RAINER MARIA RILKE

Fuga

Biserica era pustie. Prin ferestrele colorate, de deasupra altarului principal,

irumpeau în naos razele serii, late şi drepte, ca în reprezentările Bunei Vestiri
făcute de vechii maieştri, şi primeneau culorile fanate ale covoarelor întinse pe
scări. Împărţeala încăperilor se îndeplinea pe urmă printr-o arcadă cu coloane
baroce, de lemn, şi dincolo de acestea se întuneca din ce în ce mai tare, iar
lampele mici, veşnice, licăreau tot mai milostive în faţa sfinţilor adumbriţi.
Îndărătul ultimului stîlp masiv de piatră se făcea cu totul noapte. Ei se aşezară
acolo, unde atîrna deasupra lor o veche icoană cu drumul crucii. Fata palidă,
aflată în colţul cel mai întunecat al băncii grele şi negre de stejar, îşi strînse
jacheta maroniu-deschis. Roza de la pălăria fetei gîdila îngerul de lemn pe
povîrnisul sculptat al bărbiei, şi-l făcea să rîdă. Fritz, liceanul, ţinea cele două
mîini mărunţele ale fetei, cu mănuşi zdrenţuite, aşa cum ai împresura o
vrăbioară, blînd şi totuşi ferm. Era fericit şi visa : vom fereca biserica să nu ne
mai vadă nimeni, să rămînem singuri, doar noi. Noaptea, sigur umblă pe aici
spirite. Se legară strîns unul de celălalt, iar Anna îi şopti temătoare: „ Nu e deja
tîrziu?” Pe amîndoi îi copleşi deodată de tristeţea; pentru ea, locul de la fereastră
unde cosea zi şi noapte; de unde nu-i era cu putinţă să vadă decît un zid hidos,
întunecat, iar Soarele nicicînd. Pentru el, masa lui, plină de caiete de latină peste
care zăcea deschis „Platon, Symposion”. Amîndoi se uitau înainte, iar privirile lor
urmau acelaşi zbor, peregrinînd printre renurile şi runele băncii de rugăciune.
Îşi contemplară ochii.
Anna suspină.
Fritz o îmbrăţisă tandru şi protector şi-i spuse: „ De-am putea pleca.”
Anna îl studie şi îi văzu dorul ce i se aprinse-n ochi: Îşi coborî pleopele, se făcu
roşie şi ascultă:
„Dacă ai şti cum îi urăsc din toţi rărunchii. Dacă ai vedea cum mă privesc cînd
mă întorc de la tine. N-au în ei decît neîncredere şi bucurie răutăcioasă. Nu mai
sunt copil. Azi sau mîine, cînd am să cîştig ceva, plecăm împreună, cît mai
departe. În ciuda tuturor.”
„Îţi sunt dragă?”, deşluşi băiatul palid. „Nici nu ştii.” Iar Fritz îi topi
întrebarea printr-un sărut.
„Ai să vii să mă iei degrabă?” şovăi copila. Liceanul tăcu. Fără voie, îşi ridică
privirea, urcînd de-a lungul marginii stîlpului masiv de piatră şi citi peste bătrîna
icoană: „Tată iartă-i....”
Apoi iscodi cu mînie: „Se întîmplă ceva acasă la tine?”
 O îmboldi pe fată: „Spune”
Ea consimţi uşor din cap.
„Aha”, se înfurie el, „ce-ţi spuneam eu, deci aşa e. Bîrfelile astea. Numai dacă
aş...” Îşi îngropase capul în mîini.
Anna se sprijini de umărul său. Îi spuse uşor:
„Nu fi trist.”
Nu se clintiră.
Brusc tînărul izbucni şi spuse:
„Hai să fugim împreună!”

