CUPRINS

CAPITOLUL I – INTRODUCERE 3

CAPITOLUL II – CADRUL GEOGRAFIC AL ZONEI. 5

2.1. Caracteristicile geografice ale zonei. 5
2.2. Aşezările. 8

CAPITOLUL III – OCUPAŢIILE TRADIŢIONALE. 12

3.1 Ocupaţiile de bază. 12
3.2 Ocupaţiile secundare. 30

CAPITOLUL IV – MEŞTEŞUGURILE ŢĂRĂNEŞTI 45

4.1. Torsul şi ţesutul. 45
4.2. Prelucrarea lemnului. 48
4.3. Olăritul. 56
4.4. Cojocăritul. 60
4.5. Opincăritul. 62
4.6. Fierăritul. 64

CAPITOLUL V – INSTALAŢIILE TEHNICE ŢĂRĂNEŞTI. 70

CAPITOLUL VI – MONUMENTELE DE ARHITECTURĂ. 74

CAPITOLUL VII – PORTUL POPULAR. 87

7.1. Costumul femeiesc. 93
7.2. Costumul bărbătesc. 97

CAPITOLUL VIII – OBICEIURILE. 101

8.1. Obiceiurile calendaristice. 101
1
 8.2. Obiceiurile familiale. 104
8.3. Aspecte zonale de folclor autentic. 119

CAPITOLUL IX – MANIFESTARI ETNOGRAFICO-FOLCLORICE

CONTEMPORANE. 122

CAPITOLUL X – STUDIU DE CAZ – GOSPODĂRIA ŞI LOCUINŢA

ŢĂRĂNEASCĂ. 125
10.1. Gospodăria ţărănească. 125
10.2. Arhitectura caselor. 144
10.3. Tipurile de locuinţă. 162
10.4. Interiorul locuinţei. 166
10.5. Textilele de interior. 174

CAPITOLUL XI – CONCLUZII. 186

2
 CAPITOLUL I – INTRODUCERE

Atunci când se va scrie o lucrare cuprinzătoare despre contribuţia

Maramureşului la civilizaţia şi cultura noastră se va vedea că ţinutul acesta situat la
marginea pământului românesc a fost, pe toate planurile, cu mult mai fertil decât se
crede îndeobşte. Se va vedea astfel că această vatră de străveche şi intensă viaţă
românească, de care se leagă una din legendele „întemeierii” noastre şi în care, mai
apoi, într-o epocă de înflorire culturală, s-au făcut cele dintâi traduceri de texte
religioase în limba română, „ţara” aceasta in ciuda condiţiilor neprielnice în care i-
a fost dat să se dezvolta timp de câteva secole a produs fără încetare în planul
civilizaţiei şi culturii, îmbogăţind necontenit patrimoniul nostru naţional.
Ca pretutindeni, de altfel, vreme îndelungată, talentele si aptitudinile
oamenilor acestor locuri s-au valorificat îndeosebi în cadrul creaţiei de tip
tradiţional, popular. Începând cu secolul al XVI-lea, graţie mai ales intensei
comunicări cu celelalte ţinuturi româneşti, cultura scrisă a constituit şi ea o
prezenta neîntreruptă în viaţa Maramureşului. În domeniul vieţii cărturăreşti,
circulaţia continuă a cărţii româneşti, iar apoi apariţia unor unor manifestări
originale locale evidenţiază tendinţa de integrare a Maramureşului în ritmul
cultural general romanesc. Cultura populară continuă să rămână însă şi pe mai
departe principalul domeniu prin care Maramureşul se afirmă în peisajul
civilizaţiei şi culturii noastre etnice. Vitalitatea ei remarcabilă încă în mediile
populare, vigoarea şi originalitatea ei care, toate la un loc, explică nu numai
puternicele ecouri ce le are în celelalte ţinuturi româneşti şi larga audienţa de care
se bucură în rândul celorlalte straturi sociale de la noi ci şi aprecierile elogioase la
adresa ei rostite în afara hotarelor ţării, constituie trăsături de căpetenie ale
personalităţii culturii populare maramureşene contemporane. La rândul lor,
trăsăturile acestea vin să-i definească pe înşişi creatorii şi protagoniştii acestei
culturi. Căci mai mult decât în cazul altor ţinuturi de la noi, locuitorii de pe văile
Izei şi Vişeului, ale Tisei, Marei şi Cosăului au ştiut să îmbine modul de viată
tradiţional cu confortul propriu civilizaţiei de tip urban, au ştiut să subordoneze
într-o mai mare măsură propriei tradiţii progresul tehnic şi în general cuceririle
civilizaţiei moderne. Fie că este vorba de elemente împrumutate din afara zonei,
fie de elemente provenite din mediul urban, asimilarea lor efectivă, în adâncime, le
conferă o notă de naturaleţe rar întâlnită în creaţia altor zone ale ţării.
Întâlnim încă în viaţa satelor maramureşene de astăzi numeroase elemente de
cultură arhaică, evocatoare ale unor vremuri de mult apuse. E suficient să amintim
organizarea vieţii pastorale, a stânei, iar în domeniul folclorului, interpretarea
specifică a strigăturii, jocul tropotit ori unele obiceiuri de la naştere şi de la nuntă,
care mai păstrează ceva din naivitatea, dar şi din puritatea rituală a începuturilor.
Alături de acestea apar în satele maramureşene de astăzi şi multe elemente
culturale de provenienţă urbană, surprinzător de moderne. Arhitectura populară şi
interiorul caselor ţărăneşti, portul şi deosebitele sectoare ale creaţiei folclorice
oferă suficiente mărturii. Procesul de evoluţie este foarte viu aşadar şi în cultura
populară maramureşeană de astăzi, dar, mai mult decât în alte zone ale ţării,
evoluţia este aici mai organică, ritmul ei răsfrângându-se mai unitar în toate

3
compartimentele vieţii săteşti. Un asemenea fenomen nu poate avea loc decât în
comunităţi cu o tradiţie îndelungată, ale cărei structuri fundamentale sunt încă
active.
O puternică conştiinţă de sine, născută poate din conştiinţa propriului trecut
istoric şi totodată a temeiniciei propriei existenţe, clădită pe rânduieli venite de
demult, explică sentimentul de mândrie ce-l caracterizează pe ţăranul
maramureşean, sentiment care răzbate nu numai în conduita sa din viaţa de toate
zilele şi în ocazii sărbătoreşti, în raport cu membrii colectivităţii în care trăieşte şi
cu cei ai altor comunităţi, ci şi în creaţia sa folclorică. Aici, în acest sentiment de
mândrie din sfera ocupaţiilor tradiţionale, spre exemplu, vor constitui nu numai
surse indispensabile de informaţie, ci şi lecturi utile creării unei atmosfere adecvate
studiului culturii populare tradiţionale. Lucrarea de faţă izbuteşte să sugereze o
imagine cuprinzătoare şi fidelă în acelaşi timp a universului vieţii tradiţionale şi
actuale a satului maramureşean din perspectivă etnografică.

4
 CAPITOLUL II – CADRUL GEOGRAFIC AL
ZONEI.

2.1. Caracteristicile geografice ale zonei.

Nordul românesc, marcat de lanţul munţilor vulcanici Oaş, Gutâi şi Ţibleş la

sud, de lanţul munţilor cristalini ai Rodnei spre est şi ai Maramureşului spre sud-
est, mărginiţi de regiuni deluroase, terase şi lunci, definit geografic de depresiunea
intercarpatică a Maramureşului, a favorizat, prin condiţiile geoclimatice şi prin
bogăţiile naturale, prezenţa şi permanenţa omului aici încă din cele mai vechi
timpuri.
Zona etnografică Maramureş, alături de zona Lăpuş, zona Chioar şi o parte
din zona Codru, formează actualul judeţ Maramureş, iar împreună cu celelalte zone
etnografice conturează minunata Ţară a României. Aceste zone, distincte din punct
de vedere geografic, istoric şi etnografic, au avut de-a lungul istoriei o soartă
asemănătoare. De aceea, chiar dacă elemente de cultură populară, păstrate prin
forţa tradiţiei până în zilele noastre, oferă caracteristici distincte,
individualizatoare, în ansamblu dominantele culturii populare româneşti se
regăsesc în fiecare zonă — dovadă a unităţii acesteia, a specificului nostru etnic.
Nu putem face o caracterizare geografică a zonei fără să menţionăm una
dintre primele descrieri ale Maramureşului dinaintea primului război mondial,
datorată academicianului Ioan Mihalyi de Apşa: „Comitatul Maramureş situat la
cursul superior al râului Tisa formează în privinţa topo-hidrografică un teritoriu
închis din toate laturile de dealuri mari şi munţi înalţi, ca o cetate, având de poartă
locul îngust lângă Hust, unde Tisa părăseşte locul său natal. Apele pătrund acest
teritoriu, cum e pătrunsă frunza arborelui de nervele sale; râuri curg din toate
marginile până la mijlocul ţinutului, unde Tisa toate le adună, primind de a stânga
râurile Mara, Iza şi Vişeul, de a dreapta Apşa, Tarasul, Talaborul şi râul Neagu.
Toate aceste râuri se ramifică în văi şi vâlcele încântătoare de o rară frumuseţe
naturală, cum le are pământul clasic al Elladei şi al Italiei. Teritoriul
Maramureşului având marginile sale naturale, numai puţine schimbări a suferit în
decursul secolilor...”.
Maramureşul, această „cetate” naturală atât de bine conturată şi sub raport
etnografic, se întinde astăzi pe o suprafaţă de 3 381 kmp, cu un relief diferit care
coboară în trepte de la munţii înalţi de peste 2 000 m la dealuri şi coline, până în
văile ce converg înspre Tisa, cu altitudini variabile între 250—500 m.
Zona depresionară cuprinde văile şi interfluviile muntoase ale principalelor
râuri : Tisa, Iza, Mara şi Cosău. Peisagistic, zona este caracterizată de dealuri (500
—600 m alt.) cu interfluvii împădurite cu stejar şi fag, ascunzând luminişuri cu
flori multicolore sau cu renumite livezi de meri, peri şi pruni. Râurile şi pâraiele
sunt însoţite de mici zăvoaie cu floră şi faună specifice.
Una dintre bogăţiile naturale cu perspective de valorificare modernă este
multitudinea apelor şi izvoarelor minerale care se întâlnesc la tot pasul.

5
Deocamdată, ele sunt valorificate de către localnici, fie pentru consum (în locul
apei de băut), fie pentru băi medicinale, folosind instalaţii tradiţionale (încălzitul
apei cu bolovani fierbinţi, băi în căzi de lemn în aer liber sau în barăci
improvizate). Dintre ele, mai importante sunt izvoarele de la Onceşti, Bârsana,
Secătura, Văleni, Slătioara, Glod, Ieud, Dragomireşti, Săliştea de Sus — pe valea
Izei; Breb, Valea Stejarului, Berbeşti, Deseşti — pe văile Marei şi Cosăului; Iapa,
Câmpulung la Tisa, Săpânţa — pe valea Tisei. Bogate în săruri minerale
sulfuroase, cloruroase, carbogazoase şi iodate, aceste izvoare vor da naştere unor
viitoare staţiuni balneare cum sunt cele de la Ocna-Şugatag şi Coştiui, care deja au
intrat in circurtul judeţean şi chiar naţional.
Potenţialul hidrografic depresionar este caracterizat şi prin prezenţa lacurilor
naturale — cel de la Hoteni sau Lacul Morărenilor de la Breb — şi a celor
antropogene, formate fie prin surparea minelor de sare de la Ocna-Şugatag si
Coştiui, fie prin stăvilirea unor pâraie, cum e cel din râul Tisa.
Zona munţilor înalţi este definită de aria munţilor Rodnei si Maramureşului,
de valea Vişeului cu afluenţii săi şi de Izvoarele Izei. Forma de relief dominantă
sunt munţii înalţi, cu platforme întinse, bogate în păşuni, culmi muntoase cu goluri
alpine, grohotişuri, vârfuri ascuţite, zimţate, peisaje deosebite determinate de
relieful glaciar şi periglaciar, cu numeroase lacuri glaciare.
Peisajul munţilor Rodnei şi Maramureşului permite practicarea excursiilor, a
drumeţiilor. Pâraiele cu cursuri repezi, cu cascade, cu un fond salmonicol
însemnat, şi numeroasele izvoare minerale adaugă potenţialului natural oferit de
relief calităţi sporite, cu posibilităţi de cură şi de pescuit sportiv. Condiţiile
climatice, prin durata lungă de strălucire a soarelui şi a menţinerii stratului de
zăpadă, precum şi prin aerul curat de altitudine, creează condiţii optime pentru
practicarea sporturilor de iarnă.
Flora este bogată, oferind exemplare rare — de la covorul de bujori de
munte de pe versanţii nordici ai munţilor Rodnei la floarea de colţ, monument al
naturii, ascunsă pe poliţele de calcare de pe Piatra Rea, Cearcăn şi Coman. Pădurile
mari de brad şi molid adăpostesc o bogată faună cinegetică ce excelează prin
animale mari. Amintim aici şi posibilităţile deosebite pe care le oferă zona pentru
practicarea turismului montan, îndeosebi pe vârfurile Pietrosul Mare, Puzdrele,
Ineu, din munţii Rodnei, sau Farcău, Mihailecu, din munţii Maramureşului, la
circurile glaciare din Zănoaga, Pietrosul Mare, lacurile glaciare Iezer, Buhăescu,
Lala din munţii Rodnei şi Vinderel din munţii Maramureşului. Peisajul geografic al
zonei este marcat de valea Vişeului, valea Vaserului, valea Borşei, peştera Izei,
cascada Cailor etc.
Partea de vest a depresiunii cuprinde aria munţilor vulcanici cu forme de
relief specifice : platouri întinse de lavă, culmi muntoase sub formă de căi clădite
din aglomerări andezitice (Ignişul, Piatra, Pleşca), în general cu altitudini mijlocii
de 1 200—1 300 m şi forme mai domoale, piemonturi prelungi aflate la poalele
munţilor, făcând trecerea spre zonele depresionare. Relieful este dominat de
urmele unui crater vulcanic care formează o stâncă prelungită, dantelată — Creasta
Cocoşului — declarată rezervaţie geologică datorită formei inedite. De pe stâncile
ameţitoare poate fi urmărită în detaliu panorama, de o rară frumuseţe ce cuprinde
6
văile Mara, Cosău, piemontul Şugatagului cu lacurile Chendroaiei şi Morărenilor,
iar la sud-vest parchetele forestiere, exploatările miniere şi depresiunea Băii Mari.
Zona vulcanică cuprinde şi valea Săpânţei (cu cele trei cascade ale Covătarului,
Nireşului şi Runcului) sau valea Marei, cu Cheile Tătarului (în lungime de circa 1
km), unde pârâul Brazi a săpat o vale îngustă şi adâncă, flancată de pereţi drepţi de
stâncă, coloraţi în galben auriu (datorită lichenilor), unde apele alunecă cu viteze
ameţitoare peste lespezi uriaşe de piatră. Haina bogată a pădurilor în care
predomină esenţele de foioase, bogăţia brânduşelor, ghioceilor şi luşcuţelor,
varietatea speciilor cinegetice (urşi, căpriori, cerbi, mistreţi) completează armonios
spaţiul geografic general.
Desigur, întregul peisaj geografie al Maramureşului este completat, de-a
lungul văilor principale şi secundare, de aşezări cu o zestre etnografică şi folclorică
deosebită, aşezări ce datează din epoci străvechi şi care, prin minunaţii oameni ai
acestor locuri, au perpetuat în timp o cultură şi o civilizaţie populară ţărănească
specifice, integrate armonios în spiritualitatea românească. Condiţiile geografice,
necesităţile istorice, precum şi conştiinţa apartenenţei la acelaşi neam au impus-o
legătură permanentă a maramureşenilor cu fraţii lor din celelalte pământuri locuite
de români. Această legătură este marcată si de căile de comunicaţie dintre
Maramureş si zonele limitrofe. Încă din secolul al XIV lea sunt atestate
documentar legături cu zonele limitrofe prin păsuni şi pe firul văilor, unele pentru
trafic rutier (cum este cel de pe valea Cosăului, înspre Baia Sprie, pomenit în
documente la anul 1390). Astfel, căi de legătură neântreruptă cu Ţara Oaşului au
fost „drumul sării”, cum este consemnat în documente, drumul între Teceuţ şi
Huţa, cele două şosele care leagă văile Marei şi Cosăului de zona Baia Mare,
ocolind pe la est sau pe la vest vârful Gutâi, şoseaua peste pasul Şetref, dintre
izvoarele Izei şi valea Someşului Mare, de-a lungul Sălăuţei, poteci şi drumuri spre
Lăpuş şi Chioar. Legătura cu Moldova se realiza prin mai multe locuri : de la
izvoarele Vişeului, peste Prislop, se ajungea în valea Bistriţei Aurii şi în
depresiunea Domelor ; de la izvoarele Vaserului, ocolind pe la nord Toroioaga, se
putea coborâ în depresiunea Câmpulungului, pe valea Moldovei ; pe la izvoarele
Ruscovei, trecerea din Maramureş în Ţara de Sus a Moldovei evita traversarea
crestelor muntelui Mestecăniş.
Atestările documentare şi arheologice, toponimia şi tradiţia confirmă pas cu
pas legătura permanentă dintre oamenii Maramureşului cu fraţii lor de dincolo de
„zidurile cetăţii”.

7
 Figura 1: Harta Judeţului Maramureş.

2.2. Aşezările.

Aşezările din zona etnografică Maramureş, constituite din vremuri străvechi,

integrate armonios în peisaj, au avut în timp o evoluţie care se poate stabili destul
de greu.
Satele, în general, se desfăşoară de-a lungul văilor principale şi al celor
laterale (secundare), fiind înconjurate de dealuri acoperite cu livezi de pomi
fructiferi şi cu pâlcuri de pădure sau chiar cu păduri seculare.
Integrarea armonioasă a arhitecturii satelor în natura înconjurătoare dă un
farmec inegalabil acestor aşezări.
O vedere panoramică a aşezărilor indică concentrări de gospodării în mai
multe puncte, fapt care ne face să legăm acest fenomen de mai multe nuclee
iniţiale care prin extindere (roire) au ajuns să se unească între ele, dând naştere
satelor actuale. Hărţile cadastrale din secolul al XIX-lea indică cu precizie
structura acestor aşezări, iar împărţirea domeniilor pe neamuri şi analiza spiţelor de
neam ne oferă o imagine a dezvoltării acestora în timp, fapte ce au determinat şi
unele schimbări în forma şi chiar în structura aşezărilor. Astfel, dacă prin roirea
nucleelor s-au format vechile vetre, înmulţirea populaţiei a dus la extinderea
aşezărilor, acestea ocupând astăzi; aproape toate văile principale şi secundare care
le străbat.
Studiul aşezărilor maramureşene din perspectivă diacronică indică faptul că
vechile vetre erau aşezate pe văile laterale. Elemente etnografice şi de toponimie
vin să susţină această idee. Astfel de toponime sunt Valea Caselor (în comuna

8
Bârsana), Uliţa Satului (în comuna Strâmtura), Uliţa Bătrână (comuna Vadul Izei)
etc. Faptul că aici s-au găsit cele mai vechi gospodării şi construcţii datate indică
vechile vetre. Forma actuală a unor aşezări cu aglomerări de gospodării de-a lungul
şoselelor şi drumurilor principale (care în general merg paralel cu firul văilor
principale) se poate fixa în timp mult mai târziu (aproximativ în secolul al XVIII-
lea) şi a fost condiţionată de şosea sau drum. În comuna Bârsana se mai păstra
până nu demult, în memoria bătrânilor satului, faptul ca locul pe unde trece astăzi
şoseaua de-a lungul căreia se afla o bună parte a gospodăriilor ţărăneşti era o zonă
mlăştinoasa a râului Iza, acoperită de o vegetaţie specifică, iar vatra satului era pe
Valea Caselor, toponim foarte sugestiv. Desigur, problema nu trebuie generalizată.
Satele de pe valea Cosăului si a Marei ca şi majoritatea celor de pe valea Izei şi a
Vişeului si-au păstrat în mare vechile vetre, iar modernizarea drumurilor nu a făcut
altceva decât să extindă aceste vetre.
Faptul că vestigiile arheologice descoperite în zonă sunt localizate în general
în aria acestor vetre, că majoritatea satelor atestate documentar cu aceleaşi
denumiri şi pe aceleaşi locuri ca şi astăzi, încă din secolele al XIII-lea, al XIV-lea
şi al XV-lea, este o dovadă certă a dezvoltării lor libere şi a vechimii.
Dezvoltarea liberă, pe principiul roirii nucleelor, a dat naştere aşezărilor de
tip „compact adunat din zona muntoasă”, cum le numeşte Paul Petrescu, care
consideră că acestea „prezintă un interes special întrucât [...] constituie una din
excepţiile importante de la regula generală după care satele adunate sunt situate în
zonele de câmpie, pentru munte şi dealuri fiind caracteristice satele răsfirate sau
risipite. Or, tocmai unele dintre satele maramureşene au un grad de concentrare rar
întâlnit chiar în zonele de câmpie”.Această concentrare se explică în primul rând
prin vechimea lor.
În specificul aşezărilor maramureşene distingem alte aspecte demne de
relevat. Dacă în general caracterul „compact adunat” este specific acestor aşezări,
trebuie să subliniem că acesta se referă numai la vatra satului — gospodăriile de
aici formând aglomerările care dau acest specific. Dar aproape toate aşezările au
prelungiri de grupuri de gospodării aşezate pe firul vâlcelelor şi văilor laterale,
mult îndepărtate de vatră, sau chiar gospodării izolate care dau nota specifică
aşezărilor de tip răsfirat sau chiar risipit. Locuitorii acestor gospodării se numesc
„câmpeni”; spre deosebire de cei care locuiesc „în sat”, aceştia locuiesc „în câmp”
sau „pe vale”.
O altă notă specifică satelor maramureşene, în special celor aşezate de-a
lungul văilor (satele de pe valea Cosăului şi chiar a Izei), este divizarea acestora în
„susani” şi „josani”, locuitorii numindu-se „susănari”, respectiv „josănari”.
Forme de relief şi condiţii social-istorice au determinat aceste delimitări care
în majoritatea cazurilor au dus la structuri specifice.
Faptul că în majoritatea acestor sate există două biserici („din susani” şi „din
josani”; „din deal” şi „din şes”) şi că în general cele „din susani” (respectiv „din
deal”) sunt mai vechi, la care se adaugă şi unele semnalări documentare precum şi
legendele de întemeiere a satelor ne determină să credem că vechile vetre au fost
cele „din susani”, iar cele din „josani” sunt vetre mai noi, în general databile în
secolele XV — XVI.
9
 Uliţele laterale, aşezate de obicei pe firul văilor (afluenţi ai râului), sunt
înguste şi întortocheate, iar unele, prin prelungiri, fac legătura peste cumpăna
apelor cu satele de pe văile paralele.
Caracterul în aparenţă „dezordonat” al aşezărilor din zona Maramureş are
totuşi o logică internă, reguli de organizare şi sistematizare răspunzând
necesităţilor comunităţii. Acest caracter este o dovadă de necontestat a dezvoltării
libere în timp şi în spaţiu a acestor aşezări, a vechimii lor în ultimă instanţă.
Unitară sub aspect etnografic şi folcloric, cu o experienţă istorică unică,
unitară şi sub aspect lingvistic — fiind demonstrată ştiinţific existenţa unui
subdialect maramureşean — ca să nu mai vorbim de cadrul geografic atât de bine
definit de depresiunea intracarpatică a Maramureşului, zona etnografică
Maramureş dovedeşte la o analiză mai aprofundată existenţa mai multor subzone.
Atunci când se referă la arhitectura populară, Paul Petrescu explică aceste subzone
prin contactele cu zonele vecine şi prin condiţiile locale diferite. El stabileşte
următoarele subzone :
1. O subzonă plasată în vestul Maramureşului, definită geografic de
bazinul Marei şi Cosăului şi de cursul inferior al Izei până la Bârsana,
în care folosirea lemnului de stejar a imprimat clădirilor anumite
caractere constructive.
2. Subzona centrală, cuprinzând cursul mijlociu al Izei (între Strâmtura în
nord şi Săliştea de Sus în sud) şi apa Vişeului (de la vărsare în nord
până la Vişeul de Sus în sud), în care s-a dezvoltat arhitectura
cunoscută îndeobşte sub denumirea de maramureşeană, incluzând cele
mai reprezentative biserici de lemn (Ieud, Dragomireşti, Rozavlea,
Bogdan Vodă).
3. Subzona estică a bazinului Ruscova, grupând şi cătunele populaţiei de
ruteni (rusini), în care arhitectura prezintă unele note diferite faţă de
restul Maramureşului în ceea ce priveşte planul şi sistemul de decoraţie.
4. Subzona nordică, de-a lungul Tisei, în care se simte mai puternic
influenţa arhitecturii oraşului Sighet, ducând la anumite fenomene de
hibridizare.
5. Subzona sudică, cuprinzând cursurile superioare ale Izei şi Vişeului
(satele Săcel, Borşa, Moisei), mai complexă ca structură şi în care se
resimt deopotrivă legăturile cu Năsăudul şi cu Bucovina.
Subzonarea este valabilă, având la bază si alte criterii : tipul de aşezare şi
gospodăria, ocupaţiile, portul popular şi arta populară în general, obiceiurile şi
folclorul, particularităţile lingvistice, condiţionarea geografică şi istorică.
Zona cuprinde un municipiu (Sighetul Marmaţiei — cu 6 localităţi
componente, 2 comune suburbane şi 1 sat subcomunal), 2 oraşe (Vişeul de Sus şi
Borşa — cu 3 localităţi componente) şi 28 de comune cu 54 de sate.
Majoritatea covârşitoare a locuitorilor Maramureşului sunt români. Grupurile
compacte de slavi din localităţile de pe valea Ruscovei aparţin huţulilor din
Precarpatia, cei din Crasna, Valea Vişeului, Bistra au caracteristici comune cu
huţulii din Moldova, iar cei din Rona de Sus se pare că au caracteristici comune cu
slavii din zona Lvov.
10
 Locuitorii satelor Crăciuneşti, Lunca, Remeţi şi Teceu sunt de influenţă
slovacă, germană şi maghiară (Zacarpatia). Majoritatea. au venit din Galiţia.
Localităţile de pe valea Tisei au în general o populaţie mixtă: români, slavi
(polonezi, slovaci, ucraineni), germani maghiarizaţi, maghiari şi chiar italieni
(veniţi la minele de sare de la Coştiui). Toate localităţile de pe văile Izei, Marei şi
Cosăului sunt compact româneşti.

11
CAPITOLUL III – OCUPAŢIILE TRADIŢIONALE.

În viaţa unui popor, ocupaţiile reflectă condiţia existenţială din punct de

vedere economic. Maramureşul a fost pana nu demult o „ţară” de ţărani şi deci este
firesc ca din această perspectivă ocupaţiile să fie cele specifice acestei categorii
sociale, evident condiţionate de mediul natural şi de factorii socio-istorici.
Documentele arheologice şi cele istorice atestă pentru zona etnografică
Maramureş tipul de economie agro-pastorală din care s-au dezvoltat meşteşuguri şi
industrii ţărăneşti care să satisfacă, sub aspectul uneltelor, necesităţile lucrării
pământului şi ale prelucrării produselor.
În condiţiile factorilor geo-climatici favorabili, economia cu caracter agro-
pastoral s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor în cadrul comunităţilor maramureşene,
dând naştere la tehnica şi mijloace de muncă ce se integrează armonios în
specificul românesc. Este poate surprinzător faptul ca într-o zonă depresionar-
montană agricultura să fie pusă alături de creşterea animalelor în ceea ce priveşte
ponderea în economia locală. Dar aşa este şi dovezile sunt grăitoare. Desigur, în
anumite perioade, ponderea uneia sau a celeilalte a fost mai mare, dar cele doua
ocupaţii de bază ale ţăranului maramureşean au coexistat si s-au dezvoltat până în
zilele noastre, completându-se reciproc.
Alături de agricultură şi creşterea animalelor, ca ocupaţii principale ale
locuitorilor zonei, de-a lungul secolelor s-au desprins şi alte ocupaţii, fie practicate
de către toată populaţia fie de populaţia anumitor sate sau de grupuri de oameni.
Caracterul autarhic al gospodăriei, care guverna în comunităţile maramureşene
până în perioada premodernă, a impus aceste ocupaţii.

3.1. Ocupaţiile de bază.

Agricultura. Configuraţia geografică a Maramureşului oferă posibilitatea

practicării agriculturii în condiţii favorabile. Lucrarea pământului în luncile
râurilor şi văilor ce străbat zona precum şi pe pantele mai line ale dealurilor este
atestată încă din epoca bronzului. Depozitul de seceri de bronz descoperit in Valea
Blidarului (Sighetul Marmaţiei) este o dovadă certă a cultivării păioaselor în
această zonă încă din timpuri străvechi. Nu s-au făcut cercetări arheologice
sistematice în zonă decât pentru perioada medievală. Astfel, săpăturile arheologice
efectuate de Radu Popa au scos la iveală vatra veche a satului Sarasău, datată în
secolele XII — XIII. Aici „s-au descoperit numeroase fragmente de ţesturi din lut,
modelate cu mâna şi confecţionate prin urmare în cadrul gospodăriei individuale,
folosite pentru coacerea pâinii pe vatra încinsă”. În săpăturile efectuate la reşedinţa
voievodală de la Cuhea (Bogdan Vodă), datata în prima jumătate a secolului al
XIV-lea, Radu Popa a descoperit de asemenea că pereţii din lemn ai locuinţei
„aveau o lipitură groasă din lut amestecată cu paie...”.
Izvoarele scrise din secolul al XIV-lea cu privire la lucrarea pământului sunt

12
mai numeroase. Dacă diploma privilegială în 1329, acordată aşezărilor de „oaspeţi
regali” din Maramureş, se referă printre altele şi la lipsa de fertilitate a solului —
quod terra Maramorosiensi infertilis, laboriosa et gravis ad rezidendum fore
dignoscitur" („care pământ al Maramureşului este recunoscut ca infertil şi spre a fi
statornicit trebuie un efort îndelungat şi greu”) — interpretarea dată de Radu Popa
este plauzibilă când constată că aceasta „nu poate avea decât o valoare relativă, de
comparaţie cu regiunile agricole din care veneau oaspeţii şi poate constitui doar
dovada că o zonă muntoasă, ca cea la care se referă documentul, nu poate fi
exploatata cu uşurinţă de colectivităţi venite din regiuni de şes...”. Alte documente
vin să întregească atestările privind practicarea agriculturii de către comunităţile
zonei. Sunt menţionate pământuri arabile” sau „pământuri cultivate şi necultivate”
printre „pertinenţele” satelor sau ale grupurilor de sate mureşene : „cum... terris
arabilibus, pratis” („cu pământuri arabile, fâneţe”); „terris scilicet cultis et incultis”
(„pământuri cultivate şi necultivate”); „campus, pratis” („câmpuri şi păşuni —
fâneţe”) ; „terris eciam arabilibus cultis et incultis” („chiar şi pământuri arabile
cultivate şi necultivate”). Radu Popa, bazându-se pe documente, ajunge la
concluzia că „hotărniciile din secolul al XIV-lea reflectă o accentuată diferenţiere,
după valoare, a terenurilor ce depindeau de sate... Nevoia de preciziune dovedeşte
valoarea mult mai ridicată a terenurilor respective, apte pentru agricultură”. Astfel,
hotarul Ieudului în anul 1435 cobora „ad terras arabiles” („până la pământurile
arabile”); hotarul Săpânţei trecea în anul 1450 în apropierea Tisei, printre „terras
arabiles” ; hotarul Cuhei „currit inter terras arabiles” („se întinde în mijlocul
pământurilor arabile”), lângă Iza, la 1471 ; o sesie din Sarasău avea în anul 1429
„quator jugeribus terrae arabilis usualibus” („avea în folosinţă patru jugăre de
pământ arabil”); în continuare, documentul vorbeşte de 6 jugăre situate în şesul
Tisei şi pe terasa mijlocie a văii.
Dovezi cu privire la practicarea agriculturii în vremea respectivă le constituie
şi numărul mare de mori atestate documentar, precum şi numele de locuri care le
marchează. Astfel este atestat toponimul Râul Morii, sub forma Malumvize, la
1336, în hotarul comunei Bedeu; un „fluvium... vulgo vocatur Malumvize” între
Săpânţa şi Câmpulung, la 1373. Diploma din 1385 aminteşte printre alte danii :
„...et omnibus metis earum et silvis, campis, pratis, aquis, aquarum ductibus,
montibus et vallibus, molendinis ac universis...” („...şi cu toate hotarele acestora, şi
cu pădurile, câmpurile, fâneţele, apele cu canalele de aducţiune, cu munţii şi văile,
cu morile şi toate celelalte...”), iar diploma din 1387 consemnează: „...terris scilicet
cultis et incultis, aquis aquarunque decursibus, molendinis, pratis, vinetis...” (,,...cu
pământuri cultivate şi necultivate, apele şi cursul apelor, mori, fâneţe, vie...”).
Diploma din 14 martie 1419, dată în Alba Regia, atestă existenţa unei mori pe râul
Şieu, „...ac rectae medietatis molendinî in fluvio Sujov decurrentis” („...şi dreptul
asupra jumătăţii din moara de pe cursul râului Şieu”). Radu Popa datează această
moară anterior anului 1385. În anul 1430, „conventul din Lelesz adevereşte că
Stanislau şi Georgiu nepoţii lui Ioan Vodă din Rozavlea din iubire frăţească către
Mihail şi Ioan fiii lui Sandrin Gurheş din Sarasău, născuţi din nobila doamnă
Stana, fiica lui Ioan Vodă din Rozavlea, au dat la aceştia pentru totdeauna părţile
lor din Poienile Şieului, din Slătioara şi dintr-o moară din Şieu, pe apa Şieului, care
13
părţi au fost oarecândva moşului lor Ioan Vodă, dar după moartea lui înstrăinându-
se, nobilii din Dolda le-au recâştigat...”.
In sfârşit, o diplomă din anul 1459 vorbeşte de un proces casat „în urma
intervenţiei bărbaţilor onoraţi şi făcători de pace” iar „Ivaşco şi Ioan au dat înapoi
lui Sandrin Bala trei jugere de pământ arătoriu”. Desigur, documentele de epocă,
sunt mult mai multe, iar pe parcursul epocilor următoare atestările acestei ocupaţii
sunt şi mai frecvente în documente.
Foarte importante sunt documentele de limbă. În fondul principal al limbii
române s-au păstrat o serie de termeni care denumesc unelte, tehnici folosite în
agricultură — a ara, a secera, furcă, sapă, săpăligă, secure (de origine latină),
grapă (de origine autohtonă) — sau tehnicile de obţinere a parcelelor pentru
agricultură : curătură, săcătură, runc, ţarină (de origine autohtonă). Toate aceste
cuvinte de origine latină sau autohtonă, precum şi cele slave, pătrunse în fondul
principal de cuvinte (plug, coasă, greblă, poiană, prisacă), se constituie în
argumente ale vechimii şi continuităţii, ale permanenţei acestei ocupaţii în zona
etnografică Maramureş.
Referindu-se la terminologia agricolă specifică Maramureşului în secolul al
XV-lea, Radu Popa susţine opinia istoricului P.P. Panaitescu, după care la acea
vreme în zonă este atestată folosirea termenului lucrătoriu pentru plug, iar termenii
ca a semăna, a răsădi, ţerină se foloseau curent; cuvântul grâu avea înţelesul de
hrană.
Sistemul tradiţional de cultură în zona etnografică Maramureş a fost cel în
„ţarină” şi „imaş”. După secerat, în baza rânduielilor satului se înlesnea păşunatul
ţarinei, în scopul îngrăşării terenurilor.
Culturile tradiţionale în satele zonei etnografice Maramureş au fost grîul (de
toamnă şi de primăvară), secara, ovăzul şi orzul, hrişcă, meiul, fasolea („de rudă”
şi „oloagă”, varza, mazărea, floarea-soarelui ca plantă oleaginoasă (ulei se extrăgea
şi din seminţe de dovleac şi chiar de cânepă); ca plante textile se cultivau inul şi
cânepa (de vară şi de toamnă), iar ca plante furajere bostanii (harbujii), trifoiul,
lucerna şi mai nou ghizdeiul, sfecla („buraci"). La finele secolului al XVII-lea
apare porumbul, mai târziu cartoful (numit local; „picioci”, „baraboi”, „poame de
pământ”). Atât porumbul cât şi cartoful se generalizează în secolul al XVIII-lea,
având ponderea principală în alimentaţie.
Din suprafaţa totală a Maramureşului interbelic (actuala zonă etnografică
Maramureş), de 338 000 ha, după o statistică din 1927, 18 000 ha erau cultivate cu
cereale şi în mică măsură cu legume, 4 939 ha cu lucerna şi trifoi, 31 141 ha păşuni
şi 55 140 ha fâneţe naturale. Restul suprafeţelor cuprindeau 60 102 ha pentru
vetrele satelor (cu livezi, grădini, drumuri şi uliţe), 163 691 ha păduri, iar restul
includea eroziunile alpine.
Terenul bun pentru agricultură fiind relativ puţin, trebuia lucrat în condiţii de
maximă eficienţă, fapt ce a impus de veacuri un sistem de cultivare şi recoltare
adaptat necesităţilor locale.
Pentru extinderea terenurilor cultivabile s-au impus tehnici tradiţionale
specifice. Astfel, pentru obţinerea de noi parcele de fâneţe s-a practicat „lăzuirea”
cu „sapa de laz” (o sapă lungă, confecţionată de fierar, bine ascuţită şi fixată într-o
14
coadă de lemn tare). Fertilizarea acestor parcele obţinute prin lăzuire se făcea prin
păşunarea oilor şi staţionarea acestora pe timp de iarnă în terenurile lăzuite.
Obţinerea de noi parcele arabile se făcea prin desţelenire. Aceasta se efectua
toamna, când „se tăia ogorul”, adică se ara cu plugul. Pentru distrugerea
rădăcinilor de iarbă, brazdele se lăsau peste iarnă să îngheţe, iar primăvara se ara
din nou.
Specifică tuturor satelor Maramureşului a fost şi este cultivarea mai multor
plante pe aceeaşi suprafaţă de pământ, prin intercalare. Astfel, se obişnuia ca pe
terenul însămânţat cu porumb să se cultive şi fasole, sfeclă furajeră, dovleci
furajeri, mazăre, varză. în jurul tarlalei cu porumb se cultivau floarea soarelui şi
fasole.
Aratul, indiferent de forma terenului (plan sau în pantă), se făcea şi se face şi
astăzi cu „pluguri înştimbătoare”. Terenurile în pantă se arau în lungime, pornind
din partea de jos. Tipul de plug folosit este cel cu „cormană schimbătoare”, numit
de Valer Butură „plug de coastă” sau „plug cu brăzdar simetric şi cormană
schimbătoare”. Brăzdarul şi cuţitul erau din fier, iar restul părţilor din lemn. La
finele secolului trecut si la începutul secolului al XX-lea, această unealtă se
modernizează, astăzi fiind aproape generalizate plugurile din fier sau legate în fier;
Odată cu socializarea agriculturii, aratul se face cu tractoare şi cu pluguri moderne.
Până la finele secolului al XIX-lea, cele mai multe grape erau în întregime din
lemn (în colecţiile muzeului din Sighetul Marmaţiei se păstrează două asemenea
exemplare). Treptat, acestea au fost înlocuite de grapele cu dinţi din fier şi cu
structura din lemn, iar astăzi tot mai frecvent se foloseşte grapa metalică.
Semănatul tradiţional se făcea manual, aruncând sămânţa din „desagi”. În
grădini, pentru ca sămânţa să nu fie mâncată de păsări, se seamănă înainte de arat.
Fasolea, floarea soarelui si cartofii se seamănă în cuiburi. În pământul mai slab, tot
în cuiburi se seamănă porumbul şi hrişcă (în felul acesta se foloseşte mai puţin
gunoi).
Lucrările de plivit se efectuau diferenţiat pe culturi. La culturile de grâu se
pliveau cu „săpălăul”, iar culturile de cartofi, sfeclă şi porumb se săpau şi se sapă
şi astăzi de două ori (la a doua sapă se face şi răritul). Săpatul pământului se face
cu sapa de fier. Sapa de lemn a dispărut din memoria (localnicilor, dar folosirea ei
în epoca feudală este dovedită de existenţa unui exemplar în muzeul din Sighetul
Marmaţiei. Atât sapa de lemn cât şi cele de fier folosite în perioada contemporană
sunt de formă rotundă. În grădinile de zarzavaturi, pământul se sapă cu hârleţul şi
se afânează cu grebla.

15
 Figura 2: Unelte agricole : 1 — tileguţă; 2 — plug de lemn ; 3 — grapă de lemn ; 4 —
îmblăciu ; 5 — mătură din nuiele pentru îmblătit; 6 — greblă pentru îmblătit; 7 —
vântureşcă (sideşcă)

16
Figura 3: Unelte agricole : 8 — piuă din piatră; 9 — piuă din lemn cu pilug ; 10 — râşniţă
; 11 — piuă pentru desprinsul boabelor de porumb de pe cocean ; 12 — coş din nuiele
pentru desprinsul boabelor de porumb de pe cocean.

