Sei sulla pagina 1di 137

Antichitatea şi Evul Mediu

pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002;
sursa: Casa de Editură Viaţa Creştină

PARTEA I
ANTICHITATEA CREŞTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

8. BISERICA CREŞTINĂ ÎN DACIA

În baza izvoarelor istorice şi arheologice, învăţaţii au stabilit adevărul că


poporul român s-a născut şi s-a format ca popor creştin de factură daco-
romană în Dacia Traiană şi Scythia Minor (Dobrogea).

"Acest creştinism, chiar când se întâmpla să fie episcopul grec sau


crescut greceşte, e latin cum cere şi cum ştie poporul care l-a creat şi-l
vrea" (6. N. Iorga, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936, p. 89). "Noi
suntem români fiindcă suntem creştini, şi creştini fiindcă suntem români",
căci romanizarea şi creştinarea sunt două procese paralele în formarea
poporului român. Majoritatea istoricilor afirmă că Sf. Andrei şi Sf. Filip,
Apostolii Mântuitorului, au predicat în Scythia Minor (Dobrogea) şi ca
atare poporul român are un creştinism apostolic de o vârstă cu cel
predicat de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în Roma (anii 44-67 d. Cr.).
Sunt şi istorici care stabilesc predicarea Sfântului Apostol Andrei în
Scythia din nordul Mării Negre (azi Crimeea) şi în partea nordică a Asiei
Mici (7. Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală şi statistică
bisericească, Bucureşti, 1925, Cartea I-a, Ed. a II-a pg. 174). Întrucât în
anul 168 a. Cr. Tracia deveni provincie romană cu vorbitori de limbă
getică, latină şi greacă, cuprinzând şi Dacia Pontică (Dobrogea), Sf.
Andrei foarte probabil că a predicat şi în Dobrogea noastră, problemă
amplu dezbătută şi, în mare măsură, convingător susţinută şi de
majoritatea participanţilor la lucrările colocviul al IV-lea de arheologie şi
istorie antică, axat pe tema: "Începuturile creştinismului pe teritoriul
României", desfăşurat la Cluj-Napoca în 16-17 noiembrie 2001.
Îndeosebi domnul prof. universitar dr. Emilian Popescu a adus
argumente puternice acestei teme. Aceeaşi convingere o are şi domnul
Mihail Diaconescu în lucrarea sa (8. M. Diaconescu, Istoria literaturii
dacoromane, Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 21.)

Există însă un număr considerabil de mărturii ale unor istorici antici care
afirmă şi confirmă atât predicarea Sfântului Apostol Andrei în Scythia, cât
şi că strămoşii noştri daci şi sciţi (besi şi geţi) au primit creştinismul încă
în a doua jumătate a veacului I d. Cr. Astfel:

1
Hipolit Romanul (175-250), mort în timpul persecuţiilor împăratului
Decius, scriitor african fecund, a scris: "Andrei a vestit (cuvântul
Evangheliei) sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit în Patras din Ahaia (fiind
legat în picioare de un măslin) şi este înmormântat acolo" (9. Patrologia
greaca, ed. J. Migne, vol. X, col. 951, Paris, 1857 din lucrarea V. Iliescu,
V.C. Popescu, Gh. Ştefan, Izvoare privind istoria României, Bucureşti,
1964, p. 712.)

Tertulian (n. Cartagena 160 d. Cr.) avocat, încreştinat, preot spre


sfârşitul vieţii, eretic devenit montanist, este primul scriitor latin creştin.
Ne dă informaţii despre daci şi sciţi, la care s-a răspândit creştinismul, în
lucrarea "Contra Iudeos" (Contra iudeilor) cap. 7 (P-1 II col. 611): "Căci în
cine au crezut toate neamurile, decât în Cristos care a venit? Parţii,
mezii, neamurile Galiei, britanii, sarmaţii, dacii, germanii, sciţii... În toate
aceste locuri stăpâneşte numele lui Cristos care a venit...".

Origene (n. Alexandria Egiptului 185 d. Cr., moare în Tyr la 225), în


cartea a II-a, "Comentarii la Geneză", spune: "Când Sfinţii Apostoli şi
ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, Toma, după
cum spune tradiţia, a primit (prin tragere la sorţi), Parţia, iar Andrei,
Scythia" (Dobrogea de azi şi sudul Basarabiei, după mulţi istorici, inclusiv
J. Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de
L'Empire romain, Paris, 1918, p. 29). Aceste date sunt confirmate şi de
Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes, vol I, Bucureşti 1964, p.
640, 712, 717.

Eusebiu din Cezareea (260-340), episcop în Cezareea Palestinei, a


luptat pentru unitatea Bisericii şi n-a aprobat condamnarea lui Arie, aici
fiind în gravă greşeală, căci orice erezie strică unitatea Bisericii. Cronica
lui a fost tradusă din greacă în latină de Sfântul Ieronim, sub titlul "Istoria
bisericească", scrisă în 325, în care scrie: "Când sfinţii apostoli şi ucenici
ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, lui Toma i-a căzut
la sorţi, cum spune tradiţia, Parţia, iar lui Andrei Scythia". Sigur că
Sfântul Andrei n-a predicat Evanghelia în dizidenţă cu Sfântul Petru, ci în
unitate doctrinară şi canonică. Cele trei secole de persecuţii asupra
creştinismului a împiedicat mult răspândirea lui în Dacia. (10. Haralambie
Mihăiescu ş.c., Izvoare privind istoria românilor, II, Bucureşti, 1979, p.
15).

Aurelius Augustinus (354-430), în "De civitate Dei", XVIII, 52, scrie:


"Numai dacă nu ar trebui socotită prigoana (aceea) când regele goţilor
chiar în Goţia pe creştini (350 d. Cr.) cu o cruzime uimitoare i-a prigonit,
deşi acolo nu erau decât catolici (recunoşteau doctrina oficială a

2
Bisericii, nu erau arieni), dintre care mulţi au fost încoronaţi ca martiri,
ştiri auzite de la un frate care a trăit acestea acolo" (11. Ibidem, p. 215).

Totuşi, este sigur că, odată cu cucerirea Daciei de către Traian, printre
coloniştii romani, aduşi aici "ex toto orbe Romano" (din toate părţile
Imperiului Roman), mulţi au fost creştini şi astfel ei au fost primii
misionari populari ai Bisericii creştine în Dacia. Unirea primelor
comunităţi creştine în Dacia s-a făcut treptat, prin intermediul acestor
colonişti romani creştini, în perioada Daciei provinciale (106-271 d. Cr.),
în forma şi în limba latină. De altfel, de la începutul secolului al III-lea,
latina a devenit limba Bisericii din întregul Imperiu Roman,
înlocuind greaca de până atunci, îndeosebi în provinciile orientale.
Aşa se explică faptul că vocabularul fundamental creştin al poporului
român este latin: christianus - creştin; Dominus Deus - Dumnezeu; crux,
crucis - cruce; baptizare - a se boteza; angelus - înger; rogatione -
rugăciune; caseum ligare - câşlegi; lex, legis - lege; presbyter - preot;
paganus - păgân; privilegium - priveghi; pecatus - păcat; basilica -
biserică; sanctus - sfânt; Pasqua - Paşte; Rosallia- Rusalii; Floralia -
Florii etc.

Limba latină vorbită în Dacia era "limba francă", adică limba latină
comună, limba administraţiei şi a armatei, conform celor peste 3.000 de
inscripţii găsite pe teritoriul Daciei, datând din secolul III şi până în
secolul al XIII-lea. Ca atare, creştinismul s-a propagat în Dacia şi în
provinciile dunărene în formă latină, nu în greacă, ceea ce a înlesnit
legăturile cu restul domeniului de limbă latină, ca limbă oficială până în
veacul al VII-lea (12. Haralambie Mihăescu, Limba latină în provinciile
dunărene ale Imperiului roman, Bucureşti 1960, p. 278). Este greu de
spus când se sfârşeşte latina şi când încep limbile romanice, dar anul
600, pentru toate provinciile romanice, pare a fi sfârşitul latinei şi
începutul limbilor romane, inclusiv româna.

O contribuţie însemnată în propagarea creştinismului în Dacia în


perioada postaureliană, a avut-o episcopul Ulfila şi ucenicii săi (13. V.
Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman,
Bucureşti, 1911, p. 68), care a păstorit şapte ani în nordul Dunării,
predicând până la anul 355 în limba gotică, latină şi greacă populaţiei
romanice băştinaşe şi goţilor încreştinaţi, pentru care a tradus Biblia şi a
inventat alfabetul gotic, punând bazele primelor monumente ale limbii
germane scrise.

Silit să se refugieze sub împăratul Constanţiu (arian), Ulfila, episcop al


vizigoţilor (baltici) presaţi de ostrogoţii de stepă sub Hermanaric, trece în
sudul Dunării până la Constantinopol, unde şi moare în anul 383, ca

3
arian moderat. Despre el vorbeşte fostul său ucenic, Auxenţiu din
Durostor, ajuns episcop: "Şi era Ulfila un episcop cu viaţă şi o vorbă
foarte aleasă, drept şi credincios lui Cristos, dascăl întru sfinţenie şi
propovăduitor al adevărului... Săvârşind acestea şi altele asemenea şi
strălucind cu glorie timp de 40 de ani în episcopat, propovăduind prin
harul apostolic, fără întrerupere în limba greacă, latină şi gotică, în una
singură biserică a lui Cristos. Era episcopul goţilor încreştinaţi în Dacia
(14. Auxenţiu din Durostor, ajuns episcop în 380, ucenicul lui Ulfila ni-l
prezintă astfel în Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila, în
Izvoare privind istoria României, vol. II, Bucureşti, 1979, p. 112). Sigur că
episcopul Ulfila a predicat în latină băştinaşilor dacoromani, iar
traducerea Bibliei a făcut-o după un exemplar latin, fiindcă în cea gotică
găsim un număr considerabil de cuvinte latine germanizate şi exprimări
într-o topică latină.

Despre o generalizare a creştinismului în Dacia în secolul al IV-lea, ne


vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare (329-379), născut în Cezareea
Capadochiei, unde a şi ajuns arhiepiscop, coleg de studii în
Constantinopol cu împăratul Iulian Apostatul şi Sfântul Grigore de
Nazians. În scrisoarea CLV către Soranus, comandantul militar al
Scythiei Minor (Dobrogea), pe care-l lăuda că apără pe creştini şi-l roagă
să-i trimită moaştele martirilor, Sfântul Vasile ne dă preţioase date
privitoare la viaţa creştină în Dacia Traiană. Guvernatorul Iunius Soranus
îi trimite moaştele Sfântului Sava Gotul, înecat în apa Buzăului, sub
persecuţia regelui got Athanaric, în 372. Moaştele au fost strămutate în
Tomis (Constanţa de azi) şi, de aici, transportate în anul 373-374 în
Capadochia, însoţite de "Scrisoarea Bisericii din Goţia către Biserica din
Capadochia" şi epistola personală a Sfântului Episcop al Tomisului, la
care Sfântul Vasile le răspunde prin două scrisori, confirmând primirea
moaştelor (15. Nestor Vornicescu, Primele scrisori patristice în literatura
noastră, secolele IV-XIV, Craiova, 1984, p. 40).

Tot Sfântul Vasile cel Mare, în scrisoarea CLXIV către Ascholios,


Episcopul de Tesalonic (devenit sub Papa Damasus vicar apostolic al
Romei), îi arată că a primit scrisori din mijlocul barbarilor de peste Istru
(Dunăre), care dovedesc străşnicia în credinţă a strămoşilor noştri daco-
romani (16. Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. Il, Bucureşti, 1970, p.
89).

Iezuitul Bollandus, în "Acta Sanctorum", Anterpiae, 1643, VII, Kal. Aprilis,


ne prezintă numele şi, rezumativ, viaţa celor 69 de mucenici şi mucenice
înscrişi în Sinaxarele romane, şi încă 38 ale căror nume îl omite, la care
adăuga şi patru sfinţi ai Bisericii universale, recunoscuţi în tratatele de

4
Patrologie, care au trăit în Dobrogea, majoritatea având nume latine ori
latinizate, morţi înainte de Edictul din Milano, din 313, ceea ce arată un
creştinism înfloritor în această parte a României în antichitatea creştină.

Primul episcop al Tomisului, Evanghelicus, martirizat sub Diocleţian, a


fost urmat de Philus sau Titus, sub Licinius, şi apoi de Sfântul
Bretanion (Vetranio, Veteranus), care a strălucit prin credinţă,
înfruntându-l pe împăratul Valens, arian, şi refuzând să servească cu
preoţii acestuia, părăsind Biserica cu poporul. A fost iertat, fiindcă
episcopii erau atunci nu numai conducători religioşi, ci şi organizatori
populari, paznici ai cetăţilor şi ţinuturilor învecinate în mijlocul cărora
păstoreau.

Sfântul Augustin, în opera sa "De civitate Dei", ne vorbeşte despre


prigonirea (354-430) crudă a creştinilor din Dacia, care erau catolici,
recunoscând doctrina oficială a Bisericii. Prigonitorul acestor creştini
daco-romani era regele Athanaric gotul.

Inscripţiile greceşti şi latine descoperite în Dacia şi datând din secolele


III-XIII d. Cr. (17. Emilian Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din
secolele III-XIII descoperite în România, Bucureşti, 1976) atestă
încreştinarea daco-romanilor şi, prin ei, a popoarelor barbare păgâne
sosite aici, asimilându-le în masa daco-romană: goţi, huni, avari şi,
îndeosebi, slavi din secolul al VII-lea încoace. Gema de la Turda
(Potaissa) descoperită în 1930 (azi dispărută), cu "Bunul Păstor" datând
din secolul al IV-lea, adusă de un ostaş din Orient, este cea mai veche,
ca document arheologic creştin răspândit deja în secolul al Ill-lea (18. E.
Popescu, op. cit., p. 391). Altarul funerar din Cluj-Napoca, datând din
secolul al IV-lea (descoperit în 1927), al păgânilor încreştinaţi Claudius
Valentinus, de 20 de ani, şi Valeria Valentina, mama sa, care i-a pus
epitaful: "Sit Tibi Terra Levis" ("Să-ţi fie ţărâna uşoară") e o altă mărturie
a generalizării creştinismului în Dacia, de timpuriu. Fibula transformată în
inel, din secolul al IV-lea, de la Micia (Veţel-Hunedoara), cu inscripţia:
"Quartine, vivas!" (Să trăieşti, Quartine!) a fost purtată de un creştin
daco-roman. Donariul de la Biertan, judeţul Sibiu, din secolul al IV-lea,
are inscripţia: "Ego Zenovius votum posul" (Eu, Zenobie am împlinit
juruinţa), cu monogramul lui Isus Cristos în limba latină, cu o biserică
locală şi patru necropole de factură romană, sunt mărturii ale prezenţei
neîntrerupte aici a unei comunităţi creştine care vorbea latineşte. La
Bratei, judeţul Sibiu, s-au descoperit morminte din secolele IV-VII şi IV-
VI-VIII d.Cr., cruci de bronz, care atestă continuitatea populaţiei romane
în Transilvania şi creştinismul ei daco-latin (19. E Popescu, op. cit., p.

5
388 şi D. M. Pippidi, Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti,
1970, p. 101).

Existenţa unor biserici pe teritoriul Daciei Traiane, ca bazilica din


aşezarea geto-dacă Sucidava (azi Celei, judeţul Olt, lângă Corabia), fost
important centru militar roman-bizantin, pe malul stâng al Dunării, sub
Constantin cel Mare, este altă dovadă. Reconstruindu-se în anul 328
podul de piatră de peste Dunăre, confirmă de asemenea continuitatea
vieţii creştine daco-latine în nordul Dunării până în veacul al VI-lea şi mai
târziu, de când datează şi această bazilică. De aici, unde s-a descoperit
şi o fântână secretă, ducea un drum spre Romula (azi Dobrosloveni,
judeţul Olt) cu numele dac Malva (sub Adrian, 117-138), ce fusese
capitala Daciei Malvensis. S-au descoperit în această bazilică romană
şase morminte şi vasul - amforă pentru ulei - al preotului Luchonocos,
fiul lui Lykatios, cel mai vechi preot atestat ce a slujit în nordul Dunării,
după Sansala gotul în secolul al IV-lea, subaltern al lui Ulfilas. Sucidava
a fost sub jurisdicţia canonică a Primei Justiniana (535-602). În anul 602,
fiind atacată de slavi, cetatea a fost evacuată, apoi slavii şi avarii au
incendiat bazilica (20. D. Tudor, Prima bazilică descoperită în Dacia
Traiană, Iaşi, 1948, p. 24 şi D. Tudor, Sucidava, Craiova, 1974).

Într-o inscripţie datând din secolul al VI-lea, descoperită la Axiopolis (azi


Hinog, lângă Cernavodă-Constanţa), este amintit "Heraclide citeţ al
Sfintei Biserici catolice", deci slujitor al unei biserici din mitropolia
Tomisului, catolic şi nu eretic (21. Ion Barnea, Creştinismul în Scythia
Minor după inscripţii, în Studii teologice nr. 1-2, Bucureşti, 1954, p. 65).

Sub Diocleţian creştinismul era deja puternic răspândit, având martiri


(Chiril, Chindeas şi Tasius pomeniţi şi în Martyrologium Hieronyamus).
Sub Licinius era deja episcopat la Tomis şi Durostorum, iar din secolul al
VI-lea şi la Callatis (Mangalia), a căror operă misionară se extindea şi în
Muntenia şi în Moldova.

Despre existenţa unor călugări şi mănăstiri în "Goţia" (Dacia nord-


dunăreană) ştim de la Sfântul Epifaniu (310-403), episcopul Salaminei,
în opera sa "Împotriva celor optzeci de erezii" (374 d. Cr.), în care
vorbeşte şi de erezia ariană a Audienilor, fondată de Audianus, cu
călugări şi mănăstiri şi reguli ascetice aspre, instruind pe goţi în credinţă
(22. Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. II, Bucureşti, 1970, p. 174).
Audius n-a primit data Paştilor fixată de Sinodul ecumenic din Niceea,
(325), fiind exilat trăind apoi şi în "Goţia", Dacia noastră, încreştinând pe
mulţi goţi şi băştinaşi. După moartea lui, deşi unii episcopi i-au îmbrăţişat
schisma, partizanii lui au fost alungaţi de goţii păgâni, duşmanii romanilor
şi ai împăraţilor creştini. "Şi cu toate că se părea c-au fost alungaţi de

6
acolo (din Dacia) toţi creştinii, au rămas totuşi unii oameni credincioşi.
Căci nu poate seca izvorul credinţei", scria Sfântul Epifaniu.

În materialele arheologice paleocreştine descoperite pe teritoriul


României (Daciei), s-au aflat obiecte cu semne simbolice creştine -
semnul peştelui "Ihtys - Isus Cristos" I(sus), X(ristos), Th(eon) y(os)
s(oter) - Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, "Marele Peşte", semnul Bunul
Păstor (Turda, Orlea - Dolj), precum şi cu semnul crucii, ori alte amulete
gnostice, care ne arată prezenţa, coexistenţa creştinilor şi gnosticilor în
aceleaşi comunităţi creştine latine: Romula (Reşca), Porolissum
(Moigrad), Ulpia Traiană (Sarmisegetuza), Micia (Veţel), Biertan, Bratei
(jud. Sibiu) etc. (23. N. Gudea, Signum crucis şi Pisciculi Dei sumus, în
"Viaţa creştină" nr. 6, 7, Cluj-Napoca, 1990).

Numărul mare de obiecte paleocreştine aflate pe teritoriul României


confirmă prezenţa şi generalizarea timpurie a acestuia la noi. La Bratei
un inel cu cruce, la Gornea opaiţ cu cruce, la Mintiul Gherlei cataramă cu
cruce, la Apulum baptisteriu şi balistică, la Cenad baptisteriu, la
Porolissum lăcaşuri de cult, toate obiecte şi lăcaşuri care au servit la
oficierea cultului religios, aduse din Asia Mică sau din Roma (24. Nicolae
Gudea, Ioan Ghiurco, Din Istoria creştinismului la români. Mărturii
arheologice, Oradea, 1988, p. 18-112). Descoperirea unor basilici
creştine în 1947, de către Constantin Potolescu la Drobeta - Turnu
Severin, Tibiscum, transformarea unor temple păgâne în biserici
creştine, mai ales sub împăratul Teodosie (379-395), nu s-a putut
comunica la Academia Română, fiind interzise astfel de expuneri sub
Nicolae Ceauşescu. Un adevărat repertoriu de obiecte paleocreştine a
publicat în 1958 arheologul Mircea Rusu şi, ceva mai târziu, Prof. Dr. M.
Bărbulescu şi conf. Dr. Radu Ardevan de la Muzeul Transilvaniei din Cluj-
Napoca. În cadrul colocviului IV de arheologie şi istorie antică,
desfăşurat la Cluj-Napoca în 16-17 noiembrie 2001, participanţii
specialişti de înalt prestigiu, au prezentat un număr considerabil de
obiecte şi dovezi despre caracterele latino-dacice ale creştinismului antic
pe teritoriul României. Contribuţii importante în cunoaşterea
paleocreştinismului daco-roman şi-a adus în lucrările sale prof. univ.
Dumitru Protase de la Universitatea "Babeş Bolyai" din Cluj-Napoca.

9. REPREZENTANŢI DE SEAMĂ AI CREŞTINISMULUI DACO-LATIN

Este bine să subliniem că, până la năvala slavilor, în anul 602,


creştinismul daco-latin, ca de altfel şi poporul român care l-a avut, era
întins pe ambele maluri ale Dunării, atât în nordul ei (Dacia Traiană), cât
şi în sudul ei (Dacia Aureliană-Moesia). În sudul Dunării, populaţia
romanică a fost formată din bessii băştinaşi (ramură a tracilor, fraţi cu

7
dacii) şi romani, iar în nordul Dunării din daci şi romani. O mare parte din
populaţia romanică din sudul Dunării provenea din daco-romanii (armata,
funcţionarii, negustorii, unii meşteşugari) retraşi din Dacia Traiană în anul
271 sub împăratul Aurelian. Învăţatul slavist Jirecek a stabilit o linie
pornind de la Adriatica, trecând pe la Sardica (Sofia de azi) şi
ajungând pe ţărmul Mării Negre la sud de Varna, care constituia
graniţa dintre teritoriile în care, la sudul ei, se vorbea limba greacă,
iar la nord limba latină. Românii de pe ambele maluri ale Dunării
vorbeau latina vulgară, populară, respectiv limba română, protoromână,
din veacul al VII-lea încoace.

Din sânul strămoşilor noştri daco-romani a ieşit un număr de oameni


învăţaţi care au îmbogăţit, prin operele lor şi prin pilda vieţii lor creştine,
patrimoniul spiritual şi cultural al Bisericii universale.

Sfânta împărăteasă Elena şi fiul ei împăratul Constantin cel Mare,


din căsătoria ei cu Constantius I Clorus, dac romanizat, ajuns în anul 293
ca Caesar, sunt originari din Naissus (Nice), Dacia Mediteraneea,
strămoşi ai românilor. Clorus divorţase de Sfânta Elena şi se recăsători
cu Teodora, fiica împăratului Maximian care i-a adus 6 copii. Constantin
a crescut cu mama sa şi ajungând în anul 306 Caesar s-a purtat blând
cu creştinii deşi era încă păgân. Convertirea lui la creştinism a fost în
ajunul bătăliei cu "Augustul" Amaxenţiu în 28 octombrie 312, la Podul
Milvius, purtând crucea pe steagul oştirii sale - labarum - pe care a
văzut-o pe cer cu textul "In hoc signo vinces". Biruinţa lui a fost o
minune. Împreună cu cumnatul său Licinius au dat Edictul de la Milano,
în 313, prin care au acordat libertate generală creştinismului, deschizând
astfel o epocă nouă în istoria omenirii: a libertăţii culturii şi civilizaţiei
creştine la cerinţele demnităţii umane. Pentru consolidarea vieţii creştine
a subvenţionat slujitorii altarelor creştine, i-a protejat contra păgânilor, a
restituit bunurile confiscate de împăraţii anteriori, a abolit legile
terorizante pentru creştini: răstignirea, zdrobirea picioarelor, tăierea
mâinilor, scoaterea ochilor, mutilarea, stigmatizarea etc. A generalizat
Duminica, sărbătoare săptămânală creştină obligatorie. A legiferat
adstrictio glaebe obligativitatea colonilor de a rămâne pe locurile lor sub
grave pedepse pentru ei şi pentru cine i-ar primi, asigurând astfel
stabilitatea demografică a imperiului.

Primul lui sfetnic a fost Sfânta Flavia Iulia Helena, mama sa. Pentru
populaţia daco-romană, împăratul Constantin cel Mare s-a preocupat în
mod deosebit de reconstrucţia cetăţilor: Tomis, Histria, Dinogeţia
(Garvăn-Tulcea), Ulmentum, Dierna, Drobeta, Sucidava (Corabia-Olt). A
construit un pod peste Dunăre în 328, a restaurat drumul imperial pe Olt

8
până la Sarmisegetusa, a stăpânit toată zona Câmpiei muntene până la
Carpaţi apărându-o cu un val de pământ defensiv de la Drobeta până la
Pietroasele-Buzău, contribuind la romanizarea autohtonilor geto-daci şi
la consolidarea creştinismului între Carpaţi, Tisa, Nistru, Marea Neagră.

Sf. Elena a descoperit crucea Mântuitorului la Ierusalim, în 328, şi a


construit Biserica Sf. Mormânt în Ierusalim şi a Sf. Petru la Roma.
Împăratul Constantin cel Mare a rezidit cetatea Tropaeum Traiani, în 316,
care va deveni episcopie daco-romană cu patru bazilici creştine şi o a
cincea în cimitir, refăcute în sec. V-VI.

Cu ajutorul lui direct, material, administrativ şi politic, s-a ţinut Conciliul I


Ecumenic de la Niceea, în 325, cu participarea a 318 părinţi-episcopi
care au condamnat arianismul, au restabilit folosirea Simbolului Credinţei
prin episcopul Osius de Cordova şi preoţii Vitus şi Vincenţiu,
reprezentanţi ai Papei Sf. Silvestru, împreună cu Sf. Atanasie,
contribuind astfel la formarea profilului spiritual a Europei şi a întregii
creştinătăţi.

În anul 330 inaugurează noua capitală Constantinopol, zidită pe o


veche colonie grecească "Bizanţium", devenită "Noua Romă", centru
împărătesc creştin şi, prin sprijinul împăraţilor, patriarhat cu al doilea
scaun după Roma papală, şi mai târziu capitala unei religii de stat.

Episcopul Bretanion al Tomisului, atestat în 369, este apărătorul


ortodoxiei catolice împotriva arienilor, înfruntându-l pe însuşi împăratul
Valens, arian, venit în Scythia Minor să impună erezia. Sfântul Bretanion
(Vetranio) a refuzat să servească împreună cu arienii şi a părăsit biserica
însoţit de popor. Împăratul l-a iertat, căci era paznic al graniţelor
imperiului împotriva "barbarilor" năvălitori. Este autorul "Actului Martiric al
Sf. Sava de la Buzău".

Sfântul Teotim Filosoful (392-403), episcopul Tomisului, erudit filosof şi


teolog, binefăcător al populaţiei şi poporului credincios, misionar între
hunii care ocupaseră temporar Dobrogea, şi-a înscris numele în istoria
culturii religioase. El i-a convertit la creştinism pe mulţi dintre ei şi de
aceea l-au numit "Deus Romanorum". A luat parte la Conciliul din
Constantinopol, la anul 400, când Sfântul Epifaniu, episcopul din
Salamina Ciprului, a propus să se osândească memoria lui Origene şi
toate scrierile lui să se nimicească. Sfântul Teotim şi Sfântul Ioan Gură
de Aur s-au împotrivit, cerând ca memoria omului să fie lăsată în pace,
iar scrierile numai cele rele să se nimicească (25. N. Vornicescu, op. cit.,
p. 47). Despre activitatea lui misionară se spunea: "Hunii învaţă
Psaltirea, iar frigurile Sciţiei se încălzesc de căldura credinţei", scria Sf.

9
Ieronim în "De viris illustribus" despre "Theotimus Scytae Tomorum
Episcopus" (26. M. Diaconescu, op. cit. p. 69).

Înaintaşul Sf. Theotim a fost episcopul Gherontius (sau Terentius) al


Tomisului, care a participat la Sinodul al II-lea Ecumenic din
Constantinopol, din mai-iulie 381, convocat de împăratul Teodosie I cel
Mare, în care a fost condamnat definitiv arianismul, macedonianismul
(pneumatomahii ce negau dumnezeirea Spiritului Sfânt) şi Părinţii
sinodali, între care Sf. Grigore de Nazians, Sf. Vasile cel Mare, Sf.
Grigore Nisenul, Sf. Ciril din Ierusalim, Amfilohie din Econium ş.a. au
completat Simbolul credinţei cu încă 5 articole, mărturisind dumnezeirea
Sf. Spirit, comuniunea Sfinţilor, Judecata din Urmă, învierea morţilor.

Sfântul Ioan Cassian (360-465), născut în Casimcea-Casienii Dobrogei


(jud. Constanţa), a strălucit prin viaţa lui sfântă. Călugărindu-se tânăr,
intră într-o mănăstire din Bethleem, de aici trecu în Egipt, în 398 îl găsim
în Constantinopol ca învăţăcel al Sfântului Ioan Gură de Aur, care-l
hirotoni diacon în 405. După exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur
(Crisostomul), pleacă la Roma, ducând rugămintea clerului şi a poporului
din Constantinopol papei Inocenţiu I, de a-l ajuta pe Sfântul Ioan, exilat a
doua oară. Aflând de moartea Sfântului Ioan Crisostomul, ceru papei să-l
hirotonească preot, ceea ce se şi înfăptui şi apoi plecă în Marsilia
(Franţa), unde înfiinţă două mănăstiri, numite ale Sfântului Victor: una
pentru bărbaţi şi una pentru femei. Aceste două mănăstiri, împreună cu
ale Sfântului Onorat din insulele Lerine, sunt primele mănăstiri din Galia
veche. Sfântul Ioan Casianul-Scitul este fondatorul monahismului în
Franţa şi autorul multor scrieri, între care: "De institutis cenobiorum et de
octo principale vitiorum remediis" - "Despre institutele cenobitice şi
despre remediile celor opt păcate principale", folosită mai târziu de Sf.
Benedict de Nursia ca izvor în "Regula", pentru monahismul occidental
(480-547). Altă operă este "Conlationes" - "Colecţia de sentinţe şi citate
din Sfinţii Părinţi", în 24 de cărţi. La cererea Papei Leon cel Mare,
prietenul său mai scrise: "De incarnatione Domini. Contra Nestorium", în
430, cunoscută mult în Occident.

La Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes, din 431, participă şi episcopul


Timotei al Tomisului. Cei 153 episcopi condamnă erezia lui Nestorie şi
semnează cele 12 anatematisme ale Sfântului Ciril patriarhul Alexandriei,
prin care patriarhul constantinopolitan eretic Nestorie este scos din
scaun.

Urmaşul său, Ioan de Tomis (446-449), episcop, a participat la un sinod


local în 449 la Constantinopol, unde s-a manifestat ca adversar
neînduplecat al nestorianismului şi monofizismului eutichian. Era un

10
vestit teolog şi a tradus din greacă în latină scriitori bisericeşti ca Teodor
Mopsuestenul, Teodoret de Cyr (392-458), păstorind sub arhiepiscopul
Flavian al Constantinopolului şi împăratul Theodosie al II-lea.

Episcopul Alexandru al Tomisului a participat în anul 449 la sinodul


local de la Constantinopol, convocat de împăratul Theodosius al II-lea
pentru a-l sprijini pe ereticul monofizit Eutichie, însă părinţii sinodali au
nesocotit voinţa împăratului, fiind împotriva ereticului. Al şaptelea
semnatar al deciziilor luate atunci a fost "Alexander reverindissimus
Episcopus Tomitanorum civitatis provinciae Scythiae", reprezentând
aşadar Dobrogea. Nu a luat parte la "Sinodul tâlhăresc de la Efes, 449"
şi nici la al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451, unde a fost
condamnat monofizismul şi prin "Epistola dogmatica ad Flavianum" a
Papei Leon cel Mare ce-l considera pe Eutichie ca "eretic periculos", dar
a semnat deciziile acestui sinod, venind la Constantinopol în 452, după
retragerea hunilor invadatori în ţinuturile Dunării de Jos (27. M.
Diaconescu, op. cit. p. 109).

Dionisie cel Mic (Exiguus, Smeritul - 470-545), născut, botezat şi


crescut în Scythia Minor, ajunge monah în Orient, de aici trece la
Constantinopol şi, fiind cerut de Papa Gelasiu în anul 496, ca bun
cunoscător al limbilor greacă şi latină, soseşte la Roma şi se aşează în
mănăstirea "Sfânta Anastasia", devenind abatele acestei mănăstiri.
Prieten cu Casiodorus, prim-ministrul regelui Teodoric, acesta ne dă
preţioase date despre viaţa şi opera lui Dionisie cel Smerit, numindu-l
"scit de naţiune, dar roman de inimă". A trăit la Roma sub 10 papi, de la
Anastasie II până la Vigilius şi a murit probabil la Vivarium, între anii 540-
545. Opera lui e vastă. Un număr de traduceri patristice în limba latină
pentru folosul unor confraţi, altele privind păreri şi date personale:
Despre sărbătoarea Paştilor; Prefeţe la traducerile făcute, cu informaţii
biografice; Antologie de texte patristice pentru călugării din Scythia
Minor, traducere din limba greacă în limba latină, unde ne arată:
călugării sciţi vorbeau şi foloseau latina. Apoi a mai scris: Scrisoarea
sinodală din anul 430 a Sfântului Ciril al Alexandriei trimisă patriarhului
Nestorie al Constantinopolului pentru îndreptare; Tomosul către Armeni
al patriarhului Proclu, în care călugării sciţi şi-au însuşit: "Unul din Treime
a suferit pentru noi cu trupul", împotriva lui Nestorie. Dionisie Exiguul a
întreţinut strânse relaţii cu călugării "sciţi": Ahile, Ioan-Maxenţiu,
Leontie, Mauriciu etc., cu alţi orientali şi occidentali. A alcătuit florilegiul
"Exempla Sanctorum Patrum" - o sută de pasaje patristice - soluţii
împotriva ereticilor şi bazele filosofiei creştine. Scrieri de drept canonic
le-a tradus în limba latină, în două ediţii. Canoanele Sinoadelor
Ecumenice (de la Niceea, Constantinopol, Efes şi Calcedon), ale unor

11
sinoade locale şi a editat Decretele pontificale. El este autorul unor
lucrări de cronologie creştină în care, refuzând să socotească ciclul
pascal, cum făceau alţi Sfinţi Părinţi, de la unii împăraţi romani,
îndeosebi de la Diocleţian, persecutorul creştinilor, a socotit anii de la
Naşterea Mântuitorului, punând bazele calculului erei creştine - a
calendarului creştin, valabil astăzi pentru întreaga planetă. La noi
acest calendar a fost pus în practică în Molitvelnicul slavon de la
Târgovişte în anul "de la zidirea lumii" 7053, iar de la Naşterea lui Isus
Cristos 1545 (28. N. Vornicescu, op. cit., p. 73). Ca atare, Dionisie cel
Smerit este părintele erei creştine. A manifestat o mare solidaritate
etnică, religioasă şi politică cu daco-romanii din Dacia Pontică, oglindită
şi în "Epistolele către Succesus", în prefaţa cărora adaugă o dedicaţie:
"Fraţilor preaiubiţi Ioan (Maxenţiu) şi Leontius (Byzantinus)", afirmând că
"Ei au ţinut totdeauna cu tărie dogmele ortodoxiei catolice, integritatea
credinţei şi au apărat tăria Bisericii Catolice împotriva furiei nestoriene"
(29. M. Diaconescu, op. cit., p. 131)

Prima opoziţie contra Conciliului IV Calcedon din 451 a fost făcută de


patriarhul Ierusalimului, Teodor, de cel al Alexandriei, Timotei, şi de cel al
Antiohiei, Petru, care erau monofiziţi şi pe care patriarhul Acaciu al
Constantinopolului vroia să-i aducă la catolicism, propunându-i
împăratului Zenon formula: "Henoticon" în care admitea autoritatea
Conciliilor de la Niceea şi Efes, dar considera Conciliul Calcedon ca
neavenit şi omitea expresia "în două naturi", concesie monofiziţilor. Dar
ortodocşii catolici duseră ştirea la Roma şi Papa Felix III excomunică pe
Acaciu şi Petre Monce (patriarhul Alexandriei), obligându-l pe împăratul
Zenon să retracteze "Henoticon"-ul. Atunci apăru schisma acaciană, care
dură 34 de ani (484-518) şi care favoriza monofizismul în Siria şi Egipt.

Între anii 491-518 a domnit împăratul romano-bizantin Anastasius I,


când episcopia Tomisului a fost ridicată la rangul de mitropolie, centrul al
unei intense activităţi spirituale şi culturale pentru cele 14 episcopii
sufragane existente deja în Scytia Minor. Conform unei liste a patriarhiei
Constantinopolului acestea erau supuse jurisdicţiei mitropoliei Tomisului:
Axiopolis (azi Hinog - Constanţa), Capidava (Topalu), Carsium
(Hârşova), Callatis (Mangalia), Constantiana (Jurilopca - Tulcea), Histria
(pe malul lacului Sinoe), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Troesmis (Igliţa -
Tulcea), Zaldapa (vest de Mangalia), Noviodunum (Isaccea - Tulcea),
Aegyssus (Tulcea), Salsovia (Mahmudia - Tulcea), Dionysopolis (Balcic),
Halaxaris (Dunavăţul de Jos - Tulcea), toate având un rol covârşitor în
menţinerea romanităţii şi a ortodoxiei credinţei catolice din ţinuturile
dintre Dunăre şi Mare. Realizările importante economice, administrative
şi militare ale lui Anastasius I au fost umbrite grav şi tulburate de

12
protecţia acordată monofizismului, el însuşi practicându-l. Împotriva
acestei erezii s-au luptat "Monahii sciţi" din Tomis şi Guvernatorul
militar al Dobrogei

VITALIANUS născut în familia comandantului militar (Comes


foederatorum) al unităţilor militare formate din barbarii admişi în imperiu,
Patriciolus, get romanizat, în localitatea Zaldapa, lângă Mangalia,
crescut în creştinism, înrudit cu călugărul scit Ioan Maxenţiu, devenit
apărător al ortodoxiei catolice împotriva măsurilor luate de împăratul
Anastasiu I. Acest împărat a exilat pe patriarhul Macedoniu al
Constantinopolului, pe Flavianus al Antiohiei şi pe alţi episcopi
participanţi şi adepţi ai ortodoxiei catolice, apărători ai hotărârilor
Sinodului IV Calcedon din anul 451. În documentele sinodale se exprimă
doctrina catolică referitoare la Isus Cristos, în care există o singură
persoană înzestrată cu două naturi: divină şi umană. Întrucât împăratul
Anastasius I şi patriarhul pus de el, Acaciu, erau monofiziţi taciţi, s-au
produs mari tulburări în provincia Scytia Minor unde s-au răzvrătit
călugării sciţi şi o parte din popor, susţinuţi de guvernatorul militar
Vitalianus, devotat ortodoxiei catolice. Pentru a restabili pacea, împăratul
i-a scris papei Hormisdas: "Scrisoare adresată de împăratul Anastasius
Preasfinţitului şi religiosului Arhiepiscop şi Patriarh Hormisdas (514-
523), care după felul cum i-a învăţat Mântuitorul pe Apostoli prin divinele
cuvinte şi mai ales pe Petru pe care a întemeiat tăria Bisericii sale...,
invităm pe Sfinţia Voastră Apostolică să fie arbitru în tulburările ce s-au
pornit în Scythia". Îi propune ţinerea unui sinod pentru aplanarea
certurilor pornite de "călugării sciţi" ce-l acuză pe episcopul lor, Paternus
al Tomisului, că nu ţine cu ei şi nu le admite: Unul din Treime a fost
crucificat (30. Vladimir Ionescu, Virgil Popescu, Haralambie Mihăescu,
Gheorghe Ştefan, Izvoare privind istoria României, Bucureşti, 1974, vol.
II, p. 323). Arhiepiscopul Paternus era diofizit, dar nu aproba formula:
"Unus de Trinitate carne passus est" (Unul din Treime a suferit cu trupul),
deşi era conformă ortodoxiei catolice din Calcedon, însă nu era
cunoscută de participanţii conciliari acolo şi ar fi produs tulburări în
biserică. Totuşi, Papa Hormisdas a acceptat convocarea sinodului
propus de împăratul Anastasius şi aşteptat de Vitalianus şi monahii sciţi.
Însă prin viclenie, împăratul l-a sfătuit pe Papa să nu participe şi astfel
partida catolică între cei 200 de sinodali întruniţi la Heracleea a fost
învinsă de monofiziţi. Aceasta ce a adus la răscoala unei armate
condusă de Vitalianus, care în două atacuri a învins armata imperială,
dar la rugămintea împăratului nu a cucerit Constantinopolul ci şi-a aşezat
trupele lui la Sostene (localitate de la Marea Marmara). A acceptat o
pace condiţionată cu împăratul, care s-a obligat să readucă în scaunele
episcopale pe toţi ierarhii diofiziţi exilaţi, ceea ce a şi jurat. Vitalianus şi-a

13
retras oştirea, dar împăratul şi-a călcat jurământul şi o mare armată
imperială comandată de strategul Marinus înfrânge oştirea lui Vitalianus,
care se retrage în munţii şi pădurile din sudul Dunării. Între timp,
Anastasie I este înlăturat printr-o lovitură militară, iar tronul este ocupat
de soldatul Iustin. Poporul, profitând de urcarea lui pe tron, îşi manifestă
simpatia pentru ortodoxia catolică strigându-i în faţă noului împărat, în 5
iulie 518, sărbătoarea Părinţilor de la Calcedon: "Trimite-ţi scrisorile
sinodale la Roma, introduceţi cele patru concilii în dyptic, pe Leon
episcopul Romei în dyptic". Iustin acceptă căci era mare catolic, iar Papa
Hormisdas pentru a lichida schisma lui Acaciu, trimise la Bizanţ legaţi
purtători ai profesiunii de credinţă în primatul şi infailibilitatea papală:
"Noi vrem să urmăm în toate, declară mărturisirea de credinţă,
comuniunea cu Scaunul Apostolic în care rezidă întreaga şi adevărata
tărie a credinţei creştine, în care religia este păstrată întotdeauna
nepătată". Acest formular al Papei Hormisdas a fost semnat de întregul
episcopat oriental. Regele ostrogot Teodoric chemă la Ravena pe Papa
Ioan I (523-526) şi-l trimise la Bizanţ, sub pedeapsa cu moartea, să-i
ceară împăratului să-şi retragă legislaţia antiariană. La Bizanţ, Papa este
primit cu onoare şi Iustin se reîncoronă încă o dată, acordându-i Papei
veşminte imperiale. La reîntoarcere, Teodoric, furios, aruncă pe papa în
închisoare unde muri maltratat, iar senatorul Boetius şi părintele lui
Symachus, acuzaţi de trădare ca şi catolici, după o lungă captivitate în
care îşi scrise opera "De consolare", sunt executaţi. Teodoric muri ucis în
526, iar ceva mai târziu, împăratul Iustinian, prin generalul Belizarius,
distruse regatul ostrogot, ocupând Roma - "izvorul preoţiei" (31. Dom Ch.
Poulet, Histoire de l'Eglise, Tome I, Paris, 1941, p. 270). Împăratul
Iustinius (517-527) îl contactează şi-l invită pe Vitalianus la curtea
imperială, el fiind un fidel al ortodoxiei catolice calcedioniene, unde îl
face "Magister militium praesentalis" şi consul, însă invidia şi intrigile lui
Iustinianus, nepotul de soră al lui Iustin, au pregătit uciderea lui
Vitalianus, a notarului său Paulus, împreună cu consilierul său Celerinus,
în anul 520, pentru ca în aprilie 527, rănit grav în lupte, să moară şi
împăratul Iustin, fiind imediat proclamat împărat nepotul său coregent
Iustinian. Revolta daco-romanilor din 513-518 sub Vitalianus a dus la
consolidarea unităţii bisericii şi la afirmarea primatului papal în lupta cu
ereziile. În anul 520, împăratul Iustin şi Patriarhul Constantinopolului
raseră de pe dyptic patriarhii eretici: Acaciu, Zenon şi Anastasios, fiind
recunoscute numai hotărârile Sinodului IV Calcedon din 451 şi Scrisorile
dogmatice ale Papei Leon cel Mare. Între "călugării sciţi" daco-romani s-
au impus prin lucrări şi acţiuni Ioan Maxenţiu, cu "Adversus Hormisdas
epistulum" XXVIII, 520, în care îşi exprima dezamăgirea că Papa nu
admitea formula lor antimonofizită: "Unul din Treime întrupat a fost
răstignit" şi Leontius Byzantinus prin scrierile sale teologico-dogmatice:

14
"Trei cărţi contra nestorienilor şi eutichienilor", "Combaterea
argumentelor aduse de Sever" şi "30 de capitole contra lui Sever",
utilizate ulterior de mulţi autori matematicieni, geografi, biologi, istorici,
atât pentru conţinutul lor, cât şi pentru forma scolastică în care au fost
scrise.

Atestarea documentară a arhiepiscopului şi mitropolitului Paternus al


Tomisului, în anul 519, ce semna cu ocazia alegerii noului patriarh
Epifanie la Constantinopol în documentele oficiale "Paternus,
misericordia Dei, Episcopus provinciae Scytae Metropolitanus", confirmă
existenţa celor 14 episcopii daco-romane între Dunăre şi Mare, atestate
în Notitia Episcopatum (sec. VI) şi în scrierea Synekdemos (Ghid de
călătorie) a lui Herocles, din prima jumătate a secolului al VI-lea.

Sub domnia lui Iustinian I (527-561), Imperiul Roman-Bizantin a


ajuns la culmea puterii şi gloriei, având cea mai mare întindere teritorială
în Europa, Africa, Orientul Mijlociu. Pe teritoriul României cuprindea
Dobrogea întreagă, întinse regiuni la nord de Dunăre în Oltenia, Banat,
Muntenia, sudul Moldovei, pentru apărarea cărora a reconstruit
numeroase cetăţi păzite de trupe armate. Istoricul Procopius de
Cezareea (500-565 d. Cr.), în opera sa "De edificiis", aminteşte: Literrata
Lederata în Banat, Recidiva, Zernes - probabil Dierna la confluenţa
Cernei cu Dunărea -, Drobeta, Sucidava - Celei, Turris, Daphne. Ele sunt
amintite şi în Novela XI din 14 aprilie 535 ca subordonate canonic
arhiepiscopiei Iustiniana Prima, înfiinţată de Iustinian în satul său natal
Tauresium (aproape de Naisus din Dacia Mediteraneea), fiindcă "statul
nostru s-a mărit, aşa că amândouă ţărmurile Dunării sunt populate acum
cu cetăţi de ale noastre şi atât la Viminacium, cât şi Recidiva, Litterata şi
Arcidava (Vărădia), care se găsesc azi dincolo de Dunăre, au fost
supuse din nou stăpânirii noastre" (32. M. Diaconescu, op. cit., p. 139).
În 535 este atestat primul arhiepiscop al Iustinianei Prima, Catellianus,
urmat de Benenatus (544-553), participant la Conciliul al V-lea
Ecumenic din Constantinopol (mai-iunie 553) împotriva "Celor trei
Capitole" fiind papă Vigilius (540-555) care le-a condamnat în decretul
"Judicatum", fără a pune în discuţie autoritatea infailibilă a Conciliului de
la Calcedon, dar la protestul Episcopatului din Occident şi nordul Africii,
el interzise expres prin "Constitutum" condamnarea "Celor trei Capitole".
Sub presiunea împăratului, acceptă deciziile Conciliului V Ecumenic şi
reîntorcându-se în Italia, moare pe drum, lăsându-i urmaşului său
Pelagiu (555-560) sarcina de a accepta şi Occidentul condamnarea
"Celor trei Capitole", fapt ce provocă schisma Bisericilor din Toscana,
Liguria şi Istria, care abia după un secol au refăcut unitatea cu Biserica
Romei. "Cele trei Capitole" cuprindeau scrierile lui Teodor Mopsuestenul,

15
Teodoret de Cyr şi Ibas, episcopul Edesei, nestorieni care au fost
condamnaţi la Efes, însă Iustinian voia să readucă monofiziţii în Biserică,
condamnând din nou doctrina lor.

Arhiepiscopul şi mitropolitul Valentinian de Tomis, în anul 549 îi scrie


Papei Vigilius referitor la disputele teologice asupra "Celor trei Capitole".
Papa îi răspunde în anul 550 prin Epistola "Vigilii Papae ad
Valentinianum Episcopus Tomitatum", precizând că păstrează cu
sfinţenie învăţătura Sinoadelor Ecumenice Niceea, Constantinopol, Efes
şi Calcedon, sfătuindu-l să nu se lase amăgit de ereticii Rusticus şi
Sebastian, care prin înfăţişare catolică vor să-l aibă adeptul ereziilor, căci
nici el nu a acceptat, prin "Judicatum" impus de Iustinian, nimic din
condamnarea învăţăturii celor patru sinoade ecumenice (33. Izvoare
privind istoria României, I, Bucureşti, 1964, p. 401).

Episcopul Laurenţiu de Novae (în dreapta Dunării, la nord de


Nicopole) a păstorit şi peste Dacia, făcând catehizare printre geţi, între
anii 401-417. Pe când era la Sirmium a primit o scrisoare a Papei
Inocenţiu în legătură cu ideile eretice ale episcopului Fotin. Acest
episcop, Laurenţiu, este autorul a două lucrări: "De Paenitentia" (Despre
pocăinţă) şi "De Elemosyna" (Despre milostenie), omilii rostite în
catehizarea strămoşilor noştri. În prima vorbea despre cele două vremi:
de la Adam la Cristos, în care s-a iertat păcatul strămoşesc, în cea de a
doua, de la Cristos la sfârşitul lumii, în care ni se iartă păcatele prin
spovedanie, în particular. Milostenia este rădăcina tuturor bunurilor: ea
aduce curăţirea de păcate, iertare, linişte.

Sfântul Nicetas al Remesianei (340-424), născut în Dacia, activează în


Remesiana (azi Palanka, aproape de Niş - ex-Iugoslavia), dar şi-a
desfăşurat activitatea sa catehetică, misionară şi teologică, atât în spaţiul
daco-roman din sudul Dunării, cât şi în nordul Dunării - după mărturiile
episcopului Paulin de Nola, prietenul său, care, în poemele XVII, spune
că Sfântul Nicetas a făcut misiune intensă la popoarele din jurul Dunării:
"Pe tine părinte te numeşte toată regiunea Nordului/ La cuvântu-ţi cald,
scitul se îmblânzeşte şi amândoi dacii.../ Unu-arând pământul în sarică/
Mânându-şi din urmă pe al Dunării ţărm/ Turmele bogate" (34. N.
Vornicescu, op. cit., p. 83). Deci a predicat sigur nu numai în Dacia
Ripensis şi Dacia Mediterranea, ci şi în Dacia Traiană. "Sciţii" sunt hunii,
goţii, netrecuţi la 401 în masă în Sudul Dunării, când Sfântul Paulin de
Nola a scris poemele.

Sfântul Nicetas al Remesianei a scris Catehismul "Libelli


instructionis" (Cărticele de învăţături), prin care pregătea catehumenii -
candidaţii la botez -, păstrat până azi aproape în întregime. În cartea a V-

16
a a Catehismului explică Simbolul credinţei, după Simbolul credinţei
apostolice, folosit şi azi în studiul teologic al Bisericii Ortodoxe Române.