Anna înăbusi un zîmbet în ochii săi frumoşi, năpădiţi de lacrimi. Îşi scutură
capul şi se arătă plină de deznădejde. Iar Studentul îi ţinu, ca mai înainte, mîinile
mărunţele, acoperite cu mănuşi zdrenţuite. Privi adînc în naosul prelung. Soarele
se stinse, iar vitraliile deveniseră pete hidoase, plumburii. Era linişte.
Pe urmă se porni în clădire de undeva sus un piuit. Amîndoi se uitară într-
acolo. Zăriră o rîndunică pierdută care căuta văzduhul cu aripile sale istovite şi
fără de linişte.
În drumul spre casă, liceanul se gîndi la tema la latină pe care o neglijase. Se
hotărî să o facă în ciuda repulsiei pe care o încerca şi în pofida oricărei oboseli.
Însă, aproape fără voie, făcu un mare ocol, pesemne că se şi rătăcise puţin în
oraşul, altminteri atît de bine cunoscut, iar cînd ajunse în odaia sa, era deja
noapte. Pe caietele de latină se afla o mică misivă. O citi sub lumina şovăitoare a
lumînării:
„Au aflat totul. Îţi scriu plîngînd. Tata m-a bătut. E groaznic. Acum nu mă mai
lasă să ies singură afară. Ai dreptate. Să fugim. În America sau încotro ai vrea.
Mîine dimineaţă, la ora şase, sunt la gară. Atunci pleacă un tren.
Tata îl ia mereu cînd merge la vînătoare. Încotro – nu ştiu. Închei. Vine
cineva.
Fii acolo. Aşa rămîne. Mîine la şase. Pînă la moarte.
A ta,
Anna.
Nu a fost nimeni. Încotro vrei să mergem? Ai bani? Eu am opt guldeni.
Scrisoarea ţi-o trimit prin camerista noastră la a voastră. Nu îmi mai este teamă.
Mi se pare că mătusa ta, Marie, a trăncănit.
Ne-a văzut atunci, duminică.”
Liceanul făcu paşi mari şi energici în sus şi-n jos. Se simţea ca şi eliberat.
Inima-i bătea violent. Deodată aflase ce înseamnă să fii bărbat. Ea are încredere
în mine. Trebuie să-i port de grijă. Era foarte fericit şi-şi dădea seama că: Îmi
aparţine pe deplin. Sîngele i se urcă la cap. Fu nevoit să se aşeze, iar apoi îi trecu
prin minte: Încotro?
Întrebarea aceasta nu mai tăcea. Fritz o acoperi sărind şi făcînd pregătiri. Îşi
împachetă cîteva schimburi şi haine, îşi îndesă economiile în portmoneul neagru,
de piele. Era numai o agitaţie, deschise fără rost toate saltarele, luă acareturile şi
pe urmă le aşeză înapoi la locul lor, azvîrli caietele de pe masă într-un colţ, şi-şi
manifestă ostentativ entuziasmul celor patru pereţi ai săi: Gata. Mă car.
Trecu de miezul nopţii cînd se aşeză pe margineau patului.
Nu plănuia să doarmă. Se întinse îmbrăcat doar pentru că, de la atîta
încovoială, îl durea spatele. Pregetă iarăşi: încotro? Şi spuse tare: „Cînd oamenii
se iubesc cu adevărat...”
Bătu ceasul. Undeva afară trecu un atelaj care făcu să se zgîlţîie vasele. Ceasul,
încă sleit de cele douăsprezece bătăi, răsuflă şi spuse cu greutate: „Unu.” De mai
mult nu fu în stare.
Iar Fritz ascultă parcă de la o mare distanţă şi-şi spuse: „Cînd oamenii... cu
adevărat...”
Însă la primii zori cenuşii ai zilei, tremurînd între perne, era sigur: N-o mai
iubesc pe Anna. Capul îi era greu: N-o mai iubesc pe Anna. Aşa să fie? Gata, să îţi
iei tălpăşiţa pentru o palmă, două? Şi încotro? Reflectă la felul în care ea i se
destăinui. Şi încotro vrea să plece? Oriunde, oriunde o fi. Se enervă. Iar eu?
Bineînţeles că trebuie să las totul baltă... părinţii mei şi restul. A, da, şi viitorul.
Ce stupid, ce urît din partea Annei. Ar merita vreo două, dacă ar fi în stare de aşa
ceva.
Dacă ar fi în stare.
Cînd soarele timpuriu de mai răzbi în odaie, senin şi vesel, nădăjdui că ea nu
vorbise serios. Se linişti oarecum şi-şi dori să rămînă în pat. Îşi spuse singur:
Vreau să mă duc la gară să văd cum nu vine. Şi-şi închipui bucuria pe care o va
resimţi cînd nu va apărea.
Zgribulit, în răcoarea dimineţii, şi cu genunchii osteniţi se duse la gară. Sala
de aşteptare era pustie.
Se uită împrejur, pe jumătate temător, pe jumătate încrezător. Nicio jachetă
galbenă. Fritz răsuflă uşurat. Trecuse prin toate ungherele şi toate sălile. Călătorii
treceau încolo şi-ncoace adormiţi şi absenţi, hamalii se întindeau lîngă coloanele
înalte, iar oamenii din clasa cea mai de jos zăceau mohorîţi, rezemaţi de pachete
şi coşuri, pe băncile prăfuite. Nicio jachetă galbenă. Portarul strigă de undeva
dintr-o sală de aşteptare staţiile de oprire. Bătea strident dintr-un clopoţel. Apoi
strigă iarăşi în apropiere aceleaşi staţii, iar apoi din nou pe peron. Mereu răsuna
acel clopot nesuferit. Fritz se învîrti şi, cu mîinile vîrîte în buzunar, se îndreptă
iarăşi înspre prima sală. Era foarte mulţumit şi se gîndi cu o mină de învingător:
Nicio jachetă galbenă. Ştiam eu.
Aproape cu înfumurare păşi în faţa coloanei cu anunţuri. Dori să studieze
graficul pentru a afla încotro pleacă de fapt acest tren fatal de la ora şase. Citi
mecanic staţiile şi privea amuzant asemeni cuiva care studiază o scară pe care
tocmai era să cadă. Din apropiere răsunau pe macadam paşi repezi. Cînd Fritz se
uită, privirea-i surprinse chiar la uşa peronului o siluetă măruntă, într-o jachetă
galbenă cu o pălărie pe care flutura o roză.
Fritz se holbă după ea.
Iar pe urmă îl năpădi spaima faţă de această fată slăbuţă, pornită să se joace
cu viaţa. Şi cînd se înfricosă că ar putea să dea peste el şi să-l forţeze să plece în
lumea largă, se înzdrăveni şi o luă la fugă cît putu de repede înspre oraş, fără să se
uite împrejur.