17
 Pentru creşterea fertilităţii solului, iarna se căra cu sania pe parcele gunoi de
grajd, iar primăvara se curăţa terenul şi se împrăştia gunoiul cu furca. Tot în acest
scop s-a practicat şi se practică şi astăzi rotaţia culturilor: pe aceeaşi parcela un an
se cultivă cartofi, iar în anul următor ovăz; parcelele semănate cu porumb vor fi
semănate în anul următor cu grâu. Pentru a înlătura surplusul de apă şi pericolul de
„băltire” se făceau şanţuri ce se umpleau cu bolovani rotunzi de râu, peste care se
punea pământ (să nu se piardă suprafaţa respectivă).
Recoltatul păioaselor se făcea şi se mai face cu „secera cu zimţi” în trecut
confecţionată din ,,pânză de coasă” Seceratul se făcea cu precădere de către femei,
iar atunci când secerau şi bărbaţii, aceştia lucrau separat. Pentru recoltat, pe
suprafeţe mai mari s-a folosit şi coasa cu două picioare. De obicei la coasă se
ataşau o greblă sau două corzi de nuiele ca să culce spicele în aceeaşi direcţie. Pe
terenul în pantă, cositul se făcea de sus în jos. În general, cositul se efectua de către
bărbaţi, iar femeile strângeau spicele şi făceau snopii, care apoi; erau aşezaţi în clăi
pe pari de către bărbaţi. La bază se aşezau câţiva snopi „în picioare” (cu spicele în
sus), apoi se clădea claia care era formată din circa 40 de snopi. La baza clăii
pentru a feri snopii de umezeală, se construia un patul din crengi. Snopii uscaţi
erau duşi în gospodărie şi depozitaţi într-o construcţie specială („Şura de
îmblătit”), unde se păstrau până iarna, când se „îmblăteau”, adică se treierau.
Treieratul cerealelor s-a făcut folosindu-se mijloacele tradiţionale. Batozele
s-au introdus târziu, la începutul secolului nostru. Dar în paralel s-au practicat până
în zilele noastre frecatul spicelor cu palmele şi bătutul cu îmblăciul. „Şura de
îmblătit” avea pardoseala din pământ „muruit” sau din dulapi de brad. Snopii erau
bătuţi cu îmblăciul, după care erau întorşi pe partea cealaltă. Paiele şi resturile de
spice erau greblate cu o greblă cu dinţi mari şi cu coadă scurtă. Cu o mătură din
nuiele se adunau boabele, făcându-se „vraf ” în fundul şurii. La această operaţie se
folosea şi „fundul de suflat” (confecţionat din scândură). Din grămadă, boabele se
luau cu „sideşca” şi se vânturau.
În zonă au existat şi batoze acţionate de cai. S-au folosit de asemenea batoze
acţionate cu aburi, având drept combustibil lemnul. În perioada interbelică au
apărut batozele cu motoare Diesel. O largă răspândire au avut şi batozele acţionate
hidraulic, în special în satele de pe valea Cosăului şi a Izei. Asemenea batoze mai
sunt si astăzi în funcţiune.
Pentru vânturat, unealta tradiţională a fost „sideşca” sau „vântureşca”. Au
existat şi vânturători mecanice acţionate manual. Fasolea se vântura cu „covată”,
iar ovăzul de sămânţă cu un ciur cu orificii mari.
Produsele cerealiere se păstrau în podul casei, în lăzi mari, în „buţi”
(trunchiuri de copac scobite în interior), în vase mari confecţionate din nuiele
împletite şi unse în interior cu argilă amestecată cu bălegar de cal.

18
 Figura 4: Recipient pentru păstrarea cerealelor.

Ştiuleţii de porumb („cucuruzii”) se recoltau cu mâna şi erau transportaţi cu

coşurile la căruţă şi apoi acasă, unde se „desfăcau”. Desfăcatul era o adevărată
sărbătoare la care participau feciori şi fete, se glumea, se cânta. Gazda casei dădea
o cină la sfârşitul acestei munci. Uscatul cucuruzilor se făcea pe podul casei sau în
„coşurile de mălai” (construcţii din nuiele împletite). Desprinderea boabelor de pe
ştiuleţi se făcea manual (se numea „luştit”), prin apăsarea unui cocean pe boabele
de pe cucuruz, sau cu „piua de luştit mălai”.
Sfecla furajeră („buracii”) şi cartofii se depozitau în pivniţe sau în gropi
special amenajate în grădină, de obicei în spatele casei.
O pondere mare în munca ţăranului maramureşean o are recoltatul furajelor.
Cositul finului se făcea când iarba era „coaptă”. În livezi, în grădini şi în zonele de
fâneţe mai apropiate de sat, după cositul fânului se mai executa şi a doua şi chiar a
treia coasă, adică se făcea otava. În general, cositul era făcut de bărbaţi, iar femeile
şi copii ajutau la întorsul pologului şi la strâns.

19
 Figura 5: Pari pentru uscarea trifoiului.

Claia de fân se aşeză pe crengi, pentru a o feri de umezeală. În zonele

montane cu precipitaţii abundente, lucerna, trifoiul şi fânul se usucă pe „clenciuri”
(pari cu crengile retezate la 30—40 cm). Fânul se depozitează în podul şurii şi al
grajdului, în şoproane cu acoperişul mobil şi în clăi, în grădina de lângă casă.

Figura 6: Claie de fân.

De mare eficienţă economică şi demn de relevat în privinţa gospodăririi

furajelor este sistemul „mejdelor”, practicat în comuna Ieud. Hotarul satului este
împărţit în trei trepte, pornind de la vatra satului în sus. Astfel, „mejdele de jos”
cuprind locurile de fân şi arătoare care nu sunt semănate, grădinile şi livezile, în

20
care se lasă păşunatul până la 15 aprilie, iar după aceea este interzis, pentru a se
face furaje. Treapta a doua o constituie „mejdele de mijloc” (terenuri cu tufişuri şi
fâneţe, unde păşunează toate animalele, din 15 aprilie până în 20 mai). „Mejdele de
sus” cuprind terenuri de fâneţe şi păduri unde se păşunează din 20 mai până în 15
— 20 iunie, când oile pleacă la munte. Păşunatul se face treptat, pentru a lăsa să se
refacă iarba pentru furaje. Recoltatul fânului se face respectând treptele amintite,
astfel că la venirea oilor de la munte se păşunează pornind de la mejdele de sus la
cele de jos. În felul acesta există permanent atât iarbă pentru păscut, cât şi pentru
făcutul fânului. Acest sistem tradiţional de recoltare a furajelor şi de păşunat se
bazează pe o tradiţie îndelungată şi se dovedeşte de mare eficienţă şi în zilele
noastre.
În condiţiile actuale s-au produs mutaţii profunde şi în acest domeniu. în
localităţile cooperativizate s-a generalizat mecanizarea majorităţii lucrărilor
agricole, au apărut tehnologii noi. În localităţile necooperativizate, în general s-a
renunţat la cultivarea cerealelor, terenurile dezafectate fiind cultivate cu plante
furajere de mare randament (lucerna, trifoi), necesare pentru creşterea şi îngrăşarea
animalelor care aduc mari venituri ţăranilor. Necesarul de grâne şi porumb pentru
hrana oamenilor şi a animalelor este adus din Banat, Bărăgan, Câmpia Română etc.

Creşterea animalelor. Alături de agricultură, creşterea animalelor a fost şi

este una dintre ocupaţiile de bază ale ţăranilor maramureşeni. În ponderea
economiei agro-pastorale a zonei, aceasta se situează pe acelaşi loc cu agricultura,
constituind de-a lungul veacurilor o sursă principală de existenţă.
Obiceiurile legate de această ocupaţie şi o multitudine de credinţe şi practici
magice care s-au păstrat până nu demult (aprinderea rituală a „focului viu” la stână,
variantele baladei Mioriţa, descântecele pentru sănătatea animalelor etc.) se
constituie ca argumente ale vechimii păstoritului şi creşterii animalelor în zonă.
Foarte interesantă şi cu rezultate deosebite ar fi organizarea de săpături
arheologice în munţii unde de veacuri s-a practicat păstoritul. Acestea ar scoate la
iveală tehnici şi mijloace arhaice, ar face lumină în privinţa acestei ocupaţii atât de
importantă în activitatea maramureşenilor şi a românilor în general.
Primele atestări scrise privitor la creşterea animalelor datează din secolul al
XIV-lea, când documentele consemnează diverse litigii între ţăranii nobili din
Maramureş.
Păşunile alpine unde se organizau stânele pentru vărat apar în documente
sub numele de „loci estivales” sau „descensus in alpibus” (locuri de vărat).
Păstoritul în zona etnografică Maramureş se încadrează, după tipologia
stabilită de Romulus Vuia, în „păstoritul agricol cu stână la munte” şi „păstoritul
din zona fâneţelor”.
Interpretând documentele de epocă (secolul al XIV-lea), Radu Popa susţinea
că „...precizarea locurilor de vărat, numirea unor munţi anumiţi pentru folosinţele
sau hotarul satelor, chiar când această parte a hotarului nu face trup comun cu
vatra satului respectiv, ne obligă să privim creşterea oilor ca o ramură foarte
importantă a unei economii sedentare mixte, adaptate la specificul geografic şi la
resursele naturale ale regiunii”. Un document de la mijlocul secolului al XV-lea
21
cuprinde informaţii interesante despre numărul de oi pe care-l avea un sat. Astfel,
diploma din 16 ianuarie 1451, cu referire la comuna Ieud, vorbeşte de 9 stâne.
Radu Papa, în comentariul la această diplomă, stabileşte că : „la o medie de numai
200—300 oi de fiecare stână, se totalizează circa 2—3 000 oi pentru un singur sat.
Chiar ţinând seama de caracterul aproximativ al calculului şi de data informaţiei,
oile stăpânite în veacul al XIV-lea de cele circa 100 de sate maramureşene trebuie
să fi reprezentat o cifră impresionantă”.
Alt document atestă „datul oilor” ca formă de prestaţie la 1360: „proventibus
quinquagesimalis”, ceea ce Mihalyi consideră că „era contribuţia la care au fost
supuse moşiile româneşti, nu numai în Ungaria, dar şi afară de ea, se da adică a
cincizecea parte din productele lor, de exemplu din 50 de mniei unu etc.”.
Tot Ioan Mihalyi, comentând o diplomă din 1499 (14 octombrie),
consemnează „Relaţiunea juzilor nobililor către regele Uadislau despre aceea, că în
muntele Sideu avuseră nobilii Lazăr şi Ştefan cel Mare din Vad şi Ioan Gherheş
din Sarasău două mutări sau stâne de vară pentru care se ceartă comitele Tarczay şi
Bartholomeu Dragfy. In muntele Furmolza (Frumuşeaua, n.n.) Ioan Bank şi alt
Ioan Gherheş din Sarasău avuseră în muntele mare patru mutări. Dânşii au folosit
în pace aceşti munţi până la moartea regelui Mathia, şi au avut privilegii dar le-au
pierdut când oamenii trimişi de Ştefan voievodul Moldovei au prădat şi au ars
satele şi oppidele, pentru aceea se roagă, ca regele să restituie acei munţi”. Ioan
Mihalyi, la nota 1 a aceleiaşi diplome, explică câteva expresii de mare importanţă
etnografică. Astfel: „Allodium sive statio aestivalis pecorum vel hospicium vulgo
Zallas corespunde expresiunei descensus vel caula ovium, care înseamnă stână de
vară adică staulul oilor şi coliba pentru pecurariu; prin cuvântul descensus ovium
se exprimă terenul de păşune trebuincioasă pe o vară la o stână de oi şi aceasta se
numeşte mutare. De exemplu muntele Petriceaua are şase mutări unde pot vara
şase stâne de oi sau de vite, într-o stână de oi se iau aproape 500 de capete”.
Materialul arheologic descoperit la Cuhea şi Sarasău şi documentele de
epocă consemnează şi alte animale (ca porcii şi vitele cornute mari) care
constituiau una dintre bogăţiile maramureşenilor.
Pentru perioadele următoare, ştirile scrise se înmulţesc, iar în anul 1634 este
menţionat primul conflict legat de delimitarea munţilor pentru păşunat (în munţii
Rodnei) între comunele din districtul Rodnei şi comunele Moisei, Săcel, Săliştea,
Dragomireşti şi Ieud.
Pentru a ne da seama de importanţa acestei ocupaţii în cadrul economiei
locale amintim că în anul 1927 se inventariau în Maramureş următoarele animale:
oi de rasă ţurcană şi tigaie (156 206), capre (15 000), vite cornute mari (55 517, din
care 1 363 bivoli), 9 857 porci şi 6 242 cai.
Păstoritul maramureşean a stat în atenţia unor cercetători de prestigiu români
şi străini care au elaborat studii ample pe această temă.
Romulus Vuia, încercând o sinteză a cercetărilor şi bazându-se şi pe
cercetările proprii, constată că stânele maramureşene din masivul Rodnei erau „de
formă semicilindrică, cu baza aşezată în jos şi având la un capăt intrarea. În
nemijlocita apropiere a stânei, era comarnicul, ridicat pe patru stâlpi şi cu acoperiş
pentru păstrarea caşului”. Aceste elemente constitutive ale stânei, precum şi forma
22
lor îl determină pe Vuia să atribuie stânei maramureşene un caracter „rudimentar”.
Tiberiu Morariu constată că „coliba în două feţe” — cum se mai numea stâna —
este specifică păstoritului zonei Maramureş. „Aceasta era construită din patru
pereţi cu capetele îmbinate în chetori. În mijlocul ei se înfigeau patru furci ce
susţineau acoperişul în două feţe, din scoarţă de molid acoperită cu pietre.
Interiorul acesteia cuprinde o singură încăpere, unde dorm păcurarii şi se prepară
caşul. Vatra, aşezată în mijloc, este formată din două lespezi de piatră fixate în
pari. Pe lespezi se aşezau «căpătâiele» sau «buzările» sau «fruntarii», iar lateral
erau «cujba» şi «vârtejul» pentru agăţat căldarea. În fundul colibei era «priciul» —
o poliţă pe care se aşezau făina şi alte lucruri”.
În general, în faţa colibei se aflau „comarnicul” şi „strunga oilor". Uneori,
staulul oilor era lipit direct de colibă, în dosul ei, iar strunga era în faţă. O stână
cuprindea între 400 şi 600 de oi. Stâna se constituia la „ruptul sterpelor”. Cu
această ocazie se făcea o „târlă” de formă dreptunghiulară, care era
compartimentată în funcţie de numărul sâmbraşilor sau al lăptăriilor. În faţa târlei
se construiau o colibă din furci şi un „comarnic” pe patru stâlpi; aici se făcea
„măsurişul” laptelui. Măsuratul se făcea cu „carâmbul” sau cu „cupa”, în funcţie de
sistemul de distribuire a produselor lactate adoptat, respectiv „pe cumpene” sau
„pe fonti”.
Păşunatul se făcea în afara satului. Aici se ridicau „colibe în furci”, aşezate în
mijlocul staulului. Staulul se muta din loc în loc pentru a se îngraşă pământul.
Acest tip de păstorit, după Kubijovic, era caracteristic întregului Maramureş şi
foarte răspândit în Carpaţi; Romulus Vuia îl consideră specific întregii zone
carpato-balcanice.

23
 Figura 7: Comarnic.

Pentru a avea o imagine mai clară asupra păstoritului tradiţional, redăm ciclul
anual al acestuia, aşa cum era practicat în satul Ieud, de pe valea Izei, sat care a
conservat multe dintre tradiţiile zonei.
Toamna, la „Sâmedru” (Sfântul Dumitru — 26 octombrie), se eliberau
păcurarii şi totodată se angajau cei pentru anul următor. Odată cu aceasta se punea
problema iernării oilor. Ţăranii se asociau pentru iernatul oilor în câmp. De obicei,
asocierea se făcea între ţăranii cu pământuri apropiate sau între grupuri de oameni
din acelaşi neam, datorită faptului că pământurile unui neam erau grupate. Odată
24
cu terminarea păscutului şi trecerea pe furajatul animalelor cu fân, numit ,,căzutul
la fân”, se făcea un „arunc” — o socoteală, adică se calcula cantitatea de fân ce
trebuia să o dea fiecare asociat, după numărul de oi de furajat, şi numărul de zile
pentru care asociatul trebuia să asigure mâncarea pentru păcurari. De obicei, oile
erau furajate de toamna până la 25 martie. Fânul de calitate mai bună se păstra
pentru primăvară, când fătau oile. În general, în grija unui păcurar bun intrau circa
80 de oi cu lapte. La un botei (150—200 oi) se angajau trei oameni: un păcurar, un
ajutor de păcurar şi un băiat. Iernatul oilor se făcea pe câmp, unde era adus fânul.
Acolo se construiau „staulul” şi „coliba”. Pentru miei se ridica un „ţarc” acoperit
cu fân, în prelungirea colibei, pentru a fi feriţi de frig.
La ieşirea coltului ierbii, oile erau lăsate să se hrănească bine, fără a fi mulse.
După ce se încălzea vremea începea tunsul oilor. Acestea erau tunse de fiecare
proprietar în parte. Cu această ocazie avea loc şi o mică petrecere.
Primăvara, oile erau păşunate pe lângă sat, adică la mejdele de jos. După ce
se încălzea vremea urcau la mejdele de mijloc, unde se făcea „amprorul”, adică
înţărcatul mieilor. Urcatul la mejdele de sus avea loc începând din 20 mai, de
obicei cu trei zile înainte de „ruptul sterpelor”, adică de separarea oilor sterpe de
cele cu lapte. Etapa următoare includea constituirea stânei şi pregătirile pentru
urcatul oilor la munte. O stână era formată din 5 — 7 boteie de oi, în funcţie de
mărimea suprafeţei de păşunat.

25
Figura 8: Inventar pastoral: 1—5 — linguri (găvane); 6—8 — găleţi.

26
Figura 9: Inventar pastoral: 9 — ceaun; 10 — căldare; 11—bărbânţă ; 12— cofă; 13 —
cană; 14 — jintalău ; 15 — cujbă ; 16 — cumpănă.

27
 Figura 10: La mulsul măsurii.

Figura 11: La mulsul măsurii.

„Gazda de stână” era de obicei ţăranul cu cele mai multe oi. El închiria
muntele, iar sâmbraşii aveau obligaţia de a contribui la plata „arvonului” pentru
munte. Tot gazda de stână avea obligaţia de a pune la dispoziţie inventarul necesar:
două căldări mari de aramă, două „budăci” pentru strâns şi măsurat laptele, ceaune

28
pentru mămăligă, două „găvane” mari pentru urdă, două—trei „jintalauă”. Găleţile
pentru muls aparţin gazdelor de botei, care le repartizează fiecărui păcurar.
În ziua „ruptului” se construiesc „strungile”, „comarnicul”, „stâna” (coliba
din faţa strungilor), colibele din colţurile „târlei” (fiecare botei avea coliba şi
strunga lui). La fiecare strungă se aflau doi „mulgaşi”, de o parte şi de cealaltă câte
unul. Înainte de începerea mulsului, în mijlocul staulului se înfigea un brad
împodobit cu colaci şi cu un „struţ” de flori, iar la fiecare botei erau aduşi doi
berbeci „înstruţaţi”. La amiază, sosirea oilor de la păscut era anunţată de
„trâmbiţele” (tulnicele) păcurarilor. După aceea, oile intrau în strungi şi mulgaşii,
cu găleţile în mină, se aşezau pe „scaune” din glii de pământ. Gazda stânei mergea
în mijlocul acesteia, în faţa mulgaşilor. La un semn al acestuia, toţi mulgaşii se
descopereau şi se ridicau în picioare. Gazda îi ruga să fie cinstiţi, le urca noroc la
oi, iar în final striga : „Găleţile sus !”. Toţi mulgaşii ridicau găleţile şi le răsturnau,
pentru a demonstra că sunt goale. Apoi începea mulsul, după care se strângeau
vasele cu lapte în faţa stânei. Budaca cea mai mare era aşezată pe un loc drept,
perfect orizontal. Pe rând, fiecare mulgaş turna laptele în această budacă, în care
era introdus un instrument din lemn cioplit în atâtea feţe câte boteie existau la
stână. Instrumentul se numeşte „carâmb”. Pe carâmb se însemna cu o crestătură de
cuţit cantitatea de lapte a oilor pe care le avea fiecare sâmbraş. După „cărâmbit”,
gazda stânei închina un pahar de ţuică cu păcurarii, cu gazdele de botei şi cu
proprietarii oilor, apoi plecau la un izvor apropiat. Se aducea apă cu găleţile şi se
punea în budaca fiecărui sâmbraş atâta apă cât lapte au dat oile sale. Măsurătoarea
se făcea cu „cupa” (vas de lemn de 3 litri). Câte cupe de lapte avea fiecare sâmbraş
atâtea cupe de „fărină de mălai” trebuia să dea pentru întreţinerea păcurarilor. În
perioada de iarnă, ei aveau obligaţia să ducă păcurarilor mâncare o dată pe
săptămână.
Primăvara, după ce oile ieşeau „în iarbă”, hrana pentru păcurari şi câini era
asigurată de proprietarul pământului de păşunat, ca recompensă pentru gunoitul
terenului.
După terminarea mulsului şi a măsuratului avea loc o petrecere. Asocierea
pe boteie în cadrul stânei este o reminiscenţă a unor străvechi sisteme de asociere
— asocierea pe neamuri. Aceasta se poate observa foarte bine în cadrul mesei de
ritual, când sâmbraşii se grupează pe boteie, adică pe neamuri.
În timp ce se servea masa din mâncărurile aduse de acasă, „baciul” închega
laptele şi împărţea caş la toată lumea. La petrecere participau şi ceteraşi angajaţi de
gazda stânei.
După muls, înainte de plecarea oilor la păscut, gazda stânei le stropea cu apa
cu care s-au spălat găleţile, apoi se înconjura târla de trei ori. În unele sate, în timp
ce se înconjura stâna, păcurarii cântau din tulnice. Stropirea oilor cu apă este un
gest simbolic care are la origine un străvechi rit de fertilitate şi fecunditate.
Oile plecau la păscut şi se întorceau seara, pentru a fi mulse din nou. Atunci
se adunau toate gazdele de boteie şi împreună cu gazda stânei împărţeau păcurarii
pe funcţii.
Apoi, toţi proprietarii de oi se întorceau în sat. Sărbătoarea „ruptului”
continua acasă la gazda stânei.
29
 După ruptul sterpelor, oile rămâneau la mejdele de sus cel mult două
săptămâni, după care plecau la munte. Mai întâi, însă, ele erau aduse în sat, erau
mulse, iar din lapte se făcea caş, care era împărţit oamenilor mai săraci.
Fiecare gazdă de botei avea obligaţia de a însoţi, cu căruţa, oile până la
munte. În căruţă ducea toate cele necesare stânei. Înainte de a porni la drum se
făcea o mică petrecere. Apoi, păcurarii îşi luau rămas bun de la neamuri, de la
prieteni şi de la fetele din sat. Fetele îi însoţeau până la marginea satului.
Cei care duceau vasele necesare la stână beneficiau de dreptul de a-şi vara
caii pe munte în mod gratuit. Odată cu oile erau duse la munte şi animale mari
(vaci, boi, porci). Vacile se mulgeau şi ele „pe carâmb”, la „ruptul sterpelor”.
În ierarhia funcţiilor la stână, „vătavul” are responsabilitatea cea mai mare,
de aceea el trebuie să întrunească o serie de calităţi: să fie cumpătat, priceput, să se
bucure de prestigiu în faţa celorlalţi.
Viaţa la stână, în munte, se desfăşoară după legi nescrise dar care, în virtutea
tradiţiei, s-au dovedit valabile şi sunt respectate întocmai.
Toamna, la o dată fixată iniţial, oile erau coborâte de la munte. La sosirea în
sat, ele erau alese pe boteie şi pe proprietari ca şi la plecare. Păcurarii, cu pălăriile
frumos împodobite cu flori de munte, erau primiţi sărbătoreşte de tot satul. Ciclul
descris este specific pentru întreaga zonă etnografică Maramureş.

3.2. Ocupaţiile secundare.

Bogăţiile zonei au favorizat practicarea din epoci îndepărtate a unor ocupaţii

care aveau ca rezultat îmbogăţirea traiului. Astfel, pe lângă ocupaţiile de bază,
maramureşenii au practicat o serie de ocupaţii secundare: vânătoarea şi pescuitul,
albinăritul, culesul din natură, lucrul la pădure („butinăritul”), mineritul.
Vânătoarea şi pescuitul, ocupaţii specifice încă din perioadele preistorice, au
cunoscut pe parcursul evului mediu o înflorire deosebită şi datorită perfecţionării
mijloacelor şi tehnicilor de vânat şi pescuit. Bogăţia pădurilor şi a apelor, vegetaţia
variată au creat condiţii optime dezvoltării acestor ocupaţii.
Pentru perioada medievală abundă informaţiile din documentele de arhivă
care atestă cele două ocupaţii, precum şi ponderea lor în economia locală.
Obligaţiile în vânat, blănuri şi trofee faţă de feudalii locali, obligaţiile faţă de
comitat, diverse procese şi dividendele privind teritoriile de vânătoare şi pescuit,
însăşi prima atestare documentară a Maramureşului (în 1199), ca să nu mai vorbim
de legenda lui Dragoş privind vânătoarea de zimbri şi întemeierea Moldovei sunt
elocvente în această privinţă.

Vânătoarea. În acest domeniu, ţăranii au folosit o mare varietate de arme,

unelte şi capcane. În Maramureş s-au folosit toate cele cinci tipuri de curse : gropi,
laţuri, curse bazate pe căderea unei greutăţi peste animal, curse bazate pe blocarea
acestuia, capcane cu arc din lemn sau cu arc metalic.
Dintre cursele cele mai frecvent folosite în zonă menţionăm „laţul pentru
prins iepuri”, „ţugul” (cu arc metalic), pentru urşi şi lupi, „laţul” pentru jderi,
„bărbânţa” pentru jderi, „lada” pentru diverse specii de mustelide (dihor,
30
nevăstuică, hermelină, jder); pentru acestea se mai folosea şi „arcul”.
Pe lângă diversele tipuri de curse şi capcane, din care o mare parte s-au mai
folosit până nu demult, maramureşenii au folosit suliţa, ghioaga, securea, lancea,
arcul cu săgeţi şi mai târziu arme de foc.
Amploarea pe care o avea vânătoarea în secolul trecut, precum şi
exploatarea masivă a pădurilor au făcut ca echilibrul ecologic să fie perturbat, fapt
care a dus la dispariţia unor specii de mare valoare (zimbrul, bourul, capra neagră),
în anii de după război, munţii Rodnei au fost repopulaţi cu capre negre, astăzi fiind
ocrotite de lege ca monumente ale naturii.
Pădurile, văile, dealurile şi luncile Maramureşului oferă şi astăzi o mare
varietate cinegetică: cerbi, ciute, ţapi, căprioare, urşi, lupi, vulpi, iepuri, mistreţi,
râşi, jderi, vidre, viezuri de munte, pisici sălbatice, dihori, nevăstuici, veveriţe,
bizami, şobolani şi şoareci de câmp, arici, cârtiţe, bursuci. Dintre păsările sălbatice
menţionăm: vulturul, uliul, bufniţa, cocoşul de munte, găinuşa, sitarul, porumbelul
sălbatic, gâsca şi raţa sălbatică, prepeliţa, potârnichea, precum şi o mare varietate
de păsări de pasaj care se adăpostesc în luncile râurilor din primăvară până toamna.

Pescuitul. Alături de vânătoare, pescuitul a constituit o ocupaţie secundară

care se mai practică şi astăzi, dar numai ca divertisment şi sport. Apele de munte
adăpostesc peşti ca lostriţa (monument al naturii, prezent în apele Tisei şi
Vişeului), păstrăvul, lipanul, mihalţul. Cleanul, mreana, scobarul, porcuşorul,
albioarele trăiesc pe cursul inferior al apelor de munte şi în cele de şes, iar crapul şi
ştiuca în lacuri amenajate sau în ochiuri de apă, bălţi şi iezere.
Practicarea acestei ocupaţii a dus la născocirea unei serii de tehnici şi unelte.
Astfel, în râurile de munte se practicau „răstocirea”, pescuitul cu ostia, cu diferite
tipuri de undiţe cu momeală, otrăvitul apei (în perioada interbelică şi imediat după
război s-au folosit şi exploziile cu carbid).
Dintre unelte menţionăm diferitele plase, cerpacul, cornherul, prostogolul,
sacul. Foarte frecvent s-au folosit vârşele din nuiele, iar adesea s-a pescuit cu
mâna, pe sub lespezile de piatră şi pe sub maluri. Astăzi se practică numai
pescuitul cu undiţa, pe bază de permis.

31
Figura 12: Capcane de vânătoare: 1—3 — capcane pentru animale mici; 4 -
capcană pentru jderi (după Romulus Vuia)

32
 Figura 13 : Capcane de vânătoare: 5—6 — capcane pentru jderi (după Romulus
Vuia) ; 7 — capcană pentru lupi şi urşi.

Culesul din natură. Vegetaţia bogată a Maramureşului a oferit şi oferă

populaţiei posibilităţi multiple de valorificare a diverselor fructe şi plante din flora
spontană. Ocupaţie străveche, culesul din natură este practicat şi astăzi de către
locuitorii satelor maramureşene, cu preponderenţă de către cei din satele de la
poalele munţilor. Culesul plantelor şi fructelor alimentare, medicinale sau
industriale se face astăzi fie individual, pentru nevoile proprii sau pentru vânzare la
piaţă, fie organizat, prin unităţile de stat, în vederea industrializării.
33
 O cercetare întreprinsă în satul Breb cu privire la plantele cunoscute de către
ţăranii localnici evidenţiază faptul că, din circa 435 specii identificate şi cunoscute
de către ţărani, 274 sunt în exclusivitate plante spontane, 42 sunt plante spontane
sau cultivate, iar 118 sunt exclusiv cultivate. Sunt cunoscute 87 specii ale căror
rădăcini, tulpini, frunze, fructe, seminţe, rizomi, bulbi sau tuberculi se consumă
(dintre acestea, 26 sunt din flora spontană). Dintre cele 63 specii de plante
industriale, 28 aparţin florei spontane. Dintre plantele furajere (82 specii
cunoscute), doar 18 se cultivă, restul recoltându-se din flora spontană.
Aceeaşi cercetare relevă şi cunoaşterea fâneţelor de către ţărani. Ei
diferenţiază fânul de grădină, de moină, de pădure, de crâng, de tufă, moale, aspru,
sec, ţepos, înecăcios, colbos, trifoios, piros, pârlogos etc.
În medicina populară sunt cunoscute 172 plante „bune de leac”, dintre care
doar 26 se cultivă. Ele sunt folosite sub formă de infuzie, ceai, cataplasmă etc.
Pentru medicina veterinară, ţăranii din acelaşi sat cunosc şi întrebuinţează ca
leacuri 55 de specii.
Peste 250 de specii (atât spontane cât şi cultivate) sunt cunoscute ca plante
melifere.
Pentru culesul fructelor şi plantelor respective s-au folosit unelte, tehnici şi
mijloace tradiţionale. Astfel, pentru culesul afinelor, ingeniozitatea ţărănească a
inventat unealta numită ,,hrebăn”, confecţionată din scândurele subţiri de brad sau
stejar, de forma unei cutii cu partea inferioară prelungită şi deschisă, prevăzută cu
dinţi în formă de pieptene, cu lateralele prelungite şi ele pentru a nu lăsa să se
împrăştie boabele. O unealtă similară („mâţa”) s-a folosit pentru culesul merelor şi
perelor sălbatice. Ea era de formă rotundă, cu dinţii mai rari şi era fixată în capătul
unei prăjini lungi de 3—4 m. Pentru transportul fructelor de pădure s-au utilizat
coşuleţe confecţionate din scoarţă de copac sau din nuiele împletite.
În zonă cresc foarte multe ciuperci, care sunt bine cunoscute şi valorificate.

Albinăritul. Bogăţia şi varietatea vegetaţiei Maramureşului au permis

dezvoltarea albinăritului ca ocupaţie secundară a locuitorilor.

34
 Figura 14: Ştiubeie tradiţionale.

Cea mai veche tehnică de albinărit cunoscută în zonă, ca de altfel în general

la români, este „bărcuitul” sau vânătoarea de albine. Ea s-a practicat până nu
demult, în zonă mai existând, abandonate prin podurile caselor vechi, ştiubeie
confecţionate din trunchiuri de copac cu „bortă”; sunt cunoscute uneltele folosite
în practicarea acestei ocupaţii: lingura de bărcuit şi cornul de barcuit. Ştiubeiele
tradiţionale s-au mai confecţionat şi din nuiele împletite şi unse pe partea
exterioară cu argilă în amestec cu bălegar de cal. Ele au formă conică, cu diametrul
de 35—40 cm şi înălţimea de 50—60 cm. S-au mai confecţionat şi din papură sau
paie răsucite în funii şi cusute între ele, unse în exterior cu acelaşi amestec de
argilă şi bălegar de cal. Tot în această categorie intră şi ştiubeiele confecţionate din
scândură, în formă de trunchi de piramidă, cu baza mare de circa 35 cm, baza mică
de 25 cm, iar înălţimea de circa 60 cm.
În privinţa perioadei când s-a trecut la creşterea albinelor, Ion Vlăduţiu
propune secolele XV — XVI, iar etapa tranzitorie spre creşterea albinelor
consideră că este aceea a „aşezării de prisăci” adică de ştiubeie de lemn în buturugi
găunoase din pădure.
Albinăritul tradiţional se practica în general pentru nevoile proprii, pe lângă
fiecare casă existând şi o mică stupină. Randamentul nu era prea mare, din cauza
mijloacelor rudimentare. Ştiubeiele tradiţionale neavând rame cu faguri artificiali,
efortul albinelor se împărţea între confecţionarea fagurilor şi adunarea mierii.
Toamna, stupii se afumau cu pucioasă, pentru a omorî albinele în vederea
recoltării mierii, în general, ştiubeiele erau aşezate pe prispa laterală a casei, înspre
35
grădină, mai rar în grădină, în construcţii special amenajate (un mic şopron cu
rafturi). Mierea era de calitate bună, mai ales cea polifloră.
Stupăritul modern a început să se dezvolte în perioada interbelică, odată cu
răspândirea în zonă a stupilor sistematici, denumiţi de către localnici „zorzoni”.
Date statistice din anul 1934 atestă pentru cele 59 de localităţi ale zonei 3 474
stupi. În satul Ieud existau 230 de stupi, la Bârsana 123, la Dragomireşti 136, la
Sarasău 135, la Vişeul de Jos 167 etc.
O amploare deosebită a luat această ocupaţie în ultimii ani, stuparii fiind
stimulaţi de stat. S-au modernizat tehnicile de stupărit şi uneltele. Pe lângă
stupăritul stabil, practicat în gospodărie, au apărut stupinele portative. Spre
deosebire de primele, care sunt specifice într-un fel stupăritului tradiţional,
stupinele portative se caracterizează printr-o rentabilitate deosebită datorată
posibilităţii de deplasare în zonele bogate în plante melifere din flora spontană sau
cultivate.
Dacă albinăritul tradiţional se reducea la tehnici şi mijloace foarte simple,
albinăritul modern presupune o multitudine de unelte, printre care amintim:
afumătorul din tablă cu foaie, masca simplă şi masca cu pălărie, furculiţa de
„scăpăcit” fagurii, pieptenele cu rândea, ,,hrănitoarea” pentru alimentarea albinelor
cu sirop, pulverizatorul pentru medicamente, tava de „scăpăcit”, cuţitul de
„scăpăcit”, centrifuga, ramele pentru faguri artificiali etc.
În zilele noastre, această ocupaţie cunoaşte o mare dezvoltare în Maramureş.

Lucrul la pădure este o altă ocupaţie de veche tradiţie în Maramureş.

Bogăţia în păduri a Maramureşului, calitatea deosebită a esenţelor de
răşinoase (lemnul de rezonanţă), precum şi a celor de foioase (în special a
stejarului) au stat în atenţia locuitorilor zonei, care le-au folosit în diverse
modalităţi, lucrul la pădure impunându-se ca o ocupaţie specifică.
Mărturii ale legăturii inseparabile dintre ţăranul român si codru sunt termenii
care denumesc diverşi arbori si care în majoritatea lor covârşitoare sunt de origine
dacică şi latină. Amintim ca termeni de origine dacică: copac, codru, brad, gorun,
curpen, mugure, sâmbure iar de origine latină: fag (fagus), frasin (fraxinus), ulm
(ulmus), corn (cornus), tei (tilia), plop (populus), arin sau anin (alnus), tufă (tufa),
carpen (carpinus), cer (cerus), sânger (sanguinare), salcie (salis), sorb (sorbus).
Privit din perspectivă istorică, lucrul la pădure s-a practicat pe pământul
nostru încă din cele mai vechi timpuri. Ştiri din perioada romană atestă transportul
plutelor şi al sării pe Mureş. Ion Vlăduţiu duce, prin extensie, această îndeletnicire
în timpuri mai vechi. Epoca feudală consemnează plutăritul ca ocupaţie în toate
ţările române. Pentru Maramureş, prima atestare documentară este o diplomă din
anul 1456, în care se consemnează un loc de încărcare a sării pe plute pe malul
Tisei. Iată că butinăritul şi plutăritul sunt strâns legate ca ocupaţii încă din epoci
îndepărtate şi este firesc, deoarece mijlocul de transport cel mai uşor şi sigur a fost
pluta.
Dacă în perioadele mai îndepărtate această bogăţie — pădurea — se
exploata după necesităţi locale, administraţia austriacă, în anul 1773, a înfiinţat în
Maramureş cinci centre forestiere, aducând colonişti din Zips („ţipţeri”) în vederea
unei exploatări sistematice şi de anvergură. De altfel, în anul 1900, pădurile
36
maramureşene reprezentau 90% din suprafaţa comitatului, deci ne putem uşor
imagina că acest procent, cu ani în urmă, era cu mult mai mare.
Pădurile, ca de altfel şi păşunile, au fost în Maramureş dintotdeauna
proprietate comună, cu drept de folosinţă în comun. Datorită acestui fapt, ele au
primit denumirea de „composesorate”, iar proprietarii lor s-au numit
„composesori”. După părerea lui Gavrilă Iuga, proprietarii, respectiv composesorii,
„mai demult au fost descendenţii voievozilor, adică numai familiile nobile
maramureşene, adică 90% a populaţiei româneşti”. Acelaşi autor subliniază că
„...averile folosite în comun cu constătătoare din terenuri păduroase şi păşuni — au
fost păstrate totdeauna din generaţie în generaţie — neştirbite şi cu o adevărată
reverinţă, ca relicve rămase de la ctitorii cei vechi. De la strămoşi ne-au rămas
nouă tuturor aceste averi, cu toţi frăţeşte le folosim, aşa. le lăsăm mai departe
generaţiilor următoare — era zicala obişnuită a maramureşenilor”

Figura 15: Peisaj maramureşean.

37
Figura 16: Aşezare specifică Maramureşului.

Figura 17: Pe valea Cosăului.

38
 Figura 18: Pe valea Cosăului.

Figura 19: Sat risipit la poalele munţilor Rodnei.

39
Figura 20: Pe uliţele satelor maramureşene.
Figura 21: Călineşti.

40
Figura 22: Pe uliţele satelor maramureşene.

Figura 23: Aşezare specifică Maramureşului.

41
 Figura 24: Depozit de bronzuri descoperit pe valea Valea Blidarului.

Figura 25: Ceramică din secolele IX – X descoperită la Sighetul Marmaţiei.

Lucrul la pădure ca ocupaţie tradiţională a maramureşenilor cuprinde trei

aspecte distincte: butinăritul (exploatarea lemnului), plutăritul (transportul
lemnului) şi cărbunăritul (ca formă tradiţională de valorificare imediată).
Butinăritul se practica şi se practică încă în zonă. În Maramureş există

42
câteva sate ai căror locuitori, pe lângă ocupaţiile lor de bază — agricultura şi
creşterea animalelor — practică şi butinăritul ca ocupaţie secundară. În cadrul
acestei ocupaţii, cu timpul a intervenit o specializare pe categorii de arbori, iar în
zilele noastre chiar şi pe faze de lucru. Astfel, butinarii din Deseşti, Mara, Săpânţa,
Strâmtura s-au specializat în exploatarea pădurilor de foioase, cei din Borşa,
Moisei, Vişeul de Jos şi de Mijloc în exploatarea răşinoaselor, iar butinarii din
Rona de Sus, Poienile de sub Munte, Ruscova, Repedea lucrează atât în unele, cât
şi în celelalte. Butinarii din Strâmtura sunt specializaţi în fasonarea lemnelor de
foc.
Perioada optimă de tăiere a lemnului de construcţie este între 1 octombrie şi
31 martie, adică perioada de întrerupere a vegetaţiei. Vara, activitatea este mai
redusă sau chiar întreruptă, deoarece prin exploatare s-ar distruge puieţii. Conform
tradiţiei, lemnul tăiat după pornirea vegetaţiei (a sevei) îşi pierde din calităţi,
nefiind atât de rezistent.
Uneltele butinarului sunt simple, dar de mare eficienţă. Ele sunt unelte
pentru doborât şi secţionat lemnul (securea, ferăstrăul sau joagărul, icul sau pana,
mai nou ferăstrăul mecanic); unelte pentru ridicatul lemnului din pădure (parul,
ţapina, vancăul sau voltăul) etc. Pentru trasul lemnului, în trecut se folosea tînjaua
acţionată de boi sau de cai. Lemnul era prins de tânja cu cioflângul şi eventual cu
lanţuri. Iarna, pentru transportul lemnului se folosea corciuia; lemnul era tras prin
semitârâre, cu un capăt pe corciuie. Pentru transport pe distanţe mai mari se
foloseau două corciui. În celelalte anotimpuri, pentru transport s-a utilizat tileaga,
care se poate lungi prin glisarea „inimii” în funcţie de lungimea lemnului. De mare
randament pentru scoaterea din pădure a lemnului rotund erau „jilipurile” cu apă.
Construcţii solide, fixe, mult mai mari decât jgheaburile, jilipurile conduceau
lemnul până la un mijloc de transport. Jilipurile se confecţionau din lemn decojit,
suspendate pe stâlpi puternic înfipţi în pământ sau ancorate direct pe pământ. Prin
forma lor trapezoidală în secţiune, precum şi prin înclinare, ele permiteau curgerea
apei şi alunecarea lemnului.
Lemnul de foc se fasona la „ciotcă”; de circa 20 de ani s-a renunţat la acest
sistem de exploatare. Scosul lemnului de foc de la ciotcă la mijlocul de transport se
făcea cu ajutorul unui sistem de jgheaburi confecţionate din scânduri groase de fag,
care poartă denumirea de „cuşcae”. Acestea erau tratate cu parafină, pentru ca
lemnul să alunece. Fiind înclinate natural, pe pantă, lemnul aluneca cu viteză până
la mijlocul de transport. Spre deosebire de jilipuri, cuşcaele nu erau construcţii
fixe, ci mobile, montându-se şi demontându-se după necesităţi.
„Cioacla” era o sanie rudimentară, folosită pentru transportul crengilor pe
pantă.
Un mijloc mai perfecţionat de deplasare a lemnului la drumul de acces era
„goanga”, care funcţiona pe principiul şinelor, doar că acestea nu erau din fier, ci
din lemn; trunchiul glisa, fiind tras de cai.
Pentru adăpost şi dormit în pădure s-a generalizat în perioada interbelică şi
în special după război aşa-zisa „colibă maramureşeană”, specifică butinarilor. De
formă octogonală, construită din bârne rotunde cioplite în interior şi căptuşită cu
muşchi printre bârne, cu pereţii înalţi de 1—1,20 m, ea avea acoperişul din draniţe
43
(acesta creştea progresiv în înălţime spre centru, care era lăsat deschis, pentru
aerisire). La mijloc era aşezată vatra. Se dormea pe priciuri aşezate de jur-împrejur,
perpendicular pe vatră. Capacitatea unei asemenea colibe era de 12 până la 20 de
locuri. Se pare că aceasta este o adaptare locală a aşa-ziselor „colibe finlandeze”.
Ion Vlăduţiu o găseşte răspândită la diverse parchete forestiere din ţară, sub
denumirea de „colibă borşănească”.
Transportul lemnelor pe distanţe mai mari se făcea cu ajutorul plutelor,
Râurile Tisa, Mara, Vaser, Cisla, Vişeu, Valea Ruscovei erau până nu demult
marcate de baraje care permiteau adunarea apei necesare formării plutelor. Prin
ridicarea stăvilarului, albia râului se umplea şi plutele porneau la vale. Plutele s-au
folosit numai pentru lemn de răşinoase.
În zona Maramureşului s-a practicat şi aşa-zisul „plutărit sălbatic”. În
general, principiul era acelaşi, doar că lemnele nu se legau în plute, ci li se dădea
drumul pe albia râului bucată cu bucată. Sigur, acest sistem se practica numai pe
distanţe mici.
Aşa cum am văzut mai sus, plutele transportau în primul rând lemnul, dar s-
a practicat foarte mult plutăritul, în special pe râul Tisa, pentru transportul sării.
Aceasta, în perioada când Imperiul Austro-ungar era aprovizionat cu sare de la
ocnele din Maramureş.
În ultimii ani s-a renunţat total la transportul cu plutele, construindu-se
drumuri forestiere.
Legat direct de butinărit, cărbunăritul a apărut ca o necesitate pentru
asigurarea fierăriilor săteşti cu cărbuni, respectiv cu mangal. Tehnica de obţinere a
cărbunelui de lemn sau a mangalului este destul de simplă. Se foloseşte numai
lemn din specii de foioase, de preferinţă fag, dar şi paltin, frasin, ulm. Se taie
lemnul cu ferăstrăul (joagărul) la dimensiuni de circa un metru; se crapă buştenii
cu securea, obţinându-se lobdele care se clădesc în poziţie verticală pe trei—patru
rânduri în sus; se obţine o grămadă în formă de căciulă, numită „bocşă”. Cantitatea
de lemn folosită într-o bocşă este de circa 100 metri steri (60 mc).
Odată bocşa constituită, se acoperă cu paie, frunze, talaşi din lemn sau
rumeguş, peste care se pune un strat de pământ de 3—5 cm. Se lasă un orificiu
lateral jos (dar nu în direcţia vântului) şi un orificiu la vârful bocşei, pentru
aerisire.
Printr-un orificiu special se aprinde focul în interior. Se închide orificiul,
având grijă să funcţioneze cele de aerisire. Durata medie de ardere este de 7—8
zile, în funcţie de mărimea bocşei şi de umiditatea lemnului. Pe toată durata
arderii, bocşa se supraveghează. Focul trebuie să ardă închis, fără flacără, pentru
carbonizarea lemnului. Când se apreciază că lemnul s-a carbonizat, se închid
orificiile de aerisire şi arderea se opreşte. Se lasă la răcit două zile şi două nopţi,
apoi se desface bocşa de sus în jos, scoţând cărbunele. Cărbunele astfel obţinut a
fost folosit mai mult de către fierari.
În Maramureş, cărbunele din lemn sau mangalul se produce pe valea
Baicului (Dragomireşti), pe valea Ieudului, Botiza, Mara, Izvoare, pe valea
Săpânţei şi la Huţa.

