordonate pe întinderi mici (ordine locală) şi pe durate
scurte, la gaze nu există nici-o ordine. Din punct de vedere al mişcărilor moleculare, se ştie că la solide mişcarea este

redusă la mici vibraţii, la lichide apar pe lângă vibraţii şi mici mişcări de translaţie, iar la gaze predomină mişcările de translaţie.

Se ajunge la concluzia că dacă prin diverse metode se activează atomii sau moleculele unui solid, încât să execute mişcări
ample, se poate trece la o fază lichidă sau chiar gazoasă. Invers, dacă mişcarea moleculelor unui gaz se reduce, se poate ajunge la
faza lichidă sau solidă. Singura problemă care se pune este cât de dure sunt condiţiile ce trebuiesc create pentru a putea realiza
trecerea de la o fază la alta.

Cunoaştem că este suficient să încălzim uşor o cană cu apă pentru ca aceasta să se evapore sau este suficient să reducem
temperatura sub 0oC pentru ca apa să îngheţe. Nu acelaşi lucru putem spune despre topirea unei bucăţi de bazalt sau de lichefierea
aerului.

În anul 1869, fizicianul irlandez Thomas Andrews a reuşit, prin răcirea şi comprimarea concomitentă a bioxidului de carbon, să-l
transforme din stare gazoasă în stare lichidă (lichefiere).El a efectuat o serie de comprimări izoterme ale bioxidului de carbon şi a
constatat că dacă temperatura gazului este mai mare decât 31oC, gazul

respectă legea Boylle-Mariotte. pVTc Dacă temperatura gazului este mai mică de 31oC, se constată că prin comprimarea gazului, la
un moment dat încep să apară picături de lichid, iar presiunea rămâne aproximativ constantă deşi volumul se micşorează.

Din graficele transformărilor izoterme se trag următoarele concluzii: seobţine fenomenul de lichefiere numai dacă temperatura
este mai mică decât o temperatură Tc,

specifică substanţei, respectiv o presiune pc numită presiune critică. Cu cât temperatura gazului este mai mică cu atât presiunea de
lichefiere este mai mică, şi este mai comod de lichefiat gazul.

În procesele de transformări de fază este importantă energia care se schimbă prin absorbţie sau cedare de căldură, pentru a
modifica starea cinetico-moleculară şi structura internă a substanţei. În majoritateacazurilor energia pusă în joc este sub formă de
căldură.

Este evident că la trecerea directă dintr-o stare în alta şi la trecerea inversă

se pune în joc aceeaşi căldură cedată sau absorbită.

Întrucât în timpul transformărilor de fază temperatura substanţei rămâne constantă, căldura pusă în joc se numeşte căldură ascunsă
sau căldură latentă care depinde de cantitatea de substanţă şi de tipul substanţei. Se defineşte căldura latentă specifică, ca fiind
căldura necesară unităţii de masă pentru a o transforma în altă stare, la temperatură constantă:

Căldura latentă specifică este o mărime care depinde de substanţa care

 suferă transformarea de fază, fiind aproximativ independentă de alte

mărimi.

 = Qm

TOPIREA ŞI SOLIDIFICAREA

Topirea este fenomenul de trecere a unui corp din faza solidă în faza lichidă iar solidificarea este transformarea inversă.

Din punct de vedere a modului cum are loc topirea distingem două tipuri:

-topirea corpurilor amorfe care se produce printr-o înmuiere treptată a corpului până se ajunge la faza lichidă: sticla, ceara, smoala
etc.

-topirea corpurilor cristaline (topirea netă) se produce prin trecerea bruscă în fază lichidă la o temperatură bine precizată: metalele,
gheaţa etc.

Topirea netă respectă următoarele legi:

a) La o presiune dată, topirea are loc întotdeauna la aceeaşi temperatură, numită temperatură de topire, care este o caracteristică a
substanţei.

b) În tot timpul topirii temperatura substanţei rămâne constantă.

c) Temperatura de topire este influenţată de presiunea la care este supusă substanţa.