De Vigiliis Servorum Dei (Despre privegherea servilor lui Dumnezeu)


sunt rugăciuni de noapte în mănăstiri şi o omilie.

De Psalmodie Bono (Despre foloasele cântării de Psalmi), toţi


credincioşii să-i cânte cu evlavie.

De Diversis Appellationibus (Despre diversele denumiri) este o predică


cu diversele denumiri ale lui Isus.

Te Deum laudamus (Pe Tine Te lăudăm, Dumnezeule). Imnul este o


relicvă de limbă latină, care a răsunat mai întâi pe pământul Daciei, în
proza ritmică, cântat de catolici şi luterani şi astăzi. S-a cântat şi la noi şi
s-a tradus în slavonă în secolul al XVII-lea, şi în româneşte de
mitropolitul Dosoftei în 1683. În secolul al XIX-lea l-a tradus în româneşte
Macarie protopsalticul.

Dăm un fragment din imnul Te Deum laudamus:

Prin acest imn vocaţia de imnograf a Sf. Niceta a fost întregită cu


calitatea de muzicolog (35. M. Diaconescu, op. cit., p. 644). Se foloseşte
în ocazii solemne: sărbători naţionale, deschiderea anului şcolar, atât de
catolici, cât şi de luterani (Herr Gott, Dich lober wir). Că a predicat în
Dacia Traiană ne-o indică şi itinerariul său: Nola - Remesiana.

El a stabilit ritul daco-latin pe scheletul apostolic: citirea Sfintei


Scripturi, Sacrificiul, Cuminecarea, peste care a supus elemente
locale. Deci ritul său n-a fost nici grec-bizantin, nici roman-latin, ci un rit
propriu diecezei Ilyricului, al Daciilor (36. Al. Tăutu, Omagiu: Opere, vol. I
Istorie, Roma, ianuarie-martie, 1975, p. 125), după cum erau atunci
riturile: latin-galican, latin-ambrozian, latin-mozarab (spaniol). În ritul
Sfântului Nicetas se găsesc elemente comune cu Liturghia orientală:
diaconul recita ecteniile ca la orientali, îi face atenţi pe credincioşi la
Sfânta Liturghie, se cântă: "Unul sfânt, Unul Domn Isus Cristos, întru
mărirea lui Dumnezeu Tatăl. Amin", iar în Credeu, are adaus articolul
"Sanctam Ecclesiam Catholicam" şi Comuniunea Sfinţilor. Deci Sfântul
Nicetas n-a fost episcop de rit grec cu limba latină, dar ştia şi greceşte.

În primele trei veacuri s-a făcut Sfânta Liturghie în limba greacă în


Roma, Lyon, Milano, Aquilea, Noric, Spania, Panonia etc. şi abia în a
doua jumătate a secolului al III-lea apare curentul latinist venit din
provinciile latinizate ale Africii de Nord cu scriitorii Lactanţiu, Tertulian,

17
Ciprian, care reintroduc şi generalizează cultura şi limba latină la Roma
şi în restul Imperiului occidental, inclusiv Daciile şi Carpaţii. Strămoşilor
noştri li s-a predicat în latineşte, dovadă limba noastră. Sfântul Nicetas a
predicat şi bessilor, fraţi de limbă şi cultură cu dacii nordici, locuitori în
Bulgaria de azi, fiind la baza formării românilor, vlahilor din Balcani. În
urma migrării popoarelor barbare, bessii s-au împrăştiat în Asia Mică,
Palestina unde au avut mănăstiri în limba lor proprie, cu serviciile divine
până la Ofertoriu în limba bessă. În anul 529, Sfântul Teodosiu
Chinoviarhul înfiinţă o mănăstire lângă Ierusalim, în care slujba se
făcea în trei limbi: greacă, bessă şi armeană. Ritul Sfântului Nicetas a
fost părăsit cel târziu în secolul IX-X sub presiunea apostolilor
slavilor Metodiu şi urmaşii, reveniţi în Bulgaria sub Boris (852-888),
când noi depindeam de Ohrida, aceştia introducând la noi ritul
bizantino-slav. Să nu-l confundăm pe Sfântul Nicetas cu Sfântul Nichita
Gotul, din Sinaxarele bizantine, sărbătorit la 15 septembrie. Vasile
Pârvan a studiat şi scris temeinic despre Sfântul Nicetas de Remesiana,
dovedind că este Apostolul Românilor.

Pentru a uşura conducerea Bisericii, Papa Sfântul Damassus (366-384)


a numit pe Ascolius, episcop de Tesalonic, vicar al său peste Illyricum, cu
puteri de a rezolva problemele ce s-ar ivi între credincioşii din părţile
răsăritene ale Imperiului. Urmaşii săi, papii Siricius (384-398), Anastasie
(399-406) şi Inocenţiu I (406-417) au avut vicarii lor apostolici de
Tesalonic; la fel papii Bonifaciu (418-422), papa Celestin (422-432),
Sixtus II (432-440), Leon cel Mare (440-460) care poruncesc vicarului
apostolic al Tesalonicului să hirotonească mitropoliţii din Illyricum, să
convoace sinoade pentru a împăca neînţelegerile dintre episcopi.

Faptul că Papii conduceau bisericile din Illyricum prin vicarii apostolici ai


Tesalonicului, iar Biserica din Dacia Traiană depindea de cea din
Illyricum, este cert că Biserica strămoşilor noştri din Dacia Traiană era
catolică romană (37. N. Lupu, Religia strămoşilor, Blaj, 1935, p. 76).

Între anii 565-578 domneşte împăratul Iustin al II-lea, nepot de soră al


lui Iustinian I, pe timpul căruia apar avarii care atacă Dunărea scitică
(lângă Scythia-Dobrogea), dar sunt înfrânţi temporar, pentru ca sub
împăratul Tiberiu II (576-582) să atace din nou sate din Dacia Pontică
(Histria, Dinogeţia) etc. şi să cucerească oraşul Sirmium din Panonia
Inferior, reşedinţa unei episcopii dacoromane. Acesta devine reşedinţa
kaganului Baian, de unde avarii vor invada şi prăda Imperiului Romano-
Bizantin provinciile sud dunărene, prefăcând în ruine episcopia
dacoromană de la Tropaeum Traiani în 587, când sub generalul
Comentiolus în retragere spre Tracia, un soldat rosti în limba

18
părintească: "Torna, Torna, fratre!", cea mai veche atestare a limbii
române.

În 591 este atestat în scaun arhiepiscopul Ioan I al Iustinianei Prima, în


corespondenţă cu Sf. Grigore I cel Mare, Papa Romei (590-604) şi
Mitropolitul Felix, în 594, din Sardica (Sofia), căruia îi scrie Papa Grigore
cel Mare să recunoască drepturile arhiepiscopului Iustinianei Prima din
regiunea dacoromană a Dardaniei. Între 594-602 e atestat în scaunul
Iustinianei Prima Arhiepiscopul Ioan al II-lea, protejatul Papei Grigore cel
Mare. În faţa invadatorilor avari în Dobrogea, în 599-600, credincioşii
refugiaţi din Durostorum la Ancona, oraş - port în nordul Italiei, pe ţărmul
Adriaticii, transportară cu aprobarea ultimului episcop al Durostorului,
Dulcissimus, moaştele Sf. martir Dasius ucis în noiembrie 320 la
Axiopolis, păstrate acolo şi azi într-un sarcofag de piatră.

În anul 602 la Securisca, pe malul drept al Dunării, o armată romano-


bizantină era pregătită să treacă Dunărea contra triburilor migratoare
slave staţionate în sudul Olteniei şi Munteniei, însă comandantul Petrus,
fratele împăratului Mauricius, refuzând să-i lase pe soldaţi acasă pe
timpul iernii, aceştia se revoltă ridicându-l pe scut pe centurionul Focas,
traco-get romanizat şi-l proclamă împărat, iar Petrus se refugiază la
Constantinopol urmărit de răsculaţi, unde se declanşează o mare
revoltă. Frontul militar al Dunării de Jos ajunse dezorganizat, episcopiile
dacoromane dezorganizate, iar migratorii slavi pătrund masiv la sud de
Dunăre cu consecinţe excepţionale pentru romanitatea de la Dunărea de
Jos. Unitatea teritorială şi etnografică dacoromană este ruptă, imperiul
intră într-o perioadă de anarhie, în care cei cinci fii ai împăratului
Mauricius sunt ucişi (Theodosius, Tiberius, Petrus, Iustinus şi Iustinianus,
apoi e ucis şi împăratul Mauricius împreună cu fratele său Petrus),
numeroşi generali, demnitari, curteni, între care Comentiolus şi
împărăteasa văduvă Constantina. Focas pierde în războaiele cu Imperiul
Persan importante teritorii în Asia Mică. În octombrie 610, Focas este
detronat de Heraclius exahrul Cartaginei, apoi ucis, şi astfel Imperiul
Romano-Bizantin încetează, fiind înlocuit cu Imperiul Medieval Grec
condus de Heraclius (610-641 d. Cr.), fondatorul primei dinastii bizantine.
Tot acum ia sfârşit strălucita epocă a literaturii dacoromane, creaţie a
strămoşilor noştri aflaţi sub oblăduirea canonică a Bisericii Romei, care i-
a sprijinit şi îndrumat în activitatea lor creatoare în spiritul limbii latine, şi
a ritului dacolatin specific romanităţii de la sudul şi nordul Dunării de Jos.

Cuviosul Gherman din Dobrogea a fost trecut în rândul sfinţilor prin


Actul Sinodal al Bisericii Române Ortodoxe din 20 iunie 1992. Născut
către anul 368 din părinţi străromâni, creştini de câteva generaţii, în

19
părţile Casimcei din nordul Dobrogei, a fost legat, din tinereţe, printr-o
strânsă prietenie spirituală cu Sfântul Ioan Cassian. Au călătorit
împreună la diferite obşti monahale din Siria, Palestina, Egipt. A fost
hirotonit preot de Sfântul Ioan Gură de Aur. Mai târziu, l-a apărat pe
Sfântul Ioan Gură de Aur de persecuţia din partea stăpânirii lumeşti.
Împreună cu Sfântul Ioan Cassian, a plecat la Roma în anul 405 d. Cr.,
ducând cu ei o scrisoare a clerului şi poporului dreptcredincios din
Constantinopol în apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur.

În scrierile Sfântului Ioan Cassian găsim multe referiri la viaţa şi nevoile


prietenului său Gherman (a se observa cât de vechi este numele
Gherman în patronimia românească!), reproducând cuvinte şi sfaturi
spirituale ale acestuia. Cuviosul Gherman s-a săvârşit la Roma între anii
405-415 şi a fost trecut în sinaxarul sfinţilor cu ziua de 29 februarie, când
se face şi pomenirea Sfântului Ioan Cassian (38. România liberă, Nr.
971, din 1993, şi Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit, Sfântul Gherman
din Dacia Pontică, un străromân ignorat, în "Mitropolia Ardealului", Nr. 5,
Sibiu, 1989).

10. DUŞMANII INTERNI Al BISERICII. EREZIILE

După Edictul din Milano, din 313, libertatea de gândire teologică


crescând, s-a născut răstălmăcirea doctrinei creştine şi unii episcopi,
preoţi şi laici propuneau adevărurile de credinţă altfel decât le-au
predicat şi tălmăcit Isus şi apostolii. Aşa s-au născut ereziile, învăţături
greşite, condamnate de Biserică în sinoadele ecumenice şi locale, fixând
şi dogmele respective.

A. EREZIILE PRIMELOR TREI VEACURI

1. Primele sunt iudaizante, încercând să iudaizeze creştinismul.


Nazareii retraşi peste Iordan ţineau Legea mozaică dar nu căutau să o
impună creştinilor.

Ebioniţii, săraci pioşi, respectau legea mozaică şi Evanghelia după


Matei în aramaică, dar respingeau Epistolele Sf. Pavel şi-l considerau pe
Cristos fiul natural al lui Iosif şi al Mariei, nu Dumnezeu.

Iudeo-gnosticii păstrau Legea mozaică, însă împrumutau idei străine


din gnosticismul antic şi unele idei creştine. Astfel, Cerint din
Alexandria trăind în Asia Mică susţinea dualismul: Dumnezeu este
invizibil, inefabil, dar materia este veşnică. Lumea a fost făcută de

20
Demiurg. Un înger a dat iudeilor Legea Mozaică. Isus a fost un om bun,
natural, nu Dumnezeu întrupat. Păstrau circumciziunea, Sabatul,
ritualurile mozaice.

Eclesaismul era un amestec de iudaism, păgânism, creştinism, iar Isus


e om întrupat din Fecioara Maria. Păstrau circumciziunea, Sabatul, pe
timpul lui Traian.

Iudeo-gnosticismul este expus concret în Pseudo Clementinele cu


poveşti şi o călătorie a Sfântului Petru şi a Sfântului Clemente Romanul
la Roma, în urmărirea lui Simon Magul. Acesta a fost primul eretic în
Biserică (Fapte VIII, 9) ce a cerut lui Petru şi Ioan, sosiţi în Samaria la
convertirea diaconului Filip peste care şi-au pus mâinile, să-i vândă
Spiritul Sfânt pe bani, pentru care a fost mustrat de Sfântul Petru. De
aici, cei care vând cele sfinte sunt simoniaci. A avut aderenţi în
Samaria, Siria, Frigia, la Roma, crezându-se o întrupare a puterii
supreme. Cel ce credea în el se mântuia. Isus era o aparenţă supremă.

2. Aceste erezii sunt provenite din gnoza păgână şi unele idei iudaice şi
creştine: Gnosticismul: de la Gnosis = cunoaştere, ştiinţă. Gnosticii
susţineau că pot ajunge la cunoaşterea supremă a religiei şi la misterele
ei dobândind astfel mântuirea. Susţineau dualismul: Dumnezeu este
binele, materia e răul. După ei, lumea nu e creaţia lui Dumnezeu, care
astfel s-ar întina, ci a unui Demiurg - Eon Inferior, emanat de divinitate.
Mântuirea constă în eliberarea de materie, reîntoarcerea sufletului
omului în pliromă prin gnoză. Trupul nu mai învie, căci ar înemna că
materia este veşnică, dar ea este rea în sine. Isus n-ar fi avut un trup
real, ci unul aparent, eteric, peste care a coborât omul Cristos, iar
întruparea aparentă. Aveau unele rituri ca şi cult, dar morala era
ascetică, severă, pentru distrugerea corpului care este materie. Iar
pentru unii morala libertinistă cu distrugerea trupului prin excese şi
desfrâuri neruşinate. Oamenii, după ei, sunt de trei feluri: pneumaticii
sau spiritualii compuşi din spirit, suflet şi trup, mântuindu-se prin gnoză;
psihicii cărora gnoza le este închisă, bucurându-se doar de o fericire
inferioară; ilicii în care predomină trupul şi sunt osândiţi. Erau organizaţi
în biserici, secte, colegii, adunări, şcoli, formând comunităţi cu mulţi
şarlatani în Siria şi Alexandria în sec. II d. Cr. (anul 160).

Maniheismul era o formă a gnosticismului de la Maniheus, persan


născut în anul 215. Este un dualism extrem cu două împărăţii: a luminii şi
întunericului, în opoziţie permanentă cu omul, cu sufletul bun al luminii.
Omul se mântuie prin învăţătura lui Cristos, dacă nu face păcate.
Maniheii au imitat Biserica cu preoţi, diaconi şi credincioşi aleşi
(desăvârşiţi) şi auditori (Catecumeni).

21
3. Erezii în sânul Bisericii. Marcionismul îşi are originile în ideile lui
Marcion din Sinope. În anul 138 a plecat la Roma, unde a fost
excomunicat, fiindcă învăţa că între Vechiul şi Noul Testament sunt
antiteze şi nu sunt opera aceluiaşi Dumnezeu: Vechiul Testament ar fi
opera lui Dumnezeu, creatorul lumii, drept, aspru şi rău; Cel Nou opera
Dumnezeului bun şi iubitor ce s-a descoperit în Isus Cristos.

Montanismul, apărut în Frigia, prin 156, a fost propagat de Montan,


acesta considerându-se paracletul (mântuitorul, organul Sfântului Spirit
anunţat de Isus Cristos), iar revelaţia Noului Testament nu este
desăvârşită, ci se desăvârşeşte prin el ca paraclet. Tertulian l-a
îmbrăţişat prin rigorism moral.

Hiliasmul (milenarismul) e credinţa că Isus Cristos va veni curând după


o primă înviere a morţilor şi va înfiinţa împărăţia de 1000 de ani, stabilind
o teocraţie pământeană. Dar Sfântul Ioan prin Isus spune: "Nici îngerii
din ceruri nu ştiu Parusia".

Alogii, în Frigia din Asia Mică, în sec. II, contestau Evanghelia Sfântului
Ioan, deoarece vorbeşte despre Logos şi Împărăţia milenară.

Antitrinitarismul sau monarhismul atacă unitatea persoanelor Sfintei


Treimi, prin sec. III. Paul de Samosata, episcopul Antiohiei (262-269),
afirma că Logosul sau Cuvântul este înţelepciunea lui Dumnezeu, iar cu
Sfântul Spirit, Sfânta Fecioară a născut un om asemena nouă, pe Isus
Cristos, în care a locuit Logosul ca într-un templu, însă Unul este Isus
Cristos, şi altul Logosul. Deci Tatăl şi Logosul fac o singură persoană.
Acest Logos s-a manifestat prin Moise şi prin profeţi şi îndeosebi prin
Isus, fiul Fecioarei Maria. Isus nu a fost decât un om superior inspirat
prin Logos şi astfel, câte puţin, merită să fie într-un fel divinizat. Paul de
Samosata îşi sprijinea cristologia lui pe date scripturistice: "Tatăl Meu
este mai mare decât Mine." Conciliul din Asia Mică şi Siria, format din 70
de episcopi reuniţi în Sinodul de la Antiohia, îl condamnară (anul 269),
dar Arie îşi luă o parte din doctrina sa.

Sabelius din Cirenaica, în anul 200, învăţa că Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt
formează o unitate nedistinctă, dar care iese din sine în timp pentru
scopurile lumii. Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt nu sunt persoane distincte ale
dumnezeirii, ci trei numiri într-o singură ipostază, trei moduri sau trei
manifestări ale dumnezeirii, deci modalism. Sinodul de la Niceea, din
325, a lămurit definitiv raportul între persoanele Sfintei Treimi.
Continuatorii maniheilor, montaniştilor, gnosticilor, au fost în sec. VII-IX
paulicienii, bogumilii în Bulgaria şi Iugoslavia.

22
B. EREZIILE TEOLOGICE PRIVITOARE LA SFÂNTA TREIME

Arianismul, propagat de preotul Arie din Alexandria Egiptului susţinea


că Fiul este creatura cea mai perfectă a Tatălui, dar nu este Dumnezeu
adevărat, deşi a participat la crearea lumii, însă numai pentru sfinţenia
Sa a devenit asemenea Lui. Răspândindu-se puternic în Orient,
împăratul Constantin cel Mare convocă primul Sinod ecumenic la
Niceea, în anul 325, în cadrul căruia s-a redactat Simbolul credinţei "Şi
într-Unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut..." Era
deosebirea numai de o literă între formula ariană şi cea catolică...
"omoiousios", nu identică, asemănătoare şi "omoousios":... de o fiinţă
consubstanţială cu Tatăl. Arienii, negând dumnezeirea lui Isus, au fost
condamnaţi de 318 episcopi adunaţi la Niceea, însă fiii şi urmaşii lui
Constantin cel Mare au susţinut arianismul în veacurile IV, V, VI, inclusiv
goţii. Abia după 300 de ani erezia a dispărut complet. Numai Dumnezeu
a scăpat Biserica de această gravă erezie susţinută în special de
împăraţii şi patriarhii Răsăritului.

Arianismul se sprijinea pe un principiu inflexibil: Dumnezeu unic,


nenăscut şi veşnic, rămâne necomunicabil cu lumea materială; altfel ar
trebui să-L mărturisim compus, divizibil, schimbător şi suma întregii
materii. În afara Lui, totul este creatură. Ca şi celelalte fiinţe, Cuvântul a
fost scos din neant, creat nu în mod necesar, ci voluntar. Astfel a devenit
agent al creaţiei universale, prima creatură a Tatălui, având existenţa
înainte de timp, dar nu din veşnicie, fiindcă a fost un timp când el nu era.
Arie se sprijinea aici pe Proverbe 8, 22: "Domnul m-a făcut cea dintâi
dintre lucrările Lui, înaintea tuturor veacurilor", însă aici e vorba de
înţelepciunea omenească pe care ereticul Arie o confunda cu Logosul
divin. Fiul lui Dumnezeu, fiind o simplă creatură, este cu totul străin şi
deosebit de fiinţa Tatălui şi nu poate fi numit "de o fiinţă cu Tatăl" -
omoousios to Patri.

Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creaţiunea lumii,


fiindcă Dumnezeu cel Preaînalt nu putea crea universul material decât
cu ajutorul unei fiinţe intermediare. Aceasta este o idee gnostică şi
eretică, după care materia este rea în sine, iar Dumnezeul Suprem nu se
poate atinge direct de materie, căci s-ar întina de aceasta.

La creaţie, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui, graţie


căreia a devenit Fiu adoptiv al Tatălui, câştigându-şi astfel o divinitate
împrumutată din divinitatea Tatălui, dar substanţa Tatălui faţă de a Fiului
se deosebeşte atât de mult, cum se deosebeşte infinitul de finit.

23
În acest fel, arianismul suprima misterul Sfintei Treimi, reducând religia la
un cult al Dumnezeului Creator, creştinismul fiind golit de conţinutul său
divin şi înlocuit cu un deism raţionalist, filosofic. Această erezie ruina
orice divinitate a Fiului şi a Spiritului Sfânt, reducându-i la rolul unor
creaturi excepţionale. În germene, arianismul cuprindea aproape toate
ereziile ce i-au urmat: macedonianismul, nestorianismul, monofizismul,
sectele de atunci şi până astăzi.

Împotriva lui Arie şi a adepţilor lui: Eusebiu din Nicomedia (+ 340) şi


Maris de Calcedon, Leonte al Antiohiei şi alţii ce tulburau pacea Bisericii
şi a Imperiului, împăratul Constantin cel Mare, devenind singurul stăpân
al Imperiului prin învingerea lui Liciniu în 323, a convocat Sinodul I
ecumenic la Niceea (reşedinţa imperială se afla aproape, la Nicomedia,
în Bithynia) acordând celor 318 Părinţi episcopi, participanţi, privilegiul
evectio, adică folosirea poştei imperiale şi întreţinerea lor pe timpul
duratei Conciliului, privilegii păstrate de împăraţii care au convocat
sinoadele următoare.

În cadrul acestui conciliu, prezidat de Osius, episcopul Cordobei


(Spania) şi delegaţii Papei Silvestru al Romei (314-335), preoţii Vitus şi
Vincenţiu din Roma, Sfântul diacon Atanasie, episcopul Alexandriei
Egiptului şi mulţi alţii, printre care Eustaţiu din Antiohia, Sfântul Nicolae,
episcop de Mira Liciei, Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei (Creta),
Leontin din Cezareea, Cecilian de Cartagina, un episcop "scit" ş. a. au
demonstrat cu texte din Sfânta Scriptură că Isus Cristos este şi
Dumnezeu şi om adevărat, fiind "de o fiinţă cu Tatăl" - consubstantialis
Patri - omoousios to Patri -, împotriva rătăcirilor lui Arie cuprinse şi în
lucrarea lui, Thalia (carte de cântece eretice pentru popor) şi semi-
arienilor lui Eusebiu de Nicomedia, ce susţineau formula omioousios -
asemănător după fiinţă cu Tatăl.

La sfârşitul dezbaterilor, Părinţii conciliari au formulat învăţătura acestui


Sinod, redactând Simbolul credinţei în 7 articole, iar al 8-lea începând
cu mărturisirea "Credem şi întru Spiritul Sfânt".

Arie (+336) şi adepţii lui, refuzând semnarea formulei omoousios -


consubstantialis - de o fiinţă cu Tatăl, au fost excomunicaţi şi, din
porunca Împăratului, exilaţi în Illyric (foarte probabil Singidunum -
Belgrad).

Acest Sinod ecumenic din Niceea a stabilit şi data Paştilor în prima


Duminică după luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară, dacă
nu coincide cu Paştele iudeilor; a condamnat erezia antitrinitară a lui
Paul de Samosata; a alcătuit 20 de canoane, stabilind şi confirmând

24
drepturile mitropoliţilor din Roma, Alexandria şi Antiohia, ridicându-l pe
episcopul Ierusalimului la rangul de mitropolit; au apărat, prin episcopul
Pafnutie al Tebaidei-Egiptului, sfinţenia căsătoriei preoţilor, o singură
dată, şi sfinţenia vieţii preoţilor hirotoniţi celibatari.

Urmaşii împăratului Constantin cel Mare (+337), Constant în Apus şi


Constanţiu în Răsărit, fiii săi, primul niceean catolic, celălalt semiarian cu
Eusebiu de Nicomedia pe care l-a instalat episcop la Constantinopol.
Biserica era deja împărţită. Pentru a o reuni, Constant a hotărât ţinerea
unui sinod la Sardica (Sofia), în anul 343, iar Constanţiu, aflat în război
cu perşii, a consimţit. S-au adunat ambele tabere, dar semiarienii
orientali cer pentru desfăşurarea sinodului două condiţii: condamnarea
Sfântului Atanasie, deja episcop din 337, şi o nouă formulare a
Simbolului Credinţei. Întrucât cei 341 de episcopi catolici se opun,
eusebienii pleacă la Filippopolis, în Tracia, sub protecţia lui Constanţiu,
unde îşi menţin condamnarea Sfântului Atanasie şi a arianismului.
Părinţii sinodali sosesc la Sardica din Roma, Spania, Galia, Moesia,
Daciile, Tracia, Dardania, Epir (39. H. Mihăescu, op. cit., p. 36)
restabilesc pe Sfântul Atanasie şi alţi episcopi depuşi de semiarieni în
scaunele lor, confirmă decretele de la Niceea şi excomunică pe episcopii
părţii opuse. Tot atunci a fost redactat şi aprobat decretul Sardica sub
preşedinţia Papei Iuliu, reprezentat de Sfântul episcop Osius al
Cordobei, preoţii Archidamus, Philoxen şi diaconul Leon (ajuns papă),
prin care, "după obiceiul imemorial, episcopul poate fi judecat numai de
un conciliu provincial şi dacă nu e satisfăcut de sentinţa adusă,
coprovincialii sunt obligaţi să-i scrie Papei de la Roma, care poate
aprecia dacă se poate revizui procesul şi sentinţa sa rămâne
irevocabilă". Deci Conciliul de la Sardica menţine principiul apelului ultim
la Papa Romei, pe care Papa Iuliu l-a afirmat viguros. (40. Etienne
Chastel, Histoire de christiannisme, Tome II, Paris, 1889, p. 499).

Macedonismul nega dumnezeirea Sfântului Spirit - erezie susţinută de


către patriarhul Macedoniu al Constantinopolului - după greşeala lui Arie
pentru persoana Fiului. L-a condamnat Sinodul al II-lea ecumenic, ţinut
la Constantinopol în 381, convocat de împăratul Teodosie, unde s-a
redactat formula:"Şi întru Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă făcător, care de
la Tatăl purcede...". Conciliul II Ecumenic din Constantinopol (381) a
luat şi decizii canonice puţin fericite, între care Canonul III, ce stipula că
Episcopul "Noii Rome" (Constantinopol) trebuie să aibă aceleaşi
prerogative ca Papa de la Roma, fiind al doilea în scaun după Papa,
rezidând în reşedinţa imperială, după ei titlu pur politic, eludând
anticreştineşte că în Roma a activat şi a murit martir Sfântul Petru, deci
că Roma este un scaun apostolic de origine divină. Cu timpul, Bizanţul a

25
centralizat toate problemele orientale sub înalta direcţie a împăratului şi
a "Sinodului permanent" prezidat de Patriarh, bizantinismul fiind ridicat la
rangul de tribunal religios al Orientului, punând Patriarhul la nivelul Papei
şi împăratul deasupra tuturor, ceea ce papii n-au aprobat niciodată.
Odată cu moartea împăratului Valens (378), arianismul nu mai are
protejat oficial. La Conciliul II Ecumenic din 381, de la Constantinopol, a
participat şi prezidat prima parte Sfântul Grigore de Nazians. Încă
înaintea acestui conciliu el a fost chemat de împăratul Teodosie la
Constantinopol, unde arianismul avea mare putere, şi într-o încăpere
umilă numită "Anastasis" (învierea), rosti celebrele sale predici teologice
despre Sfânta Treime. După moartea patriarhului Meletie, el a fost numit
patriarh şi a condus prima parte a Sinodului II Ecumenic (Constantinopol,
381), dar ofensat de episcopii orientali că asculta de Papa de la Roma,
Sfântul Grigore demisionă, părăsi imediat sinodul, retrăgându-se la
moşia sa. Când episcopii orientali îi reproşară că Isus s-a născut în
Orient şi că ei trebuie să aibă cuvântul şi în problemele sinodale, iar nu
Apusul, Sfântul Grigore le-a răspuns: "Dar tot în Orient a fost răstignit
Isus Cristos". După acest conciliu, împăratul Orientului, Teodosie, a
interzis treptat şi a cerut să fie părăsit păgânismul (392), distrugând
templele păgâne, dar era tolerant cu persoanele păgâne aflate în
dregătoriile imperiului. În 390 împăratul Teodosie a fost pedepsit de
Sfântul Ambrozie fiindcă a ordonat să fie ucişi 7000 de oameni
răzvrătiţi. L-a oprit să intre în templu şi i-a spus: "Tu l-ai imitat pe David în
crimă, imită-l şi în pocăinţă". El a consimţit şi a primit pocăinţa publică
îngenunchind în faţa bisericii şi trei luni de zile n-a îndrăznit să intre în
biserica din Milano.

Pelagianismul este o erezie antropologică referitoare la soarta omului şi


a fost susţinută de călugărul Pelagius din Irlanda, care susţinea că
păcatul strămoşesc a stricat numai lui Adam, n-a trecut asupra omenirii
întregi. De aceea, botezul şi Sfânta Treime nu sunt necesare, chiar şi
patimile, moartea şi harul lui Isus n-ar fi necesare, căci omul se poate
mântui prin propriile sale puteri. Nu-i nevoie de graţia sfinţitoare.
Exemplul lui Isus e doar o pildă bună. L-au combătut Sfântul Augustin şi
Sfântul Ieronim şi l-a condamnat Papa Inocenţiu I, dând ocazie Sfântului
Augustin să rostească: "Roma locuta, causa finita!", ceea ce arată că
Sfântul Augustin credea în infailibilitatea papei. L-au condamnat şi alte
sinoade particulare şi Sinodul ecumenic din Efes, în anul 431 d. Cr.

Predestinaţianismul - opus pelagianismului - susţinea că omul nu e


liber şi ca atare mântuirea lui nu atârnă de faptele lui, ci de cum a fost
predestinat din veşnicie de Dumnezeu: la osândă, ori la mântuire. Luther

26
şi Calvin au preluat această teză falsă şi au dezvoltat-o greşit în lucrările
lor.

Nestorianismul. Patriarhul Nestor al Constantinopolului, împotriva


învăţăturii Bisericii conform căreia Cristos este om adevărat şi
Dumnezeu adevărat în aceeaşi persoană, a doua divină, învăţa că în
Isus sunt nu numai două naturi deosebite, ci şi două persoane deosebite
(dumnezeiască şi omenească) şi între ele e numai o legătură morală, de
prietenie, nu una substanţială, sau ipostatică. În acest caz, Sfânta
Fecioara Maria nu ar fi Născătoare de Dumnezeu, ci numai mama
persoanei omeneşti. Sinodul ecumenic din Efes, anul 431, l-a condamnat
pe Nestor, definind dogma: în Isus Cristos, a doua persoană
dumnezeiască, sunt două naturi - divină şi umană -, în consecinţă,
Sfânta Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, nu numai mama
persoanei omeneşti, cum greşit învăţa Nestor. Poporul care aştepta
afară hotărârea Sinodului, aflând-o, l-a aclamat, îndeosebi, pe Sfântul
Chiril, patriarhul Alexandriei, care l-a combătut magistral pe Nestor.
Inscripţiile descoperite în Dacia, datând din secolul al V-lea,
consemnează dogma crezută de strămoşii noştri: "Sfânta Fecioară Maria
- Născătoare de Dumnezeu", cum credeau şi înainte de acest Sinod
efesian.

Monofizismul a fost formulat şi propagat de călugărul egumen Eutichie


din Constantinopol, care susţinea că în Isus ar fi numai o singură natură
(nu numai o singură persoană), cea dumnezeiască, aceea care a
absorbit pe cea omenească, precum un picur de apă în mare. A fost
combătut de Sinodul IV ecumenic din Calcedon, anul 451, când s-a
acceptat ca patriarhul Constantinopolului să fie recunoscut al doilea în
scaun după Papa Romei. Adepţii lui Nestor trăiesc şi azi puţini în India şi
China, iar monofiziţii sunt şi azi în Asia Mică şi Egipt. Monofizismul a fost
condamnat de 600 de episcopi şi de Papa Leon cel Mare în epistola
adresată episcopului catolic Flavian, care, apărând dreapta credinţă, a
fost ucis. Ajunsă în faţa Sinodului IV ecumenic, scrisoarea Papei Leon
cel Mare, după ce a fost citită, a fost aclamată de întregul Sinod,
preşedintele afirmând: "Petru a vorbit prin Leon". Aşa s-a recunoscut şi
infailibilitatea papei, crezută încă din primele secole creştine. Şi azi
această epistolă este regulă de credinţă. Sinodul IV Ecumenic din
Calcedon s-a desfăşurat în 15 sesiuni în luna octombrie 451, în
timpul domniei împăratului Marcian şi împărătesei Pulcheria, sub
conducerea solilor Papei Leon cel Mare şi cu participarea a 600 de
episcopi. Aceştia au condamnat, iscălit şi depus pe mitropolitul Dioscor al
Alexandriei, nestorian, datorită căruia a fost maltratat şi ucis
arhiepiscopul Flavian al Constantinopolului în "Sinodul tâlhăresc de la

27
Efes din 449". S-a aprobat "Epistola Ad Flavianum" a Papei Leon, în
care e condamnat nestorianismul, oprită a se citi în "Sinodul tâlhăresc de
la Efes" de către Dioscor. S-a reconfirmat ţinerea strictă a doctrinei
catolice adoptată în sinoadele de la Niceea (325), Constantinopol (381),
Efes (431) şi anatematismele Sfântului Ciril Alexandrinul, s-a adoptat
condamnarea monofizismului lui Eutichie în sesiunea a VI-a din 25
octombrie 451, în prezenţa împăratului Marcian, când episcopii sinodali
au strigat: "Aceasta este credinţa noastră, a tuturor, toţi slobod am
iscălit, toţi suntem catolici" (41. Samuil Micu, Istoria bisericească,
îngrijită de arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistriţa, Eparhia
Râmnicului, 1993, p. 151). În sesiunea a XV-a, de încheiere, s-au
elaborat 30 de canoane. În al 28-lea se cerea ca, potrivit hotărârii celor
150 episcopi prezenţi în 381 la Sinodul din Constantinopol, să i se
acorde şi patriarhului Constantinopolului aceleaşi prerogative
bisericeşti ca patriarhului Romei Vechi, cu dreptul de a hirotoni pe
mitropoliţii din Eparhiile Pontului, Traciei şi Asiei, iar aceştia, la
rândul lor, pe episcopii sufragani, canon pe care l-au aprobat toţi
părinţii afară de solii papei care au grăit împotrivă. "Acesta a fost săborul
de la Halchidon a toată lumea, la care au fost 600 de părinţi" (42. S Micu,
op. cit., p. 152). Abia în Sinodul XII Ecumenic Latran (1215) cei 404
episcopi participanţi au aprobat canonul 28 de la Conciliul Ecumenic
Calcedon (451). Din acest canon este limpede că credincioşii daco-
romani din nordul Dunării nu erau cuprinşi sub jurisdicţia
Patriarhiei Constantinopolului, ce avea sub jurisdicţia ei eparhiile
Pontului, Traciei şi Asiei, care aparţineau de Prefectura Orientului. Sub
Diocleţian (284-305) Imperiul Roman a fost împărţit în patru prefecturi,
subîmpărţite în 13 dieceze şi acestea în 116 provincii. Patriarhul
Constantinopolului avea în subordine şase provincii: Europa, Rhodope,
Tracia, Haeminont, Moesia Secunda, Scythia (Dobrogea). Dieceza
Daciei împreună cu Dieceza Macedoniei făceau parte din Prefectura
Iliricului. Dieceza Daciei cuprindea şase provincii: Dacia Mediteraneea,
Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, Praevalitana şi o parte din
Macedonia Salutaris. Dieceza Traciei se întindea în sudul Dunării până
la Filipi şi la Sardica, la nord până la Dunăre (de la Rusciuc pănă la
gurile Dunării) şi la răsărit se mărginea de Marea Neagră şi Marea Egee,
deci cu excepţia Dobrogei, teritoriul românesc fiind subordonat
vicariatului de la Tesalonic, apoi din 525, Iustinianei Prima, iar după Leon
Isaurul (726), din nou vicariatului Tesalonic, supus succesiv papei.
Acestuia i-a urmat Ohrida, ocupată în sec. XIV de turci, care au supus-o
patriarhului Constantinopolului. Însă în anul 1054 Leon, arhiepiscopul
Ohridei, se uni cu Mihail Celularie şi făcu Marea Schismă. (43. Dr. Vasile
Lucaciu, Revista catolică şi Biserica Ortodoxă Română, în "Revista
catolică", anul IV, Baia Mare, 1890, p. 385). Deşi monofizismul a fost

28
condamnat la Calcedon (451), totuşi el se menţinu clandestin prin
împărăteasa Teodora, soţia lui Iustinian, care era monofizită, în timp ce
soţul ei era catolic calcedonian. Voind să împace monofizismul cu
catolicismul şi să readucă în sânul Bisericii Catolice pe monofiziţi,
Iustinian convocă cel de-al V-lea Conciliu Ecumenic în anul 553 la
Constantinopol, cu participarea a 150 de episcopi. Îl aduse şi pe Papa
Vigilius de la Roma, ca să condamne "Cele trei Capitole", cu erezia
nestoriană, făcând unele concesii monofiziţilor. Dar Papa, sub presiune,
a condamnat în decretul său "Iudicatum" "Cele trei Capitole", fără să
amintească măcar autoritatea infailibilă a Conciliului din Calcedon, pe
care împărăteasa nu-l accepta. Episcopii apuseni şi cei africani au
protestat şi l-au ameninţat pe Papa, care a redactat şi proclamat un act,
"Constitutum", prin care interzicea expres condamnarea "Celor trei
Capitole". Episcopii latini prezenţi la sinod s-au opus, motiv pentru care
au fost trimişi în exil, unii murind ca martiri. Văzând aceste jertfe şi
pentru a evita altele, la cererea şi impunerea împăratului Iustinian,
Papa Vigilius a aprobat Conciliul V ca fiind ecumenic şi a plecat
supărat la Roma; ajuns pe teritoriul Italiei moare, urmând ca Papa
Pelagiu (555-560), urmaşul său, să determine Occidentul să condamne
şi el "Cele trei Capitole". Episcopii din Toscana, Liguria şi Istria fac
schismă şi abia după 100 de ani se reîntorc în sânul Bisericii. Totuşi, au
rămas monofiziţi o parte din copţii din Egipt, catolicii melchiţi şi călugărul
monofizit Iacob Baradai, care a restabilit Patriarhatul monofizit al
Antiohiei, cu sprijinul Teodorei, şi a lăsat Biserica iacobită, astăzi în mare
parte revenită la catolicism. Trebuie să subliniem faptul că împăratul
Iustinian s-a considerat conducătorul suprem al Bisericii, considerându-l
pe Papa primul său agent religios, dator să execute toate dispoziţiile
sale. Se considera Sumus Pontifex, căruia trebuie să i se supună toate
scaunele episcopale, inclusiv cel papal, deşi papii nu i s-au supus. Când
în anul 536 a fost adus silit la Constantinopol, Papa Agapet I i-a spus
împăratului: "Am venit la Constantinopol crezând că îl voi găsi pe
Constantin, dar iată în faţa mea Diocleţian." Iustinian a murit în 565 când
noi pericole ameninţau Biserica: migraţia popoarelor germanice,
lombarzii în Italia, monotelismul patriarhului eretic Sergiu al
Constantinopolului (610-658).

Monotelismul a fost formulat şi predicat de Sergiu, patriarhul


Constantinopolului, care voia ca împreună cu împăratul Heraclius să
refacă unitatea credinţei, însă în mod greşit, susţinând că în Isus Cristos
sunt două naturi, dar numai o singură voinţă, ca să fie pe placul
monofiziţilor. Dar a fost condamnat de Papa Ioan al IV-lea şi de Sinodul
de la Latran, anul 649, şi apoi de Sinodul ecumenic din Constantinopol,
în anul 680, stabilindu-se că în Isus Cristos sunt două naturi cu două

29
voinţe: divină şi umană. Conciliul VI Ecumenic, ţinut la
Constantinopol, la 680-681, desfăşurat cu participarea a 125 de
episcopi sub preşedinţia legaţilor Papei Agaton (678-681), cărora papa le
trimise "Epistula dogmatica", subliniază că în Isus sunt două voinţe:
divină şi cea umană subordonată divinei, fără împărţire, fără schimbare,
fără confuzie, perfect unite în persoana Fiului. Sunt afurisiţi Teodor de
Faran, Sergius, Paul, Phyrrus şi Petru de Constantinopol ca eretici
monoteliţi, iar Papa Honorius (625-638) nu ca eretic, ci ca paznic
necredincios al învăţăturii ortodoxe catolice - deci nu era în joc
infailibilitatea papală. Din cauza apărării ortodoxiei catolice contra
monotelismului, Papa Martin I (649-655), fiindcă a condamnat erezia
în Conciliul Latran, este răpit de trimişii împăratului Constant II, dus
la Constantinopol, expus insultelor şi batjocurilor populare, iar apoi este
exilat în Hersones, în 16 septembrie 655. Sfântul Maxim Mărturisitorul,
prietenul Papei Martin I, este adus în faţa împăratului căruia îi
reproşă că "definirea adevărurilor de credinţă revine preoţilor nu
împăratului", fapt pentru care i se tăie limba şi mâna dreaptă lui şi
discipolilor săi, murind surghiuniţi la poalele Caucazului. Acest Conciliu
VI Ecumenic (680-681) a fost convocat de Constantin III Pogonat,
împăratul, şi prezidat de legaţii Papei Agaton, desfăşurându-se între 6
noiembrie 680 - 16 septembrie 681, cu prezenţa a 125 de episcopi, care
au condamnat monotelismul. Pentru a completa cu canoane disciplinare
conciliile V şi VI ecumenice, Împăratul Iustin al II-lea convocă în 692
Conciliul quinisexte (al V-lea - VI-lea), în sala bisericii imperiale cu
cupolă - trullus - de unde numele "Conciliul Trulan", în care este
respins celibatul preoţesc, ajunul de sâmbăta din Post, se reînnoieşte
canonul 28 din Sinodul Ecumenic Calcedon prin care Scaunul episcopal
Constantinopol primeşte egalitate cu cel al Romei, dar Papa Sergius
(687-701) refuză să le aprobe. Rivalitatea surdă între Biserica greacă şi
Biserica romană creştea pregătind schisma. Din câte vedem, rezultă că
majoritatea ereziilor au apărut în Răsărit şi numai intervenţia Papilor,
ca şi conducători supremi, a salvat dreapta credinţă (ortodoxia, din grec.
orthos = drept şi doxa = opinie). Aceasta au recunoscut-o şi Sfinţii Părinţi
ai sinoadelor, regii, împăraţii, istoricii cinstiţi ai Răsăritului. Altfel,
ortodoxia ar fi devenit erezia ereziilor, scrie bizantinologul Nicolae
Şerban - Tanaşoca într-un studiu al său (44. N. S. Tanaşoca, Cât de
bizantină este civilizaţia românească, în "Luceafărul", Almanah estival
'87, Bucureşti).

11. LITERATURA BISERICEASCĂ VECHE SFINŢII PĂRINŢI

30
Cei doisprezece Apostoli au fost constituiţi de Isus şi ca depozitari ai
învăţăturii Sale; ei au avut misiunea să predice Evanghelia la toată
lumea şi Sfântul Spirit să-i asiste pentru a-şi reaminti toate învăţămintele
lui Isus. Învăţătura lor a fost vie. Deci, mai întâi nu a fost Cartea,
Scriptura, ci învăţătura Apostolilor. Dar împrejurările în care au predicat,
le-au arătat că este necesar să consemneze în scris esenţialul mesajului
lui Cristos. Diversele cărţi ale Noului Testament s-au născut în Biserică
şi pentru Biserică. Urmaşii Apostolilor, moştenitori ai funcţiunilor lor,
asistaţi şi ei de Sfântul Spirit până la sfârşitul veacurilor, vor fi şi sunt
singurii interpreţi fideli autentici de-a lungul veacurilor. Primele Cărţi
Sfinte ale Noului Testament au fost scrise ocazional; unele, ca scrisori
ale Sfântului Pavel, s-au pierdut şi ne-au rămas cele azi cunoscute, deşi
el vorbeşte şi de unele dispărute. Toate ne dau date preţioase despre
caracterul autorului lor, starea comunităţilor creştine fondate, probleme
de teologie clarificate. Cele patru Evanghelii recunoscute canonic din
veacul II d. Cr. se prezintă în condiţii critice superioare oricăror scrieri din
antichitatea profană. Astfel, primul fragment al manuscrisului Evangheliei
Sfântului Ioan (pe 52 file de papirus) datează de la începutul secolului al
II-lea; Evanghelia Sfântului Matei este citată de Sfântul Ignaţiu de
Antiohia în anul 110. Datele admise pentru a fi redactate sunt: pentru
Marcu aproape de anul 70 d. Cr.; deceniile 70-80, Matei şi Luca; în jurul
anului 100 pentru Evanghelia Sfântului Ioan. Luca este şi autorul
Faptelor Apostolilor, în dezvoltarea Bisericii după Rusalii încoace. La
finele veacului I creştinismul se afla deci în posesia întregului patrimoniu
scripturistic din care se va inspira în viitor. În afara celor patru Evanghelii
avem deja: Faptele Apostolilor (1), Epistolele Sfântului Petru (2), ale
Sfântului Pavel (14), ale Sfântului Ioan (3), a Sfântului Iacob (1), a
Sfântului Iuda (1) şi Apocalipsul Sfântului Ioan Evanghelistul. Evanghelia
lui Matei a fost scrisă în limba aramaică, vorbită de Isus, toate celelalte
în limba greacă. Pe lângă tezaurul doctrinar, Biserica, la finele veacului I,
avea o ierarhie puternic organizată şi recunoştea primatul Bisericii
Romei, după cum se vede şi din scrisoarea episcopului Clement al
Romei adresată în anul 96 creştinilor din Corint, divizaţi într-un conflict
intern.

După cărţile Sfintei Scripturi, o mare valoare au scrierile Sfinţilor Părinţi


apostolici, pentru vechimea şi autoritatea autorilor care au fost ucenicii
Apostolilor, contemporani cu ei şi având o viaţă sfântă. Aşa sunt cărţile:
"Didache" sau învăţătura Sfinţilor Apostoli, primul catehism scris la
finele veacului I. Scrisoarea lui Clemente, Papa Romei, către
Corinteni. Cele şapte epistole ale Sfântului Ignaţiu de Antiochia,
mort în persecuţie sub Traian, referitoare la ierarhia bisericeacă.
"Păstorul" de Hermas, prin frumoasele pilde, îndeamnă la pocăinţă.

31
Epistola lui Pseudo-Barnaba. Scrisoarea Sfântului Policarp din
Smirna (69-155 d. Cr.) către Filipeni. Papias din Hierapolis a Sfântului
Ireneu (+202 în Lyon), ucenicul Sfântului Policarp, a scris împotriva
gnosticilor. Mişcătoare sunt cele 41 de imnuri "Odele lui Salomon",
psalmi iudeo-creştini care preamăreau pe Cristos-Lumina. Ataşamentul
creştinilor pentru Dumnezeu făcut om se manifesta în povestiri din
veacurile II-VI, alcătuind o adevărată literatură apocrifă răsunătoare,
descriind episoade necunoscute din viaţa Mântuitorului şi Apostolilor, ca:
Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Iacob, Actele lui Petru, Andrei, Pavel,
Apocalipsul lui Ioan Botezătorul, al lui Bartolomeu, al Fecioarei,
Scrisoarea lui Isus către regele Edessei, Epistola Apostolilor ş.a., toate
doar cu valoare informativă nesigură. Cea mai veche listă a cărţilor
canonice ale Noului Testament a fost stabilită la Roma spre anul 200
d.Cr.

Sfinţii Părinţi scriitori bisericeşti se împart în Sfinţi Părinţi şi Teologi.


Sfinţii Părinţi sunt mai vechi, învăţaţi şi sfinţi, trăind în secolele I-VII.
Teologii trăiesc din secolul al VIII-lea încoace.

Părinţii apostolici au trăit direct cu Apostolii, ori contemporani cu ei,


cunoscând direct primele izvoare ale credinţei şi vieţii creştine. Ca şi
Sfinţii Apostoli, ei scriau mai ales epistole în limba greacă. Aşa am
pomenit pe Papa Clemente Romanul, "Didache", Scrisorile Sfântului
Ignaţiu al Antiohiei. Din una trimisă la Roma cităm: "Cereţi pentru mine
tăria pentru ca nu numai să mă fi numit creştin, ci să fiu găsit aşa, când
voi dispărea din această lume. Ceea ce se vede e vremelnic; ceea ce nu
se vede e veşnic. Eu sunt grâul lui Dumnezeu. E nevoie să fiu măcinat
de dinţii fiarelor, pentru ca să fiu găsit bun de pâine lui Cristos." El trimite
această epistola "Bisericii Romei, care prezidează caritatea, Bisericii
iubite şi luminate", ceea ce este o recunoaştere a primatului Romei, căci
în celelalte scrisori nu se exprimă altor biserici aşa.

Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, discipolul Sfântului Ioan


Evanghelistul, martirizat în 155, căruia judecătorul roman Statius
Quadratus, cerându-i să-l insulte pe Cristos, Sfântul Policarp i-a răspuns:
"Sunt 86 de ani de când îl slujesc şi El nu mi-a făcut niciodată vreun rău.
Cum aş putea să insult pe Mântuitorul meu şi Regele meu?" I se pregăti
un rug. Policarp fu legat de stâlp în picioare şi cu mâinile la spate (45.
Alexandru Ciple, Rezumat al Istoriei Bisericii, traducere după F. Mourret
şi J. Carreyre, Gherla, 1928, p. 56). El îşi ridică ochii la cer şi zise:
"Stăpâne, mulţumită şi slavă îţi aduc ţie pentru toate binefacerile pe care
le-am primit de la Tine prin preotul veşnic Isus Cristos, Fiul Tău preaiubit,
prin care Tu împreună cu El şi cu Spiritul Sfânt să fii preamărit, acum şi

32
în veacurile viitoare. Amin." Călăii dădură foc rugului şi, minune: flacăra
se întinse ca o boltă deasupra capului martirului, ca pânza unei corabii
umflate de vânt. Un călău înaintă şi izbi sfântul cu o lovitură de cuţit.
Cadavrul fu ars.