44
CAPITOLUL IV. MEŞTEŞUGURILE ŢĂRĂNEŞTI.

Sistemul închis, autarhic, al vieţii localităţilor maramureşene a impus de-a

lungul veacurilor dezvoltarea unor meşteşuguri care să satisfacă necesităţile
populaţiei.
Dacă la începuturi fiecare familie sau individ îşi rezolva propriile nevoi
(expresia „maistăr pă sama me” fiind elocventă), mai târziu au apărut „maistări”
specializaţi pe meserii şi chiar sate specializate.

4.1. Torsul şi ţesutul.

Tehnicile de confecţionare a ţolurilor şi covoarelor sunt în „ciur” şi în

„prinse” sau fire întrepătrunse. Se lucrează la războiul de ţesut orizontal (numit
„tiară”), distanţa între stative fiind în funcţie de lăţimea covorului. Tiara se
instalează în una dintre încăperile casei sau chiar în şură, pe timp călduros. Alesul
se face cu migală şi cu multă măiestrie. De-a lungul veacurilor s-au dezvoltat mai
multe centre în care alesul ţolurilor a devenit o ocupaţie specifică: Botiza, Şieu,
Dragomireşti, Vişeu, Călineşti, Petrova, Bârsana. În general, fiecare femeie ştie să
aleagă în tiară, fetele învăţând încă din copilărie acest meşteşug.
În privinţa cromaticii covorului maramureşean trebuie să menţionăm că până
la finele secolului trecut se foloseau coloranţi extraşi din plante şi din diverse
pământuri, care dădeau nuanţe pastelate, calde. Coloranţii sintetici, răspândiţi şi
generalizaţi în perioada interbelică, au adus culorile vii, care se armonizau cu
pereţii văruiţi, cu frizele decorative realizate din alternarea icoanelor şi blidelor
împodobite cu ştergare.
Astăzi s-a revenit la coloranţii vegetali în creaţii de mare rafinament artistic.
Astfel, soţii Măria şi Nicolae Pipaş din satul Tisa, Măria Berbecaru şi un grup de
femei din Botiza, Doina Voinea din Valea Hotarului au devenit cunoscute prin
covoarele pe care le-au realizat. O menţiune specială merită Aglaia Popovici din
Sighetul Marmaţiei care, preluând vechile tehnici ale coloranţilor vegetali şi
motivele decorative tradiţionale, reia vechile modele în creaţii noi de mare
rafinament, folosindu-se de războiul vertical. Îmbucurător este faptul că şi secţia de
covoare de la Dragomireşti, din cadrul Cooperativei „Arta Maramureşeană”,
lucrează acum ţoluri cu coloranţi naturali.
Pănura pentru piesele de port este ţesută în gospodărie, de către fiecare
femeie.
Lâna obţinută primăvara de pe oile de rasă ţurcană se spală în „cotarcă”, în
izvoarele şi pâraiele ce străbat satele. Pentru spălat nu se foloseşte decât apa.
Uscatul lânii se face prin răsfirarea ei pe diversele acareturi din gospodărie sau pe
scânduri. După uscare urmează scărmănatul, care se efectuează la „dreve” sau
folosindu-se „foşalăi” de mină sau „hrebdincă”. Toamna începe torsul şi ţesutul
lânii. Tot toamna, pănura scoasă din tiară este dusă la „ptisat” (îndesat) la piuă,
după care, încă udă, este adusă acasă şi întinsă pe stâlpii casei pentru a se usca.
45
 În general, pânza pentru cămăşi era şi mai este şi astăzi ţesută în tiară, în
două iţe, din amestec de cânepă şi in sau cânepă şi bumbac alb.

Figura 26: Brâglă şi îndreptar pentru războiul de ţesut.

Figura 27: Torsul din furcă.

46
Figura 28:Meliţatul cânepii..

Figura 29: Fus.

47
 4.2. Prelucrarea lemnului.

Maramureşul, bogat în păduri seculare de foioase şi conifere, a oferit de-a

lungul secolelor materia primă pentru case şi anexe gospodăreşti, instalaţii tehnice,
unelte şi, nu în ultimă instanţă, edificii de cult.
Nu întâmplător Maramureşul este numit „Ţara lemnului” şi se vorbeşte
despre „civilizaţia lemnului” care a înflorit aici. Săpăturile arheologice au dat la
iveală urme din epoci îndepărtate care vorbesc despre meşteşugul prelucrării
lemnului. Inscripţiile de pe frontoanele caselor şi de pe stâlpii porţilor datate la
sfârşitul secolului al XVII-lea şi pe parcursul secolului al XVIII-lea — care, pe
lângă dată, consemnează uneori şi nume de meşteri — sunt dovezi ale perenităţii
acestui meşteşug încă din vremuri îndepărtate, iar creaţiile contemporane ilustrează
forţa tradiţiei. Dovadă a vechimii construcţiei în lemn în Maramureş sunt şi
elementele decorative care iniţial au avut funcţii magico-mitice şi care de obicei
sunt amplasate în locurile care marchează o trecere (pe pragul de sus al porţii sau
al uşii).
Meşteşugul prelucrării lemnului a fost practicat la început de către aproape
fiecare ţăran, pentru nevoile proprii. Cu timpul, în fiecare sat au apărut meşteri
specializaţi pe categorii. Astfel, se disting meşteri constructori de case şi de diverse
acareturi gospodăreşti (care se numesc „maistări”). O altă categorie sunt cei care
confecţionează mobilierul tradiţional.
Cercetările efectuate în zonă ne-au permis să localizăm două centre pentru
mobilierul tradiţional, centre în care s-au confecţionat lăzile de zestre cu specific
maramureşean. Unul dintre aceste centre a funcţionat până la sfârşitul secolului
trecut în satul Deseşti de pe valea Marei, aici confecţionându-se lăzi de zestre de
formă paralelipipedică, cu următoarele dimensiuni : circa 1,20 m lungime, 0,80 m
lăţime, 0,70 m înălţime. Ele au câmpii ornamentali dispuşi pe întreaga suprafaţă a
părţii din faţă şi a capacului. Ca sistem de încheiere era practicat sistemul clasic,
întâlnit în toate zonele etnografice ale ţării.
Un alt centru de lădari a funcţionat până la mijlocul secolului trecut în satul
Poienile Izei. Ca o caracteristică a lăzilor de zestre din acest centru evidenţiem
„funia” în relief care apare ca element decorativ pe partea din faţă şi uneori chiar
pe capacul lăzii.
Astăzi, lăzile de zestre, pierzându-şi funcţia iniţială, nu se mai
confecţionează. Dar în fiecare localitate a Maramureşului există meşteri
specializaţi care lucrează mobilier tradiţional (mese, scaune cu spătar, lăzi cu
spătar — folosite şi pentru depozitatul pieselor textile — cuiere, cuieraşe, paturi,
colţare, lingurare, dulăpioare pentru vase).
Referindu-ne la meşteşugul prelucrării lemnului în zona Maramureş trebuie
să evidenţiem amploarea pe care a luat-o în ultima perioadă construcţia porţilor
maramureşene în întreaga zonă. Dacă vechile porţi maramureşene, atât de
renumite, se caracterizau printr-o armonie a proporţiilor şi a elementelor decorative
aproape desăvârşită, noile porţi, datorate unor meşteri de mare talent, sunt mult
mai mari, construite frecvent pe cinci stâlpi şi foarte încărcate cu elemente
decorative, ca expresie a dorinţei artiştilor populari de a-şi etala priceperea şi
48
talentul. Considerăm firească reluarea vechilor tradiţii în construcţia porţilor
maramureşene dacă ne gândim că la mijlocul secolului nostru Francisc Nistor
inventaria în Maramureş 785 de porţi şi vraniţe.
Condiţiile moderne de viaţă au impus şi în Maramureş ca materiale de
construcţie cărămida şi betonul. De aceea, în ultimii 30 de ani, arhitectura caselor
şi a construcţiilor gospodăreşti din zonă, prin folosirea noilor materiale, a căpătat o
cu totul altă înfăţişare faţă de cea tradiţională. Dar forţa tradiţiei a determinat ca
poarta să rămână şi pentru vremurile moderne un simbol şi o marcă de identitate
culturală zonală.
Meşterii prezenţi în toate satele Maramureşului folosesc şi astăzi vechile
tehnici tradiţionale de prelucrare a lemnului: cioplitul lemnului cu securea, făţuitul
cu barda, tăiatul şi crăpatul cu ferăstrăul şi joagărul. Dintre uneltele tradiţionale
folosite amintim: draiciul (pentru crăpatul lemnului), joagărul sau „sirisăul”,
sirisăul de mână, securea, barda, securicea de drăniţat, cuţitoiul de crăpat draniţa,
cuţitoiul de fasonat draniţa, o multitudine de dălţi, rindeaua, sfredelul, vinclul,
„ţărcălamul”, scoaba etc.
În meşteşugul construirii porţilor şi al prelucrării lemnului în general,
Maramureşul a dat câţiva meşteri de mare talent care au transmis generaţiilor
actuale vechile tehnici şi elemente decorative moştenite din generaţie în generaţie.
În zona Maramureşului, comuna Săpânţa face o notă aparte în privinţa artei
lemnului. Creatorul popular Stan loan Pătraş, cunoscut prin meşteşugul său, a
realizat încă din perioada interbelică un grupaj de elemente funerare — semne de
mormânt sculptate în lemn, într-o manieră proprie. Stan loan Pătraş a reuşit să
sintetizeze viaţa celui dispărut într-o imagine plastică sculptată în tehnica
basoreliefului, de cele mai multe ori adăugând şi câteva versuri care redau
preocupările şi viaţa omului. Maniera naivă de tratare plastică şi versurile
însoţitoare trădează un optimism robust şi o anumită veselie care au determinat pe
unii cercetători să denumească cimitirul din Săpânţa ,,Cimitirul vesel”. Stan loan
Pătraş colora lemnul sculptat, folosind ca fond albastrul, iar pentru sublinieri
galbenul, albul şi roşul. Pe lângă semne de mormânt, el a creat şi mobilier ţărănesc
lucrat în aceeaşi manieră.
Neputând totdeauna să se exprime în arta monumentală, ţăranul
maramureşean a creat şi o serie de piese miniaturale. Evidenţiem în acest sens
„pecetarele” (prescurnicele) maramureşene, într-o mare varietate de forme
sculpturale care dovedesc potente artistice extraordinare. Colecţia de pecetare a
doctorului Victor Pop din Sighetul Marmaţiei, pasionat etnograf amator, este
edificatoare în acest sens.
Artiştii populari contemporani se bucură de mare prestigiu, arta lor fiind
recunoscută şi încurajată prin premiile acordate în cadrul Festivalului Naţional
„Cântarea României”.

49
Figura 30: Fruntarul unei mori vechi.

50
Figura 31: Unelte pentru prelucrarea lemnului (după arh. Péter Dezideriu):
1 — topoare ; 2 — ferăstraie de mână ; 3 — joagăre.

51
Figura 32: Unelte pentru prelucrarea lemnului (după arh. Péter Dezideriu): 4 — dălţi ; 5
— rindele; 6 — sfredele; 7 — instrumente de măsură ; 8 — cuţitoaie ; 9 — cuţit pentru
draniţă.

52
Figura 33: Figură antropomorfă cioplită în lemn.

Figura 34: Butoiaş pentru ţuică.

53
Figura 35. Pecetar. (colecţia dr. Victor Pop) Figura 36. Pecetar. (colecţia Victor
Pop)

54
 Figura 37: Lingurar.

Figura 38: Motivul pomul vieţi pe un stâlp de poartă (detaliu).

55
 4.3. Olăritul.

Până nu demult, satele Maramureşului erau împânzite cu o ceramică variată

provenită din diferite centre — unele locale (Săcel, Sighet, Ieud), altele aparţinând
zonelor limitrofe (Lăpuş cu centrele Lăpuşul Românesc şi Târgu Lăpuş; Codru cu
Băiţa de sub Codru; Oaş cu Vama) — precum şi de la Baia Mare şi Baia Sprie, în
trecut, aici veneau şi olari de la Hollohaz, din fostul Imperiu Austro-ungar.
Cercetătorul sau drumeţul îndrăgostit de meleagurile maramureşene putea să
constate cu uşurinţă stratificarea care s-a făcut în timp, fie datorită modei, fie
încetării activităţii unor centre de ceramică, fie olarilor din alte centre care veneau
periodic la târgurile de aici. Stratificarea se manifesta prin înlăturarea treptată a
ceramicii vechi şi înlocuirea acesteia cu cea „la modă” sau cu cea care se găsea
abundent pe piaţă. Astfel, treptat, piesele vechi erau scoase din „casa mare”,
ajungând în cămară şi apoi în podul casei.
Literatura de specialitate este destul de controversată când se referă la
centrele de ceramică din Maramureş, aceasta deoarece nu s-au efectuat cercetări
aprofundate, iar cele care s-au făcut s-au oprit la descrierea centrelor active. La
data cercetării, Florea Bobu Florescu atesta pentru Maramureş centrele Sighetul
Marmaţiei, Ieud, Vişeul de Sus şi Săcel. Barbu Slătineanu vorbea despre „ceramica
de Valea Izei” (denumită, astfel pentru cantitatea mare găsită de el în zonă), dar
acest centru nu a fost identificat.
O investigare de arhivă ne-a dus la concluzia prezenţei frecvente în
onomastica maramureşeană de pe valea Izei a numelui Olar. Mai mult,
conscripţiile urbariale pe anul 1771, referitoare la satele Săcel şi Ieud, atestă mai
mulţi olari şi obligaţiile acestora. Toponimia este un alt izvor de cunoaştere a unor
mărturii privind practicarea acestui meşteşug. Astfel, în cadrul cercetărilor noastre
de teren în comuna Bârsana, am descoperit, în locul numit „într-a Olarului”, în
gospodăria limitrofă, o râşniţă pentru smalţ, proprietarul precizând că aceasta ar fi
aparţinut familiei de olari care au lucrat în acel loc. Din păcate, însă, nu am putut
încă identifica tipul de ceramică ce se lucra în acest centru. Un alt toponim demn
de atenţie este „La Lutul Oalelor” din Dragomireşti.
Dintre centrele amintite mai sus au rămas active astăzi doar Sighetul
Marmaţiei şi Săcel.
În Sighetul Marmaţiei continuă să lucreze azi doar un singur olar, meşterul
Földesi Victor care, cu destulă pricepere, imită vechea ceramică „de Valea Izei” şi
mai recent ceramica de Săcel, ca urmare a unor comenzi masive. Meşterul Földesi
mai lucrează ceramică uzuală smălţuită (oale pentru smântână, lapte, sarmale), dar
şi aceasta prin preluarea modelelor din diverse centre ale Transilvaniei. Este
prezent la expoziţiile organizate pe plan central, precum şi la standurile cu vânzare
de la Muzeul Satului şi de Artă Populară din Bucureşti sau la muzeul din Sighetul
Marmaţiei. De reţinut este faptul că meşterul Földesi aduce lutul pentru oale de la
poalele dealului Doboieş, loc cunoscut şi de olarii medievali ai Sighetului.
Centrul Săcel se distinge de celelalte centre de ceramică din Maramureş
printr-un specific propriu. Ceramica produsă aici „este arsă la roşu şi decorată prin
două tehnici: prin lustruire şi prin pictare. Atrage atenţia în mod deosebit tehnica
56
lustruirii care aminteşte tehnica folosită în epoci îndepărtate ale istoriei. în La
Tène-ul dacic tehnica lustruirii era întrebuinţată deopotrivă pentru ceramica
neagră, ca şi pentru ceramica roşie [...] Centrul de la Săcel produce numai
ceramică roşie nesmălţuită, lustruită, fără ca să se fi produs vreodată în mod paralel
şi ceramică neagră lustruită. Tocmai prin aceasta, centrul de ceramică de la Săcel
ocupă un loc unic în ansamblul centrelor producătoare de ceramică din ţara
noastră”. Dacă tehnicile de lucru evidenţiază asemănări cu cele ale strămoşilor
noştri daci, forma vaselor create aici şi elementele decorative merg până aproape la
identitate cu ceramica de factură dacică.
O importanţă deosebită în tehnica olăritului de la Săcel o are cuptorul de ars
oalele, care este de formă semisferoidală-ovoidală, cu vatră neorganizată, simplă şi
care se încadrează în categoria cuptoarelor de tip roman. Florea Bobu Florescu
conchide : „Centrul de ceramică de la Săcel, prin forma vaselor produse şi tehnica
de ornamentare se leagă direct de tradiţia ceramicei dacice, după cum reiese din
compararea acestor forme şi a tehnicii de lustruire cu ceea ce se observă în La
Tène-ul dacic. Prin instalaţia de ars ceramică, centrul de la Săcel se leagă de
tradiţia cuptoarelor romane. Acestea ne arată cu prisosinţă că la contactul dintre
cultura dacică şi cea romană s-au produs fenomene de interferenţă de tipul
coexistenţei. Considerăm că sub acest aspect se poate aduce o lumină, la
înţelegerea procesului complex de geneză a poporului român. Cele două substrate
de cultură care stau la baza ceramicii de Săcel arată din plin rezultatul convieţuirii
elementelor dacice cu cele romane”.
Dacă ne referim la vechimea centrului, trebuie să avem în vedere vechimea
aşezării; aceasta este atestată prin descoperiri arheologice încă din epoca bronzului,
iar prima ştire scrisă apare la anul 1453. În memoria satului se păstrează faptul că
olarii, destul de mulţi, erau grupaţi în partea de jos a aşezării. Olarii din Săcel
lucrau vase pentru satele din jur, precum şi pentru câteva comunităţi din zona
vecină a Năsăudului.
Continuitatea meşteşugului se realizează astăzi prin creaţiile de mare
autenticitate ale vestitului olar Tănase Cocean, care prin forma vaselor, elementele
decorative, tehnicile de lucru (arderea la roşu, lustruirea cu piatra) nu se abate de la
specificul milenar al acestui centru. Lutul folosit la confecţionarea vaselor este un
amestec de două categorii de luturi (lut gras şi lut roşu), pentru ca pasta să poată
întruni calităţile necesare. „Şaru” (vopseaua) este obţinut dintr-un pământ colorat
natural, pe care-l pisează cu o lespede de piatră şi îl înmoaie în apă. Apoi el
modelează vasele pe „crâng” (partea superioară a roţii olarului).
Principalele categorii de vase pe care le confecţionează astăzi olarul Tănase
Cocean sunt: ulcele pentru apă, tigăiţe cu trei picioare (asemănătoare cu ceaşca
dacică), bocăiţe şi bocăi (pentru pus laptele la prins), hârgaie (ulcioare),
strecurătoare (unele cu trei picioare), cratiţe cu două toarte, oale de diferite
dimensiuni pentru fiertul sarmalelor, blide mari, blidişele, oale pentru flori. Am
mai identificat în zonă, din creaţiile olarilor de la Săcel, cratiţe cu două toarte şi cu
trei picioare (pentru vatră), precum şi un vas de circa 70 litri, de tip chiup, prevăzut
la bază cu o „ţâţă” pentru scurs (vasul a fost confecţionat special pentru fiertul
rufelor cu leşie).
57
 În privinţa decorului trebuie să evidenţiem faptul că acesta este în general
simplu şi că efectul hotărâtor este realizat de urmele lăsate de piatra cu care se
lustruieşte vasul. Rolul lustruirii este acela de a închide porii vaselor, dar indirect
se realizează şi un efect decorativ. Totuşi, vasele de Săcel sunt decorate. Ion
Vlăduţiu surprinde faptul că vasele create de Tănase Cocean „se individualizează
prin trăsături proprii [...] Pe partea bombată a vasului crud (aflat încă pe crâng).
Tănase Cocean trage cu pensula înmuiată în şar trei benzi late, apoi, folosind
fachiuşul de lemn, face zimţi (motive decorative în forma unor triunghiuri repetate)
peste benzile late de culoare. Tot atunci, cu colţul fachiuşului, realizează o linie ce
taie suprafaţa triunghiurilor exact la mijloc, linie pe care o numeşte şir. În
continuare, pe banda lată de vopsea din partea superioară a vasului mai face un
motiv de forma unui val (numit cordăţel). Apoi taie vasul de pe crâng cu o sârmă
şi îl pune la uscat. După câteva zile, suprafaţa exterioară a vasului este frecată cu o
piatră albă de râu pentru a-i da luciu şi a astupa porozităţile. Vasele sunt lăsate
câteva zile să se usuce, după care sunt arse timp de o zi şi o noapte”.
Efectul deosebit al ceramicii de Săcel îl dau forma vaselor şi culoarea roşie
nesmălţuită. Armonia între forma vaselor şi motivele decorative simple, într-o
cromatică plină de căldură dă nota de vechime şi autenticitate.
Trebuie să evidenţiem faptul că în ciuda profundelor transformări din viaţa
satelor maramureşene, a progresului şi ritmului rapid de pătrundere a civilizaţiei
moderne la sate olarul Tănase Cocean continuă să-şi practice meşteşugul,
produsele sale fiind căutate atât de către ţărani, pentru funcţionalitatea lor, cât şi de
turişti, pentru aspectul lor original.
O serie întreagă de vase realizate de Tănase Cocean se află în muzee
(Muzeul Satului şi de Artă Populară, Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava
Sibiului, Muzeul Judeţean Maramureş, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din
Cluj-Napoca, Muzeul Maramureşean din Sighetul Marmaţiei). Festivalurile
folclorice, Festivalul Naţional „Cântarea României” au oferit artistului popular
Tănase Cocean posibilităţi de afirmare care s-au finalizat cu premii de prestigiu.
Un grup de copii pe care-i instruieşte se pare că vor continua tradiţiile ceramicii de
Săcel.
În general, în gospodăria ţăranului maramureşean, ceramica are şi astăzi un
rol funcţional: vase pentru prepararea hranei, pentru păstrat laptele şi apa, pentru
transportul mâncării la câmp, pentru fiertul rufelor. Dar, pentru calităţile ei, această
ceramică a căpătat de-a lungul anilor şi un rol decorativ, de înfrumuseţare a
interiorului.

58
Figura 39: Farfurie de lut ars.

Figura 40: Colecţie de farfurii.

59
 Figura 41: Farfurie de lut ars.

Figura 42: Farfurie de lut ars.

4.4. Cojocăritul.

Una dintre ocupaţiile principale ale maramureşenilor fiind creşterea

animalelor, este firesc ca materiile prime oferite de acestea, respectiv lâna şi blana
de oaie, să fie folosite la confecţionarea pieselor de îmbrăcăminte.
Blana animalelor a fost folosită din timpuri preistorice ca piesă principală de
protejare a corpului împotriva frigului şi a intemperiilor. Cu timpul, pieile au
început să fie prelucrate, folosindu-se diferite tehnici devenite apoi tradiţionale, iar
cu vremea, prin croi şi ornamentică, piesele confecţionate au căpătat valenţe
artistice, ajungând la un adevărat rafinament.

60
 În general, în Maramureş, din blana de oaie s-au confecţionat şi se lucrează
şi astăzi aşa-zisele cojoace sau pieptare, piese fără mâneci, drepte, scurte până la
brâu şi deschise în faţă. Ion Vlăduţiu semnalează pentru subzona Iza Mijlocie şi
pieptarul înfundat, cu blana în interior. Piesa mai există izolat, dar s-a generalizat
tipul de pieptar despicat în faţă.
Pentru tăbăcitul pieilor de oaie sau de miel se folosesc tehnici simple şi
eficiente. Din pieile tăbăcite se confecţionează cojoace şi „cujme” (căciuli).
Ţinând seamă de tehnicile de ornamentare şi de materialele folosite, în zonă
se diferenţiază două tipuri de cojoace, cu mai multe variante. Este vorba de
cojoacele specifice sub-zonelor Iza Mijlocie şi Vişeu-Borşa, care au ca element
caracteristic în ornamentare „cărmăjia” (meşină din piele de oaie) care se aplică în
diverse forme pe piepţii şi pe spatele pieptarului. Motivele decorative sunt
predominant florale, realizate prin aplicaţii de piele vişinie. În decorarea cojoacelor
încadrate în acest tip, pe lângă „cărmăjie”, decorul mai cuprinde broderii
policrome, marcate de nasturi din piele, ciucuri din lână sau mătase de diferite
culori, ţinte de metal; desigur, acestea diferenţiază variante care dau specificul
local. Caracteristice broderiei acestui tip sunt motivul „pomul vieţii” şi imitarea
florilor de rododendron de pe muntele Pietrosul.
Acest tip de cojoace are ca centre specializate satele Săliştea de Sus,
Moisei,Vişeul de Jos. În general, în toate satele din zonă au existat şi există şi în
zilele noastre femei şi bărbaţi care, pe lângă ocupaţia lor de bază, practică şi
cojocăritul. Ei lucrează pentru familie şi pentru grupuri mai restrânse. Astfel de
meşteri lucrează şi la Borşa, Poienile Izei, Botiza etc.
Al doilea tip de cojoace este cel specific subzonei Mara-Cosău şi Iza
Inferioară până la Bârsana, cu infiltraţii în satele Glod şi Slătioara. Cojocul nu
diferă în croi, ci doar ca tehnică ele decorare şi ca motive. Astfel, decorul se
realizează prin broderie pe pânză, care apoi se aplică pe cojoc. Broderia se face cu
lână fină, colorată în diverse nuanţe de roşu, având ca motive specifice „pana
păunului” şi „cizma cucului”. Cojoacele câştigă în frumuseţe prin oglinjoarele
aplicate şi prin ţintele care delimitează câmpii ornamentali. Ciucuri de mătase sau
de harast îmbogăţesc piepţii şi partea de sus a spatelui cojocului.
În zonă se mai confecţionează şi cojoace simple, fără un decor deosebit, care
sunt purtate la lucru, în special de către bărbaţi. Cojoace se mai lucrează şi la
Sighetul Marmatiei, în cadrul cooperaţiei meşteşugăreşti.
Dintre meşterii cojocari maramureşeni s-au detaşat prin creaţii deosebite
Mihai Iuga-Joldea din comuna Săliştea de Sus şi Nicoară Hoţea din Sat-Şugatag.
Ei au participat la marile festivaluri folclorice din ţară şi chiar de peste hotare,
unde creaţiile lor au fost bine apreciate, iar în cadrul Festivalului Naţional
„Cântarea României” au fost distinşi cu premii prestigioase.
Piese reprezentative din creaţia acestora au intrat în patrimoniul muzeelor
din judeţ, al Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, precum şi al
Muzeului Satului şi de Artă Populară din Bucureşti.

61
 4.5. Opincăritul.

Încălţămintea tradiţională a maramureşenilor a fost încă din cele mai

îndepărtate timpuri opinca. În general, opincile se confecţionau din piele de porc
sau de vită, neargăsită. Dacă la început nu existau meşteri specializaţi, în fiecare
familie lucrându-se opincile necesare, cu timpul opincăritul a devenit o profesie.
Astfel au apărut meşterii specializaţi care au dus meşteşugul la o adevărată artă.
Ceea ce a impus meşteşugul opincăritului a fost cererea foarte mare de produse şi
imposibilitatea satisfacerii acesteia în cadrul gospodăriei.
În perioada contemporană, încălţămintea fabricată a pătruns masiv în toate
satele maramureşene, dar opincile rămân încă piese cu o destul de mare pondere.
Astfel, pentru confecţionarea acestora au apărut meşteri specializaţi, cu o
productivitate destul de mare. Găsim opincari în satele Bârsana, Bocicoel,
Dragomireşti, Breb, Strâmtura etc. Ei îşi desfac produsele la domiciliu, la târgurile
lunare de la Sighetul Marmaţiei sau la cele săptămânale de la Ocna Şugatag,
Bârsana, Dragomireşti, Bogdan Vodă, Vişeul de Sus, Borşa. În general, fiecare
opincar are o arie zonală de desfacere a produselor. Meşterul Chira Nicoară din
Breb lucrează opinci pentru satele Mara, Deseşti, Hărniceşti, Giuleşti, Sat-Şugatag,
Fereşti, Corneşti, Călineşti, Sârbi, Budeşti, Văleni.
Opincile din piele se poartă mai rar, această materie primă fiind scumpă.
Totuşi, ele se confecţionează la Strâmtura şi în alte sate şi se poartă mai mult în
zilele de sărbătoare.
În ultimii ani au apărut opinci confecţionate dintr-o muşama de culoare
maronie, care imită pielea. Acestea s-au răspândit în special în satele din subzona
Izei Mijlocii, dar au o tendinţă de generalizare.
Atelierul meşterului cuprinde butucul pentru lucru, masa pentru scule, raftul
pentru opinci, o masă, o laiţă, un cuier, soba. Uneltele specifice sunt : foarfecele,
cuţitul pentru tăiat curelele, cleştele de tras curele, cleştele pentru tăiat sârma,
potricale de diferite dimensiuni, colţarul (pentru ornamentat), cuţitul de făcut
„răvaşuri” (şanţuri) pe talpa opincilor confecţionate din gumă groasă, ciocanul de
făcut găuri, cutea de ascuţit, cuţitul de cioplit guma groasă, menghina folosită la
desfăcutul cauciucului, ileul pentru bătutul cuţitului, cuţitul de crăpat cauciucul,
indreaua pentru tras curelele prin găuri, scaunul de „părcănit”, capra de tras
cauciucul.
Spre deosebire de opincile din alte zone etnografice ale ţării, cele din
Maramureş au ca specific gurguiul mic şi lateral. Partea din faţă a opincii are pe
margine şi la îmbinare elemente decorative realizate din cureluşele subţiri care
încheie opinca, precum şi creţuri şi chiar „colţi”. „Aţele” din lână, late de 1,5 — 2
cm, sau curelele din piele (mai nou din cauciuc) leagă opinca de picior prin
înfăşurare, pornind de la gleznă până sub genunchi.

62
 Figura 43: Atelier de opincar: 1 — sobă ; 2 — cuier ; 3 — raft pentru opinci; 4 —
bancă ; 5 — masă ; 6 — masă pentru scule ; 7 — scaunul meşterului ; 8 — butuc pentru
lucru; 9 — polizor.

63
 10 11

Figura 44: Unelte pentru opincărit: 1 — scaun de părcănit; 2 — foarfeci ; 3 — cuţit

de tăiat curele ; 4 — cleşte de tras curele ; 5 — cuţit pentru răvaşuri ; 6 — potricală ; 7 —
colţar ; 8 — ciocan pentru găuri ; 9 — cuţit de cioplit; 10 — cuţit de tăiat cauciucul; 11 —
indreauă

4.6. Fierăritul.

Prelucrarea metalelor a fost în Maramureş o îndeletnicire veche; atestările

arheologice pe parcursul mileniilor II şi I î.e.n. dovedesc că Maramureşul era un
important centru de producţie a uneltelor şi armelor din bronz. Cercetările
64
arheologice au evidenţiat şi prelucrarea fierului ca o îndeletnicire specifică locului
încă din vremuri îndepărtate. În reşedinţa Bogdăneştilor de la Cuhea s-a descoperit
un mare număr de obiecte din fier, prelucrate rudimentar în ateliere săteşti:
piroane, cuie, ţâţâni de uşă. La Sarasău, săpăturile arheologice au evidenţiat urmele
unui atelier de fierar.
Desigur, prelucrarea fierului s-a impus încă din perioada medievală, ca o
necesitate absolută la nivelul comunităţilor săteşti din zonă, ceea ce mai târziu a
permis o dezvoltare şi diversificare a produselor. Meşterii fierari, existenţi în toate
comunităţile maramureşene, satisfăceau necesităţile locale.
Cercetările etnografice efectuate în zonă, pe baza obiectelor descoperite,
analizate comparativ cu piesele arheologice găsite în aceleaşi comunităţi, ne permit
să afirmăm că atelierele săteşti de fierărie aveau încă de la finele secolului al XVI-
lea şi începutul secolului al XVII-lea o producţie diversificată. Astfel, aici se
confecţionau : sape, seceri, fiare de plug, brăzdare, cuţite, foarfeci, ostii, pirostrii,
cuţitoaie, fierăria pentru căruţe, diverse cuie cu cap şi floare, piroane, baroase,
ciocane, cleşti, zăbale pentru cai, pinteni, scăriţe, zăvoare, balamale, ţâţâni,
„roşteie” (gratii pentru ferestre), frigări, lopăţele pentru întors plăcintele, amnare,
opaiţe.
În fiecare sat din Maramureş exista şi mai există şi astăzi cel puţin un fierar
pentru deservirea populaţiei comunităţii, în anul 1972 existau în satul Poienile Izei
şase ţărani care aveau fierărie şi care o foloseau numai pentru nevoile familiei
(eventual îi mai serveau şi pe vecini) ; în general, astăzi există în fiecare sat fierari
specializaţi.
O cercetare întreprinsă în satul Breb (în anul 1971) ne-a permis să constatăm
că la data respectivă exista în sat un singur fierar care lucra pentru tot satul şi şase
fierari care lucrau pentru nevoile proprii. Au mai existat în sat încă patru fierari,
dar au plecat să lucreze la minele din Cavnic.
În general, fierarul execută legăturile pentru roţi şi căruţă, legăturile pentru
sanie, pluguri, grape, foarfece pentru tuns oile, feroneria pentru porţi şi uşi (ţâţâni,
balamale, clanţe, zăvoare) etc. De obicei, fierarul este şi potcovarul satului.

65
Figura 45: Unelte pentru prelucrarea fierului: 1 — cleşti pentru foc ; 2 — stropitor ; 3 —
baros ; 4, 5 — tăietor ; 6 — ileu ; 7 — găuritor ; 8 - şorubă ; 9 — cârlig; 10 — ciocan ; 11
— cupă pentru morocaşuri.

66
Figura 46: Unelte pentru rotarii: 1 — capră pentru tras rafuri; 2 — tocilă; 3 — cuţitoi; 4
— sfredel ; 5 — mâner pentru sfredele de diverse dimensiuni ; 6 — filieră.

67
 Figura 47: Unelte pentru potcovit: 1 — şteclu pentru potcoavă; 2 — cleşte ; 3 — ciocan
pentru scos cuie ; 4 — ciocan pentru bătut cuie ; 5 — dezdoitor ; 6 — raşpău; 7—
cioplitoare pentru unghii.

Fierăria este o construcţie simplă, cu dimensiuni de circa 4 x 3 m, având în

partea din faţă „şoprul covăciei”, pentru a proteja de ploaie tocila, capra de tras
„rafuri” pe roţi, scaunul de potcovit.
Uneltele tradiţionale ale fierarului sunt: ileul, barosul, ciocanul, cleştele
pentru foc, cârligul pentru jar, stropitorul („pomoci"), dalta cu mâner, cleştele de
ţinut găuritorul, cupa pentru morocaşuri (pentru covăţit fierul), şteclul (pentru
potcoave), găuritorul, şoruba, tăietorul, „sflederul” (burghiul), cuţitoiul, filiera,
ciocanul de potcovit, cioplitorul pentru unghii, dezdoitorul de cuie, raşpăul (pentru
ras unghiile), scaunul de potcovit, tocila, capra de tras rafuri.

68
 Figura 48: Atelier de fierar: 1 — valău cu apă; 2 — cărbuni; 3 — gura focului ; 4
— laiţă ; 5 — butuc ileu; 6 — menghină ; 7 — şopru ; 8 — tocilă.

O bună parte dintre obiectele confecţionate de fierarii satelor maramureşene

poartă însemnele frumosului. Dintre acestea se remarcă gratiile de ferestre
(„roşteie”), care apar mai ales la casele vechi.

69
 CAPITOLUL V. INSTALAŢIILE TEHNICE
ŢĂRĂNEŞTI.

De-a lungul veacurilor, comunităţile din zona etnografică Maramureş, care

erau preponderent autarhice, au încercat şi găsit soluţii pentru a-şi rezolva
principalele probleme cu care se confruntau pe plan social, cultural şi economic.
Referindu-se la industriile şi instalaţiile tehnice ţărăneşti, prof. Mihai Pop conchide
: „Un sat nu trăieşte numai prin lăcaşurile de cult şi prin locurile unde cei vii pot să
se întâlnească în amintire şi cinstire cu strămoşii, nu trăieşte numai în gospodărie şi
case individuale, ci şi în acele instituţii comunitare care aparţin unui neam sau
chiar unei comunităţi săteşti întregi. Acestea sunt morile, pivele, vâltorile care au
jucat un rol deosebit in viaţa satelor maramureşene în trecut şi mai joacă şi astăzi”.
De aceea, vizitatorul satului contemporan maramureşean: nu trebuie să fie
surprins de multitudinea şi varietatea pieselor de industrie ţărănească tradiţională,
care încă şi astăzi se, găsesc în inventarul pasiv şi nu rareori chiar în cel activ al
gospodăriilor ţărăneşti. De la râşniţa clasică de mână (construită din două pietre
aşezate una peste alta) până la moara acţionată hidraulic, complex constituita, de la
piua simplă pentru zdrobit seminţele de dovleac şi floarea soarelui până la
impresionantele „oloiniţe” sau „oloierniţe” cu „şurub” sau cu „berbeci”, de la
vâltoarea simplă la piua cu ciocane verticale pentru îngroşatul pănirei, la joagărele
acţionate hidraulic şi „horinciile” de pe malurile apelor — toate acestea nu se pot
numi altfel decât mici industrii sau instalaţii ţărăneşti care atunci când sunt asociate
devin complexe cu randament economic mare.
Toate aceste piese de industrie ţărănească sunt rezultatul puiului creator
popular. Ele au o vechime greu de determinat, iar sporadicele consemnări în
documentele de epocă nu sunt revelatoare când ne raportăm la această componentă
a culturii şi civilizaţiei populare multimilenare a poporului român.
Dacă ne referim la atestări documentare, acestea apar în zona Maramureş
încă din secolele al XIV-lea si al XV-lea. În general, documentele consemnează
prezenţa instalaţiilor tehnice (în special morile) atunci când se referă la proprietăţi,
danii, stabilirea de hotărnicii etc.
Documente recent intrate în fondurile Arhivelor Statului, cu referire la
familia Rednic din comuna Giuleşti, de pe valea Marei, cu ascendenţi în „cnezatul
giuleştean”, care în perioada sec. al XIV-lea şi al XV-lea aparţinea familiei Rednic
cu toate satele” atestă existenţa şi punerea în funcţiune a o serie de mori acţionate
de apă pe valea Marei. Astfel, în anul 1624, este atestată o moară în localitatea
Giuleşti, moară care aparţinea familiei Fiţe Toader, înrudită cu familia Rednic. În
anul 1715, printr-o înţelegere între primpretorul Rednic Ioan şi feciorii lui (Vascan
Ioan şi Pricop) se construieşte o moară în localitatea Giuleşti. În anul 1726,
aceleaşi documente ale familiei Rednic consemnează drepturile comune de folosire
a unei mori de pe râul Mara, construită încă în anul 1695, moara fiind în
proprietatea lui Codra Petraş şi Fiţe Lupu din Giuleşti.
Desigur, multe sunt documentele care atestă existenţa acestor instalaţii şi
70
industrii ţărăneşti pe teritoriul Maramureşului, dar considerăm că apariţia într-un
document sau altul, dintr-o perioadă sau alta, a acestor atestări nu este atât de
importantă pe cât prezenţa în sine a acestor ,,martori” în toate comunităţile
maramureşene, într-o mare varietate, dar având caracteristicile principale identice
cu piesele folosite de către românii din celelalte provincii istorice româneşti.
Depresiunea intracarpatică Maramureş este străbătută de izvoare şi râuri cu
un debit destul de constant, datorat şi vegetaţiei bogate în păduri. Aceste condiţii
geo-climatice au asigurat de-a lungul veacurilor un cadru propice dezvoltării
industriilor şi instalaţiilor tehnice ţărăneşti acţionate hidraulic.
Având în vedere principalele ocupaţii ale locuitorilor satului tradiţional
maramureşean (agricultura şi creşterea animalelor), precum şi faptul că până nu
demult satele aveau o economie cu caracter închis, dezvoltarea industriilor
ţărăneşti s-a impus ca o necesitate firească.
O amplă cercetare întreprinsă în anul 1957 pe teritoriul României de către
regretatul Cornel Irimie surprinde pentru zona Maramureş o serie de date foarte
importante privind instalaţiile tehnice acţionate hidraulic. Astfel, pe cele trei râuri
principale (Tisa, Iza, Vişeu), cu afluenţii lor, care străbat zona Maramureşului,
înregistrează un total de 276 instalaţii tehnice ţărăneşti acţionate de apă, dintre care
213 mori cu roată verticală şi o uleiniţă minată de apă, acestea în cadrul
instalaţiilor pentru prelucrarea produselor alimentare. Mai sunt surprinse un total
de 38 instalaţii pentru prelucrarea textilelor, dintre care numai patru vâltori. O altă
categorie o formează instalaţiile pentru prelucrarea lemnului. La data respectivă se
înregistrează 4 joagăre, 8 circulare şi 2 gatere. Autorul înregistrează dispunerea
acestor instalaţii pe râuri şi pe afluenţii lor, astfel : în subbazinul Tisei, pe afluentul
Valea Iapa, 8 mori cu roată verticală, o piuă şi un circular, toate în satul Iapa; în
Sighetul Marmaţiei, pe râul Tepliţa, 4 mori cu roată verticală, iar pe valea
Săpânţei, în comuna Săpânţa, 3 mori, 3 pive şi un joagăr. Pentru subbazinul Izei, în
1957, erau atestate următoarele instalaţii : comuna Bârsana cu 4 mori, Strâmtura cu
4 mori şi o piuă, Rozavlea cu 7 mori, Săliştea de Sus cu 6 mori şi o piuă, Săcel cu
7 mori, 2 pive şi un darac. Pe diverşii afluenţi ai Izei, situaţia era următoarea : pe
valea Baicului, la Dragomireşti, 3 mori, pe Ieudişor, la Ieud, 7 mori, în comuna
Botiza, pe valea cu acelaşi nume, 4 mori, în satul Glod, pe pârâul Slătioara, 4 mori.
Pe râul Mara, în Sat-Şugatag şi la Giuleşti, 4 mori şi o piuă, iar la Crăceşti (azi
Mara) şi Deseşti 4 mori. Pe apa Cosăului (afluent al Marei), în comuna Călineşti,
11 mori şi o piuă, iar în Budeşti 5 mori, două pive şi două joagăre. Subbazinul
Vişeului cuprindea o reţea de instalaţii prezente în toate localităţile zonei, dar
centrele demne de relevat sunt : comuna Moisei cu 10 mori, 5 pive şi 3 joagăre,
comuna Borşa cu 11 mori, pe apa Ruscovei, în comuna Poienile de sub Munte, 7
mori, Vişeul de Sus cu 4 mori şi două pive.