Experienţa lui Tyndal arată că temperatura de topire a gheţii poate fi mult

mai mică decât 0oC. Firul de oţel, sub acţiunea greutăţii, crează o presiune apreciabilă asupra gheţii topind gheaţa de sub el. Apa
rezultată se ridică deasupra firului şi îngheaţă. Astfel, firul de oţel traversează blocul de gheaţă care în final este (aparent) ca la
început.

d) În timpul topirii volumul substanţei se modifică. Există substanţe al căror volum scade în urma topirii: apa, fonta, argintul,
bismutul, dar majoritatea substanţelor îşi măresc volumul prin topire. Se cunoaşte foarte bine că apa care îngheaţă într-o sticlă o
sparge deoarece în timpul solidificării apei volumul acesteia creşte. Dacă se toarnă într-o eprubetă parafină topită, după solidificare se
constată că nivelul acesteia a scăzut. În industrie trebuie să se ia în consideraţie variaţia volumului la solidificare pentru a nu se
obţine piese mai mici în urma turnării metalelor în forme (metalurgie)

e) Căldura acceptată de substanţă în timpul topirii are aceeaşi valoare cu

cea cedată de aceeaşi substanţă în timpul solidificării:

Qtop=Qsol

Temperatura de topire poate fi modificată prin realizarea unor aliaje deconcentraţii bine definite, astfel, aliajul de plumb şi cositor are
temperatura de topire mai mică decât a fiecărui metal.

VAPORIZAREA ŞI CONDENSAREA

Fenomenul prin care o substanţă lichidă este transformată în fază gazoasăse numeşte vaporizare. Substanţa lichidă care a fost
transformată în fază gazoasă se prezintă sub denumirea de vapori. Procesul de trecere al vaporilor în lichid se numeşte condensare
iar procesul de transformare a unui gaz în lichid se numeşte lichefiere.

VAPORIZAREA ÎN VID
Dacă printr-un procedeu oarecare se crează deasupra unui lichid un vid înaintat, se constată că are loc o vaporizare a lichidului în acel
spaţiu. Într-un vas cu mercur se introduc mai multe tuburi barometrice cu gura în jos. Evident că mercurul coboară în tub până se
echilibrează presiunea atmosferică, (1) coloana de mercur având aproximativ înălţimea de 760mm iar deasupra mercurului în camera
barometrică se crează vid. Cu ajutorul unei pipete curbate se introducîn tubul 2 pe rând, picături de eter. Se constată că picăturile urcă
spre suprafaţa mercurului, sevolatilizează(se vaporizează instantaneu) şi nivelul mercurului coboară. Cu cât cantitatea de

eter întrodusă este mai mare (3) cu atât mercurul coboară mai mult. Se trage concluzia că vaporii de eter crează o presiune asupra
mercurului.Pentru cantităţi mari de eter se constată că eterul nu se mai volatilizează (4) şi nivelul mercurului este aproximativ

acelaşi (5) indiferent de cantitatea de eter introdusă în cameră. Se spune că vaporii au devenit saturanţi şi sunt în echilibru cu lichidul
care s-a vaporizat. Presiunea creată de astfel de vapori se numeşte presiunea vaporilor saturanţi, care are o serie de proprietăţi:

1) depinde de natura substanţei lichide care se vaporizează;

2) nu depinde de cantitatea de lichid şi de cea a vaporilor;

3) este funcţie directă de temperatura vaporilor;

4) are valoarea maximă pe care o pot realiza vaporii.

Analizând dinamica procesului de vaporizare se trage uşor concluzia că, pentru ca o substanţă lichidă să se vaporizeze, este necesr ca
să se absoarbă căldură. Acest lucru se poate realiza prin comunicare de căldură de la un alt corp sau să se ia căldură chiar de la
propriul lichid, ducând la răcirea acstuia, fenomen cunoscut în practică şi uneori chiar utilizat în realizarea temperaturilor joase.

FIERBEREA

Fierberea este procesul de vaporizare în întreaga masă a lichidului, vaporii se formează oriunde în interiorul lichidului. Prin încălzirea
treptată a apei din balonul de sticlă se pot observa următoarele:

a) pe pereţii vasului apar mici bule de aer;

b) pe măsură ce temperatura creşte, bulele se măresc, se desprind de pereţi şi urcă spre suprafaţă; în straturile superioare unele
semicşorează şi dispar, producând un zgomot, se spune că apa cântă;

c) la o anumită temperatură (100oC) bulele ajung la suprafaţa lichidului şi din acest moment temperatura rămâne constantă ( a
început fierberea).