Apologeţii. Sfântul Iustin Martirul era grec din Palestina. Căutând


adevărul în şcolile filosofice, un bătrân pustnic întâlnit îl puse să
reflecteze asupra profeţiilor Legii Vechi, deschizându-i poarta pentru
Legea Nouă. Sub haina de filosof propovădui cuvântul lui Dumnezeu. El
a întemeiat şcoala creştină din Roma, unde a şi fost decapitat. A scris:
Apologia, în care apără creştinismul atacat de împăraţi şi elini (150
d.Cr.) şi Dialogul cu evreul Trifon. După el, creştinismul este adevărata
religie, fiindcă este religia universală şi absolută. El ne-a dat mărturie
despre Sfânta Euharistie în antichitatea păgână, oferindu-ne şi
desfăşurarea Sfintei Liturghii: Ofertoriu, Consacrarea, Cuminecarea.

Tertulian, născut la anul 160 d. Cr. în Cartagena, a primit o educaţie


îngrijită, studiind limba greacă şi dreptul, devenind avocat; încreştinându-
se în 197 şi hirotonindu-se preot, a desfăşurat o bogată activitate
împotriva duşmanilor Bisericii, ca polemist, având ca principale lucrări:
"Apologeticum" şi "De Praescriptionibus haereticonum". În
Apologetica face şi greşeli, că ar crede adevărurile revelate, chiar de ar fi
şi absurde, dar în încheierea lucrării are un superb elogiu adus martirilor:
"Tribunalele voastre, zice el, adresându-se magistraţilor romani, sunt
câmpurile de bătaie unde noi luptăm pentru adevăr. Uneori moartea
urmează. Aceasta este Victoria noastră, după noi. Haideţi deci, vrednici
magistraţi, jertfiţi pe creştini; poporul va fi recunoscător pentru aceasta.
Chinuiţi, torturaţi, sfărâmaţi; nedreptatea voastră va dovedi inocenţa
noastră. Aceasta, pentru că Dumnezeu vă lasă să faceţi. Când mâna
voastră ne seceră, noi ne înmulţim; sângele creştin este sămânţa." În
tratatul "Prescripţiuni" se opune ereticilor din toate vremurile,
dovedindu-le că Isus şi-a încredinţat învăţătura sa apostolilor Săi şi
aceştia au transmis-o Bisericilor pe care le-au fondat, deci Tradiţia este
modul instituit de Cristos în propagarea doctrinei Sale, iar Biserica -
instituţia -, organul autentic al acestei tradiţii, atâta timp cât se leagă de
apostoli printr-un lanţ neîntrerupt. Ca atare, interpretarea personală, în
afara Bisericii, nu este admisă.

Regretabil e că spre 206-208 Tertulian a aderat la montanism, erezie


care la început, prin Marcion în Roma (144 d. Cr.), respinse întreg
Vechiul Testament, iar din cel Nou reţinu numai Evanghelia Sfântului
Luca şi câteva din Epistolele Sfântului Pavel (către Romani şi Galateni),
făcând o nouă Biserica eretică, iar din anul 170 se propagă prin preotul

33
Montan de Cibele (Frigia, Asia Mică), ce se considera Mângâietorul,
încarnarea Sfântului Spirit, promis de Isus la Cina cea de taină. Acest
preot propaga pocăinţa, adepţii lui considerându-se "iluminaţi" prin ajun
şi castitate absolută, expunându-se bucuroşi martiriului; de aceea ei se
numeau pneumatici (spirituali), în opoziţie cu creştinii comuni, pe care-i
numeau psihici. Răspândită repede şi puternic în Asia Mică, nordul Africii
şi la Roma, a fost condamnată în multe sinoade, dar a persistat în
diverse forme până în secolul al VIII-lea. Tertulian a fost condamnat şi el
de Biserică pentru această erezie numită montanism.

Sfântul Ireneu (130-202) născut în Smirna, ales în anul 177 episcop,


succesor al Sfântului Fotin, episcopul Lyonului, martirizat. A scris "Contra
haeraeses", îndeosebi împotriva gnosticilor, dând ca regulă de credinţă:
adevărul religios se găseşte în tradiţia Bisericii; autenticitatea credinţei
actuale este dovedită prin faptul că, cei ce o propovăduiesc astăzi au
primit-o de la Apostoli; infailibilitatea ei absolută este garantată prin
asistenţa Sfântului Spirit. Prin această lucrare este considerat unul din
părinţii teologiei catolice. E martirizat în 202 sub Septimius Severus.

Alţi apologeţi: Minutius Felix cu apologia sa "Octavius"; Sfântul


Ciprian; Lactantius; Origene, mândria şcolii din Alexandria, care prin
operele sale a îmbogăţit teologia creştină atât în metodele studierii
Sfintei Scripturi şi comentării textului sacru, cât şi prin teza că numai
Biserica poate interpreta Sfânta Scriptură în sensul autentic, predicat de
Cristos şi Sfinţii Apostoli. A trăit între anii 185-255, fiind grav torturat în
timpul persecuţiei lui Decius, dar supravieţui, mai trăind încă trei ani şi
asociindu-se episcopilor Cornelius, Ciprianus, Dionysius la ajutorarea
creştinilor torturaţi. A murit în oraşul Tyr, unde este îngropat.

A. SFINŢII PĂRINŢI DIN RĂSĂRIT

Sfântul Atanasie (295-373) a ajuns patriarh al Alexandriei, în locul


Sfântului Alexandru, înaintaşul , protectorul şi tovarăşul său de luptă
împotriva arianismului. Tinereţele şi le-a petrecut în pustietatea Tebei sub
conducerea Sfântului Antonie cel Mare, a cărui viaţă a descris-o.
Persecutat de arieni şi împăratul Constanţius, a fost silit să se refugieze
la Roma sub protecţia Papei, prilej cu care a făcut cunoscută în Apus
viaţa Sfântului Pahomie şi a altor călugări, astfel şi Apusenii prinzând
gustul să trăiască şi să întemeieze ordine monahale. A fost luptătorul cel
mai dârz şi înţelept - o viaţă întreagă a luptat împotriva ereziei lui Arie şi
a adepţilor acestuia, printre care şi episcopul Eusebiu de Nicomedia.
Împreună cu episcopul Hosius, reprezentantul Papei Silvestru, bătrân şi

34
bolnav, absent la Conciliul din Niceea (325), Sfântul Atanasiu a alcătuit
Simbolul Credinţei, aprobat aproape în unanimitate de cei 318
episcopi, sub preşedinţia de onoare a împăratului Constantin cel Mare şi
a delegaţilor papali: episcopul Hosius (Osie) şi preoţii Vitus şi Vicentius.
Tot acest conciliu adoptă hotărârea ca sărbătoarea Paştilor să se
prăznuiască în întreaga Biserică în Duminica ce va urma după luna plină
de după echinocţiul de primăvară. Primind botezul din mâinile Papei
Silvestru după unii, după alţii de la episcopul semi-arian Eusebiu de
Nicomedia, Constantin cel Mare muri în anul 337, urmându-i în scaun fiii
lui, Constantin cel Tânăr şi fratele său, Constanţius. Într-o luptă,
Constantin Tânărul muri şi Constanţius rămase singur împărat peste
Roma şi Constantinopol. Sub el s-a ţinut în 343 Conciliul de la Sardica
(Sofia de azi) cu 170 de episcopi orientali şi occidentali, care au hotărât
că orice episcop depus de către coprovincialii lui are dreptul să apeleze
la Papa Romei, singurul în drept să se pronunţe definitiv; deci se
recunoştea dreptul de supremaţie canonic al Bisericii Romei. Acest sinod
a apărat doctrina Conciliului I de la Niceea (325) şi pe Sfântul Atanasie,
pe Papa Iuliu al Romei (337-352) şi pe episcopul Osius de Cordova,
adversarii arianismului.

Murind împăratul Constanţius, semi-arian, îi urmă în 361 vărul său

IULIAN APOSTATUL care, deşi crescut creştin, dar şi în şcoli filosofice


păgâne, în Atena, considera creştinismul ca o sectă filosofică şi îşi
propuse reînfiinţarea vechiului cult păgân pe ruinele catolicismului şi
arianismului. Metodele folosite au fost viclene şi dure: acordarea de
funcţii înalte celor ce apostatau de la creştinism; excluderea din funcţiile
civile şi militare a celor declaraţi creştini; introducerea în şcoli a cultului
zeilor păgâni şi al împăratului; demiterea profesorilor creştini, mergând
până la martirizarea lor; încercarea de a reconstitui Templul dărâmat din
Ierusalim, pentru a contrazice profeţia Mântuitorului că nu va rămâne
piatră pe piatră. Dar încercarea a eşuat, căci s-au produs dese
cutremure şi au ieşit de pe lângă temelii globuri de flăcări care au
împiedicat pe constructori să-şi continue lucrările începute. Într-o luptă
împotriva perşilor este rănit în ficat de o săgeată, pătrunsă prin coaste. În
timp ce şi-a scos-o plină de sângele ce curgea şuvoi, strigă: "Galileene
(Isuse), tu ai învins!", apoi muri.

Sfântul Atanasie a fost silit de cinci ori să-şi părăsească postul de


episcop-patriarh, plecând în exil la Roma, ori în deşerturile Egiptului,
trăind cu pustnicii viaţa lor mizeră şi aspră, dar apărând credinţa catolică.

35
Spre sfârşitul vieţii a văzut decăderea arianismului. A murit în patul său,
la 2 mai 373, în Alexandria.

Sfântul Vasile cel Mare (329-379) s-a născut în Capadochia (Cezareea)


din familie nobilă creştină. A făcut studii în Cezareea, Constantinopol şi
Atena, având colegi pe Sfântul Grigore din Nazianz şi pe viitorul împărat
Iulian Apostatul. La 26 de ani deveni avocat şi şeful unei şcoli de retorică
în Cezareea, dar la sfatul surorii sale, Macrina, îmbrăţişă idealul vieţii
călugăreşti, plecând în călătorie prin Egipt, Mesopotamia, Siria şi
studiind la faţa locului viaţa călugărilor şi anahoreţilor. Petrecând viaţa de
ascet la porţile Neocezareei, se uni în sihăstria sa cu creştinii din
împrejurimi, dornici de a împărtăşi viaţa lui călugărească. Revine în 363
pentru a apăra Biserica de erezia lui Eunomius ce afirma că acel cuvânt
"nenăscut", folosit de eretic, nu însemna însăşi substanţa lui Dumnezeu.
Împreună cu Sfântul Grigore de Nazianz, compun "Regulile scrise şi
canoanele vieţii monahale", temelia vieţii monastice orientale, folosite
mai întâi pentru călugării stabiliţi în pustiul Iris, nu departe de
Neocezareea Pontului. După Vasile, idealul vieţii călugăreşti nu se
găseşte nici în acele nemărginite colonii de călugări, pe care le vizitase
în Egiptul superior, nici în colibele izolate ale anahoreţilor, pe care le
întâlnise în pustiu. În primele era prea multă mişcare şi zgomot, în
celelalte nu se putea practica mila şi smerenia. De aceea, cei dornici de
perfecţiune, trebuiau să se adune într-o mănăstire de mărime mijiocie,
unde egumenul să poată lua legătură cu fiecare frate. Fiecare îşi va
alege un meşteşug, dar din acele care nu tulbură liniştea vieţii
călugăreşti. Rugăciunea, ascultarea, sărăcia de bunăvoie, castitatea
sunt virtuţi călugăreşti. După participarea la discuţiile dogmatice din
Constantinopol, în 360, episcopul Eusebiu îl înduplecă să se preoţească,
devenindu-i ajutor şi, la moartea acestuia, în 370, Vasile deveni episcop
al Cezareei, mitropolit al Capadochiei şi exarh al Pontului. A fost
cumpătat, modest şi un binefăcător al tuturora. Când prefectul arian l-a
ameninţat cu confiscarea averii şi cu moartea, Sfântul Vasile i-a răspuns
prefectului Modestus: "Cine n-are nimic, nu i se poate lua nimic. Exil eu
nu cunosc, fiindcă pe pământul cel întins al lui Dumnezeu pretutindeni
sunt acasă. De chinuit nu mă puteţi chinui, fiindcă n-am trup." (Era numai
piele şi os de straşnica viaţă înfrânată ce o ducea). Prefectul a răspuns:
"Încă n-a vorbit nimeni cu mine cu atâta curaj!" Ne-a lăsat şi Sfânta
Liturghie, a sa, care se celebrează şi azi în Bisericile Orientale la
anumite sărbători. A murit în anul 379. Îndată după moarte a fost cinstit
ca unul din "marii dascăli ai lumii", fiind unul din teologii Sfintei Treimi.
Era un om energic, spirit practic, "a fost un roman printre greci", adversar
al arianismului. (46. Dom Charles Poulet, op. cit., p. 171). A corespondat
cu Iunius Soranus, guvernatorul Dobrogei, constatând cu mare bucurie

36
că în nordul Dunării (ţara noastră) creştinismul are o mare răspândire şi
o puternică trăire spirituală.

Sfântul Grigore din Nazianz (328-389), numit şi "cuvântătorul de


Dumnezeu" sau "Teologul", născut în Azianz, lângă Nazianz în
Capadochia, era fiul episcopului Grigore şi al Nonnei, care îl oferiseră lui
Dumnezeu, deşi era unicul lor copil. A studiat la Constantinopol,
Cezareea şi, împreună cu Sfântul Vasile, prieten nedespărţit, la Atena. A
compus cu Sfântul Vasile "Regulile călugăreşti". Simţindu-se slăbit, tatăl
său l-a sfătuit să se hirotonească şi, fiind bine pregătit teologic, a fost
ales episcop de Sasima. După puţin timp renunţă şi plecă la
Constantinopol, unde luptă împotriva arianilor, pe care îi învinge. A fost
apoi numit şi înscăunat de împăratul Theodosie I, Arhiepiscop la
Constantinopol. A fost unul dintre membrii marcanţi ai Sinodului
ecumenic de la Constantinopol din 381, unde l-a combătut strălucit pe
Macedoniu şi aderenţii lui. A renunţat la scaunul arhiepiscopal prin faptul
că unii episcopi orientali erau împotriva supuşeniei depline faţă de
scaunul Romei, retrăgându-se la moşia sa din Nazianz, murind în 389. A
scris frumos despre Sfânta Treime, fiind totodată şi un bun poet.

Sfântul Ioan Gură de Aur (Crisostomul), născut probabil în 344 în


Antiohia, fiul lui Secundus, mort tânăr, şi al Anthusei, care, deşi văduvă
la 20 de ani, nu se recăsătoreşte şi se va dedica educaţiei fiului ei. El
învăţă mai întâi la filosoful Andraghatius, apoi la retorul Libanius, care a
dorit mult să-l lase pe el conducător al şcolii sale. În 369 se botează.
Practică puţin avocatura, ceea ce nu se potrivea cu firea lui. De aceea se
retrage în pustietatea Antiohiei, unde stă 6 ani. Îmbolnăvin- du-se, a
plecat şi de aici. În acest timp, a studiat izvoarele credinţei şi îndeosebi,
Sfânta Scriptură. A fost hirotonit preot şi astfel poporul a cunoscut
talentul său oratoric. A fost foarte iubit de credincioşii săi. În anul 397
împăratul Arcadie îl chemă la scaunul arhiepiscopal din Constantinopol,
unde a avut de suferit din cauza sincerităţii şi curajului său,
condamnându-i pe vicioşi şi linguşitori în predicile sale. Aceştia au uneltit
împotrivă-i şi, în august 403, au ţinut un sinod "la Stejar" în care-l
caterisesc şi-l trimit în exil. Tuturor le-a răspuns: "Nu mă tem de nimic,
fără numai de păcat". Auzind acestea, poporul se revoltă. Împăratul este
nevoit să revoce hotărârea de a-l exila. Împăcarea nu e de lungă durată.
În anul 404 este din nou izgonit din scaun şi în locul lui sunt aduşi
patriarhii Ersacius şi Atticus. Papa Inocenţiu I îi ia apărarea, dar în zadar.
A fost exilat în Cucusus (Armenia Mică). Când a plecat în exil, el i-a
mângâiat pe credincioşi: "De ce să mă tem de moarte? Viaţa mea e
Cristos şi moartea mi-e dobânda. De exil? Gol am venit în lume şi tot aşa
trebuie să plec din ea! Şi dacă Cristos e cu mine, de cine să mă tem?"

37
Bazat pe filosofia creştină, el afirma că: "Numai acela este nefericit, cine
vrea să fie". A murit în drumul spre exil, în Comana (Pontus), la 14
septembrie 407, rostind cuvintele: "Glorie lui Dumnezeu pentru toate.
Amin". A fost un mare orator, adesea vorbind şi câte două ore
neîntrerupt, ascultat de mii de oameni, între care erau şi evrei, şi păgâni.
A comentat Sfânta Scriptură magistral, iar despre Sfânta Euharistie a
scris pagini strălucite, fiind numit "doctor eucharisticus", precum şi
"patronul ceresc al oratorilor sacri". Corpul său a fost adus şi
înmormântat în Constantinopol, iar mai târziu a fost adus la Roma, în
biserica Sfântul Petru (47. Andrei Plăian, Istoria Bisericii, Blaj, 1943, p.
38). A scris: Despre feciorie (omilii), Explicarea Sfîntei Scripturi,
Despre Preoţie şi Sfânta Liturghie ce-i poartă numele.

B. SFINŢII PĂRINŢI DIN APUS

Sfântul Ambrozie s-a născut în anul 340 la Treve, în Galia (azi


Germania), fiul prefectului roman de acolo. A studiat dreptul şi literatura,
alegându-şi o carieră administrativă. A ajuns guvernatorul Liguriei, cu
sediul la Milano. În această calitate a asistat la o alegere de episcop în
Mediolanum (azi Milano). Erau două partide care se certau: catolicii şi
arianii. Deodată, în mijlocul mulţimii înfierbântate, se iveşte un copil
nevinovat, care aclama pe "Ambroziu episcop!" Şi după el începu să-l
aclame tot poporul, uitând cearta care-i dezbinase mai înainte în două
tabere vrăjmaşe. Cu mare greutate a renunţat la funcţia de guvernator,
primind-o pe cea de episcop. Şi fiindcă era numai catehumen, s-a
botezat, preoţit şi apoi a fost hirotonit episcop. A renunţat la bunurile lumii
acesteia, vânzându-şi bunurile şi făcând "elemosina". Ca episcop s-a
distins prin înţelepciune, oratorie, prudenţă şi curaj eroic. A combătut
arianismul, care era destul de răspândit în Italia. Când arienii voiră să
răpească o biserică din Milano, el se rugă acolo zi şi noapte cu
credincioşii şi astfel ereticii nu au putut intra în ea. De asemenea, când
împăratul Theodosiu I ucise în Thessalonic 7000 de oameni nevinovaţi,
el are curajul la Paşti să-l întâmpine în uşa bisericii şi să nu-l lase să
intre până nu se va căi. Astfel şi-a recunoscut vina şi s-a pocăit. "Cu
hlamida împărătească a căzut la pământ şi, în faţa întregii mulţimi
creştine, şi-a plâns păcatele; nu s-a ruşinat să se pocăiască înaintea
tuturora", scrie Sfântul Ambroziu (48. Ioan Georgescu, Istoria Bisericii
creştine universale, Ed. III, Blaj, 1931, p. 25). A murit în 397. A scris
multe lucrări, între care: asupra Virginităţii, asupra Credinţei, Despre
Credinţă, Paradisul, Cain şi Abel, Arca lui Noe, Spiritul Sfânt etc. A scris
şi o Liturghie.

38
Sfântul Ieronim (Hieronimus), născut prin 340 în Stridion (Dalmaţia), a
studiat la Roma ştiinţele profane şi a făcut multe călătorii de studii, mai
ales în Răsărit. Câtva timp a fost secretarul Papei Damasus (366-382),
de la care a obţinut aprobarea combaterii sectelor sensualiste ce
răspândeau în Roma spiritul păgân (Hevidius nega fecioria perpetuă a
Preacuratei, călugărul vagabond Iovinian tăgăduia orice merit al
abstinenţei şi vieţii monastice, egala glorie a tuturor sfinţilor etc). A
redactat o versiune autentică a Bibliei, în locul vechii Italica,
schimonosită de eretici, pentru care ulterior a primit aprobarea. Fiind cel
mai învăţat Sfânt Părinte, cunoscând bine limbile latină, elină, ebraică şi
caldaică, a tradus Sfânta Scriptură, după textul original, denumită
versiunea Vulgata, care va fi recunoscută de sinodul de la Trento (1545-
1563) drept singura traducere autentică a Bibliei. Retrăgându-se în
Alexandria, de aici trecu în Egipt şi apoi se stabili într-o peşteră din
apropierea Bethleemului, unde trăi 34 de ani, murind în 420 lângă
peştera unde s-a născut Cristos.

Sfântul Augustin (354-430) s-a născut în Tagasta (Numedia), din tată


păgân (Patricius) şi mamă creştină, Monica. A învăţat la Madaura şi
Cartagena, unde, din cauza corupţiei moravurilor şi slăbiciunii sale, a
început să ducă o viaţă destrăbălată. Mama sa îl plânge mereu şi se
roagă zi şi noapte pentru întoarcerea lui. A cercetat adunările maniheiste
ale căror învăţături îi plăceau. Ajunse apoi profesor de retorică la Roma
şi Milano, cursurile lui fiind ascultate cu sete nu numai de studenţi, ci şi
de public, câştigându-şi un mare renume. Ascultând predicile Sfântului
Ambroziu la Milano, începu să se convingă de superioritatea doctrinei
catolice, deşi morala acesteia i se părea prea severă.

Într-o zi, stând şi meditând în grădină, auzi un glas care îi spuse tainic:
"Tolle, legge! = Ia şi citeşte!". Deschizând întâmplător Sfânta Scriptură la
Romani 13, 13-14 citi: "Nu în ospeţe, în beţii, nici în desfrânări şi fapte de
ruşine, ci vă îmbrăcaţi întru Domnul nostru Isus Cristos, şi purtarea de
grijă a trupului să nu o faceţi spre pofte". Păreau scrise numai pentru el.
Mai mult n-a putut citi. A meditat profund şi a izbucnit în plâns. S-a întors
definitiv. A dovedit cu pilda vieţii adevărul cuvintelor lui: "Neliniştită este
inima noastră, Doamne, până când nu se va odihni în Tine". S-a botezat
prin episcopul Ambroziu (387), şi-a vândut averea ce-o avea, dând-o
săracilor şi, împreună cu câţiva prieteni, s-a retras la Tagasta, înfiinţând
un ordin călugăresc în care se practica mortificarea şi studiul. A ajuns să
fie cunoscut prin activitatea sa. A fost în Hiponia, trimis de episcopul
Valerie, care-l hirotoni preot. După moartea lui Valerie ajunge episcop în
Hiponia, distingându-se printr-o înţeleaptă muncă pastorală, prezidând
mai multe sinoade împotriva pelagienilor (aceştia negau transmiterea

39
păcatului strămoşesc asupra urmaşilor lui Adam şi ai Evei, inutilitatea
botezului şi a graţiei sfinţitoare). Practicarea botezului la copiii mici,
atunci, era un argument al Tradiţiei. Ca "doctor gratiae" a demonstrat că,
după cum în ordinea firească, ajutorul divin acoperă şi pătrunde pe om în
acţiunea, viaţa şi fiinţa sa, tot aşa în ordinea supranaturală, harul
acoperă şi pătrunde întreaga sa activitate de mântuire; graţia e necesară
spre a crede, a practica binele, a persevera în bine; ea este chiar la
originea faptelor noastre supranaturale, fiind şi încoronarea lor din urmă.
Cu toate acestea, voinţa omului este liberă, nu este anihilată, omul
putând alege din iubire pentru Dumnezeu, iubire manifestată prin graţie.
A scris foarte multe lucrări teologice. În "De civitate Dei'' combate
afirmaţiile potrivit cărora cultul păgân s-a desfiinţat datorită dispariţiei
imperiului, descriind apoi împărăţia lumească - trecătoare - şi cea
cerească - veşnică. În "Confesiuni" ne arată rătăcirile lui şi convertirea
la Dumnezeu. Moare în 430, cu ocazia intrării vandalilor în oraşul de
reşedinţă.

Sfântul Leon cel Mare (Leo Magnus 440-461, Papă al Romei) a rămas
însemnat pentru curajul cu care a luptat şi înfruntat pe ereticii monofiziţi
în sinodul ecumenic de la Calcedon (451) şi pentru succesul său politic,
oprind pe regele Attila al hunilor şi silindu-l să se retragă din faţa Romei;
mai târziu, pe Geiserich, regele vandalilor, care a invadat Roma, îl va
convinge să cruţe viaţa oamenilor, să nu nimicească Roma şi, odată cu
ea, civilizaţia omenirii. S-a opus şi lui Theodosie II care părtinea pe
Eutichie. A scris o scrisoare dogmatică despre o singură persoană şi
două naturi în Isus Cristos, dogmă de credinţă.

Sfântul Grigore cel Mare (Gregorius Magnus) a fost Papă al Romei,


cunoscut pentru zelul său de a începe convertirea la creştinism a noilor
popoare barbare. Civilizaţia popoarelor europene îi datorează
recunoştinţă. A adunat cântările bisericeşti, punându-le pe note,
constituind cântul "Gregorian", în uz şi astăzi în Biserica Apuseană. E
autorul renumitei "Regule pastorale". Blând, modest şi statornic, a murit
în anul 604. Este ultimul Sfânt Părinte în Apus.

12. ASCETISMUL ÎN BISERICĂ

Creştinii din primele veacuri trăiau o viaţă virtuoasă, o credinţă vie,


punând în practică credinţa lor, fiind blânzi, evlavioşi, cu dragoste unul
faţă de celălalt, întrecându-se în a face binele şi ferindu-se să facă răul.
Mulţi creştini deprindeau în mare măsură virtuţile creştine: fecioria,
postul, rugăciunile, iar bunurile lumeşti le considerau numai mijloace de
trai. Aceşti creştini, atâta vreme cât trăiau în societate cu oamenii, se
numeau asceţi, fiind stimaţi, iar în biserică, locul lor era îndată după cler.

40
Prin aceste virtuţi practicate, ei atrăgeau admiraţia păgânilor, încât
Sfântul Ignaţiu spunea că au transformat societatea păgână într-o
comunitate a dragostei. Creştinismul, nu numai că a creat aşezăminte de
binefacere (spitale, aşezăminte pentru bătrâni, văduve, copii părăsiţi), ci,
înainte de toate, a descoperit virtuţi necunoscute lumii antice. Astfel de
virtuţi: resemnarea în faţa loviturilor sorţii, în timp ce mulţi păgâni,
plictisiţi, sătui de viaţă ("taedium vitae"), se sinucideau. Creştinii
considerau viaţa ca o datorie, iar sinuciderea ca o laşitate (apostazia -
cel mai mare păcat). Păgânii nu cunoşteau virtuţile creştine în sens nou.
De exemplu, umilinţa pentru ei era provenienţa dintr-o familie săracă,
umilă, şi nu virtutea împotriva trufiei. Sclavul şi femeia nu erau persoane
după dreptul roman, de aceea stăpânul dispunea de ei după bunul plac;
la fel de copii. Dar creştinismul a eliberat femeia de două ori: o dată de
sub jugul păcatului, a doua oară de sub jugul bărbatului. Cultul Sfintei
Fecioare Maria a contribuit mult la dezrobirea femeii. Lupta pentru
desfiinţarea sclaviei, dusă de Biserică, a fost grea, căci societatea antică
se baza pe sclavie. Sute de mii şi milioane de oameni munceau ca sclavi
pentru câteva zeci de mii de oameni liberi. Peste 400 de sinoade ale
Bisericii au luat hotărâri condamnând sclavia, dar rezultatele au fost
parţiale. Se foloseau feţele bisericeşti de evenimente familiale (nuntă,
botez, înmormântare etc.) pentru a ruga - de la caz la caz - pe stăpânii
de sclavi să acorde libertate supuşilor lor. Aşa a eliberat Hermes 1250 de
sclavi, iar Chromotius 1400 de sclavi.

Împotriva acestei vieţi decadente, asceţii au luptat cu pilda vieţii lor. Mulţi
dintre asceţi îşi vindeau bunurile şi bogăţiile, preţul lor dându-l săracilor,
iar ei luau calea pustiului şi trăiau singuratici în sărăcie şi curăţie sfântă,
mortificându-se şi ducând lipsuri, suferind asprimea anotimpurilor. Aşa a
luat naştere monahismul.

Monahismul în Răsărit s-a născut mai ales pe timpul persecuţiei lui


Decius, când mulţi creştini s-au refugiat în pustiul Thebei Egiptului,
ducând o viaţă de post, rugăciune şi lucrări sfinte. Aceştia sunt pustnicii
sau anahoreţii. Unul dintre aceştia, Sfântul Paul de Theba Egiptului,
întâlnindu-se cu alt pustnic, Sfântul Antonie, l-a întrebat dacă oamenii
zidesc şi acum case trainice ca şi cum n-ar muri niciodată. Sfântul
Antonie, din familie bogată, şi-a vândut toată averea, a dat-o săracilor şi,
retrăgându-se în pustie, a mâncat numai pâine şi a băut apă. Sfântul
Atanasie din Alexandria ne-a descris viaţa Sfântului Antonie, fiindu-i
învăţăcel. Deşi erau mulţi, asceţii trăiau singuratici.

Sfântul Pahomie este fondatorul şi organizatorul vieţii monahale


(cenobite). Din părinţi păgâni, s-a convertit, botezat şi, retrăgându-se în

41
pustiu, a trăit câtva timp singuratic, apoi s-a dus în Tabienna Nilului, unde
a întemeiat cea dintâi mănăstire, la anul 320 d. Cr. Învăţăceii lui erau
obligaţi să trăiască în comun, să urmeze aceleaşi reguli şi să asculte de
un şef comun. Aceste principii au stat la baza regulilor monahale de mai
târziu. Fiecare călugăr îşi avea chilia sa, iar în comun aveau biserica,
sufrageria, bucătăria şi infirmeria. Se aflau în acel timp câteva mănăstiri
în pustiu supuse toate unui conducător numit "abba" (în limba siriacă =
părinte) şi fiecare mănăstire avea un stareţ (superior). Viaţa în mănăstire
era foarte aspră, programul ei fiind alcătuit din rugăciuni de mai multe ori
pe zi, chiar şi la 12 noaptea, din munca manuală (împletituri de coşuri,
rogojini ş.a.) şi cea din agricultură, renunţări şi meditaţii. Ascultarea,
sărăcia, curăţia, sunt voturile monahale. Cu toată asprimea vieţii şi
severitatea regimului, numărul cenobiţilor Sfântului Pahomie s-a înmulţit,
încât la moartea sa erau între 3000 şi 7000 cenobiţi, iar în prima
jumătate a veacului al V-lea erau peste 50.000.

În Palestina încă erau călugări în sistem de colonii (lavre) de asceţi,


care trăiau singuratici, fiind însă supuşi unui şef comun, care îi aduna
spre a face împreună anumite exerciţii de pietate. Aceasta este puntea
de tranziţie între singuratici şi cenobiţi. O astfel de mănăstire a condus
Sfântul Ieronim timp de 30 de ani în Bethleem.

Din Egipt, monahismul a trecut în Asia Mică, unde l-a organizat Sfântul
Vasile cel Mare, care n-a găsit ca idealul vieţii călugăreşti să fie în acele
nemărginite colonii de călugări din Egiptul Superior, nici în colibele
izolate ale anahoreţilor, pe care le întâlnim în pustii, căci în primele era
prea multă mişcare şi zgomot, iar în celelalte nu se practica mila şi
smerenia. De aceea, el cerea mănăstire comună mijlocie, condusă de un
călugăr egumen, care să fie în legătură neîntreruptă cu fiecare frate,
aceştia alegându-şi un meşteşug, din acelea care nu tulbură liniştea vieţii
mănăstireşti, lucrul manual fiind întrerupt de rugăciuni, atâtea câte vor
ajunge să nu cauzeze pierderea spiritului interior al călugărilor.
Silenţiumul nu va fi impus într-un mod absolut, dar nu se va grăi fără
trebuinţă; se vor gândi înainte de a începe vorba şi îşi vor stăpâni până
şi modulaţia vocii, care nu va fi nici prea înceată, nici prea ascuţită.
Îmbrăţişând viaţa călugărească, nu se vor lepăda de lucrurile lor, dar de
acum încolo le vor socoti închinate lui Dumnezeu şi nu le vor întrebuinţa
decât în fapte bune, îndeplinite prin mâinile proprii sau prin mandatari
aleşi cu grijă. Sunt reguli conforme cu firea şi puterile omului, mai
blânde, cu dragoste pentru frate, care-l duc spre Dumnezeu. De aceea a
crescut repede numărul mănăstirilor baziliene.

42
Monahismul în Apus a venit din Răsărit, graţie Sfântului Atanasie din
Alexandria, care, exilat a doua oară, merge la Roma, însoţit de călugări
egipteni. Sfântul Ambrozie şi Sfântul Ieronim îmbrăţişează monahismul
în Apus. Şi aici erau asceţi singuratici, chiar în clasele de sus. Cea dintâi
mănăstire a fost înfîinţată de Sfântul Martin (360) în Liguge, lângă
Poitiers, alţii la Marmontier, iar nobilul roman Honoratus a fondat pe
malurile Provensei, în insula Lerins, o mănăstire care deveni o renumită
şcoală de teologie şi filosofie creştină. Curând, Sfântul Ioan Cassianu
înfiinţa în 415 mănăstirea "Sfântul Victor" la Marsilia. Între 419-439, în
două lucrări ale sale, "De institutis cenobiorum et de octo principale
vitiorum remediis" şi "Conlationes", în 24 de cărţi, a expus regulile
disciplinei exterioare şi interioare a mănăstirilor şi vieţii călugărilor, după
exemplele văzute în călătoriile sale. Prin aceasta a devenit "Legislator al
vieţii monastice". Ca atare, aceste mănăstiri se conduceau nu după
reguli proprii, ci după regulile mănăstirilor din Răsărit. Sfântul Augustin
a introdus monahismul în Africa, înfiinţând o mănăstire la Hipponia, pe
care a condus-o el însuşi. Devenind episcop, el i-a adunat pe toţi preoţii
şi diaconii cetăţii la curtea sa, trăind o viaţă comună monastică. După el
s-a dezvoltat într-un mod încurajator şi monahismul în Africa. Părintele
monahismului în Apus este însă Sfântul Benedict. Născut din părinţi
nobili, a studiat la Roma, unde se îngrozi de stricăciunea moravurilor de
acolo şi se retrase într-o peşteră (lângă Subiaco). Aici stătu trei ani.
Venind şi alţi călugări lângă el, Sfântul Benedict întemeiază 12 mănăstiri.
Cea mai însemnată a fost cea fondată în 519 la Monte Cassino (lângă
Napoli), care este şi astăzi mama mănăstirilor benedictine. Aici a
întocmit regulile vieţii monahale, care treptat au fost adoptate în tot
Apusul, fiind în uz aproape singurele până în secolul al XIII-lea. La baza
lor, Sfântul Benedict a pus regulile Sfântului Pahomie şi ale Sfântului
Vasile cel Mare, adaptându-le împrejurărilor vieţii apusene. Şeful
mănăstirii este abatele, ales de întreaga comunitate. El îşi alege ajutor
pe prior sau prepozit. În conducere este ajutat de decani, care conduc
viaţa sufletească a câte zece călugări. La baza vieţii monastice este
fecioria, sărăcia şi ascultarea. Călugărul este obligat să stea în aceeaşi
mănăstire. Cei mai mulţi dintre călugări sunt fraţi. Primirea în ordin este
foarte strictă. Candidatul este supus mai multor probe, încercări de a se
constata seriozitatea şi sinceritatea lui. Deviza lor este "Ora et labora =
Roagă-te şi munceşte!". În reguli sunt stabilite amănunţit toate datoriile
lor, rugăciunile, timpul, lectura, lucrul manual. Masa este mai bogată
decât a călugărilor din Răsărit, atât cantitativ cât şi calitativ, mai ales
pentru bolnavi şi cei ce lucrează greu. Sfântul Benedict a murit în anul
543. Sora sa, Scholastica, a înfiinţat un ordin călugăresc pentru femei,
după regulile benedictinilor. Ordinul benedictinilor a câştigat o mare
importanţă prin intrarea în mănăstire a lui Casiodorus, fost ministru al

43
regelui Teodoric cel Mare, şi a altor intelectuali de seamă. Aceştia au
transformat mănăstirea benedictină Vivarium din Scylacium (Brutium,
Italia de Sud) într-un lăcaş de arte şi ştiinţe, salvând o mulţime de comori
culturale ale antichităţii prin osârdia vrednicilor ei călugări. Scriitorul
protestant Grigorovius scria: "Benedict n-a lăsat pe călugării săi să
piardă timpul în meditaţii sterile, ci trebuiau să muncească atât cu mâna
cât şi cu capul, şi benedictinii au ajuns meşteri ai ţărilor apusene: în
agricultură, lucru de mână şi ştiinţe". Importanţa ordinului benedictin se
vede şi din rapida lui răspândire. A ajuns şi în Anglia. Din el au ieşit: 40
de papi, 200 de cardinali, 5000 de sfinţi şi 20.000 de scriitori şi oameni
învăţaţi. Importanţa ordinelor călugăreşti în viaţa Bisericii şi a naţiunilor
este inestimabilă: culturală, morală, ştiinţifică, literară, artistică, multe
descoperiri datorându-li-se lor (Mendel - ereditatea; Kepler, Copernic -
astronomi; Dante - scriitor ş.a.) La noi, cele ortodoxe în Bucovina,
Moldova, Muntenia, cele unite la Blaj, Bixad, Nicula, Moisei, Strâmbu
etc., au fost focare de cultură.

13. CREŞTINAREA POPOARELOR EUROPENE

Una dintre cele mai importante opere ale Bisericii Evului Mediu a fost şi
încreştinarea popoarelor barbare, adică cele ce nu aparţineau Imperiului
Roman.

Graţie naufragierii a doi fenicieni creştini pe coasta Eritreii, aceştia devin


preceptorii regelui Ezana. Evanghelia pătrunde astfel în Abisinia, iar
în anul 350, patriarhul Alexandriei Egiptului a numit primul episcop
abisinian. Întâiul episcop al Alexandriei a fost Sfântul Marcu,
discipolul Sfântului Petru, de aceea Alexandria asculta respectuos de
Roma. Numai episcopul Teofil (+412) l-a acuzat pe nedrept pe Sfântul
Ioan Crisostomul că i-ar susţine pe origenişti. Sfântul Ciril condamnă
primul pe Nestorie la Conciliul ecumenic din Efes (431), proclamând pe
Sfânta Maria "Theotokos" (Mama lui Dumnezeu).

În veacul al V-lea, creştinismul se răspândi în tot Apusul. Încă în veacul


al III-lea, Tertulian vorbea că regiunile Marii Britanii "inaccesibile
romanilor, au fost accesibile lui Cristos", Evanghelia Sa pătrunzând mai
întâi în Scoţia. La începutul veacului al V-lea se converti Irlanda, Papa
Celestin trimiţând în anul 431 primul episcop, Palladius, urmat de
Patricius (Patrick), mort în 461, când Irlanda era deja acoperită de
biserici, mănăstiri şi de un cler numeros. În veacul al Vl-lea, Irlanda va fi
o adevărată insulă a sfinţilor, deşi o parte din popor a rămas încă păgân,
grupat în clanuri, aducând cult elementelor naturii şi făcând sacrificii
umane. Sfântul Patrick converti pe rege şi pe şefii clanurilor, învingând
influenţa magilor profeţi, druizii, şi organizând Biserica în mod specific,

44
particular. Principalele centre ale vieţii sociale erau mănăstirile, unii din
abaţi fiind episcopi (episcopat claustral), căci ţara era lipsită de cetăţi,
era un mediu pastoral şi rural. Mănăstirile celte aveau şcoli în care
credincioşii erau iniţiaţi în cunoaşterea Sfintei Scripturi; în plus, cultura
latină era dezvoltată prin gramatică şi retorică, geometrie şi matematică,
cultivate de călugări. Celţii şi-au adus astfel contribuţia la păstrarea şi
transmiterea culturii latine şi a celei orientale creştine, folosită până la
invazia musulmanilor.

Apusul invadat de popoare barbare. Gallia a cunoscut încă din veacul


al III-lea invazia Alemanilor, deşi împăraţii s-au înţeles să rămână în
Romania, la nordul frontierelor Imperiului, ceea ce nu s-a respectat.
Aşezarea Hunilor în primii ani ai veacului al V-lea în nordul Panoniei
(Ungaria de azi), străpungerea Galliei de Suevi şi Vandali în 406, înainte
de a trece în Spania, pătrunderea Goţilor cu Alaric în Italia, căderea
Romei în 410, au fost preludiul căderii Imperiului roman de Apus. În anul
413, Vizigoţii s-au aşezat în Narbonia ca "federali", dar nu şi-au respectat
obligaţiile şi s-au extins asupra Aquitaniei, pe urmă de la Loire până la
Gibraltar. În 436, patricianul Aetius instala Burgunzii în Savoia, însă
aceştia, profitând de slăbirea Imperiului, deveniră stăpâni peste toate
cetăţile dintre Vosgi şi Provence. Bretonii Marii Britanii, asaltaţi de
Saxoni la Est şi de piraţii veniţi din Irlanda la Vest, se aşezară în
Armorica. În Africa de Nord, după ce au traversat întreaga Spanie,
Vandalii au cucerit întreaga provincie romană, aşezându-şi capitala în
Hipponia, în ceasul în care Sfântul Augustin îşi dădea ultima suflare
(430). Africa devine un regat barbar până peste un veac, când trupele
bizantine ale lui Iustinian (533) o eliberează. Vandalii deveniră arieni şi,
prin regele Hunneric (+495), au persecutat violent pe catolici, iar
Thrasamund - urmaşul său - exilă 120 de episcopi africani, adversari ai
pelagianismului, în Sardinia. Hunii, învinşi în Gallia de coaliţia legiunilor
romane (generalul Aetius, la Câmpiile Catalaunice, în anul 451),
coboară în Italia, ajungând sub zidurile Romei, în care nu intră
datorită rugăciunii Sfântului Părinte Leon cel Mare (452), apoi se reîntorc
în Panonia. Amintim că hunii intenţionau să atace Parisul, însă Sfânta
Genoveva s-a rugat lui Dumnezeu să apere oraşul, ceea ce s-a şi
întâmplat. Dar, peste trei ani (în 455), Papa Leon este martorul intrării în
Roma a lui Geiserich cu vandalii săi. L-a rugat să cruţe viaţa locuitorilor
şi monumentele, ceea ce hanul a acceptat. În sfârşit, în anul 476, ultimul
împărat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus, este
detronat de Odoacru, regele goţilor Heruli, care devine stăpânul întregii
Italii ca rege. Dependenţa de Imperiul bizantin este numai nominală.
Contra invadatorilor, singură Biserica se ridică şi apără locuitorii şi
oraşele, putera imperială neexistând decât cu numele.

45
Biserica avu faţă de aceşti barbari, majoritatea de viţă germanică, mulţi
dintre ei creştini arieni, nu catolici, o atitudine binevoitoare, de a-i
readuce la credinţa ortodoxă, romană. Am văzut că goţii, cu episcopul lor
Ulfila, au câştigat prin el traducerea Bibliei în gotică, scrierea gotică şi
chiar Liturghia de rit bizantin tradusă în gotică (49. Dom Guy-Marie Oury,
Histoire de l'Eglise, Solesmes, 1978, p. 87). Deşi aceşti germanici arieni
se opuneau conştient romanilor catolici, treptat a pătruns câte puţin
mentalitatea creştină, respectul pentru sărmani, pentru învinşi! Faţă de
invadatori, episcopii catolici erau şefii naturali ai credincioşilor lor,
"paznicii cetăţii". Nici barbarii nu erau toţi cruzi, îndeosebi Goţii, ale căror
legi şi atitudini erau mult mai blânde decât ale magistraţilor imperiali,
ceea ce făcea populaţia băştinaşă romană să-şi dorească stăpânirea lor,
în loc de a romanilor. La fel erau Burgunzii, care se convertiră la
catolicism. În Italia goţii respectau catolicismul. Numai în Africa creştinii,
socotiţi opozanţii statului, erau crunt persecutaţi de vandali, căci se
opuneau să jure credintă regelui vandal (484), fiind declaraţi criminali de
lez-majestate şi exilaţi cu miile în Sahara şi Corsica.

Căsătoria lui Clovis cu Clotilda, prinţesă burgundă catolică, şi


botezarea fiului lor catolic, în 497, îl determină să se boteze catolic,
împreună cu 3000 de luptători contra Alemanilor, ceea ce duse la
încreştinarea tuturor Francilor în 507, până atunci păgâni, alungând
pe Vizigoţi dincolo de Pirinei. Astfel, Francia deveni "Fiica mai bătrână a
Bisericii", printre regatele barbare din Romania. În Spania, Suevii trec
la catolicism, dar Vizigoţii, prin regele lor Leovigild, mai rămân arieni
puţin timp. În Italia, Ostrogoţii sunt bătuţi de generalul bizantin Narses
(552), iar Lombarzii veniţi în Italia în 468, având capitala la Pavia, se
încreştinează treptat catolici.

Dacă Sfântul Patrick (372-466) a definitivat încreştinarea Irlandei,


Sfântul Colomban înfiinţă în Scoţia mănăstirea celebră Iona (563),
centrul creştinismului de aici. Cei din centrul şi sudul Angliei au
îmbrăţişat creştinismul în primele trei veacuri, dar Bretonii abia în cursul
invaziei barbare şi în retragerea lor în Gallia. Anglo-saxonii, care au luat
locul Bretonilor, au fondat şapte state. Convertirea lor se datorează
Sfântului Papa Grigore cel Mare, care le-a trimis pe Sfântul Augustin,
benedictin (540-604), ce fondă biserica de Canterburry (azi primaţia
Angliei) şi contribui la înflorirea statului britanic. Din mijlocul anglo-
saxonilor încreştinaţi s-a ridicat savantul creştin, venerabilul Beda
(+730). Evanghelizarea Angliei s-a terminat în veacul al VII-lea, graţie
celţilor şi latinilor din Roma, conduşi în ultimele acţiuni de evanghelizare
de Sfântul Wilifrid (634-709).

46
Călugărul anglo-saxon Willibrord, însoţit de alţii, trecu în Germania,
unde converti mulţi frizoni, înfiinţând un scaun episcopal la Utrecht, pus
sub jurisdicţia Romei (739). Ucenicul lui Willibrord, călugărul Winfrid - cu
numele latinizat de Papa Grigore cel Mare în Bonifaciu - timp de 30 de
ani lucrează misionar în Hessa, Turingia şi Bavaria, el însuşi sosit din
Anglia, însoţit de alţi călugări, aflat în corespondenţă continuă cu Papa şi
de trei ori în vizită la Roma, fondând centrul apostolatului său în
mănăstirea Fulda (Germania). El organiză Biserica Germaniei prin
unirea câtorva episcopate, însă muri ucis de păgâni în Frizia (Ţările de
Jos) la 5 iunie 754. După el, în 777, Carol cel Mare organiză episcopate
şi abaţii noi. Deşi germanii păgâni au mai opus rezistenţă încreştinării,
fiindcă îi urau pe romani şi aveau concepţia cultului pentru bărbăţie şi
curaj, iar răzbunarea ca o datorie - considerând, astfel, că apostolii care
au suferit şi iertat ca şi Cristos au fost laşi, lăsând pe Mântuitorul în
mâinile fariseilor şi cărturarilor poporului - , totuşi, şi saxonii cei mai
refractari s-au încreştinat prin Sfântul Liadurin şi Sfântul Sturm,
discipoli imediaţi ai Sfântului Bonifaciu. Carol cel Mare definitivă, prin
forţă, încreştinarea saxonilor (782). Cucerirea Saxoniei deschise drumul
spre nord pentru încreştinarea danezilor prin Sfântul Ansgar (826), de
unde trecu în Suedia şi stabili ca episcop pe Gauzbert; răzvrătirile
anticreştine sunt potolite, iar în 948 se înfiinţează episcopiile Scleswig,
Ripen şi Aarhus, protejate de prinţii scandinavi din secolul al X-lea.

Aşa a pătruns creştinismul în Danemarca şi Suedia, prin Sfântul


Ansgar (+864) şi Sfântul Canut (+1035). În Norvegia şi Islanda prin
regele Hatlen, în secolul al X-lea. În timp ce Ierusalimul, leagănul
creştinismului, căzu sub musulmani, Occidentul şi Nordul Europei deveni
în întregime creştin catolic, datorită episcopilor, călugărilor şi preoţilor
săi, răspândiţi în parohii rurale în cele mai multe ţări, păstrând astfel
patrimoniul civilizaţiei creştine şi al culturii antice. Bizanţul a rămas
capitala intelectuală a lumii creştine, iar Roma - capitala ei spirituală -,
însă Basileul (împăratul bizantin) nu era decât regele ţărilor balcanice,
sudului Italiei şi Asiei Mici. Prin politica lor iconoclastă, împăraţii bizantini
au constrâns Papii să se îndrepte spre regii franci, care, după Victoria de
la Poitiers (732) asupra musulmanilor, apărură cei mai siguri garanţi ai
ordinei creştine.

Popoarele slave s-au încreştinat, o parte, în ritul latin: croaţii (680) sub
principele Porga; slovenii în secolul al IX-lea prin Keitmar; sârbii sub
împăratul Heraclius (640-644), dar în 827, scuturând jugul bizantin, se
lepădară de creştinism, spre a-l primi din nou în 868 sub împăratul Vasile
Macedoneanul.

47
Boemii s-au încreştinat prin Sfinţii Ciril şi Metodie şi prin Sfântul
Adalbert, episcop de Praga (997). Cehii şi slovacii au fost încreştinaţi tot
prin sfinţii greci Ciril şi Metodie (+868, respectiv +885), care le-au
introdus Liturghia în limba vetero-slavă, tradusă din greacă şi latină, şi
alfabetul slavon. De la ei, creştinismul a trecut la poloni, pe timpul regelui
Mecislav, dar mai ales prin Boleslav (secolul al X-lea) în forma romană
şi, mai sigur, sub regele Cazimir (1040-1058), având ca apostol pe
Sfântul Adalbert, venit din Boemia. Cultul Sfintei Fecioare era foarte
dezvoltat la ei. Opoziţia slavilor din Boemia faţă de episcopii misionari
germani a fost înfrântă prin sosirea Sfinţilor Ciril şi Metodie, ceruţi de
principele Rotislav, care le-au predicat şi le-au făcut slujbe în limba
slavonă, aprobată de Papa Adrian II în vizita lor la Roma din anul 868,
când au depus cărţile slave pe altarul Sfintei Maria Majore şi au făcut să
se celebreze liturghia în limba slavonă în câteva bazilici romane. Sf.
Metodiu a fost consacrat episcop al Panoniei şi legat al Sfântului Scaun
pe lângă naţiunile slave. El restabili în profitul său vechea dieceză de
Sirmium, ce îngloba cele două Panonii, Moesia Superioară şi o parte din
Dacia Superioară. Sfântul Ciril muri la Roma, în februarie 869, iar
Metodie, reîntors, găsi Moravia ocupată de germani, ducele Rotislav fiind
predat de nepotul său, Sviatopulk, lui Ludovic Germanicul. În 870,
episcopii de Salzburg, Pasau şi Frensing ţinură un conciliu bavarez în
faţa căruia aduc pe Sfântul Metodie şi-l ameninţă 2 ani aspru. Papa Ioan
al VIII-lea, în 872, îi obţine libertatea, permiţându-i să predice în limba
slavă, dar Liturghia în latină, la ordinul Ducelui Sviatopulk. În 880, Sfântul
Metodiu pleacă la Roma, unde Papa îi permite liturghia în limba slavă,
dar citirea Evangheliei să o facă şi în limba latină. Papa Ioan al VIII-lea
blamă pe Ducele german Wiching, în martie 881, pentru interzicerea
slavei. Sfântul Metodiu traduce o mare parte din Biblie în slavă, murind
în 885. Urmaşul său, Gorast, pârât de Wiching, sosit la Roma, către
Papa Ştefan al V-lea, obţinu prin "communitorium" în 885 să fie abolită
liturghia în limba slavonă, iar discipolii Sfântului Metodie alungaţi în
Bulgaria, unde Ţarul Boris - apoi şi principele Vladimir de Kiev -
introduse slavona în Biserică, Roma pierzând în folosul Bizanţului
popoarele slave. Încă în 957, ţarina Olga a Kievului veni la
Constantinopol şi îmbrăţişă creştinismul, iar în 988, marele prinţ al
Kievului, Vladimir, se boteză la Cherson (Crimeea); în 989 se căsători cu
o prinţesă bizantină, impunând la Kiev creştinismul poporului rus; astfel
pătrunse în Rusia civilizaţia bizantină, iar Iaroslav (1015-1054) făcu din
Kiev un centru cultural puternic.