71
 Figura 49: Moara lui Boboiog din Ieud secolul al XVIII- lea.

Pentru a avea o imagine mai amplă asupra bogăţiei şi varietăţii acestor

instalaţii, a felului cum se grupează, precum si a modurilor de integrare sau
dezintegrare în viaţa satului contemporan, redăm rezultatele unei cercetări
întreprinse în anul 1972 având ca eşantion valea Cosăului cu satele Budeşti, Sârbi,
Călineşti.
În anul 1972, în cele trei sate mai erau în funcţiune un număr de 28 instalaţii
tehnice acţionate de apă din numărul de 93 câte am constatat că existau în anul
1947. Dintre acestea, 65 de instalaţii şi-au încetat activitatea în perioada 1947 —
1954, dar majoritatea se mai păstrau, găsindu-se într-un înaintat proces de
degradare.
Interesant de consemnat este faptul că, în general, instalaţiile nu apar izolate,
ci grupate uneori în adevărate complexe : moară cu vâltoare ; moară, vâltoare şi
piuă; joagăr, batoză, piuă, vâltoare. Cea mai frecventă grupare este moara cu
vâltoare. Din cercetarea efectuată am constatat pentru satul Budeşti existenţa în
anul 1947 a 11 mori cu roată verticală, 4 batoze, 5 pive, 14 vâltori, 2 horincii, un
joagăr, un gater şi 2 fierăstraie. În satul vecin Sârbi erau 8 mori, 2 batoze, 3 pive,
10 vâltori, un joagăr şi o oloierniţă, iar în satul Călineşti 12 mori, 2 joagăre cu
ferăstrău, 3 pive, 2 oloieraiţe, 2 batoze şi 11 vâltori.
Factorul hotărâtor în încetarea activităţii sau în dispariţia unui număr atât de
mare de instalaţii tehnice ţărăneşti într-un interval destul de scurt este metamorfoza
suferită de satul contemporan, mutaţiile profunde care s-au petrecut şi se petrec

72
într-un ritm foarte rapid în viaţa acestuia. Tendinţa de urbanizare şi modernizare în
general a vieţii ţăranului atrage după sine consumul tot mai mare de produse
industriale, renunţându-se treptat la cele tradiţionale. Concluzia ce se impune este
că prezenţa acestor instalaţii tehnice ţărăneşti este strict condiţionată de societatea
satului contemporan, în permanentă transformare.
Păstrarea portului popular, a textilelor de interior, care si-au găsit locul şi în
zilele noastre, amploarea luată de confecţionarea cergilor şi în general a produselor
artizanale din lână prin cooperaţia meşteşugărească, precum şi stimularea creaţiei
populare în cadrul Festivalului Naţional „Cântarea României” ne îndreptăţesc să
credem în persistenta pivelor, vâltorilor.
O altă categorie a instalaţiilor tehnice ţărăneşti este cea care include
instalaţiile acţionate manual, care cuprind în majoritatea lor diverse piese folosite
pentru prelucrarea produselor alimentare. În cadrul acestor instalaţii se disting cele
destinate măcinatului diverselor grăunţe (în special porumbul) şi cele destinate
obţinerii uleiului comestibil.
Pentru măcinat, instalaţia cea mai simplă, răspândită în toate satele zonei şi
cu origini foarte îndepărtate în timp, a fost „râşniţa de mână”, cunoscută de altfel
pe un spaţiu foarte larg şi descrisă în literatura de specialitate. La finele secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în zonă sunt atestate o serie de piese
care au intrat în patrimoniul muzeului din Sighetul Marmaţiei, piese care prin
îmbunătăţiri şi inovaţii tehnice uşurau mult munca omului şi măreau randamentul.
Astfel, râşniţa a fost fixată pe un suport din lemn prevăzut cu patru picioare; apar
sistemul de colectare a fainei, dispozitivul de reglare pentru fineţea făinii. La finele
secolului al XIX-lea apare râşniţa de mână prevăzută cu roţi dinţate din lemn şi cu
sistem de transmisie, întregul angrenaj fiind aşezat pe o axă care acţionează
mecanismul râşniţei prin două roţi uriaşe, cu diametrul de aproape doi metri, fiind
fixate la cele două capete ale axei. Aceste roţi erau acţionate manual de doi
oameni, imprimând cu multă uşurinţă viteza necesară râşniţei. Exemplarul cel mai
reprezentativ a fost descoperit în comuna Bârsana, pe valea Bradovei. Din acest tip
a evoluat „moara mecanică”, o râşniţa prevăzută cu roţi dinţate metalice şi cu
rulmenţi. Piesa a fost găsită la Câmpul Negru, cartier al municipiului Sighetul
Marmaţiei.
Din categoria instalaţiilor tehnice destinate obţinerii uleiului comestibil, în
Maramureş sunt tipice „oloierniţele cu berbeci” şi „oloierniţele cu şurub”, instalaţii
folosite la stoarcerea uleiului, şi pivele pentru zdrobitul seminţelor (piua cu pilug şi
piua cu ciocane). De obicei, oloierniţa include şi căsoaia cu cuptorul pentru prăjitul
seminţelor.
După cum remarcă Vaier Butură, când se referă la pivele de ulei din
Transilvania, „uleiurile s-au obţinut din seminţele unor plante mai vechi în culturi,
cum sunt cânepa, inul, bostanii şi nucul, ori din seminţe de fag, culese de prin
păduri” În zona Maramureş se mai scotea ulei din alune, care în privinţa calităţii
stătea alături de cel de floarea soarelui şi de bostan.
Instalaţiile la care ne-am referit mai sus poartă amprenta ingeniozităţii
tehnice a ţăranului maramureşean. Piesa cea mai arhaică este piua cu pilug,
acţionată manual. De formă: cilindrică, cu picior, piua de mână cu pilug a avut o
73
răspândire foarte largă în ţara noastră. În Maramureş o găsim într-o mare varietate
de forme, unele purtând şi amprentă artistică. În satul Poienile Izei am descoperit o
piuă din piatră de formă tronconică, înaltă de 85 cm, cu diametrul la baza mare de
70 cm, mărginită de un brâu cu motivul funiei, prevăzută cu pilug pentru zdrobitul
seminţelor. Tot pentru zdrobitul seminţelor s-a folosit şi piua cu ciocane, acţionată
cu piciorul pe care Vaier Butură o consemnează în câteva zone din Transilvania.
Dintre instalaţiile tehnice pentru storsul uleiului, în Maramureş am
identificat presa cu pene orizontale, varianta cu ciocane suspendate, numită în
graiul local „oloierniţa cu berbeci. Aceasta are aici două subvariante: cea de
interior (de dimensiuni mai mici) şi cea instalată afară (prevăzută cu acoperiş de
protecţie), de dimensiuni mult mai mari, acţionarea ei facându-se de către patru
persoane. Un alt tip este presa ca şurub, varianta ,,cu şurub cu grapă”, care aici
poartă denumirea de „oloierniţa cu şurub cu coşarcă”.
În zonă s-au mai folosit instalaţii tehnice pentru prelucrarea lemnului,
acţionate manual sau cu piciorul: strunguri de lemn, circulare.

74
 CAPITOLUL VI. MONUMENTELE DE
ARHITECTURĂ.

Monumentele Maramureşului sunt fără îndoială monumente ale neamului

românesc. Dacă Moldova şi Ţara Românească au dat ţării splendide edificii durate
în piatră — cetăţi de apărare, construcţii civile, mănăstiri — Maramureşul şi-a lăsat
amprenta pe pământul străbun prin construcţiile în lemn: case, acareturi
gospodăreşti, edificii de cult, mori.
Se mai păstrează în zonă vestigii ale trecutului istoric zbuciumat, semne ale
perenităţii neamului nostru. Amintim ruinele reşedinţei voievodale a Bogdănestilor
de la Cuhea (Bogdan Vodă), de pe valea Izei, unde în urma dezvelirilor
arheologice au ieşit la iveală zidurile incintei şi elemente care permit descifrarea
tehnicilor de construcţie în lemn specifice epocii.
Casele de la finele secolului al XVII-lea şi de pe parcursul celui de-al XVIII-
lea, preluând şi păstrând modele mai vechi, sunt dovezi de netăgăduit privind
cultura şi civilizaţia strămoşilor noştri. Asemenea case am identificat în aproape
toatei localităţile maramureşene. Un număr de 22 construcţii poartă inscripţii şi
datări certe din perioadele amintite; din aceeaşi perioadă, mai există în zonă 56
case-monument, realizări deosebite din punct de vedere artistic şi tehnic.
Majoritatea monumentelor datate au intrat în patrimoniul muzeelor (Bucureşti,
Cluj-Napoca, Sibiu, Baia Mare, Goleşti şi Sighetul Marmaţiei).
Amintim casa Iurca din Hărniceşti, casa Lazăr din Giuleşti, fosta scoală
confesională din Bârsana (secolul al XVIII-lea — astăzi muzeu sătesc),
monumentele de la Dragomireşti, Botiza, Ieud, Bogdan Vodă (casa lui Deac
Vasile-Moşu — secolul al XVIII-lea), Săliştea de Sus şi Săcel. Pe valea Borşei şi a
Vişeului s-au conservat mai puţine monumente.

75
 Figura 50: Casa Iurca din Hărniceşti (secolul al XVIII- lea).

Referindu-se la monumentele de arhitectură din Transilvania, Paul Petrescu

constată că „Meşteşugul şi arta pe care meşterii din nordul Transilvaniei le-au pus
în construirea caselor şi a acareturilor se regăsesc şi la bisericile edificate de-a
lungul multor veacuri de vestiţii meşteri. Se ştie că pe tot acest teritoriu se găsesc
unele din cele mai interesante construcţii religioase de lemn nu numai din ţara
noastră, ci din întreaga Europă. Bisericile din lemn maramureşene şi-au câştigat de
mult o faimă binemeritată atât în rândul specialiştilor cât şi în cel al publicului larg
din multe ţări ale lumii. Ele reprezintă fără îndoială una din culmile artei de a
construi în lemn de pe continentul nostru. Pentru noi, aceste admirabile edificii
prezintă un interes cu atât mai mare, cu cât ele se leagă nemijlocit de arta
construcţiilor ţărăneşti româneşti, unitatea casei şi a bisericii, din punct de vedere
arhitectonic, fiind o dovadă a marii vechimi a artei de a construi pe teritoriul
românesc, lucru posibil numai în ţinuturi cu o străveche populaţie sedentară legată
de pământul ei”.
Satele zonei au păstrat nenumărate biserici de lemn care de-a lungul
veacurilor au avut un rol important. Aici s-au scris şi s-au păstrat monumentele
celei mai vechi limbi româneşti, aici s-au adunat înţelepţii satelor Maramureşului
76
pentru a hotărî în clipele de restrişte, aici s-au legat căsătoriile şi tot aici au fost
înmormântaţi părinţii şi moşii.
De aceea, ţăranului maramureşean nu-i era indiferent cum arăta această
construcţie, nu-i era indiferent locul în care era amplasată în contextul aşezărilor.
Dacă locuinţa ţărănească şi celelalte construcţii anexe durate în lemn au ajuns la
finele secolului al XVII-lea la o adevărată perfecţiune, acelaşi lucru se poate spune
şi despre bisericile de lemn din Maramureş, toate împreună fiind expresia sintetică
a geniului creator al oamenilor de pe aceste meleaguri.
Majoritatea bisericilor-monument din zona Maramureşului datate în
perioada secolelor XVII şi XVIII, au fost reconstruite pe locul altor construcţii
dispărute. Cele datate în această perioadă sunt aproape identice ca plan, elevaţie,
sistem constructiv cu bisericile mai vechi ce s-au păstrat.
Bogăţia pădurilor seculare a facilitat înălţarea caselor, bisericilor şi altor
construcţii gospodăreşti. Deoarece în subzona Cosău-Mara pădurile de stejar şi
gorun erau dominante, construcţiile vor purta amprenta acestor esenţe, spre
deosebire de subzonele Iza Mijlocie, Vişeu şi Borşa, unde predomină răşinoasele.
„Din punct de vedere al planimetriei la bisericile maramureşene se constată
unitatea de concepţie, edificiile fiind ridicate pe sistemul de plan folosit de întreaga
arhitectură medievală românească şi caracteristică cultului ortodox. Cele trei
încăperi tradiţionale: absida altarului, naosul si pronaosul se înşiruie pe axa est-
vest, uneori având spre apus un pridvor deschis”. Absida altarului în general este
pentagonală, iar în unele cazuri dreptunghiulară (la Onceşti, Poienile Izei, Rona de
Jos). „Naosul de formă dreptunghiulară este acoperit întotdeauna cu o boltă
semicilindrică. Caracteristică arhitecturii bisericilor maramureşene este
supraînălţarea bolţii naosului, ce se sprijină nu pe pereţii clădirii ci pe un sistem de
grinzi şi console. Ca urmare, la exterior avem acoperişuri cu poala dubla: o
streaşină pentru pereţi şi acoperişul propriu-zis al bolţii semicilindrice. Din acest
motiv aspectul exterior aminteşte de bisericile de tip basilical din arhitectura
romanică şi gotica [...] Între cele două streaşini ale acoperişului, mici ferestre, ce
de multe ori au ochiuri de sticlă veche de formă rotunda, lasă pătrunderea luminii
pentru a fi vizibile imaginile pictate pe boltă”. Pronaosul sprijină turnul-săgeată
care are si rol de clopotniţă.
Unele biserici au o prelungire în partea de vest (la intrare), un pridvor
aproape identic cu „şatra” (pridvorul) de la casa ţărănească, cu stâlpi frumos
ornamentaţi, legaţi între ei cu arcuri realizate prin îmbinarea „chituşilor” între
stâlpi şi grindă. Acelaşi pridvor se repetă de obicei şi la turnul-săgeata, în spaţiul
destinat clopotelor.
Elemente de decor vin să susţină arhitectura maiestuoasă a construcţiei.
Astfel, brâul (torsada), care înconjură pereţii bisericii pornind de la uşa de intrare,
este săpat adânc în lemn si scos puternic în relief. Ancadramentele uşilor masive de
intrare şi ale ferestrelor poartă însemnele decorative pe care le găsim frecvent şi la
casele tradiţionale şi care sunt expresia unui limbaj cu o încărcătură simbolică
milenară, astăzi trecuta în planul artisticului. Uneori, tot aici este consemnată prin
dăltuire data edificării.

77
 Figura 51: Torsadă.

Drumul prin pasul Gutâi îl conduce pe vizitator la biserica din Deseşti, care
deschide salba bisericilor-monument de pe valea Marei. Construcţia datează de la
începutul secolului al XVIII-lea şi a fost pictată în interior de Radu Munteanu si
Gheorghe Zugravul, la anul 1780.
În biserica din Hărniceşti (datată în secolul al XVII-lea) se păstrează mai
multe icoane de mare valoare artistică, creaţii anonime datate în veacul al XVII-
lea.
Pe drumul lateral care trece prin satul Hoteni se ajungi la Breb, unde biserica
construită în anul 1531 păstrează şi urme de pictură murală, valoroase icoane pe
lemn din secolul al XVII-lea, icoane pe sticlă, covoare vechi, ştergare votive,
mobilier.
Revenind pe firul principal al Marei, la Sat-Şugatag, ne întâmpină una dintre
cele mai reprezentative biserici-monument, construită din lemn de stejar, în anul
1642; aici se păstrează mai multe icoane pe lemn şi pe sticlă, cărţi din veacurile
trecute, covoare. Sat-Şugatag este unul dintre satele Maramureşului istoric, cu
tradiţii în sculptura în lemn, monumentalele porţi fiind revelatoare. În cimitirul din
jurul bisericii se mai păstrează câteva semne de mormânt lucrate în lemn, care au
ca motiv principal crucea înscrisă în cerc. După unii cercetători, acestea ar
constitui o influenţă celtică; noi credem că sunt chiar relicte ale civilizaţiei celtice,
dată fiind abundenţa acestor motive specifice celţilor.

78
 Figura 52: Biserica din Sat Şugatag.

O altă biserică interesantă este cea din satul Mănăstirea, construită în anul
1653 ; aici pot fi văzute icoane din secolele XVII şi XVIII, creaţii ale zugravilor
locali.
În toate satele amintite, pe lângă bisericile-monument, care în cimitirele din
jurul lor adăpostesc semne de mormânt şi troiţe monumentale create în veacurile
trecute, se mai pot vedea case datate în secolele XVII — XVIII, cu acareturile în
jur, mori şi alte instalaţii tehnice acţionate hidraulic, adevărate muzee etnografice
în aer liber.
Valea Cosăului, care se înscrie în subzona Cosău-Mara, a dat Maramureşului
şi ţării unele dintre cele mai realizate construcţii în lemn, atât în ceea ce priveşte
arhitectura religioasă, cât şi cea civilă.
Muzeul de la Sighetul Marmaţiei a restaurat peste 10 case-monument numai
din satul Călineşti, de pe această vale, altele fiind conservate in situ. Satele din
această subzonă, ca de altfel majoritatea satelor maramureşene, diferenţiază, aşa
cum am mai văzut, două părţi — Josanii şi Susanii — părţi ale satului care s-au
dezvoltat armonios, făcând corp comun, dar care uneori şi-au creat instituţii proprii
încă din cele mai vechi timpuri. De aceea vom găsi aproape în fiecare sat „Biserica
din Susani” şi „Biserica din Josani”, „Biserica din Deal” şi „Biserica din Şes”.
Budeşti, sat aşezat la poalele muntelui Gutâi, păstrează doua splendide
monumente. Biserica din Susani a fost ridicată in anul 1760, aşa cum consemnează
o inscripţie din naos. Construcţia bisericii actuale se află pe locul uneia mai vechi;
uşile împărăteşti sunt păstrate cu siguranţă de la vechea biserica (pe aceste uşi
apare anul 1628). Uşile au fost pictate de un meşter maramureşean anonim. Tot
aici se mai păstrează icoane pictate de un meşter anonim venit din Moldova în

79
jurul anului 1550. Mai menţionăm un manuscris din secolul al XVI-lea, cărţi
religioase din secolele XVII şi XVIII, icoane pe sticlă, covoare vechi, mobilier de
mare valoare artistică şi documentara.
Biserica din Budeşti-Josani, edificată în anul 1628 pe locul uneia mai vechi
(probabil din secolul al XIV-lea), este una dintre cele mai mari construcţii în lemn
ale Maramureşului. Spre deosebire de celelalte, aceasta are turnul-săgeată înălţat
central, deasupra pridvorului-clopotniţă, care are patru turnuleţe mai mici în cele
patru colţuri. Pictura datează din anul 1762 şi este opera zugravului Alexandru
Ponehalschi din Berbeşti. În biserică se păstrează mai multe icoane vechi, pe care
Marius Porumb le datează în secolul al XV-lea. Mai exista o serie de icoane din
secolul al XVII-lea, un panou pictat reprezentând „Judecata de apoi” şi o colecţie
valoroasă de icoane pe sticlă. Tot acolo se află un bogat fond de carte veche
Cazania lui Varlaam (1643), un Minei în manuscris (1648), diverse tipărituri de la
Blaj, Bucureşti şi Râmnic. Ţăranii păstrează cu mândrie o cămaşă de zale pe care o
atribuie eroului legendar Pintea Viteazul. În cimitirul bisericii se află o masa
monumentală din piatră, conservată în stare perfectă.
Bisericile din Sârbi-Susani şi Sârbi-Josani (construite în 1532 şi respectiv
înainte de 1700) sunt aşezate pe dealuri nu prea înalte, pe malul sting al Cosăului.
În ele se păstrează icoane pe lemn lucrate de meşteri locali, cărţi vechi bisericeşti,
mobilier şi covoare vechi maramureşene.
Satul Călineşti are şi el două biserici. Cea din Susani a fost construită în anul
1784, aşa cum atestă inscripţia care se afla deasupra uşii de intrare. Aceasta este
singura biserică cu plan triconc din Maramureşul voievodal, datorată, după părerea
lui Marius Porumb, influenţei moldoveneşti exercitată prin preotul Filip Opriş, care
a funcţionat aici.
Biserica din Călineşti-Căieni este datată în prima parte a secolului al XVII-
lea, pe locul ei existând iniţial o mănăstire din veacul al XIV-lea. Ea se încadrează
în tipologia clasică a bisericilor de lemn maramureşene, dar un pridvor deschis, de
proporţii mai mari, construit în aceeaşi perioadă, dă o notă aparte construcţiei.
Interiorul este pictat în tempera pe lemn de către Alexandru Ponehalschi, în anul
1754. Biserica păstrează piese de mobilier vechi, icoane pe lemn, covoare şi
sfeşnice din aceeaşi perioadă.
Satul Călineşti păstrează cele mai multe case-monument din secolele XVII şi
XVIII.
Satul următor de pe firul văii Cosăului, Corneşti, are o biserică-monument
din prima perioadă a secolului al XVIII-lea, ridicată pe locul uneia mai vechi.
Pictura murală este realizată de Toader Hodor din Viseul de Mijloc, la finele
secolului al XVIII-lea.
Ultima biserică-monument de pe această pitorească vale este cea din satul
Fereşti; ea datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, fiind ridicată pe
ruinele alteia mai vechi. În această biserică se păstrează cărţi vechi, icoane pe sticlă
şi pe lemn, covoare din lână realizate cu culori vegetale.
În contextul etnografic al Maramureşului, valea Izei reprezintă o axă de
referinţă sub toate aspectele. De aceea, şi în domeniul arhitecturii monumentale, ea
a dat exemplare de mare valoare. Aproape toate satele zonei şi-au păstrat bisericile
80
vechi din lemn, chiar dacă cu timpul şi-au construit şi altele noi, durate în piatră
sau cărămidă.
În Săliştea de Sus există două biserici-monument, ambele construite din
lemn. Cea a Bălenilor apare într-o inscripţie din 1752. După Marius Porumb,
construcţia datează din secolul al XVII-lea şi a fost pictată de un anonim, în
aceeaşi perioadă. În biserică se află icoane şi un pomelnic pictate de Radu
Munteanu, în anul 1755.
Biserica Nistoreştilor din Săliştea de Sus este probabil ctitoria familiei cu
acelaşi nume, aşa cum reiese şi din însemnarea de pe marginea unei cărţi
(însemnarea cuprinde anul 1753). Icoane pictate pe lemn de Alexandru
Ponehalschi şi fragmente de pictură murală îmbogăţesc interiorul bisericii.
În comuna Bogdan Vodă (fostă Cuhea), nume cu puternică rezonanţă în
istoria neamului românesc, se află o foarte frumoasă biserică ridicată pe locul
alteia mai vechi, care a fost arsa de tătari în ultima invazie făcută în Maramureş, la
felini 1717. Actuala biserică a fost ridicată în 1718, respectând vechiul stil.
„Acoperişul este deosebit de multe din cele descrise până acum, prin aceea că
partea superioară se prezintă fără nici o legătură cu streaşină de deasupra
ferestrelor care înconjoară biserica. Are forma unei prisme triunghiulare cu pantele
laterale mai dulci, cu latura de est legată de acoperişul altarului, iar cea de vest în
linie frântă, formată de planul perpendicular si la poalele ce se deschid în forma
unui unghiu larg, dând streaşina [...] Un brâu de lemn, în forma funiei împletite,
încinge biserica pe sub profilele acoperişului inferior [...] Turla de formă pătrată
[...] are un balcon mai larg, sprijinit pe treisprezece coloane, legate între ele prin
arcuri profilate [...] Balconul este împodobit cu un fel de îmbrăcăminte de şindrilă
măruntă ce formează o adevărată garnitură ornamentală. Coiful are forma unei
piramide în opt laturi, ce se sprijină pe putru poale ce dau forma unui trunchiu de
piramidă”. Biserica a fost edificată şi pictată prin strădania lui Vasile Săpânţan,
care între 1747 şi 1788 era jurat şi „şolgabirau al oraşului de sus”. În naos se
păstrează portretul ctitorului şi jilţul acestuia. Inscripţia de pe tabloul ctitorului
glăsuieşte : „Pentru iertarea păcatelor sale şi pentru părinţii săi morţi — la anul
1754 — nobilul pan Vasili Samplonţai cu doamna sa Ivona şi cu şapte fii ai săi a
ridicat casa Domnului şi a pictat-o”.
În comuna Bogdan Vodă se mai pot vedea ruinele unei biserici de piatră din
secolul al XIV-lea şi urmele locuinţei fortificate a voievodului Bogdan de Cuhea.
La câţiva kilometri de Cuhea, pe un drum lateral, pe valea Ieudişorului, se
desfăşoară una dintre cele mai frumoase şi mai pline de istorie şi tradiţii comunităţi
maramureşene — Ieudul. Prima atestare documentară a satului este în anul 1365,
dar vestigii încă din epoca bronzului dovedesc continuitatea aşezării. După tradiţia
locală şi după unii autori, unul dintre monumentele cele mai vechi ale
Maramureşului ar fi Biserica din Deal de la Ieud, datată în anul 1364, construcţie
care mai poartă şi denumirea de Biserica Balcului, după numele unui cneaz-
voievod maramureşean originar din Ieud. Biserica din Deal a păstrat vechi
monumente de limbă românească, printre care celebrul Manuscript de la Ieud,
donat muzeului din Sighet de către preotul Artemiu Anderco. Manuscrisul este
mult controversat.
81
 În biserică s-au păstrat două lucrări tipărite de Coresi: Întrebare
creştinească (Braşov, 1560) şi Apostolul (Braşov, 1563). Alte manuscrise şi
tipărituri vechi, icoane pe lemn şi pe sticlă, covoare cu culori vegetale, mobilier
constituie inventarul acestui monument de mare valoare arhitectonică, artistică şi
istorică. Pictura murală este mai nouă, lucrată în tempera pe lemn şi atribuită lui
Alexandru Ponehalschi din Berbeşti (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea).
Tot la Ieud, în 1718 s-a edificat una dintre cele mai frumoase şi
monumentale biserici din lemn, aşa-zisa „catedrală din lemn” a Maramureşului,
cunoscută şi sub denumirea de Biserica din Şes. Planul şi sistemul constructiv al
bisericii se înscriu în general în specificul maramureşean. Înălţimea acoperişului în
două trepte, pantele aproape verticale, turnul zvelt şi armonios integrat în
ansamblu, toate acestea dau o ţinută arhitectonică de excepţie — „goticul
maramureşean”. Biserica din Şes, ca şi cea din Deal, păstrează o colecţie
excepţională de icoane pe sticlă (majoritatea provenite din centrul de la Nicula),
cărţi vechi, covoare şi mobilier. De remarcat este şi cimitirul din jurul bisericii, cu
monumente funerare durate în lemn, în stilul propriu acestui sat. La intrarea în
cimitir ne întâmpină monumentul familiei Bilţiu-Dăncuş, edificat de către pictorul
şi sculptorul maramureşean Traian Bilţiu-Dăncuş, în memoria tatălui său,
învăţătorul confesional Petru Bilţiu-Dăncuş, intelectual de seamă al
Maramureşului, mare patriot şi dascăl, folclorist al veacului trecut şi militant
pentru drepturile românilor. Monumentul este sculptat în lemn, artistul preluând
elementele decorative tradiţionale. Alte opere de sculptură monumentală ale
artistului sunt: poarta de la intrarea în satul Mara şi poarta de intrare în Muzeul
Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului.

82
 Figura 53: Biserica din Deal — Ieud (după Victor Brătulescu).

Ieudul a păstrat şi o serie de monumente de arhitectură ţărănească laică: case

şi anexe gospodăreşti (multe dintre ele datate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-
lea). Unele dintre acestea au intrat în patrimoniul muzeelor (Muzeul Satului şi de
Artă Populară din Bucureşti, Muzeul Maramureşean din Sighetul Marmaţiei).
De la Crucea Şieului, un drum lateral duce spre Botiza şi Poienile Izei, sate
izolate, cu monumente şi tradiţii interesante. Biserica de lemn din Botiza a fost
adusă din Vişeul de Jos, unde a fost construită în anul 1699, păstrând elementele
83
caracteristice celorlalte biserici maramureşene. Merită evidenţiat ancadramentul
uşii, pentru monumentalitatea şi rafinamentul ornamentaţiei. Cimitirul de lângă
biserică are foarte valoroase semne de mormânt sculptate în piatră, cu motive
solare şi antropomorfe.
Biserica din Poienile Izei, datată în anul 1604, are planul asemănător cu al
celorlalte biserici de lemn, dar altarul este de formă pătrată. Aici se păstrează multe
cărţi vechi şi icoane pe lemn din prima jumătate a secolului al XVII-lea.
Revenind pe valea Izei, satul Şieu ne oferă un splendid monument, biserica
de lemn construită în anul 1760, pe locul uneia mai vechi. Pictura murală este
relativ bine păstrată, iar icoanele pe lemn din secolele XVII şi XVIII îmbogăţesc
interiorul monumentului istoric.
Rozavlea, satul care a păstrat legenda „Urieşilor”, are o biserică de lemn
construită în anul 1720 pe locul celei vechi, arsă de tătari în cursul invaziei din
anul 1717. Acoperişul cu poală dublă şi turnul-săgeată dau monumentului eleganţă
şi prestanţă.

Figura 54: Biserica din Rozavlea.

Coborând mai jos pe valea Izei ajungem la Strâmtura, sat în care există o
biserică-monument adusă de la Rozavlea, în anul 1661. În biserică se păstrează
câteva icoane pe lemn din secolul al XVIII-lea şi mai multe cărţi vechi; Cazania
lui Varlaam (Iaşi, 1643), care a existat aici, a dispărut la câţiva ani după al doilea
război mondial.
De la Podul Slătioarei, pe valea Slătioarei în sus, drumul de ţară ne conduce
în satul Glod, unde poate fi văzută biserica de lemn construită la începutul

84
secolului al XVIII-lea. Pictura Iconostasului datează din anul 1823. Câteva icoane
pe lemn şi vechi cărţi bisericeşti întregesc zestrea acestui lăcaş.
Biserica de lemn din Bârsana este actualmente aşezată pe dealul numit Jbâr
(ea s-a aflat mai înainte pe „Podurile Mănăstirii”, loc unde a fiinţat o mănăstire
până la mijlocul secolului al XVIII-lea). După Marius Porumb, biserica a fost
adusă pe acest loc şi reclădită, cu respectarea formei iniţiale, în anul 1806, an în
care a fost şi pictată, conform inscripţiei ce se păstrează. Evidenţiem cromatica vie,
modalităţile proprii de realizare a compoziţiilor. Icoane pe lemn, cărţi vechi şi
obiecte de cult provenite de la fosta mănăstire (precum şi de la o altă biserică de
lemn demolată la finele secolului trecut), covoare vechi în stil maramureşean
completează inventarul monumentului.
Tot pe valea Izei, în satul Valea Stejarului, aparţinător comunei Vadul Izei,
există două biserici de lemn, dintre care cea mai veche păstrează pictura din anul
1809 şi icoane pe lemn pictate de Alexandru Ponehalschi.

Figura 55: Biserica din Valea Stejarului.

Biserica de lemn din Rona de Jos datează din secolul al XVII-lea. Parţial se
mai păstrează pictura murală şi mai multe icoane pe lemn pictate de Ioan Plohod
din Dragomireşti, în anul 1817. La intrarea în cimitirul bisericii, sătenii au ridicat o
monumentală poartă maramureşeană din lemn de stejar, operă a sculptorului ţăran
Gheorghe Borodi din Vadul Izei.
Pe valea Vişeului s-au păstrat mai puţine biserici de lemn, între care biserica
mănăstirii din Moisei, aşezată într-un cadru pitoresc, la poalele muntelui Pietrosul
85
Rodnei. Prima ei atestare documentară este din anul 1637. După tradiţia locală şi
după unele însemnări şi documente din arhiva familiei Coman (astăzi în posesia
muzeului din Sighetul Marmaţiei), mănăstirea ar fi ctitoria familiei Coman din
Moisei. Tradiţia mănăstirii consemnează prin documente legături strânse pe
parcursul veacurilor XVII şi XVIII cu numeroase centre culturale româneşti din
Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Marius Porumb susţine că: „în
mănăstirea Moisei a fiinţat un centru de pictură, încă pe la începutul secolului al
XVII-lea. De la aceşti zugravi se conservă în biserică trei frumoase icoane.
Zugravii de la Moisei realizează în pictura lor o sinteză între stilul tradiţional
postbizantin şi arta renascentistă a epocii. Picturile lor se află şi în alte biserici ale
Maramureşului (Poienile Izei, Vişeul de Mijloc, Mănăstirea Giuleşti), dar şi în
Ţara Năsăudului”.
La Borşa s-a păstrat un singur monument, biserica de lemn cu planul clasic
şi arhitectura specifică celorlalte biserici maramureşene. Pridvorul deschis dă un
farmec aparte construcţiei. Pictura (realizare a unor anonimi) datează din secolul al
XVIII-lea. În Borşa s-a păstrat una dintre puţinele case parohiale, o construcţie
monumentală din bârne rotunde de brad, cu un plan evoluat (tindă, două încăperi
laterale foarte mari şi câte două încăperi în spate). Pe ancadramentul uşii de intrare
se află o inscripţie în cirilică românească : „Popa Găvrilă Timiş — 1769”. Casa a
fost achiziţionată de Muzeul Judeţean Maramureş din Baia Mare pentru secţia sa în
aer liber.
Între monumentele Maramureşului, un loc aparte îi au troiţele de hotar.
Există indicii că încă de la începutul secolului al XVII-lea în mai multe comunităţi
maramureşene existau troiţe de hotar, monumente complexe sculptate în lemn. S-a
păstrat doar „Troiţa Rednicenilor", din hotarul comunei Berbeşti, datată în secolul
al XVIII-lea şi care, prin elementele ce o compun şi prin tratarea lor sculpturală, se
înscrie în stilul gotic. În Muzeul din Sighetul Marmaţiei se mai păstrează elemente
componente recuperate de la troiţe dispărute (din hotarele comunelor Vişeul de
Jos, Năneşti, Bârsana).

86
 CAPITOLUL VII. PORTUL POPULAR.

Satele Maramureşului prezintă în toate domeniile artei populare

caracteristici comune, dar pentru fiecare sat în parte, pentru fiecare subzonă se
identifică şi elemente de diferenţiere. Acestea se manifestă mai pregnant în
arhitectură, în textile populare, în obiceiuri şi în mod deosebit în portul popular.
Diferenţierile pe subzone şi în interiorul acestora, chiar de la sat la sat,
dovedesc marea varietate şi diversitate a creaţiei populare, dar în acelaşi timp şi
unitatea ei.
Abordând creaţia populară maramureşeană din domeniul portului popular
subliniem de la bun început ca dominante ale acestuia simţul deosebit al culorii şi
al proporţiilor, motivele decorative, sobrietatea liniei.
Dacă la prima vedere portul popular din Maramureş face notă aparte în
contextul portului popular românesc, la o analiză mai atentă se constată că
principalele lui elemente constitutive se regăsesc în aceleaşi forme şi aproape
întotdeauna cu aceleaşi denumiri în toate zonele etnografice româneşti. Astfel,
sumanul, cioarecii, cămaşa, opincile, căciula, zadiile (catrinţele), cojocul, pieptarul,
elementele de găteală a capului sunt componente de bază care îl integrează
armonios în ansamblul portului popular românesc — dovadă a unităţii în
diversitate a creaţiei noastre populare.
La marile „târguri de ţară”, care au loc în prima zi de luni din fiecare lună a
anului (indiferent de dată) şi care se desfăşoară la Sighetul Marmaţiei, se întâlnesc
ţărani de pe toate văile Maramureşului. Se poate şti din ce sat este fiecare după
anumite trăsături caracteristice ale costumului.
Portul popular se dovedeşte a fi o adevărată şi preţioasă mărturie a identităţii
culturale a ţăranului maramureşean atât pentru zona etnografică în general, cât şi
pentru colectivitatea sa, pentru satul său.
Pentru femei, elementul principal de identificare este zadia (catrinţa), iar
pentru bărbaţi „lecricul” sau sumanul şi pălăria. Dispoziţia şi cromatica diferită a
dungilor orizontale ce formează ansamblul zadiei dau nota specifică satelor şi
subzonelor, iar trecerea de la albul imaculat spre negrul profund, prin toate
nuanţele de gri, şi lungimea diferită a sumanului individualizează portul bărbătesc
pe subzone şi localităţi.
În analiza elementelor constitutive ale portului popular avem în vedere
următoarele criterii: anotimpul (portul de iarnă, de vară şi cel intermediar); sexul
(portul bărbătesc şi cel femeiesc); categoria de vârstă (portul copiilor, al
adolescenţilor, al feciorilor şi fetelor, al celor căsătoriţi, al bătrânilor); portul de
ritual (portul până la îmbrăcarea diferenţiată pe sexe, portul premarital, costumul
de nuntă şi cel de înmormântare); ocazia când este purtat (costumul de lucru şi cel
de sărbătoare). Starea socială a fost un alt criteriu, dar azi elementele specifice au
dispărut, păstrându-se doar relictele acestora.
Referindu-ne la Maramureş, nu putem vorbi de deosebiri structurale în port,

87
pe subzone şi sate. Desigur, una este structura portului femeiesc şi alta a celui
bărbătesc, una a costumului de iarnă şi alta a celui de vară, a costumelor de
ceremonial, care toate implică elemente în plus sau în minus. Nu se poate vorbi de
o structură aparte a portului de lucru şi a celui de sărbătoare — costumul este
acelaşi, doar că piesele noi se îmbracă la sărbători, iar cele uzate la lucru.
Pentru a demonstra existenţa unor trăsături caracteristice, conturate în cadrul
unor subzone sau chiar de la sat la sat, vom exemplifica prin piesa de port foarte
răspândită — sumanul bărbătesc de pe văile Izei şi Vişeului.
Astfel, în satele Vadul Izei, Onceşti, Năneşti şi Bârsana, care fac parte din
subzona Iza Inferioară, se poartă „lecricul” alb imaculat, ca şi în comuna Petrova,
limitrofă cu Bârsana, de pe valea Viseului. Deosebirile de la un sat la altul constau
în croi si în materialele auxiliare folosite. La Bârsana, lecricul are un croi simplu,
drept, şi un tiv îngust de catifea neagră (la bătrâni, sumanul nu are acest tiv, ci este
doar cusut cu „spăgmă” de lână, pentru a nu se destrăma). La Vadul Izei, comună
vecină cu Sighetul Marmaţiei, unde influenţele orăşeneşti sunt foarte puternice,
lecricul este croit pe talie, este prevăzut cu o gaică la spate şi cu guler lat (tivit cu
piele de viţel sau de oaie, colorată maro deschis) şi se încheie în nasturi. Urcând pe
valea Izei, după comuna Bârsana, de la sat la sat, în culoarea lecricului domină
griurile care cresc în intensitate până la negrul natural.

Figura 56: Păcurari din Vadul Izei.

88
Figura 57: Bătrânii satului Ieud, în port strămoşesc.

Figura 58: Costum bătrânesc.

89
Figura 59 : Costum bătrânesc

Figura 60: Costum femeiesc.

90
 Figura 61: Costum femeiesc.

Figura 62: Costum de „Cocon”.