Explicaţia acestor observaţii se face astfel: în bulele de aer pătrund vaporide lichid care, pe măsură ce temperatura creşte, creşte
cantitatea acestora, deci şi volumul bulelor pornind spre suprafaţă. În straturile superioaretemperatura lichidului fiind mai mică
determină condensarea vaporilor, fenomen urmat de creşterea temperaturii lichidului. Când lichidul se omogenizează termic bulele
nu se mai "sparg" în interior, ajung la

suprafaţă şi se declanşează fierberea propriuzisă. Din acest moment temperatura nu mai creşte deoarece întreaga căldură primită de
lichid este utilizată pentru vaporizare:

Q=m.

Temperatura de fierbere depinde de substanţa care se vaporizează, dar care poate fi influenţată de presiunea vaporilor. Astfel la
presiuni mari apa nu fierbe decât la temperaturi ce pot depăşi 300oC, fiind utilizată la sterilizarea umedă a ustensilelor medicale
(autoclave). Dacă presiunea vaporilor este redusă mult, temperatura de fierbere are valoare foarte coborâtă putând ajunge la situaţia
în care apa îngheaţă în

timp ce fierbe. Această proprietate este utilizată la fierberea forţată la temperaturi mici a unor substanţe care s-ar descompune la
temperature normală de fierbere. Faptul că fiecare lichid are o temperatură specifică de fierbere şi că în timpul fierberii temperatura
lichidului nu creşte, este utilizat la distilareafracţionată a unui amestec de lichide: distilarea alcoolului, distilarea petrolului etc.
 EVAPORAREA

Fenomenul prin care se realizează vaporizarea numai la suprafaţa liberă a lichidului se numeşte evaporare. Este cunoscut că dacă se
lasă o farfurie cu apă, la temperatură normală, după un timp apa dispare din farfurie, zicând că apa s-a evaporat. Rufele ude dacă sunt
intinse, după un timp se usucă datorită evaporării apei.

Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a se produce evaporarea sunt:

-mediul ambiant să nu fie saturat cu vaporii lichidului, presiunea vaporilor existenţi p să fie mai mică decât presiunea de saturaţie pm,
la acea temperatură;

-presiunea atmosferică H la cel moment să fie mai mare decât presiunea

de saturaţie (H>pm).

Întrucât lichidul se poate evapora mai repede sau mai încet, se defineşte

viteza de evaporare ca fiind egală cu masa de lichid ce se evaporă în

unitatea de timp:

Viteza de evaporare depinde de următoarele mărimi:

-este proporţională cu aria suprafeţei libere a lichidului;

-este proporţională cu diferenţa presiunilor pm-p ;

-este invers proporţională cu presiunea atmosferică H de deasupra lichidului. unde K este o constantă care depinde de unităţile de
măsură alese.

Este evident că viteza de evaporare depinde de natura lichidului care sevaporizează, dar acest lucru este inclus în presiunea pm a
vaporilor saturanţi. Deasemenea, viteza de evaporare depinde şi de viteza aerului de deasupra lichidului, dar aceasta este inclusă în
diferenţa (pm-p), deoarece dacă există o bună circulaţie a aerului va determina o micşorare a cantităţii de vapori de deasupra
lichidului şi implicit creşterea diferenţei

(pm-p).

Se cunoaşte din practică că rufele se usucă mult mai repede, atunci când bate vântul, decât atunci când nu bate. Când este ger
deasemenea rufele seusucă repede deoarece cantitatea de vapori din atmosferă este mică.

Starea triplă

Echilibrul fazelor se stabileşte atunci când două faze, ale aceleiaşi

substanţe, aflându-se în contact, în aceleaşi condiţii de presiune şi

temperatură, masa fiecărei faze rămâne constantă.

Dependenţa dintre presiune şi temperatură pentru curbele de-a lungul

cărora se realizează echilibrul a două faze se numesc diagrame de stare.

Pentru diagrama de fază lichid-vapori este specifică existenţa stării critice

 peste care nu este posibilă starea de echilibru dintre faza lichidă şi cea

gazoasă.

Procesul de trecere a substanţelor din faza solidă direct în faza gazoasă se

numeşte sublimare, iar căldura latentă este egală cu suma dintre căldura

latentă de topire şi căldura latentă de vaporizare.

În planul p-T există un singur punct care reprezintă starea unică în care se

află, în echilibru, toate cele trei faze ale unei substanţe, solidă, lichidă şi

gazoasă, acest punct reprezintă starea triplă a substanţei respective.