Bulgarii s-au încreştinat prin Boris, în 869 d. Cr., mulţi cu forţa. Ruşii,
sârbii şi bulgarii au ajuns de timpuriu sub jurisdicţia canonică a

48
patriarhului Constantinopolului, iar restul slavilor sub cea a Papei de la
Roma.

Ungurii se încreştinează datorită principesei Şarolta, catolică, soţia


ducelui Geza, care a fost botezat împreună cu 5000 de luptători de către
Sfântul Adalbert, episcop de Praga (Sfântul Gerard=Szent Gelert).
Creştinismul catolic se consolidează sub fiul său, Sfântul Ştefan (969-
1038), care fondă multe biserici şi mănăstiri.
14. MAHOMEDANISMUL

În timp ce Biserica a convertit şi civilizat popoarele barbare devenite


creştine, apăru islamismul, învăţătura religioasă contrară iubirii şi iertării
creştine, care se răspândi repede în Răsărit, datorită adepţilor ei fanatici,
convinşi de necesitatea războiului sfânt împotriva creştinilor. Din Asia
trecu în Africa şi de acolo ameninţă toată Europa. Numai datorită
învingerii musulmanilor de către franci la Poitiers, în 732, a fost salvată
Biserica şi civilizaţia Apuseană. Autorul acestei religii este Mahomed,
născut la Mecca, spre anul 571, care în urma unei viziuni avută la 40 de
ani se retrage pe un munte în apropierea oraşului, pentru a se ruga; apoi
se lansează într-o mare misiune de predicare (între anii 610-632),
convertind arabii politeişti la credinţa lui Avraam. Căsătorit cu văduva
unui bogat negustor, Kadija, plecă în multe călătorii şi intră în relaţii cu
creştini şi evrei; din discuţiile cu aceştia, fondă noua religie: islamul. O
dată pe an, fiecare arab venea obligatoriu la Mecca, unde îşi aveau
sanctuarul (KAABA), în care erau 300 de idoli şi un izvor, despre care
preoţii lor ziceau că e acela pe care îngerul Gavril l-ar fi arătat Agarei,
când Ismail leşinase de sete, şi o piatră albă, ce s-a înnegrit de sărutările
credincioşilor păcătoşi. Originar din tribul Koreisiţilor, după tată arab,
după mamă evreu, Mahomed deveni monoteist. "Nu este dumnezeire
afară de Allah (Dumnezeu), şi Mahomed e profetul lui", spunea el. Având
acea viziune la 40 de ani, în care arhanghelul Gavril i-ar fi dat misiunea
de a predica, Mahomed trecu la predicarea noii lui religii, însă nu toţi
arabii se convertiră, cei din tribul Koreisiţilor i-au cerut semne şi minuni
ca dovezi ale misiunii lui sfinte, divine, dar el n-a putut să facă nimic. De
accea a fost silit să fugă dinaintea lor de la Mecca la Medina. De la
această fugă - "hegira" - întâmplată în anul 622, socoteau mahomedanii
timpul, calendarul. (În Turcia, gaziul Kemal Atatürk a introdus abia în
1920 calendarul gregorian). Cât a stat în Medina, Mahomed a predicat şi
aţâţat poporul împotriva necredincioşilor. Cu putere armată, cuceri în 630
Mecca şi întreaga Arabie. După doi ani, religia lui a fost strânsă în
"Coran" (Cartea). Moare în 632 la Medina, învăţătura lui fiind impusă
tuturor arabilor, realizându-se astfel unitatea arabă naţională. Noua
religie poartă numele de islam şi înseamnă supunere lui Allah şi

49
speranţa păcii în paradis. Islam = "să te laşi în voia lui Dumnezeu".
Credincioşii se numesc "musulmani" (moslimi). În cele 114 capitole ale
Coranului, considerat copia unică a textului cules de ucenicii lui
Mahomed, la doi ani de la moartea lui, se cuprind învăţăturile
descoperite lui de către arhanghelul Gavril. Este o carte religioasă, în
felul Legii evreieşti, conţinând normele vieţii sociale islamice. Coranul
este completat prin hadith, tradiţie, culegerea tuturor faptelor şi
gesturilor Profetului şi deciziile practice luate de Mahomed. Învăţătura nu
are nimic original, ci este luată după legea mozaică şi legea creştină, un
monoteism rigid din care este respins fundamentul creştinismului:
învăţătura Întrupării, Răscumpărarea şi Sfânta Treime. Coranul prescrie
rugăciunea care precede purificarea rituală, pomana (mila) legală
(contribuţie după intenţia săracilor, răscumpărarea sclavilor, războiul
sfânt şi pelerinii), ajunul timp de o lună a Ramadan-ului şi pelerinajul la
Mecca, obligatoriu pentru fiecare musulman, o dată în viaţă putându-se
efectua şi prin înlocuitor. Atitudinea comunităţii musulmane (oumma) faţă
de celelalte religii este simplă: păgânii au de ales între convertirea la
Islam sau moarte. În ceea ce priveşte evreii şi creştinii, ei beneficiază de
un statut de privilegiaţi, condiţii uneori precare care se pot schimba în
caz extrem în servitute. În orice timp ispita de a-şi lepăda credinţa pentru
a îmbrătişa Islamul va fi mare, şi lepădarea este fără întoarcere, căci
apostazia se pedepseşte cu moartea. Protejatul nu posedă decât bucuria
posedării bunurilor pe care le-a avut înainte, restul vor fi ale comunităţii
musulmane. Protejatul (creştin sau evreu) e obligat la plata unui impozit
funciar, tribut, fără dreptul de a purta arme, de a călări şi obligaţia de a
considera orice musulman superiorul său. Cine se pune în afara legii - a
lupta cu musulmanii, a se căsători cu o musulmană, a comite o faptă cu
ea, ori încearcă să abată un musulman de la religia lui (orice prozelitism
este interzis) - este pedepsit exemplar.

Mahomed a predicat şi lansat fatalismul, "kismet" - predestinaţia la rai ori


iad, fără a putea face noi ceva în faţa lui Allah. Raiul (fericirea vieţii
viitoare) este înfăţişat material cu munţi de pilaf şi râuri de lapte şi miere.
Teologii musulmani de mai târziu au introdus şi vederea beatifică a lui
Allah pentru cei ce ajung în rai. Morala musulmană prescrie spălări dese,
de cinci ori pe zi, post şi rugăciune, opreşte băutura vinului, dar permite
poligamia. Fiecare credincios "moslim" poate avea patru femei.
Mahomed a avut nouă legitime şi multe concubine sclave. Kaliful
(urmaşul profetului) poate avea cât de multe. Femeia este cu totul
aservită bărbatului. Ca să mergi în rai trebuie să te rogi de cinci ori pe zi,
să posteşti şi să mergi o dată la Kaaba, în Mecca, centrul sfânt al tuturor
musulmanilor. Prescrie şi recomandă "războiul sfânt" (djihad),
promiţând fericirea paradisului, care constă în desfătări senzuale, celor

50
ce mor pentru credinţă. Mahomedanismul admite sclavajul şi răzbunările.
Allah este Părinte, unicul Dumnezeu. Morala musulmană are cinci stâlpi:
credinţa, rugăciunea, milostenia, ajunul şi pelerinajul. Doctrina esenţială
a islamului e cuprinsă în Chahdda sau Credeul musulman: "Nu este alt
Dumnezeu decât Allah şi Mahomed, profetul său." Allah a trimis
premergători tereştri: Adam, Noe, Abraham , Moise, Isus şi, în sfârşit,
Mahomed - "sigiliul profeţilor" - ajutat de arhanghelul Gabriel, ce se
opune lui Ivvis, diavolul alungat din Paradis. Ajunul se întinde o lună,
Ramadan, când de la răsăritul până la apusul soarelui este interzis: a
bea, a mânca, relaţii conjugale, a fuma, dar noaptea totul e permis.
Pelerinajul la Mecca se poate face prin înlocuitor.

Moartea lui Mahomed, în 632, îl împiedică să cucerească lumea, dar


urmaşii lui, "kalifii", au declanşat războiul sfânt. Venerând pe Allah şi pe
singurul lui profet - Mahomed -, musulmanii îl cred suit la cer pe calul lui
Allah, condus de Sfântul Arhanghel Gavril, care ar fi voit să-i arate
Profetului piatra sa din Templul din Ierusalim, denumită azi Moscheea lui
Omar. Credincioşii Islamului s-au divizat azi între ei, în circa 83 de secte,
socotindu-l toţi pe Mahomed mijlocitor între Dumnezeu şi om.

Răspândirea mahomedanismului prin "războiul sfânt" a fost rapidă, căci


urmaşul Profetului, Abour-Bakr (632-634), a lansat armatele Islamului
în cucerirea Levantului, patru armate fiind împărţite în direcţiile
Mesopotamiei şi Siriei, a Iordaniei şi Palestinei. Damascul cade în 635,
Antiochia în 638, Ierusalimul în 637. Numai soldaţii bizantini opuseră
rezistenţă, căci populaţia, sătulă de ocupaţia elenistă şi ortodoxă,
împotriva curentelor sectante şi naţionaliste, primi învingătorii în cântece
şi bătai de tobe. După cucerirea grosului centrului creştinătăţii îi veni
rândul Egiptului, al cărui guvernator bizantin capitulă în aprilie 641, după
şase luni de asediu. Musulmanii deveniră stăpânii Alexandriei, al doilea
centru al Orientului creştin, cu peste 600.000 de suflete, distrugând
vestita bibliotecă şi transformând din 705 d.Cr. Egiptul în ţară arabă,
ucigând în masă pe creştinii copţi, care i-au primit ca eliberatori de sub
bizantini. Pătrunderea în Mesopotamia şi Persia permise transferul
capitalei califilor de la Damasc la Bagdad (762). Armenia rezistă,
recâştigându-şi independenţa sub dinastia Bagratizilor. Georgia a fost
ocupată de musulmani, cu capitala Tiflis, dar locuitorii se opuseră
islamizării şi, în secolele VIII şi IX, au dat mulţi martiri. Asia Mică rămase
provizoriu sub bizantini, după eşecul arabilor în faţa capitalei, în 717.
Ocupaţia musulmană favoriza Bisericile în revolta lor împotriva credinţei
ortodoxe: melkiţii, rău văzuţi, pierduseră teren. Având nevoie de
funcţionari, arabii lăsară pe cei imperiali în posturile lor, însă treptat
arabizarea făcu progrese, asimilând vechea cultură greacă.

51
Folosirea limbii greceşti în actele publice a fost suprimată în 707 de
Waled I, iar vechile limbi vorbite de popor (caldeeana, siriaca, iraniana)
se mai menţin, pierzând însă mult teren, până la dispariţia lor completă,
rămânând doar ca limbi liturgice, araba fiind instrument de asimilare.
Cuceriră apoi Africa de Nord, creştină romană, şi impuseră islamul cu
forţa, rămânând doar cinci episcopate în jurul Cartaginei, pe care au
distrus-o din temelii, restul episcopilor refugiindu-se în insulele
Mediteranei ca "episcopi in partibus infidelium!" Ocupate din 636,
Locurile Sfinte nu aveau de suferit dominaţia arabilor, fiind considerate
sfinte monumentele şi locurile de pelerinaj, iar califul Harun - al Rashid
trimise împăratului Carol cel Mare cheile Sfântului Mormânt. În secolul al
X-lea, sub dinastia Fatimiţilor, situaţia se schimbă prin apariţia noilor
stăpâni, turcii seldgiukizi conduşi de teogrul bei Alep Arslan (1065-1072)
şi de Malek-Sal (1072-1092). Stăpâni peste Bagdad din 1055, aceştia
fac mari şi dese incursiuni în Asia Mică, cucerind partea răsăriteană prin
trădarea armenilor monofiziţi, duşmani neîmpăcaţi ai grecilor; îşi aşezară
capitala la Ierusalim, începând să persecute pe creştinii pelerini.
Cuceriră apoi Armenia bizantină, ştergând Capadochia - în care Imperiul
Bizantin avea un număr mare de ostaşi şi de generali de cea mai bună
pregătire - şi făcând Sultanatul Roum, cu capitala la Iconium.

Traversând Maghreb-ul, puhoiul Islamului, comandat de generalul arab


Tarik (de aici Djebel Tarik =Gibraltar), ajunse la Gibraltar, trecu în Spania
stăpânită de regatul Vizigot creştin, cu 77 episcopate, îl cuceri treptat şi
ajunse la Pirinei, reuşind chiar să cucerească părţi din sudul Franţei, dar
Victoria lui Carol Martel la Poitiers (732) salvă Europa creştină de la un
dezastru. Biserica spaniolă a fost plasată multe secole sub tutela
musulmană şi mulţi tineri spanioli îmbrăţişară islamismul prin cultura
arabă înfloritoare. Aşezarea arabilor la sudul şi estul ţărilor creştine opri
orice progres al credinţei în aceste două direcţii, iar ameninţarea militară
a Islamului asupra Europei creştine fu abia la finele veacului al XVII-lea
înlăturată, după alungarea turcilor din Europa. Din 1073, turcii selgiucizi,
succesorii lui Seldgiuk (1030), veniţi în serviciul califatului de Bagdad,
tocmai din Asia centrală, au luat de la arabi religia musulmană, fondând
Imperiul Otoman, care a urmărit cucerirea Europei creştine, până la
1683, când au fost învinşi definitiv la Viena.

Înflorirea matematicii, geometriei, medicinei şi agriculturii prin arabi a fost


evidentă, iar solidaritatea creştină în faţa ameninţării islamice de multe
ori exemplară.

15. PAPII SECOLULUI AL IV-LEA

52
30.Sfântul Marcelius I (307-308) a trăit într-o epocă de mari persecuţii.
A fost sever cu cei căzuţi (lapsi) în idolatrie.
31. Sfântul Eusebiu (308) era grec, victimă a dezordinilor provocate de
"lapsi", care-l deportară în Sicilia, unde muri.
32.Sfântul Miltiade (311-314) ocupă scaunul după trei ani de vacanţă
papală, fiind african de origine, predominat de puterea împăratului
Constantin cel Mare. În Conciliul Lateran decide că dintre cei doi
episcopi ai Cartaginei, Cecilian este cel legitim, nu Donatus. Sub el
se dădu Edictul de la Milano din 313, încetând persecutarea
creştinilor.
33.Sfântul Silvestru I (314-335) a fost o figură secundară, sub
protectoratul lui Constantin cel Mare, deşi lui i se atribuie
convertirea acestui împărat, după o legendă din secolul al V-lea.
34.Sfântul Marcu (18 ianuarie - 7 octombrie 336): sub pontificatul lui
scurt se promulgă calendarul sărbătorilor religioase, catalogul
tuturor papilor şi un elencul (indice) al principalilor martiri. El
consacră pe episcopul Ostiei, preot roman, ca şi papă, el fiind
captiv.
35.Sfântul Iuliu I (337-352) luptă împotriva arienilor şi Eusebienilor. În
Conciliul din Sardica (343) condamnă episcopii dizidenţi.
36.Sfântul Liberius (352-366) era roman. Îl apără pe Sfântul Atanasie
de arieni, fapt pentru care este arestat de împăratul Constanţiu şi
exilat în Tracia. În locul lui este ales papa Felice. Întors la Roma,
din ordinul împăratului, este silit să guverneze Biserica "in solidum"
cu Felice, dar poporul îl alungă pe Felice, în ura lui împotriva
împăratului.

bis. Sfântul Felice II a fost ales în 365, după ce papa Liberius a fost
deportat de împăratul Constanţiu în Tracia.

37.Sfântul Damassus (366-384) era spaniol, luptă împotriva împărţirii


poporului, care alese pe un oarecare Ursinus. Colaboră cu Sfântul
Ambroziu pentru eliminarea arianismului. Zidi biserica Sfântul
Laurenţiu, numită "a lui Damassus". Se preocupă de aflarea
mormintelor martirilor. El fondă Vicariatul apostolic al Tesalonicului,
de care atârnau strămoşii noştri din Dacia Traiană.

bis. Sfântul Ursinus (366-367), ales de o minoritate de popor şi


cler, ca opus Papei Damassus. Urmară dezordini şi a fost exilat în
Colonia.

38.Sfântul Siricius (384-399) întări supremaţia în tot Occidentul şi


conduse Iliria (o regiune a Greciei) sub jurisdicţia Sfântului Scaun,
cu episcopul oriental al Tesalonicului ca vicar apostolic al Papei. Se

53
amestecă în luptele dintre împăraţii Maximus şi Iovinianus,
favorizându-l pe primul şi opunându-se secundului.

16. PAPII SECOLULUI AL V-LEA

39.Sfântul Anastasiu (399-402) luptă împotriva Maniheilor şi


condamnă operele lui Origene. E îngropat în cimitirul Pontiano.
40.Sfântul Inocenţiu I (402-417), născut în Albano, despre el Sfântul
Augustin spunea: "Roma locuta, causa finita". Sub el a fost Roma
prima dată jefuită. De la el a rămas faimoasa declaraţie: "Când
este în discuţie credinţa, eu cred că toţi episcopii noştri fraţi şi
colegi trebuie să se adreseze lui Petru".
41.Sfântul Zosimus (417-418): ştim puţin din pontificatul lui.
42.Sfântul Bonifacius I (418-422): ştim că a fost conturbat în
activitatea sa de antipapa Eulaliu în 418.
43.Sfântul Celestin I (422-432) a fost om de mare energie şi largă
liberalitate; a continuat reconstrucţia Romei distrusă de Alaric.
Numele său este legat de marea sa operă, "Decretele", care în
secolele următoare deveniră "Codice la dreptul canonic". A fost
mare prieten cu Sfântul Augustin. Sub el s-a celebrat Conciliul
ecumenic din Efes. La un an de la acel conciliu a murit, fiind
îngropat în cimitirul Sfânta Priscilla, în care este săpat în perete un
episod din Conciliul de la Efes (431). Această capelă a fost distrusă
în 817. Osemintele Sfântului Celestin fuseseră duse în bazilica
Sfânta Prasedia, iar o parte în catedrala din Mantova.
44.Sfântul Sixtus III (432-440), preot roman, un timp pare să fi
favorizat erezia lui Pelagius, dar apoi o combătu. Reconstrui
biserica Sfânta Maria Maggiore, fostă odinioară "liberiana", şi
construi biserica Sfântul Laurenţiu cel Mare.
45.Sfântul Leon cel Mare (440-461) e primul papă cu numele "cel
mare", care semnifică măreţia sa. El reuşi să-l oprească pe Attila -
"biciul lui Dumnezeu" - să prade Roma. Era versat în retorică,
teologie, ştiinţe, şi ne-a lăsat 96 de predici şi 173 de epistole, care
sunt cele mai celebre din timpul său.
46.Sfântul Ilarie (461-468), născut la Cagliari, preot roman, a
combătut erezia lui Nestorie şi apoi a lui Eutichie. Convocă un
conciliu la Roma în care se stabili că nu sunt valide hirotonirile
preoţilor bigami, ale celor recăsătoriţi, văduvi, analfabeţi şi
persoane mutilate, handicapate. Era mare pasionat al cititului şi
scrisului, fiind proclamat patronul bibliotecarilor.
47.Sfântul Simplicius (468-483) a zidit bisericile Sfântul Ştefan
Rotondo şi Sfânta Bibiana. A continuat la rândul său "opera

54
fundationis" a Liturghiei, iniţiată de Papa Leon cel Mare, şi a stabilit
regula, mai precis, normele ceremoniale ale cultului.
48.Sfântul Feliciu II (483-492), numit şi Felicius III, opus pontificelui
Liberiu din 365. Ştim puţin din pontificatul său, cu unele date
confuze.
49.Sfântul Gelasie (492-496), african, luptător dârz împotriva
ereticilor. I se atribuie un "Sacramentarium" denumit "Gelasianul",
cu caracter liturgic. Singur a scris "Liber apologeticus" împotriva
senatorului Andromacus, care voise să readucă sărbătorile
carnavalurilor "Lupoaicii". O epistolă a sa către împăratul Anastasiu
afirma clar primatul Romei. A fost un prevăzător administrator al
orezăriilor, al listelor chiriilor (arenzi) şi patrimoniilor, averilor
pontificale. E îngropat în basilica Sfântul Petru.
50.Sfântul Anastasiu II (496-498) încercă împăcarea împăratului
Anastasie I, care favoriza monofizismul. Era conciliant cu ereticii,
dar nu cedând adevărul divin.
51.Papa Simacus (498-514), ales de clerul ostil împăratului din
Constantinopol. Teodoric, regele Ostrogoţilor, a fost favoritul lui,
fapt pentru care a fost acuzat pe nedrept de imoralitate privată,
încât a trebuit să se dezvinovăţească într-un proces. După patru
ani de dezordini, în care clerul urma pe un oarecare Laurenţiu,
apăru pericolul unei schisme, care dispăru odată cu moartea
Papei. Simacus e primul Papă nedeclarat Sfânt.

17. PAPII SECOLELOR AL VI-LEA Şl AL VII-LEA

52.Sfântul Hormisdas (514-523), înainte de a primi diaconatul, fusese


căsătorit şi avea un fiu (se presupune că pe Silveriu, care devine
papă în 536). Se ocupă cu succes de împăcarea cu
Constantinopolul şi combate cu tărie ereticii.
53.Sfântul Ioan I (523-526), constrâns de Teodoric pleacă la
Constantinopol pentru a obţine de la împărat revocarea edictului
împotriva arianilor apăraţi de acesta. E primul papă care vizită
Constantinopolul. La reîntoarcerea în Italia, la Ravenna, reşedinţa
lui Teodoric, este arestat şi închis, murind prin înfometare şi tortură.
54.Sfântul Felicius IV (526-530) a fost ales prin voia explicită a lui
Teodoric, având norocul de a se bucura şi de favorul poporului
roman, care acceptă impunerea lui Teodoric. Se ocupă paşnic de
restabilirea păcii cu Ostrogoţii.
55.Bonifaciu II (530-532). Papa Felicius IV, temându-se de amestecul
împăratului, înainte de moarte îşi desemnă succesor pe prietenul
său, Bonifaciu, dar poporul roman îl voi pe un oarecare Dioscuros.
Problema se rezolvă prin moartea naturală a pretendentului

55
Dioscuros şi astfel Bonifaciu îşi exercită pontificatul, în ultimii doi
ani făcând numai bine.
56.Sfântul Ioan II (533-535) se numea Mercurius când era păgân, dar
pentru a nu avea un papă cu numele unei divinităţi păgâne, se luă
obiceiul de a schimba numele papei nou ales. Aşa îşi schimbă
numele în Ioan, după care toţi papii ulteriori îşi schimbau numele în
momentul alegerii lor. Sub el dispăru Senatul Roman. Trebui să
lupte împotriva călugărilor "Acemiţi" (ce însemna: aceia ce nu dorm
niciodată), fiindcă aceştia erau eretici, împotriva învăţăturii Sfintei
Treimi.
57.Sfântul Agapet I (535-536), din cauza spânzurării reginei
Amalasunta, soţia lui Teodoric, trebui să potolească ruptura
apărută între Constantinopol şi Ravenna. Astfel, plecă la
Constantinopol, dar muri acolo pe neaşteptate. Rămăşitele lui
pământeşti au fost aduse cu veneraţie la Roma.
58.Sfântul Silveriu (536-537). În aceşti ani Roma era ocupată de Goţi.
Împăratul voia să se facă stăpân pe toată Italia şi "să salveze" pe
papa. Trimise pe comandantul său, Belisariu, care cuceri Roma şi
acuză pe Papa de trădare şi îl exilă. Silveriu muri, înfometat, în exil
la Palamaria.
59.Vigilius (540-555). Alegerea sa a fost impusă de Teodora,
împărăteasa Orientului, soţia lui Iustinian, care voia să dea
importanţă şi să impună monofizismul. Vigilius, odată ales Papă,
nu mai ascultă de Teodora şi condamnă monofizismul. Soldaţii
împăratului îl constrânseră pe Vigilius să vină la Constantinopol,
obligându-l să întrerupă Missa. Ajungând în faţa împăratului zise:
"Puteţi încerca să mă arestaţi, dar nu puteţi să-l faceţi prizonier pe
apostolul Petru". Izolat şi terorizat, Vigilius cedă după zece ani,
întorcându-se la Roma, dar, în timpul călătoriei, ajuns la Siracuza,
moare pe drum.
60.Sfântul Pelagius I (555-561) se preocupă de restabilirea păcii între
Orient şi Occident. Acuzat de erezie, se apără cu curaj şi tărie.
61.Sfântul Ioan III (561-574) dădu un mare impuls vieţii mănăstirilor,
după noua regulă a Sfântului Benedict. Restaură de asemenea
catacombele.
62.Sfântul Benedict I (574-579) domni într-o perioadă marcată de
invazia Longobarzilor şi de o mare foamete.
63.Sfântul Pelagius II (579-590) era got de origine, dar născut la
Roma şi fusese călugăr benedictin. Luptă împotriva Longobarzilor,
chemând în ajutor prima dată pe cei din Constantinopol, apoi pe
Franci. Muri de ciumă.
64.Sfântul Grigore cel Mare (590-604). Călugăr şi fondator de
mănăstiri; om de mare caritate, se opune ferm lui Agilulfo care, în

56
fruntea Longobarzilor, a vrut să distrugă Roma. Converti pe
Teodolinda, soţia lui Agilulfo, care şi-a botezat fiul: Adaloaldo.
Botezul a fost însoţit de schimburi de daruri, între care "Coroana de
fier" a regilor Italiei. A fost primul Papă care se iscălea "sluga
slugilor lui Dumnezeu" şi iniţiatorul cântecului liturgic care apoi se
numi "gregorian". De la el ne-au rămas diverse opere literare, după
care a bine-meritat să se numească "cel Mare".
65.Sabinianus (604-606). Despre el ştim că avea o metodă pastorală
opusă papei care l-a precedat. Urât de toţi, despre el se povestesc
curioase legende.
66.Bonifacius III (în 607). Pontificatul lui dura 8 luni şi 22 de zile, în
care a fost păstrătorul dreptăţii, pacienţei, binefacerilor, elocvent şi
evlavios, după cum scrie în epitaful său.
67.Bonifacius IV (608-615) era călugăr benedictin. Sub pontificatul
său au fost ani teribili de ciumă. Oricum, trebuie pomenit că, de
acord cu împăratul Foca, transformă Panteonul roman în templu
creştin dedicat Sfintei Fecioare Maria Regină şi tuturor Sfinţilor
Martiri. Consacrarea avu loc la 1 noiembrie 609. Din acest
eveniment se născu sărbătoarea tuturor Sfinţilor, fixată la 1
noiembrie în fiecare an.
68. Sfântul Adeodat I (615-618) era poreclit "Deus dedit" - "Dumnezeu
a dat". S-a înţeles cu Longobarzii şi a îmbunătăţit relaţiile cu
Bizantinii. În timpul său, Cosroe, regele perşilor, a cucerit
Ierusalimul şi a transportat rămăşiţele Sfintei Cruci, în anul 629. De
la el ne-a rămas cel mai vechi sigiliu papal.
69.Bonifacius V (619-625). Sub el apăru islamul, duşmanul distrugător
al creştinismului.
70.Onoriu I (625-638) combătu energic monotelismul, pentru care a
fost acuzat de erezie. Va fi reabilitat de Papa Ioan IV în anul 640.
Făcu multe opere de construcţie şi împodobiri de biserici.
71.Severinus, în 640. Ales după doi ani de vacanţă pontificală,
pontificatul său dură două luni şi patru zile.
72.Sfântul Ioan IV (640-642) se preocupă de evanghelizarea slavilor,
este autorul unei apologii (operă de apărare) despre papa Onoriu I,
care-i servi la reabilitarea predecesorului său acuzat de erezie.
73.Teodor I (642-649) combătu energic monotelismul.
74.Sfântul Martin I (649-655) a fost mare adversar al monotelismului,
sfidând ura împăratului, condamnat pentru erezie monotelită.
Împăratul trimise un călău plătit cu însărcinarea să-l ucidă pe papă
în timpul Liturghiei. Este arestat, dus la Constantinopol şi muri
exilat în Crimeea.
75. Sfântul Eugeniu I (654-657) luptă împotriva ereziei şi împotriva
împăratului, care nu se vindecase de ea.

57
76.Sfântul Vitalianus (657-672) s-a împăcat cu împăratul Constant II,
care veni la Roma, primit cu triumf. Ca Papă, autoriză folosirea
orgăi în celebrarea serviciilor divine.
77. Adeodat II (672-676). Sub pontificatul lui, Roma a fost jefuită de
împăratul Constant II. Ce triumf! Tezaurele Bisericii romane au fost
transportate de împărat, dar au fost oprite în Sicilia din cauza morţii
împăratului. Aceste imense tezaure au fost apoi răpite de arabii din
Alexandria Egiptului, când aceştia au ocupat Sicilia.
78.Donos I (676-678), numit "di Domino", împăcă schisma cu
Ravenna, care pretindea că ar fi "superioară" Romei.
79.Sfântul Agaton (678-681). Când a fost ales papă avea 100 de ani.
Pontificatul său dură trei ani, şase luni şi 4 zile. Se ştie că a fost un
taumaturg şi s-a făcut iubit de toţi.
80.Sfântul Leon II (682-683) a fost înzestrat cu multă elocinţă;
pontificatul său dură 10 luni şi 17 zile.
81.Benedict II (684-685) era un papă generos şi conciliant. Se ştiu
puţine despre el.
82.Sfântul Ioan V (685-686). Cu el a început seria unor papi de
origine orientală. Se ştiu puţine despre viaţa lui.
83.Conon (686-687). Clerul roman voise pe un oarecare Petru;
armata voia pe un oarecare Teodor; renunţară însă în favoarea lui
Conon. De asemenea, şi poporul, ca al treilea votant, îl acceptă pe
Conon, care pontifică însă numai 11 luni.
84. Sfântul Sergiu I (687-701) a fost ales ca un compromis între Teodor
şi un oarecare Pascal, care era pe jumătate cuceritorul Romei,
stăpânul ei. Acestuia i s-a opus împăratul Iustinian II, care l-a adus
prizonier la Constantinopol. Poporul însă se răzvrăti, iar împăratul
rămase înşelat. Acest papă restaură multe biserici şi făcu câteva
îmbunătăţiri în ogorul liturgic (50. Giuseppe Giani, Storia delia
Chiesa, Milano, 1979, p. 100-105).

18. FORMAREA STATULUI PAPAL

Papa, în calitate de patriarh al Occidentului, avea direct în ascultarea sa


Italia, Galia, Spania, Britania, Germania şi cele două provincii ale
Ilyricului, Occidental şi Oriental, formate din Macedonia, Creta, Tesalia,
cele două Epiruri, cele două Dardanii şi Prevalitana. În 417, Papa Zosim
învesti un mitropolit de Arles, cu puteri peste tot episcopatul din Galia, iar
el era mitropolit special al Italiei.

Episcopii bizantini se opuseră Papei în Ilyricum, provincii care până în


379 aparţinuse Imperiului de Apus, când Graţian le donă colegului său
Teodosie. De atunci, Constantinopolul dorea să-şi întindă stăpânirea sa

58
acolo, însă pentru a-şi salva drepturile, Papalitatea institui în 380 un
"Vicariat Apostolic" la Tesalonic. Totuşi, împăratul Teodosie al II-lea ataşă
în 421 Ilyricul Oriental la "Noua Romă", dar graţie protestelor energice
ale Papei Bonifaciu I, această hotărâre a fost revocată. Însă, Ilyricul
rămâne mărul discordiei între Roma şi Bizanţ, până în 732, când Leon
Isaurul se răzbună pentru condamnarea iconoclasmului, scoţând definitiv
aceste regiuni de sub jurisdicţia Sfântului Scaun.

Cât timp capitala Imperiului sub Constantin cel Mare era în Roma, Papii
erau puterea a doua, dar mutarea reşedinţei imperiale la Bizanţ a
schimbat situaţia. Papii au devenit mai liberi în a-şi exercita puterea lor
spirituală, iar Roma Cezarilor, devenită Roma Papilor, augmentează atât
puterea lor morală, cât şi autoritatea lor politică, devenind şi conducători
politici.

În primul rând, Papii au luptat împotriva puterii politice care proteja


sărbătorile păgâne (senatul roman) cu imoralităţile (Papa Gelasiu),
refuzând amestecul puterii politice în problemele bisericeşti şi afirmând
supremaţia spiritului asupra problemelor temporale ale acestei lumi. Au
luptat împotriva ereticilor sprijiniţi de împăraţi.

Autoritatea Papilor a crescut şi în lupta împotriva barbarilor. Vizigoţii lui


Alaric pătrunseră în Roma la 24 august 410, iar creştinii scăpară refugiaţi
în biserici, deşi oraşul fusese incendiat. Retraşi în Spania, vizigoţii au
fondat Regatul Vizigot, cu capitala la Tolosa.

Hunii conduşi de Attila sunt opriţi în 451 d. Cr. să intre în Roma de către
Papa Leon cel Mare, care, cu crucea în mână, ieşi înaintea lui Attila
oferindu-i daruri; acesta se retrage, în timp ce un mare număr de
locuitori, refugiindu-se în lagună, întemeiază Veneţia.

Vandalii, sub regele lor Genseric, asediară Roma în anul 455; împăratul
se refugie, însă Papa Leon cel Mare încercă salvarea: regele Genserich
acceptă cruţarea vieţii locuitorilor, dar Roma este incendiată.

Herulii, cu regele lor Odoacru, ucid pe ultimul împărat roman, Romulus


Augustulus, în 476, cucerind Roma.

Ostrogoţii, sub regele Teodoric, fondează regatul cu capitala la Ravenna,


cuprinzând Italia, Sicilia, Dalmaţia, Panonia, Proventa.

Toate aceste evenimente au crescut prestigiul Papilor, cărora mulţi


credincioşi din Italia, Sicilia, Corsica, Africa, Gallia şi Ilyricum le-au donat
moşii, încât au ajuns cei mai mari proprietari ai Italiei. Aceste averi -

59
proprietăţi - s-au numit cu timpul "moştenirea lui Sfântul Petru"
(patrimonium S. Petri). Rămânând scaunul papal acelaşi, în timp ce
stăpânitorii politici s-au schimbat (Odoacru, Teodoric, Alboin etc.), Papii
exercitau şi o oarecare putere politică în Roma şi împrejurimi (Ducatus
Romanus), apoi şi în alte părţi ale Italiei, populaţia fiindu-le
recunoscătoare că i-a scăpat de barbari, foame, inundaţii, ciumă etc.

În secolul al VIII-lea, când în Răsărit a izbucnit lupta împotriva icoanelor,


Papii au intervenit împotriva edictelor împărăteşti. Exarhul din Ravenna a
pornit împotriva Romei, în numele împăratului bizantin, dar a trebuit să
se retragă, deoarece poporul era pentru Papa, considerându-l duce al
Romei. În anul 752, regele lombard, Astolf, voi să cucerească Roma.
Papa Ştefan II ceru ajutor împăratului Constantin Copronimul. Acesta nu
răspunse. Papa se adresă atunci lui Pipin cel Scurt, regele Francilor,
care trecu Alpii de două ori (754-756) şi îl asedie pe regele lombard la
Piave, silindu-l să restituie pământul cucerit, exarhatele Ravenna şi
Pentapolis, pe care le donă Papei, ordonând să se depună cheile
celorlalte cetăţi şi actul de donaţie pe mormântul Sfântului Petru. Prin
aceasta, Papa devine Suveran al acestor provincii, luând fiinţă Statul
Papal (şi de drept, căci de fapt existase mai înainte). Această situaţie nu
era pe placul împăraţilor Constantinopolului; invidioşi, le ceru să le
predea Imperiului de Răsărit. Dar, regele Pipin cel Scurt le răspunse că
Francii au trecut Alpii de două ori pentru Sfântul Petru şi pentru păcatele
lor, nu pentru Imperiul de Răsărit. Răpite aceste posesiuni în anul 774
de către lombarzi, Carol cel Mare le recâştigă şi le donă din nou
Papei, mărind astfel Statul Papal. De data aceasta, Statul Papal a
fost recunoscut oficial. Din acest moment, Papalitatea - din bizantină -
devine occidentală. Constantin Copronimul a retras Papei controlul direct
asupra Bisericilor din Dalmaţia şi Balcani. În schimbul consacrării lui
Pipin, Papa constituie o regalitate de drept divin, care domina Franţa,
Germania, Italia. Basileul pierde, în profitul Francilor, suveranitatea
asupra Romei şi asupra exarhatului Ravenna. Dintr-un simplu domeniu
la origine, patrimoniul Sfântului Petru se transformă într-o instituţie
politică a cărei suveranitate este garantată de Papa. Regii franci trec la o
profundă romanizare a instituţiilor bisericeşti din regat, încă din 754,
când, printr-un decret, Pipin înlocuieşte cântecul galican cu cel roman,
vechea liturghie galicană cu cea romană.

19. CAROL CEL MARE ŞI RESTAURAREA IMPERIULUI ROMAN DE


APUS

60
Fiul şi urmaşul lui Pipin cel Scurt, Carol cel Mare (768-814), domină
epoca sa prin puterea geniului său militar, războinic, diplomat şi
organizator, opera sa putând fi comparată cu cea mai reuşită operă
istorică. Distruse statul lombard, lărgi dominaţia francă cucerind ţara
saxonilor, întemeie mărcile Navarra şi Goţia (Catalonia) în faţa
musulmanilor din Spania, înnoi relaţiile cu califul Bagdadului şi creă, la
răsăritul imperiului său, un lanţ de popoare tributare: Avarii, Slavii,
Scandinavii. Visa să realizeze renaşterea Imperiului roman de Apus
(distrus în 476), iar Papa Leon III, în seara Crăciunului din anul 800, îl
încoronă împărat la Roma. Dar, noul imperiu, "Sfântul Imperiu Roman",
nu era identic cu cel vechi, căci nu mai avea doi împăraţi, ci numai unul.
Carol cel Mare nu mai aparţinea Basileului bizantin, care, după
doisprezece ani de negocieri, îl recunoscu ca împărat; nu avea structura
internă a vechiului imperiu, ci statul acesta se baza pe jurământul de
fidelitate care stabilea o legătură directă între monarh şi supus. "Fidelii"
împăratului trebuiau să facă serviciul militar, să dea impozite şi să
asculte toate chemările în interesul public. Imperiul nu are alţi soldaţi
decât proprietarii de pământ, laici sau clerici, obligaţi la mobilizare de
oameni după întinderea şi valoarea averilor funciare deţinute. Toţi supuşii
Imperiului sunt creştini, căci Carol cel Mare impune botezul cu
convingere ori, la nevoie, cu forţa, populaţiilor cucerite. Imperiul Francilor
este deci creştin, pentru a realiza cu episcopii şi preoţii Cetatea
cerească. Hotărârile sinoadelor le ridică la rangul de legi pentru întreaga
împărăţie. Pe preoţi îi scuteşte de sarcini publice, însă le dă prerogativa
de judecători.

Arhiereii fac parte dintre sfetnicii ţării, iar bisericile şi mănăstirile sunt
înzestrate cu moşii. Sub el, Sfântul Chrodegang, episcopul de Metz,
introduce instituţia canonicatelor. Împăratul, la sfatul învăţatului călugăr
Alcuin, înfiinţă şcoli pe lângă catedrale şi mănăstiri pentru formarea
clerului, prevăzând instrucţiunea elementară a credincioşilor, iar
călugărilor impunându-le de observat "Regulile Sfântului Benedict".
Reîncepu cucerirea şi botezarea în masă a Saxonilor învinşi; cei
refractari erau sortiţi morţii. Clerul era obligat să cunoască cititul, cântul,
calculul şi latina, după iniţiativa lui Chrodegang de Metz. Clerul oraşelor
era grupat în capitluri şi era obligat să servească Liturghia în comun,
cântând-o, învăţând, muncind şi predicând împreună. În această epocă
se fixă clar cântecul gregorian, după cele mai vechi tradiţii. Începe
predicarea în limba poporului, cu articolele Credeului, vieţile
sfinţilor, spovedania individuală obligatorie la sărbătorile mari. A
fost protectorul creştinilor de sub stăpânirea musulmanilor, protector al
Locurilor Sfinte din Orient, în înţelegere cu Califul Bagdadului, primind
simbolic în dar cheile Sfântului Mormânt, ale Altarului, Grădinii

61
Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor, ale Oraşului Sfânt. El zidi aici
mănăstiri latine: una pe Muntele Măslinilor, alta lângă Sfântul Mormânt.
Arabii erau ţinuţi în frâu. Moare în 814.

După moartea lui, Imperiul se împarte între fiii săi intriganţi, împărţire
definitivată prin Tratatul de la VERDUN (843) prin care: Carol Pleşuvul
devine rege al Franciei; Lothar are asigurată Italia; Ludovic II, rege al
Germaniei, pretindea şi stăpânirea Italiei, pentru care în 844 trecu în
Italia, ocupând Roma. Papa Sergiu II, pentru a evita războiul, îl primi cu
triumf. Părea totul adus la calm, dar în 895 regele Arnolf al Germaniei
reveni şi cuceri Roma. Cu această dată se iniţie "Secolul de fier" al
Bisericii, Roma şi Papalitatea fiind dominate de împăraţii Germaniei,
care decideau alegerea şi investirea episcopilor. Aşa se născu "lupta
pentru investitură": pe de o parte, Papa voia singur să decidă cine
poate fi investit episcop, pe de alta, împăratul, amestecându-se
inadmisibil în problemele Bisericii, pretindea investirea din partea lui a
episcopilor.

Începutul şi biruinţa în această luptă o făcu Papa Grigore al VII-lea, la


1077.

PARTEA II

EVUL MEDIU (800-1517)

20. ICONOCLASMUL
Din ordinul califului Yazid II (720-724), guvernator al Egiptului, s-a
început distrugerea icoanelor din biserici, ceea ce provocă indignarea
populaţiei. În acelaşi timp, se declanşă şi în Imperiul Bizantin lupta
iconoclastă, inspirată de mediile pătate de maniheism (Paulicienii). Cele
două evenimente sunt în relaţie; Coranul interzice icoanele şi condamnă
venerarea lor, conformându-se prin aceasta obiceiului evreiesc;
monofiziţii se opuneau reprezentării lui Cristos în umanitatea sa;

62
adversarii icoanelor se aflau în clasele cultivate bizantine, pe când în
sânul populaţiei de rând icoanele constituiau obiectul pietăţii populare.
Cum Biserica Orientală a fost aproape totdeauna monofizită, în
mentalitatea clerului şi nobilimii nu se putea reprezenta natura divină
printr-o imagine materială. În plus, erau exagerări în adorarea unor
icoane considerate făcătoare de minuni, dar se subestima aportul
icoanelor în propagarea şi menţinerea credinţei, ele fiind considerate ca
picturi încă în era paleocreştină. Deci, pe atunci, iconografia şi
spiritualitatea creştină se dezvoltau în paralel, exercitând una asupra
celeilalte o înrâurire fructuoasă. "Ceea ce scrierea exprimă cititorului,
pictura oferă analfabetului - scria Sfântul Grigore cel Mare. Ignoranţii văd
ce trebuie să urmeze, cei ce nu ştiu citi scrierile pot citi pictura". Însă, în
veacul VI, în afara icoanei propriu-zise, apărură legende cu icoane
"nefăcute de mână omenească" (acheropoete), pe care credincioşii
voiau să le aibă ca o prezenţă a celui pe care-l reprezentau, mai ales în
Orient şi în Italia bizantină. Aceasta ducea la idolatrie, mai ales că acei
credincioşi le spălau, ungeau, aureolau, ca miraculoase. De aici, după
exemplul Islamului, porneşte lupta împotriva icoanelor, împotriva
iconodulilor, purtată de iconoclaşti. Leon III Isaurul, împăratul Bizanţului,
fost simplu soldat sirian, printr-un edict din 726 cere distrugerea
icoanelor şi a statuilor, socotite idolatrie. Ordonând distrugerea
icoanei miraculoase aflată deasupra porţii de bronz a palatului imperial,
se produse o încăierare în care ofiţerul de pază a fost ucis. Scene
asemănătoare se întâmplară şi în alte oraşe. Împăratul porunci
distrugerea tuturor icoanelor din biserici şi mănăstiri. Patriarhul German
(715-729) protestă, dar a fost depus şi înlocuit cu Anastase. La Roma,
Papa Grigore II (715-731) şi Grigore III (731-734), sirian, interveniră: "Tu
vezi că dogmele Bisericii nu sunt problemele tale", îi scrise Grigore III.
"Acestea sunt ale episcopilor. Ei nu se pot amesteca în afacerile civile.
Împăratul nu trebuie să se amestece în problemele bisericeşti". Basileul
este excomunicat în 732. Roma devine centrul luptei antiiconoclaste şi
antibizantine. Ca represalii, împăratul răpeşte patriarhatului Romei
diecezele Italiei meridionale, Dalmaţia şi Balcanii, pentru a le trece sub
jurisdicţia patriarhului Constantinopolului; confiscă averile patrimoniale
ale Bisericii Romei în Italia bizantină şi Sicilia. Papa se vede obligat să
ceară ajutor în Occident şi de aceea se adresează lui Carol Martel al
Franciei (715-741). În Siria, Sfântul Ioan Damaschinul apără sfintele
icoane împotriva sarazinilor (675-749) şi iconoclaştilor bizantini, scriind
trei apologii ce sunt meditaţii filosofice, teologice şi spirituale asupra
icoanelor şi cultului lor. Leon III Isaurul are însă meritul de a fi bătut
puternic arabii ce asediaseră Constantinopolul (717-718), salvând
civilizaţia şi cultura creştină.

63
Lupta împotriva icoanelor continuă mai aprig sub Constantin V
Copronimul (fiul lui Leon Isaurul) care, sub teroare, adună un sinod la
Constantinopol, în 754, cu 338 episcopi iconoclaşti, ce hotărăsc
ştergerea cultului icoanelor, alegând ca patriarh la Constantinopol un
iconoclast. Călugării şi preoţii iconoduli sunt maltrataţi, li se tăiau mâinile,
li se scoteau ochii, episcopii fiind siliţi să adere la iconoclasm.

Sub împărăteasa Irina, situaţia s-a schimbat. La observaţiile patriarhilor


Paul şi Tarasiu de a readuce pacea în Biserică şi de a relua legăturile cu
Roma, s-a convocat Sinodul ecumenic al VII-lea la Niceea, în 787, sub
preşedinţia delegaţilor Papei Adrian I şi a patriarhului Tarasie. Acest
sinod ecumenic afuriseşte soborul iconoclast din 754 (de la Hiera) şi pe
patriarhii iconoclaşti, restabilind cultul icoanelor. Pentru a domni singură,
împărăteasa Irina îl alungă pe fiul ei şi-i scoase ochii. Domni până în
802, când este detronată de generalul logofăt Niceforas, un mare
iconoclast.

Sub împăratul Leon V Armeanul, din dinastia frigiană (802-867), se


redeschide lupta împotriva icoanelor, iar patriarhul Nichefor, care nu
recunoaşte acte sinodale fără aprobarea Papei, este silit să abdice (815)
şi este înlocuit cu mireanul incult Theodat I. Acesta ţine un sinod în care
anulează hotărârile Sinodului ecumenic din 787; trece la persecutarea
episcopilor care nu se supun; pe egumenul Teodor Studitul al
mănăstirii Stoudion şi pe călugării lui, ce se opun iconoclaştilor îi
torturează, îi alungă, îi exilează. În 820, după 27 de ani de persecuţie,
Leon V Armeanul este asasinat, luându-i locul Mihail II, iconoclast
moderat. L-a urmat Teofil I (829-842), mare iconoclast, care muri cu
remuşcări pentru crimele făcute împotriva iconodulilor. Îi urmă fiul său,
Mihail III (842-867), care împreună cu mama sa Teodora, convocă
Sinodul din 11 martie 842, sub preşedinţia patriarhului Metodie,
iconodul. În ceremonia solemnă din Sfânta Sofia, se proclamă cultul
icoanelor şi Duminica Ortodoxiei, recunoscută de Papa Romei
Grigore IV (827-844) şi de toţi patriarhii Orientului, înaintea Schismei
lui Fotie din 867. Era deci nu o "ortodoxie" schismatică, ci catolică.

21. PRIMATUL PAPILOR ÎN ISTORIE

Autoritatea supremă a Bisericii, instituită de Isus Cristos, este Colegiul


Episcopal în frunte cu Pontificele Roman. Episcopii sunt urmaşii
apostolilor iar Sfântul Părinte Papa, urmaşul Sfântului Petru. Papa

64
păstrează sarcina pe care Isus Cristos a dat-o în mod particular şi unic
Sfântului Petru, primul dintre apostoli, când i-a spus: "Tu eşti Petru şi
pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor
birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe
pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi
dezlegat şi în ceruri" (Mt. 16, 18). Înainte de înălţarea Sa la cer, de trei
ori i-a spus lui Petru: "Paşte oile mele! Paşte mieluşeii Mei!" (Io. 21,
15). Una din poruncile date lui Petru şi ucenicilor Săi înainte de înălţarea
Sa a fost şi aceasta: "Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit. Şi învăţaţi-le să
păzească ce v-am poruncit vouă. Şi iată Eu cu voi sunt în toate
zilele, până la sfârşitul veacurilor. Amin". (Mt. 28,19-20). Aşadar
Mântuitorul a promis asistenţa Sa lui Petru şi urmaşilor lui, precum şi
tuturor celor ce vor predica Evanghelia Sa în Biserica zidită pe Petru şi
urmaşii lui. Ca atare, papa posedă în Biserică puterea episcopală
ordinară, supremă, plenară, imediată şi universală, pe care o poate
exercita întotdeauna în mod liber. Această putere plenară şi supremă,
Papa o obţine prin acceptarea alegerii făcute legitim, ea având caracter
episcopal. Dacă cel ales Papă nu este episcop, imediat este consacrat
episcop. De aceea Papa deprinde puterea sacerdotală supremă,
plenară, ordinară, legată organic de demnitatea sa episcopală;
supremă - adică deasupra ei nu există nici o altă putere în lume şi, ca
atare, dispune de imunitate personală; infailibilă în probleme de doctrină
şi morală când se pronunţă "ex-catedra", acţionând cu Colegiul
Episcopilor ca magistru suprem al întregii Biserici; este de ordin divin
(Lc.22, 31-32) şi este putere imediată, necondiţionată de timp, loc,
persoană şi universală peste toate bisericile din lume. Pentru a-şi putea
păstra intact acest caracter suprem al puterii sale, Pontificelui Roman îi
este conferită şi puterea temporară asupra unui anumit teritoriu (Vatican),
astfel încât să nu depindă de nici o putere politică străină. Ca atare,
împotriva unei sentinţe sau decret papal nu există recurs. Infailibilitatea
papei este concret arătată în cuvintele Mântuitorului când a spus:
"Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Eu
însă m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta. Tu, dar, când vei
fi revenit, întăreşte pe fraţii tăi" (Lc. XX,31-32). Acest drept de
conducători ai Bisericii lui Cristos l-au exercitat conştient toţi Papii,
începând cu Sfântul Petru şi urmaşii săi, Papii de la Roma, succesori
legitimi în conducerea Bisericii. În acelaşi timp, nici conducătorilor
diferitelor Biserici din diverse părţi ale lumii de atunci nu le-a trecut prin
minte să se creadă şi să se erijeze ei înşişi şefi ai acestor comunităţi
creştine, ci numai în dependenţă de urmaşii Sfântului Petru, episcopii
Romei. Bisericile întemeiate de Sfântul Pavel - Tesalonic, Atena, Corint
etc. - puteau pe drept cuvânt să-l revendice fondator pe Sfântul Pavel,

65
dar acesta în ochii celorlalte Biserici creştine nu constituia decât un titlu
particular, în timp ce Biserica Romei, încă de la sfârşitul veacului I, ocupa
o situaţie unică, centrul unităţii catolice, iar Papa, şeful întregii Biserici. În
această privinţă sunt un mare număr de mărturii, fapte, evenimente care
demonstrează tuturor celor de bună credinţă că Papa Romei a fost
recunoscut unicul conducător legitim al tuturor episcopilor din lume, al
Bisericii întregi. De altfel, nici un Papă, urmaş în scaunul Sfântului Petru,
nu şi-a luat numele papal de Petru, desigur, din consideraţie pentru
Capul văzut al Bisericii, instituit de Isus Cristos. Primatul papal este un
primat de jurisdicţie şi nu de onoare, un drept de-a conduce - în fruntea
tuturor episcopilor din lume - întreaga Biserică spre înfăptuirea Împărăţiei
lui Cristos pe pământ. Începând cu Sfântul Petru, toţi urmaşii lui,
Episcopii Romei, şi-au exercitat acest drept. Avem multe mărturii, din
care vom cita câteva.