91
 Figura 63: Costum de „Cocon”.

Astfel, sumanul din comuna Strâmtura este gri deschis şi mai lung. Cel din
Rozavlea — comuna următoare — aduce o creştere în lungime şi o doză mai mare
de negru, iar cel din Şieu şi Botiza se diferenţiază prin intensitatea negrului,
precum şi printr-o şi mai mare creştere în lungime. La Ieud, pe lângă negrul intens,
fără nici o doză de alb, apare „chetoarea” ca sistem de încheiere, lucru care nu era
specific celorlalte sate.
Sumanul vechi, tradiţional, nu avea buzunare; gulerul era mic şi îngust,
marginile poalelor sau ale ,,străjilor” erau tivite prin cusătură în trei rânduri cu
spăgmă de lână neagră.
Comunele Dragomireşti, Săliştea, Săcel, Vişeul de Sus, de Mijloc şi de Jos
păstrează linia generală a sumanului de la Cuhea şi Ieud. Deosebirile apar doar la
lungime, la felul cum se îndoaie manşeta, la tiv.
La Săcel, Moisei şi Borşa (o altă subzonă etnografică), până nu demult au
mai existat câteva mostre de sumane cu clin, despre care ţăranii spun că s-ar fi
purtat pe aceste meleaguri din timpuri îndepărtate.
La Moisei şi Borşa, sumanele au şi astăzi un specific deosebit atât în croi,
cât mai ales în ornamentaţie. Tivul se realizează printr-un şnur obţinut din spăgmă
de lână împletită strâns, care se aplică pe margini, pe guler, pe piepţi şi mai puţin
pe poale. Sumanul de acest tip se numeşte „sărăduit” şi se aseamănă mult cu cel
din Moldova de Nord.
Influenţa oraşului şi a modei se resimte mai ales la Vadul Izei şi la Borşa
(care a devenit oraş). Sumanul din Borşa a adoptat un model aşa-zis „nemţesc”,
strâns pe talie, cu nasturi la două rânduri, gaică la spate, guler cu rever lat, umeri
drepţi. Şi-a schimbat până şi denumirea, numindu-se ,,roc”. Acest tip de suman a
pătruns în Borşa între anii 1925—1930, pentru prima dată fiind purtat de primarul
92
satului. Sumanul tradiţional se mai poartă rar la Borşa Poiana şi la Borşa Fântâna,
cătune ce aparţin oraşului Borşa. Au dispărut sumanele cu clin şi sunt pe cale de
dispariţie şi cele sărăduite.
O inovaţie care are tendinţe de generalizare în subzona Mara-Cosău şi Iza
Inferioară este „gubarul” care încearcă să înlocuiască lecricul şi guba; numită şi
„sfeter”, confecţionată din pănură miţoasă realizată prin pieptănare, această piesă
este deschisă numai la gât.
În zona etnografică Maramureş, croiul sumanului este acelaşi pentru bărbaţi
şi pentru copii, acelaşi pentru lucru şi pentru sărbătoare.
Transformările suferite se explică prin contactul localnicilor cu alte zone
etnografice şi în special cu mediul orăşenesc.

7.1. Costumul femeiesc.

Portul popular femeiesc din zona etnografică Maramureş, prin elementele

principale, se integrează în structura, generală a portului popular românesc.
Găteala capului este mai simplă decât în alte zone etnografice, dar implică
elemente deosebite când este purtată de mireasă. În mod obişnuit, părul este
împletit în două cozi, cu cărare pe mijloc. La mireasă, cele două cozi sunt legate
împreună la spate şi sunt împodobite cu „verdeaţă” („bărbânoc”), panglici, flori. În
unele sate, părul de pe frunte este aranjat în colţişori decorativi. Cununa de mireasă
(„mununa”) se diferenţiază pe subzone, dar are ca notă comună întregului
Maramureş bogăţia de materiale din care este confecţionată („verdeaţă”, oglinzi,
mărgele colorate, flori, hârtie colorată, lână colorată) şi bogăţia cromatică. Un caz
singular îl prezintă cununa din comuna Săpânţa, care are o „palmetă mare laterală”
cu corespondenţe în portul ucrainean. Cununa descrisă este cea care se poartă în
zilele noastre. Cea tradiţională era foarte simplă şi sobră, fiind confecţionată pe un
suport de lână şi ornamentată în exclusivitate cu floricele realizate din măduvă de
pipirig.
Fetele şi femeile căsătorite poartă basmale din pânză colorată, iar bătrânele
basmale negre. Diferenţele constau mai ales în modul cum se înnoadă basmaua.
Elementele de mare valoare artistică ale portului femeiesc din Maramureş
sunt cămaşa şi zadiile.
Cămaşa se diferenţiază pe subzone mai ales în ceea ce priveşte dispunerea
câmpilor ornamentali, cromatica, elementele decorative şi desigur forma
mânecilor. Diferenţieri apar şi în funcţie de vârstă; de exemplu, cămăşile purtate de
bătrâne au ornamentele lucrate cu alb pe alb, uneori cu discrete infuzii de galben.
Cămaşa femeilor căsătorite este şi ea sobră, dar fire de culoare accentuează
decorarea decolteului şi a mânecilor. La cămăşile purtate de fete, culorile folosite
frecvent sunt galbenul, roşul, albastrul, portocaliul şi mai rar verdele.
Un element specific cămăşilor din zona etnografică Maramureş îl constituie
decolteul de formă pătrată.
În privinţa deosebirilor subzonale trebuie să remarcăm cămaşa din subzona
Borşei, care are mâneci scurte şi fodorile de la mâneci şi bizerii de pe umeri foarte
mari.
93
 O menţiune specială merită cămăşile femeieşti din comuna Săpânţa. Croiul
acestora este cel tradiţional, dar decorul brodat este mai bogat, dispus în jurul
decolteului şi pe piept, peste umăr şi la încheietura mâinii. Broderia este cusută cu
aţă colorată peste fire numărate şi în cruciuliţe. Motivele ornamentale specifice
sunt „corigăul” (zigzagul), „cracul”, „ruja”, „colţii din aţă” (festonul). Cromatica
include albul, roşul mohorât, verdele, albastrul, galbenul, portocaliul. Mâneca nu
se termină cu un volan, ci cu o manşetă mai largă, încreţită şi brodată în tehnici şi
cu ornamente diferite. Poalele care întregesc cămaşa, fixe sau detaşate, sunt
simple, albul imaculat punând în evidenţă cromatica zadiilor.
Aşa cum remarca Tancred Bănăţeanu, ceea ce dă o notă specifică portului
popular al femeilor din Maramureş, dar care îl şi diferenţiază pe subzone şi chiar
pe localităţi, este zadia. „Generalizat şi specific portului transilvănean, aria de
răspândire a acestui tip străvechi de port este însă mult mai mare, cuprinzând şi
alte regiuni ale ţării (Oltenia, Muntenia, sud-estul Moldovei, Banatul), cât şi
teritoriul Carpato-Balcanic”.
Zadiile, de formă dreptunghiulară, au dungi diferite ca lăţime şi cromatică,
variind de la sat la sat (roşu cu negru, portocaliu cu negru, galben cu negru,
albastru cu negru).
Zadiile se „încing” cu ajutorul unor baiere împletite din lână colorată (întâi
se încinge zadia din spate, apoi cea din faţă).
După primul război mondial, în portul popular maramureşean a pătruns fusta
din caşmir, largă şi încreţită, care se poartă zilnic, dar şi în zilele de sărbătoare. În
comuna Săpânţa, aceasta a preluat în totalitate funcţia poalelor şi a zadiei. Fusta se
poartă şi cu o zadie în faţă. Menţionăm că şi fustele diferă sub aspect cromatic de
la subzonă la subzonă şi chiar de la sat la sat. Bătrânele poartă fustă din catifea
neagră şi zadie în faţă. În zilele de mare sărbătoare se mai poate vedea costumul
tradiţional complet.
Pieptarul, care diferă de la o subzonă la alta, are în general două variante: cel
din pănură de lână (de culoare verde, albastru, albastru îmbinat cu verde şi negru)
şi cojocelul din blană, brodat cu mătase, cu lână divers colorată sau cu fâşii de
piele colorată îmbinate cu lână.
Lecricul sau sumanul este confecţionat din pănură ţesută în patru iţe şi bătută
la piuă. Croiul a evoluat de la cel tradiţional (descheiat în faţă, cu mâneca prinsă
din umăr) la tipul actual, croit pe talie, cu buzunare, uneori chiar cu gaică, cu
umerii drepţi, cu guler şi rever. Iarna şi în momente de ceremonial, femeile
îmbracă guba albă, care este identică cu cea bărbătească.
Încălţămintea este compusă în general din opinci, care se poartă cu obiele de
lână sau cu ciorapi împletiţi din lână albă, înfăşuraţi cu „aţe” din lână neagră.
Înainte, femeile purtau şi „cioareci”, un fel de turetci lungi, din pănură. Din secolul
trecut s-au purtat cizme cu tocuri înalte, ornate cu ţinte.
Trebuie să amintim că femeile din Maramureş au avut întotdeauna un real
simţ al frumosului. Ele poartă la gât zgărdane din mărgele ţesute sau împletite şi
„zgardă scumpă”, formată din 20 — 30 şiraguri de mărgele din corali (azi, această
piesă este pe cale de dispariţie). Aceasta semnifica bogăţia şi descendenţa nobilă a
purtătoarei. Fetele mai poartă cercei, inele de argint, mărgele de Boemia sau chiar
94
de Murano.
De un real interes este portul tradiţional al copiilor. Cu ani în urmă, aceştia,
până la vârsta de 5 — 6 ani, indiferent de sex, purtau o cămăşuţă lungă. Abia după
această vârsta se făcea diferenţierea pe sexe prin îmbrăcăminte. Astăzi, copiii
poartă aceleaşi piese de costum ca şi adulţii.

Figura 64: Cămaşă pentru femei ţesuta manual.

Figura 65: Cămaşă pentru femei.

95
 Figura 66: Mănuşi.

Figura 67: Costume maramureşene.

96
 Figura 68: Costum femeiesc de sărbătoare.

Figura 69: Maramureşeni în costum de sărbătoare.

7.2. Costumul bărbătesc.

Analizând structura portului popular din Maramureş distingem pentru portul

popular bărbătesc câteva elemente specifice.
Vara, acoperământul capului îl constituie pălăria („clopul”). Cu câteva

97
decenii în urmă, bărbaţii, indiferent de vârsta sau de starea civilă, purtau părul lung
pe spate şi rotunjit pe frunte. Pălăriile din paie, cu borurile mai largi decât la cele
din Oaş şi cu pana mai puţin oblică, dădeau specificul satelor din subzona Mara-
Cosău şi Iza Inferioară. De la Strâmtura în sus, pe valea Izei, precum şi în satele de
pe valea Vişeului, se purtau pălării din pâslă. În satele de pe valea Tisei se purtau si
se mai poartă şi astăzi pălării din paie, de formă clasică. În ultimii ani, Oaşul a
influenţat Maramureşul (în special satele din subzona Mara-Cosău şi Iza
Inferioară) în sensul că s-a produs un compromis între pălăria specifică Oaşului şi
pălăria din aceste sate.
Iarna se purtau căciuli cu fundul rotunjit, aşa-zisele „cuşme rotilate”,
confecţionate din blană de miel. Acum s-au generalizat căciulile clasice. Totuşi, în
zilele de sărbătoare, feciorii mai poartă „cuşmele rotilate”, de preferinţă din
astrahan negru sau brumăriu. Atât pălăriile cât şi căciulile purtate de feciori în
zilele de sărbătoare sunt frumos împodobite cu „ciucalăi” din lână colorată, cu
zgărdane de mărgele, cu „struţ” de flori.
Cămaşa bărbătească tradiţională era confecţionată din pânză de cânepă, in
sau bumbac (sau în amestec), ţesută în două iţe. La cămaşa „bătrânească”, croiul
era simplu, piepţii nedepăşind ca lungime lăţimea mânecilor. Zona rămasă goală
era acoperită de chimir (curea lată de 30—45 cm, cu 3—6 catarame) care ajungea
până aproape sub braţ. Chimirul avea rolul de a proteja mijlocul în timpul muncilor
grele, fiind în acelaşi timp o piesă de port care se integrează armonios costumului
tradiţional. Cămaşa bărbătească a suferit modificări, în sensul că a crescut în
lungime, mânecile au devenit mai strâmte şi mai scurte, au apărut ornamente
bogate la guler şi la mâneci.
„Gatiile” (pantalonii) fac parte din costumul de vară (se poartă şi iarna, sub
cioareci). Sunt largi (de lăţimea pânzei) şi au jos ornamente simple. La mijloc se
strâng cu brăcinari.
Iarna, bărbaţii poartă cioareci confecţionaţi din pănură albă, ţesută în patru
iţe şi dată la piuă. Croiul este drept; în partea de jos au o manşetă lată de 15—20
cm.
Adesea, bărbaţii poartă peste cămaşă un „sfeter” de lână albă, împletit
manual, închis pe gât.
O altă piesă a portului bărbătesc este pieptarul. În majoritatea satelor, el este
confecţionat din pănură albă. Mai nou, în unele sate se fac pieptare din pănură
colorată, buclată. Croiul este simplu, drept, fără mâneci. Pieptarele sunt căptuşite
cu pânză industrială, au un buzunar mare înăuntru şi două buzunare mici în afară,
în partea de jos.
În grai local, tot „pieptar” este denumit şi cojocul, care are o largă
desfăşurare ornamentală şi cromatică, dar în croi este identic cu pieptarul de
pănură.
Cojoacele au elemente care le diferenţiază pe subzone şi de la un sat la altul.
Cojoacele din subzona Mara-Cosău şi Iza Inferioară au toată suprafaţa acoperită cu
broderii din lână, punctate cu ciucuri, oglinjoare şi ţinte. Cele din subzona Iza
Mijlocie şi din subzonele Borşa şi Moisei sunt mai puţin ornamentate. La acestea,
ornamentarea se face cu „cărmejie”.
98
 În subzona Iza Inferioară şi Mara-Cosău, cojoacele sunt purtate numai de
către feciori şi fete, foarte rar de bărbaţi şi bătrâni, pe când în celelalte subzone ele
sunt purtate de toate categoriile de vârstă.
O piesă specifică portului de iarnă — atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei
— este ,,guba”. Tehnica de confecţionare a acesteia presupune înnodarea miţelor în
timpul ţesutului. Ţesătura, din lână toarsă mai gros, se dă la vâltoare pentru a fi
îngroşată, îndesată şi scămoşată. Astăzi, în zona etnografică Maramureş, se poartă
numai guba de culoare albă, dar există informaţii că s-a purtat şi cea sură. În
trecutul îndepărtat, guba albă era semnul distinctiv al familiilor nobile. Indiferent
de anotimp, mirii purtau această piesă ca semn al bunăstării viitoare a tinerei
familii.
În general, încălţămintea, bărbătească tradiţională era constituită din opinci
din piele de vită sau de porc, cu gurguiul într-o parte. Piciorul era înfăşurat în
obiele de pănură albă şi încins cu „aţe” late împletite din lână neagră. După război
s-au generalizat opincile din cauciuc. Încă din secolul trecut, tineretul a purtat
cizme din piele, cu ţinte şi cu pinteni (ele se puteau încălţa indiferent în care
picior).
O piesă de port nelipsită în zilele de sărbătoare era şi este ,,trăistuţa
feciorească”, de dimensiuni mici, ţesută din lână, în două iţe. Ornamentele sunt
alese cu lână colorată, în aceeaşi tehnică cu a covoarelor. Motivele decorative
specifice sunt ,,roata”, „cârligele”, flori şi „vârste”. Cromatica acestora include
roşul, galbenul, albul, albastrul ca brânduşa, verdele. Trăistuţa feciorească este o
replică de sărbătoare pentru taşca din piele, specifică costumului tradiţional, piesă
astăzi dispărută, dar purtată în trecut de toţi bărbaţii. În trăistuţă se ţin batista,
pieptenele, oglinda. În taşca de piele se păstrau pipa, amnarul, iasca, punga cu
tutun.
O piesă purtată de bărbaţi şi feciori în perioada de iarnă si în zilele de
sărbătoare sunt „mânecările”. Pe lângă rolul de înfrumuseţare, acestea mai au şi o
funcţie practică, ţinând încheietura mâinii strânsă şi ferită de frig. Mânecările sunt
ţesute din lână colorată, cu motive ornamentale alese sau brodate.
O categorie aparte a portului popular tradiţional maramureşean o constituie
portul păcurarilor. În general, acesta se compune din aceleaşi elemente ca şi portul
bărbătesc de vara.
Există însă şi unele piese specifice. Astfel, pălăria („clopul păcurarului”) nu
era niciodată din paie, ci numai din „păr”, cu pana dreaptă şi lată şi cu tichia mică.
Pentru a deveni funcţională în condiţiile muntelui, ea se impregna cu sânge de miel
sau de ied (ca să nu se deformeze) şi se ungea cu un amestec de unt, ceară de
albine şi răşină (ca să devină impermeabilă). În jurul tichiei, pălăria are o cureluşă
pe care sunt prinşi „bumbi” de alamă; o cureluşă asemănătoare, prinsă în două
părţi, fixează pălăria pe cap.
Cămaşa şi „gatiile” purtate de păcurari sunt „cernite”. Se fierbe scoarţă de
arin în combinaţie cu „galascău” (vopsea neagră sintetică), se introduc albiturile în
această fiertură, iar după răcire se limpezesc cu apă rece şi se pun la uscat. După ce
ajungeau la munte, păcurarii îşi ungeau cămăşile si gatiile cu unt topit sau cu seu,
pentru a deveni impermeabile şi a proteja corpul de insecte.
99
 În mentalitatea tradiţională, smolencile — cum sunt numite aceste piese —
erau şi un semn de distincţie şi de identitate profesională. „Nici nu-i păcurar cel
care vine la munte fără smolenci” sau „Smolencile pentru păcurar sunt ca nişte
haine de sărbătoare”, se spunea în comuna Vadul Izei.
În zona etnografică Maramureş, portul popular este încă viu, putând fi văzut
nu numai în zilele de sărbătoare, ci chiar în cele de lucru.

Figura 70 : Costum bărbătesc de sărbătoare.

Figura 71: Costumul bărbătesc de vară.

100
 CAPITOLUL VIII. OBICEIURILE.

8.1. Obiceiurile calendaristice.

Obiceiurile de iarnă. Anul Nou este aşteptat în casele maramureşene, ca de

altfel pretutindeni la români, cu bucurie şi cu gânduri de bine. De aceea, tot ce se
face pe parcursul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă se pune sub semnul binelui,
bucuriei, optimismului care se manifestă prin colinde de o rară frumuseţe, ce se
încheie cu urări de sănătate pentru oamenii casei, belşug şi roade bogate în
agricultură. În general, repertoriul colindelor include colinde specifice copiilor,
grupurilor de feciori şi fete, bătrânilor. În satele Maramureşului circulă colinde
care aduc în prezent rituri dispărute în negura vremurilor, dar care au rămas prin
mesajul lor artistic, profund uman; astfel, întâlnim nenumărate variante ale
Mioriţei, colinde care vorbesc despre „facerea lumii”, colinde de stea şi chiar
colinde cu caracter satiric.
În general, toate colindele se termină cu urări pentru gazde şi cu cererea
„plăţii” pentru colindat .
De obicei, după terminarea colindei se rosteşte urarea: „S-ajungeţi, gazde,
multe zile la anu, cu pace şi cu sănătate ca ziua de astăzi şi ca ziua de mâine”, la
care gazda, fie ca iese afară, fie din casă, răspunde : „Cu dumneavoastră
dimpreună! Haideţi în casă!”
În casă, colindătorii sunt cinstiţi cu mâncăruri şi băuturi specifice. Se mai
colindă cu gazdele împreună şi apoi grupul pleacă mai departe. Satele
Maramureşului, în minunatul decor de iarnă, răsună de seara până dimineaţa de
colinde şi voie bună; colinde se mai aud până la Sântion şi Bobotează (6 ianuarie),
când se termină ciclul sărbătorilor de Anul Nou.
Referindu-se la colinde, Mihai Pop constată că textele acestora „în cea mai
mare parte sunt laice, (ele, n.n.) constituie unul din capitolele care caracterizează
folclorul românesc, îl diferenţiază de folclorul multor popoare europene. Pe
melodii de o mare varietate ritmică şi de mare autenticitate melodică, se cântă în
versuri în care puterea poporului român de a potrivi în poezie cuvintele se
manifestă în chip unic. Prin ele se povesteşte sărbătoarea de început de an, se
urează prosperitate caselor, fericire şi bună înţelegere familiilor, căsătorii fericite
tinerilor, turme bogate ciobanilor, recolte mănoase agricultorilor, vânat bogat
vânătorilor. Tonul acestei urări, alegoriile care transpun realitatea în planul
fabulosului atestă un înalt nivel de civilizaţie românească tradiţională. Repertoriul
colindelor este o enciclopedie poetica de mare frumuseţe a vieţii societăţii noastre
tradiţionale, nu numai a celei rurale, ci şi a celei citadine. Colindele sunt fără
îndoială gradul cel mai înalt de desăvârşire artistică la care a ajuns poezia
românească, înainte de a fi scrisă”.
Zona etnografică Maramureş a păstrat şi a transmis până în zilele noastre şi
alte obiceiuri caracteristice perioadei de trecere în noul an. Astfel, sunt încă vii în
Maramureş unele elemente de teatru popular, printre care desigur un loc aparte
revine „Viflaimului”, pe care-l joacă cetele de feciori în primele zile de Crăciun, la
101
Anul Nou şi uneori la Bobotează. Îl găsim prezent în diverse variante pe valea Izei
(la Năneşti, Strâmtura, Ieud, Rozavlea), pe valea Marei (la Berbeşti, Vadul Izei,
Breb), la Vişeul de Jos şi de Sus şi chiar la Sighetul Marmaţiei.
Variantele care circulă astăzi sunt în mare parte preluării după textul din
1875 al lui Petru Bilţiu-Dăncuş, fost învăţător în Ieud, text publicat de către fiul
său, Ioan Bilţiu-Dăncuş, în anul 1924. În prefaţă se spune că autorul a transformat
un text de „origine poporană”, care era foarte simplu, făcând din el o adevărată
piesă dramatică. Şi tot autorul spună că aceasta ,,a fost asimilată de popor şi
transformată după gustul lui”. Cetele de interpreţi au căutat să dea personajelor
alese de ei însuşirile şi preocupările specifice locului. Impresionează în acest
spectacol popular acţiunea bogată, costumaţia, replicile şi măştile extraordinare.
Toate personajele sunt mascate. Spectacolul este jucat de feciori şi bărbaţi tinerii
spre deosebire de celelalte jocuri cu măşti (capra în special), în care în ultima
vreme apar tot mai mult cetele de copii şi adolescenţi. Faptul se datorează probabil
şi seriozităţii temei tratate, care implică şi dificultate în interpretare. Spectacolul se
dă pe la curţile gospodarilor, pe uliţele satelor şi mai nou chiar la căminele
culturale.
Foarte interesant, spectaculos şi plin de semnificaţii este şi obiceiul ca în
noaptea de Anul Nou, pentru feciorii şi fetele nemăritate să confecţioneze o
mascoidă care poartă denumiri diferite de la sat la sat (moş-babă, domn-doamnă,
metehău-metehoaie, ciufuri). În speţă, în această noapte se produce un act de
provocare a fetelor nemăritate şi a feciorilor tomnatici. Acest act se realizează prin
mascoidele amintite (pentru fete un „moş”, iar pentru feciori o „babă”). Mascoida
este de dimensiunile unui copil de 10 — 12 ani, pe un schelet de lemn, costumată
în haine uzate — în portul specific zonei, dar foarte caricaturizat (pentru „babă” se
folosesc şi piese din inventarul vestimentar orăşenesc). În confecţionarea
mascoidei se folosesc câlţi, morcovi, sfeclă roşie, ceapă, păr de cal, piele şi bucăţi
de blană de oaie.
În noaptea Anului Nou (în alte sate de Bobotează), în dreptul casei unde
locuieşte cel vizat se caută un loc greu accesibil, un copac înalt, stâlp şi se agaţă
mascoida în aşa fel încât să nu poată fi luată în eventualitatea că ar fi descoperită.
Adevăratul spectacol se petrece a doua zi, când populaţia iese pe stradă, se dă jos
mascoida, se citeşte textul, se face mult haz. Uneori este imposibil să fie luată şi
rămâne ca un „blazon” al casei multă vreme.
Din suita jocurilor cu măşti specifice Maramureşului mai desprindem „jocul
caprei” şi „jocul ursului”. Considerăm că jocul caprei, practicat aproape în toate
provinciile ţării, se datorează în Maramureş influenţelor din Bistriţa-Năsăud şi
Moldova. Jocul este practicat de toate categoriile de vârstă (copii, adolescenţi,
feciori şi maturi), dar numai de cei de sex bărbătesc.
În Maramureş se individualizează două tipuri distincte : jocul caprei, bazat
numai pe acompaniament de fluier (la Ieud, Botiza, Şieu, Săliştea, Cuhea,
Rozavlea, pe valea Izei); jocul caprei, inclus într-un spectacol complex, la baza
căruia stă un text literar popular dialogat şi care cuprinde mai multe personaje
(capra, moşul, ciobanul, ţiganul şi doi sau mai mulţi draci). Caracterul teatral al
spectacolului este mai evident prin mişcările mai variate ale personajelor, prin
102
dialogul viu, diversificat, prin grotescul măştilor. Personajul central, ,,capra”, îşi
realizează jocul în ritmul susţinut de celelalte personaje, cu ajutorul unei ,,bote”
sau al unui „butuc” prevăzute cu zurgălăi care creează ambianţa euritmică necesară
desfăşurării pantomimei. Accentuăm că în jocul caprei, un rol hotărâtor la reuşita
spectacolului îl are stilul celui care joacă masca.
Jocul caprei se desfăşoară în noaptea de Anul Nou, la Bobotează şi Sântion.
Grotescul dansului, umoral savuros al textului, dialogul viu, costumaţia în general
şi în special măştile, iată câteva elemente care pledează pentru concluzia ca
obiceiul caprei în Maramureş nu mai este un rit în cadrul practicilor şi obiceiurilor
de iarnă tradiţionale, ci, prin mutaţii de sens şi funcţionale, a trecut de pe planul
magico-mitic în cel ceremonial şi de aici pe planul artistic, spectacular, devenind
astăzi un adevărat spectacol de teatru ţărănesc.
Este interesant de menţionat faptul că jocul caprei l-am întâlnit şi în cadrul
obiceiurilor de nuntă (la Vadul Izei şi Berbeşti), fiind practicat într-o formă
simplificată în momentul retragerii tinerilor căsătoriţi, la miezul nopţii.
Şi „jocul ursului” este prezent la sărbătorile de iarnă dar şi la nuntă (în
amintirea bătrânilor, chiar la priveghi).
Jocul ursului, aşa cum se practică cu ocazia sărbătorilor de Anul Nou în zona
etnografică Maramureş, nu are răspândirea celorlalte obiceiuri; îl găsim doar în
satele de pe valea Tisei. Există multe asemănări între jocul ursului şi jocul caprei în
variantele maramureşene. Personajele sunt în general aceleaşi. Masca de urs este
jucată de un fecior; jocul nu se face la comanda „ursarului”, ca în Moldova (acesta
nici nu există în variantele maramureşene); ursul joacă liber, simulând parcă viaţa
liberă din mijlocul naturii. Împreună cu urşii se prind în joc şi moşii, spre bucuria
şi hazul asistenţei. Atât jocul caprei cât şi cel al ursului se desfăşoară la casele
gospodarilor, prin curţi şi chiar pe uliţele satelor.

Obiceiurile de primăvară. Primăvara, în zona etnografică Maramureş, se

anunţă odată cu apariţia primilor muguri şi a primelor frunze de mesteacăn. De
aceea nu întâmplător porţile maramureşenilor se împodobesc la „Sângeorz” cu
ramurii de mesteacăn înfrunzite, semn al marii sărbători a primăverii.
Pretutindeni în Maramureş, dar şi în celelalte provincii locuite de români,
primăvara este anotimpul începerii lucrărilor agricole, ocupaţie de bază a
românilor. Nu întâmplător, acest moment important este însoţit peste tot de
obiceiuri transmise peste veacuri până în zilele noastre.
Obiceiul „Sângeorzului” (23 aprilie), generalizat în toate satele din zona
etnografică Maramureş, are ca element esenţial stropitul cu apă, încadrându-se în
categoria riturilor de fertilitate şi fecunditate. Şi „Tânjaua”, obicei care se practică
numai în satele Hărniceşti, Hoteni şi Sat-Şugatag, face parte din aceeaşi categorie.
Dacă de Sângeorz, în toate satele Maramureşului, fetele sunt stropite pentru „a da
roadă”, la Hărniceşti, Hoteni şi Sat-Şugatag este sărbătorit primul om care a ieşit la
arat, în cadrul obiceiului „Tânjaua” (obiceiul a preluat denumirea proţapului de la
tileguţa plugului). În preziua sau dimineaţa sărbătorii, feciorii îşi împodobesc
tânjalele si jugurile cu ramuri de mesteacăn şi cu panglici colorate şi se adună la
casa sărbătoritului. Acesta este aşezat pe tileguţa si alaiul porneşte. Sărbătoritul
103
este păzit de „străji” (fugăi), pentru a nu fugi la râul Mara, să se spele singur. De la
casa gospodarului se pleacă la ogorul care a fost arat primul. Se înconjoară ogorul
de trei ori, apoi alaiul se opreşte, sărbătoritul se ridică în picioare, toţi bărbaţii se
descoperă, iar marele pogonici sau birăiaş, cu braţele ridicate spre soare, rosteste
invocaţia : „Mândre soare călător, / Apleacă-te pe ogor / Si-ncălzé seminţele / Să
rodească holdele”. După aceea, alaiul se îndreaptă spre râul Mara, unde va avea
loc un alt ceremonial, cel al spălării (purificării). Toată suflarea satului va asista la
actul spălării. Cel mai bătrân bărbat din sat îl spală pe sărbătorit pe faţă şi pe mâini.
Obiceiul continuă cu ospăţul de la casa sărbătoritului, unde toţi participanţii
sunt serviţi cu băuturi şi mâncăruri specifice, după care se încinge jocul cu
strigături şi cântece de veselie.
În categoria obiceiurilor de primăvară intră şi cele legate de păstorit
(„Ruptul sterpelor”, „Focul viu”), precum şi cele legate de clăcile de gunoi; vara şi
toamna sunt marcate de obiceiurile legate de seceriş, respectiv de „desfăcatul
mălaiului”.

8.2. Obiceiurile familiare

Alături de obiceiurile calendaristice, în zona etnografică Maramureş s-au

păstrat şi în bună parte se mai practică şi astăzi o serie întreagă de obiceiuri în
legătură cu principalele momente din viaţa omului: naşterea, căsătoria şi moartea.
„În viaţa tradiţională a mediilor folclorice - spune Mihai Pop - unele din
aceste obiceiuri - cele de la naştere, cele ce marcau intrarea în ceata de feciori sau
prima horă, nunta şi înmormântarea - aveau un caracter sărbătoresc, ceea ce denotă
că poporul le acorda o importanţă tot atât de mare ca şi sărbătorilor de peste an.
Acest caracter sărbătoresc motivează existenţa şi uneori atât de bogata prezenţă a
creaţiilor artistice populare în cadrul obiceiurilor tradiţionale legate de momentele
importante ale vieţii omului”.
Obiceiurile legate de sărbătorile de peste an marcau calendarul şi muncile
din cadrul sistemului agro-pastoral, deci interesau întreaga colectivitate; cele legate
de principalele momente din viaţa omului interesau mai mult individul şi familia,
neamul său. Dacă la obiceiurile nunţii şi la cele în legătură cu moartea participarea
este amplă, evenimentele intrând în sfera interesului întregului neam şi al unei
bune părţi a colectivităţii sau chiar al colectivităţii întregi, obiceiurile în legătură cu
naşterea implică o participare mai restrânsă.
În general, obiceiurile din cadrul familiei se impun într-o, succesiune logică,
ele marcând fiecare eveniment din viaţa individului. „Principiul fundamental care
structurează aceste obiceiuri este acela conform căruia, în momentele esenţiale ale
vieţii sale, individul suportă o trecere de la o stare la alta, de la o existenţă
prezentă, la o existenţă nouă, care implica alte forme de viaţă, un alt sistem de
relaţii sociale, un alt model de comportament”.

Obiceiurile de naştere. Obiceiurile care marchează principalele momente

din viaţa omului încep prin ciclul celor de naştere, înţelegând prin aceasta „trecerea
din lumea necunoscută în lumea albă, cunoscută; domină grija pentru integrarea
104
perfectă în această lume, într-un destin individual modelat la nivelul optim al
funcţiilor biologice şi sociale. Obiceiurile de naştere vor fi dominate de rituri si
ceremonialuri de integrare […] ; aceasta este deci marea integrare a noului născut
în destinul său pământesc”. De aceea, tot ce se va face pentru noul născut,
începând din momentul naşterii, va supune pe acesta şi pe actanţii principali
(mama, moaşa, naşii) la o serie de rituri cu caracter benefic.
Desigur, soarta copilului intră în atenţia mamei în primul rând, dar şi a celor
din jurul ei, încă din perioada gravidităţii, fapt pentru care mama va fi supusă în tot
acest interval anumitor interdicţii şi practici, unele de natură materna, altele cu
caracter sanitar.
În toate comunităţile tradiţionale maramureşene, ca în general la români,
şase săptămâni după naştere mama era considerată „impură”. Această impuritate se
transmitea în mod normal şi copilului, care era supus unui anumit număr de
interdicţii.
Pentru realizarea purificării şi integrării, copilului trebuia întâi despărţit de
mediul său anterior, acest mediu nefiind altul decât mama şi de aceea în primele
zile atât mama cât şi copilul vor fi încredinţaţi unei alte persoane (moaşa) care va
oficia şi riturile de separare: secţionarea cordonului ombilical, prima baie rituală,
primul înfăşat, chiar şi ritul de dare a numelui (când copilul este periclitat), adică
riturile de agregare la societatea familiara. În toate comunităţile tradiţionale
maramureşene, naşterea avea loc în prezenţa moaşei (când moaşa lipsea, era
înlocuita de bunica sau de altă persoană de gen feminin care a mai avut copii).
Moaşa se bucura de mare prestigiu şi respect din partea întregului sat. Ea va sta
alături de lehuză, dându-i sfaturi practice.
Imediat după naştere, moaşa efectuează „tăierea buricului”, operaţie foarte
importanta sub aspect medical, dar şi în privinţa desprinderii fătului de vechea
stare. Ombilicul, după desprindere, se păstra în casă până când copilul creştea
mare, pentru a-i fi dat să-l dezlege ( dacă reuşeşte sa-l dezlege, „coconul va fi
cuminte”). Tot rit de separare este si desprinderea copilului de placenta. Cu multa
grija, moaşa îngroapă placenta în grădiniţa cu flori, într-un loc „necălcat”. Tradiţia
locala cerea să se îngroape casa coconului cu gura în jos daca mama nu mai vrea sa
aibă copii, iar daca vrea sa mai nască „tăţ’ cocon, să se îngroape casa cu trei
grăunte de bob”.
De o importanta deosebită în viata noului născut erau considerate băile
rituale („scalda coconului”) şi în special prima baie. În Maramureş, prima baie era
făcută de moaşă. Apa se aducea din râu ori din fântână „înainte de asfinţitul
soarelui”. Baia se făcea cu apă călduţă în care se puneau unsoare de vaca (să aibă
pielea moale), flori de pe cununa de mireasă a mamei (să fie mândru ca floarea),
cununa de „bărbânoc” de pe steagul de nunta, lapte de mamă, „strună de ceteră”,
„bănuţi de argint”. Apa se arunca în grădiniţa cu flori ( pentru băieţi în acelaşi loc,
în credinţa că vor avea succes la prima încercare de căsătorie, iar pentru fete în mai
multe locuri, spre a fi peţite de mai mulţi feciori). Baia se făcea numai înainte de
asfinţitul soarelui.
În satele tradiţionale se credea ca ursitoarele apar când femeia e in durerile
facerii. Până la împlinirea vârstei de un an, copilul era îngrijit în mod deosebit; în
105
mentalitatea tradiţională, aceasta perioadă era considerata hotărâtoare pentru
evoluţia ulterioară a copilului. De fiecare data când o femeie intra în camera unde
dormea copilul, trebuia să-i lase la placare „somnul şi ţâţa”. Când, copilul plângea
mult, crezându-se că este deocheat, „se stingeau nouă cărbuni într-o ulcea, se
număra îndărăt şi se făcea cruce peste ulcica. Din apa descântată se luau trei
picături cu degetul mic şi i se dădeau în gura”. Apa descântată se arunca la ţâţâna
uşii şi peste casa, zicând: „Cum sar stropii, aşa să le sară ochii la care te-o
deocheat”.

Figura 72: Alai de nuntă.

Figura 73 : Aspect de la sărbătoarea nepoatelor.

106
Figura 74 : Masa moşilor.

Figura 75 : Tânjaua.

107
Figura 76 : Obiceiuri de iarnă.

Figura 77 : Obiceiuri de iarnă.

108
Figura 78 : Mască.

Figura 79 : Mască.

109
 Figura 80 : Aspecte de la Festivalul datinilor de iarnă.

Figura 81 : Aspecte de la Festivalul datinilor de iarnă.

Tot legat de sănătatea copilului, în zonă s-a practicat ritul de „vindere a

copilului”. Astfel, dacă copilul era bolnav, mama îl „vindea” pe fereastră unei
femei cu copii mulţi şi sănătoşi. Cu această ocazie se schimba şi numele copilului.
110
 Datul numelui era un moment important. Numele copilului îl alegea mama şi
era de regulă numele bunicului după tata (denominare patriliniară). În Maramureş,
în condiţii normale, ritul denominării se oficia odată cu botezul; prin aceasta
copilul era agregat în societatea creştină şi familială. Copilul era dus la botez de
către moaşă şi naşă (care de regulă era naşa de căsătorie a părinţilor), După botez,
naşa şi moaşa se întorceau acasă, unde avea loc „botejunea” (sărbătoarea propriu-
zisă). Copilul era aşezat pe masă şi i se puneau sub cap „sărsame de măistărit”;
fetiţelor li se puneau „cosăle, ţol, fusul cu zurgălăi” (ca să ştie să aleagă în războiul
de ţesut). La botejune participau părinţii copilului, naşa, moaşa, neamurile, prieteni
(nu se aduceau daruri). În Maramureş, la botejune nu se joacă, ci doar se „foreste”
(se cântă). Femeile adresează noului născut urări de sănătate şi fericire. Când
copilul împlinea şapte ani, părinţii mergeau cu el la naşă, să-l răscumpere. Abia din
acel moment se considera că el aparţine mamei.
O situaţie specială se crea atunci când copilul se năştea mort. În mentalitatea
tradiţională, copii născuţi morţi erau consideraţi strigoi. De aceea, când, cădea o
stea (semn că a murit un copil nebotezat) cel care o observa trebuia să practice un
rit de dare a numelui.
Din, obiceiurile care includ riturile de dare a numelui si botejunea se
desprinde ideea că acestea nu sunt altceva decât rituri de agregare la societatea
familială (neam) şi la societatea sătească.
În cadrul obiceiurilor legate de naştere, moaşei îi revin si astăzi sarcini
deosebite şi de aceea rolul său este foarte bine individualizat în întreg ansamblul de
ceremonialuri şi rituri ce preced şi urmează acest moment. „Trebuie să ţinem
seama - menţionează Mihai Pop - că în viaţa tradiţională a satului, moşitul era o
funcţie, o cinste obştească, nu o profesie în sensul de azi şi ca atare nu se remunera
cu bani”.
Una dintre aceste obligaţii era şi este ca o dată pe an, într-o zi anume, moaşa
să fie sărbătorită în aşa-zisul obicei „Adunarea nepoatelor” . În Maramureş, femeia
moşită este privită de către moaşă ca nepoată, iar copiii ei sunt consideraţi nepoţi.
La „Adunarea nepoatelor”, acestea îi aduc moaşei daruri: fuior, lână, pânză,
năframă, bucate, ţuică. Petrecerea începe de obicei la amiază, când nepoatele vin la
casa moaşei, care este pregătită de sărbătoare. Ele sunt primite într-o încăpere în
care se află un blid cu agheasmă şi un bănuţ de argint; nepoatele îşi înmoaie
mâinile în aghiazmă şi o spală pe moaşa pe faţă şi pe corp (simbolic), de trei ori,
apoi o şterg cu un ştergar, cu o năframă sau cu pânză din cele aduse în dar. Se
aşază la masă, iar moaşa începe să „păhărniceasă” din horinca îndulcită. Moaşa
pune câte două pahare pe o farfurie şi dă fiecărei nepoate. Acestea plătesc simbolic
cele două pahare. După masă începe „jocul moaşei” – „Roata prin casă”.
Petrecerea continuă până noaptea târziu. Trebuie sa subliniem că la această
sărbătoare participă numai femeile. La miezul nopţii vin bărbaţii să-şi ia nevestele
acasă.