Sfântul Ignaţiu al Antiochiei, pe la anul 110, într-o scrisoare adresată


credincioşilor din Roma, se exprima astfel: "Marei Biserici care a obţinut
mila din mărinimia Tatălui ceresc şi a lui Isus Cristos, Fiul Său unic,
Bisericii iubite şi iluminată din voinţa celui care a voit toate lucrurile care
există, după dragostea lui Isus Cristos Dumnezeul nostru, cea care este
în locul ţării Romanilor, demnă de Dumnezeu, demnă de respectare,
demnă de felicitare, demnă de laude, demnă de succese, demnă de
puritate şi Preşedinta Carităţii, Bisericii care posedă legea lui Cristos şi
numele Tatălui..." (51. Dom-Gury Marie Oury, op. cit., p. 35).

Sfântul Ireneu (130-202), episcopul Lyonului, în cartea sa "Contra


haereses", în care combate gnosticii, afirmă că toate Bisericile trebuie să
fie de o părere cu Biserica romană, pentru covârşitoarea ei întâietate şi
pentru că ea a păstrat totdeauna tradiţia apostolică.

Tertulian (160-215) apelează la papa Calixt scriind: "Pontificele suprem,


care este episcopul episcopilor".

Sfântul Ciprian se izbi de împotrivirea Papei Ştefan, în anul 256, când


afirmă că botezul administrat în afara bisericii de un eretic, nu este valid,
ceea ce Papa condamnă, afirmând validitatea acestui botez. În lucrarea
sa "De unitate Ecclesiae", din 251, Sfântul Ciprian scria: "Dacă Biserica
este tulburată de schisme, aceasta e din cauză că se uită că este de
constituţie divină; Biserica este fondată pe Petru şi după cum Petru este
unul, aşa şi Biserica în mod necesar este una. Petru a primit primul
sarcina pastorală pe care cei Doisprezece au primit-o pe urmă; pentru
această raţiune, Roma exprimă, manifestă şi concretizează unitatea;
corpul episcopal este unul şi indivizibil". Tot Sfântul Ciprian numeşte

66
Biserica Romană, "rădăcina şi mama Bisericii Catolice" (Epistola 48, n.
3).

Faptele istorice ne arată neîndoielnic că episcopul Romei a avut primat


de jurisdicţie, pe care l-a exercitat în diferite ocazii şi i-a fost recunoscut
ca atare. Astfel, Sfântul Clemente Romanul a trimis în anul 96 o
delegaţie la Corint, să împăciuiască Biserica de acolo, deşi Sfântul Ioan
Evanghelistul era încă în viaţă la Efes, cu mult mai aproape de Corint. El
a pretins ascultare pentru tot ceea ce va spune Dumnezeu printr-însul,
declarând că neascultarea de el e păcat.

Papa Victor I (189-199), un african energic, a înţeles să uzeze de


autoritatea sa pentru a unifica practica Bisericilor în sărbătorirea Paştilor.
În secolul al II-lea nu era încă un acord între Biserici asupra datei
sărbătoririi Paştilor. În Asia Mică se făcea în ziua morţii lui Isus, 14 Nisan
a calendarului evreiesc, indiferent în ce zi a săptămânii cădea aceasta;
în celelalte Biserici, Paştile se sărbătoreau în duminica ce urma după 14
Nisan. Cu ocazia vizitei Sfântului Policarp, episcopul Smirnei la Roma, în
155, se evocă această divergenţă, însă Papa Anicet nu voi s-o modifice.
Urmaşul său, Papa Victor, din contră, invită episcopii diferitelor regiuni să
examineze problema în concilii regionale, adună răspunsurile, iar în faţa
refuzului Bisericilor din Asia de a se conforma datinei generale (romane),
se declară gata să le şteargă din comuniunea Bisericii dacă mai
celebrează Paştile în 14 Nisan şi nu în prima duminică după această zi.
Ameninţă cu blestem şi excomunicare pe cei ce nu se vor supune.
Interveni Sfântul Ireneu, episcopul Lyonului, şi calmă lucrurile, dar
atitudinea Papei Victor dovedeşte autoritatea Bisericii romane în materie
de disciplină şi locul ei ca fiind centru al comuniunii universale.

Papa Calixtus I (217-222) publică un decret definitiv pentru dezlegarea


diferitelor păcate.

"Libellaticii" Basilides şi Martialis, caterisiţi de episcopii Hispaniei,


apelează la Papa Ştefan (254-257) ca să-i reaşeze în scaune. Papa,
nefiind corect informat, le-a dat dreptul, dar Sfântul Ciprian, scriind
despre acest fapt, nu tăgăduieşte dreptul Papei de a decide, însă
înfierează faptul că, în lipsă de informaţie suficientă, ia hotărâre nejustă.
De asemenea, a cerut să fie reaşezat în scaun episcopul Privatus, cel
caterisit de colegii săi africani. Episcopul Alexandriei, Dionysios, învinuit
de erezie din partea colegilor săi, se justifică înaintea Papei cu acelaşi
nume.

Papa Pius I condamnă pe gnosticii Valentin şi Marcion (anul 150). Înşişi


ereticii, care apelează la autoritatea Papei ori de câte ori sunt osândiţi,

67
străduindu-se să-l câştige de partea lor, ştiind că cine are de partea sa
Roma, are lumea întreagă, sunt o dovadă a primatului papal. "Roma
locuta, causa finita" - era convingerea tuturor creştinilor catolici din toate
veacurile.

La Papii de la Roma au apelat, cerându-le sprijinul, toţi apărătorii


ortodoxiei catolice. Aşa a făcut şi Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei,
luptător neînfricat pentru apărarea dreptei credinţe împotriva arienilor.
Papa Iulius I (337-352) a fost apărătorul neclintit al Sfântului Atanasie şi
al credinţei de la Niceea, împotriva arienilor şi semiarienilor lui Eusebiu
din Nicomedia.

Conciliul de la Sardica - Sofia de azi (343), convocat de Papa Iuliu I şi


împăratul Constantius, cu participarea a o sută şaptezeci de episcopi
orientali şi occidentali, hotărî reabilitarea Sfântului Atanasie şi a
prietenului său, Marcel de Ancyra, arhiepiscop catolic, acuzaţi de erezie
de partida semiarienilor lui Eusebius, partidă ce părăsi sinodul. Acelaşi
sinod hotărî că orice episcop depus de către coprovincialii săi va avea
totdeauna dreptul să facă apel la pontiful roman, singurul în drept de a
se pronunţa în mod definitiv. În felul acesta, adunarea de la Sardica a
fixat în chip definitiv supremaţia de jurisdicţie a Bisericii din Roma
asupra tuturor Bisericilor. Gruparea eusebianilor, retrăgându-se de la
Sardica şi întrunindu-se într-un conciliu la Filippopol (azi Plovdiv), oraş în
Tracia, nu recunoscu hotărârile aduse de majoritatea episcopilor
ortodocşi catolici la Sardica, ci în enciclica lor au pronunţat anatema
împotriva tuturor acelora care ar apela la Papa Romei; în acest fel, ei au
reuşit ca episcopii africani să nu primească multă vreme canoanele
conciliului de la Sardica, iar apoi să se formeze o partidă în Răsărit,
opusă Romei, ceea ce va duce în final la Schisma din 1054. Menţionăm
însă că teologii ortodocşi recunosc pe Sfântul Atanasie - ca şi catolicii -
ortodox-catolic şi, implicit, hotărârile conciliului de la Sardica. De altfel,
Sfântul Ioan Crisostomul a apelat la autoritatea Papei Inocenţiu I, care i-
a luat apărarea şi a condamnat hotărârile "sinodului de la Stejar", prin
care Teofil al Alexandriei şi împărăteasa Eudoxia l-au depus şi l-au exilat
(407). Şi Sfântul Augustin a apelat, de asemenea, la autoritatea Papilor.

În lupta împotriva doctrinei eretice a lui Eutichie, condamnată de


patriarhul Constantinopolului, Flavian, într-un sinod din 448, Papa Leon
cel Mare l-a sprijinit pe patriarh prin scrisoarea dogmatică "Tomos către
Flavian", în care definea Unitatea Persoanei şi dualitatea naturilor în
Cristos, îndepărtând astfel erezia lui Eutichie şi pe cea a lui Nestorius.
Convocat într-un conciliu la Efes în 449, patriarhul Flavian s-a prezentat
însoţit de diaconul Hilarie, delegatul Papei Leon, însă împăratul dădu

68
preşedinţia adunării lui Dioscurus, patriahul Alexandriei, monofizit; cu
sprijinul împăratului şi al episcopilor eretici, în faţa protestelor delegatului
papal Hilarie şi ale patriarhului ortodox-catolic Flavian împotriva ereticilor,
plus poporul năvălind în biserică, Dioscurus ceru o trupă de soldaţi care
a început să lovească în partizanii credinţei adevărate. Hilarie a reuşit în
toiul vânzolelii să fugă, dar patriarhul Flavian, lovit în faţă de Dioscurus,
trântit de un oarecare Barsuma, călcat şi lovit apoi de alţii, muri după trei
zile. Papa Leon a numit acest conciliu "latrocinium ephesinum (tâlhăria
de la Efes) şi, într-un conciliu din Roma (29 sept. 449), l-a condamnat.
Ca urmare, cu sprijinul celor doi împăraţi, Valentinian III şi Teodosie II, a
fost convocat Conciliul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 451,
condus de delegaţii Papei, unde a fost condamnată erezia nestoriană şi
monofizită, adoptându-se epistola Papei Leon cel Mare, "Tomos către
Flavian", ca document dogmatic, cu strigătele unanime "Petru a grăit prin
Leon!" În acest sinod, se acceptă ca patriarhul Constantinopolului să fie
recunoscut ca al doilea în scaun după Papa Romei şi supus canonic
Papei. De asemenea, Papa Leon, pentru a nu se mai repeta momente
periculoase în unitatea Bisericii, stabili la Constantinopol un însărcinat
permanent pe lângă împărat, ceea ce a fost la originea apocrisiarilor sau
legaţilor papali, nunţiaturile apostolice de astăzi.

Papa, în calitate de patriarh al Occidentului, avea direct în ascultarea sa


Italia, Galia, Spania, Britania, Germania şi cele două provincii ale
Ilyricului - Occidental şi Oriental - formate din Macedonia, Creta, Tesalia,
cele două Epiruri, cele două Dardanii şi Predalitania. Nu existau în
Occident scaunele ambiţioase ale Alexandriei şi Bizanţului. În 417, Papa
Zosim investi un mitropolit de Arles cu puteri peste tot episcopatul din
Galia, iar el era mitropolit special al Italiei. Episcopii bizantini se opuseră
Papei în Ilyricum, provincii care până în 379 aparţinuseră Imperiului de
Apus, când Graţian le donă colegului său Teodosie. De atunci,
Constantinopolul dorea să-şi întindă stăpânirea sa spirituală acolo, însă
pentru a-şi salva drepturile, papalitatea institui în 380 un "Vicariat
apostolic la Tesalonic". Totuşi, împăratul Teodosie II ataşă în 421 Ilyricul
Oriental la "Noua Romă", dar graţie protestelor energice ale Papei
Bonifaciu I, această hotărâre a fost revocată.

Ilyricul însă a rămas mărul discordiei dintre Roma şi Bizanţ până în anul
732, când Leon Isaurul se răzbună pentru condamnarea de către Papă a
iconoclasmului, scoţând definitiv aceste regiuni de sub jurisdicţia
Sfântului Scaun.

De reţinut este faptul că cele şapte Concilii Ecumenice - Niceea (325),


Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol II

69
(553), Constantinopol-Trulan (681), Niceea II (787) - au fost prezidate de
Papa sau de legaţii săi, recunoscând explicit primatul papal. Toate
aceste şapte Concilii s-au ţinut în Orient, unde au apărut şi ereziile. Prin
Papa Silvestru I (314-335) e confirmat Conciliul I Ecumenic (325);
urmaşul său, Papa Iuliu I, prezidează prin legaţii lui Conciliul de la
Sardica, unde se declară expres că Roma este scaunul lui Petru, căreia
toţi episcopii îi datorează ascultare. Papa Liberiu (325-366) refuză să-l
condamne pe Sfântul Atanasie, motiv pentru care împăratul semiarian
Constanţiu îl trimite în exil în Tracia. Papa Damasus (366-384) confirmă
primatul papal: Sfânta Biserică romană este înălţată deasupra tuturor
celorlalte nu numai de constituţiile sinodale, ci prin cuvântul Mântuitorului
Isus adresat lui Petru: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica
Mea" (Mt. 16). Celelalte patriarhate orientale îşi au originea prin
legăturile lor cu Petru: Alexandria, în numele lui Petru, prin ucenicul său
Marcu, iar Antiohia e scaun apostolic fiind onorată cu şederea Sfântului
Petru înainte de a ajunge la Roma. Tot Papa Damasus confirmă canonul
Sfintei Scripturi, stabilit în conciliul din Hipona (383).

22. CREŞTINISMUL DACO-LATIN ÎN SEC. VII-XI

Retragerea legiunilor romane, a funcţionarilor şi a unor meşteşugari în


sudul Dunării în anul 271 de către împăratul Aurelian, n-a întrerupt
legăturile dintre populaţia daco-romană de la nordul şi sudul Dunării.
Circulaţia negustorilor cu mărfuri, a unor meşteşugari şi - sigur - a unor
clerici misionari latini a continuat, după cum ne arată tezaurele monetare
descoperite în nordul Dunării, cetăţile reconstruite pe malul stâng al
Dunării de Constantin cel Mare, mai târziu de Iustinian, precum şi multe
cimitire cu osemintele locuitorilor înmormântaţi după ritualurile daco-
romane. Arheologul Mircea Rusu din Cluj a descoperit şi inventariat 137
de obiecte paleocreştine pe teritoriul României, datând din veacurile III-
VII d. Cr., ceea ce arată că la finele acestui veac, creştinismul era deja
generalizat la noi şi în multe localităţi rămaseră comunităţi creştine (52.
Dr. Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban
Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998, p. 104).
Acest creştinism, născut în Imperiul Roman, a devenit element de
identitate etnică, de afirmare a apartenenţei la spiritualitatea latină, aşa
cum este exprimat la români prin terminologia fundamentală creştină
latină, precum şi prin fondul principal lexical românesc latin 60% şi cu
circulaţie de 83%; el este referitor şi la agricultură, ceea ce spune că
strămoşii noştri au fost un popor sedentar al acestui pământ.

70
Pe de altă parte constatăm că populaţia daco-romană, după anihilarea
puterii hunilor şi plecarea neamurilor germanice din spaţiul carpatic-
danubian, cunoaşte o relativă perioadă de linişte, datorită căreia îşi reia
activitatea economică şi organizarea social-politică şi culturală. Este
creată o nouă cultură unitară, cunoscută sub numele Ipoteşti-Cândeşti
(Muntenia cu corespondentele ei, Moldova la Costişa - Botoşana,
Cireşani, Ipoteşti - Cândeşti, Transilvania la Bratei, Sântana de Mureş),
concretizată în obiecte de fier, podoabe vestimentare, ceramică cu
elemente şi rădăcini dacice şi romanice (53. Dan G. Teodor, Civilizaţia
romanică la est de Carpaţi în sec. V-VII d.Cr., Bucureşti, 1984). Slavii
sosiţi la noi în grupuri, iar în sec. VII masiv, aduc cu ei o cultură inferioară
celei daco-romane de tip Ipoteşti-Cândeşti şi, fiind o pătură subţire, se
romanizează. În sec. VI s-a desăvârşit simbioza daco-romană, proces
esenţial în formarea poporului român. În acest fel, populaţia daco-
romană devine poporul român şi latina populară limbă română,
îmbogăţind peisajul etnic şi lingvistic al Europei (54. Ştefan Pascu, La
genese des peuples romans, l'origine et le developpement historique du
peuple roumain, Bucarest, 1980, p. 20). Asimilarea slavilor în sec. VII-
VIII îmbogăţeşte fondul cultural şi etnic al poporului român şi dă naştere
în sec. VIII-IX unei civilizaţii unitare, cea veche românească, descoperită
în aşezări şi necropole: Dridu - Ialomiţa, Bucov - Izvoru (Muntenia),
Obârşia (Oltenia), Alba Iulia, confirmând continuitatea noastră
neîntreruptă aici. Este o civilizaţie şi o cultură unitară proprie,
caracterizată prin elemente dacice şi romane, continuând-o în forme noi
pe cea Ipoteşti - Cândeşti, strâns înrudită cu celelalte grupe de civilizaţie
romanică ale Europei. Populaţia trăia în sate şi cătune aglomerate pe
văi, în bordeie sau case joase, folosind râşniţa romană, cleştele, olăria,
podoabele; acum apar şi unele oraşe: Păcuiul lui Soare, Insula Banului
(jud. Prahova), Moldoveneşti (jud. Cluj), în care s-au găsit oseminte
înhumate cu crucea la gât, la fel şi în Basarabi (Dobrogea). Este cultura
Dridu, ca o perioadă prestatală, în care populaţia românească trăia în
mici organizaţii politice - "Romaniile populare" -, aşezate pe văile apelor;
erau conduse de judeci (juzi) şi existau pe întreg pământul Daciei vechi,
cunoscute sub numele de "ţări", deşi teritoriul Daciei a purtat pe rând
numele popoarelor migratoare care l-au stăpânit vremelnic: "Goţia",
"Cumania" etc. (55. Şt Pascu, op. cit., p. 24). În cimitirul nr. 2 Bratei
există 210 morminte de incineraţie în groapă sau în urnă (vas) şi 34
morminte de înhumaţie. Pe fundul urnei se află crucea creştină ca o
dovadă că cei aşezaţi aici erau creştini daco-romani (56. Eugenia
Zaharia, Populaţia românească din Transilvania din sec. VII-VIII.,
Cimitirul nr. 2 Bratei, Bucureşti, 1977)

71
Ştim că între anii 726-842 s-a desfăşurat în Imperiul Bizantin, cu câteva
întreruperi, lupta contra icoanelor. Împăraţii bizantini, cu câteva excepţii,
au silit patriarhii Constantinopolului, precum şi pe episcopii şi preoţii
subordonaţi lor, să lupte contra cinstirii icoanelor. Numai călugării şi
câţiva patriarhi s-au opus cu îndârjire iconoclaştilor, fiind sprijiniţi de papii
de la Roma. Împărăteasa Irina, iconodulă, propuse Papei Adrian I
convocarea unui sinod ecumenic care să respingă hotărârile sinodului
iconoclast de la Hiera (752) şi să restabilească cultul icoanelor. Papa
aprobă şi îşi trimise doi legaţi reprezentanţi în Conciliul general de la
Niceea (787), desfăşurat sub conducerea Patriarhului Tarasie şi sub
supravegherea împărătesei Irina. Sinodul respinse greşelile doctrinare
de la Hiera, definind corect cultul icoanelor: o adoraţie de onoare şi nu
de latrie, care o datorăm numai lui Dumnezeu, impunându-se astfel
ortodoxia credinţei catolice. La Sinodul ecumenic al VII-lea de la Niceea,
787, au participat reprezentanţii Papei Adrian I - Petru, arhipăstorul
Bisericii din Roma, Petru, ieromonahul şi arhimandritul Bisericii Sfântul
Sava din Roma -, reprezentanţii patriarhilor din Alexandria şi Antiochia,
precum şi 300 de episcopi; aceştia au mărturisit credinţa în cinstirea
icoanelor şi au sărutat cu toţii icoana lui Isus, mărturisind cultul icoanelor
şi revenirea lor în Biserica catolicească. În sesiunea ultimă, din 23
octombrie 787, mutată şi ţinută la Constantinopol, cu participarea
împăratului Constantin şi a împărătesei Irina, s-a citit "Aşezământul
săborului", pe care l-au iscălit ambii suverani, delegaţii Papei în limba
latină, iar ceilalţi episcopi alături de Patriarhul Tarasie în limba greacă;
apoi, patriarhul a scris Papei: "toate câte s-au făcut şi solii cu scrisori
iscălite despre cele ce s-au făcut în Săbor s-au întors la Roma" (57. S.
Micu, op. cit., p. 243-252). Dar, după moartea Irinei, reîncepu
iconoclasmul şi abia sub împărăteasa Teodora şi patriarhul Metodie,
în 842, se ţine Sinodul de la Constantinopol, care confirmă decretele
Conciliului VII Ecumenic din Niceea (787), prin care se reluă cinstirea
icoanelor şi se institui Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare,
aprobată şi de Papa Grigore IV (827-844).

Până la schisma lui Fotie (867), patriarhii Constantinopolului erau în


unitate şi ascultare canonică cu Roma. Astfel, cunoaştem lista
episcopatelor din sec. IX, din timpul patriarhului Nichifor (806-815).

A. Lista 8: arhiepiscopii autocefale: Episcopia Moesiei, la Odesus sau


Varna; Eparhia Sciţiei, la Tomis.

B. Lista 5: recapitularea Preasfintelor Patriarhii, a delimitărilor teritoriale


şi enumerarea Scaunelor Apostolice: "primul scaun al celui dintâi

72
dintre Apostoli, Petru, al păstorului din Roma cea veche..." (58. Fontes
Historiae daco-romanae, vol. II, Bucureşti, 1975, p. 639)

Pe acest fundal de civilizaţie şi cultură protoromână sosesc bulgarii de


pe Volga, în anul 679, şi sub Asparuh întemeiază primul ţarat, în 681, cu
capitala la Pliska. Ajunşi în sudul Dunării, au găsit slavii neorganizaţi; s-
au aliat cu ei şi i-au organizat, luându-şi numele de bulgari, luptându-se
apoi cu bizantinii sub Asparuh, Trevel (701-718), Omurtag, Crum (802-
807); ultimul a fost victorios în luptele cu bizantinii, ajungând la porţile
Constantinopolului şi cucerind Sardica şi o parte din Ungaria. I-a urmat
Boris (852-883) sau Bogoris, care se încreştinează în 864 şi datorită
creştinismului, elementul slav se împământeni şi absorbi elementele
uraliene protejate un timp şi de bizantini. La început bulgarii s-au
încreştinat sub supuşenia canonică a Romei catolice, cerând Papei să le
dea un arhiepiscop autocefal în persoana lui Formosus (ajuns apoi
papă), dar Papa refuză; atunci, se întoarseră spre Bizanţ, de unde
primiră atât arhiepiscop, cât şi 10 episcopi sfinţiţi acolo. Lui Boris i-a
urmat Ţarul Simion (893-927), care mări teritoriul Bulgariei până la Ibar,
Sava, o parte a Valahiei şi o parte a Ungariei, stabilindu-şi capitala la
Preslav (azi în ruine).

Creştinismul contribui la omogenizarea bulgarilor cu slavii, contopindu-se


şi formând poporul bulgar. Simion luptă cu bizantinii care îl atacară,
chemând pe maghiarii de peste Nistru; după aceea chemă contra
maghiarilor pe pecenegi, în anul 892, care distrug aşezarea maghiarilor,
apoi Simion atacă direct bizantinii şi îi invinse primind tribut de la ei. Se
luptă 25 de ani cu ungurii stabiliţi în Panonia, însă muri în anul 927 într-o
luptă cu bizantinii. Sub urmaşul său, fiul Petru, ţaratul decăzu, rupându-
se în două: Ţaratul Oriental sub Şişman şi cel Occidental sub Samuil
(59. George Bousquet, Histoire du peuple bulgare des origines jusqu'a
nos jours, Paris, 1909). Întrucât bulgarii s-au încreştinat sub Boris în 864,
când li s-a introdus ritul bizantino-slav şi limba vetero-slavă, împreună cu
alfabetul cirilic, prin ucenicii Sfântului Ciril şi Sfântului Metodie, este clar
că de la sosirea lor în Balcani au trecut două veacuri până când s-au
contopit şi slavizat; apoi, abia în 864 s-au încreştinat, iar acest fapt ne
arată că până şi-au format organizarea bisericească şi ritualul bizantin în
limba vetero-slavă a mai durat cel puţin un secol; numai după aceea au
putut, stăpânind o parte din teritoriile Munteniei şi Olteniei de azi, să
influenţeze şi Biserica românilor din nordul Dunării, care, până la venirea
şi încreştinarea lor, îşi trimiteau tinerii candidaţi la preoţie în episcopiile
latine de pe ţărmul drept al Dunării, de unde, după o perioadă de cel
puţin 40 de zile, se reîntorceau pregătiţi şi hirotoniţi preoţi. Dar să îl
lăsăm pe istoricul Ştefan Meteş să ne spună mai concret acest proces

73
de slavonizare a Bisericii daco-latine sub influenţa bulgarilor încreştinaţi:
"În Biserica românească supusă patriarhului Romei a domnit, până către
sfârşitul veacului XI, limba latină. Preoţii noştri din acea vreme
îndepărtată se sfinţeau de preoţii latini din dreapta Dunării. Aceasta era o
tradiţie de mai multe veacuri. Când bulgarii ajung stăpâni în sudul
Dunării şi introduc ritul slavon în Biserică, înfiinţând în veacul al IX-lea
două scaune episcopale slave, la Silistra şi Vidin, străbunii noştri,
urmând vechea tradiţie, se duceau la numitele episcopii slave pentru
sfinţirea de preoţi, antimise..., deşi nu se mai puteau ruga în limba latină,
care era şi a Bisericii româneşti de atunci. Şi fiindcă episcopii slavi nu
ştiau latineşte, au introdus practica obligatorie ca preoţii noştri să înveţe
rugăciunile şi slujbele necesare creştineşti în limba slavă. Deci, din sec.
X intră limba slavonă în Biserica română, mai ales după ce mulţi clerici
bulgari fug, după 1018, în nordul Dunării, spre a nu fi ucişi de împăratul
bizantin Vasile II Bulgaroctonul... Ei au introdus formele organizării
slavone în Biserica românilor" (60. Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a
vieţii religioase din Ardeal şi Ungaria, vol. I, Arad, 1918, p. 17-26).

Românii din nordul Ardealului îşi trimiteau preoţii la sfinţire la episcopia


Ortodoxă a Haliciului (înfiinţată prin anii 1141-1152), căci Principatul
Haliciului, până în 1387, depindea de Ungaria.

Ucenicii Sfântului Metodie s-au întors în Bulgaria. Aici au găsit pe ţarul


Boris (851-881) şi poporul bulgar încreştinat încă din 864, rupt de Roma
şi adus sub jurisdicţia patriarhului Constantinopolului, Sfântul Ignaţie, şi a
împăratului Vasile I Macedoneanul. Dintre ucenicii Sfântului Metodie
sosiţi din Panonia, alungaţi de germani şi de maghiari, Gorazd, Naum,
Anghelarie, Mozopon şi îndeosebi Climent activează la consolidarea şi
cuprinderea tuturor regiunilor ţaratului bulgar la creştinismul de limbă
slavă şi ritul bizantin. Este necesar să reţinem că Papa Ioan al VIII-lea,
într-o scrisoare adresată în 880 principelui Sviatopulk al Panoniei, îl
roagă să săvârşească toate slujbele în limba slavonă, dar citirea Sfintei
Evanghelii să se facă şi în limba latină pentru acei credincioşi care nu
înţeleg limba slavonă. Ştim însă că aceia erau daco-romanii organizaţi
sub conducerea acelor "judices" (juzii), cum i-au găsit şi maghiarii la
sosirea lor, în 896. De altfel, în lucrarea "Vita S. Methodi" (Viaţa Sfântului
Metodiu), din secolul al IX-lea, găsim termenul de "vlah", "valahus", pe
care slavii bulgari şi sârbii l-au dat românilor, vecinii lor, cunoscându-i ca
o populaţie romanică, iar mai târziu au folosit acest nume şi ungurii. Sub
ţarul Simeon (892-927), Climent deveni primul episcop slav al
Bulgariei, iar cultura bulgară, după model şi izvor bizantin, trăi epoca sa
de aur. Acelaşi ţar, în sinodul din 927, hotărî o straşnică reorganizare a
Bisericii bulgare, cu aplicarea limbii slavone (vetero slavă) în Biserică

74
(61. Al. Tăutu, Uniri cu Roma în cursul istoriei româneşti, Roma, 1969, p.
II). Cum o parte a teritoriilor româneşti din nordul Dunării se aflau, cel
puţin nominal, sub dominaţia politică a bulgarilor, românii băştinaşi au
fost înglobaţi sub jurisdicţia slavonă bulgărească (62. A. Oţetea, Istoria
poporului român, Bucureşti, 1970, p. 110). Sub ţarul Petru (927-998),
ruptura cu Roma era definitivă, acesta mutând capitala şi reşedinţa
mitropolitană la Ohrida, în urma cuceririi părţii răsăritene de către
bizantini. În anul 1018, împăratul Vasile II Bulgaroctonul cuceri şi
Bulgaria apuseană, desfiinţând primul ţarat bulgar (681-1018) şi
înfiinţând provincia imperială "Paristrion", condusă de generalii bizantini,
căreia îi erau supuse efectiv şi teritoriile Daciei Traiane din nordul
Dunării. În acest fel, imperiul bizantin şi-a mutat frontiera nordică pe
Dunăre şi a rămas acolo 166 de ani, până la răscoala Asăneştilor, care
au fondat cel de-al doilea ţarat româno-bulgar (1185-1237-1385).
Primul arhiepiscop al Ohridei obţinu de la împăratul Vasile II
Bulgaroctonul dreptul de primat peste toţi episcopii fostei Bulgarii
şi peste valahii din toată Bulgaria, restabilindu-se în acest fel
vechea Prima Justiniana, acum autocefală faţă de Constantinopol.
Urmaşul mitropolitului David a fost Ioan, urmat de Leon, grec, din 1025,
care introduse limba greacă în cult, ce rămase şi în secolele următoare.
Acest mitropolit Leon, în 1054 atacă în enciclicele sale Roma, se rupse
definitiv de ea şi se alipi canonic patriarhiei Constantinopolului. Urmaşul
său, Teofilact, "curăţi Valahia de eresuri" - adică scoase limba latină
din Sfânta Liturghie şi din celelalte servicii divine şi o înlocui cu cea
veteroslavă (63. Ion Nistor, Legăturile cu Ohrida şi exarhatul plaiurilor, în
"Analele Academiei Române", Tom. XXVI, Mem. ist., Seria III, Bucureşti,
1944).

Întrucât bulgarii încreştinaţi în ritul bizantin-slav au stăpânit nominal şi


teritorii din nordul Dunării şi au permis pregătirea şi hirotonirea tinerilor
români sosiţi la episcopiile din sudul Dunării, foste până la ei latine, dar
acum slavone, s-a introdus în Biserica românească treptat ritualul şi
limba slavonă, împreună cu alfabetul cirilic. În urma cuceririi primului
ţarat bulgar de împăratul bizantin Vasile II Bulgaroctonul, s-au refugiat un
mare număr de clerici bulgari care au consolidat folosirea limbii
slavone în Biserica românească şi, de asemenea, ruperea acestei
Biserici, până atunci daco-latine, de Biserica strămoşească a
Romei, subordonând-o ierarhiei ortodoxe schismatice. Aşa s-au
introdus temeinic termenii bisericeşti: rai, iad, utrenie, vecernie, Duh,
slavă, blagoslovenie, vlădică, cazanie, ceaslov, molitvenic, mitră, odăjdii,
prapori, prestol, strană, troiţă, duhovnic, mucenic, mirean, stareţ, a
izbăvi, a milui, a spovedi, a sărbători, sărbătorile vechi: Blagoveştenie
(Bunavestire), Probojenie (Schimbarea la Faţă), Vovidanie (Intrarea în

75
Biserică) etc. Prin slavă am primit şi unele cuvinte greceşti: chivot, potir,
icoană, idol, liturghie, har, chilie, schit, mănăstire, diacon, episcop,
călugăr, sihastru. De reţinut: toată terminologia slavonă se referă la
organizarea bisericească şi la cult, pe când terminologia latină se
referă la noţiunile fundamentale ale credinţei şi ale cultului.

În timpul supremaţiei bizantine, adică în intervalul 1018-1186, în


Peninsula Balcanică a existat un episcopat al românilor supus
Bisericii autocefale a Ohridei, despre care vorbesc două cataloage
ce ni se păstrează, cu reşedinţa foarte probabilă la Brăniceni
(Branicevo) - sudul Dunării - dar cu autoritate bisericească şi
asupra românilor din nordul Dunării, căci pentru români era
constituit şi după numele acestui popor: "Episcopi ton Valahon"
(episcopia Valahilor). Astfel, în secolul al XI-lea este amintit "Ioan,
preotul preasfintei Episcopii a Valahilor", sub jurisdicţia Ohridei, căci
era preot român în Bulgaria de atunci (64. Aurelian Sacerdoţeanu,
Organizarea Bisericii Ortodoxe Române în secolele IX-XIII, în "Studii
teologice", an XX, seria II, nr. 3-4, Bucureşti, 1968, p. 242). Aici veneau
să se hirotonească preoţii români din nordul Dunării după încreştinarea
bulgarilor în ritul bizantin cu limba slavonă, şi aşa ne-au impus şi nouă
acest rit şi ortodoxia separată de Biserica Romei (65. Nicolae Dobrescu,
Fragmente privitoare la Istoria Bisericii Române, Budapesta, 1905, p. 7;
N. Iorga, Istoria Bisericii Române, Vălenii de Munte, vol. I, 1908, p. 6).

Urmările pentru viaţa religioasă şi cultura românească în urma


introducerii limbii slavone, a ritualului bizantin-slav şi a scrierii cu alfabet
cirilic, în separaţie canonică de Biserica Catolică a Romei, ni le spune
marele om de ştiinţă Sextil Puşcariu. Să-l cităm: "Înainte ca neamul
românesc să poată deveni un popor, vecinii noştri slavi au ajuns la
organizaţii puternice de stat şi la o înflorire culturală atât de remarcabilă,
încât ne-au silit să ne dezvoltăm în umbra lor, au dat direcţia pentru
veacuri întregi nu numai vieţii noastre de stat, ci mai ales dezvoltării
noastre culturale... Legaţi de Orient cu cătuşe puternice, întreaga
noastră epocă veche a literaturii noastre se caracterizează prin influenţa
aceasta orientală, a cărei trăsătură principală era dependenţa
manifestărilor culturale de Biserică, în special de ortodoxism. Peste
veacuri, corifeii Şcolii Ardelene au reînnodat firul cu cultura apuseană de
care depindeam în mod firesc. Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Samuil
Micu Klein, împreună cu tovarăşii lor, au săvârşit minunea resurecţiunii
poporului român şi au imprimat direcţia în care avea să se dezvolte
spiritul public în tot cursul veacurilor viitoare... Oricât de exagerată a fost
direcţia aceasta "latinistă", faptul în sine că prin ea a luat fiinţă
sentimentul nostru naţional şi naţionalizarea tuturor aspiraţiilor, a culturii

76
şi literaturii noastre, dovedeşte că prin intermediul ei s-a atins o coardă
existentă şi cea mai puternică a sufletului nostru, firea noastră romanică.
Tot ce e romanic în sângele nostru, tot ce ne leagă de fraţii noştri din
vestul Europei fusese înăbuşit în noi în curs de veacuri, legăturile care
ne-au fost fireşti fuseseră tăiate şi capetele lor înnodate cu Orientul
străin nouă prin sânge şi aspiraţiuni (p. 2). Într-o vreme când orice
mişcare culturală se reflecta prin Biserică, ortodoxismul nostru a fost
evenimentul cel mai grav în urmări pentru dezvoltarea noastră
culturală, căci el ne-a legat pentru veacuri întregi cu cultura Orientului
formând un zid despărţitor faţă de catolicismul vecinilor din vest şi nord,
care ne-ar fi putut transmite cultura europeană" (66. Sextil Puşcariu,
Istoria literaturii române. Epoca veche, vol. I, Sibiu, 1921, p. 1, 2, 13).

23. SCHISMA LUI FOTIE (867)

Schisma sau dezbinarea Bisericii Răsăritene de cea Apuseană a fost


pregătită cu mult înainte, de numeroşi eretici şi împăraţi certaţi cu
Biserica; a fost declanşată în secolui al IX-lea de Fotie, pentru ca să se
încheie la 1054 cu patriarhul Mihail Kerularie.

Cauzele acestei dezbinări au fost:

a) Deosebirea de rasă, antipatia între greci şi latini, primii socotindu-se


superiori celorlalţi în cultură.

b) Amestecul continuu al împăraţilor bizantini în problemele Bisericii,


considerându-se superiori episcopilor şi patriarhilor şi având pretenţia să
decidă ei în problemele de credinţă şi canoane, dar întâlnind mereu
rezistenţa Papilor.

c) Formarea Statului Papal prin desprinderea de la Imperiul Bizantin a


anumitor teritorii pentru a apăra creştinii de invazii.

d) Ambiţia patriarhilor Constantinopolului de a fi egali episcopilor Romei,


ca rezidenţi în capitala Imperiului - Roma Nouă, Constantinopolul,
Bizanţul. La finele veacului VII, Ioan IV se declara "patriarh ecumenic"
universal, fără să ţină seama de protestele Romei.

Autorii Schismei au fost patriarhii Photius (Fotie) şi Mihail Kerularie


(Făclierul).

Schisma lui Fotie a apărut imediat după înfrângerea iconoclasmului, din


cauză că patriarhul Ignaţie, antiiconoclast, fiu de împărat, călugăr,

77
numit patriarh în 847 ca succesor al lui Metodiu, depuse pe Grigore
Asbestas, arhiepiscopul Siracuzei, care urmărea să uzurpe cu
partizanii lui scaunul patriarhal. În 853, la cererea lui Ignaţie de a fi
confirmat patriarh şi din cauza depunerii lui Grigores Asbestas, Papa
Leon IV a propus o discuţie între ambele partide pentru a se putea
decide. Ignatie, neprimind confirmarea depunerii, o ceru noului Papă,
Benedict III, urmaşul lui Leon IV, dar primi în 858 acelaşi răspuns, pe
care-l refuză. În 23 noiembrie 858, din ordinul guvernului, Ignatie
este ridicat din scaunul patriarhal şi exilat în insula Terebinthului din
Arhipelagul Principilor. Această măsură nu avu nimic în comun cu
afacerea Grigore Asbestas; motivul era că, la sărbătoarea Bobotezei din
857, patriarhul Ignatie refuză să-l cuminece pe unchiul împăratului
adolescent Mihail III, regentul Bardas (fratele mamei împărătesei
Teodora), fiindcă trăia în nelegiuire publică împreună cu nora sa. Acest
împărat, necopt şi cu purtări scandaloase, protejat de unchiul său
Bardas, voia să închidă în mănăstire pe împărăteasa Teodora şi pe o
fiică a acesteia, Tecla, lucru la care se opuse patriarhul Ignatie. Din
ordinul lui Bardas, patriarhul Ignatie este exilat, iar în locul său este
adus laicul neofit Photius Protasecretis, om învăţat, autorul lucrării
Myriobiblion (Biblioteca) - o culegere de studii şi eseuri de gramatică,
logică, dialectică, exegeză, filosofie, teologie (extrase din 280 de opere
citite). Prin mâinile lui Grigore Asbestas, acest neofit Photius a fost
consacrat, de la treapta ipodiaconatului până la patriarh, în 7 zile.
Ignatie, împreună cu Metrofan, episcopul Smirnei, şi Stylen al
Neocezareei, proclamară nulitatea investirii lui Fotie, fapt ce agravă exilul
lui Ignatie, mutat acum în insulele Mytilene şi depus de un Conciliu ţinut
la Catedrala "Doisprezece Sfinţi Apostoli", în 859, iar partizanii lui
maltrataţi, exilaţi şi ucişi. Fotie ceru, printr-o scrisoare, recunoaşterea
din partea "primului scaun" al Romei, scriind Papei că a fost silit de
starea sănătăţii lui Ignatie să primească patriarhatul, iar acesta ar
avea o situaţie onorabilă. Papa Nicolae I, bănuitor, trimise la
Constantinopol o comisie de anchetă compusă din doi legaţi: Rodoald,
episcop da Porto, şi Zaharia, episcop de Agnani; aceştia au transmis
două scrisori din partea Papei: una lui Fotie, în care îşi exprima regretul
că nu-l poate recunoaşte imediat, fiind neofit şi canoanele nu prevăd o
astfel de acceptare, cealaltă adresată basileului Mihail III, în care arăta
că sinodul de la "Cei Doisprezece Sfinţi Apostoli", care a depus pe
Ignatie fără ştirea şi aprobarea Papei, a fost nelegitim, iar alegerea lui
Fotie este necanonică. În plus, Papa scria împăratului despre
problema Bulgariei, ca domeniu de încreştinare al Romei şi toate
răpirile teritoriale necanonice făcute de iconoclastul Leon III Isaurul,
luând Romei patrimoniul Calabriei, Siciliei, Ilyricului cu Vicariatul
apostolic al Tesalonicului, - care cuprindea cele două Epiruri, Ilyricul,

78
Macedonia, Achaia, cele două Dacii, Moesia, Dardania şi Prevalitana.
Această legaţie papală sosită de la Roma s-a lăsat influenţată de partida
lui Fotie şi a basileului, acceptând ca în sinodul din anul 861 Ignaţie să
fie degradat în şedinţă publică şi depus. "Trăiască Papa! Trăiască Fotie!
Trăiască delegaţii romani!". Cu acestea se încheie sinodul, iar Bardas
reuşi să obţină de la Ignatie o adeziune la aceste hotărâri, spre a-şi
uşura exilul. Mihail III, Fotie şi Bardas deveniră învingători, dar pentru
puţin timp. Reîntorşi la Roma, legaţii papali au fost rău primiţi de Papa şi,
în sinodul roman ţinut în 862, Papa anulă, în prezenţa a doi legaţi
imperiali, procedura condamnării lui Ignatie şi îl respinge pe Fotie ca
"neofit", împotriva canoanelor de a putea fi patriarh, avansat rapid în
toate treptele preoţeşti şi instalat în scaunul patriarhal care nu era
vacant. Această hotărâre a făcut-o cunoscută prin trei scrisori trimise
patriarhilor Egiptului, Antiohiei şi Ierusalimului, cerându-le să-l condamne
făţiş pe Fotie şi să-l recunoască pe Ignatie ca veritabil patriarh.

În aprilie 863 s-a ţinut în Catedrala Sfântul Petru un nou conciliu roman,
transferat la Lateran, în care legatul Zaharia s-a recunoscut vinovat şi a
fost depus, iar actele lor au fost casate. Prin cinci capitole, acest conciliu
roman preciza: l) Fotius, neofit, consacrat de un episcop depus şi
corupător al legaţilor romani, este despuiat de toate gradele sacerdotale
şi obligat, sub pedeapsa excomunicării, să restituie scaunul patriarhal lui
Ignatie. 2) Grigore Asbestas, consacratorul lui Fotie, este suspendat de
la ordurile sacre. 3) Toţi clericii promovaţi de Fotie sunt suspendaţi de la
ordurile sacre. 4) Ignatie este repus deplin în toate drepturile sale,
depunerea sa fiind nulă. 5) Toţi clericii pedepsiţi de Fotie se repun în
drepturile lor. Reîntors de la Metz la Roma, Rodoald îşi recunoaşte
vinovăţia, este depus şi excomunicat. Sentinţa conciliului roman din 863,
prin care Fotie a fost excomunicat, a rămas definitivă.

Paralel cu acestea, apare problema încreştinării Bulgariei şi a


organizării ei bisericeşti, la care papalitatea ţinea mult să nu se
amestece bizantinii. Primele învăţături creştine le primi ţarul Boris de la
un roman, preotul Paul, care l-a îndrumat spre Roma. Prin ambasada
bulgară trimisă la Roma, în august 866, Papa Nicolae I îi trimise, în
toamna aceluiaşi an, pe doi episcopi, Formosus de Porto şi Paul de
Populonia. Aceştia au sosit la ţarul Boris cu instrucţiuni religioase, unele
mult diferite de ale bizantinilor, ceea ce l-a mirat pe ţar. Formosus şi ai
săi au fost bine primiţi, iar misionarii greci au fost alungaţi. Ţarul îl voia
pe Formosus arhiepiscop al Bulgariei, dar Papa Nicolae I nu a vrut să
renunţe la regula interzicerii transferării unui episcop dintr-un scaun în
altul. Din aceste motive a apărut disputa între Boris şi Sfântul Scaun,
ceea ce va duce, peste puţin timp, la ruptura între Roma şi Bulgaria şi,

79
prin aceasta, la urmări imprevizibile pentru desfăşurarea ulterioară a
istoriei în Balcani şi la Dunăre (67. Fliche-Martin, Histoire de l'Eglise,
Tome 6, Bloud et Gay, 1937, p. 465; Euseviu Popovici, Istoria
Bisericească universală, I, Mănăstirea Cernica, 1926, p. 288). În 867,
Fotie, lipsit de protectorul său Bardas, ucis în 866 de Vasile, omul lui
Mihail III, s-a aliat cu Mihail III contra misiunii papale în Bulgaria şi, în
sinodul din vara lui 867 de la Constantinopol, acuză pe Papa de amestec
în problemele Bisericii Orientale. Îl judecă şi excomunică pe Papa,
asmuţindu-l pe Ludovic II, regele Franciei, şi pe soţia acestuia, să-l
alunge din Biserica sa pe Papa Nicolae I, căci aşa va fi recunoscut rege
de către Constantinopol. Papa Nicolae I muri în noiembrie 867, iar în
noaptea de 23/24 septembrie 867, Vasile Macedoneanul ucide pe
împăratul Mihai III şi garda sa, proclamându-se împărat. L-a înlăturat pe
Fotie, l-a închis într-o mănăstire, ca omul lui Mihail III, anunţând
despre aceasta pe Papa Hadrian II. Îl readuce pe Ignatie în scaunul
patriarhal, ceea ce Papa Hadrian II acceptă, respingând conciliul fotian
din 867, prin care principiul: "primul scaun nu este judecat de nimeni", a
fost încălcat de Fotie. În sinodul din 869-870, ţinut la Constantinopol, sub
conducerea delegaţilor papali, conduşi de diaconul Marin, Fotie este
afurisit, iar Ignatie recunoscut de toţi ca patriarh legitim, afirmându-se
în faţa delegaţilor Papei: "Petru a vorbit prin gura lui Agathon!". Este al
VIII-lea Conciliu Ecumenic recunoscut de Biserica Romană (869).

Deoarece Papa a refuzat să-l confirme pe Formosus arhiepiscop al


Bulgariei (ce greşeală!), Boris s-a reîntors spre Bizanţ. Ignatie a
consacrat pentru Bulgaria un arhiepiscop şi zece episcopi, ceea ce
Hadrian II a considerat o uzurpare a autorităţii papale, lucru ce-l supără;
acesta murind (noiembrie 872), urmaşul său Ioan VIII a trimis în aprilie
878 o delegaţie să-l oblige - sub grave pedepse - pe Ignatie să-şi retragă
misiunea greacă din Bulgaria, cu toţi episcopii greci. Ajunsă la
Constantinopol, misiunea papală îl găsi pe Ignatie mort încă din
octombrie anul precedent. Fotie este readus în scaunul patriarhal şi
apoi recunoscut de Papa Ioan VIII, cu două condiţii: să-şi exprime în
public regretele pentru faptele anterioare şi să renunţe la orice
activitate misionară în Bulgaria. Toate acestea Fotie le-a îndeplinit
în conciliul din noiembrie 879/880, Papa trimiţându-i însemnele
demnităţii patriarhale (paliul, toiagul etc.). În desfăşurarea acestui
sinod s-a ridicat şi problema adăugării lui "Filioque" la Simbolul credinţei.
Sinodalii, inclusiv delegaţii papali, au votat împotriva completării cu "şi de
la Fiul", lucru ce-l aprobă ulterior şi Papa Ioan al VIII-lea. În Bulgaria,
însă, ţarul Boris nu mai accepta misiuni papale, latine. Urmaşii lui
Ioan al VIII-lea, papii Marin (869-870), Adrian III şi Ştefan V, nu aveau
încredere în Fotie. Basil I Macedoneanul a murit în 28 august 886, iar

80
Fotie a fost depus de pe tronul patriarhal într-o chilie de la mănăstirea
Armeniacă, unde, în restul vieţii, a scris "Mystagogia Spiritului Sfânt" cu
purcederea "de la Tatăl prin Fiul". Fotie a murit, neglijat de toţi, la 6
februarie 897, devenind portdrapelul Bisericii Bizantine refractare faţă
de jurisdicţia Romei; deşi muri împăcat cu Scaunul papal, el a fost
considerat promotorul ruperii definitive din 1054. De altfel, papalitatea îi
cunoştea prea bine pe bizantini ca să nu accepte dominaţia lor spirituală
asupra noilor popoare care se încreştinau. Iată cum exprima Papa Ioan
al VIII-lea (872-882) punctul de vedere papal asupra grecilor în
scrisoarea sa adresată bulgarilor: "Dacă veţi urma pe greci, a căror
obişnuinţă este de a cădea în schismă şi erezie, vă expuneţi a vă
rostogoli cu ei în prăpastia greşelii (ereziei). Ei au un gust înnăscut
pentru sofistică şi sunt maeştri neîntrecuţi în viclenie şi şiretlicuri". (68.
Dom Guy-Marie Oury, op. cit., p. 114). Profeţia Papei Ioan VIII s-a
împlinit curând, căci apariţia bogomilismului în Bulgaria a dus la
distrugerea primului ţarat bulgar, iar mai târziu, odată cu prăbuşirea
imperiului bizantin sub turci, şi al doilea ţarat bulgar, slăbit de intrigi, s-a
prăbuşit sub acelaşi jug otoman. Schisma religioasă cu Roma a fost
fatală şi pentru bulgari şi, din nefericire, şi pentru noi, românii.

24. A DOUA RESTAURARE IMPERIALĂ ÎN APUS TREUGA DEI

Protejată şi apărată de împărat, papalitatea s-a bucurat de o relativă


independenţă şi şi-a putut exercita autoritatea spirituală. Declinul
suveranilor franci, urmaşii lui Carol cel Mare, a lăsat-o la discreţia
nobilimii romane care, acum ca şi altădată, a trecut la controlarea
episcopatului Romei şi la punerea acestuia în serviciul intereselor sale
politice. Papalitatea a căzut, la finele veacului al IX-lea şi în veacul al X-
lea, sub tirania familiilor locale, mai întâi a prinţilor de Spoleto, apoi, din
896 până în 955, a familiei Teofilact (un senator şi fiicele Teodorei
Teofilact, Marus-Maria şi Teodora cea Tânără II), care a ridicat pe
scaunul papalităţii pe favoriţii şi nepoţii lor. De aceea, secolul al X-lea în
istoria Bisericii se numeşte "secolul orb".