Obiceiurile de nuntă. Al doilea moment important din viata omului este

căsătoria. Bogăţia şi varietatea manifestărilor folclorice ocazionate de nuntă se
explică prin importanţa deosebită pe care o acordă poporul acestui moment. Mihai
111
Pop constată că „Astăzi, în formele populare tradiţionale, căsătoria se realizează
prin manifestări complexe în care se îmbină elemente cu caracter economic,
juridic, ritual şi fo1cloric, pentru a forma un mare spectacol popular, o importantă
manifestare artistică populară”. Întemeierea unei familii noi este firesc să se bucure
de atenţia întregii colectivităţi tradiţionale rurale, deoarece toţi membrii
colectivităţii participau la ea în mod direct sau indirect, pasiv sau activ.
„Spectacolul” nunţii, aşa cum îl constatăm astăzi, a suferit de-a lungul
veacurilor modificări: îmbogăţirea cu noi si noi elemente, schimbarea sensului
diverselor secvenţe de ritual produse prin fenomenul mutaţiilor, circulaţia unor
elemente de ritual între Maramureş şi zonele limitrofe. „Privite deci sub acest
aspect - conchide Mihai Pop – obiceiurile în legătura cu căsătoria constituie
importante documente de istorie socială, importante documente de dezvoltare a
culturii noastre populare”.
Aşa cum am văzut mai sus, orice trecere de la o stare la alta implică trei
etape esenţiale: despărţirea de vechea stare, pregătirea pentru noua stare şi trecerea
propriu-zisă, reintegrarea socială într-o stare nouă. Poate nicăieri nu este atât de
pregnantă această structură ca în obiceiurile de căsătorie. În acest sens, Mihai Pop
şi Pavel Ruxăndoiu apreciază căsătoria ca o „schimbare a statutului relaţiilor
sociale ale individului, trecerea de la un sistem de relaţii de familie şi de grup la
alte relaţii de grup, cu implicaţii în comportamentul protagoniştilor care suportă ei
înşişi schimbări fundamentale”. O privire mai atentă asupra obiceiurilor de
căsătorie ne duce la constatarea că ieşirea tinerilor miri din categoriile cărora le
aparţin, din familiile lor, duce la un dezechilibru al vechilor structuri de familie, „la
ciocniri de interese şi sentimente”, iar nunta, cu toate secvenţele de ceremonial, nu
va avea altă menire decât restabilirea acestui echilibru. Intrarea tinerilor în
categoria maturilor, a miresei în familia mirelui aducea o nouă structură, care
presupune un alt sistem de înrudire pe de o parte între cele două familii, pe de altă
parte între tânăra familie şi naşi.
Nunta în Maramureş are în general o structură unitară, desigur cu mici
elemente individualizatoare de la o subzonă la alta sau chiar de la sat la sat.
Principalele momente (secvenţe) ale ceremonialului nunţii erau şi mai sunt şi azi
peţitul, „credinţa” (logodna), cununia şi nunta propriu-zisă.
Actanţii principali ai nunţii sunt mirele şi mireasa, socrii mari şi socrii mici,
nănaşul şi nănaşa. Actanţii secundari, dar cu functii precise în cadrul
ceremonialului, sunt chemătorii la nuntă, stegarul, druştele, socăciţa, „omul pă
cămară”, ceteraşii, ceata de feciori, ceata de fete şi nuntaşii. Peţitul se făcea de
către o persoană de încredere, de obicei tatăl mirelui, care mergea noaptea târziu
„cu lecrecul pe cap să nu fie recunoscut dacă nu capătă mireasa” (astăzi, peţitul îl
face mirele). Cererea se repeta şi în seara următoare, abia în a treia seară primind
răspunsul. În continuare se discuta despre zestrea fetei şi se stabilea data
„credinţei”. Logodna („credinţa”) se desfăşura la locuinţa miresei, unde se adunau
neamurile ei şi cele ale mirelui. Mirii alegeau stegarul şi druştele şi stabileau toate
detaliile privind nunta. Mirele era condus de mireasă, prilej de discuţie intimă în
care se hotărau, printre altele, întâlnirea de a doua zi, ieşirea împreună pentru
prima dată în sat sau la târg. Părinţii mirelui cereau zestrea miresei (boi, cai, oi,
112
pământ arabil şi păşune); zestrea în textile de interior şi piese de port se dădea după
nuntă.
Chemarea la nuntă se făcea cu mai multe zile înaintea datei fixate.
Chemătorul era de obicei un om mai sărac (astăzi este un membru al familiei).
Acesta umbla din poara în poartă şi-i invita pe săteni la nuntă.
„Cămăraşul” era ales dintre bărbaţii cei mai vrednici, cunoscut ca om cinstit,
corect, lipsit de vicii. Principala sa atribuţie era să primească „pomninocul” (darul
de nuntă), alcătuit dintr-o cană de mălai şi o jumătate de litru de ţuica. Ţuica se
aduna toată la un loc şi apoi era servită la nunta. Darul, aşa cum se constată, era
doar simbolic. În timpul nunţii, „cămăraşul” trebuia să aibă grijă ca sticlele şi
paharele să fie în permanenţă pline.
„Stegarul” era şi el unul dintre actanţii cu atribuţii complexe; de obicei, el
era un fecior, văr cu mirele. Îndatoririle lui erau să adune obiectele din care se
confecţionează steagul (năframe, batiste, cipci colorate, un clopoţel), să aducă şi sa
pregătească „bota la steag”, să însoţească permanent mirele, să aşeze nuntaşii la
masă. Steagul era confecţionat de către o femeie din sat, în prezenţa stegarului şi a
grupului de feciori şi fete. Cusutul steagului dura o zi sau chiar o zi şi o noapte şi
era un prilej de sărbătoare şi petrecere.
Stegarul era cunoscut prin însemnele speciale pe care le purta: „struţul în
clop” şi steagul.
Un rol important în cadrul ceremonialului îl aveau şi „feciorii la nuntă”, 20 -
25 de prieteni ai mirelui, care-l, însoţeau pe drum, horind cu ceteraşii după ei.
Atribuţia lor principală era să însoţească mirele peste tot, să participe la cusutul
steagului, să întreţină atmosfera de veselie în timpul mesei. Aceleaşi atribuţii le
aveau pe lângă mireasă „druştele” si grupul de fete.
Seara dinaintea nunţii se numeşte „seară de steag”. Stegarul, însoţit de ceata
de feciori şi de ceteraşi, merge la casa mirelui cu steagul. Aici se prind cu toţii în
„roată” (stegarul cu steagul lângă mire, feciorii înaintea steagului) şi joacă „jocul
steagului”, punctat permanent de strigături adecvate.
Tot în „seara de steag” se pun însemnele mirelui şi ale miresei, ale stegarului
şi ale druştelor, Mirele primeşte „struţul în clop” de la mireasă, mireasa primeşte
de la mire „cipce” (panglici colorate) pentru a fi împletite în cozi. La punerea
însemnelor specifice participă numai mirele, mireasa, stegarul si druşca, Pe lângă
„cipce” în cozi, mireasa mai are ca semn distinct cununa, „zgarda scumpă” (15 - 30
şiraguri de corali), guba albă şi poalele albe. La jucatul steagului nu se bea. Odată
terminat jocul steagului, mirele cu stegarul, feciorii şi ceteraşii pleacă la casa
miresei. Mireasa este pieptănată şi aranjată, cu cununa pe cap pusă de druşte şi
fetele ce o însoţesc. În casa miresei, feciorii „fac roata”. Stegarul ia cununa de pe
capul miresei, o aşează mirelui pe pălărie si joacă în continuare „roata”.
Mirele îşi ia cununa de pe cap, o aşează pe capul miresei si pe melodia
specifică intonată de ceteraşi, joacă „Învârtita miresei”. Mirele joacă cu mireasa,
stegarul cu druşca, iar feciorii din grupul mirelui cu prietenele miresei.
Nici de data aceasta nu se bea nimic. Ceremonialul se termină. Mireasa îl
petrece pe mire, druşca pe stegar. Toţi participanţii pleacă la casele lor.
Îmbrăcarea miresei şi pregătirea ei pentru nuntă se făcea cu o asistenţă
113
numeroasă. Sarcina gătelii era încredinţată unei femei de încredere, „din neam”.
Mireasa stătea pe o cerga împăturită („ca să sie gazdă”). O atenţie deosebită se
acorda şi astăzi gătelii capului (pieptănatul, împletitul părului, cusutul „t'idrului” în
ambele cozi, prinsul cipcilor în cozi). La urechi, mireasa poartă flori.
Costumul tradiţional de nuntă se compunea dintr-o cămaşă scurtă, albă,
poale albe peste care se aşeza un „şurt” tot alb. Brâiele de la poale şi de la „şurţ”
nu se înnodau („ca să nască uşor primul copil”). Peste cămaşă, mireasa purta un
pieptar din pănură, iar deasupra guba din lână albă, miţoasă, legată pe umeri cu un
brâu roşu. În picioare purta cizme, cu ţinte la călcâie. Guba, care este şi astăzi o
piesă componenta a portului popular maramureşean, era obligatorie în cadrul
ceremonialului de nuntă ca simbol al bunăstării viitoare a tinerei familii.

Figura 82 : Costum de mireasa.

Figura 83 : Cămaşă de mire.

114
 Figura 84 : Alai de nuntă.

Îmbrăcămintea mirelui era mai simplă, piesele componente fiind cele ale
portului tradiţional: cămaşă albă de cânepă cusută „în găurele”, cu „chetori” şi cu
„ciucălăi”, pieptar de pănură, gatii vara şi cioareci albi de lână iarna, cizme cu
pinteni sau cu ţinte. Mirele îşi încingea mijlocul cu o curea lată cu patru-şase
catarame, în care purta cuţitul, amnarul, iasca, punga cu bani, punga cu tutun, pipa
etc. Mânecările şi trăistuţa aleasă în războiul de ţesut, cu baieră lată peste umăr,
completau armonios costumul tradiţional al mirelui din Maramureş. Însemnele de
mire sunt „struţul” la pălărie sau la „cujmă” şi guba albă, miţoasă.
În duminica fixată pentru cununie, mirele şi mireasa mergeau de dimineaţă
la biserică (prima lor ieşire împreună la biserică). Odată terminat serviciul religios,
se despărţeau. Mireasa împreună cu druşca mergeau acasă pentru a se „găta”, iar
mirele împreună cu câţiva feciori (prietenii cei mai apropiaţi) şi cu ceteraşii, în
iureşul chiotelor şi strigăturilor, mergeau la stegar. La acest semnal, comunitatea
sătească ştia că începe nunta propriu-zisă.
Stegarul, cu steagul înfăşurat, împreună cu mirele şi feciorii, porneau spre
casa mirelui. Un om de încredere din partea mirelui era trimis după „diacul”
satului, pe care-l aducea acasă la mire, unde erau strânşi nuntaşii. Stegarul, se
aşează lângă mire, care stătea lângă tatăl său. Nuntaşii făceau o „roată” mare în
faţa lor; toată asistenţa se descoperea. Diacul rostea o rugăciune. Apoi avea loc
„iertăciunea”. Tatăl mirelui punea mâna pe capul acestuia. Mirele îi săruta mâna.
Scena se repeta si cu mama mirelui.
După momentul „iertăciunii”, nuntaşii plecau la cununie. Mirele cu toţi
invitaţii plecau la biserică, iar diacul se ducea la casa miresei, unde se repeta
ceremonialul „iertăciunii”.
Mersul la cununie avea loc după o rânduială bine stabilită, care trebuia
respectată întocmai. Înaintea miresei mergeau mama şi surorile sale, care presărau

115
sare şi grâu pe jos, „ca să nu se lege ceva farmece”. Alaiul miresei avea ca
avangardă un grup de feciori care mergeau „horind”. În spatele lor venea mireasa,
între doi feciori, iar alături druşca. Restul alaiului mergea în spatele miresei.
Nuntaşii mirelui, ajunşi deja la biserică, aşteptau în drum. Feciorii şi tinerii
căsătoriţi jucau „Bărbătescul”, apoi luau la dans fete şi neveste, pornind
„Învârtita”.
După cununie se ieşea afară într-o anumită ordine. Primul trebuia să iasă
mirele; dar mireasa, în credinţa că acela care va trece primul peste prag va conduce
gospodăria, încerca să-i treacă înainte. În faţa bisericii, nănaşii ştergeau fata mirilor
cu steagul, „să sie coconii frumoşi”.
Obiceiul nunţii în Maramureş a conservat în general structura tradiţională.
Inovaţiile şi simplificările care s-au petrecut sunt fireşti. Unele sate au
păstrat mai mult din aceste obiceiuri (Ieudul de exemplu), altele, mai receptive la
nou, le-au simplificat, păstrând în esenţă elementele de structură (comuna Bogdan
Vodă, limitrofă cu Ieudul).
În virtutea tradiţiei, după ieşirea de la biserică, mirele şi mireasa, fiecare cu
nuntaşii săi, se întorc la casele lor, unde are loc masa ceremonială cu toate
obiceiurile nunţii. Aproape de miezul nopţii, câţiva nuntaşi ai mirelui merg la
mireasă cu „pomninocul”. Sunt poftiţi la masă, iar după scurt timp se întorc la
mire. În semn de reciprocitate, un grup de nuntaşi ai miresei pleacă cu pomninocul
la mire. De fiecare dată, la primirea acestora în casă are loc un târg simbolic.
A doua zi dimineaţa, la casa mirelui se fac pregătirile de mers după mireasă.
Mirele este însoţit de nănaş, stegar şi o bună parte din nuntaşii săi. Nănaşul sau un
alt nuntaş mai vârstnic, mai hâtru, începe să „târguiască” mireasa. Este adusă mai
întâi o fetiţă, apoi o altă fată, apoi druşca, toate fiind refuzate pe motivul că nu
poartă însemnele specifice. În final este adusă mireasa.
Se face o nouă masă la casa miresei, la care sunt chemaţi si nuntaşii mirelui.
După aceasta, mirele împreună cu mireasa si toţi nuntaşii pleacă la casa mirelui,
unde sunt aşteptaţi cu mesele încărcate şi petrecerea continuă.
Redăm în continuare obiceiul nunţii în situaţia când aceasta se desfăşoară de
la început numai la casa mirelui sau a miresei, aşa cum în mod frecvent se întâmplă
astăzi în satele maramureşene.
Din faţa bisericii se formează alaiul reunit (nuntaşii mirelui şi ai miresei). În
faţă se rânduiesc fetele, apoi nănaşii, mirii şi în continuare ceilalţi nuntaşi. Pe
parcursul drumului spre casa mirelui, ceteraşii cântă, nuntaşii beau din sticle,
închină cu trecătorii pe care-i întâlnesc în cale, strigă strigături specifice. În pragul
casei mirelui aşteaptă soacra mare, cu cei doi colaci mari şi cu două sticle de ţuică;
un alt colac este pregătit pentru a fi rupt de miri (cel care va rupe bucata mai mare
va fi mai tare în casă).
Alături de soacra mare aşteaptă „socăciţa” cu un blid cu grâu, peste care este
aşezat un colac înfăşurat într-o cunună de flori. Prin gaura din mijlocul colacului,
socăciţa ia grâu din blid şi îl aruncă peste miri şi nuntaşi, strigând de trei ori
„Noroc!”
Soacra mare dă colacul mirilor să-l rupă, după care acesta este împărţit
nuntaşilor. Ceilalţi doi colaci şi sticlele cu ţuică le dă miresei, apoi şterge mirii pe
116
obraz şi îi sărută. Aceasta fiind prima intrare a miresei în casa mirelui, gesturile
soacrei mari constituie rituri de agregare a miresei în noua casă, deci în noua
familie. Ştersul pe obraz poate fi interpretat ca un rit de purificare.
Mirele, mireasa, druşca şi stegarul intră în camera pregătită pentru marea
sărbătoare şi înconjură masa de trei ori. De câte ori ajunge în colţul încăperii,
mireasa stropeşte acest loc cu ţuică din sticlele primite de la soacra mare. Mirii se
aşează „după masă” - locul de cinste. Stegarul aşează steagul în spatele mirilor.
Lângă mire stă nănaşul, iar lângă mireasă se află druşca şi nănaşa. Locul stegarului
este în faţa mirilor.
Primii sunt poftiţi să şe aşeze la masă tinerii, în special fetele, care vor ocupa
locurile cele mai de cinste, şi abia pe urmă ceilalţi, bărbaţi şi femei. Părinţii
mirelui, fraţii şi surorile acestuia nu stau la masă; mai târziu sunt chemaţi sa
închine cu mirii.
În încăperea în care se desfăşoară masa de nuntă, pe cei patru pereţi sunt
agăţaţi patru colăcei pe care îi vor mânca mirii după terminarea petrecerii.
După ce s-au aşezat nuntaşii la masă sunt numiţi „paharnicii” (oameni de
încredere ai mirelui) care trec cu sticlele de ţuică pe la fiecare nuntaş. Se pune
mâncarea pe masă: „laşte” (supă cu tăiţei), carne fiartă sau friptă, „haluşte”
(sarmale), plăcintă cu brânză etc.
Interesante şi pline de semnificaţie sunt aşa-zisele strigături „în ponce”
(adică în contra) din timpul mesei. În general, nota ironică şi umorul sunt
caracteristicile acestor strigături. Ele se rostesc pe un fundal muzical, cu o adresă
precisă, şi presupun de fiecare dată o replică.
Când masa este pe sfârşite, „socăciţa” aduce găina. Împodobită cu cununi de
flori, cu panglici colorate, cu o ţigară îl gură, găina este aşezată pe o farfurie lată
sau pe o tavă. Adusul găinii este un act sincretic, totul făcându-se pe o melodie
specifică şi cu o mişcare coregrafică adecvată. În final se face răscumpărarea găinii
şi nănaşa o împarte după o anumită rânduială: capul şi gâtul sunt date ceteraşilor,
părţile mai bune mirilor şi restul celorlalţi meseni.
După acest moment se scot mesele afară şi se face loc pentru jocul miresei,
un joc de doi, numit „Învârtita miresei”. Conform tradiţiei, stegarul joacă primul cu
mireasa, plătind pentru această cinste. Mirele joacă ultimul cu mireasa şi trebuie să
o răscumpere cu preţul cel mai mare. Jocul miresei are un caracter simbolic, de
răscumpărare a acesteia. Urmează apoi un joc bărbătesc, unul femeiesc („De-a
babelor pân casă”) şi „Învârtita până dimineaţa”. Imediat după jocul miresei,
nănaşii pleacă acasă, revenind a doua zi, pe la orele zece, când se serveşte o nouă
masă. După masă se „dezgăta” mireasa. Nănaşa îi descoase cununa şi îi pune o
năframă pe cap. Mireasa, cu un gest rapid, apucă dopul mirelui şi şi-l pune pe cap.
Simbolic, ea refuză năframa ca însemn al nevestelor; abia a treia oară o acceptă. În
timp ce nănaşa „dezgătă” mireasa, femeile prezente cântă. Din acel moment,
mireasa nu va mai purta cozile pe spate sau în faţă, ci îşi va pieptăna părul cu
cărare pe mijloc, împletit şi legat pe cap.
După acest moment, nuntaşii pleacă la casele lor, iar cuscrii, fraţii, vecinii
sunt invitaţi la un nou ospăţ. La terminarea nunţii, stegarul dă steagul druştii să-l
desfacă. Cununa cu „bărbânoc”, desprinsă de pe vârful steagului, este dată miresei
117
pentru a o păstra până la prima naştere (florile din ea sunt folosite la prima baie a
noului născut).
Intrarea tinerei în categoria femeilor era însoţită de unele credinţe şi practici.
Astfel, în prima zi de lucru după nuntă, ea trebuia să taie un lemn dintr-o dată cu
securea (în credinţa că va naşte uşor) şi să toarcă un caier de lână (ca să fie
„gazdă”, adică, să aibă belşug în casă).

Obiceiurile de înmormântare au păstrat credinţe şi practici străvechi,

anterioare creştinismului. Şi în zona etnografică Maramureş, ca de altfel în general
la români, obiceiurile de înmormântare s-au dovedit cele mai conservatoare.
Întâlnim şi aici cele trei etape principale proprii oricărui ceremonial de trecere:
despărţirea de categoria celor vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă şi integrarea
în lumea morţilor, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort.
Pentru uşurarea morţii şi împăcarea cu sine, muribundul îşi cerea iertare de la cei
din familie, de la vecini şi prieteni. Ultimele dorinţe ale celui mort trebuiau
îndeplinite, atât din respect pentru acesta, cât şi din teama de urmările nefaste.
Moartea era anunţată întregii comunităţi în mai multe moduri: se trăgeau clopotele,
bărbaţii din familie umblau cu capul descoperit şi nebărbieriţi, la casa mortului se
punea un steag negru, femeile purtau năframă neagră şi-şi despleteau părul. Mortul
era spălat, bărbierit, tuns, iar părul, sculele de bărbierit, foarfecele, prosopul, apa în
care a fost spălat se aruncau într-un loc ferit (unde nu se călca). În camera în care
era depus mortul se luau oglinzile şi podoabele de pe pereţi; mortul era depus pe
masă sau pe laviţă, în sicriu deschis, pentru ca lumea să-şi poată lua rămas bun de
la el. Hainele cu care urma să fie înmormântat se pregăteau încă din timpul vieţii.
Bărbaţilor, chiar în timp de vară, li se punea „cujma” (căciula) pe cap. În mâna
mortului se puneau o „botă”, un colac, bani. La capul lui ardea tot timpul o
lumânare din ceara (numită „lumina sufletului”). Tot din ceară se mai făcea o
lumânare de dimensiunea mortului („lumina trupului”).
Femeile din casă „cântă” (bocesc) dimineaţa, la prânz si seara, timp de trei
zile, cât mortul se află în casă, apoi un drum spre cimitir si după înmormântare.
Priveghiul începe de obicei când se aprind lămpile. Timp de două nopţi,
feciori şi bărbaţi vin la casa mortului pentru a nu-l lăsa singur. Ei joacă diverse
jocuri distractive, fac glume amintesc de trecutul mortului. „La priveghi se petrece,
deci într-un anumit fel şi rostul petrecerii este nu numai să alunge somnul celor
veniţi să privegheze ci şi să marcheze în cadrul. ceremonialului de trecere
momentul despărţirii de cel mort”.
O cercetare asupra ceremonialului de înmormântare, făcută în vara anului
1935, consemna în satul Cuhea o serie de jocuri de priveghi ce se află astăzi în
repertoriul pasiv al localnicilor. Între jocurile de priveghi, Florea Bobu Florescu
consemnează „Cocostârcul”, „Vâjul şi Baba”, „Calul”, „Moara”, „Bâzul”.
La înmormântare participă, într-un fel sau altul, întreaga comunitate. După
ce se oficiază prohodul în casă, mortul este scos în curte. Un obicei existent şi
astăzi este acela de a închide uşa imediat după ce se iese cu sicriul („să nu se
întoarcă mortul”). După terminarea prohodului, diacul cântă „verşul” - un poem în
versuri în care sunt relevate principalele momente din viaţa defunctului. Apoi
118
membrii familiei, rudele, vecinii, prietenii îl conduc pe ultimul drum. Cortegiul
mortuar face mai multe opriri: la ieşirea din casă şi la fiecare răscruce. După ce
sicriul este lăsat în groapă, întreaga asistenţă aruncă pământ peste el. În groapă se
mai aruncă apa sfinţită şi „lumânarea trupului”. La masa care are loc imediat după
înmormântare, la casa defunctului, participă toţi cei ce l-au condus pe ultimul
drum. Acesta este semnul închiderii ceremonialului. Masa începe într-o atmosferă
tristă, solemnă, şi se termină cu optimism.
A treia zi după înmormântare se face o altă masă, la care participă doar
neamurile şi vecinii. La şase săptămâni şi la un an se fac alte pomeni, de data
aceasta la mormânt. Legătura cu morţii nu se întrerupe, ci se concretizează în
comemorări în anumite zile ale anului şi de „Ziua morţilor”.
O menţiune specială trebuie să facem privitor la obiceiul de înmormântare a
feciorilor şi fetelor. Moartea unui tânăr constituie un eveniment care afectează
întreaga comunitate sătească. Tinerilor necăsătoriţi li se face „înmormântarea
nuntă” care include toate obiceiurile din cadrul ceremonialului de înmormântare,
dar şi momentele esenţiale ale nunţii. Mirele, mireasa, druşca, stegarul sunt
prezenţi simbolic în cadrul ritualului, cortegiul mortuar este însoţit de ceteraşi, iar
un grup de fete cântă. Mireasa şi druşca ţin o năframă albă pe sub sicriu. Acasă,
după înmormântare, se desfăşoară nunta cu tot specificul ei, implicit jocul,
strigăturile, voia bună.

8.3.Aspecte zonale de folclor autentic.

Bogăţia folclorului maramureşean a suscitat interesul multor cercetători,

bibliografia pe această temă fiind foarte bogată. Amintim aici preocupările pentru
culegerea şi studierea folclorului maramureşean ale lui Petre Bilţiu-Dăncuş,
Alexandru Ciplea şi Tit Bud, Ion Bârlea, Tiberiu Brediceanu (care au îmbinat
culegerea folclorului literar cu cel muzical), Take Papahagi care, pe lângă culegere,
a realizat şi un studiu mai amplu asupra graiului şi folclorului maramureşean.
În perioada interbelică, Gheorghe Dăncuş întreprinde o amplă mişcare în
rândul intelectualilor umanişti maramureşeni, în vederea realizării Monografiei
Maramureşului în care folclorului îi era destinat un spaţiu amplu. Tot în acea
perioadă se realizează colecţii de folclor prin „Arhiva de folclor a Academiei
Române”, care găseşte în Maramureş mai mulţi colaboratori: Petre Lenghel-Izanu,
Ioan Vlad, Alexandru Micle, Mihail Gogata, Vasile Bologa, Mihai V. Marina,
Vasile Grigor, Vasile Tomăşan şi Ioan Bohotici. Studii şi culegeri de folclor din
Maramureş publică şi Florea Bobu Florescu ca rezultat al cercetărilor întreprinse
de Institutul României.
În anii războiului, Gheorghe Dăncuş, Ion Bilţiu-Dăncuş şi Grigore Anderco
publică mai multe culegeri de folclor în coloanele revistei „Tribuna Ardealului” ce
apărea la Cluj. După război, preocupările pentru folclor se regăsesc în ziarul
„Graiul Maramureşului” (serie nouă), unde, alături de Gheorghe Dăncuş, vor
semna Ioan Berinde, Petre Lenghel-Izanll, Andrei Năsui, Ioan Pop Costeanu,
Gheorghe Ungur şi alţii.
Activitatea deosebită în domeniul folcloristicii maramureşene a făcut
119
obiectul unui amplu studiu datorat profesorului clujean Dumitru Pop.
În ultima perioadă, prin Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a
Mişcării Artistice de Masă, precum şi prin Asociaţia Folcloriştilor şi Etnografilor
Maramureşeni, s-au tipărit o serie de culegeri şi studii de folclor.
O privire retrospectivă asupra folclorului maramureşean relevă viaţa
oamenilor de pe aceste locuri, cu bucuriile şi necazurile lor. Folclorul
maramureşean este un act sincretic, textele versificate fiind însoţite de melodie în
cântece si de ritm în strigături. Dar aşa cum remarcă Mihai Pop - în realităţile
sincretice, poezia primează. Cântecele sunt de obicei cunoscute după versurile lor,
nu după melodii.
Poezia populară din Maramureş, în general, are un caracter liric. Baladele
epice sunt puţine, spre deosebire de alte zone etnografice româneşti. Balada
Mioriţa este prezentă în Maramureş, ca de altfel în Transilvania, în colinde, unde
are mai mult o nuanţă lirică. Zona Maramureşului este dominata de aşa-zisa „hore”
(cântec versificat) sau de „horea lungă” care se cântă şi din frunză.
Tiberiu Brediceanu şi Mihai Pop constată că horele lungi nu au o formă fixă,
ci variază după dispoziţia momentană a celui care le cântă, şi că ele vorbesc despre
soarta omului.
Specifice zonei sunt, alături de horea lungă, şi alte hore de dragoste, de dor
şi jale, precum şi strigăturile, despre care Mihai Pop spune că sunt „forma
dialogală a limbajului poetic maramureşean”, în Maramureş fiind specifice aşa-
zisele strigături „în ponce” (în contra). Între creaţiile folclorice specifice zonei, un
loc aparte îl ocupă strigăturile care se încadrează în poezia ceremonială (în cadrul
obiceiurilor de naştere şi de nuntă).
O notă aparte în folclorul maramureşean o fac creaţiile întâlnite în riturile de
înmormântare (bocetele), care în Maramureş „se cântă” şi care - alături de „horea
cu noduri” şi de colinde - sunt cele mai arhaice. Prin amestecul ritmurilor, ele au
rezonanţe antice şi medievale.
În cadrul repertoriului păstoresc, folclorul păstrează cântece şi instrumente
arhaice. La „trâmbdiţă” (tulnic) se cântă „chemarea oilor”, „anunţul păcurarilor”,
la fluier se cântă singurătatea şi izolarea, pe melodii specifice. Instrumentul care s-
a impus în folclorul muzical maramureşean este cetera, la care se asociază, pentru
menţinerea ritmului, zongura.

120
 Figura 85 : Instrumente populare maramureşene.

În cadrul folclorului coregrafie distingem în Maramureş jocuri bărbăteşti,

femeieşti şi mixte. Dintre cele bărbătesti de mare virtuozitate amintim:
„Bărbătescu”, „Feciorescu”, „De sărit” , „De bătut în palme”, dintre jocurile
femeieşti: „De-a babelor prin casă” şi „Jocul druştelor”, iar dintre jocurile mixte
„Invârtita”.
Pentru ceea ce înseamnă folclorul autentic maramureşean sunt elocvente
cuvintele lui Mihai Pop: „Textele poetice cu înţelesuri şi subînţelesuri sunt clare şi
ascunse totodată. Strategia lor depinde de scop, nu numai de funcţia şi de ocazia în
care se produc. Participarea la actele de comunicare prin poezie este foarte intensă
şi profund subiectivă. Omul vorbeşte despre el şi despre viaţa lui în versuri.
Vorbeşte cu el însuşi şi pentru ceilalţi. Faptul că poate să vorbească astfel este
pentru el nu numai o reflecţie asupra celor trăite, ci şi o descărcare, are un sens
catartic. Poezia orală nu se ascultă, ci se trăieşte”.

121
 CAPITOLUL IX – STUDIU DE CAZ
GOSPODĂRIA ŞI LOCUINŢA ŢĂRĂNEASCĂ.

9.1. Gospodăria ţărănească.

Universul macrocosmic al ţăranului maramureşean se exprimă prin aşezare

cu limitele ei, iar cel microcosmic prin gospodăria ţărănească cu toate elementele
ei constitutive. Viaţa ţăranilor maramureşeni s-a desfăşurat de-a lungul veacurilor
în cadrul celor două cercuri concentrice : gospodăria şi aşezarea, la care se poate
adăuga un altul, mai larg, bazat pe proprietatea privată sau colectivă (munţii), pe
sistemul de înrudire, de apartenenţă (zona, în speţă „ţara”). De aceea, când vorbim
despre gospodăria ţărănească din zona etnografică Maramureş nu ne vom raporta
numai la elementele de natură materială care o constituie, ci şi la cele de natură
spirituală, deoarece viaţa trăită în acest mic univers care este gospodăria marchează
fiecare spaţiu al ei şi din această perspectivă.
Gospodăria ţărănească tradiţională din Maramureş se încadrează în tipul
gospodăriei cu curte dublă.
Caracterul „curţilor neregulate” este dat de faptul că fiecare activitate din
cadrul gospodăriei se concretizează printr-un spaţiu ocupat de o construcţie cu
destinaţie specială, construcţie cu forma adecvată funcţiei şi amplasată cât mai
judicios pentru desfăşurarea normală a vieţii în gospodărie. Deci „diferitele
construcţii cu întregul lor inventar, adică elementele constitutive ale gospodăriei
sunt grupate în respectivele sectoare după funcţiile pe care le îndeplinesc,
oglindind ocupaţiile de bază şi anexe ale familiei gospodarului, adică cultura şi
modul lor de viaţă”.

Figura 86 : Gospodărie specifică secolului al XVIII-lea (Budeşti).

122
 Figura 87: Şopru.

În general, în cadrul satelor maramureşene se diferenţiază două categorii de

gospodării, după locul de amplasare a acestora în funcţie de vatra satului : cele din
vatra satului (care în configuraţia actuală a aşezărilor formează aglomerările şi dau
specificul de ,,sat de tip adunat”) şi cele ,,din câmp” (care aduc nota specifică
satelor de tip „risipit”). Spre exemplificare, la l ianuarie 1973, comuna Bârsana de
pe valea Izei număra 1 264 gospodării cu 1 204 case de locuit, din care
aproximativ 700 gospodării erau în vatra satului, restul fiind „în câmp”, adică pe
văile laterale, pe dealuri, la distanţe de 5 — 8 km faţă de vatra satului.
Caracterul dezordonat în aparenţă al structurii aşezării şi chiar al gospodăriei
are totuşi o logică internă, reguli precise de organizare şi dispunere, pe baza
principiului funcţionalităţii.
Dintotdeauna, amplasarea unei gospodării a presupus proprietatea absolută
asupra terenului aferent acesteia, de aceea acest spaţiu a căpătat o încărcătură
specială, fiind denumit printr-un termen propriu — „stătut”. Etnologul francez
Claude Karnoouh găseşte o legătură indestructibilă între „stătut” şi „grădină”.
Conceptul grădină se leagă deci de spaţiu, de un spaţiu deţinut în proprietate, şi
prin aceasta este determinant în elaborarea noţiunii „stătut”, în virtutea unei relaţii
necesare şi îndestulătoare. De aceea, în concepţia sa, termenii ,,stălut”, „grădină” şi
chiar „gard” pot fi atribuiţi spaţiului şi distribuţiei sale. „Conjuncţia dintre grădină,
casă, curte şi diversele clădiri anexe ale gospodăriei duce la constituirea unui
stătut, care se instituie ca cea mai mică unitate spaţială, unitate ce explică o
autoîntreţinere mai degrabă conceptuală decât economică [...] un spaţiu privilegiat
ilustrând stăpânirea absolută a ocupantului”.

123
 Figura 88 : Detaliu al unui stâlp de fântână (Rozavlea).

Figura 89 : Tip de gospodărie: 1 — casă; 2 — grajd cu şură; 3 — coteţ; 4 — colejnă; 5 —

fântână ; 6 — poartă; 7 — şopru; 8 — coş pentru mălai.

124
 Figura 90 : Tip de gospodărie: 1 — casă; 2 — grajd cu şură; 3 — coteţ; 4 — colejnă;
5 —fântână ; 6 — poartă; 7 — şopru; 8 — coş pentru mălai; 9 — stupină; 10 — loc pentru
gunoi.

Figura 91 : Tip de gospodărie: 1 — casă; 2 — grajd cu şură; 3 — coteţ; 4 — colejnă; 5 —

fântână ; 6 — poartă; 7 — şopru.

125
Figura 92 : Tip de gospodărie: 1 — casă; 2 — grajd cu şură; 3 — coteţ; 4 — colejnă;
5 —fântână ; 6 — poartă; 7 — şopru.

Figura 93 : Şură şi „coş de mălai”.

126
 Figura 94 : Şură şi „coş de mălai”.

Figura 95 : Casă cu două intrări din Săliştea (secolul al XVIII-lea).

127
 Figura 96: Poartă maramureşeană.

În accepţiunea relaţiilor de familie din zonă, noţiunea de „stătut” trebuie

asociată întotdeauna cu „casa şi gospodăria părintească”. Expresii ca „rămân în
stătutul părintesc”, „o-rămas în stătutul lor” sau „mi-am făcut stătutul meu” sunt
edificatoare în această privinţă. De altfel, sistemul de moştenire de la o generaţie la
alta explică clar fenomenul : „o mers de ginere”, „o rămas în stătutul lu' tatâsu”, „i-
o făcut stătut nou”. Legat de gospodăria maramureşeană, de „stătut”, trebuie să
subliniem faptul că rar în aceeaşi gospodărie convieţuiesc mai multe familii.
Aceasta se întâmplă numai în situaţiile când un băiat vine ca ginere sau o fată
merge ca noră şi atunci familiile nou înfiinţate convieţuiesc cu socrii, convieţuirea
fiind totală sau parţială (locuind in aceeaşi casă, dar mâncând şi gospodărind
separat). Chiar dacă familiile maramureşenilor sunt numeroase, cu mulţi copii,
părinţii se îngrijesc din timp să asigure fiecărui copil loc de casă (care presupune
întreaga gospodărie), respectiv „stătutul” propriu.
Gospodăria ţărănească din zonă incumbă două elemente distincte :
„stătutul”, respectiv gospodăria propriu-zisă, cu toate componentele ei (grădina sau
livada, grădinuţa şi casa cu toate anexele gospodăreşti) şi terenurile din afara
gospodăriei (terenul de fâneţe, terenul arabil, terenul de păscut şi pădurile) care nu
rareori au anumite construcţii specifice pentru văratul şi iernatul animalelor.
Ocupaţiile specifice ţăranilor din zonă — agricultura şi creşterea animalelor

128
— se vor reflecta şi în structura gospodăriei, care cuprinde următoarele elemente :
casa ca element principal al gospodăriei şi totodată ordonator (în funcţie de aceasta
sunt dispuse celelalte elemente componente). Casa ţăranului din Maramureş, ca de
altfel a ţăranilor români de pretutindeni, poartă amprenta veacurilor peste care a
trecut şi la care a rezistat, rămânând ca un simbol al statorniciei. Casa, aşa cum au
construit-o maramureşenii, este dovada importanţei de care s-a bucurat totdeauna
din partea celor care o locuiau şi de aceea, pe lângă funcţionalitate, s-a avut în
vedere aspectul ei frumos, pe măsura frumuseţii sufleteşti şi trupeşti a oamenilor
care o locuiau, dar şi pe măsura mediului natural care o înconjura. În Maramureş,
arhitectura construcţiilor ţărăneşti se regăseşte în peisajul natural, formând o
simbioză între om, creaţiile sale şi mediu. Dacă nu totdeauna casa a dominat
gospodăria prin dimensiunea ei, grajdul cu şura fiind de multe ori mai mari, ea s-a
impus prin proporţii, prin linia arhitectonică, prin elementele decorative specifice.
Şura cu grajdul reprezintă o construcţie simplă sau complexă (în funcţie de
situaţia social-economică a gospodarului); simplă (grajdul pentru vaci şi şura);
complexă (şura mare la mijloc, mărginită de grajdul cailor sau al boilor şi de
grajdul vacilor, junincilor şi viţeilor). Uneori, la acestea se adaugă coteţele porcilor
şi alte construcţii.
Construcţiile sunt din lemn de stejar, de brad sau de molid, în funcţie de
subzonă, lucrate în tehnicile tradiţionale, aşezate pe bolovani mari la colţuri, cu
„murul” (soclul) din bolovani de carieră sau din bolovani de râu. Întotdeauna şi la
toate construcţiile ţărăneşti din Maramureş, acoperişul a fost în patru ape.
Grajdul era podit pe jos cu „foşte” groase din lemn sau chiar cu bârne
aşezate una lângă alta, puţin în pantă, pentru asigurarea scurgerii. Gunoiul este
aruncat afară printr-o deschizătură practicată în perete. Podul este aşezat numai pe
încăperile destinate grajdurilor. În el se păstrează furajele, care sunt aruncate în
şură printr-un ,,oblon” (acest oblon se închide sau se deschide cu ajutorul unui
„vârtej”). Astfel, şura nu avea pod, rămânând deschisă până la acoperiş. În şură se
mai păstrau diverse unelte (furcile, greblele, plugul, grapa, jugurile, anexele de la
căruţă, precum şi „căzile” în care vara şi toamna se pun fructele la fermentat). În
faţa uşilor de intrare în grajd nu sunt trepte, ci lespezi mari de piatră. La
construcţiile mai vechi (secolele XVIII — XIX) care s-au păstrat până aproape în
zilele noastre, şura (indiferent dacă construcţia are un grajd sau două) era
prevăzută la un capăt cu uşi de intrare, iar la celălalt capăt cu uşi de ieşire, astfel
încât să se poată pătrunde cu căruţa. Aproape totdeauna, uşile din faţă sunt frumos
ornamentate prin sculpturi. Unele grajduri cu şură aveau în acoperişul din faţă o
deschidere (acoperită la rândul ei de o mică ,,streaşină”), deschidere prin care se
aruncau fânul şi otava în podul grajdului, direct din căruţă sau sanie. Pereţii
interiori ai grajdului sunt tencuiţi cu lut amestecat cu bălegar, pentru a asigura
căldura necesară animalelor pe timp de iarnă. O mică fereastră, dispusă de obicei
în peretele din stânga uşii de intrare, asigură lumina necesară în interior. Grajdul cu
şură este una dintre cele mai interesante construcţii gospodăreşti din zonă, ilustrând
creşterea vitelor ca ocupaţie principală a maramureşenilor.
O altă construcţie destinată creşterii animalelor este coteţul, care în graiul
local este numit frecvent prin plural („cot'eţe”), aceasta deoarece într-o singură
129
construcţie se despart mai multe încăperi-coteţe : pentru porci, scroafă, scroafă cu
purcei sau chiar purcei. Adesea, în aceeaşi construcţie sunt şi coteţele pentru găini,
dar în general acestea formează construcţii separate, câteodată îmbrăcând forme
deosebite. Astfel, la Fereşti şi Corneşti am identificat coteţe construite din nuiele
împletite sau din scândură şi amplasate pe un stâlp sau pe un copac din curte, la o
înălţime de circa 1,5 m. Coteţele aveau formă rotundă sau pătrată şi erau acoperite,
cu draniţe.
O construcţie separată este şi coteţul pentru viţei, întâlnit frecvent în
gospodăriile de pe valea Cosăului. Şi câinele are în gospodăria maramureşeană
adăpostul său, plasat în dreptul „colejnei” şi chiar al celorlalte coteţe.
O construcţie nelipsită din gospodăria ţăranului maramureşean, indiferent de
starea lui socială, era şi este colejna, în care se ţin lemnele de foc, butucul pentru
tăiat lemnele şi toate uneltele necesare. În colejna se mai află carul, unele unelte
agricole şi o serie de alte unelte necesare în gospodărie. Ca sistem constructiv,
colejna diferă de celelalte construcţii din gospodărie. Construcţia se sprijină pe
patru stâlpi, doi înalţi în faţă (circa 2,80 m) şi doi în spate (0,80—1,20 m). Ei sunt
legaţi prin cununi puternice de stejar cu ajutorul „chituşilor” (contrafişelor).
Acoperişul este în general în două ape, suprafaţa dreptunghiulară din spate fiind
mult mai mare decât cea din faţă. Colejna poate fi închisă pe trei laturi sau
deschisă.
O construcţie similară, cu acelaşi scop, purtând aceeaşi denumire şi având
aceeaşi formă (doar că întreaga structură se sprijină pe un simplu stâlp), este
colejna din comunele Săpânţa şi Câmpulung la Tisa. Colejna de pe valea Cosăului
are streaşină pe patru părţi.
Şoprul sau oborocul este o construcţie prezentă şi azi în toate gospodăriile
maramureşene. Destinaţia acestei construcţii este de a proteja furajele împotriva
ploii şi zăpezii.
Şoprul este o construcţie simplă şi ingenioasă : patru stâlpi de lemn lungi de
circa şapte metri, legaţi atât în partea de sus cât şi jos cu bare din lemn în formă de
pătrat, cu latura de circa 3,5 m. Stâlpii astfel legaţi sunt aşezaţi în poziţie verticală,
în partea de jos, între stâlpi şi bara de legătură este prinsă în cuie de lemn o „tingă”
(contrafişă) la fiecare stâlp. Pentru ca fânul să nu se depoziteze pe pământ, la
nivelul barelor care leagă stâlpii între ei, la circa 50 cm de pământ, sunt aşezate
„lese” împletite din nuiele de alun (ca pardoseală). Stâlpii nu sunt înfipţi în
pământ, ci retezaţi drept la bază; ei se fixează pe pietre. Acoperişul are forma unei
piramide ; la cele patru colturi este prevăzut cu orificii prin care pătrund stâlpii pe
care acesta glisează în funcţie de cantitatea de fân din şopru. Găuri practicate în
stâlpi cu ajutorul unor cuie de lemn permit fixarea acoperişului la înălţimea dorită.
Acoperişul în patru ape este confecţionat din lemn, peste care este bătută draniţă.
În gospodăria unui ţăran vom găsi unul sau mai multe şopruri, în funcţie de
cantitatea de fân pe care o are. De obicei, unul dintre şopruri este ridicat în grădină,
în imediata apropiere a grajdului vitelor. Dacă ţăranul are mai mult fân şi acesta nu
încape în podul grajdului şi în şopru, se face o claie în grădină.
Paul Petrescu localizează această construcţie şi în zonele limitrofe
Maramureşului, dar o înregistrează şi „în Olanda, de pildă, având absolut aceeaşi
130
structură şi înfăţişare ca cele maramureşene”.
În perioada de vară, unii membri ai familiei, în special tinerii, dorm în fânul
din şopru. În mod izolat, câte un asemenea şopru se găseşte şi în zonele de fâneţe.
În zonele bogate în stejar, stâlpii sunt confecţionaţi din lemn de stejar
ciopliţi în patru feţe, cu latura de 10—12 cm, iar în zona coniferelor se folosesc
frecvent stâlpi din trunchiuri de brad sau molid, mai subţiri, rotunde, necioplite.
Un alt tip de şopru este cel pe şase stâlpi. Spre deosebire de şoprul pe patru
stâlpi, acesta nu este aşa de înalt (circa 3,5 m) şi are acoperişul tot în patru ape, dar
fix. Pardoseala este din scândură sau poate lipsi. În zonele de munte (Borşa,
Moisei) apar şoproane pe patru stâlpi, cu cele patru laturi înfundate cu scânduri,
pentru a feri furajele de ploi şi de vânturile puternice.
În Maramureş (în special în subzona Iza Mijlocie) există o construcţie
aparte, numită „şură”. Aceasta este detaşată de grajd şi este folosită pentru
„îmblătitul” cerealelor.
O găsim mai rar şi în satele de pe văile Marei şi Cosăului, precum şi în Rona
de Jos şi Rona de Sus. Credem că în această parte a Maramureşului ea a dispărut
mai repede datorită pătrunderii mai timpurii a batozelor. Construcţia este din lemn
de brad sau de stejar, în funcţie de zonă. Sistemul constructiv se bazează pe
îmbinarea bârnelor care formează pereţii în „chetoare românească”. La
construcţiile de stejar, talpa este groasă, masivă, cioplită în patru muchii; peste ea
sunt dispuse restul bârnelor care formează pereţii. La cele din răşinoase, talpa este
cioplită în patru muchii, restul bârnelor fiind rotunde. Construcţia este simplă: o
singură încăpere de formă pătrată (cu latura de 4,5—5 m) sau de formă
dreptunghiulară. Este destul de înaltă (3,5—4 m). Acoperişul se prelungeşte mult
în faţa porţii de intrare, ultimele bârne care formează pereţii laterali crescând în
lungime şi culminând cu cununa. Această prelungire atinge uneori doi metri.
Acoperişul în patru ape este construit după specificul Maramureşului, pe o
structură de corni prinşi în leţuri, peste care este bătută draniţă la două rânduri.
Podul şurii este rezervat depozitării fânului, accesul făcându-se prin deschiderea
lăsată în partea de jos a prelungirii acoperişului. Şurile din subzona Mara-Cosău nu
aveau acea prelungire specifică celor din subzona Iza Mijlocie. Accesul în pod se
făcea printr-o deschidere practicată în acoperiş în partea din faţă sau spate,
prevăzută cu uşă şi cu o mică streaşină pentru înlăturarea apei de ploaie.
Pardoseala şurilor era din pământ bătut şi muruit fin.