După dominarea familiei nobile Spoleto, cea a familiei Teofilact a cerut


mai mult de la Biserică şi a redus papalitatea la o eră de servitudine şi
adesea de depravare. Seniorii rivali, ducii de Spoleto, seniorii de
Toscana, familiile Crescenti îşi disputau statutul Bisericii ca pe o pradă.
Timp de peste o jumătate de secol ei au dominat-o, numind papii,
depunându-i şi chiar suprimându-i în unele ocazii. În această dezordine,
trei femei au jucat un rol odios: Teodora, soţia lui Teofilact, marchizul de
Toscana, şi cele două fiice ale sale, Marusia şi Teodora cea Tânără,
intrigante, dorind să instaleze pe scaunul pontifical pe favoriţii lor sau

81
membrii familiilor lor. Trei papi, cu numele de Ioan, au discreditat
papalitatea şi au dat naştere, fără îndoială, la legenda papesei Ioana.
Aceştia sunt: Ioan X (914-928), protejat de Teodora, Ioan XI (931-936),
fiul Maroţiei; Ioan XII (955-963), fiul mai mic al Maroţiei şi primul papă
care şi-a schimbat numele la alegerea sa. Despre falsitatea legendei
papesei Ioana vom vorbi mai multe la capitolul "Papii secolului al X-lea".

În 962, Otto cel Mare (936-973), profitând de cererea Papei Ioan XII, a
venit la Roma să o protejeze împotriva lui Beranger, regele Italiei, care
ameninţa statele Bisericii şi, cu acest prilej, solicită coroana imperială cu
toate drepturile ei aferente. Papa Ioan XII i-a dat salvatorului său Otto I
cel Mare ungerea imperială, în 2 februarie 962, data la care luă fiinţă
"Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană", ce va proteja Biserica
şi Italia, dar adesea o va şi persecuta, considerând Papalitatea ca o
episcopie a Germaniei (69. Dom Ch. Poulet, Histoire de l'Eglise, Tom I,
Paris, 1941, pg. 408). Otto cel Mare a cerut Papei un jurământ de
fidelitate. Sfântul Imperiu romano-german s-a născut, dar nu era identic
celui carolingian, deşi idealul era acelaşi. Ca teritoriu, Imperiul nu
cuprindea decât Germania şi ţările anexate, astfel că Italia de Nord,
Franţa, Spania creştină, Anglia îi lipseau. Peste tot, împăratul nu avea
puterea decât atâta cât feudalii voiau să i-o recunoască. El nu era un
suveran necontestat cum fusese Carol cel Mare. De aici apare grija
noului împărat de a se sprijini pe episcopii pe care îi numi el şi care nu
erau succesori ereditari. Sub noua direcţie a monarhilor germani, severă
şi atentă, papalitatea a regăsit un oarecare nivel al demnităţii. Ea este
eliberată pentru un timp de tirania fracţiunilor locale şi readusă la
misiunea ei universală.

Noua dinastie saxonă şi-a lărgit orizontul politic: Otto I s-a căsătorit cu
Adelaida, prinţesă italiană şi burgundă; Otto II a cerut mâna Teofanei,
principesă bizantină; Otto III visează restaurarea Romei pentru ca să
facă din ea capitala unui Imperiu universal, care să fie centrul lumii
creştine. El găseşte în Gerbert de Aurillac, pe prietenul său, învăţătorul,
sprijinul şi teoreticianul aspiraţiilor sale. Dar la moartea lui Otto III, în
1002, întunericul revine şi scaunul pontifical cade din nou la discreţia
intrigilor patriciatului roman. Împăratul Henric II (1002-1024) a trăit ca
un călugăr încoronat, dar el s-a ocupat puţin de problemele romane;
Conrad II (1024-1029), fondatorul dinastiei franconiene, duce o politică
centrată pe apărarea intereselor germanice şi imperiale. Colaborarea
dintre stat şi Biserică sub Henric II s-a bazat pe sprijinul călugărilor şi
episcopilor.

82
Acolo unde absenţa puterii centrale se făcea ceva mai simţită, în
provinciile sudice ale Franţei, a luat naştere, la finele veacului al X-lea, o
mişcare de pace împotriva luptelor private dintre diferiţii seniori feudali
pentru acapararea cât mai multor teritorii, lupte ce au dus la un adevărat
haos în relaţiile dintre ei şi la periclitarea vieţii locuitorilor. Biserica n-a
rămas indiferentă la aceste nenorociri şi prin toate mijloacele s-a forţat
de a lupta contra violenţei şi a războiului. În acest scop, ea a determinat
seniorimea să şi mărturisească solidaritatea cu măsurile Bisericii şi astfel
să se reducă cât mai mult războiul şi violenţele între ei. Aşa a luat fiinţă
"Pacea lui Dumnezeu", "Răgazul lui Dumnezeu" (Treuga Dei),
decretată în mai multe concilii de la sfârşitul sec. al IX-lea şi al X-lea,
interzicând orice act ostil contra oricărei persoane şi a oricăror bunuri
(averi). În acest scop, lucrătorii, instrumentele de muncă, bisericile,
cimitirele au fost declarate inviolabile. "Pacea lui Dumnezeu" a fost în
curând completată prin "Răgazul lui Dumnezeu", care respingea războiul
sub pedeapsa excomunicării în anumite perioade determinate ale anului:
de miercuri seara până luni dimineaţa, toată Săptămâna Mare, toate
sărbătorile Preacuratei, Postul Crăciunului şi Postul Mare. Pentru a
apăra pe cei slabi şi a proteja libertatea şi bunurile lor, episcopii nu au
încetat să pronunţe afurisenii contra violatorilor păcii, au grupat ţăranii şi
orăşenii în asociaţii înarmate, în miliţii, cu sarcina de a face respectate
deciziile Bisericii. Mai târziu, în secolul al XII-lea, şi regalitatea va
interveni. Însă, doar când Filip August, mai întâi, şi Sfântul Ludovic
promulgară "Răgazul regal de 40 de zile" s-a reuşit, alături de Biserică,
să se amelioreze atacurile violente şi războaiele particulare.

25. SCHISMA LUI MIHAIL CERULARIE (1054)

Dezbinarea definitivă între Roma şi Constantinopol a fost înfăptuită


graţie unor împrejurări noi, intervenite între cele două patriarhate. Pe la
mijlocul secolului al XI-lea, cavalerii normanzi, veniţi din Franţa, au
pătruns în Italia meridională şi au ocupat teritorii dependente de
pontificatul Romei, de unii episcopi bizantini şi de năvălitorii musulmani.
Teritoriile bizantine sunt ameninţate de latinizare. O polemică antilatină
luă o formă agresivă. Nechita Pieptosul (Stétathos), monah erudit din
Constantinopol, a scris multe cărţi polemice împotriva latinilor. Patriarhul
Mihail Cerularie (1043-1058), puţin cult, şi colegul său, Leon de
Ohrida, arhiepiscop autocefal al Bulgariei, au scris alte lucrări antilatine.
Ca urmare a unei violente scrisori a lui Leon al Ohridei, adresată în
septembrie 1053 episcopului de Trani din Apulia, apoi a închiderii, din
ordinul patriarhului Mihail Cerularie, a bisericilor latine din Constantinopol
sub pretextul că ar celebra Sfânta Euharistie cu azimă, a expulzării

83
călugărilor latini din Constantinopol şi a altor acuze de "inovaţii" aduse
latinilor, conflictul a fost declanşat. Epistola lui Leon al Ohridei a ajuns în
mâinile Papei Leon IX (1048-1054), iar acesta i-a scris o epistolă severă
patriarhului Mihail Cerularie, reproşându-i că sunt incorecţi, că dau lecţii
Papei, superiorul lor. Tot atunci, împăratul Constantin IX Monomahul al
Bizanţului (1042-1054), voind să rămână stăpân peste Italia sudică,
teritoriu încă în mâna lui, a încercat să obţină sprijinul Papei, împăcând
divergenţele dintre patriarh şi Papă. Papa Leon IX trimise la
Constantinopol trei legaţi; principalul emisar a fost cardinalul Humbert
de Moyenmoutier, un teolog erudit, dar om autoritar şi dur, care-i ura pe
greci. Cu Nichita Pieptosul a dus tratative, dar Mihail Cerularie a refuzat
orice tratative, dorind numai să convoace un sinod. Humbert n-a avut
răbdare, ci a compus un libel în care el a rostit anatema asupra lui Mihail
Cerularie şi a partizanilor lui. Acest libel l-a depus cardinalul Humbert în
16 iulie 1054 pe altarul bisericii Sfânta Sofia, în prezenţa mulţimii ce
asista la Sfânta slujbă, de unde delegaţii papali au ieşit scuturându-şi
pantofii de praf şi strigând din uşă: "Dumnezeu să vadă şi să judece",
apoi plecând spre Roma. În zadar a încercat împăratul Constantin IX
Monomahul să împace lucrurile. Cerularie a convocat un Conciliu în care
excomunică delegaţii papali, declarând că excomunicarea să cadă pe
capul celor ce au rostit-o. În acelaşi sinod, Cerularie publică un decret în
care aduse acuze latinilor şi ruptura a fost definitivă. Sub urmaşii lui
Constantin IX Monomahul, Cerularie fu mai obraznic, aşa că Isac I
Comnen îl scoase din scaun. A murit în exil, în 1059. Cei trei patriarhi
melchiţi ai Antiohiei, Ierusalimului şi Alexandriei au făcut cauză comună
cu Bizanţul, ceea ce a contribuit la creşterea prestigiului patriarhilor din
Constantinopol în Orient. Urmaşul lui Leon, arhiepiscopul Ohridei,
Teofylact (1080-1107) a fost mai conciliant cu latinii, dar tot schismatic,
neadmiţând: primatul papal, Filioque, Purgatoriul şi azima. Atât urmaşii
lui Leon IX, papii Alexandru II (1061-1073) şi Grigore VII (1073-1085),
cât şi basileul Mihail VII Ducas (1071-1078) încercară împăcărea, însă
noul patriarh Ioan VII Xyphilin (1063-1075) şi clerul bizantin au refuzat,
neadmiţând primatul papal. În schimb, Biserica romană, folosind practica
antecedentă de guvernare centralizată în jurul scaunului episcopal al
Romei, a concentrat în mâinile Papei toată puterea, inclusiv dreptul de a
fi ales de colegiul cardinalilor şi nu de împăraţi sau regi (decretul
Papei Nicolae II la Conciliul Lateran, 1059). S-a inaugurat astfel
"reforma gregoriană", al cărei principal autor a devenit Papa Grigore al
VII-lea. Acesta luptă hotărât împotriva simoniei (cumpărarea pe bani a
oficiilor bisericeşti: episcopat, parohie, abaţie, canonicat etc. sau a unui
sacrament: preoţia, botezul, spovedania etc.) şi împotriva
nicolaismului (căsătoria preoţilor şi diaconilor, contrară canoanelor
Bisericii latine, concubinajul clericilor şi credincioşilor). Tot Papa Grigore

84
VII a inaugurat lupta împotriva investiturii.

Încercări de reunire între cele două Biserici, romană şi bizantină, s-au


făcut în 1274 la al doilea Sinod Ecumenic din Lyon şi la Sinodul
Ecumenic de la Florenţa, 1439, unde, atât împăratul Ioan IV
Paleologul, cât şi patriarhul Constantinopolului, Iosif, împreună cu
arhiepiscopul Niceei, Visarion, Izidor al Rusiei şi mitropolitul Moldovei,
Damian, au semnat decretul de unire "Să se bucure cerul". A refuzat să
semneze acest decret Marcu, arhiepiscopul Efesului, care, reîntorcându-
se acasă, a fanatizat poporul, spunând că prin unire Biserica
Răsăriteană este umilită de cea Apuseană. Un principe bizantin a
declarat că mai bine vrea să vadă turbanul turcesc deasupra Sfintei
Sofia decât tiara papală. Dorinţa i s-a împlinit. După 24 de ani, în 1453,
Constantinopolul cade în mâinile turcilor şi Sfânta Sofia este
prefăcută în moschee. În 1897 patriarhul constantinopolitan, Anthimos
VII, răspunzând printr-un act sinodal Papei a redus deosebirile între cele
două Biserici la opt. Un mare pas s-a făcut spre reconcilierea celor două
Biserici în 7 decembrie 1965, când Papa Paul al VI-lea şi patriarhul
ecumenic Athenagoras al Constantinopolului au ridicat anatemele
reciproce îndreptate de o Biserică împotriva celeilalte, iar în 6
ianuarie 1966 s-au îmbrăţişat în semn de împăcare pe muntele Sinai în
Palestina.

Urmările Schismei din 1054 au fost rele pentru ambele Biserici, căci
sinoadele ecumenice ulterioare erau fără întreaga Biserică; Cruciadele
au eşuat; scaunele patriarhale erau la discreţia turcilor: scaunul Antiohiei
era redus, iar cel al Constantinopolului se vindea pe bani daţi sultanilor.
Nici o Biserică Răsăriteană nu mai era ecumenică (excepţie
Constantinopolul), ci au devenit naţionale autocefale: 1) Copţii şi Abisinii;
2) Geacaiţii şi Caldeii cu Malabaricii; 3) Armenii; 4) Ortodocşii propriu-zişi
de limbă liturgică elină, arabă, slavă, română ş. a. Au rupt legăturile cu
Fanarul, sediul patriarhului din Constantinopol mai întâi Grecia în 1850,
Bulgaria în 1872 şi 1883, Muntenegrul în 1877, Serbia în 1878, România
în 1885. Rusia din 1590 este patriarhat autocefal, Moscova zicându-şi "a
treia Romă". După A. Şaguna, Compendiu de Drept Canonic, p. 222 sunt
canonice numai patru patriarhate de rit oriental: Constantinopol,
Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, iar celelalte (Sofia, Belgrad, Moscova,
Bucureşti) sunt necanonice, căci s-au ridicat pe sine la acest rang, fără
aprobarea unui sinod ecumenic.

26. SCRIITORI BISERICEŞTI

A. RĂSĂRITENI

85
Sergiu, patriarhul Constantinopolului (610-638), a compus Acatistul,
imn de mulţumire Născătoarei de Dumnezeu că a scăpat
Constantinopolul de avari, dar, fiind monotelist, nu este el considerat
autorul, ci Gheorghe de Pisidia, coautor.

Maxim Mărturisitorul, în 633, fusese campionul ortodoxiei împotriva


monoteliţilor. Împăratul Constant II i-a tăiat limba şi mâna dreaptă, fiindcă
a combătut verbal şi în scris dogmatica imperială. Muri în 662, exilat în
Colhida. A trăit şi a suferit şi la Roma, alături de Papa Martin I, fiind adept
al Primatului papal.

Ion Scărarul, autorul "Scării", egumen venerabil la Sinai, muri în 649. În


"Scara" tratează 30 de exerciţii ascetice, ca trepte ale scării pe care urcă
monahul până la culmea virtuţii în Paradis.

Ioan Damaschinul, cel mai mare teolog al Răsăritului din veacul VIII,
născut în Damasc, ajuns mare demnitar al Califului din Damasc, post din
care a demisionat, retrăgându-se monah la mănăstirea Sfântul Sava,
lângă Ierusalim. Moare în 749. Opera sa: "Tratat precis despre credinţa
ortodoxă" în patru cărţi, este o dogmatică completă; "Apologii", trei cărţi,
în favoarea cultului icoanelor, combătând pe inconoclaşti; "Paralele
sacre", florilegiu de dogmatică şi morală; el este autorul celor opt glasuri
în colecţia "Octoih". A luptat mult împotriva iconoclaştilor. Este doctor al
Bisericii şi patronul tinerimii studioase răsăritene.

Teodor Studitul, egumen al mănăstirii "Stoudion" din Constantinopol,


contemporan cu patriarhul Nichifor Mărturisitorul (806-815), ambii exilaţi
şi maltrataţi de împăratul iconoclast Leon Armeanul. Moare în 826, fiind
un mare apărător al primatului papal. În 829 muri şi Patriarhul Nichifor,
adept şi el al primatului papal. Sfântul Teodor Studitul caută sprijin la
Papa Leon III (785-816), arătând că Papa are autoritate supremă asupra
clerului şi patriarhului Bizanţului, care admitea adulterul împăratului
Constantin Copronimul, fiul împărătesei Irina (68. Maxime Relet, Histoire
générale des peuples. Tome premier, Paris, 1925, p. 352).

Fotius, ajuns patriarhul Constantinopolului, a scris; "Myriobiblion"


(Biblioteca), o culegere de dări de seamă despre 279 de cărţi teologice,
literare, istorice; "Sintagma", manual în doua părţi: "Nomocanon" - cu legi
şi canoane şi "Sinagogia" - o colecţie de canoane aplicate; "Amphilohia",
lucrări teologice cu 300 de răspunsuri la 300 de întrebări; alte cărţi
polemice împotriva Latinilor, precum "Mystagogia" - purcederea Sfântului
Spirit prin Fiul de la Tatăl.

86
B. APUSENI

1. Sfântul Ieronim (342-420) a tradus Sfânta Scriptură (Vulgata) în


limba latină. A mai scris De viris illustribus - 135 capitole cu scriitori
bisericeşti.

2. Sfântul Ambrosie. A scris De officiis ministrorum - învăţături pentru


clerici.

3. Juveneus, poet. A scris Cântec evanghelic, compus din 330 versuri.

4. Alquin (735-804). A scris De Trinitatis: Viaţa Sfântului Waase,


Sfântului Martin, Sfântului Willibrod.

5. Paul Diaconul a scris "Historia gentes Longobardorum".

6. Paulin, patriarhul Aquileii - polemist împotriva adopţioniştilor.

7. Teodulf de Orleans (821), got din Italia. A scris "Gloria, laus et honor"
- patru cântece despre Isus Cristos, care se cântă la Florii.

8. Raban Maur (776-856), abate de Fulda (Germania), enciclopedist, a


comentat Sfânta Scriptură şi a scris opera "De Universo".

9. Walafrid Strabo (807-849), abate de Reichenau, instructor creştin al


Germaniei nordice. A organizat mănăstirea lui ca un centru de studii.

10. Jean Scot Erigene a scris "De la division des natures", expunere
filosofică despre Dumnezeu, lume, cu teorii cosmogonice şi teologice
uneori greşite.

11. Hincmar de Reims a scris un tratat despre Predestinaţie, despre


Sfânta Euharistie, despre dreptul canonic şi a rămas de la el o mare
corespondenţă istorică.

12. Smaragde, abate de Saint-Michel, a scris o gramatică latină


creştinizată, folosind extrase din Sfinţii Părinţi.

13. Anastase Bibliotecarul a tradus în latină actele Conciliilor VII-VIII


ecumenice şi faptele martirilor. A reunit în opera sa, "Historia tripartita",
operele lui Necefar Calist, Teophan şi Syncelle.

27. BISERICA UNIVERSALĂ DUPĂ CAROL CEL MARE. LUPTELE


PENTRU INVESTITURĂ

87
Perioada domniei lui Carol cel Mare (799-814) a fost strălucită pentru
Evul Mediu, fiindcă în această perioadă arabii au fost dominaţi şi tinuţi în
frâu; lumea occidentală a ajuns la o oarecare stabilitate politică şi
religioasă asigurată; puterea civilă era autoritară, iar cea spirituală, a
Papei, ascultată de toată lumea. Odată cu moartea împăratului, în 814,
marele "Sfânt Imperiu roman" a fost împărţit în trei regate guvernate de
cei trei fii ai săi, intriganţi, care desfăşurară lupte sângeroase unul
împotriva celuilalt pentru putere şi, în acelaşi timp, împotriva Papalităţii
care voia să-i apere şi să-i ajute. Împărţirea imperiului lui Carol cel Mare
a fost stabilită definitiv prin Tratatul de la Verdun din anul 843: Carol
Pleşuvul a fost declarat rege al Franţei; Lothar îşi asigura Italia, iar
Ludovic II, Germania. Ludovic II era pretendent şi asupra teritoriului
Statului Papal, căci, în 844, trecu în Italia. Papa Sergiu II, pentru a evita
un război, acceptă o pace cu unele compromisuri. Părea că totul va fi
calm, dar, în 895, Arnulf al Germaniei ocupă Roma şi a iniţiat "Secolul
de fier" în istoria Bisericii (880-1050), când puterea statului şi cea a
Papilor decade.

După controversele cu Fotie şi atitudinea dârză a Papei Nicolae I faţă de


împăratul Lothar II, care, voind să-şi părăsească soţia legitimă,
Teutberge, înlocuind-o cu Walrade, este excomunicat, iar arhiepiscopii
de Teutgaud şi Günther, susţinătorii regelui, au fost depuşi, silindu-l să se
împace cu ea şi impunându-i pocăinţă, urmaşii carolingieni, prin luptele
pentru putere, neglijează apărarea Bisericii. Prin abuzuri, se amestecă la
completarea scaunului papal rămas vacant, asociindu-se cu unele familii
nobile italiene, cu care aleg papi pe partizanii lor, şi astfel se întâmplă că
sunt aleşi doi sau mai mulţi papi, din care numai unul era cel adevărat,
iar ceilalţi antipapi. Adesea au ajuns să aibă cuvânt în alegerea Papilor şi
unele femei: Teodora, soţia lui Teofilact din Toscana şi fiicele sale,
Marosie şi Teodora. Recordul în alegerea papilor l-au avut partidele din
Tuscia şi Spoleto. Protestanţii, duşmanii de mai târziu ai Bisericii, au
reproşat decăderea Bisericii şi datorită acestui amestec al femeilor în
afacerile superioare bisericeşti şi au inventat o legendă despre aşa-zisa
Papesă Ioana, acceptată bucuros de către duşmanii Bisericii. Numai că
aceasta este o curată născocire, fiindcă, după ei, această femeie,
Papesa Ioana, ar fi domnit pe scaunul papal imediat după Leon al IV-lea,
timp de trei ani şi jumătate, însă adevărul istoric este că, după Papa
Leon IV (+27 iulie 855), a urmat în Scaunul papal Papa Benedict al III-
lea, pe care îl aflăm gravat pe o medalie cu împăratul Lothar I (+28 sept.
855).

Investitura a provenit din decăderea puterii papale; împăraţii, profitând


de aceasta, au abuzat de dreptul primit de la Biserică, drept recunoştinţă

88
pentru înzestrarea ei cu bunuri materiale, şi au început să înscăuneze ei
pe episcopi, dându-le inelul şi toiagul arhieresc ca semn al puterii de a
conduce diecezele respective. Această procedură - investitură - a produs
adesea scandal în rândul poporului credincios, care s-a îndoit de dreptul
şi puterea Bisericii, crezând că şi puterea bisericească derivă din cea
lumească (civilă) şi că Papa nu mai are nici o putere. Abuzurile s-au
diversificat, unii principi vânzând scaunele episcopeşti pe bani
(simonie). Mulţi erau episcopi numai cu numele. Ba se întâmpla că era
numit episcop câte un mirean căsătorit care nici nu mergea pe la
reşedinţa episcopală, pretinzând doar să i se trimită veniturile. Exemplul
rău al clerului înalt se întinsese ca o pecingine şi în clerul de jos care era
ignorant, desfrânat şi simoniac. Aceasta este "epoca de fier" (880-1050)
a Bisericii.

Din această decadenţă şi întuneric moral, Biserica a fost ridicată prin


clerul monahal care, pe lângă practicarea virtuţilor şi faptelor bune, se
ocupa cu studiul şi cu ştiinţele. Mănăstirile s-au grupat într-o
confederaţie, la Cluny, în anul 910, la care au aderat treptat 2000 de
mănăstiri. Călugării aceştia cu viaţă sfântă îndemnau credincioşii să nu
se ducă la slujbele oficiate de clericii destrăbălaţi, nici să ceară
administrarea Sfintei Taine de la cei simoniaci. Superstiţiile epocii au fost
condamnate de sinoadele epocii respective. Clemente II (1046-1047), în
Conciliul din Roma, decreta: cine va primi bani pentru sfinţire de biserici,
hirotoniri de clerici, conferirea unui beneficiu sau demnităţi bisericeşti,
abaţii, să fie lovit de anatemă; Sfântul Leon IX (1048-1054), în conciliile
din Roma, Mayence şi Reims, ceru ajutorul regilor în combaterea
simoniei şi concubinajului; Sfântul Petru Damian, episcop şi cardinal, în
predicile sale condamnă păcatele sociale ale clerului, concubinajul,
simonia, reuşind să fondeze la Milano Asociaţia Pataria şi obţinând de
la Arhiepiscopul Guido şi subalternii lui promisiunea de a renunţa la
simonie şi concubinaj.

Papa Grigore al VII-lea (Hildebrand - 1073-1085) a fost omul


providenţial care a desfăşurat lupta pentru purificarea moravurilor şi
restaurarea vechii discipline sănătoase în Biserica lui Cristos, ducănd-o
la biruinţă. Fiu de meseriaş sărac, Hildebrand (numele de călugăr) a
crescut în spiritul mănăstirii Cluny, a fost călugăr benedictin şi sfetnic
secretar sub 5 Papi timp de 25 de ani, ajungând astfel să cunoască
temeinic afacerile bisericeşti ca nimeni altul. A fost ales papă prin voinţa
tuturor, căci erau convinşi că el este omul de care este nevoie. Şi-a
îndeplinit misiunea cu curaj şi înţelepciune, având idealul "monarchia
Christi", împărăţia lui Cristos, Biserica; acesteia să i se închine
popoare şi conducători. El susţinea superioritatea puterii preoţeşti

89
asupra celei regale, care este numai de origine omenească şi se
exercită numai asupra lucrurilor omeneşti.

"Când Dumnezeu i-a dat fericitului Petru puterea de a lega şi dezlega, n-


a exceptat pe nimeni, deci nimeni nu se poate sustrage acestei puteri",
scria papa episcopului Hermann de Metz în 1081.

Lupta a început-o prin suspendarea preoţilor simoniaci şi concubinari,


oprindu-i de a mai face serviciile divine şi interzicând credincioşilor să
participe la slujbele lor.

A dus apoi război împotriva învestiturii, rădăcina tuturor relelor,


excomunicând pe cei ce cumpărau cu bani oficiile bisericeşti, folosindu-
se şi de hotărârile a vreo 200 de sinoade şi de mai multe decrete papale.
Dezrădăcinarea acestui rău s-a făcut cu greu şi anevoie, căci însuşi
împăratul Germaniei, Enric al IV-lea, nu voia să renunţe la învestitură,
din care avea venituri mari. Papa Grigore al VII-lea, printr-un decret
promulgat în Sinodul roman din februarie 1075, declară exclus sub
pedeapsa excomunicării din sânul Bisericii orice cleric care ar primi
episcopat sau abaţie de la orice laic, împărat, rege, marchiz, conte sau
orice persoană laică. Împăraţii şi principii au fost opriţi să numească
episcopi, iar episcopii să primească numirea lor prin investitură.
Împăratul Enric IV nerenunţând la investitură, Papa Grigore VII l-a
excomunicat. Enric IV a reacţionat, convocând un sinod al episcopilor
simoniaci (numiţi de el şi excomunicaţi de Papa), la Worms, în ianuarie
1076; din acest sinod, l-a provocat pe Papa scriindu-i: "lui Hildebrand, nu
pontificelui, ci falsului călugar, îţi zic... Eu Enric, din mila lui Dumnezeu
împărat, vorbesc către tine cu toţi episcopii mei: coboa-ră-te, lasă
scaunul uzurpat al lui Petru, altul să ocupe tronul apostolic". Când a venit
trimisul împăratului cu această scrisoare, a fost mare tulburare la Roma.
A trebuit însuşi Papa să-l ia în apărare deosebită, atât de mare era
indignarea poporului împotriva împăratului şi a delegatului său care a
îndrăznit să-l numească pe Grigore VII, în plin sinod, "lup răpitor".
Fruntaşii împărăţiei germane, nemulţumiţi de stăpânirea lui Enric IV,
excomunicat, care, conform dreptului german, îşi pierdea tronul, l-au
somat să se împace cu Biserica timp de un an. De nevoie, împăratul şi-a
luat nevasta şi copilul, însoţit de câţiva oameni, a trecut iarna Alpii,
coborând în Italia. La Canossa, în 24-28 februarie 1075, unde se afla
Papa, împăratul s-a plimbat timp de trei zile între zidul al doilea şi al
treilea al cetăţii, îmbrăcat în obişnuitul veştmânt de păr al penitenţilor
publici, rugând pe Papa să-l ierte şi să-l dezlege de excomunicare. Unii
istorici colorează această scenă ca să arate tirania Papei. Adevărul este
că Papa Grigore VII se afla într-o situaţie neplăcută. Apelând împăratul la

90
inima de bun creştin şi, mai ales, de preot, acesta l-a iertat. A prevenit,
însă, prin aceasta, hotărârea adunării naţionale de la Augsburg, care
avea să-şi spună şi ea cuvântul în această chestiune. Dar Enric IV a fost
nevrednic de bunătatea şi generozitatea Papei. Dezlegat de afurisenie,
el strânge armata, vine la Roma şi incendiază biserica Sfântul Petru,
silind pe Papa Grigore VII să se refugieze în castelul San Angelo, de
unde îl salvează după un asediu de şapte luni, Robert de Guiscard,
regele Normanzilor, convertit de puţin timp la creştinism; dar şi aceştia
jefuiesc Cetatea Eternă. Papa se retrage la Salerno (1083), unde, înainte
de a muri (18 mai 1085), rosti: "Am iubit dreptatea şi am urât
nedreptatea, pentru aceasta mor în exil". Grigore VII a fost unul dintre
marii Papi ai Bisericii universale. Dacă există în Apus un cler necăsătorit,
independent de autorităţile civile, trăind exclusiv pentru o înaltă misiune
religioasă, aceasta se datorează, în primul rând lui. Istoricul protestant
Gregorovius pune biruinţa fără arme a călugărului Hildebrand mai presus
de faptele de arme ale lui Alexandru cel Mare, Iuliu Cesar sau Napoleon.
Sfârşitul lui Enric IV a fost şi mai trist. Părăsit de nevastă, de proprii copii
şi urgisit de toţi, moare pe neaşteptate în 1106. Urmaşii lui Grigore VII
poartă însă cu vrednicie lupta împotriva învestiturii. Papa Calixt II
încheie, la 1122, Concordatul de la Worms, în baza căruia împăratul
renunţă la investirea episcopilor prin inel şi toiag arhieresc, acestea fiind
insigne curat bisericeşti şi, ca semn al puterii lumeşti, le dă numai o
cârjă. Începutul l-a făcut împăratul Henric al V-lea. Acest Concordat din
1122 a fost întărit de Sinodul ecumenic IX din Lateran (Roma, 1123),
cel dintâi sinod ecumenic ţinut în Apus, căci, până atunci, toate
sinoadele ecumenice s-au ţinut în Răsărit. Era un semn că viaţa
bisericească şi culturală, de aici înainte, se dezvolta mai mult în Apus:
"Ex Occidente lux".

28. PAPII ŞI ÎMPĂRAŢII HOHENSTAUFENI CULMEA PUTERII


PAPALE

Guelfi şi Ghibelini. Câtva timp, Concordatul de la Worms a fost


respectat. Împăratul Frederic I, numit şi "Barbă Roşie" (Barbarossa
1152-1190), crescut la curtea bizantină, cu idei cezaro-papiste, reluă
lupta începută de Enric IV. El era de părere că are dreptul să numească
nu numai episcopi, ci şi Papi, că oraşele italiene, chiar şi Statul Papal, nu
sunt decât feude ale sale. Încercările lui se frâng de împotrivirea papilor
şi a oraşelor din Lombardia. Cu aceasta, se începe lupta dintre Papi şi
aderenţii lor (Guelfi), pe de o parte, şi împăraţii Hohenstaufeni şi
partizanii lor (Ghibelini), pe de altă parte. Această luptă ţinu aproape
100 de ani, făcând mult rău tuturor ţărilor, mai ales Italiei. De şase ori
trecu Barbă Roşie Alpii şi încercă să cucerească Italia, dar tot de atâtea

91
ori încercările lui sunt zădărnicite de Papa Adrian IV mai întâi, de Papa
Alexandru III mai pe urmă. Armata împăratului, doborâtă de ciumă, este
zdrobită de alianţa lombardă de la Legano (1176), după care Papa şi
Barbă Roşie se întâlnesc la Veneţia. Împăratul cade la pământ înaintea
Papei, în pragul Bisericii San Marco din acest oraş. Alexandru III, mişcat
până la lacrimi de smerenia lui Barbarossa, îl ridică de jos şi-l
îmbrătişează frăţeşte. În 1179 se ţinu la Lateran Sinodul al XI-lea
ecumenic ce hotărăşte, între altele, că papa trebuie ales cu două treimi
de voturi ale cardinalilor. Tot în acest sinod se declară Cruciada contra
albigezilor. Împăratul îşi trăieşte ultimii ani ai vieţii ca bun creştin, fiind
credincios al Bisericii. În numele ei, conduce Cruciada a III-a împotriva
turcilor, dar cu acest prilej se îneacă într-un râu din Asia Mică. Fiul şi
urmaşul lui, Frederic Barbă Roşie reluă lupta pentru învestitură,
încercând să domine Papalitatea prin sudul Italiei, dar, murind la 32 de
ani, proiectele lui se prăbuşiră.

În Anglia, Henric II Plantagenetul, numindu-l pe ministrul Thomas


Becket, arhiepiscop de Canterbery, publicând apoi "Constitution de
Clarendon" (1164), prin care suprima privilegiul forului ecleziastic şi
atribuia regelui alegerea episcopilor în eparhiile vacante, întâlneşte
rezistenţa Arhiepiscopului Thomas Becket, fapt pentru care îl declară
trădător. Acesta s-a refugiat în Franţa unde a fost bine primit de regele
Ludovic al VII-lea. După un an s-a reîntors în Anglia printr-o reconciliere
aparentă, dar a fost ucis în propria catedrală de cavalerii trimişi din
ordinul regelui. Mustrat de conştiinţă făcu pelerinaj la mormântului
martirului, se autoflagelează şi jură să respecte libertatea Bisericii.

INOCENŢIU AL III-LEA (1198-1216) reprezintă culmea puterii politice a


papilor. Odraslă a unei familii nobile, după studii strălucite, ajunge Papă
la vârsta de 37 de ani. Mai întâi pune ordine în Statul Papal, apoi
introduce reforme în întreaga Biserică creştină. În Roma, magistratura
formată din senator şi prefect, dependentă de imperiul roman-german,
este înlocuită cu persoane care jură supunere Papei Inocenţiu III; la fel,
baronii conducători ai statelor din Patrimoniul Sfântului Petru, din
întreaga Italie, jurară supunere Papei, astfel întreaga peninsulă Italică
redevenind italiană şi papală. În politică, el este în tot locul apărătorul
dreptăţii şi al adevărului. În Anglia, îl sileşte pe blasfemul Ioan Fără de
Ţară să accepte Magna Charta impusă de nobilime ca bază a libertăţilor
naţiunii engleze, inclusiv a Bisericii catolice. În Germania, excomunică pe
hrăpăreţul Otto de Brunswick, luând apărarea minorului Frederic II,
lăsat îngrijirii sale. Pe regii Franţei, Austriei şi Aragonului (Spania) îi
înduplecă să-şi reprimească soţiile părăsite, respectând legea căsătoriei
creştine. "Sfântul Scaun nu poate lăsa femeile persecutate fără apărare;

92
demnitatea regală nu o puteţi pune deasupra datorinţelor unui creştin",
scria regelui Franţei Filip-August (ianuarie 1200). În Spania,
pregăteşte marea biruinţă asupra Maurilor, la Tolosa (1212). În Ungaria îi
împacă pe fraţii certaţi pentru domnie, Emeric şi Andrei. El avea planuri
mari de a întemeia o mare alianţă creştină, care să dezrobească
Răsăritul creştin de sub otomani. Împărăţia latină din Constantinopol
(1204-1261) a fost numai o verigă din lanţul înfăptuirilor sale, năzuind să
sprijine acea "monarchia Christi" pe care o visase Grigore VII. În 1215
prezidează al XII-lea sinod ecumenic (al IV-lea de la Lateran), cea mai
măreaţă adunare a Evului Mediu. Aici s-a hotărât, între altele, ca fiecare
creştin să se cuminece, cel puţin o dată pe an, la Paşti, şi s-au adus
hotărâri privitoare la căsătoria creştină; s-a definit doctrina
transsubstanţiunii şi s-a combătut ereziile împotriva Sfintei Euharistii.
Au participat 404 episcopi, între care, pentru prima dată, şi cei din noile
regiuni catolice: Boemia, Ungaria, Polonia şi Estonia. Conciliul XII
ecumenic Lateran (1215) hotărî că nici un impozit asupra clerului nu
poate fi impus fără aprobarea Papei, măsură înţeleaptă pentru a proteja
Biserica de pretenţiile exagerate ale fiscalităţii.

În fiecare sâmbătă, Papa spăla picioarele la câte 12 moşnegi. Deşi atât


de puternic, Inocenţiu III a fost de o rară modestie. Hrănea la curtea lui
câte 3000 de săraci. Primea şi stătea de vorbă cu oricine. Puterea şi
bogăţia lui le socotea "ancoră sigură celor lipsiţi de ajutor, purificatoarea
puterilor pământeşti, mângâietoarea mizeriilor urnane".

Frederic II este un alt reprezentant al cezaro-papismului. Om cu


mintea ageră şi cu însuşiri politice reale, dar lipsit de caracter, deveni
admiratorul culturii arabe şi duşmanul creştinismului. A făgăduit tutorelui
său, Inocenţiu III, că nu va uni Sicilia cu împărăţia germană şi va
conduce o cruciadă, dar nu s-a ţinut de cuvânt. Când bătrânul papă
Grigore IX îl excomunică, el îşi bătu joc de legile Bisericii. De nevoie
plecă într-o cruciadă, dar rezultatul ei nu mulţumi pe nimeni. Ajuns în
Egipt, refuză pacea oferită de sultan, dar acesta îl asedie şi îl constrânge
să se retragă ruşinos, terminându-se lamentabil cruciada a V-a.
Reîntors, ocupă Statul papal şi împiedică ţinerea Sinodului ecumenic al
XIII-lea. Cu toate acestea, Sinodul se ţinu la Lyon, în 1245, sub
conducerea Papei Inocenţiu al IV-lea, care arătă că Biserica
sângerează, ca şi trupul lui Cristos, de următoarele cinci răni: Palestina
ocupată de turci; Constantinopolul aproape ocupat; Ungaria pustiită de
tătari; Biserica suferă din cauza duşmanilor ei interni, mai ales de
păcatele clerului; împăratul Frederic II persecută, deopotrivă, pe Papa şi
creştinismul. Sinodul îl excomunică pe împăratul Frederic II, vinovat de
sperjur, tulburător al păcii şi suspect de erezie. Acesta se răzbună

93
cumplit. Ucide pe episcopi, prinde şi arde pe rug pe călugări, preface
bisericile în geamii, prigoneşte straşnic pe toţi catolicii. Însă după cinci
ani (1250), moare părăsit şi uitat de toţi, însoţit la mormânt doar de
câţiva prieteni mahomedani. Dante Alighieri, marele poet creştin al
Renaşterii, îl aşează în opera sa "Divina Comedie" în Infern, pentru
păcatele lui grele.

Prăbuşirea cezaro-papismului. Papa dăruieşte Sicilia ca feudă lui


Carol de Anjou, care, în 1268, cu tot protestul Papei, decapitează pe
Conradino, fratele Sfântului Ludovic, ultimul Hohenstaufen, în piaţa din
Napoli. Aşa se încheie lupta dintre Papi şi Hohenstaufeni. Cu aceşti
împăraţi, se prăbuşeşte ideea împărăţiei creştine. Deşi reprezentanţii
acestei împărăţii erau uneori buni creştini, totuşi mentalitatea ei nu se
încreştinase, ci a degenerat în cezaro-papism, care, fatal, i-a adus
moartea.

29. PAPII ÎN AVIGNON. SCHISMA OCCIDENTALĂ.

Idealul monarhiei creştine al lui Grigore al VII-lea şi Inocenţiu al III-lea şi


al IV-lea l-a nutrit şi Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), om învăţat,
energic, dar lipsit de tactul şi înţelepciunea marilor lui înaintaşi. De
aceea, şi-a făcut mulţi duşmani, printre care şi puternica familie de
Colonna, partizana Casei de Aragon în Sicilia, ordinul călugăresc al
Sfântului Francisc de Assisi, poetul Dante Alighieri, Giacoponeda Todi,
franciscan spiritual, adversar al reunirii cu fraţii conventuali, cum le cerea
papa, autorul imnului "Stabat Mater dolorosa" şi alţii. Cel mai puternic
duşman al său a fost însă Filip al IV-lea cel Frumos (1258-1314),
regele Franţei, care întrebuinţa veniturile bisericeşti în scopuri personale
şi care a purtat războiul sângeros de 100 de ani împotriva englezilor, dar
refuză să plece într-o cruciadă împotriva turcilor. Turcii ocupaseră ultimul
bastion al creştinilor, cetatea Acco. Papa îl chemă pe rege în faţa
sinodului, dar el refuză să se prezinte, interzicând şi episcopilor francezi
să se ducă. Papa încercă să-l convingă că este un supus al Bisericii.
Prin trei bule false ("Deum time") el îndârzeşte pe francezi împotriva
Papei. În bulla sa "Unam sanctam" (1302), papa Bonifaciu VIII spune că
cele două săbii, ale puterii spirituale şi ale puterii politice, trebuie
întrebuinţate în folosul şi nu spre stricăciunea Bisericii, fiindcă dacă
greşeşte ("ratione peccati"), şi regele stă sub controlul Bisericii. Când era
să-l excomunice, nişte năimiţi ai regelui atacă pe Papa în cetatea Agnani
(1303), dar Papa scăpă, însă, din cauza emoţiilor avute, muri. La
alegerea noului papă, Filip IV ştie să anuleze toate hotărârile anterioare
potrivnice lui şi să fie ales un papă francez, Clemente al V-lea, care, tot
la dorinţa lui, şi-a mutat reşedinţa la Avignon. Acesta este exilul

94
papilor la Avignon, cunoscut sub numele de robia babilonică a Papilor,
de aproape 70 de ani (1309-1377), timp ruşinos şi cu grave urmări
pentru Biserică. De acum, papii de la Avignon trăiesc sub influenţa regilor
Franţei (absolutismul regal), fapt ce determină unele popoare să
privească cu neîncredere deciziile papale, ca fiind părtinitoare. În Statul
Papal izbucneşte anarhia şi se fac abuzuri chiar în Curia Papală. Papii,
fiind oaspeţi, trebuie să le tolereze. Exemplul Papilor de a petrece în
afara teritoriului reşedinţei lor îl urmează mulţi episcopi şi clerici. Astfel,
problemele vitale ale Bisericii stagnează. Aflat sub totală dependenţă de
regele Filip IV, Papa Clemente V convoacă un Conciliu la Vienne (sudul
Franţei), în octombrie 1311, în care, după unele refuzuri, cedează şi, la
stăruinţa lui Filip IV, desfiinţează ordinul cavalerilor Templieri, care,
mai înainte, îl apărau pe Papa împotriva regelui. Aşa, Filip IV pune mâna
pe averile acestui ordin. Ucide apoi 54 de cavaleri şi, pe urmă, încă 25,
iar pe marele maestru, Jacques de Molai, îl arde de viu pe o insulă a
Senei. După 14 ani de la aceste fapte grave, crime, printr-un blestem
dumnezeiesc, nimic nu se alege din familia lui Filip IV. Urmaşii lui
Clemente V, influenţaţi de regii Franţei, s-au certat cu pretendenţii la
tronul Germaniei. Ca urmare, adunarea naţională a acestei ţări, în 1338,
declara că împăratul, odată ales, e împărat prin însuşi votul alegerii, fără
încoronarea Papei. Scriitori ca franciscanul Guilelm de Occam, atacă nu
numai pe Papi, ci însăşi instituţia papalităţii. Sufletele cele mai alese ale
timpului încearcă să îndrepte această situaţie nenorocită. Ceea ce nu pot
marele scriitor Petrarca şi împăratul Carol IV, reuşeşte călugăriţa
dominicană Sfânta Ecaterina de Siena, care, datorită diplomaţiei sale, îl
determină pe Papa Grigore al XI-lea să părăsească Avignonul şi să
se reîntoarcă la Roma, fiind primit triumfal de populaţia entuziasmată,
în 17 ianuarie 1377.

SCHISMA APUSEANĂ. Abia sosit la Roma, Grigore XI moare, iar


cardinalii francezi vor să aleagă un papă francez, ca să se reîntoarcă la
Avignon, dar cei italieni, sprijiniţi de popor, vor un papă de naţionalitatea
lor, pe italianul Urban al VI-lea, episcop de Bari. Francezii vor un
antipapă la Avignon, pe francezul Clemente VII. Aşa se ajunge la doi
papi, unul la Roma, altul la Avignon, situaţie care dură 39 de ani,
cunoscută sub numele de Schisma occidentală (1378-1417),
creştinătatea fiind adânc dezbinată şi tulburată. De Papa de la Roma
ascultau toate ţările, cu excepţia Franţei, Portugaliei, Spaniei şi Scoţiei,
care ascultau de antipapa de la Avignon. Unii bisericani, voind sistarea
schismei, au convocat Sinodul de la Pisa, care a caterisit atât pe Papa
de la Roma, cât şi pe cel de la Avignon, alegând un al treilea Papă, pe
Alexandru V (1409), urmat de Ioan XXIII, având reşedinţa la Pisa. Aceşti
trei papi (Biserica tricefală), nu numai că se afurisesc unul pe altul, dar

95
produc mari tulburări între creştini. În locurile vacante de episcopi erau
numiţi câte trei candidaţi, de fiecare papă câte unul, căci fiecare se
considera papă adevărat. Ca să pună capăt acestei stări anarhice, la
stăruinţa împăratului, Sigismund al IV-lea de Luxemburg al
Germaniei, a fost convocat Sinodul al XIV-lea ecumenic la Constanţa
(Konstanz - 1414-1418), în care a fost osândit ereticul ceh Jan Hus,
adeptul ereticului John Wycliff, profesor la Oxford (1328-1384). Acesta
afirma că omenirea este împărţită în două grupe: prima a predestinaţilor,
care sigur se vor mântui, şi a doua a osândiţilor, care sigur vor fi
condamnaţi la Infern. Ereticul John Wycliff, în opera sa "De ecclesia"
(1378), învăţa despre existenţa unei Biserici militante invizibile, formată
din oamenii predestinaţi la mântuire, opusă celei vizibile şi ierarhic
condusă de papa, prelaţi, preoţi şi călugări, care nu se ştie dacă se va
mântui sigur şi, ca atare, însuşi papa nu e conducător universal, ci cade
sub verdictul tuturor. Neagă valabilitatea indulgenţelor, a minunilor, a
sfinţilor, a moaştelor, necesitatea pelerinajelor, tot ce venera Evul Mediu.
Afirmă supremaţia regalităţii de origine divină asupra Bisericii de Stat.
Căsătorindu-se Richard II, regele Angliei, cu prinţesa Ana, fiica regelui
Boemiei, au sosit mulţi studenţi de la Oxford la universitatea din Praga,
aducând erezia lui Wycliff, pe care şi-o însuşi Jan Hus. Aceste erezii au
pregătit luteranismul. Au fost osândite de acest sinod. Prin înţelepciunea
împăratului Sigismund, Papa legitim al Romei, Grigore XII (1406-1417),
şi antipapii Benedict XIII de la Avignon şi Ioan XXIII de la Pisa au
renunţat la papalitate, învoindu-se cu toţii la alegerea lui Odon Colonna
de Martin V (1417-1431), care prezida sinodul. Noul papă refuză
recunoaşterea teoriei conciliare după care papa ar trebui să asculte
de conciliu, făcând din Biserică un fel de democraţie, şi demonstră că
decretul conciliar este o teză relativă, un act de excepţie impus de
împrejurări pentru a termina schisma, proclamând apoi că papa este
deasupra conciliilor, iar Biserica este o monarhie în care Suveranul
Pontif deţine jurisdicţia supremă. Condamnând simonia, cumul de
beneficii bisericeşti, papa Martin decretă închiderea Conciliului XIV
ecumenic de la Constanţa. Schisma încetă. Conciliul de la Konstanz a
fost strălucit, căci, în cei patru ani ai sinodului, s-au perindat 18.000 de
clerici şi delegaţi străini şi peste 100.000 de mireni. Însuşi împăratul a
citit Evanghelia, îmbrăcat în odăjdii de diacon, la Liturghia oficiată de
Ioan XXIII. La acest sinod au participat şi delegaţiile de români, 30
de moldoveni trimişi de Alexandru cel Bun (1400-1432), în frunte cu
Grigore Ţamblac, şi cea trimisă de Mircea cel Bătrân (1386-1418), cu
boierul muntean Dragomir, însoţit de o solie. Din Ardeal a participat
voievodul Ştibor. Astfel dispar antipapii şi chiar dacă în conciliul din
Basel (1431-1439) s-a încercat să se aleagă un antipapă, abia dacă l-au
recunoscut câţiva. La dorinţa Răsăritenilor, conciliul de la Basel s-a

96
mutat în 1439 la Florenţa, prin decretul papei Eugeniu IV.

30. CRUCIADELE Şl ORDINELE CAVALEREŞTI

Urmând pilda Sfintei Elena, mama lui Constantin cel Mare, mulţi creştini
plecau, în fiecare an, să vadă locurile sfinte unde a trăit şi a pătimit
Mântuitorul şi să se închine acolo, cu toată evlavia. Dar musulmanii,
voind să facă din Ierusalim centrul credinţei lor, şi cum Templul lui
Solomon distrus de romani era locul "sacrificiului lui Avram", considerat
de musulmanii arabi strămoşul lor, au ocupat pe neaşteptate
Ierusalimul în 691 şi au construit pe "Stânca Templului" o Moschee,
zisă a lui Omar, numele califului constructor. După o legendă
musulmană, Mahomed ar şi fost înălţat la cer de pe acea stâncă, unde
Allah va veni să judece pe credincioşi. De aceea, Ierusalimul a devenit
obiectul de ceartă între creştini şi musulmani, motivul războaielor
religioase dintre aceştia, numite Cruciade. Când, în anul 1009, turcii
selgiucizi, fanatici, distruseră Biserica de pe Sfântul Mormânt al lui Isus,
toată lumea creştină se sensibiliză, iar Papa Sergiu IV voi imediata
reconstrucţie a basilicii, ceea ce musulmanii acceptară, dar cu condiţia
să-şi construiască şi ei o moschee în Constantinopol. Pelerinajele la
Ierusalim continuară, atât din partea creştinilor, cât şi din partea turcilor
musulmani, dar aceştia, geloşi pe creştini că deţin hegemonia, trecură la
asasinate. În anul 1064, peste 7000 de germani pelerini la Ierusalim sunt
prinşi, mulţi ucişi, încât abia 2000 se reîntorc. Cei întorşi acasă, în frunte
cu Petru de Amiens, dezvăluie cruzimea turcilor. Papa Urban II,
conducând Conciliul de la Piacenza şi Clermont-Ferand, însufleţi pe
creştini pentru o expediţie cruciadă (1095), iar poporul, mai ales
francezii, izbucnesc în strigăte cu cuvintele: "Dumnezeu vrea să
recucerim Mormântul Sfânt". Petre Eremitul de Amiens predica, sub
ascultarea Papei, îndemnul la cruciadă, şi chiar plecă în fruntea unui
mare grup de entuziaşti, dar, prost pregătiţi şi dezorganizaţi, expediţia
sfârşi lamentabil.

În 15 august 1096, Prima Cruciadă era pregătită şi formată din 600.000


de soldaţi şi 100.000 de cavaleri, condusă de Gottfried de Bouillon şi
de fratele său Baldovin, de Robert Normandul, fiul regelui Angliei şi
alţii. Republica Pisa le dădu 120 de nave şi Genova alte 30. Prima etapă
a marşului cruciaţilor fu Constantinopolul, unde aceştia fură bine primiţi
de împăratul Alexe Comnenul. Continuând marşul, cruciaţii reuşiseră
mereu să învingă pe turci, asediindu-i în Antiohia, dar apărură ciuma,
foametea, setea, care făcură multe victime. După aspre bătălii, cruciaţii îi
învinseră în sfârşit pe turcii din Ierusalimul asediat şi drumul fu deschis,

97
cetatea cucerită, iar deasupra moscheii lui Omar pusă Crucea. O armată
de 200.000 mahomedani încercă recucerirea Ierusalimului, dar fu
respinsă de cruciaţi. Gottfried de Bouillon, duce de Lotharingia, fondă
REGATUL LATIN al Ierusalimului, dar muri subit după un an, la 1100.
Sosiră noi întăriri din Europa, cca. 500.000 de oameni. Aceştia căzură
toţi, masacraţi, încă înainte de a ajunge în Ierusalim, în prăpastiile
muntoase ale Turciei. Şi astfel, turcii obţin o mare victorie în 1144:
cetatea Edessa, stâncă puternic întărită a creştinilor, căzu în mâna lor.
Ierusalimul era grav ameninţat. Gottfried de Bouillon nu acceptă, în
1097, să fie rege şi se intitula, modest, "apărător al Sfântului Mormânt",
căci Isus acolo purtă cununa de spini, nu coroana de aur cu diamante.

Cruciada a II-a a fost predicată de Papa Eugeniu III şi de către


predicatorul Sfântul Bernard de Chiaravale, reuşind să recruteze
350.000 de soldaţi şi 150.000 de cavaleri, fiind condusă de Conrad III,
regele Germaniei şi Ludovic VII, regele Franţei (1147-1149). De data
aceasta, împăratul Manuil Comnenul le-a refuzat ajutorul şi le-a dat
călăuze trădătoare, iar fără aprovizionare, trupele germane fură
masacrate lăngă Dorileo. Ludovic VII, ajuns la Ierusalim, cu mare parte
din armată distrusă în Anatolia, nu reuşi să menţină mult cucerirea
Ierusalimului. În 1187, sultanul SALADIN îşi propune distrugerea
Regatului Latin al Ierusalimului şi, în 3 octombrie 1187, cetatea
Ierusalimului cade în mâinile lui.

Cruciada a III-a (1189-1192) a fost predicată de Papa Grigore VIII;


primul plecă Frederic Barbarossa al Germaniei şi a fost primit bine de
bizantini, dar, la traversarea unui râu, Cydnus, în Asia Mică, se înecă.
Richard Inimă de Leu, regele Angliei, învinse mahomedanii la Emaus
(lângă Ierusalim), dar trebui să se întoarcă în ţară, căci fratele lui voia să-
i ocupe tronul. Filip August al Franţei învinse pe turci la Sfântul Ioan de
Acra, dar probleme politice îl reîntoarseră în patrie. Sfântul Mormânt
rămase în mâinile lui Saladin, creştinii obţinând doar dreptul să poată
intra pelerini în Sfânta cetate, fiind recunoscuţi stăpâni pe vechea
Fenicie şi principatul Antiohiei. La reîntoarcere, Richard cuceri Ciprul,
fondând aici regatul latin prosper.

Cruciada a IV-a (1202-1204), predicată de papa Inocenţiu III, susţinută


de Veneţia cu flota, avu intenţia de a cuceri Orientul pentru comerţul ei.
Ajunşi la Constantinopol, cruciaţii ocupară tronul împăratului bizantin şi
fondară IMPERIUL LATIN DE RĂSĂRIT (1204-1261) sub Baudouin de
Flandra, împărat, şi veneţianul Tomas Morosino, patriarh latin, ceea
ce făcu să crească duşmănia dintre greci şi italieni, încât bizantinii erau
mai bucuroşi sub stăpânire turcească decât latină.

98
Cruciada copiilor, considerată ca o ispăşire pentru ticăloşiile unor
cruciaţi, plecă din Marsilia, în 1212, cu toată împotrivirea Papei şi a
episcopilor. Stăpânii vaselor îi făcură pe copii să creadă că-i vor duce în
Ţara Sfânta, dar mulţi muriră de mizerie pe mare, iar mulţi fură vânduţi în
Egipt ca sclavi. Câţiva ani mai târziu, Papa Grigore IX cinsti memoria lor,
la Saedegna, zidind Biserica "Noilor Nevinovaţi".

Cruciada împotriva Albigenzilor. Erau eretici ai predicatorului Simon


de Montfort (Franţa), care susţineau că tot ceea ce are legătură cu
materia e spurcat: căsătoria, consumul de carne, proprietatea privată;
duşmani ai Sfintei Euharistii, refuzau jurământul şi serviciul militar;
duşmani ai statului şi nobilimii. Se numeau şi bogomili în Bulgaria,
publicani în Anglia. Socoteau Biserica în slujba Satanei. Împotriva lor
se desfăşură o adevărată luptă continuă, cu biruinţă în 1229, dar nu a
fost deplină.

Cruciada a V-a (1217-1221), predicată de Inocenţiu III şi realizată sub


urmaşul său Honoriu III, condusă de Andrei II, regele Ungariei, şi
Jean de Brienne, regele Ierusalimului, a cucerit o parte a Egiptului
până la Cairo, dar musulmanii au distrus ecluzele şi digurile de pe Nil şi
cruciaţii au fost siliţi să părăsească Damieta cucerită, reîntorcându-se
acasă învinşi.

Cruciada a VI-a (1228-1229) a fost promisă şi condusă de împăratul


Frederic II Germanul, însoţit de Sfântul Francisc de Assisi. Ajunşi în
Egipt, sultanul le oferi pace, obţinând cedarea Locurilor Sfinte pe timp de
zece ani, reconstituind vechiul regat al Ierusalimului fără vărsare de
sânge. După zece ani scurşi, în 1239 Ierusalimul recăzu sub puterea
musulmanilor.

Cruciada a VII-a (1248-1254) a fost condusă de Ludovic al IX-lea cel


Sfânt, regele Franţei care, reluând planul cruciadei a V-a, recuceri
Damieta la gurile Nilului (1249), dar, când voi să înainteze spre Cairo, a
fost oprit la fortăreaţa Mansourah şi obligat să se retragă, fiind făcut
prizonier şi eliberat cu preţul unei mari răscumpărări. Se reîntoarse în
Franţa în 1254.

Cruciada a VIII-a (1270) a fost întreprinsă de acelaşi rege francez,


Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Sfătuit de fratele său, Carol de Anjou,
regele Neapolului, se îndreptă spre Tunis spre a converti pe sultan şi a-l
atrage în alianţă, dar muri de ciumă în 25 august 1270.

În 1291 căzu sub musulmani cetatea Sfântul Ioan de Acra şi, pe rând,
toate cuceririle realizate în curs de două secole, rămânând în mâinile

99
creştinilor doar insula Cipru. Cruciadele întreprinse de Frederic II şi
Andrei II au fost mai mult farse.

Urmările Cruciadelor şi falimentul lor. Cauzele falimentului lor: a)


Dezacordul continuu şi lupta interminabilă între regii diferitelor state ale
Europei. b) Necolaborarea împăraţilor bizantini şi sabotarea unor acţiuni
ale cruciaţilor. c) Ferocitatea musulmanilor şi indiscutabila lor
superioritate militară. d) Mijloacele de comunicaţie anevoioase, cruciaţii
înfrânţi de oboseală, foame, sete şi boli, pe când turcii fiind acolo, pot
apăra cuceririle lor şi pot uşor înlocui pe cei căzuţi.

Urmările pozitive ale Cruciadelor: a) Ele au deschis o lume


necunoscută până atunci: Răsăritul. Fără ele nu ne putem închipui
călătoriile pentru descoperirea Indiilor şi Americii. b) Unele oraşe se
îmbogăţesc prin transportarea cruciaţilor (Veneţia, Genova; Firenze etc.)
şi se fac legături mai dese între ele şi Răsărit. c) Au împiedicat pentru
multă vreme înaintarea musulmanilor în Europa. d) Au trezit dorul
descoperirilor şi au dezvoltat artele, ştiinţele şi industria. e) Au sărăcit
mulţi feudali, îmbogăţindu-se burgurile (oraşele) şi, astfel, a apărut
pătura comercianţilor şi meşteşugarilor. f) Au trezit solidaritatea creştină
şi au ridicat prestigiul papilor (Eminescu: "Papa cu-a lui trei coroane
puse una peste alta, fulgerele adunat-au contra Fulgerului care...) g) Au
promovat cultul sfinţilor şi dragostea pentru locurile sfinte, supranaturala
virtute: pocăinţa prin pelerinaj.

ORDINELE CAVALEREŞTI sunt un fel de congregaţii, societăţi


religioase şi militare, născute din nevoia de a lupta pentru dezrobirea
locurilor sfinte. În vederea atingerii acestui scop, cavalerii dădeau atenţie
deosebită educaţiei fizice, care, în educaţia clericală, era neglijată.
Învăţământul cavalerilor se face mai mult în limba naţională, nu în latină.
Ei trebuiau să ştie crea versuri. Promovarea cavalerilor se făcea cu mare
solemnitate la Sfânta Liturghie, cu spovedanie şi împărtăşanie. Idealurile
lor erau: l. apărarea credinţei faţă de oricine, mai ales faţă de
necredincioşi; 2. fidelitate faţă de stăpân; 3. ocrotirea celor slabi şi
neputincioşi (bătrâni, femei, copii); aveau şi cultul femeii; 4. sfinţenia
cuvântului, mai ales a jurământului dat; 5. cinstea, această chintesenţă a
virtuţilor omeneşti, trebuiau s-o păstreze curată ca şi cristalul şi tare ca şi
granitul. Aşa avea să fie armata lui Cristos (militia Christi). Membrii
acestor ordine duceau, în acelaşi timp, viaţă de călugări şi de militari.
Cavalerul nu putea alege decât între moarte sau biruinţă. Laşii erau
înlăturaţi din ordin. Cavalerii au mari merite, nu numai pentru apărarea
locurilor sfinte şi a pelerinilor, ci şi pentru îngrijirea bolnavilor. Ţineau mult
la onoare şi eroism. Ordine cavalereşti importante au fost: l. Ordinul

100
cavalerilor Sfântului Ioan sau al Ospitalierilor (1048). Datoria lor era
găzduirea şi îngrijirea pelerinilor şi bolnavilor. După cucerirea
Ierusalimului, ajutau şi îngrijeau bolnavii militari.

După pierderea pământului sfânt s-au stabilit în Cipru şi apoi în Malta. 2.


Ordinul Templierilor (1118) francezi, numiţi după templul lui Solomon,
locul unde s-au aşezat mai întâi. A fost întemeiat de francezi şi a adus
mari servicii creştinătăţii, care l-a recompensat dându-i mari moşii, de
care a fost deposedat de Filip IV cel Frumos.

3. Ordinul Teutonilor (1190), fondat de germani într-un spital militar, şi-a


început activitatea sub Salza Hermann, prin convertirea prusienilor la
catolicism. Acest ordin a luptat împotriva Cumanilor pe pământul
românesc, fiind chemaţi în 1211 de Andrei II, regele Ungariei, care i-a
aşezat în jurul Braşovului. Au fost alungaţi de acelaşi rege, când au vrut
să-şi întemeieze un adevărat stat teuton. De la ei ne-au rămas cetăţile
Bran şi Neamţului. Trecând maestrul lor, Albrecht de Brandenburg, la
Reformă, în 1525, provincia lor bisericească devine laică. Tot de la ei ne-
a rămas "cloasterul" de la Câmpulung-Muscel, prima clădire de piatră
acolo.

Călugării erau soldaţi ce purtau un costum special. Dedesubtul armurii


de cavaler, ospitalierii purtau roba călugărească cu o cruce albă,
templierii roba albă cu o cruce roşie, iar teutonii robă albă cu o cruce
neagră. Fiecare ordin avea drept conducător un mare maestru. Posedau
în Europa mari proprietăţi donate de credincioşi. Aceste bunuri le
întrebuinţau pentru atingerea scopului lor. Bunurile erau administrate de
comandori. Instrucţia şi educaţia se făcea în limba naţională.

31. EREZIILE MEDIEVALE

Ereziile medievale au, cele mai multe, un caracter social: se ridică săracii
împotriva bogaţilor, între care se numărau şi clericii, care nu duceau o
viaţă cucernică. Din această pricină se ivesc unii, ca Arnold de Brescia,
care spun că averile nu sunt bune, ele fiind spre stricăciunea Bisericii şi
nimeni dintre cei bogaţi nu se poate mântui.

Valdenzii, numiţi după negustorul Petru de Vaux (Waldes) din Lyon,


citeau Sfânta Scriptură şi se credeau că au chemare să vestească
cuvântul Domnului. Doi câte doi cutreierau ţara, osândind Biserica şi
Sfintele Taine, slujbele, preoţii etc. Nu voiau să ştie nici de serviciul
militar activ. Ei spuneau că Sfintele Taine primite de la preoţii păcătoşi nu

101
au nici o valoare. Sinodul III ecumenic din Lateran (1179) îi osândi şi
curând dispar.

Albigenzii şi bogomilii; primii se numesc după oraşul Albi din Franţa de


Sud. Ei reînvie erezia lui Manes, maniheismul, socotindu-se "curaţi", iar
Biserica în slujba Satanei. Tot în slujba Satanei era socotit şi Statul. În
Franţa se mai numesc şi bulgari (bougres), în Anglia publicani şi
populitani, în Italia patarini şi pauliciani, iar în Peninsula Balcanică
bogomili sau temători de Dumnezeu. S-au răspândit şi printre români;
dovadă stau o mulţime de legende despre zidirea lumii, Sfântul Sisoe,
Avestita, aripa Satanei, apocalipsul Sfântul Pavel ş.a., pe care le-a
copiat, la începutul secolului al XVII-lea, popa Grigore din Măhaciu,
judeţul Turda (azi Cluj). În Franţa s-au extins având oraşele şi cetăţile lor
şi sute de castele! Papa Inocenţiu III se plângea că Manes are mai mulţi
închinători decât Isus. În Bulgaria s-au răspândit puternic şi au dus la
pieirea primului ţarat bulgar. După încercarea neizbutită a Sfântului
Dominic de a-i converti, Simion de Monfort începe un război lung de
20 ani (1209-1229), împotriva lor, primul război religios. Conciliul din
Tolouse 1229 condamnă dogmatic această erezie.

Ioan Wiclef (1324-1384), profesor la Universitatea Oxford (Anglia),


vrând să câştige favoarea regelui său, căci de 33 de ani nu plătise darea
bisericească regelui Eduard III, susţinu că Papa şi clerul n-au dreptul de
proprietate. De asemenea, afirma că Biserica e nevăzută, aparţinând
acesteia numai cei predestinaţi, iar Sfânta Scriptură este singurul izvor
de credinţă şi o poate interpreta fiecare cum vrea. Se pot elimina părţi
din Sfânta Scriptură. Spovedania şi împărtăşania sunt lucruri de prisos.
Nu pot deţine putere bisericească sau civilă numai cei sfinţi. Nu se
admite cultul sfinţilor etc. E precursorul lui Luther.

Ioan Hus adoptase erezia lui Wiclef, adusă la Universitatea din Praga -
unde era profesor - de studenţii şi profesorii englezi. Şi el învaţă
predestinaţia, dându-i o formă anarhică, afirmând că, prin păcat, slujbaşii
bisericeşti şi civili îşi pierd slujba, ceea ce duce la anarhie. Prietenul lui
Hus, Ieronim de Praga, procedează ca atare: pe unii călugări îi
întemniţează, pe alţii îi îneacă în Vâltava (Moldva). Supuşii pot ei înşişi
să-i înlăture pe superiorii păcătoşi. În Boemia s-a şi aplicat această
măsură anarhică. Pe Wiclef l-a condamnat un sinod din Londra, iar la
Sinodul de la Konstantz (1414) a fost condamnat Ioan Hus, sosit cu
"salvus conductus"; s-a dat autorităţilor ordin să nu-i facă nimic, dacă
renunţă la ideile eretice. Sinodul îl osândeşte pe Ioan Hus şi îl dă pe
mâna autorităţilor civile, care îl ard pe rug, în 1415. În faţa morţii, el
dovedeşte o bărbăţie vrednică de o cauză mai bună. Cu moartea lui nu

102
încetează tulburările, căci husiţii, sub conducerea lui Zizka, poartă multe
războaie sângeroase (1420-1434), nu numai în Boemia, ci şi în
provinciile vecine: Silezia, Moravia, Slovacia. Trec şi în Transilvania şi
Moldova, unde fac propagandă religioasă printre romano-catolici, dar cu
slabe rezultate, deşi Alexandru cel Bun i-a protejat.

32. INCHIZIŢIA

Inchiziţia, ca instituţie bisericească, se găseşte în Apus, mai întâi


organizată în sinodul din Toulouse (1229), la sfârşitul războiului împotriva
albigenzilor. În conformitate cu hotărârile acestui sinod, episcopul
însărcinează în fiecare parohie pe un preot şi 2-3 mireni să-i caute pe
eretici, cu scopul de a-i readuce în sânul Bisericii. Dacă aceştia nu vor,
sunt daţi pe mâna autorităţilor civile, care îi condamna la moarte. Papa,
de asemenea, organizează un fel de inchiziţie, încredinţând cu
executarea ei pe călugării dominicani, oameni foarte învăţaţi. Provincialul
acestor călugări este, de obicei, inchizitor general. Aceasta-i inchiziţia
papală. Pentru vremurile de atunci, ea a fost necesară pentru a scăpa
statul şi Biserica de ereticii anarhici periculoşi, unii vinovaţi de crimă şi
trădare. Învăţătura "catharilor" (cei perfecţi), albigenzii, susţinea, de
exemplu, că lumea este un teatru al luptei dintre două principii: Binele şi
Răul. Răul este determinat în aşa fel încât responsabilitatea omului nu
este angajată; este rău tot ceea ce este material sau se referă la
materie. Cei care ascultă perfect de bine doctrina eretică, perfecţii,
trebuie să practice o viaţă extrem de severă, refuzând, pe cât posibil,
contactul cu materia. Cei simpli credincioşi se bucură de o totală
libertate de moravuri; pentru ei este suficient ca în ceasul morţii să
primească sacramentul "consolamentum" (mângâierii) ca să-i cureţe
integral; libertatea sexuală este preferabilă căsătoriei, care asigură
continuitatea speciei în materie şi prelungeşte astfel domnia răului.
Catharismul este deci o erezie antisocială care tinde la ruinarea familiei
şi a moralităţii publice. Ea a fost adusă de nobilimea apuseană aflată în
Cruciade, la reîntoarcerea prin Balcanii infectaţi de bogomilismul bulgar
şi s-a răspăndit repede în Franţa (Languedoc), Flandra, Germania,
Spania, Italia, Anglia, sub formă de biserici secrete, cu adunări prin
poduri, case etc. Întrucât era o ofensă adusă lui Dumnezeu, o pedeapsă
care atrage blestemul asupra societăţii, ereticii fiind asimilaţi otrăvitorilor
publici, antisociali, inchiziţia a fost cerută şi de laici ca necesară.

INCHIZIŢIA ca instituţie politică a fost întrebuinţată de capetele


încoronate şi pentru distrugerea duşmanilor lor. Astfel de inchizitori
politici sunt: împăratul Frederic II, Ferdinand Catolicul, regele Spaniei,

103
Pombal, ministrul Portugaliei. În Spania, ea se explică prin împrejurările
sociale deosebite de atunci. Unindu-se regatul Castiliei cu al Aragoniei,
Spania devine mare putere. Ferdinand Catolicul (sec. XII) consideră ca
proprie datorie să convertească la catolicism pe toţi maurii (arabii) şi
evreii. De frică, mulţi se botează. De fapt, sunt tot mahomedani. Aceştia
se numesc "moriscos". Tot aşa fac şi unii evrei, creştinaţi numai în
aparenţă. Ei se numesc "maranos". Pentru cercetarea şi pedepsirea lor,
regele numeşte inchizitor suprem pe călugărul dominican Toma
Torquemada (1481-1494). Papa protestează de mai multe ori împotriva
neomeniei inchizitorilor (într-o vreme inchizitorii vor să pedepsească pe
însuşi mitropolitul primat al Spaniei, aşa că, a fost nevoie de intervenţia
Sfântului Scaun). Din nefericire, inchizitorii se considerau funcţionari de
stat şi ascultau mai mult de rege decât de Papa. În ceea ce priveşte
persecuţia evreilor din acest timp, să nu se uite că ea s-a datorat, mai cu
seamă, cauzelor economice. Harnici şi deştepţi cum sunt, ei acaparează
viaţa economică a statelor. De aceea, Cruciadele încep de obicei cu
pogromuri împotriva evreilor. A fost nevoie de legi speciale pentru
înfrânarea lor. În Franţa, de pildă evreii nu aveau voie să ia dobândă mai
mare de 300 %, iar în Bohemia de 170 %. Împotriva lor şi a ereticilor
albigenzi şi valdenzi, s-a impus Inchiziţia, căci, atacând Biserica şi Statul,
biruinţa lor ar fi însemnat reîntoarcerea la barbarie, sălbăticia păgână.
Credinţa trebuie impusă cu frumosul, spunea Sfântul Bernard, dar încă
ea nu pătrunse curată în toate inimile creştinilor. Arderile pe rug,
sfâşierile de vii etc., pedepse aplicate de inchizitori sunt condamnabile,
dar le-au practicat şi reformatorii religioşi Luther, Calvin, care s-au ridicat
împotriva "obscurantismului medieval", ca apărători ai libertăţii. Luther
îndemna nobilimea să-i ucidă pe ţăranii răzvrătiţi, iar Calvin cerea ca
ereticii lui să fie pedepsiţi prin sabie.

33. INCHIZIŢIA ORIENTALĂ

Originile Inchiziţiei, ca instituţie bisericească juridică şi canonică, sunt în


Orient, unde au fost şi cele mai mari şi mai multe erezii. În urma
condamnării lui Arie, de către Conciliul I ecumenic din Niceea (Asia
Mică), anul 325 , acesta este exilat de către împăratul Constantin cel
Mare (306-337) în Teona de Marmarica, Secondus de Ptolemaida în
Iliric, iar de Eusebiu de Nicomedia şi Teognis de Niceea în Gallia.
Împăratul Constantin dădu o constituţie împotriva ereticilor: novatieni,
valentinieni, marcioniii, paulieni şi catafrigieni, îndemnându-i să se lase
de erezie. Cărţile să le fie arse şi cei arestaţi să fie cercetaţi cu grijă.

104
În 381, împăratul Teodosie I (379-395) a oprit adunările ereticilor, iar în
382 a condamnat la moarte pe encratiţi, sacefori şi aquari. În 389 acelaşi
Teodosie I a făcut o lege ca arienii să nu mai aibă drept de moştenire. În
395, împăratul Arcadie (395-408) a întărit legile făcute de Teodosie
împotriva ereticilor.

În 416, Teodosie II (408-450) a făcut o lege ca toţi ereticii să nu mai aibă


drept de moştenire. În 431, aplicând sentinţa Conciliului ecumenic III din
Efes, exilează pe Nestorie în Thasus. În 451, Conciliul IV ecumenic de
la Calcedon a depus pe ereticul Dioscor, episcopul Alexandriei, şi l-a
exilat la Gangres, unde a şi murit în 454. În 518, împăratul Iustin l-a
exilat pe episcopul monofizit Filoxen de Mabbough, care a murit în exil,
în 523.

În 521, episcopii Isaia din Rhodos şi Alexandru din Diospoli au fost


omorâţi pentru păcate împotriva naturii. În 534, împăratul Iustin a
condamnat la moarte pe manihei şi pe ademenitorii la erezie. Tot cu
moartea au fost pedepsiţi pentru sudalmă (70. cf. Procopiu de Cezareea,
Historia arcana, ed. Bonn, 1838, p. 73) toţi cei vinovaţi.

Împăratul Iustinian, în 690, a poruncit să fie arşi pe rug paulicienii, între


care şi şeful lor Simeon (71. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Române
şi universale, Bucureşti, 1926, p. 340).

Patriarhul Constantinopolului Nicefor (806-815) a condamnat la


moarte, în 812, pe paulicieni şi antigani, sentinţă care a executat-o
împăratul Mihail I (72. Cronica lui Teofan (+817), ed. Bonn, 1939, p.
771).

În timpul împăratului Leon V Armeanul (813-820), inchizitori împotriva


paulicienilor au fost episcopul Toma de Neocesareea şi monahul
Paracondace.

Sub împărăteasa Teodora (842-856), peste 100.000 de paulicieni au


fost decapitaţi, răstigniţi, înecaţi sau omorâţi prin alte suferinţe.

Patriarhul Mihail Cerularie, în 1043, i-a ars amândoi ochii eunucului


Ioan de la curtea împăratului, care l-a denunţat împăratului Mihail IV
pentru conspiraţie. Sinodul din Constantinopol, sub patriarhul Nicolae II
(1084-1111), între anii 1100-1111 a afurisit cu întreg clerul pe bogomili; a
fost prins şi condamnat la moarte şeful lor Basiliu, iar împăratul Alexe I
Comnenul (1081-1118) a executat sentinţa sinodală. L-a ars pe rug pe
hipodrom, iar pe 12 aderenţi ai acestuia i-a închis pe viaţă.

105
Sub patriarhul Ioan XIV Calecas (1334-1347), în două sinoade din 1342,
ţinute la Constantinopol, au fost condamnate scrierile ereticului
Grigore Palamas, care au fost arse, iar el închis. În 1344, acelaşi
patriarh l-a excomunicat pe Grigore Palamas. Palamismul (isihasmul)
este o concepţie teologică ortodoxă privind mântuirea sufletului prin
contemplaţie aproape exclusivă. În 1351, Sinodul palamitic din 27 mai
- 9 iunie, sub patriarhul palamitic Calist (1349-1354), a aprobat şi
impus palamismul şi celorlalţi patriarhi orientali, iar antipalamiţii au fost
condamnaţi şi depuşi, aruncaţi în închisori şi lipsiţi de înmormântare
bisericească. De aici se vede lipsa infailibililăţii conciliilor ortodoxe.

În 1487, arhiepiscopul de Novgorod, Ghenadiu, l-a rugat pe ţarul Ivan


III (1462-1505) să aplice pedeapsa focului sau spânzurătorii faţă de
iudaizanţi (sabatişti, sâmbătari), ceea ce a făcut şi împăratul.

În 1574 a fost ars de viu, pentru mare păcat (sodomia), episcopul


Gheorghe al Romanului, sub Ioan Vodă cel Cumplit (73. Gr. Ureche,
Letopiseţul ţării Moldovei, Craiova, 1934, p. 154; N. Iorga, Istoria Bisericii
Române, Vălenii de Munte, 1908, p. 154). În 1714, călugăriţa
Olimpiada, de la mănăstirea olteană "Dintr-un lemn", a fost zidită de vie
într-o chilie, pentru farmece, unde a murit, iar două femei au fost
spânzurate (74. Cronica Ţării Româneşti de Radu Popescu, în "Magazin
istoric pentru Dacia". Tom. V. Bucureşti. 1847, p. 183).

În secolul al XIX-lea, în Armenia paulicienii au fost excomunicaţi de


patriarh şi ucişi cu fier şi foc (75. H. Marmier, Du Danube au Caucase,
Paris, 1854, p. 325).

Gheorghe Lazăr, ajuns întemeietorul Academiei de la Sfântul Sava,


Bucureşti, prima şcoală superioară în limba română, din 1818, în
discursurile sale, îndeosebi cel rostit în faţa mitropolitului Dionisie Lupu,
arăta originea romană a poporului român, amintea de Romulus, Aurelian,
Traian. Pentru boierimea grecizată şi clerul ortodox acestea erau erezii
aduse de peste munţi. Pentru ca să nu bage "neghina de eretici în
şcoală", mitropolitul numi un epistat (director supraveghetor, asemenea
iezuiţilor aflaţi pe lângă episcopul Blajului) ca să-l controleze pe
Gheorghe Lazăr până şi la măsurătorile geometrice ce le făcea. Primul
epistat fu arhimandritul Grigore, mai târziu episcop de Argeş, care îl
controla pe Lazăr la măsurătorile geometrice cu un şiret alb. Când ieşea
Lazăr din clasă şi mergea în camera lui cu câte un elev, ofta şi zicea:
"Săracele ştiinţe! Iată epistaţii şi directorii lor!" (76. Binele public, nr.
138/1880).

106
Când, în 1883, a luat fiinţă o şcoală română pe lângă patriarhie,
frecventată de 4 fete şi 10 băieţi macedo-români, patriarhul
Constantinopolului a ordonat anchetă şi a luat "cuvenitele măsuri, înainte
de a se înrădăcina răul" (77. Binele public, nr. 97 din 1883). Acelaşi
patriarh al Constantinopolului a reprimat orice mişcare naţională a
românilor din Epir, Thessalia, Macedonia, socotind-o periculoasă Înaltei
Porţi şi Bisericii, şi s-a grăbit să desfiinţeze schitul Prodrom din Athos cu
călugării români Nifon, Nectarie şi Damian, fiindcă se rugau pentru
regele Carol I şi regina Elisabeta. Clerul grec a trecut la grecizarea celor
l.200.000 de români macedoneni existenţi în secolul al XIX-lea, arzându-
le cărţile şi interzicându-le bisericile şi şcolile în limba română. Inchiziţie
în toată legea! (78. Binele public, nr. 16 din 1880 şi 28/1881).

34. ORDINELE CĂLUGĂREŞTI CERŞETOARE ŞI INFLUENŢA LOR


BINEFĂCĂTOARE

Ordinele călugăreşti cerşetoare (medicantes) deschid o epocă nouă în


istoria monahismului. Caracteristica lor este pauperitatea deplină. Nu
numai singuraticii membrii, personal, ci şi ordinul, ca atare, nu are voie
să adune averi. Membrii trăiau din munca lor şi din mila credincioşilor, pe
care o cerşesc. De aceea se cheamă cerşetori. Ei se străduiesc să
răsplătească binefacerile credincioşilor prin predici şi pastoraţie. E
nevoie deci, ca majoritatea membrilor să fie preoţi. Apostolia aceasta şi
contactul cu poporul reclama mai multă libertate. De aceea, pe când
vechii Benedictini erau legaţi de o casă, călugării aceştia noi umblau
din casă în casă. Nu sunt însă vagabonzi, ci foarte disciplinaţi. Au
organizaţie monahică. În fruntea ordinului stă generalul (minister
generalis) cu sediul la Roma. Ordinul se împarte în provincii, după ţări şi
popoare, având în frunte câte un provincial (minister provincialis).

Din timp în timp, singuraticele provincii ţin adunări comune pentru


uniformizarea disciplinei şi procedurilor. Ordinele acestea au secţii şi
pentru femei, precum şi o a treia secţie (terţiarii) pentru fraţii şi surorile
care vreau să se pocăiască, trăind în lume (fratres et sorores de
poenitentia).

FRANCISCANII îl au ca părinte pe Sfântul Francisc de Assisi. S-a


născut în 1182, la Assisi, din părinţi negustori foarte bogaţi. Numele său
adevărat a fost Ioan. Fiindcă vorbea frumos frantuzeşte, tatăl său l-a
numit "Francisco" (micul francez). Era foarte vioi şi îi plăceau serbările.
Prietenii săi l-au numit, din aceasta pricină, "regele serbărilor". Iubea cu
ardoare poezia trubadurilor şi ar fi dorit să devină cavaler. Ajungând
prizonier, cu ocazia unor lupte, a început să cugete mai serios. Nu ţinea
deloc la banii pe care cu dărnicie îi împărţea săracilor. Îngrijea cu

107
dragoste şi devotament pe bolnavi. De dragul săracilor a fost în stare să
dăruiască şi postavurile din prăvălia tatălui său. Pentru aceasta tatăl său
l-a dezmoştenit. El însă nu s-a descurajat, ci şi-a văzut mai departe de
treburi. Rugându-se odată într-o biserică, a auzit un glas dumnezeiesc,
care-i spunea: "Francisco, du-te şi mai repară-mi casa care, vezi, stă să
cadă!". Luând la început în sens literal aceste cuvinte, Francisc repară
mai multe biserici ruinate din Assisi. Auzind apoi, altădată, citindu-se
cuvintele Evangheliei: "Să nu aveţi aur şi nici argint, nici bani la braţele
voastre, nici traistă în cale, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag,
căci vrednic este lucrătorul de hrană sa" (Matei, X, 8-10), el şi-a
recunoscut adevărata chemare. Au început să practice cuvintele
Evangheliei atât el, cât şi prietenii săi. Desculţi şi cu capul gol, îmbrăcaţi
numai cu un vestmânt gros de sac şi încinşi cu funie la mijloc, "sărăcuţii
lui Isus" (poverelli di Cristo), cum se numeau noii călugări franciscani, au
început să vestească lumii, cufundate în păcate, Evanghelia mântuirii şi
a pocăinţei. Sfântul Francisc numea sărăcia, mireasa sa. Idealul de
perfecţiune umană îl vedea în suportarea cât mai umilită a necazurilor şi
suferinţelor vieţii. Îl iubea pe Dumnezeu cu frenezie, de asemenea şi
făpturile Lui. Nu numai oamenii, fără deosebire de rasă şi de clasă, ci şi
fiinţele necuvântătoare erau toate fraţii şi surorile lui: florile, păsările şi
chiar peştii şi sălbăticiunile codrului. El are o dragoste mistică pentru
întreaga natură. A şi scris unul dintre cele mai frumoase imnuri ale
literaturii universale, "Imn Soarelui". Înfăţişarea lui era una din cele mai
plăcute şi cuceritoare. În curând a câştigat mulţi discipoli. Cu învoirea
Papei Inocenţiu III, a înfiinţat noul ordin, botezat de el, al fraţilor mai mici
(fratres minores). După exemplul lui, discipola sa, Clara de Assisi, a
întemeiat ordinul clarisselor, care trăiesc după regulile Sfântului Francisc.
El a dorit să moară ca un martir. De aceea s-a dus în cruciade, în Egipt
şi în Palestina, însă nu i-a fost dată această moarte. Din dragoste mare
faţă de Domnul Isus Cristos, cu care voia să fie asemenea în suferinţe,
puţin înainte de moarte i s-au ivit cinci stigmate pe corp, în locurile celor
cinci răni avute pe cruce de Mântuitorul. Când i s-a apropiat ceasul din
urmă, n-a voit să moară în pat, ci, fiindcă Răscumpărătorul a murit pe
cruce, el a dorit să moară pe pământ. Aşa a şi murit, în biserica numită
Portincula, în 1226. La doi ani după moarte a fost canonizat între sfinţi.
Se numeşte "Seraficul". El este una dintre figurile cele mai măreţe ale
Bisericii universale. Ordinul a cucerit repede lumea. La zece ani de la
întemeiere număra 5.000 de membri, iar în 1300 avea peste 200.000 de
membri. S-a realizat ceea ce Papa Inocenţiu III visase odată, că biserica
din Lateran stă să se surpe, dar Sfântul Francisc a sprijinit-o şi n-a lăsat-
o să cadă. Ivindu-se mai târziu discuţii între călugării franciscani cu
privire la regula Sfântului Francisc, cu învoirea Papei Leon X s-au
împărţit în două direcţii: observanţii (observantes) sau riguroşii, şi

108
conventualii (conventuales) mai blânzi, îngăduitori. Ordinul terţiarilor
franciscani e format din familii laice care rămân în societate, dar trăiesc
după regulile franciscanilor.

Pe pământul românesc, franciscanii s-au aşezat la Târgovişte,


Câmpulung-Muscel, Râmnicu-Vâlcea şi mulţi în Moldova, unde au
întemeiat o provincie deosebită, având seminar şi tipografie la Hălăuceşti
şi contribuind la românizarea unor catolici sosiţi acolo din altă parte.
Franciscan a fost şi Ioan Capistrano, ajutorul lui Ioan Corvinul.
Franciscani uniţi au fost la Oradea şi Drăgeşti-Bihor, Bucureşti şi Bilbor-
Mureş. Azi îşi recâştigă casele.

Ordinul dominicanilor sau Fraţii predicatori s-a născut din nevoia de


a combate erezia catharilor (albigenzi) printr-o predicare într-o intenţiune
apostolică, pe care Dominic de Cuzman a reunit-o în regulele practicate
de discipolii lui. S-a născut în Castilia, a devenit canonic de Osma,
convingându-se de urgenţa convertirii păgânilor. După o misiune
temporară în Scandinavia, însoţind pe episcopul său, Diego Acebes, se
reîntoarce la Roma, obţinând de la Papa Inocenţiu III aprobarea de a
evangheliza, în 1203, pe Cumanii din nordul Mării Negre. Papa îi trimite
însă în Languedoc (Franţa), unde erezia catharilor era puternică.
Dominic se aşeză în centrul ei, la Prouille şi apoi la Fanjeaux, obţinând
rezultate apreciabile. Între 1215-1217, Dominic maturizează şi
precizează proiectul său de a trece în întreaga creştinătate şi, obţinând
aprobarea papală, îşi trimite discipolii să deschidă mănăstiri la Paris,
Bologna, oraşe universitare, în timp ce el se fixează la Roma. Moare în
1228, când Ordinul număra 500 de fraţi. În 1228 ei erau prezenţi în Ţara
Sfântă, Grecia, Scan-dinavia, Polonia. Erau toţi "cerşetori" învăţaţi.

Importanţa istorică a acestor ordine călugăreşti a fost mare: 1. Au


dovedit ereticilor anarhişti că şi în Biserică se poate practica idealul de
sărăcie evanghelică, sfaturile evanghelice, în felul acesta oprind
răspândirea ereziilor şi readucându-i la credinţă pe mulţi rătăciţi. 2.
Îngrijindu-se de cei săraci şi suferinzi (leproşi, ciumaţi etc.), au pus capăt
anarhiei din Biserică şi Stat. Trăind în sărăcie şi simplitate creştină, au
dat straşnic avertisment bogaţilor pentru ca să-şi folosească averile
creştineşte, iar săracii să-şi poarte cu răbdare necazurile şi suferinţele. 3.
Aceşti călugări au introdus un spirit nou în Europa prin predicile şi viaţa
lor, acestea devenind baza cultivării ştiinţelor şi artelor. Au dat mari sfinţi
şi oameni de cultură: Sfântul Anton de Padova, predicator popular,
Sfântul Bonaventura, mare teolog, autorul cărţii "Itinerarul sufletului la
Dumnezeu", ce prezintă etapele vieţii în unire cu Dumnezeu, meditaţiile

109
lui, apoi Dante etc.

35. ŞTIINŢELE ŞI ARTELE ÎN EVUL MEDIU

Biserica are meritul de a fi înfiinţat mijloacele de dezvoltare ale spiritului


omenesc, şcolile de toate gradele, încă de pe timpul lui Carol cel Mare.
Cele inferioare au luat fiinţă încă la începutul Evului Mediu, iar cele
superioare în secolul al Xl-lea. Şcolile episcopale apărute în centrele
orăşeneşti, puţine fiind, n-au putut face faţă cerinţelor dezvoltării sociale;
de aceea, au apărut încă la începutul secolului al XII-lea, la Paris trei
şcoli renumite: una pe lângă catedrala Notre-Dame, alta pe muntele
Sfintei Genoveva şi a treia lăngă mănăstirea Sfântul Victor. Papa
Alexandru III, prin decretul său din 20 octombrie 1170 ("Pro scholis
regendis"), dă mari privilegii şcolilor din Paris: libertate deplină şi
gratuitate în învăţământ. Astfel, în 1180 şi 1210 se constituie ca o breaslă
acea "universitate de magiştri şi şcolari", o corporaţie de profesori şi
studenţi pentru apărarea drepturilor şi intereselor comune împotriva
poliţiei regale, burgheziei şi episcopului. În 1200, Filip August a acordat
"charta profesorilor şi şcolilor din Paris", dar, în urma greutăţilor
prelungite întâmpinate din partea episcopului şi cancelarului
(reprezentantul Bisericii pe lângă Universitate), această universitate s-a
plasat sub protecţia Papei. Prin organizarea ei, Universitatea din Paris
(din 1170) este cea mai veche din lume, modelul celor ce-i vor urma,
având chiar de la început patru facultăţi: teologia, dreptul, medicina şi
cursul secundar. Rectorul este conducătorul universităţii, iar
reprezentantul Bisericii este cancelarul. Se puteau obţine titluri de
bacalaureat, licenţă şi doctorat. Pentru ca studenţii să fie feriţi de
influenţe rele, erau adăpostiţi în colegii, pe naţiuni: picardă, franceză,
normandă şi engleză (între aceste naţuni încăpeau însă şi elevi de alte
neamuri decât cele indicate prin numele lor). În fruntea facultăţii era
decanul. Fiecare grup naţional avea un procurator, iar rectorul conducea
întreaga universitate. Universitatea îşi avea judecătorii ei. Lecţiile erau
ordinare şi extraordinare. Pe cele dintâi le ţineau magiştrii sau doctorii,
pe celelalte bacalaureaţii. Elevii nu aveau bănci, stăteau pe jos, pe
duşumea. Profesorul dicta încet, ca ei să poată lua notiţe. Se preda
multă filosofie şi teologie. Pentru ca să obţii doctoratul în Teologie se
cereau 16 ani de studiu. Facultatea de teologie din Paris era cea mai
vestită şi importantă. Papii îi acordă, cu timpul, dreptul la cenzură, adică
dreptul de a osândi şi opri din circulaţie cărţile rele. Regii Franţei încă
sprijină această facultate şi întreaga Universitate pariziană. Regele Carol
V o numeşte chiar "fiica noastră preaiubită". În mediul universitar sunt
redescoperite operele complete ale lui Platon şi Aristotel, luăndu-se în

110
considerare şi în studiu şi comentatorii lor arabi. Augustinianismul, care a
domnit necontestat până în epoca Părinţilor, purta ideile platoniciene.

De la Albert cel Mare şi Sfântul Toma de Aquino platonicienii sunt mai


puţin studiaţi, căci aceştia demonstrează că o sănătoasă filosofie
creştină trebuie să reevalueze gândirea lui Aristotel, din care până la ei
se folosea doar Logica. Sfântul Toma comentează majoritatea cărţilor de
filosofie şi le corectează, dezbrăcându-le de raţionamentul lor excesiv şi
impregnându-le cu spiritul creştin. Apoi, el se serveşte de acestea la
elaborarea propriei sale doctrine. O parte însemnată a învăţăturii din
acest timp o formează discuţia (disputatio). E noua metodă ştiintifică,
"scholastica".

A doua Universitate recunoscută de Papa e cea de la Bologna


(începutul secolulul al XIII-lea), unde se studia dreptul. Îi urmează cea de
la Oxford (1208/9), de la Montpellier (1220) şi cea de la Toulouse,
specializată în medicină (1229) ş.a.

Protecţia Sfântul Scaun şi autonomia faţă de puterile bisericeşti locale


lasă acestor focare de viaţă intelectuală o mare libertate de discuţie, de
care unele spirite se alarmează. Dar discuţiile se sprijină pe date: Sfânta
Scriptură, Părinţii Bisericii, marii dascăli ca Petre Lombardul pentru
Teologie, Graţian pentru Drept, Aristotel şi Platon pentru Filosofie,
Hipocrate şi Galion pentru Medicină. Perspectivele istorice lipsesc, în
general, cercetătorilor şi li se oferă o încredere deplină în raţionamentul
deductiv şi în logică la elaborarea concluziilor. În multe universităţi,
Sfântul Scaun rezervă cadrelor ordinelor religioase, toate catedrele de
Teologie, exemplu la Toulouse dominicanilor. Patru din marii doctori ai
secolului sunt călugări cerşetori: Alexandru de Hale (+1245),
Bonaventura (1217-1274), Albert cel Mare (1200-1280), Toma de Aquino
(1226-1274), călugări dominicani.

Alte universităţi din acest timp sunt: Cambridge (Anglia), Praga, Viena,
Roma, Pisa, Salerno, Napoli, Firenze ş. a. Sfântul Toma de Aquino
(+1274) este cel mai de seamă scholastic. De tânăr a intrat în Ordinul
Dominicanilor sau Predicatorilor. Părinţii voiau să-l scoată de la
călugărie, dar nu au reuşit. Ca tânăr de 25 de ani, el îşi câştigă mari
merite prin tălmăcirea teologilor şi filosofilor. Are cele mai bune traduceri
din scrierile lui Aristotel. Cu ajutorul acestora el răspunde, în "Summa
contra gentiles", atacurilor aduse creştinismului de filosofii arabi.
Explicarea textelor şi "problemele disputate" i-au părut lui Toma de
Aquino ca insuficiente metode în învăţământul universitar, ceea ce l-a
făcut să se înalţe la o "sinteză a ştiinţei", concretizată în "Summa
Theologica", lucrare monumentală, ştiinţifică, a Evului Mediu. În aceasta

111
a folosit scrierile a 46 de filosofi, oratori şi poeţi din Antichitate, a 41 de
papi, 20 de concilii şi sinoade, şi 50 de părinţi şi scriitori bisericeşti.
Gânditor de o profunzime şi siguranţă rar întâlnite în istoria omenirii, cu o
memorie fenomenală, graţie căreia dispunea de o mulţime de date
câştigate anterior, a fost capabil de a compune mintal mari tratate.
"Contra impugnantes Dei cultum et religionem", de 120 de pagini, tipărită
azi, a fost compusă într-o noapte, simultan dictată la 4-5 călugări, cu
abrevierile ortografice necesare. Sufletul său profetic vede rătăcirile
viitorului. El ridică obiecţii la care nu s-a gândit nimeni pe timpul său, dar
care aveau să se ivească mai târziu, pe timpul Reformei şi în zilele
noastre. Sfântul Toma n-a constituit un sistem închis, exclusiv, definitiv,
incapabil de a integra progresele viitoare, el a oferit gânditorilor un
model, el a lăsat loc în sinteza sa unei dezvoltări organice. Acesta-i
motivul pentru care Biserica Catolică îl considera tipul de gânditor creştin
şi nu încetează de a-l recomanda ca metodă teologilor care sunt impuşi
de către Revelaţie spiritului uman. Cartea lui, "Summa Theologica", a
fost alături de Sfânta Scriptură pe masa Sinodului Tridentin ca normă de
credinţă, iar Papa Leon XIII l-a numit pe Sfântul Toma "patronul ceresc al
teologiei şi filosofiei creştine". Pentru viaţa sa curată şi ştiinţa sa
superioară este numit şi "doctor îngeresc", fiind canonizat sfânt în 1323.

Alţi scolastici distinşi sunt: Sfântul Bonaventura, Rogerius, călugări


franciscani. Ştiinţa de bază era teologia, apoi ştiinţele naturale, chimia
etc.

Misticii îşi înălţau sufletele la Dumnezeu mai mult cu ajutorul inimii şi al


simţămintelor decât cu mintea şi adâncirea adevărurilor. Între aceştia
amintim: Sfântul Bernard, Hugo de Sancto Victore, Sfântul Francisc de
Assisi, Thomas de Kempis, autorul cărţii "Despre urmarea lui Cristos",
care, după Biblie, are cele mai multe ediţii; Sfânta Ecaterina de Siena,
Eckhardt, Ioannes Tauler ş. a.

Cel mai mare mistic şi poet medieval este Dante Alighieri (1265-1321).
Lucrarea lui de căpetenie, "Divina Commedia", arată, sub forma unei
călătorii, cele trei împărăţii de dincolo de moarte (Infernul, Purgatoriul,
Paradisul), unde, după credinţa creştină catolică, se găsesc sufletele
trecute din lumea aceasta. Opera e construită cu o arhitectură
desăvârşită. Are în total 100 de cânturi (33 Iadul, 33 Purgatoriul, 33
Paradisul şi cântul prim e Introducerea); 100 este pătratul lui 10, care e
considerat cifra perfectă, cuprinzând în sine toate cifrele de bază. A
tradus-o în româneşte George Coşbuc, Eta Boeriu ş.a.

Artele au luat mare avânt în Evul Mediu. Arhitectura, pe lângă vechiul


stil roman, cu ferestre ovale, luminoase, dă naştere stilului gotic,

112
caracteristic perioadei, coloanele înalte, ferestrele lungi, înguste, fiind
terminate cu arcuri ascuţite ce ne duc cu gândul spre înălţimi. Exemple:
catedrala din Reims, Notre Dame Paris, abaţia din Westminster (Londra),
domul din Koln, Strasbourg etc. În timpul Renaşterii, acest stil pierde din
gravitate, devenind mai vesel şi senin. După gustul acestei epoci, în stilul
greco-roman dezvoltat, se construieşte cea mai mare biserică din lume:
Sfântul Petru din Roma.

Sculptura nu s-a dezvoltat multă vreme din cauza înţelegerii greşite a


poruncii dumnezeieşti: "Să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui", însă
cei doi Pisano (Nicola şi Giovanni) rup cu tradiţia bizantină şi însufleţesc
piatra. Pe urmele lor vine Michelangelo Buonarotti, deopotrivă însemnat
ca sculptor (statuia lui Moise), ca arhitect (cupola bisericii Sfântul Petru
din Roma), pictor (Capela Sixtină) şi poet.

Pictura, încremenită în stilul bizantin, prinde mişcare şi viaţă nouă prin


silinţele lui Giotto (1337). El şi urmaşii lui se preocupă nu numai de
portretistica sacră, ci şi de cea profană: anumite peisaje, perspective ş.a.
Dominicanul Fra Angelico da Fiesole (1445) este autorul neîntrecutelor
picturi murale din biserica San Marco din Veneţia. Amintim apoi pe
celebrii maeştri ai şcolii din Florenţa: Leonardo da Vinci crează "Cina cea
de Taină"; Michelangelo pictează Capela Sixtină ("Judecata din urmă",
"Zidirea lumii" etc.); Rafaelo Santi ("Madonna de la Sedia", "Madonna
Sixtina"), dominicanul Fra Bartolomeo ş.a. Dintre pictorii veneţieni îi
amintim pe: Tiziano şi Corregio, străluciţi fiind pentru coloratura lor
bogată. Pentru Ţările de Jos dăm ca exemplu pe Rubens şi Van Eyck, iar
în Germania pe Albrecht Dürer.

Muzica se dezvoltă de la orga introdusă pe timpul Carolingienilor;


călugărul Huckbald din Ţările de Jos, pe la 900, inventează cântul
polifon, iar cu două secole mai târziu, Guido d'Arezzo inventează notele
muzicale şi portativul. Din muzica bisericească romană se dezvoltă
opera şi drama modernă.

36. CONDUCEREA BISERICEASCĂ. VIAŢA RELIGIOASĂ ÎN EVUL


MEDIU

Conducerea bisericească. De la Grigore al VII-lea (1073-1085) şi mai


ales, de la Concordatul de la Worms (1122), papii îşi rezervă tot mai
mult dreptul de a conduce Biserica. Astfel, ei au dreptul de a înscăuna
arhiepiscopi şi mitropoliţi, care trebuie să depună jurământ de fidelitate.
În cele judiciare au posibilitatea de a judeca în ultima instanţă. La ei, ca
fiind forul suprem, se apelează de la forurile inferioare (episcopale,
mitropolitane şi sinodale). Papii îşi rezervă dreptul de a convoca

113
sinoadele ecumenice. Capitlurile dobândesc şi ele dreptul de a-şi alege
conducătorii lor spirituali. Aceste drepturi papale crează o procedură
unitară în întreaga Biserica Apuseană, unitate înlesnită prin culegerea de
legi bisericeşti făcută de călugărul din Bologna, Gratianus, numită
"Decretul lui Gratianus".