131
 Figura 97 : Încuietoare din lemn la o şură-monument.

Şura este prevăzută cu uşi de intrare în partea din faţă si cu uşi de ieşire în
dos, pentru accesul cu căruţa. În general, uşile din faţă sunt monumentale şi frumos
ornamentate, fiind prevăzute cu o încuietoare ingenioasă din lemn, cu cheie de
lemn. Şura în general (deci şi cea integrată în construcţia grajdului) a fost folosită
până nu demult şi la organizarea „jocului” în zilele de sărbătoare.
O construcţie cu destinaţie specială este „coşul pentru mălai”, de formă
trapezoidală, cu baza mare sus şi baza mică jos. Este împletit din nuiele de alun sau
de sânger, simplu sau într-o adevărată dantelărie (cum este exemplarul din muzeul
în aer liber din Sighetul Marmaţiei). Acoperişul este în patru ape, din draniţă bătută
la două rânduri. Introducerea ştiuleţilor de porumb în „coş” se face printr-o uşiţă
dispusă în acoperiş sau prin detaşarea acoperişului, iar scoaterea lor prin una, două
sau chiar trei uşiţe practicate la baza de jos.
O altă construcţie specifică gospodăriei din zona etnografică Maramureş este
„cămara afară”, aşezată întotdeauna în spaţiul destinat casei — ograda sau curtea.
Din informaţiile pe care le avem reiese că această construcţie era destinată păstrării
alimentelor şi hainelor. Construcţia are forma unei case în miniatură
(monocelulară). Camera, de dimensiuni reduse (circa 3 x 3 m), are în faţă o „şatră”

132
(prispă) identică cu cea a caselor ţărăneşti. Sistemul constructiv este acelaşi ca şi la
case. Accesul se face printr-o uşă dispusă în mijlocul peretelui din faţă, având un
ancadrament masiv şi nu rareori ornamentat cu motivele tradiţionale. Frecvent, o
ferestruică în peretele din stânga uşii de intrare asigură lumina. Pardoseala şi
„podul de sus” sunt din bârne groase. De obicei, „şatra” cămării se realizează din
patru stâlpi prinşi în cunună şi asiguraţi prin „chituşi” (contrafişe) care creează
frumoase arcade.
O particularitate a cămării maramureşene faţă de cele din alte zone locuite
de români, arată Paul Petrescu, este că „faţada şi uşa sunt plasate în axul
longitudinal al construcţiei, coama acoperişului fiind perpendiculară pe faţadă şi nu
paralelă cu aceasta ca în cadrul caselor”.
Trebuie să menţionăm că această construcţie este pe cale de dispariţie în
Maramureş, datorită faptului că noile case sunt prevăzute cu spaţii care au preluat
funcţia sa.
Fântânile sunt nelipsite din gospodăriile ţăranilor. Zona depresionară-
montană dispunând de ape freatice abundente, fiecare ţăran a putut să-şi
construiască fântâna lui. Unii gospodari mai înstăriţi, care posedau multe animale,
aveau chiar două fântâni — una în „grădinuţa florilor” sau chiar în grădină (pentru
oameni) şi una în ocolul vitelor, prevăzută cu „halău” sau „valău” (pentru adăpatul
animalelor). Când există o singură fântână, aceasta desparte ocolul vitelor de casă,
adăpatul animalelor făcându-se printr-un „valău” construit dintr-un trunchi de
copac scobit în interior, aşezat pe doi bolovani şi prevăzut la capătul mai înclinat
cu un orificiu astupat cu un dop de lemn. Până nu demult se mai întâlneau şi
„valauă” din piatră. Varietatea fântânilor în zonă este destul de mare. Tradiţionale
sunt fântânile cu cumpănă, dar există şi exemplare destul de vechi de fântâni cu
roată sau cu vârtej, fântâni simple cu cârlig, cu „ghizda” joasă sau mai înaltă, din
lemn, de formă pătrată. În subzona Cosău-Mara se întâlnesc frecvent fântâni cu
„ghizdă” hexagonală, chiar octogonală, sau fântâni făcute dîntr-o „bortă de copac”,
care sunt pe cale de dispariţie. Acestea le-am găsit la Botiza şi Poienile Izei, mai
mult la fântânile de „slatină” (apă sărată folosită de ţăranii maramureşeni la
prepararea produselor alimentare şi la conservarea cărnurilor de porc). Toate
fântânile sunt pietruite cu bolovani rotunzi de râu. Adâncimea lor variază de la 1 m
până la 14—20 m, în funcţie de adâncimea la care se găsesc izvoarele.
Când aceeaşi fântână deserveşte două gospodării, aceasta este construită în
„mejdă” (gardul ce desparte cele două gospodarii), cu „valauă” separate, orientate
spre fiecare gospodărie.
Albinăritul ca ocupaţie secundară în zonă a făcut necesară o construcţie
specială care adăposteşte stupii. Uneori, aceasta se află în prelungirea casei.
Frecvent, stupii sunt aşezaţi în „şatră”, pe latura dinspre grădină. În gospodăriile cu
mulţi stupi există în grădină o construcţie specială, „stupina”, cu acoperiş în patru
ape, cu pereţii din scândură, deschisă pe latura mai mare şi prevăzută cu două
rafturi pe care sunt aşezate „ştiubeiele”.
Demn de relevat în cadrul gospodăriei maramureşene este sistemul de
împrejmuire, de despărţire a diverselor spaţii cu funcţionalităţi diferite. Există o
mare varietate de garduri, gărduleţe, gărduţuri, „grădişte”, porţi, portiţe, „vraniţe”,
133
„prilazuri”, „lese” etc. Tipurile şi variantele de garduri existente sunt determinate
de specificul subzonal, de materialul de construcţie, de necesităţile funcţionale şi
estetice. Astfel, în zona etnografică Maramureş coexistă în prezent gardul din
nuiele (de alun, răchită, sânger, loză etc.) împletite simplu sau artistic ( în spic, în
cununi etc.), acoperit cu resturi de fân sau cu draniţă; gardul din scândură între
„şăranţi” (stâlpi), neacoperit sau acoperit cu draniţă; gardul din scândură între
şăranţi, traforat artistic şi plasat pe un soclu de beton; gardul din şipci de stejar
ascuţite la vârf, neacoperit; gardul din bârne rotunde şi subţiri de brad; din ce în ce
mai frecvent, gardul din fier forjat, încastrat în beton, cu porţile din metal.
Construcţiile care în Maramureş au o frecvenţă foarte mare şi care s-au
impus ca adevărate capodopere ale genului în arhitectura populară românească sunt
porţile, celebrele porţi maramureşene, adevărate arcuri de triumf ale spiritului
ţăranului nostru.
Ca şi arhitectura, portul popular, obiceiurile, graiul, porţile au în zona
etnografică Maramureş o expresie unitară pentru întregul teritoriu, dar cu
diferenţieri de la o subzonă la alta. Diferenţierile apar în sistemul constructiv, în
decor si în materialul din care sunt confecţionate (stejar, diferite esenţe de
răşinoase etc.). În cadrul aceloraşi subzone, diferenţierile apar în felul cum sunt
tăiate „aripile porţilor”.
Vechile structuri sociale care împărţeau societatea maramureşeană în
categoria „nemeşilor” (ţărani cu ranguri de nobleţe) şi a „porţieşilor” sau
„jelerilor” se pare că şi-au lăsat amprenta şi în dreptul de a avea „poartă” sau
„vraniţă” (poartă care în loc de două aripi din scândură avea doar o aripă
longitudinală, formată din mai, multe scânduri înguste, montate în amnare, la
distanţă de circa 10 cm una de alta).
Paul Henri Stahl consideră că porţile în general erau în Maramureş un
privilegiu al nemeşilor; de aceeaşi părere este şi Francisc Nistor.
O categorie aparte o formau porţile de acces la instituţiile publice în special
la biserici şi la cimitirele de pe lângă acestea, porţi care se constituie ca un tip
aparte (pe doi sau pe patru stâlpi dispuşi la distanţe egale şi cu acoperişul în patru
ape; stâlpii, legaţi cu contrafişe, formează arcade împreună cu cununa sau fruntarul
care de obicei este frumos ornamentat, purtând inscripţii şi datări).

134
Figura 98 : Stâlpi ai unor porţi vechi din Maramureş.

135
 Figura 99 : Stâlpi ai unor porţi vechi din Maramureş.

După sistemul constructiv, porţile se pot clasifica astfel : poarta pe doi stâlpi,
tip mai rar, accidental în arhitectura laică (Săcel), dar frecvent la intrarea în
cimitire; poarta cu trei stâlpi (model generalizat în întreg Maramureşul); poarta cu
patru stâlpi (doi centrali, care susţin aripile, şi doi laterali, care împreună cu stâlpii
de bază formează două portiţe de acces) ; poarta cu cinci stâlpi (propriu-zis este
dublarea porţii cu trei stâlpi, exclusiv stâlpul din mijloc, care dă un ansamblu
arhitectonic monumental) — modelul s-a răspândit mai mult în subzona Mara-
Cosău şi Iza Inferioară, prin preluarea într-o manieră proprie a modelului porţii
construite de pictorul-sculptor maramureşean Traian Bilţiu-Dăncuş la intrarea în
satul Crăceşti (astăzi Mara); poarta cu şase stâlpi (care presupune dublarea stâlpilor
de bază), răspândită în aceleaşi sate ca şi cea cu cinci stâlpi.
Sub aspect constructiv, poarta cu trei stâlpi apare ca un ansamblu
arhitectonic. Stâlpii sunt legaţi între ei în partea superioară printr-o cunună ajutată
de „chituşi” care, prin cioplitură, au şi funcţie decorativă; la bază, legătura o face

136
„pragul de jos” care de obicei este parţial montat în pământ pentru a înlesni accesul
căruţei (la porţile noi apare tendinţa de renunţare la acest element). La portiţă,
pragul de sus şi pragul de jos leagă stâlpul central de cel lateral. Acoperişul se
fixează de cunună prin grinzişoare; în general, acesta este în patru ape, folosindu-
se draniţa bătută la două rânduri şi trasă la cuţitoi în coadă de rândunică sau în
„colţi”. Deasupra pragului portiţei, de obicei (în subzona Cosăului şi Iza
Inferioară), în spaţiul liber se montează o „fundătură” din scânduri de brad
traforate cu motive specifice. La porţile din subzona Iza Mijlocie, în acest spaţiu
apar „chituşi” de formă rotundă, în mijloc fiind figurat soarele ca motiv de bază
sau crucea înscrisă în cerc. Aripile, „vraniţa” şi „portiţa” vin să închidă golurile
dintre stâlpi. Impresionante la poarta maramureşeană sunt monumentalitatea şi
armonia proporţiilor, sistemul constructiv şi sistemul decorativ. Discutând sistemul
decorativ al porţilor din Maramureş, trebuie să subliniem faptul că nota de
diferenţiere pe principalele subzone este evidentă. Motivul dominant pentru toată
aria de răspândire este cel al „pomului vieţii”, cu variante pe subzone.
Pentru spaţiul românesc, Paul Petrescu identifică toate cele „trei tipare
plastice de reprezentare ale pomului vieţii: cel local traco-dacic, cel elenistic şi cel
iranian”.
Le găsim şi în Maramureş, diferenţiate pe subzone. În subzona Cosău-Mara
şi Iza Inferioară predomină tiparul traco-dacic şi tiparul iranian, iar în subzona Iza
Mijlocie este frecvent tiparul elenistic. Motivul pomului vieţii, simbol al „tinereţii
fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte”, este asociat adesea si altor motive larg
răspândite în creaţia populară românească, dar cu o arie mult mai mare, găsindu-le
şi la alte popoare. Astfel sunt simbolurile solare, într-o mare varietate: cercul,
cercuri concentrice, cercul tăiat de cruce, roata cu spiţe, vârtejul (soarele în
mişcare), discuri, romburi flancate de cercuri si rozete, care de altfel pot fi urmărite
pe epoci foarte îndepărtate, se asociază, alături de alte motive, pomului vieţii.
Tiparul traco-dacic figurează de obicei un brad stilizat, cu rădăcini care pornesc de
la baza stâlpului (ce poartă denumirea de „urs”). Tiparul iranian figurează pomul,
în Maramureş foarte stilizat, cu rădăcinile puternic reliefate şi care întotdeauna
pornesc de la „ursul” porţii, din care se înalţă tulpina cu ramurile. Tulpina şi
ramurile sunt dominant prezentate sub forma torsadei. Între tulpină şi ramuri se
interpune uneori un cerc segmentat în patru părţi. Atât variantele tiparului iranian,
cât şi cele ale tiparului traco-dacic, specifice subzonei Cosău-Mara şi satelor din
Iza Inferioară, sunt realizate prin sculptură în lemn, motivele fiind puternic scoase
în relief. Tiparul elenistic, mai frecvent în subzona Iza Mijlocie, apare sub forma
glastrei cu flori şi este asociat altor motive, de obicei geometrice, neexcluzând
motivele solare. Figuri zoomorfe (păsări, şarpele), antropomorfe (chipul omului, de
obicei foarte stilizat, dus până la geometrism), fitomorfe (vrejuri cu frunze),
precum şi geometrice abstracte vin să completeze gama elementelor ce
înfrumuseţează stâlpii porţilor maramureşene.
Dacă urmărim în timp aceste motive, considerate astăzi decorative, vom
constata cu surprindere că iniţial ele au avut funcţii magico-mitice, de apărare
împotriva răului şi de purificare, de punere sub semnul binelui a tot ce este dincolo
de „pragul” porţii (gospodăria, animalele, oamenii). Încifrate într-un limbaj
137
propriu, aceste simboluri-mărci îşi aşteaptă dezlegarea, care cu certitudine ne va
aduce mesajul de peste veacuri al strămoşilor noştri, felul lor de a gândi, de a
concepe lumea şi viaţa. Prin mutaţii de sens, aceste mărci-simbol au trecut din
planul magicului în cel artistic, astăzi ţăranii neputând explica semnificaţia lor.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre inscripţiile existente pe diversele
elemente de arhitectură populară în speţă pe porţi. Inscripţiile sunt dispuse în
general pe pragul de sus al porţii, pe pragul de sus al portiţei şi pe stâlpul median.
Câteva exemple sunt edificatoare. Un stâlp de poartă din comuna Căineşti (astăzi
în muzeul din Sighetul Marmaţiei) are dăltuită data „1875” ; poarta gospodăriei
Petrovai Ilieş din Bârsana (astăzi în muzeul din Sighetul Marmaţiei) poartă data
1883 ; un fragment din pragul de sus al unei porţi din Strâmtura are gravată data
1891 (a aparţinut familiei Boroica; astăzi în muzeul din Sighetul Marmaţiei); pe
poarta familiei Vasile Pop din Giuleşti (astăzi în muzeul din Sighetul Marmaţiei)
este săpată în lemn data 1912. Perioada de după anul 1900 consemnează aproape la
fiecare poartă data edificării, numele proprietarului, uneori chiar şi numele
meşterului.
O poartă din Vadul Izei (azi în muzeul din Sighetul Marmaţiei) are
inscripţia: 1097 „VISZTAION” (data este greşit consemnată prin inversare de
cifre; corect 1907; numele este grafiat după ortografia maghiară ; corect
„VIRSTA” — veche familie românească din Vad); poarta pe doi stâlpi din comuna
Săliştea (iniţial la casa lui Gheorghe Iuga), celebră prin motivul şarpelui, scos în
relief, are data „1907” (astăzi este restaurată în muzeul din Sighetul Marmaţiei).
Aceste inscripţii sunt foarte importante, deoarece ele ne vorbesc de proprietarii
construcţiilor şi de meşterii lor şi consemnează data edificării.
O serie de alte construcţii mai mici vin să întregească aspectul gospodăriei
maramureşene. Astfel, în satele unde pomicultura are o pondere mare în economia
locală, în gospodărie apar construcţii destinate uscării fructelor. Le găsim frecvent
în satele de pe valea Marei (Deseşti, Hărniceşti, Giuleşti, Berbeşti) şi sporadic în
celelalte.
Unele gospodării ţărăneşti sunt completate cu instalaţiile tehnice specifice
zonei : oloierniţe, căsoaie pentru prăjitul seminţelor, fierării, rotarii. Frecvent
întâlnim cuptorul pentru pâine, care începând din primele decenii ale secolului al
XX-lea a fost scos în curte, fiind prevăzut cu acoperiş fixat pe patru stâlpi. Toate
acestea erau integrate armonios în cadrul gospodăriei.
Analizând elementele componente ale gospodăriei trebuie să avem în vedere
permanent prezenţa omului, a familiei care trăieşte aici. Fiecare colţişor al
gospodăriei este marcat de prezenţa omului care-şi trăieşte viaţa după reguli
proprii, după rânduieli care s-au statornicit de veacuri şi care au căpătat statut de
lege. Marile momente din viaţă omului (naşterea, nunta şi moartea) se desfăşoară
în acest mic univers. Deci, este firesc să examinăm gospodăria ţărănească şi din
această perspectivă. Există în cadrul gospodăriei locuri în care se petrec anumite
momente ale unor rituri şi obiceiuri.
Aşa, de exemplu, în şură se organiza jocul satului, se practicau o serie de
rituri premaritale. În grădinuţa de flori se îngropa placenta („casa coconului”), se
arunca „ciupa” (apa în care se face prima baie a copilului), se cultivau flori şi
138
plante folosite în cadrul unor obiceiuri; în colejnă, în noaptea de Anul Nou, fetele
îşi căutau ursitul; o serie de practici şi interdicţii erau legate de pragul porţii de
intrare în gospodărie şi al casei.

Figura 100 : Frontoanele unor porţi cu inscripţii şi datări.

Am relevat mai sus că în Maramureş tipul de gospodărie care s-a generalizat

este gospodăria cu curte dublă, iar gruparea elementelor componente se făcea după
funcţiile ce le aveau. Spaţiul destinat gospodăriei, „stătutul”, presupune în
Maramureş mai multe sectoare : curtea propriu-zisă, ograda sau livada (termenul
livadă folosit pentru curte este specific satelor din subzona Iza Mijlocie), ocolul

139
vitelor, grădinuţa („grădinuţa florilor”), grădina.
De regulă, în ogradă sau livadă (curte) sunt aşezate casa (ca element
fundamental şi totodată ordonator), „coşul” pentru ştiuleţi de porumb, cămara
pentru alimente şi haine, colejna, fântâna şi şura pentru îmblătit. În ocolul vitelor
sunt dispuse toate acareturile aferente creşterii animalelor: grajdul cu şura
încorporată, coteţele pentru porci, viţei şi păsări, un şopron pe patru sau şase stâlpi,
cu acoperiş mobil, pentru păstrarea nutreţurilor, fântâna cu cumpănă şi „valauăle”
pentru adăpat vitele. „Grădinuţa” este aşezată de obicei în „sapa” casei, adică în
partea unde se află camera de locuit; este despărţită de curte printr-un gărduţ şi
prevăzută cu uşă de acces sau „prilaz” (accesul se poate face şi direct din „şatră”).
În grădinuţa se cultivă flori, zarzavaturi, sunt plantaţi arbori ornamentali şi arbuşti.
Tot aici este aşezată şi fântâna. Grădina se prelungeşte în spatele casei. Aici se află
pomi fructiferi (peri, meri, pruni, nuci), legume, porumb, cânepă. În grădină se
amplasează stupina, şoproanele pentru fân sau paie, clăile de fân, staulul pentru oi,
uneori şi „coşul” pentru porumb. Separarea sectoarelor componente ale
gospodăriei se face prin garduri şi gărduleţe, iar accesul este asigurat prin portiţe şi
lese mobile. Intrarea în curte se face prin poartă, iar în ocolul vitelor printr-o
vraniţă.
La gospodăriile tradiţionale, casa a fost aşezată întotdeauna în fundul curţii,
cu faţa spre stradă, iar grajdul-şură în faţa casei, cu spatele la drum. Restul
anexelor gospodăreşti erau amplasate în funcţie de primele.
Sporul natural al populaţiei şi mutaţiile petrecute în viaţa satelor
maramureşene au dus la modificări structurale şi în organizarea gospodăriei
ţărăneşti. Un fenomen cu tendinţa de generalizare, care se poate constata în toate
comunităţile maramureşene, este aducerea casei „la drum”, schimbarea poziţiei ei,
cu camera de locuit perpendiculară pe axa drumului. Aceasta a dus la
restructurarea întregii gospodării în funcţie de poziţia casei. Fenomenul apare
pregnant în satul Ieud, unde pe vechile „stătute” vom găsi două, trei şi chiar patru
gospodării aşezate în linie, una după alta. Aceasta s-a petrecut în perioada
interbelică şi imediat după ultimul război mondial.
Astăzi, când noul îşi spune cuvântul în toate domeniile, gospodăria
tradiţională maramureşeană suferă o metamorfoza deosebită. O serie de acareturi
dispar, fiind înlocuite cu construcţii mari din cărămidă şi beton. Casele îşi
îmbogăţesc numărul încăperilor, îşi schimba organizarea spaţiilor, preluând o serie
de funcţii iniţiale ale altor dependinţe. Introducerea curentului electric, a apei
curente, legea sistematizării rurale, schimbarea ponderii unei ocupaţii în favoarea
sau defavoarea alteia, socializarea agriculturii în multe sate maramureşene
influenţează organizarea gospodăriei ţărăneşti.

140
Figura 101 . Gospodărie tradiţională (secolul al XVIII-lea) — azi în Muzeul Maramureşean
din Sighetul Marmaţiei.

10.2. Arhitectura caselor.

Satele Maramureşului, până în deceniile 5—6 ale secolului nostru, pot fi

puse sub semnul „civilizaţiei lemnului”. Toate construcţiile gospodăreşti — poarta,
diversele sisteme de împrejmuire, anexele gospodăreşti şi casa — construcţiile care
adăpostesc instalaţiile tehnice ţărăneşti, precum şi bisericile, troiţele de hotar,
semnele de mormânt, construcţiile social-culturale şi administrative au fost
aproape în exclusivitate din lemn.

141
Figura 102 : Casă din Sârbi (secolul al XVIII-lea).

Figura 103 : Casă din Călineşti (1792).

142
Figura 104 : Sistem de îmbinare a bârnelor („chetoarea românească”).

Figura 105 : Sistem de îmbinare a bârnelor („chetoarea românească”).

143
Figura 106 : Ancadrament de uşă la o casă-monument (secolul al XVIII-lea) din Rozavlea.

Figura 107 : Fereastră din secolul al XVIII-lea.

144
Figura 108 : Portă maramureşeană.

Figura 109 : Poartă maramureşeană.

145
 Figura 110 : Portiţă datată 1790 (detaliu).

Figura 111 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

146
Figura 112 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

Figura 113 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

147
Figura 114: Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

Figura 115 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

148
Figura 116 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

Figura 117 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

149
Figura 118 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

Figura 119 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

150
Figura 120 : Motiv decorativ prezent pe monumentele maramureşene.

Figura 121 : Acoperiş de draniţă.

151
 Existenţa omului este legată de casă prin viaţa de zi cu zi. Este foarte greu de
stabilit din perspectivă istorică de când şi-a construit ţăranul maramureşean casa.
Cert este că de când vorbeşte româneşte el locuieşte în casă şi aceasta este o
dovadă de netăgăduit a civilizaţiei şi culturii. Că este aşa stau mărturie termenii
care denumesc construcţia ca atare şi componentele sale, termeni care fac parte din
fondul principal de cuvinte al limbii române şi sunt aproape în exclusivitate de
origine latină: casă (întreaga construcţie), mur (soclul de piatră pe care este aşezată
casa), perete, uşă, fereastră, tindă, casă (camera de locuit), cămară, cuptior, aria
casei, uşori, acoperiş, cunună, corn etc. Interesant este că toţi aceşti termeni
denumesc părţile principale ale construcţiei, deci structura acesteia.
Prin tradiţie, în zona etnografică Maramureş, casele se făceau din lemn, nu
numai la sate, ci chiar la oraşe.
Din această cauză, dovezile arheologice sunt foarte sumare, lemnul fiind un
material perisabil. Desigur, absenţa unor piese care să poarte datări certe din
secolul al XVI-lea nu înseamnă că acestea nu au existat. Numărul mare de case şi
construcţii ţărăneşti cu inscripţii şi datări din secolele XVII şi XVIII păstrate până
în zilele noastre sunt dovezi că la acea dată acest tip de locuinţă era generalizat şi
răspundea cerinţelor vieţii. Dacă acest tip de locuinţă a rezistat până în zilele
noastre şi s-a dovedit valabil se poate concluziona că până să se ajungă la acest
„model” au trebuit cel puţin 4—5 secole.
În general, inscripţiile poartă data la care s-a ridicat construcţia respectivă,
numele meşterului, numele proprietarului, uneori numele unor demnitari locali,
chiar evenimente deosebite cu care s-au confruntat comunităţile respective
(molime, foamete). Ele sunt şi monumente de limbă, conservând fenomene
specifice epocii. Inscripţiile sunt amplasate pe pragul de sus sau pe uşorii
ancadramentelor uşii de la intrarea principală în casă, pe grinda meşterului sau
„meştergrindă” (care susţine întreaga structură a acoperişului şi împarte construcţia
în două).
De obicei, inscripţiile localizează în timp şi spaţiu evenimente, permiţând
atestarea certă a unor construcţii ţărăneşti — aceasta oferind posibilitatea studierii
evoluţiei arhitecturii populare.
Răspândite în aproape toate comunităţile săteşti ale Maramureşului,
inscripţiile dovedesc înaltul grad pe care l-au atins cultura şi civilizaţia ţărănească
din această zonă etnografică încă din secolul al XVII-lea. Iată câteva asemenea
inscripţii: I. Ancadramentul uşii de la casa Boroica din Strâmtura poartă inscripţia
în cirilică românească, descifrată doar parţial „Anul Domnului 1700... Pop...”; II.
Casa familiei Codrea Dumitru din Berbesti are inscripţia în limba latină:
AEDIFICAVIT (F ; L ; S; M) A : 1704 M : KILIUS VOLPHANSI („Ridicată...
anul 1704... fiul lui Lupu”), încrustată pe meştergrinda din lemn de stejar; III. Casa
Cupcea din satul Călineşti poartă doar data construcţiei în cifre arabe pe pragul de
sus al uşii principale : „1710”; IV. Pe ancadramentul de uşă provenit de la o casă
din satul Onceşti există inscripţia : ANO 1744 (cifre arabe); V. O inscripţie
interesantă în cirilică românească se găseşte pe meştergrinda casei Tomanu din
Berbeşti (azi în Muzeul Satului şi de Artă Populară din Bucureşti): „Din îndemnul
Tatălui şi ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh, meşter Paşcu de pe Sălaşte se
152
roagă ca să-l pomeniţi in sfintele rugăciuni. Această casă au făcut Pop Gheorghe în
anu Domnului 1775, a doua joi după Sfintele Florii”; VI. La casa familiei Marinca
din Sârbi, pe pragul de sus al ancadramentului uşii de intrare, există următoarea
inscripţie în cirilică românească: „Acestu lucru s-au (lipseşte cuvântul „făcut”) în
anu 1785 începutu în luna lui decembrie 29 de zile”; VII. Pe pragul de sus al
ancadramentului uşii de intrare în casa familiei Iurca din Călineşti se poate citi
inscripţia în cirilică : „De la facerea lumii Văleat 7301” (adică anul 1792); VIII. Pe
meştergrinda casei familiei Dunca din Ieud este dăltuită în cirilică inscripţia: „Anul
Domnului 1798 iunie în 21 de zile Sfântul mucenic Iulianu”; IX. Una dintre cele
mai interesante inscripţii, cu un conţinut de informaţii foarte bogat, provine de pe
meştergrinda din lemn de brad recuperată de către muzeul din Sighetul Marmaţiei
de la o casă veche, demolată din satul Ieud : „Cu ajutorul lui Dumnezeu s-au lucrat
această casă a clejii din îndemnul Domnului Pavel Săpânţan judele Ieraşului de Sus
prin osteneala lui Chindriş Mihai fiind parohuşii satului Ioan şi Mihail Mihalyi iară
maistru Kindriş Dan cu Pleş Ionaş în anul Domnului 1810” ; inscripţia
consemnează sistemul de împărţire administrativă (pe „ieraşe”), numeşte
personalităţi şi funcţii (cu menţiunea specială a preotului Ioan Mihalyi, bunicul
viitorului academician Ioan Mihalyi de Apşa); foarte interesantă este consemnarea
meşterilor Chindriş Dan şi Pleş Ionaş, aparţinând unor vechi familii, atestate încă
din secolul al XIV-lea, ai căror descendenţi sunt şi astăzi meşteri de renume.
Alte inscripţii consemnează doar anul construcţiei : „1700” pe şura de la
Rona de Sus şi pe casa familiei Radu din Corneşti; „1766” pe casa familiei Cudrici
din Bârsana.

153
Figura 122 : Inscripţii pe meştergrinda unor case-monument.

154
Figura 123 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

Figura 124 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

Figura 125 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

155
 Figura 126 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

Figura 127 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

Figura 128 : Ancadrament de uşă cu inscripţii şi datări (casă-monument).

Casa românească a făcut obiectul multor studii şi cercetări. Reputatul

etnograf Romulus Vuia a sintetizat magistral ceea ce a însemnat casa pentru
ţăranul român : „Casa este adăpostul în care se nasc, trăiesc şi mor generaţii, din a
căror succesiune continuă se încheagă viaţa milenară a unui neam. Ea a fost
adăpostul şi mărturia continuă a vieţii familiale şi economice a păturii rurale; ea
constituie, prin urmare, capitolul cel mai însemnat din studiul civilizaţiei noastre

156
populare. Fiecare casă ţărănească este un mic muzeu popular, în care fiecare
obiect, ca şi fiecare numire a lui, prezintă o mărturie din evoluţia vieţii şi
civilizaţiei neamului nostru”.
Marile păduri ale Maramureşului au oferit din plin lemnul necesar
construcţiilor.
Esenţele de lemn folosite în construcţia caselor diferă de la o subzonă la alta.
Astfel, în zona pădurilor de conifere, casele şi construcţiile gospodăreşti şi de altă
natură vor fi ridicate din brad şi molid. Casele şi construcţiile din stejar sunt
specifice subzonei Mara-Cosău şi cursului inferior al Izei, precum şi satelor aşezate
de-a lungul Tisei. În aceasta din urmă (la Săpânţa în special) apar şi construcţii din
lemn de fag şi stejar.
Desigur, esenţele lemnoase impun şi tehnici speciale. Astfel, în zona
coniferelor se va folosi în construcţia caselor lemnul rotund, doar curăţat de coajă
şi încrestat la încheieturi. În zonele cu esenţe de foioase, lemnul este cioplit din
secure, în patru muchii, şi făţuit cu barda.
După cum constată Paul Petrescu când se referă la vechimea şi evoluţia
construcţiilor din lemn (indiferent de esenţă), precum şi a tehnicilor specifice
Maramureşului, „stratul cel mai vechi de arhitectură ţărănească folosea lemnul sub
forma trunchilor rotunzi, cu un diametru variind între 15—30 cm”. Cercetările
întreprinse în zonă ne-au permis, pe baza comparării construcţiilor din diverse
epoci, să constatăm că tehnica fasonării lemnului în grinzi este mult mai veche
decât secolul al XVIII-lea.
Bisericile maramureşene datate cert între secolele XIV — XVIII (Ieud,
Sârbi, Budeşti) precum şi câteva case-monument din satele Călineşti, Sârbi,
Berbeşti (care se mai păstrează şi pe care le datăm în secolul al XVII-lea) sunt
dovezi certe în această privinţă.
Casele tradiţionale din Maramureş erau totdeauna netencuite în exterior;
exemplarele mai vechi nu au fost tencuite nici în interior. Pentru a nu pătrunde
frigul, între bârne se punea muşchi. Construcţia masivă a casei se sprijină pe tălpi
groase de brad sau de stejar, cioplite în patru muchii cu securea şi finisate cu barda,
fixate la colţuri pe bolovani mari de râu. Soclul („murul”) era din bolovani rotunzi
de râu sau din piatră de carieră, aşezate într-o tehnică de suprapunere (prin
alăturarea a doi bolovani), peste care nu se punea nici un fel de mortar, fixându-se
cu un al treilea bolovan, aşezat deasupra celor doi. Pe tălpi se ridicau pereţii de
bârne în sistemul „blockbau”. Îmbinarea acestora la colţuri se făcea în „chetoare
românească”, considerată în zonă ca tehnica cea mai veche. Odată cu venirea
„ţipţerilor” în Maramureş s-a generalizat aşa-zisa „chetoare nemţească”.
Tipurile de case arhaice au avut prispă fără stâlpi. Prispa cu stâlpi („şatra”)
s-a generalizat în Maramureş în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al
XVIII-lea. Odată cu apariţia şatrei se schimbă întreaga înfăţişare a casei şi chiar
sistemul constructiv este influenţat. Astfel, apare şi talpa prispei, din care se ridică
stâlpii („căpriori”, „brânci”) fixaţi în fruntar cu ajutorul unor contrafişe.
Silueta casei este dată de acoperiş care este foarte înalt (de două—trei ori
mai înalt decât pereţii), ţuguiat pentru a facilita scurgerea zăpezilor abundente ce
caracterizează iarna maramureşeană. Casa românească din Maramureş a avut
157
întotdeauna acoperişul în patru ape, confecţionat pe o şarpantă din lemn, pe care
erau bătute draniţe la două rânduri. În general, draniţele sunt confecţionate din
lemn de brad şi molid de rezonanţă, cu o lungime variind între 0,80 şi 1,20 m şi o
lăţime de circa 0,10 m. „Cornii” acoperişului se sprijină pe „cununi”, fixarea lor
făcându-se în „cuiburi” (încrestarea cununii pentru fixarea cornului).
Casa maramureşeană a stat în atenţia multor cercetători si a fost descrisă cu
minuţie.
Alături de populaţia românească majoritară, de-a lungul secolelor s-au
statornicit în Maramureş şi alte etnii. Câteva comunităţi ţărăneşti de ucraineni
aşezaţi pe valea Ruscovei si a Tisei şi-au lăsat amprenta în cultura şi civilizaţia
ţărănească din Maramureş. Paul Stahl şi Paul Petrescu care au cercetat specificul
arhitecturii maramureşene, identifică pentru etnia ucraineană din Maramureş o
puternică influenţă a arhitecturii româneşti, fenomenul dând naştere la forme mixte
şi chiar la preluarea modelului românesc.
Locuinţele vechi care s-au mai păstrat atestă caractere bine precizate,
determinate de vechi tradiţii în arhitectura din lemn a ucrainenilor. „Casa veche
ruteană (din Maramureş) se compune din două încăperi, tinda şi odaia de locuit; ele
sunt egale ca adâncime şi, în acelaşi timp, egale ca lăţime la faţadă. Prispa lipseşte
la acest tip de case. Acoperişul este scund, învelit în două ape, cu scânduri lungi,
uneori un singur şir de astfel de scânduri constituind o aripa întreagă a
acoperişului. Deasupra locului de întâlnire a celor două ape se aşează o grindă ale
cărei capete laterale constituie un loc preferat pentru crestături. Pereţii folosesc
bârne rotunde, tăiate în două, cu secţiune semicilindrică, îmbinate la capete fără
ajutorul cuielor. Acest tip, compus din două încăperi, creşte în dimensiuni, mai
întâi prin adăugirea unei cămări laterale, şi apoi se transformă ca şi casele
româneşti, în tipul compus din tindă centrală cu odaie de locuit şi odaie frumoasă
alături. Casele rutenilor din Maramureş sunt asemănătoare în multe privinţe cu ale
huţulilor din nordul Moldovei”.
Arhitectura locuinţei a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări
structurale care au impus stiluri diferite ce au caracterizat epocile.
Se impune o remarcă pentru perioada contemporană, când satul românesc în
general a suferit mutaţii importante. Noile materiale de construcţii, tehnicile
moderne, dar mai ales necesităţile vieţii şi ale confortului modern au impus şi în
satele zonei etnografice Maramureş o arhitectură nouă.
În toate satele maramureşene sunt pe cale de generalizare casele din
cărămidă, pe fundaţie înaltă de beton, cu plan mult îmbunătăţit, cu acoperişul mai
scund, confecţionat din tablă sau ţiglă.
Au apărut şi sunt pe cale de înmulţire casele cu etaj; frecvent, etajul este
construit din lemn, preluând elementele specifice arhitecturii tradiţionale, în
special decorul.

158
 10.3. Tipurile de locuinţă.

Este foarte greu de stabilit evoluţia în timp a casei tradiţionale

maramureşene. Exemplarele care s-au păstrat din secolele XVII şi XVIII, în număr
destul de mare, ne permit să concluzionăm că în această perioadă era generalizat în
toată zona Maramureş tipul de casă cu două şi trei încăperi, respectiv casa formată
din cameră de locuit şi tindă şi casa formată din cameră de locuit, tindă şi cămară.
Toate încăperile erau dispuse pe un plan rectangular. În zona Maramureş, casele
tradiţionale aveau un singur nivel. În această zonă nu este atestat până acum
bordeiul ca locuinţă. Secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea
considerăm că au îmbogăţit planul tradiţional al casei cu un pridvor de-a lungul
faţadei (mai târziu şi lateral), numit zonal „şatră”, care avea atât caracter funcţional
cât şi decorativ şi care prin anumite elemente dă specificul caselor ţărăneşti
maramureşene din această perioadă, dar care le şi integrează în ansamblul
arhitecturii populare româneşti.

Figura 129 : Planul unei case din secolul al XVIII-lea.

159
 Figura 130 : Planul unei case din secolul al XVIII-lea.

Figura 131 : Planul unei case din secolul al XVIII-lea (după arh. Péter Dezideriu).

160
 În perioada contemporană au apărut casele cu două şi chiar trei niveluri,
primul fiind în general ridicat pe o fundaţie din beton sau din piatră prinsă în
beton, iar al doilea constituit din lemn, cu încercări de preluare a specificului
arhitecturii tradiţionale.
Casa monocelulară a existat cu siguranţă şi în Maramureş, dar până în al
şaselea deceniu al secolului nostru, când se mai păstra în mare parte vechiul fond
de locuinţe tradiţionale, ea nu a fost atestată pe teritoriul zonei.
Locuinţa cu două încăperi era alcătuită din „casă” (camera de locuit) şi
tindă, care asigura accesul în „casă” şi în pod. Concomitent cu aceasta, în secolul
al XVII-lea este atestată locuinţa cu trei încăperi, care s-a generalizat în secolul al
XVIII-lea; pe lângă „casă” şi tindă, ea mai avea o încăpere: cămara.
Tot din această perioadă, în zonă s-au păstrat până în zilele noastre case cu
planul evoluat, la care în locul cămării s-a mai adăugat o încăpere („casa curată”,
„casa mare”), iar cămara a trecut în spate. Acest plan începe să marcheze şi din
această perspectivă diferenţierile sociale. De altfel, acest tip de casă s-a răspândit
în secolul al XIX-lea, ca la începutul veacului nostru să fie generalizat. Nu rareori,
la cele două încăperi mari, despărţite de tindă (una dintre ele cu cămara în spate),
s-a adăugat o încăpere mai mică.
Spre deosebire de alte zone ale ţării, în Maramureş tinda a fost întotdeauna
neîncălzită, nefiind niciodată destinată dormitului sau locuitului. În general, acest
spaţiu avea ca destinaţie depozitarea diverselor piese de inventar gospodăresc, a
lăzilor mari cu cereale, a butoaielor cu varză. Peretele din faţă era prevăzut cu o
uşă. Din tinda se făcea accesul în camera sau camerele de locuit, în cămară şi în
pod. Tinda avea pereţii din bârne (rotunde sau cioplite), în general netencuiţi, iar
pardoseala din lut bătut şi muruit (în secolul al XIX-lea apare şi pardoseala din
scândură groasă, iar la casele mai vechi a existat şi pardoseală din lespezi de
piatră).
La casele tradiţionale cu planul simplu (cameră, tindă şi cămară), cămara era
dispusă în partea stângă a tinzi, cu uşa de acces în fund. Pereţii săi erau totdeauna
netencuiţi, pardoseala era din pământ, din lespezi de piatră, mai rar din dulapi de
lemn. Pe latura din faţă, la mijlocul peretelui, un orificiu în perete (numit „ochiuţ”)
îndeplinea funcţia de ferestruica (fără geam) de aerisire. În cămară se păstrau
bărbânţa cu brânză, caşii proaspeţi, lăzile cu făină, cănţile cu lapte şi smântână,
bulgării de sare, diferite ustensile de uz gospodăresc, vasele folosite la stână.
Un spaţiu foarte important era podul casei. Accesul în pod se făcea prin
tindă, pe o scară. În pod se păstrau — în lăzi mari, în coşuri împletite din nuiele (şi
unse în interior cu argilă) şi în vase mari confecţionate dintr-un trunchi de copac
scobit în interior — cereale, făină, fasole. Tot aici se afumau şi se păstrau cârnaţii,
slănina şi şuncile de porc, erau depozitate uneltele folosite în industria casnică
textilă, iar în cutii speciale de lemn se păstrau actele de proprietate transmise din
moşi-strămoşi, precum şi actele de familie. Tot în pod erau depozitate de generaţii
o serie de obiecte ieşite din vase de lut, diverse piese de feronerie, piese de
mobilier, icoane pe sticlă, unelte folosite în practicarea diverselor meşteşuguri.
Foarte multe dintre casele tradiţionale aveau dedesubt pivniţă. Accesul se
făcea din tindă, din încăpere sau din exterior, pe o intrare special amenajată. Pereţii
161
pivniţelor în general erau pietruiţi cu bolovani rotunzi de râu. Uneori pivniţa era
înlocuită cu o groapă făcută în tindă sau în „casă” ( sau chiar în „şatră”), acoperită
cu o podea. Asemenea gropi (de dimensiuni mai mari, folosite pentru păstrarea
cartofilor si a fructelor, se făceau şi în grădină, în spatele casei.
În pivniţă se păstrau butoaiele cu murături, berbinţele cu lapte de oi sau cu
brânză, cartofii, fructele, sfecla furajeră, butoaiele cu ţuică.
Construcţiile actuale au planuri adaptate noilor condiţii viaţă. Apariţia casei
cu etaj, tendinţa de generalizare a acesteia în toată zona, schimbarea materialelor
de construcţie si implicit a tehnicilor, înzestrarea locuinţelor cu confortul modern
sunt elemente ce impun planurile moderne care, prin preluarea unor elemente
tradiţionale, păstrează specificul zonal

Figura 132: Planuri de locuinţe specifice zonei.

162
 Figura 133: Planuri de locuinţe specifice zonei.

10.4. Interiorul locuinţei.

Arhitectura interiorului ţărănesc maramureşean este adaptată nevoilor

practice şi estetice, supusă modei şi condiţionată de factori social-economici,
etnopsihologiei, geoclimatici şi, nu în ultimă instanţă, de ocupaţiile specifice ale
populaţiei. De aceea, când vorbim de interiorul maramureşean trebuie să ne
raportăm la aceşti factori.
Din perspectivă istorică avem prea puţine date care să ne dea o imagine
asupra a ceea ce a fost interiorul într-o anumită epocă. Din cercetările efectuate pe
piesele care s-au păstrat, diferenţierile pe plan social nu implicau elemente de

163
structură, acest fapt fiind dovedit prin analogie cu arhitectura casei în general, care
prin monumentele ce s-au păstrat din secolele XVII şi XVIII nu implică
diferenţieri în elementele de bază. Semnul categoriei sociale nu era dat de mărimea
şi numărul încăperilor casei (care în general erau la fel), ci de mărimea şi numărul
construcţiilor anexe din gospodărie. Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul
secolului al XIX-lea marchează aceste diferenţieri prin apariţia, la familiile de
nobili şi la familiile mai înstărite, a casei cu mai multe încăperi, cu pivniţă sub
casă.
Indiferent de tipul de locuinţă şi de numărul încăperilor, „casa” era încăperea
din dreapta tindei, în care era instalata vatra (cuptorul) cu multiple funcţii:
prepararea hranei, sursă de căldură şi lumină, loc de odihnă pentru bătrâni şi copii.
Analizând interiorul ,,casei”, adică al încăperii de locuit, constatăm
importanţa deosebită a acestui spaţiu în viaţa ţăranului maramureşean. De aceea,
această încăpere poartă denumirea de „casă”, de aceea are o logică perfectă în
structurarea elementelor ce o compun, aici existând o îmbinare ideală a utilului cu
frumosul. În analiza interiorului tradiţional, ca de altfel şi a structurii gospodăriei,
în general, trebuie să avem în vedere permanent prezenţa omului care trăieşte aici,
cu întregul său univers.
Mircea Eliade, referindu-se la „civilizaţiile agricole”, constată că „o
existenţă sedentară organizează altfel lumea decât o viaţă nomadă. Pentru
agricultor, spaţiul în care trăieşte: casa, satul, ogorul constituie adevărata lume.
Centrul lumii este locul consacrat prin ritualuri şi rugăciuni, căci prin el are loc
comunicarea cu Fiinţele supranaturale [...] În chip mai mult sau mai puţin manifest,
locuinţa este considerată o imago mundi”. Scurgerea mileniilor şi secolelor a făcut
ca fiecare colţişor al gospodăriei, al locuinţei să fie marcat de prezenţa omului care
şi-a dus aici viaţa după reguli proprii, care s-au statornicit şi au căpătat statut de
lege.
În privinţa organizării spaţiului interiorului „casei” vom avea în vedere, ca
element principal, ordonator, meştergrinda. Sub raport constructiv, aceasta leagă
pereţii transversali şi mediani între ei, iar prin grinzile transversale ce se sprijină pe
ea leagă şi pereţii laterali şi susţine întreaga structură a podului şi acoperişului.
Meştergrinda traversează pe mijloc întreaga locuinţă, deci împarte spaţiul
acesteia în două părţi pe care încercăm să le numim, pornind de la uşă : „spaţiul
faptelor de viaţă” (în dreapta) şi „spaţiul faptelor de ritual” (în stânga). Această
împărţire implică o simetrie simbolică. În „spaţiul faptelor de viaţă” se află patul şi
locurile de dormit în general. Aici se naşte şi tot aici se moare. În partea stângă se
află masa pe care se aşează copilul, în ceremonialul „botejunii” (care implică o
serie de rituri de provocare şi influenţare a viitorului noului născut). Tot la masă,
respectiv „după masă”, stau mirii in timpul ceremonialului nunţii, aici se fac
urările. Pe masă se aşează sicriul cu mortul şi în jur se face priveghiul, care implică
o serie de rituri, obiceiuri şi chiar jocuri cu semnificaţii profunde.
În continuarea patului, în colţul opus, se află sistemul de încălzire şi de
preparare a hranei, iar opus colţului cu masa se află colţul cu dulapul vaselor.
Georgeta Stoica identifică pentru interiorul românesc „patru puncte de greutate,
repartizate simetric unul faţă de celălalt”. În esenţă constatăm că interiorul
164
tradiţional incumbă un mobilier simplu, funcţional, aranjat extrem de judicios.
Astfel, sunt folosite total spaţiile situate pe colţ şi de-a lungul pereţilor, iar mijlocul
încăperii rămâne liber.
Aranjarea interiorului ţărănesc maramureşean a suferit modificări de-a
lungul epocilor istorice şi credem că acestea s-au produs în anumite perioade, când
au fost create modele ce s-au generalizat şi au rămas valabile pentru 3—4 secole.
Astfel, casele din secolele XVII — XVIII care s-au păstrat în zonă până în zilele
noastre aveau de-a lungul pereţilor laviţe confecţionate din scânduri groase de 10
—12 cm, late de 45—60 cm; lungimile lor erau egale cu ale pereţilor interiori,
capetele încastrându-se în aceştia, iar mijlocul sprijinindu-se pe butuci sau pe pari
de lemn înfipţi în pardoseala de pământ.
Structura interiorului tradiţional din Maramureş se încadrează în modelul
nord-transilvănean, care la rândul său se regăseşte în cel general specific la români.
O descriere etnografică a unui sat maramureşean, făcută de un călător
maghiar în anul 1843, consemnează printre altele şi aranjarea interiorului ţărănesc
la acea dată : „Poporul valah, îndrăzneţ, posomorit, necăjit, iubitor al naturii, ca
alte popoare care nu se află pe treapta cea mai de jos a culturii, locuieşte în casă
[...]. Pragul locuinţei chiar şi Leviathan l-ar găsi înalt; clanţa uşii o formează o
maşinuţă de lemn în formă de cruce. Trecând peste prag, îţi apare o construcţie din
lut diformă — cuptorul (vatra) — care ocupă comod 1/6 parte a locuinţei. Partea
de sus a cuptorului serveşte drept adăpost pentru numeroşii mititei ai familiei în
anotimpurile reci şi ca bancă de ruşine (ocară) pentru mireasă. Pe lângă pereţi se
află unul — două paturi acoperite cu cergi împodobite, toarse şi ţesute cu mâinile
îndemânatice ale femeilor casei, care desfată şi ochii obişnuiţi cu mai fine lucruri
feminine. Pe prăjinile de brad (rude) agăţate de-a lungul a trei pereţi sunt aşezate
perne numeroase, frumos împodobite, servind simţul de frumos. Străchinile,
ulcioarele de lut de diferite forme şi mărimi sunt aliniate într-unul sau două rânduri
în dosul pernelor şi pe grinda susţinătoare”. Interiorul descris l-am localizat în satul
Vadul Izei. Desigur, descrierea interiorului poate fi discutată, însă importantă este
consemnarea elementelor principale ce compun structura acestuia: vatra
(cuptorul), ruda, frizele decorative formate din piese ceramice, paturile, cergile,
modul de aranjare a pernelor.

165
Figura 134 : Interior casă maramureşeană.

Figura 135 : Interior casă maramureşeană.

166
 Figura 136 : Interior maramureşean.

Figura 137 : Interior casă maramureşeană.

Un loc aparte în organizarea interiorului tradiţional îl ocupă „camera curată”

(„ceie casă”), prezentă şi în secolul XVIII şi pe parcursul secolului XIX.
Mobilierul din casa tradiţională maramureşeană avea caracter fix. Cele două
laviţe făceau unghi drept în colţul cu masa şi erau încastrate în pereţi sau fixate pe
pari înfipţi în pământ. Patul avea picioarele fixate în pământ, iar cuierele,
cuieraşele, poliţele, colţarele şi blidarele erau fixate în perete prin cuie de lemn.

167
Aceste piese de mobilier s-au păstrat şi în secolele următoare, fie în forma iniţială,
fie suferind modificări de ordin practic şi estetic. Astfel, în locul laviţelor fixe au
apărut laviţele cu spătar sau cu spătar şi cu ladă pentru haine, frumos ornamentate
pe diversele părţi componente şi cu spătarul modelat. Toate piesele de mobilier au
fost confecţionate în satele maramureşene, de către meşteri specializaţi (numiţi
„maistări”).
Sub patul aşezat pe latura cuptorului era adesea introdus un pătuţ mobil care
era scos noaptea şi pregătit pentru dormit.
Lângă pat erau aşezate leagănul pentru copii (cu picior sau „leagănul de
grindă” sau ,,liliuţ”) şi un „scăuneş” confecţionat din lemn masiv (la început fix,
mai târziu pe rotile de lemn) care avea rolul de a ajuta copii să înveţe să stea în
picioare.
Peretele de deasupra patului era ocupat de „rudă” (culme) - o prăjină din
lemn de brad, cu diametrul de circa 10 cm şi de lungimea peretelui, fixată în tavan
prin două dispozitive speciale, confecţionate tot din lemn, numite „rudare”. Uneori
se mai aflau o rudă prinsă de tavan în faţa vetrei şi una pe peretele opus acesteia,
făcând colţ cu ruda de deasupra patului.
Ruda este suportul pe care se etalează diversele textile de interior. Aşezarea
diverselor piese textile pe rudă se face după rânduieli vechi şi precise, distingând
pentru zonă două tipuri: cel specific subzonei Mara-Cosău şi Iza Inferioară şi cel
specific subzonei Iza Mijlocie şi Vişeu-Borşa.
Între piesele de mobilier tradiţional, un loc aparte îl aveau lăzile de zestre
sau de haine, care erau aşezate de obicei la capătul patului. În aceste lăzi se păstrau
hainele şi bijuteriile populare („zgarda scumpă”, „zgărdanul”), precum şi trusoul
miresei. A doua zi după nuntă, lada era dusă în casa mirelui, cu un ceremonial
special. Tot în aceste lăzi, în continuare, femeia îşi păstra costumul special pregătit
pentru îngropăciune.
Lăzile de zestre s-au păstrat, în majoritatea cazurilor, până în zilele noastre,
în general în podurile caselor şi foarte rar la locul lor, în cadrul interiorului.
Aceasta doar în sate cu mare tradiţie şi la familii din neamurile vechi ale
Maramureşului. Fenomenul se explică prin mutaţia ce s-a produs şi în acest
domeniu: funcţia de depozitare a hainelor a fost preluată de lădoaiele mari cu
spătar, iar funcţia ceremonială a lăzii a fost preluată de alte piese.
În cadrul interiorului locuinţei maramureşene, masa ocupă spaţiul de colţ în
care se întâlnesc laviţele. Totdeauna, deasupra mesei este atârnată de tavan lampa.
Mesele tradiţionale se încadrează în tipul de masă romanică: înaltă,
dreptunghiulară, pe patru picioare, ,,cu stinghie sau tălpi aşezate drept sau în
cruce” ; nu rareori am întâlnit în zonă, la casele datate în veacurile XVIII şi XIX, şi
masa „cu tălpi laterale puternice şi sertar dedesubt”, pe care Georgeta Stoica o
consideră specifică pentru ,,goticul care a înflorit în Europa Centrală”
Alături de laviţele şi lăzile cu spătar, în zonă s-au folosit scaunele înalte, cu
spătar, care erau aşezate lângă masă, cele vechi având spătarul confecţionat dintr-o
singură bucată de lemn tăiată cu ferăstrăul în forme artistice. Scăunelele mici, fără
spătar, erau aşezate de obicei în jurul vetrei sau cuptorului.
În categoria mobilierului cu caracter fix intră şi poliţele, cuieraşele,
168
blidarele, lingurarele, colţarele şi chiar podişoarele: toate acestea erau fixate în
perete cu ajutorul cuielor de lemn. Locul lor era pe peretele din spatele uşii de
intrare, opus vetrei. Erau confecţionate în exclusivitate din lemn de diferite esenţe
şi aproape întotdeauna ornamentate cu motivele şi în tehnicile specifice zonei.
Poliţele şi cuieraşele sunt suporturi pentru vasele din ceramică ce decorează
interiorul. Policioarele fixate deasupra ferestrelor, lucrate cu migală şi bun gust,
adăpostesc şi plantele folosite în cadrul unor obiceiuri: busuiocul, măieranul,
cununa de grâu. Colţarul este o piesă întotdeauna lucrată artistic — „un blidar mic
pus de-a curmezişul în colţ”. Gheorghe Vornicu, bun cunoscător al vieţii ţăranului
maramureşean, a dat o descriere completă si complexă a interiorului locuinţei
acestuia, apreciind că maramureşeanul are blidele, lingurile, ca şi cheia de la
broască şi majoritatea uneltelor sale, din lemn. Aceasta a făcut pe Dl. prof. Simion
Mehedinţi (cu ocazia vizitei în Maramureş din anul 1926) să spună că în
Maramureş ne găsim in epoca de lemn”.
Pe pereţii de-a lungul cărora se află laviţele sunt organizate ansambluri
decorative formate din icoane, între care sunt intercalate blide, împodobite cu
ştergare. Pe peretele din spatele mesei este fixată oglinda, încadrată şi ea de
ştergare.
Interiorul actual, adaptat cerinţelor moderne de viaţă, a preluat din cel
tradiţional o serie de elemente. Casele noi, cu multe încăperi, păstrează interiorul
specific. Astfel, indiferent de numărul încăperilor, una va fi amenajată în stil
tradiţional: o rudă bogată, paturi acoperite cu cergi de lână, pereţii frumos
împodobiţi cu frize decorative constituite din alternarea blidelor şi icoanelor;
lădoaiele şi laviţele cu spătar, ornamentate prin traforare sau încrestate, sunt
nelipsite din interiorul contemporan. Şi în celelalte încăperi, chiar dacă au pătruns
mobilierul şi textilele de factură industrială, vom găsi elemente de tradiţie care dau
specificul zonal.

169
Figura 138 : Pictură pe sticlă din secolul al XIX-lea.

170
 10.5. Textilele de interior.

Interiorul ţărănesc tradiţional din Maramureş era înnobilat de bogăţia şi

varietatea ţesăturilor de casă care prin culoare, prin motivele decorative şi prin
felul în care erau aranjate spărgeau monotonia lemnului care predomina. Acestea,
împreună cu mobilierul şi cu celelalte obiecte de interior, într-o armonie
desăvârşită, creau o ambianţă plăcută şi specifică.
Ţesăturile de interior au fost lucrate până nu demult numai din fibre vegetale
(cânepă, in şi mai târziu bumbac) şi din lână. La început, fibrele vegetale s-au
folosit separat, iar mai târziu prin îmbinare : in cu cânepă, cânepă cu bumbac, in cu
bumbac. Lâna a fost folosită fie şi pentru urzeală şi pentru băteală, fie numai
pentru băteală, urzeala putând fi şi din cânepă.
Având drept criteriu funcţia pe care acestea o îndeplinesc în cadrul
interiorului, Georgeta Stoica le clasifică astfel : ţesături de uz (cerga, ţolul, ţolinca,
lepedeul, faţa de pernă, ştergarele, faţa de masă); ţesături cu caracter decorativ
(ţolurile şi cergile de rudă, feţele de masă şi lepedeele, ţesăturile de desagi,
ştergarele de rudă, căpătâiele de pernă, ştergarele de icoană şi ştergarele de blid) ;
textile de ritual (covorul pe care îngenunche mirii când depun jurământul, „crijma”
de botez, ştergarele şi materialele de traistă care se folosesc în ritualul
înmormântării).
Toate piesele textile — atât cele necesare interiorului, cât şi cele din care se
confecţionează piesele de port — au fost şi sunt confecţionate în casă.
Din categoria textilelor de interior confecţionate din fibre vegetale şi care în
zonă au dat exemplare de mare rafinament artistic, Gheorghe Vornicu distinge :
ştergurile de rudă, săcuţii de perină şi făţoaiele (feţele de masă). La acestea putem
adăuga ştergarele de perete, de icoană sau de blid ca piese decorative şi ştergurile
şi lepedeele (cearşafurile) ca piese strict utilitare. Tancred Bănăţeanu, cercetând
nordul Transilvaniei, găseşte o unitate stilistică specifică acestui teritoriu, sigur, cu
elemente care individualizează fiecare zonă în parte. Astfel, caracteristice acestui
spaţiu sunt stilizarea severă şi geometrismul motivelor decorative, cromatica
simplă, cu dominante de roşu, albastru, negru (mai târziu galben şi alte culori),
dispunerea ornamentelor în „câmpi ornamentali anume aleşi, în concordanţă cu
funcţia şi locul pe care îl au în interior”. Acelaşi autor subliniază faptul că „...prin
structura lor compoziţională, ţesăturile de interior oferă mai multe suprafeţe albe,
albul fiind o culoare în concepţia estetică a creatorului popular român, fără acel
horror vacuum existent în creaţia artistică a altor popoare şi care duce la o
ornamentică supraîncărcată”
Ştergurile de rudă, având funcţie strict decorativă, sunt bogat ornamentate,
piesele vechi fiind decorate exclusiv cu motive geometrice. Ca specifică zonei,
Gheorghe Vornicu identifica „linia geometrică în diferite forme numite în roate,
ciocane, brăduţ, lilieci, stele, corigăuri [...] într-o nesfârşită variaţie de combinaţii,
de la linia simplă numită drum sau când este în zigzag corigău până la cele mai
complicate”. Mai rar, pe ştergurile vechi apăreau şi figuri antropomorfe stilizate,
cu preluarea motivului „hora” de pe ţoluri şi chiar a motivului pomului vieţii.

171
 Figura 139 : Ştergar.

Figura 140 : Covor realizat cu fibre vegetale.

172
Figura 141 : Covor realizat cu fibre vegetale.

Figura 142 : Covor maramureşean.

173
Figura 143 : Covor maramureşean.

Figura 144 : Covor maramureşean.

174
 Figura 145 : Motiv decorativ tradiţional de pe covoarele maramureşene.

Figura 146 : Motiv decorativ tradiţional de pe covoarele maramureşene.

Structura câmpilor ornamentali realizaţi prin alăturarea sau îmbinarea

diverselor motive decorative enunţate este asemănătoare cu cea a ţolurilor
(scoarţelor) maramureşene.

175
 Cromatica ţesăturilor este simplă şi sobră. Fondul, totdeauna alb, este marcat
de roşul şi negrul motivelor decorative, la care se alătură albastrul în asociere cu
roşul şi, într-o fază mai târzie, galbenul. Alesul motivelor se făcea cu aţă colorată,
numită „fitău”. În general, ştergurile de ruda tradiţionale aveau şi urzeala şi băteala
din cânepă (numai capătul expus, ornamentat, avea băteala din bumbac).
Ştergurile de rudă din satele de ucraineni au ca specific numai culoarea roşie
în partea aleasă.
Cercetările întreprinse în zonă în perioada interbelică au evidenţiat faptul că
ştergurile de rudă au preluat funcţia unei piese care a dispărut din uz, numită
„rudoaie”. Aceasta era o bucată de pânză de cânepă, lungă cât ruda, ornamentată în
partea de jos, care era expusă, cu motive alese similare cu cele de pe şterguri.
Ştergurile de perete (de icoană sau de blid) sunt aproape nelipsite din fiecare
casă. Cele vechi, tradiţionale, erau ţesute din cânepă şi in sau bumbac, la ambele
capete având alesături în motive geometrice (câmpii ornamentali aveau o lăţime de
15 — 25 cm). Cromatica era aceeaşi ca şi la cele de rudă.
Feţele de masă sunt o altă categorie de ţesături care au dat în Maramureş
exemplare de mare frumuseţe (sunt numite „fătoi” sau „făţoaie”). Se
confecţionează din cânepă şi bumbac, uneori din lână. Ele au o dublă funcţie: de a
acoperi masa şi de a împodobi ruda. În mod obişnuit, făţoaiele din cânepă şi
bumbac erau împodobite la cele două capete (pe lungime) cu alesături preluând
motivele şi cromatica de la şterguri. Mai rar, acestea aveau alesătura dispusă pe
toate cele patru laturi; uneori, dungi transversale (în general de culoare roşie)
împart, făţoaiele în mai mulţi câmpi. Făţoaiele sunt formate din două lăţimi de
pânză, cusute, între ele intercalându-se o bandă de dantelă croşetată, cu motive
geometrice. Tot dantelă se ataşează şi la cele două capete, care se termină cu
ciucuri lucraţi printr-o ingenioasă tehnică a înnodării sau cu „colţi” lucraţi cu
croşeta. Menţionăm că atât dantela „în colţi” cât şi ciucurii realizaţi prin înnodare
sunt specifice şi ştergurilor.
Feţele de masă, aşezate pe rudă, creează prin albul lor delimitările cromatice
între cergi, covoare, pânza de desagi.
Feţele de masă din lână au în general formă pătrată, sunt mărginite de un
chenar pe toate părţile, iar prin câmpii ornamentali şi prin cromatică se aseamănă
cu ţolurile.
Feţele de pernă („săcuţurile de perină”) şi cearşafurile („lepedeele”)
constituie categoria textilelor de pat, dar în acelaşi timp au şi o funcţie decorativă
de înfrumuseţare a interiorului.
Feţele de pernă specifice zonei se integrează în aria stilului ornamental
specific interiorului transilvănean (cu câmpii dispuşi numai la un capăt).
Ornamentarea numai la un capăt se explică prin faptul că, în cadrul interiorului,
pernele sunt aşezate una peste alta, în capătul patului, cu partea ornamentată la
vedere, sau pe rudă, între grinzile tavanului.
Cearşafurile („lepedeele”) au şi rol decorativ atunci când sunt etalate pe
rudă. Ele îndeplinesc acelaşi rol şi prin ornamentele din dantelă, care
înfrumuseţează patul.
Textilele din fibre vegetale s-au ţesut şi se ţes în patru iţe, iar în porţiunile
176
unde apar alesăturile se lucrează „pe doi ponoji”, ca la tehnica ţesutului în două iţe.
Ornamentele sunt alese în tehnica folosită şi la ţoluri. Firele de băteală diferit
colorate sunt întrepătrunse, iar acolo unde desenul prezintă lânii oblice, firele
rămân separate, formând găurele („ciur”).
Ţesăturile din lână abundă în Maramureş datorită materiei prime oferită din
belşug de economia locală.
Una dintre piesele cele mai reprezentative este cerga care, pe lângă funcţia
de învelitoare, are şi un rol decorativ în aranjarea interiorului (acoperă patul în
timpul zilei sau se pune pe rudă).
Cerga este răspândită în ţara noastră în zonele carpatice, iar în Europa şi în
bazinul mediteranean apare în regiunile muntoase, pastorale. Autorul o localizează
la berberii africani, în Caucaz, Spania, Scoţia, în unele regiuni scandinave, în
Slovacia şi Ucraina transcarpatică, în Bulgaria, Iugoslavia, Albania.
Astăzi, în zona Maramureş sunt generalizate cergile „în vârste” şi cergile
,,alese”, iar cergile „cu miţe”, abandonate într-o perioadă, au început să se
confecţioneze iarăşi, atât cele albe, cât mai ales cele multicolore. Tancred
Bănăţeanu găseşte similitudini între tehnica de confecţionare a acestora şi cea a
gubelor. Astfel, lâna pentru băteală se „îndrugă”, adică se toarce gros cu ajutorul
„drugii” (un fus mai mare); firele de urzeală se răsucesc într-un sens, iar cele de
băteală în sens invers. La cergile cu miţe, la două rânduri de băteală se înnoadă
câte un rând de miţe de lână. Cergile vechi cu miţe erau confecţionate în
exclusivitate din lână albă. Uneori, la cele două capete erau bătute şi trei „vârste”
colorate cu albastru sau roşu.
Cergile obişnuite se confecţionează şi astăzi din lână albă si neagră, în
„vârste”, alternând cele două culori sau alăturând acestora şi alte culori, în „vârste”
mai subţiri, numite „sprâncene” (roşu, albastru, verde şi galben). După ţesut, cerga
se duce la vâltoare pentru îndesire şi scoaterea miţelor, iar apoi se piaptănă cu un
pieptene cu dinţi de metal. O cergă normală se face din două fâşii de ţesătură
cusute la mijloc.
Cergile „alese” au preluat motivele decorative de pe covoare, în special cele
romboidale, tehnica alesului cu firul gros obligând la redimensionarea motivelor.
Le găsim frecvent în subzona Iza Mijlocie, unde au un rol deosebit în decorarea
interiorului. Aici, pe rudă sunt aşezate numai cergi sau ţoluri, în poziţie verticală,
fără a mai folosi şi alte textile.
În evoluţia decorului, de la cerga simplă la cea în „vârste” şi la cerga cu miţe
s-a trecut la cerga aleasă cu motive geometrice (finele secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea). În perioada contemporană au apărut cergile alese
cu motive florale, naturaliste, având ca motiv decorativ „ruja” (trandafirul), cu o
cromatică stridentă.
Referindu-se la aceste ţesături, Tancred Bănăţeanu face o comparaţie pe
spaţiul carpato-balcanic, susţinând „neta superioritate a cergilor româneşti, între
care un loc de frunte îl ocupă cu certitudine cergile maramureşene”.
Covoarele sau scoarţele poartă în graiul local denumirea de „ţoluri” (astăzi
începe să se generalizeze termenul „covor” pentru ambele categorii). Alături de
creaţiile artistice în lemn considerăm ţolul o dominantă a artei populare
177
maramureşene. Valoarea lui deosebită în ansamblul artei populare româneşti a
impus cercetări minuţioase datorate unor cercetători locali sau unor specialişti de
talie naţională.
Ţolul maramureşean a avut şi are o funcţie preponderent decorativă, fiind
etalat pe rudă, pe pat, pe masă şi mai rar pe perete, deasupra patului. Astăzi, din ce
în ce mai des, acoperă pereţii şi uneori este aşezat chiar pe jos. În casele înstărite,
în zilele de sărbătoare, ţolurile erau aşternute şi pe laiţe, de-a lungul pereţilor, în
anumite situaţii, ţolul devine şi piesă de ritual: pe el se aşează mirii când depun
jurământul de fidelitate, copilul la sărbătoarea botejunii, tot în ţol fiind înfăşurat
mortul.
Ţolul întâlnit în toate satele Maramureşului este cel de rudă, care apare în
două variante. În satele din subzona Cosău-Mara şi Iza Inferioară, până la
Strâmtura, precum şi la Petrova, Leordina, pe apa Vişeului, Săpânţa, pe valea
Tisei, era specific ţolul care se aşeza pe lungimea ţesăturii (cu dimensiuni variind
între 1,5 — 4,5 m lungime şi 0,80 — 1,25 m lăţime). Acest tip de ţol, după cum
bine remarca Boris Zderciuc, are pe margini, de-a lungul ţesăturii, „două brâuri de
ornamente” diferite fata de câmpul central în general, brâul de sus presupune
compoziţii ornamentale în care apar diverse variante ale pomului vieţii şi motive
romboidale, iar pe brâul de jos se află o succesiune de figuri antropomorfe: femei
ţinându-se de mină („hora”), „cătane”, oameni călare. Câmpul central formează
ansambluri decorative realizate din motive romboidale în diverse combinaţii
cromatice. În creaţiile mai vechi, acestea alternează cu figuri antropomorfe,
fitomorfe, scheumorfe, stelare. În satele din subzona Iza Mijlocie, ţolul de rudă se
aşează pe lăţime, îndoit pe mijloc, cu capetele petrecute după rudă. Ca formă şi
dimensiuni, covorul de rudă din aceste sate este mai scurt şi mai lat, dar sub
raportul compoziţiei păstrează aceeaşi structură: un chenar pe cele două laturi
mărginind câmpul central al covorului.
Motivele ornamentale specifice zonei Maramureş sunt de o mare diversitate,
iar prin felul de îmbinare în câmpii ornamentali se constituie într-un adevărat
limbaj ce-şi aşteaptă descifrarea. O clasificare a lor presupune următoarele
categorii : motive geometrice (colţi, dinţi de ferăstrău, grebluţe, unda apei, cârlige,
linia frântă — numită „corigău”, romburi numite „roate”, rotiţe, ciocane, turte,
sape); motive vegetale (roţi cu crenguţe, struţi în cârlige, ghivece cu flori, ruji de
rug, struţuri, floarea soarelui, bulbuci, frunze de stejar, găteje, ruje, sansiu, viole,
cununi, măieran, ruja macului, pădure verde, trandafir, rojmalin, rugu mare,
brăduţi, pomi); motive zoomorfe (fluturi, păianjeni, pupeze, lilieci, cai, cerbi,
căprioare); motive antropomorfe (bărbaţi călare sau în picioare, femei izolate sau
grupate, soldaţi). Desigur, în clasificarea de mai sus sunt cuprinse, pe lângă
motivele tradiţionale, specifice „ţolurilor din bătrâni” (roate, ciocane, brăduţi,
lilieci, stele, cătane călare, cerbul, liliacul, unda apei, hora sau hora de cocoane), şi
o serie de motive care au pătruns mai târziu, în special în anii de după război, când
şi în zona Maramureş se generalizează motivele naturaliste, în special cele florale.
În privinţa cromaticii ţolului maramureşean trebuie să menţionăm că până la
finele secolului trecut se foloseau coloranţi extraşi din plante şi diverse pământuri,
care dădeau nuanţe pastelate, calde, ce se armonizau cu interiorul locuinţei
178
tradiţionale. Coloranţii sintetici s-au generalizat în perioada interbelică.
Dacă gama cromatică era restrânsă, folosindu-se doar câteva culori (alb, gri,
brun, galben, roşu, albastru, verde, negru), foarte largă este gama nuanţelor : „roşu
mohorât”, „roşu înfocat”, „roşu hâd”, „roşu ca harastu”, „galbân ca arama”,
„galbân ca floarea de harbuz”, „galbân ca tegla”, „galbân oloiet”, „gălbinuţ”,
„galbân roşâi”, „galbân bulbuc”, „galbân închis”, „albastru ca ceriu”, „albastru
vânăt”, „albastru închis”, „verde frunză”, „verde tânăr”, „verde bătrân”.
Ţolul maramureşean tradiţional se caracterizează prin geometrism şi
simetrie. În privinţa compoziţiei trebuie să relevăm „jocul de fond continuu”.
Acest principiu compoziţional este legat direct de motivul geometric, care „se
desfăşoară într-o serie de variante, condiţionate în mare parte de motivul principal
folosit, val, romb, variante în care se manifestă o inventivitate surprinzătoare”.
Trebuie să menţionăm categoria ţolurilor maramureşene votive care se
ţeseau pentru a fi date ca ofrandă bisericilor. Acestea nu se deosebesc cu nimic de
celelalte, doar că destul de frecvent poartă inscripţii alese care în general cuprind
numele celor ce au făcut darul. Un asemenea ţol, de la biserica veche din Borşa, a
făcut parte din patrimoniul Muzeului Etnografic din Sighetul Marmaţiei. În
lungimea lui, repartizată neuniform şi neliniar, pe fondul alb şi pe mai mulţi câmpi
ornamentali, este ţesută următoarea inscripţie în cirilică românească : „Mihai Popa
Ştefan şi femeia lui Mihai Măria şi fetele lor Ana şi Iuliana să le fie pomană în veci
anu Domnului 1834”. Asemenea ţoluri mai există şi astăzi în bisericile
maramureşene şi în colecţiile Muzeului Etnografic din Sighetul Marmaţiei.
O categorie aparte a ţolurilor maramureşene o formează creaţiile realizate în
secolul XIX şi la începutul secolului XX, când femeile din familiile de intelectuali
români din zonă au început să dea o atenţie deosebită creaţiilor ţărăneşti din acest
domeniu. Acestea, preluând motivele şi tehnicile tradiţionale, au confecţionat
covoare de mari dimensiuni, pentru aşternut pe jos, pentru acoperit paturile, pentru
decorarea pereţilor.
Alte piese din lână sunt „ţolincile”, un fel de cergi-ţol ţesute în dungi,
folosite pentru acoperirea scaunului de la căruţă şi a animalelor când stau afară.
O ţesătură ce se foloseşte şi în decorarea interiorului este materialul de
traistă care se pune pe rudă şi pe laiţe.

179
 CAPITOLUL XI – CONCLUZII

1. Aşezările din zona etnografică Maramureş, constituite din vremuri

străvechi, integrate armonios în peisaj, au avut în timp o evoluţie care se poate
stabili destul de greu.
2. Satele, în general, se desfăşoară de-a lungul văilor principale şi al celor
laterale (secundare), fiind înconjurate de dealuri acoperite cu livezi de pomi
fructiferi şi cu pâlcuri de pădure sau chiar cu păduri seculare.
3. Integrarea armonioasă a arhitecturii satelor în natura înconjurătoare dă un
farmec inegalabil acestor aşezări.
4. Studiul aşezărilor maramureşene din perspectivă diacronică indică faptul
că vechile vetre erau aşezate pe văile laterale. Elemente etnografice şi de
toponimie vin să susţină această idee. Astfel de toponime sunt Valea Caselor (în
comuna Bârsana), Uliţa Satului (în comuna Strâmtura), Uliţa Bătrână (comuna
Vadul Izei) etc. Faptul că aici s-au găsit cele mai vechi gospodării şi construcţii
datate indică vechile vetre. Forma actuală a unor aşezări cu aglomerări de
gospodării de-a lungul şoselelor şi drumurilor principale (care în general merg
paralel cu firul văilor principale) se poate fixa în timp mult mai târziu (aproximativ
în secolul al XVIII-lea) şi a fost condiţionată de şosea sau drum.
5. În specificul aşezărilor maramureşene distingem alte aspecte demne de
relevat. Dacă în general caracterul „compact adunat” este specific acestor aşezări,
trebuie să subliniem că acesta se referă numai la vatra satului — gospodăriile de
aici formând aglomerările care dau acest specific. Dar aproape toate aşezările au
prelungiri de grupuri de gospodării aşezate pe firul vâlcelelor şi văilor laterale,
mult îndepărtate de vatră, sau chiar gospodării izolate care dau nota specifică
aşezărilor de tip răsfirat sau chiar risipit. Locuitorii acestor gospodării se numesc
„câmpeni”; spre deosebire de cei care locuiesc „în sat”, aceştia locuiesc „în câmp”
sau „pe vale”.
6. Gospodăria ţărănească tradiţională din Maramureş se încadrează în tipul
gospodăriei cu curte dublă.
7. Caracterul „curţilor neregulate” este dat de faptul că fiecare activitate din
cadrul gospodăriei se concretizează printr-un spaţiu ocupat de o construcţie cu
destinaţie specială, construcţie cu forma adecvată funcţiei şi amplasată cât mai
judicios pentru desfăşurarea normală a vieţii în gospodărie. Deci „diferitele
construcţii cu întregul lor inventar, adică elementele constitutive ale gospodăriei
sunt grupate în respectivele sectoare după funcţiile pe care le îndeplinesc,
oglindind ocupaţiile de bază şi anexe ale familiei gospodarului, adică cultura şi
modul lor de viaţă”.
8. În general, în cadrul satelor maramureşene se diferenţiază două categorii
de gospodării, după locul de amplasare a acestora în funcţie de vatra satului : cele
din vatra satului (care în configuraţia actuală a aşezărilor formează aglomerările şi
dau specificul de ,,sat de tip adunat”) şi cele ,,din câmp” (care aduc nota specifică

180
satelor de tip „risipit”).
9. Gospodăria ţărănească din zonă incumbă două elemente distincte :
„stătutul”, respectiv gospodăria propriu-zisă, cu toate componentele ei (grădina sau
livada, grădinuţa şi casa cu toate anexele gospodăreşti) şi terenurile din afara
gospodăriei (terenul de fâneţe, terenul arabil, terenul de păscut şi pădurile) care nu
rareori au anumite construcţii specifice pentru văratul şi iernatul animalelor.
10. Casa, aşa cum au construit-o maramureşenii, este dovada importanţei de
care s-a bucurat totdeauna din partea celor care o locuiau şi de aceea, pe lângă
funcţionalitate, s-a avut în vedere aspectul ei frumos, pe măsura frumuseţii
sufleteşti şi trupeşti a oamenilor care o locuiau, dar şi pe măsura mediului natural
care o înconjura. În Maramureş, arhitectura construcţiilor ţărăneşti se regăseşte în
peisajul natural, formând o simbioză între om, creaţiile sale şi mediu.
11. Şura cu grajdul reprezintă o construcţie simplă sau complexă (în funcţie
de situaţia social-economică a gospodarului); simplă (grajdul pentru vaci şi şura);
complexă (şura mare la mijloc, mărginită de grajdul cailor sau al boilor şi de
grajdul vacilor, junincilor şi viţeilor). Uneori, la acestea se adaugă coteţele porcilor
şi alte construcţii.
12. Construcţiile sunt din lemn de stejar, de brad sau de molid, în funcţie de
subzonă, lucrate în tehnicile tradiţionale, aşezate pe bolovani mari la colţuri, cu
„murul” (soclul) din bolovani de carieră sau din bolovani de râu. Întotdeauna şi la
toate construcţiile ţărăneşti din Maramureş, acoperişul a fost în patru ape.
13. O construcţie nelipsită din gospodăria ţăranului maramureşean,
indiferent de starea lui socială, era şi este colejna, în care se ţin lemnele de foc,
butucul pentru tăiat lemnele şi toate uneltele necesare. În colejna se mai află carul,
unele unelte agricole şi o serie de alte unelte necesare în gospodărie. Ca sistem
constructiv, colejna diferă de celelalte construcţii din gospodărie. Construcţia se
sprijină pe patru stâlpi, doi înalţi în faţă (circa 2,80 m) şi doi în spate (0,80—1,20
m). Ei sunt legaţi prin cununi puternice de stejar cu ajutorul „chituşilor”
(contrafişelor). Acoperişul este în general în două ape, suprafaţa dreptunghiulară
din spate fiind mult mai mare decât cea din faţă. Colejna poate fi închisă pe trei
laturi sau deschisă.
14. O altă construcţie specifică gospodăriei din zona etnografică Maramureş
este „cămara afară”, aşezată întotdeauna în spaţiul destinat casei — ograda sau
curtea. Din informaţiile pe care le avem reiese că această construcţie era destinată
păstrării alimentelor şi hainelor. Construcţia are forma unei case în miniatură
(monocelulară). Camera, de dimensiuni reduse (circa 3 x 3 m), are în faţă o „şatră”
(prispă) identică cu cea a caselor ţărăneşti. Sistemul constructiv este acelaşi ca şi la
case.
15. Fântânile sunt nelipsite din gospodăriile ţăranilor. Zona depresionară-
montană dispunând de ape freatice abundente, fiecare ţăran a putut să-şi
construiască fântâna lui. Unii gospodari mai înstăriţi, care posedau multe animale,
aveau chiar două fântâni — una în „grădinuţa florilor” sau chiar în grădină (pentru
oameni) şi una în ocolul vitelor, prevăzută cu „halău” sau „valău” (pentru adăpatul
animalelor).
16. Sub aspect constructiv, poarta cu trei stâlpi apare ca un ansamblu
181
arhitectonic. Stâlpii sunt legaţi între ei în partea superioară printr-o cunună ajutată
de „chituşi” care, prin cioplitură, au şi funcţie decorativă; la bază, legătura o face
„pragul de jos” care de obicei este parţial montat în pământ pentru a înlesni accesul
căruţei (la porţile noi apare tendinţa de renunţare la acest element). La portiţă,
pragul de sus şi pragul de jos leagă stâlpul central de cel lateral. Acoperişul se
fixează de cunună prin grinzişoare; în general, acesta este în patru ape, folosindu-
se draniţa bătută la două rânduri şi trasă la cuţitoi în coadă de rândunică sau în
„colţi”.
17. O serie de alte construcţii mai mici vin să întregească aspectul
gospodăriei maramureşene. Astfel, în satele unde pomicultura are o pondere mare
în economia locală, în gospodărie apar construcţii destinate uscării fructelor. Le
găsim frecvent în satele de pe valea Marei (Deseşti, Hărniceşti, Giuleşti, Berbeşti)
şi sporadic în celelalte.
18. La gospodăriile tradiţionale, casa a fost aşezată întotdeauna în fundul
curţii, cu faţa spre stradă, iar grajdul-şură în faţa casei, cu spatele la drum. Restul
anexelor gospodăreşti erau amplasate în funcţie de primele.
19. Astăzi, când noul îşi spune cuvântul în toate domeniile, gospodăria
tradiţională maramureşeană suferă o metamorfoza deosebită. O serie de acareturi
dispar, fiind înlocuite cu construcţii mari din cărămidă şi beton.
20. Casele îşi îmbogăţesc numărul încăperilor, îşi schimba organizarea
spaţiilor, preluând o serie de funcţii iniţiale ale altor dependinţe. Introducerea
curentului electric, a apei curente, legea sistematizării rurale, schimbarea ponderii
unei ocupaţii în favoarea sau defavoarea alteia, socializarea agriculturii în multe
sate maramureşene influenţează organizarea gospodăriei ţărăneşti.

182