Alegerea papilor se face după dispoziţiile papei Nicolae II (1059), pe


cât se poate din clerul roman. Alegerea o vor face cardinalii. Împăratul şi
poporul iau numai cunoştintă de alegerea făcută de cardinali. Astfel,
aceştia, la început clerici la curtea papei (diaconi, presbiteri, episcopi),
ajung oameni cu mare influenţă. Sinodul al III-lea ecumenic din Lyon
(1279) prescrie că alegerea trebuie făcută cu două treimi din numărul
total al cardinalilor. Sinodul al II-lea ecumenic din Lyon (1274) cerea
ca, la zece zile după moartea Papei, cardinalii să se adune în oraşul
unde a murit, într-un local închis (conclav), de unde nu au voie să iasă
până nu fac alegerea. Împăraţii, şi după aceste restricţii, încearcă să
influenţeze alegerile papale. Împăratul Carol al V-lea, printr-un veto,
opreşte pe unul din cardinalii săi să ocupe scaunul papal. Acest
"veto" l-au moştenit urmaşii săi germani, spanioli şi austrieci. Ultimul
suveran care a exercitat acest drept a fost împăratul - rege austro-ungar
Franz Iosef I, care a înlăturat de la candidatură pe vrednicul Rappolla.
Noul Papă, Pius al X-lea (Giuseppe Sarto), desfiinţează acest drept
al împăratului jignitor pentru Biserica.

În ceea ce priveşte alegerea Papei, în ultimul timp s-au făcut unele


modificări. Papa Pius al XII-lea a prevăzut ca papa să fie ales cu două
treimi din voturi, din numărul cardinalilor care intră în conclav. Papa Paul
al VI-lea (1963-1978) a cerut ca acei cardinali care au împlinit vârsta de
80 de ani să nu mai aibă dreptul de a intra în conclav pentru a alege noul
papă. Alegerea Papei este arătată mulţimii, care aşteaptă în Piaţa
Sfântul Petru, prin fumul alb care iese pe un coş vizibil în piaţă.

Viaţa religioasă se vede din:

Cultul euharistic foarte răspândit în Evul Mediu. Ereziile acestui timp


ajută şi ele la dezvoltarea lui. Berenger din Tours tăgăduia prezenţa reală
a lui Isus în Sfânta Euharistie. În opoziţie cu această învăţătură greşită,
se proclamă dogma schimbării substanţei pâinii şi a vinului în Trupul şi
Sângele lui Cristos.

Împărtăşania nu era prea deasă în Evul Mediu. Sinodul ecumenic al IV-


lea din Lateran (1215) porunceşte, sub pedeapsa excomunicării, ca
fiecare creştin să se spovedească şi să se împărtăşească cel puţin o
dată pe an, la Paşti. În Apus se introduce o schimbare practică în felul de

114
primire a Sfintei Împărtăşanii. Din secolul al XII-lea nu se mai
administrează sub ambele specii euharistice (pâine şi vin), ci numai sub
una, ostia. Spiritul de pocăinţă este încă o dovadă grăitoare a
religiozităţii. În locul pocăinţei publice se introduc indulgenţele.

Şi în Biserica veche se întâmpla ca păcătoşii să fie iertaţi înainte de


termenul împlinirii canonului sau a pedepsei ce au primit-o. Ei erau
graţiaţi, fie pentru marea lor râvnă, fie pentru că a mijlocit pentru ei vreun
martir sau mare binefăcător al Bisericii. Asemenea iertări de pedepse
sunt şi indulgenţele. Pentru a le obţine se cere, pe lângă starea harului
sfinţitor, primirea Sfintei Împărtăşanii şi fapte bune: contribuţii băneşti
pentru clădirea de biserici, mănăstiri, tipărirea de cărţi, participarea la
cruciade etc. Papa Bonifaciu al VIII-lea (1303) introduce indulgenţele
jubiliare, la fiecare sfert de veac, pentru cei care, fiind spovediţi şi
împărtăşiţi, vizitează mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Cultul sfinţilor şi al moaştelor se dezvoltă şi ei în acest timp. În cinstea


Maicii Domnului se introduc noi sărbători. Tot din acest timp datează şi
rugăciunea Născătoare de Dumnezeu ("Bucură-Te, Marie"), apoi
"Angelus" (secolul al XVII-lea), de asemenea şi rugăciunea Rozariului.
Înmulţindu-se numărul sfinţilor, Carol cel Mare stabileşte că numai
episcopii pot declara cine poate fi cinstit ca sfânt. Din secolul al XII-lea
Sfântul Scaun îşi rezervă acest drept, introducând cu acest prilej
procesele de canonizare.

Existau şi superstiţii - ca ordaliile şi credinţa în strigoi. Numele de ordalii


vine de la germanicul "Urteil" = judecată. Era o veche superstiţie a
germanilor păgâni, că Dumnezeu nu poate lăsa pe cel nevinovat să piară
nici în foc, nici în apă fierbinte, nici în duel. Mintea sănătoasă şi
descoperirea dumnezeiască arată contrariul. Sfântul Pavel spune: "Pe
care-l iubeşte, Domnul îl ceartă" (Evr. XII, 6). Tot o astfel de superstiţie e
şi credinţa despre strigoi, pe care zadarnic au combătut-o papii şi
sinoadele.

37. SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU. RENAŞTEREA

Ruina vechii societăţi se resimte în răstimpul de la moartea Papei


Bonifaciu VIII (1303) până la căderea Constantinopolului (1453), când
începe a se destrăma, pe ruinele ei, apărând noua societate. Papii nu
mai au influenţă în societate, împăraţii trăiesc în umbră, monahismul nu
mai satisface cerinţele trupului. Clerul inferior este ignorant şi sărac.
Clerul înalt, în mare parte, este laicizat şi fără zel. Teologia şi ştiinţele,
atât de înfloritoare odinioară, tânjesc. Poporul de rând este părăsit,
cufundat în formalism şi superstiţii.

115
Factorii noii societăţi sunt diferiţi: sosirea din Orientul ocupat de turci
după căderea Constantinopolului (1453) a unui mare număr de refugiaţi,
care aduc cu ei bibliotecile lor cu operele anticilor. Regii, ca simbol
suprem al popoarelor, se silesc a concentra în mâinile lor toată puterea
politică. Oamenii încep să-şi afirme, tot mai mult, drepturile lor faţă de
Stat şi Biserică. Ştiinţele iau o direcţie nouă, se dezvoltă cele naturale şi
sociale, mai puţin teologice şi filosofice. În literatură şi artă se întronează
cultul antichităţii păgâne, eline şi romane (Umanismul şi Renaşterea).
De mare însemnătate sunt şi noile invenţii: praful de puşcă şi tiparul,
care vor schimba faţa societăţii bazată pe feudalism şi vor răspândi prin
tipărituri comorile ştiinţei şi literaturii în cercuri tot mai largi. Aceşti factori
noi, în sine, nu au nimic antibisericesc, ba mai mult, la început, chiar au
stat în slujba Bisericii. Dar cu timpul, din prieteni devin duşmani. Aşa, de
exemplu, primii umanişti ai Renaşterii sunt buni creştini şi oameni cu
frica lui Dumnezeu. Curând însă, aveau să apară artişti care preţuiesc la
antici numai forma; astfel, ei încep să se înstrăineze de Biserică, ba chiar
s-o duşmănească, fiindcă le propunea un ideal mai profund de viaţă. Pe
marii teologi scolastici nu-i mai citesc, pentru forma lor schematică şi
sobră. O propoziţie elegantă, construită în stilul oratoric al lui Cicero, era
mai preţuită decât toată înţelepciunea dumnezeiască a Evangheliei.
Odată cu mentalitatea aceasta păgână se ivesc şi moravuri urâte,
păgâne. Scriitorii, deşi se fălesc mult cu independenţa şi cu cinstea lor,
se lasă cumpăraţi cu bani de aceia care plăteau mai mult. Aşa ajung să
laude azi, iar mâine să hulească ceea ce au lăudat ieri, după interesul
material. Minciunile şi calomniile sunt la modă. Episcopii îşi părăseau
scaunele şi se complăceau să stea la curţile regale, ca şi consilieri
politici ai regelui. Clerul devine imoral şi superstiţios.

Papii Renaşterii au fost şi ei influenţaţi de aceste curente. În loc să


se fi ocupat de reforma moravurilor şi viaţa creştină, ei au sprijinit mai
mult ştiinţele noi şi artele, decât intensificarea şi purificarca vieţii creştine,
sfinţenia credinţei. Sunt Papii Renaşterii. Oameni foarte talentaţii, ei au
organizat Statul Papal şi au sprijinit din toate puterile ştiinţele şi artele,
câştigându-şi merite nepieritoare în această privinţă. Astfel, Papa
Nicolae al V-lea (1447-1455) a întemeiat Biblioteca Vaticanului, cu
scopul de a face din Roma centrul ştiinţei. În 1452 l-a sfinţit şi încoronat
pe Frederic III, ultimul împărat încoronat la Roma. Este primul papă al
Renaşterii. Sixtus al IV-lea (1471-1484) a construit celebra Capelă,
numită Sixtină, împodobită cu frescele lui Michelangelo, Rafael Santi ş.
a. De asemenea, Iuliu al II-lea şi Leon al X-lea şi-au eternizat numele
prin neîntrecutele opere ce fac din Roma metropola incomparabilă a
artelor (Bazilica Sfântul Petru, etc.).

116
Alt merit al acestor papi este că şi-au dat seama întotdeauna de
însemnătatea pericolului turcesc. De aceea, nu numai că avertizau pe
creştini asupra acestui pericol, ci sprijineau cu bani ţările ameninţate mai
mult de cotropirea turcească (Ungaria, Polonia, Ţările Române).

Absorbiţi de aceste preocupări, nu-i mirare că papii acestei perioade n-


au realizat cu succes ceea ce trebuiau să facă: reforma moravurilor. De
multe ori, ei înşişi lăsau mult de dorit în această privinţă.

Alexandru al Vl-lea (1492-1503), cu viaţa lui, a stricat foarte mult


Bisericii, deşi trebuie să i se recunoască marile calităţi politice. Astfel, a
împăcat ţările învrăjbite, gata să se ia la luptă; a trimis misionari creştini
în America de curând descoperită; a condus bine Statul Papal etc., dar a
făcut şi mari greşeli şi a avut slăbiciuni grave. Ca prinţ lumesc şi
persoană umană a avut o reputaţie proastă, printr-o viaţă scandaloasă şi
crime, sub influenţa fiului său Cezar şi a fiicei sale Lucreţia. A purtat
războaie pentru unificarea Italiei sub sceptrul papal. Ca şef al Bisericii,
însă, a apărat şi păstrat fidel credinţa, reprimând prin decrete ereziile
epocii. La sfârşitul secolului al XV-lea era nevoie de o reformă morală tot
atât de energică şi radicală ca şi cea a lui Grigore al VII-lea. Au încercat-
o unele sinoade (Constanţa, Basel, Florenţa) şi persoane particulare, dar
fără rezultat. Astfel, călugărul dominican Girolamo Savonarola, om cu
viaţă sfântă, a încercat să reformeze nu numai oraşul Florenţa, unde a
introdus un regim mai democratic, ci şi Italia întreagă, şi, mai ales,
Roma. Cuvântările lui entuziaste aveau mare ecou. Doamnele îşi
adunau cerceii şi brăţările şi le topeau în foc. Atacând în cuvântările sale
pe Papa Alexandru II, acesta l-a oprit să vorbească. El n-a ascultat.
Papa l-a excomunicat. El însuşi a apelat la sinod. Duşmanii săi, nobilii de
Medici, prinzându-l, l-au spânzurat, apoi l-au ars pe rug (1408). Deşi în
suflet era catolic, Savonarola sprijinea tendinţele anticatolice. Multe
suflete s-au înstrăinat în acest timp de Biserică. Amintim pe Boccacio
care, cu poveştile lui imorale, a contribuit mult la destrăbălarea
oamenilor, deşi mai pe urmă s-a pocăit. Nu s-au pocăit, ci au profesat
până la sfârşit idei greşite, umaniştii Erasmus de Rotterdam şi Ulrich
Hutten care a părăsit mănăstirea Fulda şi a dus o viaţă imorală.
Suprema imoralitate o reprezintă însă Nicolo Macchiavelli care, în
cartea sa "Il Principe" (Domnitorul), susţine că în viaţa politică nu trebuie
respectată nici o morală, nici un angajament, deoarece interesul este
totul. De aici denumirea de "machiavelism" pentru politica lipsită de orice
scrupul. Acestea erau împrejurările nenorocite de la sfârşitul Evului
Mediu şi începutul Evului Nou, încât trebuiau numai câteva scântei ca să
se aprindă un incendiu social de proporţii, menit să cuprindă ţări întregi,

117
pentru a le rupe apoi de centrul unităţii creştine. A venit Reforma!

38. PAPII SECOLELOR AL VIII-LEA, AL IX-LEA, AL X-LEA ŞI AL XI-


LEA

Papii din aceste patru secole sunt în număr de 73, despre care vom
spune numai esenţialul.

85.Sfântul Ioan al Vl-lea (701-705) intervine în problemele politice ale


Angliei, susţinând pe Wilifried, episcop de York.
86.Ioan VII (705-707), însemnat pentru restaurarea multor biserici din
Roma.
87.Sisinus (708), trecut repede, ca un "meteorit", cu numai 20 de zile
de pontificat; totuşi, a iniţiat construirea cuptoarelor de cărămidă
destinată zidurilor ce apărau Roma.
88.Constantin (708-715) a fost constrâns să meargă la
Constantinopol pentru a potoli ura împăratului.
89.Grigore II (715-731). Sub el s-a făcut convertirea Germaniei. Cu el
s-a iniţiat lupta împotriva iconoclasmului.
90.Grigore III (731-741). Este ultimul Papă care obţine confirmarea
împăratului din Orient (Constantinopol). Luptă împotriva
iconoclasmului.
91.Sfântul Zaharia (741-752) favoriză sfârşitul Morovingienilor şi
ascensiunea Carolingienilor; datorită lui a fost depus Frederic, zis
"Idiotul", în favoarea lui Pipin cel Scurt.
92.Sfântul Ştefan II (752-757) se duce în Francia să-l încoroneze pe
Pipin şi, la cererea acestuia, îl ajută împotriva Longobarzilor. Este
amintit fiindcă este primul care a construit primele turle (clopotniţe)
ale Bazilicii Sfântul Petru din Vatican.
93.Sfântul Paul I (757-767) era fratele papei precedent. Cu el se
naşte Statul Papal.
94.Ştefan III (768-772). După Sfântul Paul I a urmat antipapa
Constantin II, urmat fiind de un alt antipapă, Filip, fapt ce l-a
determinat pe Ştefan III să ia hotărârea ca poporul să nu mai poată
participa la alegerea Papei, ci să aibă doar dreptul să-l aclame pe
noul Papă ales de episcopi.
95. Adrian I (772-795) a fost organizatorul Statului Papal. Avu bune
raporturi cu Carol cel Mare. Aprobă Conciliul II de la Niceea
împotriva iconoclaştilor.
96. Sfântul Leon III (795-816) a fost maltratat şi aruncat în închisoare
de nevrednicii părinţi ai Papei precedent. Fugi în Francia şi,
protejat de Carol cel Mare, se reîntoarse la Roma, unde îl încoronă

118
pe Carol cel Mare ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, în
noaptea Crăciunului 799. Întregul său pontificat este legat de opera
lui Carol cel Mare, graţie căruia a supravieţuit încă doi ani.
97.Sfântul Ştefan IV (816-817). Pontificatul său a durat 7 luni. Se
duse în Francia pentru a împăca certurile dintre fiii lui Carol cel
Mare, mort de 2 ani.
98. Sfântul Pascal I (817-824) a fost acuzat de abuz de putere
împotriva inamicilor săi. Se zice că a dispărut pe când se afla în
rugăciune, în timpul unui incendiu ce-a distrus toată Roma. Este
sigur că el a descoperit moaştele Sfintei Cecilia, patroana muzicii.
99.Sfântul Eugeniu II (824-827) a luptat cu îndârjire împotriva
iconoclaştilor şi împotriva unui oarecare Claudiu, episcop de
Torino, care obişnuia să spună: "Dacă venerăm crucea, atunci
trebuie să cinstim şi staulul, şi boul, şi asinul din Bethleem".
100.Valentin (827) muri după o lună şi zece zile. În timpul său arabii
ocupară Sicilia.
101.Grigore IV (827-844) construi o cetate în locul Ostiei, pe care o
denumi "Gregorianopolis". Pentru apărarea Romei, încercă inutil să
împace pe fiii lui Ludovic Piosul, feciorul lui Carol cel Mare.
Împăratul a fost constrâns să-şi renege proprii fii.
102.Sergiu II (844-847) ajunse în luptă cu antipapa Ioan şi împăratul
Ludovic. În august 845 trebui să ţină piept arabilor care pătrunseră
în Roma, traversând Tibrul. Restaură biserici grav profanate de
arabi.
103.Leon IV (847-855). Cutremurele de pământ, incendiile şi invaziile
arabilor în Roma au fost preocupările lui cele mai mari. Iniţiază
construirea noului zid împrejurul Romei numit "Citta Leonina" -
oraşul lui Leon. Construi, de asemenea, Leopolis, o altă cetate
pentru apărarea Romei.
104.Benedict III (855-858). După Leon IV a apărut legenda ridicolă a
"papesei Ioana". Dar istoria ne spune că Benedict III a trebuit să-l
combată pe antipapa Anastasiu, în perioada în care ar fi trăit
"papesa Ioana".
105.Sfântul Nicolae I cel Mare (858-867) luptă energic împotriva
pretenţiilor Ravennei şi Constantinopolului, care voiau să
micşoreze autoritatea Romei. El îl excomunică pe Fotie, iniţiatorul
Schismei Orientale. A fost unul dintre cei mai mari papi ai istoriei
medievale căci a ştiut să apere drepturile primatului papal pe toate
terenurile: contra lui Fotie, contra arhiepiscopului Hincmar de
Reims, obligându-l pe acesta să respecte drepturile episcopilor la
instanţa supremă a papei când sunt nedreptăţiţi, contra
arhiepiscopului Ioan de Ravenna care puse impozite exorbitante
pe credincioşii săi. A purtat un duel teribil contra lui Lothar II, regele

119
Lorenei, care şi-a alungat soţia legitimă, Teutberge, cerând divorţul
Bisericii pentru a se căsători cu altă femeie, Waldrade, dar Papa a
refuzat, cu toată intervenţia împăratului Ludovic II care a asediat
Vaticanul. Nicolae I a apărat până la moarte indisolubilitatea
căsătoriei. Curând după gloriosul pontificat al lui Nicolae I începe
trista epocă "Secolul de fier", în plină feudalitate (867-972, 1050),
în care papalitatea ajunge la bunul plac al familiilor puternice
italiene, în particular casele de Spoleto şi Teofilact. Incapabili de a
scutura acest jug, papii acelor vremuri, ca Ioan VIII (872-882), au
fost asediaţi în Roma de unde s-au refugiat în Franţa, iar alţii, ca
Papa Formoso (891-896), au cerut ajutorul regelui Arnulf de
Carintia al Germaniei, contra Spoletanilor. Aceştia, pentru a se
răzbuna, vor cere sub pontificatul lui Ştefan VI (896-897) ca Papa
Formoso să fie dezgropat, să se declare actele sacre nule şi să fie
aruncat în Tibru. Pe Papa Ştefan, Casa Spoleto l-a închis într-o
mănăstire unde l-a asasinat.
106.Adrian II (867-872) a fost primul ajuns la preoţie căsătorit, dar s-a
despărţit de soţia sa, Ştefania, făcând votul castităţii. În timpul său
s-a celebrat Conciliul IV din Constantinopol.
107.Ioan VIII (872-882) a trebuit să intre în lupta pretendenţilor la tron.
Favorizându-l pe Carol Pleşuvul în locul lui Ludovic Germanicul, îşi
atrase ura ultimului. Roma se afla într-o situaţie haotică din cauza
intrigilor imperiale şi incursiunilor rapide ale saracenilor. A fost
otrăvit şi ucis cu lovituri de ciocan.
108.Martin I (882-884), primul papă ales, fost episcop. A fost dus la
Constantinopol în problema schismei lui Fotie şi arestat o lună.
Sub el, saracenii au ocupat şi devastat Monte Cassino, ucigându-l
în timpul Sfintei Liturghii pe abatele Bertario.
109.Adrian III (884-885). Sub el a existat o perioadă de dezordini,
aversiuni şi lupte. Muri în timp ce se ducea în Franţa ca să împace
certurile între succesorii lui Carol cel Mare.
110.Sfântul Ştefan V (885-891) a fost constrâns să accepte alegerea
sa ca papă. Roma era chinuită de secetă şi de invazia lăcustelor.
În timpul pontificatului său, Sfântul Imperiu Roman se împarte, iar,
în Răsărit, fratele de 16 ani al împăratului pretinde să schimbe pe
patriarhul Constantinopolului.
111.Formoso (891-896). Cu el începu "perioada de fier" a Bisericii,
căci au fost vremi de lupte, neînţelegeri şi războaie civile. Această
perioada nefastă va dura circa 150 de ani. Este o minune că
papalitatea a supravieţuit! Acest papă a pontificat în cea mai
întunecată epocă din toate socolele istoriei Bisericii. Şi să ne
gândim că numele lui înseamnă "Frumosul". În timpul său, bulgarii
s-au rupt de jurisdicţia Romei, fiindcă nu le-a acordat un patriarh,

120
cum cerea ţarul lor, şi s-au supus jurisdicţiei Constantinopolului,
ducându-ne şi pe noi, românii, ceva mai târziu, sub aceeaşi
oblăduire bisericească nefericită.
112.Bonifaciu VI (896). Pontificatul său dură numai 15 zile.
113.Ştefan VI (896-897) avu îndrăzneala să-i facă proces defunctului
papă Formoso, acuzat de a fi susţinut pe germanofili. A fost la
rândul său ucis de inamicii săi.
114.Roman (897). Scurtul său pontificat dură 3 luni şi 21 zile. Se zice
că ar fi redevenit călugăr.
115.Teodor II (în 898) a pontificat 20 de zile, suficiente să-l reabiliteze
pe Papa Formoso. El depuse solemn osemintele Papei Formoso în
Bazilica Vaticanului şi proclamă valide toate consacrările lui.
116.Ioan IX (898-900) este al şaptelea papă în ultimii zece ani ai
secolului al IX-lea. S-a ocupat de reabilitarea papei Formoso.
Încearcă să restabilească ordinea şi siguranţa publică, fiindcă era
într-adevăr o perioadă de haos maxim.
117.Benedict IV (900-903). Italia era prădată de normanzi la sud, de
unguri la nord; se pare că a căzut victimă dezordinilor.
118.Leon V (903) n-a făcut nirnic, căci pontificatul său a durat 2 luni şi
a fost ucis.
119.Cristofor (903-904). Pontificatul său a fost contestat de două
familii rivale: aceea a Tusculanilor şi cea a Croscenzilor. Din
această cauză au fost lupte şi certuri.
120.Sergiu III (904-911) avu îndrăzneala să refacă procesul Papei
Formoso. Pontificatul său constitui o încurcătură de acţiuni
răzvrătitoare.
121.Anastasie III (911-913) avu, în fine, un pontificat pacific. Avu totuşi
divergenţe cu împăratul Constantinopolului, din cauza celor patru
căsătorii oprite ca fiind nelegitime.
122.Landon (913-914). A trăit într-o lume de variate fracţiuni şi a
încercat să pună pace în luptele interne din Roma, dar a murit
misterios, în 914.
123.Ioan X (914-928) demonstră energie, tact şi prudenţă. Îşi propuse
să elibereze Italia de saraceni, călăuzind şi conducând personal
soldaţii la asaltul cetăţilor saracene. Avu la sfârşit un triumf la
Roma, dar sub impresiile războiului victorios, este făcut prizonier
de către saraceni şi ucis.
124.Leon VI (928-929) se preocupă de pacea între romanii care în
luptau pentru puterea papală. Pontifică numai 8 luni.
125.Ştefan VII (929-931). Sunt anii când nobila doamnă Marozia
domina Roma. Aceasta îşi impusese voinţa şi sub Leon VI şi sub
Ştefan VII. Trebuie să arătăm că acest papă era dotat cu

121
capacitate de guvernare. Pontificatul său, din păcate, dură numai 2
ani, o lună şi 15 zile.
126.Ioan XI (931-936) era fiul nobilei doamne Marozia. A fost ales la
numai 25 de ani. Ura poporului contra Maroziei se revărsă asupra
acestui fiu al ei. Puterea trecu asupra fratelui Alberico şi aşa, cei
doi fraţi, conduşi de marna lor, guvernară Roma cinci ani; au făcut-
o cu succes, având în vedere situaţia din acele vremuri tulburi.
127.Leon VII (936-939). Despre el ştim puţin. În timpul pontificatului
său căştigă în importanţă abaţia de la Cluny (în Franţa), care avea
sub dependenţa ei 300 de mănăstiri. Se preocupă în primul rând
de reforma monastică.
128.Ştefan VIII (939-942). Avem puţine date şi despre el. Se pare că a
căzut victimă unei răscoale populare.
129.Martin II (942-946), zis şi Martino, a fost supus unor fraude de
Alberico ce domina Italia. Cu toate acestea, continuă reforma
mănăstirilor şi a clerului.
130.Agapet II (946-955), cu prudenţă şi fermitate, consolidează
prestigiul papalităţii. Alberico, ajuns pe patul de moarte, pretindea
ca fiul său, Octavian, să fie ales papă după moartea lui Agapet. A
luptat împotriva fenomenului "călugărilor rătăcitori".
131.Ioan XII (955-964). După moartea lui Agapet, romanii aleseră pe
Octavian, fiul lui Alberico, care încă nu avea 20 de ani şi îşi
schimbă numele în Ioan. De la el se fixă definitiv regula de
schimbare a numelui papei ales. Se voia a se face din el un
principe acoperit de putere papală. Se vârî în aventuri periculoase,
iar viaţa sa mondenă fu scandaloasă. Încoronă ca împărat pe Otto,
în 962, şi, de asemenea, restaură Imperiul German, care căzu abia
în timpul lui Napoleon în 1806. La sfârşit regretă că l-a încoronat
de împărat pe Otto, iar acesta, la rândul său, se răzbună; papa
trebui să fugă din Roma. În locul său fu numit un laic. Acesta îşi luă
numele de Leon VIII. Dar Ioan se întoarse la Roma, făcându-l pe
antipapă să fugă. Când Otto voi să reocupe Roma, Ioan muri de un
atac de inimă.
132.Benedict V (964-965). Otto voi să impună pe Leon VIII, dar
romanii aleseră de papă pe acest Benedict, om pios şi expert în
gramatică, numindu-l "gramaticul". Împăratul asedie Roma. Pentru
a îndupleca ura împăratului, romanii considerară pe Benedict ca şi
prizonier. Otto îl repropuse pe Leon VIII, iar Benedict, umilit şi
degradat, este trimis în exil la Hamburg. Leon muri curând, pe
neaşteptate, dar şi Benedict moare la Hamburg în 999 (dată
nesigură), osemintele lui fiind aduse la Roma.

122
133.Ioan XIII (965-972) pontifică într-o perioadă de lupte între familiile
romane care urmăreau puterea politică; fiind închis, cu ajutorul
neaşteptat al lui Otto, este reabilitat.
134.Benedict VI (972-974). Italia era atunci dominată de împăraţii
germani. Este închis, iar postul său ocupat de antipapa Bonifaciu
VII. Acesta este silit să se refugieze în Orient. Totuşi, Benedict n-a
fost pus în libertate, dimpotrivă, este strangulat de familia
Crescenzi.
135.Benedict VII (974-983). În sfârşit, calmul se reîntoarse în Roma.
Despre acest papă ştim puţine. S-a aliat cu Otto II şi i-a combătut
puternic pe saraceni.
136.Ioan XIV (983-984) ales şi impus de Otto II, dar acesta, murind pe
neaşteptate, romanii împresurară şi îl închiseră pe papă în castelul
Sfântul Angelo şi-l uciseră, otrăvindu-l. Rămase stăpân pe situaţie
antipapa Bonifaciu VII, dar şi el este închis şi apoi ucis.
137.Ioan XV (985-996) a fost mare expert în arte militare, literat şi
autor de cărţi. Puterea politică era în mâinile familiei Crescenzilor,
care profită de faptul că împăratul Otto III avea numai 5 ani. Zece
ani mai târziu, în 995, papa se reîntoarse la Roma, împreună cu
împăratul care avea doar 15 ani, dar, după puţin timp, papa muri.
De pe vremea lui se vorbeşte de prima canonizare oficială, când a
fost declarat "sfânt" Ulrich, episcop de Augusta (azi Augsburg),
Germania.
138.Grigore V (996-999) a fost impus de Otto. Este primul papă
german. Avea numai 24 de ani. Se învoi cu împăratul să renoveze
imperiul şi papalitatea, dar plecând împăratul din Roma, papa este
închis şi apoi otrăvit.
139.Silvestru II (999-1003) era un mare erudit, studiind astronomia în
Spania, pe lângă arabi, fapt pentru care mulţimile îl credeau în
legătură cu diavolul. Voia ca Otto III să reclădească "noul
Constantinopol", dar acesta muri în 1002 şi apoi, după el, muri şi
papa.
140.Ioan XVII (1003) a fost antipapă în timpul lui Ioan XV. Acest papă
este însemnat, căci cu el a început refacerea papalităţii şi a Italiei.
Din păcate, adevăratul său pontificat a durat doar 6 luni.
141.Ioan XVIII (1003-1009) desfăşură o activitate exclusiv religioasă;
îl trimise în Rusia pe Sfântul Brunone să încreştineze această ţară.
142.Sergiu IV (1009-1012). Sub el, Roma a fost bântuită de o mare
foamete, papa acordând tuturor ajutorul său, lăsând în urma lui un
bun nume.
143.Benedict VIII (1012-1024) l-a uns ca împărat pe Henric II al
Germaniei. Tot el l-a instalat ca guvernator pe Romano, fratele
Papei, conducând Roma împreună. Combătu pe saracenii sosiţi

123
pentru ultima oară în Roma. Bizantinii ameninţau ocuparea Italiei
meridionale, şi atunci Papa plecă în Germania şi îl chemă pe
împărat în ajutorul Romei şi Italiei. Proiectă un conciliu pentru
reformarea clerului, dar muri subit fără ca acesta să aibă loc.
144.Ioan XIX (1024-1033). Cu el reîncepu perioada decadenţei
papalităţii. Acesta era fratele papei precedent. În acest timp moare
Enric II, pe care-l declară Sfânt, iar văduva acestuia, regina
Cunegonda, devine Sfântă. Pontificatul său a fost diminuat destul
de mult. Singurul său merit e acela de a fi protejat şi susţinut pe
Guido d'Arezzo, călugărul inventator al notelor şi portativelor
muzicale.
145.Benedict IX (1033-1045) era nepotul celor doi papi precedenţi şi
încă n-avea 20 de ani. Voia la guvernarea Romei pe fratele său
Grigore. Era o perioadă de mari tâlhării şi imoralitate. Intervenţia
împăratului Conrad cel Sărac lăsă Roma într-un asemenea haos,
încât poporul răsculat îl alungă pe papă. Sosi antipapa Silvestru III,
dar Benedict se reîntoarse la Roma după 4 luni de exil şi-l
excomunică pe antipapă. Totuşi, obosit şi neîncrezător, renunţă la
scaunul papal în favoarea lui Ioan Gratiano, care-şi luă numele de
Grigore VI. Pare că a murit la 9 ani după renunţarea la papalitate.
146.Grigore VI (1045-1046) oferi bani nedemnului Benedict IX,
predecesorul său, fiindcă renunţase. Hotărât să reîntroneze
ordinea şi disciplina, îl încoronă pe Enric III ca rege al Italiei. Totuşi,
fiind contestată alegerea lui ca papă, renunţă la papalitate, iar după
un an muri.
147.Clemente II (1046-1047) este impus de Enric III, zis "Barbă
neagră". Voi reforma clerului, dar muri - posibil otrăvit - de
susţinătorii lui Benedict IX. Este îngropat în Germania.
148.Damasus II (1048) a fost impus de Enric III, dar, sub pontificatul
său nefericit, norocul îi fu de scurtă durată.
149.Sfântul Leon IX (1048-1054) a fost cerut tot de împăratul Enric III,
dar ceru să fie confirmat de poporul roman. Intră în Roma desculţ
şi voi să repete alegerea sa. Dorea de îndată reforma clerului.
Luptă cu energie împotriva normanzilor care-l împresurară.
Aceştia, impresionaţi de marea sa umilinţă, cad în cele din urmă la
picioarele lui şi îi cer iertare. Încheiată pacea cu normanzii, se
preocupă intens de schisma Bisericii din Constantinopol, ruptă de
cea a Romei. Din nefericire, sub pontificatul acestui papă, adevărat
"Sfânt", se consumă schisma cu Răsăritul, pregătită de atâtea
secole de împăraţii bizantini.
150.Victor II (1054-1057) convalidă schisma cu Orientul. Sub
pontificatul său muri Enric III şi deveni împărat Enric IV; din cauza
acestuia va suferi Biserica şi papalitatea.

124
151.Ştefan IX (1057-1058) continuă reforma clerului şi combătu noua
erezie a "patarinilor".
152.Benedict X (1058-1060). Alegerea sa a fost rezultatul luptei dintre
familiile romane. A fost alungat din Lateran (reşedinţa papală) şi în
locul său este adus Nicolae II.
153.Nicolae II (1059-1061). Depunând pe Benedict X în conciliul de la
Sutri, Nicolae II vine la Roma de la Siena, unde fusese ales. Este
însemnat pentru că a publicat "Statutul de alegere al Papei".
Din acel moment, în virtutea acestui statut, alegerea Papei
aparţine numai Cardinalilor.
154.Alexandru II (1061-1073). A fost ales după regulile noi ale
statutului lui Nicolae II, dar n-a fost acceptat. Pornind împotriva
reformei lui Nicolae II, este ales Onoriu, dar acesta este declarat
antipapă. Alexandru II a fost considerat papă legitim.
155.Grigore VII (Sfântul Hildebrand - 1073-1085) este unul dintre cei
mai mari papi din istorie. El a fost acela care zdrobi autoritatea
imperială şi laică în problema dreptului investiturii bisericeşti.
Angajat într-o luptă cruntă împotriva lui Henric IV, a fost închis, apoi
eliberat de popor. Îl excomunică de două ori pe Henric IV; acesta
ocupă Roma, impunând ca antipapă pe Clemente III. Normanzii
eliberară Roma, iar Grigore VII trebui să plece în exil. El moare la
Salerno. Lupta împotriva amestecului imperial a fost victorioasă
datorită acestui extraordinar papă.
156.Victor III (1086-1087) luptă împotriva antipapei Clemente III. Este
însemnat pentru că a fost abate la Monte-Cassino.
157.Urban II (1088-1099) voi să-l imite pe marele Grigore VII şi
pregăti "Cruciada săracilor", care sfârşi învinsă.

Intrăm într-un nou secol.

39. PAPII SECOLULUI AL XII-LEA

158.Pascual II (1099-1118) se resemnă să accepte numirea de papă,


ştiind bine că nu va fi acceptat de Enric IV, care-l contrapunea pe
antipapa Clemente III. Dar Enric IV muri împăcat cu Biserica. Fiul
lui, Enric V, îl închise pe papă, reuşind să-i smulgă încoronarea
imperială. La moartea contesei Matilda a Canossei, papa, rămas
fără apărare, fugi la Albano, se reîntoarse apoi la Roma, murind
subit. Nici o piatră nu marchează mormântul acestui papă nefericit.
159.Gelasiu II (1118-1119) era din familia Crescenzi, călugăr la Monte
Cassino. Ales, este dus la Roma călare pe un catâr. Dar Cencio
Frangipani, împuternicitul împăratului, îl prinse de gât, îl aruncă la
pământ şi-l călcă în picioare. Fu eliberat din această strâmtoare de

125
popor. La sosirea împăratului Enric V, papa nu rămase, ci fugi la
Gaeta. Sosit, împăratul alese un antipapă, iar pe Gelasiu îl
excomunică, apoi împăratul se reîntoarse în Germania. Papa se
reîntoarse la Roma. Peste o lună Frangipani îl făcu a doua oară pe
Papă să fugă în Franţa, trecând prin Pisa, unde consacră noul
Dom. Muri la Cluny, după ce aprobă Ordinul Templierilor şi
Ierusalimitenilor.
160.Calixt II (1119-1124) era episcopul Vienei. Refăcu pacea între
regele Angliei şi Franţei. Când sosi la Roma îl salvă de furia
poporului pe antipapă, iar în 1122, prin Concordatul de la Worms,
refăcu pacea cu Enric V. În timpul lui se celebra Conciliul I de la
Lateran.
161.Onoriu II (1124-1130). Pontificatul său a fost liniştit, dar sfârşitul
său dădu prilej de convulsii între două noi partide, guelfii şi
ghibelinii.
162.Inocenţiu II (1130-1143) a fost ales împreună cu Anaclet şi
schisma dură 8 ani. Inocenţiu II fugi în Franţa, fiind apărat de
regele Ludovic VI. Reîncepe lupta între imperiu şi papalitate, iar
împăratul Lothar devine de-a dreptul vasalul papei. Murind
antipapa Anaclet II, este ales un alt antipapă, Victor V, care totuşi
renunţă. Se celebra Conciliul II Lateran, dar izbucnind dezordini în
Roma, papa muri de supărare.
163.Celestin II (1143-1144) a trebuit să lupte împotriva lui Arnold de
Brescia şi împotriva lui Abelard, mare maestru universal, dar întru-
câtva eretic. E amintit prin obiceiul de a adopta un "motto" care
să exprime programul pontificatului său, acceptat şi de papii
succesori. Muri numai după 5 luni.
164.Lucius II (1144-1145). Cu el se iniţiază seria papilor amintiţi de
Sfântul Malachia, episcop de Armagh, Irlanda. De-a lungul timpului
a străbătut o profeţie despre un "Petru Romanus" şi despre
sfârşitul lumii, când Roma va fi distrusă şi înspăimântătorul
Judecător va judeca poporul său. Această profeţie a fost publicată
în 1595 (după 450 de ani), dar istoricii nu o crezură. Pontificatul
său dură 11 luni şi 15 zile.
165.Eugeniu III (1145-1153), abia ales, se vede silit să fugă, căci
poporul nu-l dorea. Era discipolul Sfântului Bernard. Reîntors la
Roma, este silit să fugă din nou. Sfântul Bernard intervine cu o
scrisoare înfocată, spunând: "Roma fără Papă este ca şi corpul
fără cap, capul fără ochi, ochiul fără lumină." Papa, sub influenţa
Sfântul Bernard, hotărî Cruciada a II-a. Reîntors la Roma, muri
subit. Pius al XI-lea l-a declarat "fericit".

126
166.Anastasiu IV (1153-1154) a scris un tratat despre Sfânta Treime.
Cu el, guelfii au ajuns susţinătorii papalităţii, iar ghibelinii,
susţinătorii împăratului.
167.Adrian IV (1154-1159) este unicul papă englez. Clarifică relaţiile
între papalitate şi Comuna Roma. Trebui să lanseze interdicţia
împotriva Romei. Poporul roman, pocăit, alungă pe Arnold de
Brescia şi papa putu să se reîntoarcă la Roma. Dădu Irlanda ca
feudă regelui Angliei în schimbul unui ajutor anual pentru papă.
Muri recomandându-şi mama sărmană milosteniei poporului.
168.Alexandru III (1159-1181) - un om dotat şi cu mari virtuţi. Este
ales papă împotriva antipapei Victor IV, voit de Barbarossa.
Călători în Italia şi Franţa, unde puse prima piatra la zidirea
catedralei Notre Dame din Paris. După antipapa Victor IV
apărură alţi antipapi: Pascal III şi Calist II. Sub pontificatul său
trebui să lupte cu Barbarossa şi Comuna Romei. El celebră al III-
lea Conciliu Lateran şi i-a beatificat pe Thomas Becket, ca
martir, şi pe Sfântul Bernard.
169.Lucius III (1181-1185) era bătrân şi nu voia să accepte numirea.
Apoi este constrâns, sub presiunea împăratului, să fugă la Verona.
Luptă împotriva ereticilor catari şi patarini. Consacră catedrala din
Bologna. Muri la Verona, unde este şi îngropat.
170.Urban III (1185-1187) era milanez. Luptă împotriva lui Barbarossa
şi împotriva Comunei din Roma. Fiul lui Barbarossa veni să se
încoroneze la Milano, împotriva voinţei papei. Căzând Ierusalimul
în mâinile lui Saladin, papa muri de supărare.
171.Grigore VIII (1187) lansă Cruciada a III-a şi proclamă "Treuga
Dei", cu oprirea luptelor, de sâmbătă până luni seara. Muri la
Pisa, după 2 luni.
172.Clemente III (1187-1191). De 40 de ani papii nu mai rezidau în
Roma, fiindcă Republica Romană nu le permitea. Acest papă se
putu reîntoarce la Roma, fiindcă era roman. Se dedică Cruciadei a
III-a, împotriva lui Saladin. Victoria creştină se obţinu cu grele
pierderi.
173.Celestin III (1191-1098) avea 85 de ani când a fost ales papă.
Încoronă pe Henric VI, fiul lui Barbarossa. Henric VI a fost faimos
prin ferocitatea sa. Din fericire, muri la 32 de ani. Acest papă luptă
pentru împăcarea principilor europeni care se băteau între ei, o
mare piedică în succesul cruciadelor.

40. PAPII SECOLULUI AL XIII-LEA

174.Inocenţiu III (1198-1216). Prin el autoritatea politică a papalităţii a


atins maxima ei splendoare, fiind considerat "vicarul lui Cristos şi

127
capul conducător al naţiunilor". A scris multe opere literare, a
construit spitalul Sfântul Spirit din Roma şi a distribuit zilnic 8.000
de porţii de hrană pentru săraci. Împotriva ereticilor albigenzi a
înfiinţat Inchiziţia episcopală şi a aprobat ordinele călugăreşti
înfiinţate de Sfântul Dominic şi Sfântul Francisc de Assisi.
175.Onoriu III (1216-1227) a fost înşelat de împăratul Frederic II,
fostul său discipol, care a promis că va face o cruciadă, însă nu şi-
a respectat cuvântul. A aprobat, în 1223, regulile Sfântului
Francisc.
176.Grigore IX (1227-1241), ales papă la 80 de ani, a fost atras în
luptă împotriva împăraţilor Germaniei. Făcând presiuni asupra lui
Frederic II pentru a porni în Cruciadă, acesta ocupă Roma drept
răzbunare, iar papa a fost silit să fugă, nu înainte de a-l
excomunica pe rege. Până la urmă, Frederic II plecă în Cruciadă,
însă nu s-au dat lupte, împăratul obţinând de la Sultan Ierusalimul
şi încoronarea sa ca rege al Regatului latin al Ierusalimului. Grigore
IX a fondat Sacra Rotta pentru invalidare, în a III-a instanţă, a
căsătoriilor nelegitime. A murit de durere când Frederic s-a aliat
turcilor.
177.Celestin IV (1241) a pontificat numai 17 zile, după care a murit,
lăsând timp de 2 ani vacant scaunul papal.
178.Inocenţiu IV (1243-1254) a luptat împotriva lui Frederic II, care îi
promisese ascultare, însă, fiindcă a refuzat eliberarea episcopilor
închişi şi a ocupat pământul papal, îl determină pe papă să plece la
Genova pentru 2 luni, iar de acolo la Lyon. Papa s-a reîntors la
Roma după 6 ani, după moartea lui Frederic II. Aici ţinu al XIII-lea
Conciliu Ecumenic, în 1245, în care excomunică pe Frederic II şi îl
depuse.
179.Alexandru IV (1254-1261). În timpul său s-au dat lupte pentru
succesiunea lui Frederic II între guelfi şi ghibellini. El condamnă
"Evanghelia Eternă" a fratelui Giovanni, succesorul lui Francisc de
Assisi, pe urmaşii fratelui Ioachim ce predicau "Eră nouă a
Sfântului Spirit" şi pe "Flagelanti" pentru excesivele lor reguli
riguroase.
180.Urban IV (1261-1264) nu a făcut parte din Colegiul cardinalilor şi a
fost ales papă după un conclav ce a durat 3 luni. Îl excomunică pe
Manfred al Germaniei şi îl chemă în Italia pe Carol de Anjou, fratele
regelui Franţei, Ludovic al IX-lea. Manfred ocupă teritoriul papal, iar
papa se retrase la Orviet. A fost în relaţii teologice cu Sfântul
Toma de Aquino. În timpul pontificatului său a avut loc minunea
de la Bolsena, care stă la baza sărbătorii liturgice Corpus Domini.
181.Clemente IV (1265-1268) a fost silit să părăsească Roma ocupată
de Conradino, rivalul lui Manfred, refugiindu-se la Viterbo. Tezaurul

128
Sfântul Petru, confiscat de Conradino, a fost recuperat de Carol de
Anjou, care-l învinse pe acesta, îl făcu prizonier şi, cu toată
opoziţia papei, îi tăie capul. A murit la Viterbo, nereuşind să se
întoarcă la Roma, deşi Conradino dispăruse. Astfel, se termină în
favoarea Papei lupta între Hohenstaufen şi papalitate.
182.Grigore X (1272-1276) a fost ales papă, după aproape 4 ani de
vacanţă a scaunului papal. A celebrat al II-lea Conciliu de la Lyon,
dar când să se întoarcă la Roma muri pe stradă, la Arezzo, unde a
şi fost înmormântat. Este cinstit ca "fericit". Sub Papa Grigore X
se ţinu Conciliul XIV ecumenic la Lyon (1274), în care se
recunoscu primatul papal, menţinerea papei în diptic, raliindu-
se unirii cu Roma un mare număr de episcopi, preoţi, fostul
patriarh Gherman III şi faimosul teolog Ioan Veccos din
Constantinopol. Unirea dură doar până în 1282.
183.Inocenţiu V (1276) a pontificat doar 5 luni, dar este un "fericit" al
Bisericii.
184.Adrian V (1276), fiind bătrân şi nesuportând căldurile din Roma,
s-a retras la Viterbo, unde a murit doar după o lună de pontificat.
185.Ioan XXI (1276-1277) era medic, iar poporul îl credea vrăjitor. A
scris un tratat de medicină - "Cartea săracilor". A murit după 8 luni
şi 5 zile de pontificat, la Viterbo.
186.Nicolae III (1277-1280). Pentru pacificarea Italiei a dat rudeniilor
însărcinări de a conduce diferite provincii, fapt pentru care a fost
acuzat de nepotism şi avariţie.
187.Martin IV (1281-1285) l-a susţinut pe Carol de Anjou.
188.Onoriu IV (1285-1287) a reuşit să guverneze Roma în pace. A
recunoscut Ordinul Carmelitanilor.
189.Nicolae IV (1288-1292). În timpul conclavului, au murit de pestă
(ciumă) 6 cardinali din cei 12, ceilaiţi fugind din Roma. Reîntorşi
după un an, îl aleseră pe Nicolae IV, primul frate franciscan ce a
devenit papă. Are merite în restaurarea bisericilor, impulsionarea
studiilor şi iniţierea construcţiei Domului din Orviet.
190.Celestin V (1294) a fost ales papă după 27 săptămâni de discuţii
şi amânări, ca favorit al lui Carol II de Anjou. Renunţă la scaunul
papal, murind în anul următor, la 80 de ani, fiind declarat "Sfânt".
191.Bonifaciu VIII (1294-1303), ales la două zile după renunţarea lui
Celestin V, intră cu un cortegiu impozant în Roma, venind de la
Napoli. Apoi a extirpat imediat, cu o mână energică, multe abuzuri,
ceea ce a suscitat opoziţii. Excomunică doi cardinali şi intră în
grave conflicte cu regele Franţei, care voia să impună impozite pe
veniturile Bisericii. A fost asediat la Angnani, iar Dante (teribilul său
adversar) spune că a fost pălmuit. Dante l-a batjocorit în "Divina
Commedia", învinovăţindu-l de exilul său. De la Bonifaciu VIII se

129
aminteşte instituirea Anului Sfânt, celebrat prima oară în anul 1300.
Prin bula "Unam Sanctam", Papa Bonifaciu VIII subordonează
puterea temporală (a regelui) puterii spirituale, dar Filip cel Frumos
nu se supuse, protestă, papa excomunicându-l. Regele îşi trimise
legiştii săi care se uniră cu familia Colonna, duşmanul personal al
Papei, acesta fiind maltrat la Agnani. Eliberat de popor reveni la
Roma, şi, unde de dureri şi supărare muri în 1309, iertându-i pe
toţi.

41. PAPII SECOLELOR AL XIV-LEA ŞI AL XV-LEA

192.Benedict XI (1303-1304), om virtuos, echilibrat, având programul:


Justiţie şi Pace, încearcă împăcarea partidei Bianchi şi Neri din
Florenţa.
193.Clemente V (1305-1315). Cu el începu "captivitatea de la
Avignon". La 200 de ani de la moartea lui, calviniştii i-au distrus
monumentul funerar.
194.Ioan XXII (1316-1334) a fost ales după 2 ani de conclav, om de
ştiinţă, sfinţenie, stabilit la Avignon, bun organizator. Luptă
împotriva lui Ludovic de Bavaria şi trebui să sufere pentru urmaşii
Sfântului Francisc, scizionaţi în conventuali "spirituali" şi
"moderaţi". Monumentul lui funerar fu distrus în timpul Revoluţiei
franceze.
195.Benedict XII (1334-1342) încercă să se transfere la Bologna, dar
cardinalii îl împiedicară. Iniţie atunci construcţia palatului papal de
la Avignon, unde este îngropat. A fost un energic reformator în
unele probleme organizatorice.
196.Clemente VI (1342-1352) cumpără cetatea Avignon de la Filip
VI şi distribui imense averi săracilor. Hughenoţii i-au profanat
mormântul.
197.Inocenţiu VI (1352-1362) încercă să se reîntoarcă la Roma, dar
fiind ameninţat de bandiţii Ruttari, se reîntoarse la Avignon.
198.Urban V (1362-1370), om foarte cult, a reformat clerul şi Curia
papală. Părăsi Avignonul şi se întoarse la Roma, restaurând
bisericile şi viaţa religioasă. Speriat de bandiţii Romei, se
reîntoarse la Avignon unde muri, după cum profeţise Sfânta Brigita.
199.Grigore XI (1370-1378). În momentul alegerii sale erau numai 3
cardinali italieni, unul englez, iar restul francezi. Primul lui act a fost
excomunicarea tuturor florentinilor şi dispune interdicţia împotriva
Florenţei. Intervine Sfânta Caterina de Siena, care în 20 de scrisori
l-a invitat să se reîntoarcă la Roma, dar fiind terorizat de plebe a
trebuit să se salveze. Papa muri de supărare la numai 47 de ani,
zicând: "înalţă, Doamne, viţa", înţelegând prin viţa de vie, Roma.

130
200.Urban VI (1378-1389) a fost ales într-un climat furtunos, într-un
moment în care poporul pretindea un papă "roman", alungându-i
pe cardinali. Urban a fost ales, însă, în acelaşi timp, francezii au
ales un alt papă, pe Robert, cunoscut sub numele Clemente VII.
Se ajunse la lupta armată între cei doi papi, Urban învingându-l pe
Clemente la Colli Albani. Cardinalii au uneltit pentru uciderea
papei, care se văzu silit să fugă, refugiindu-se la Nocera, unde
Carol II îl ajunse şi îl asedie. Au intervenit genovezii pentru
"salvarea papei", însă, în realitate, ei îl prinseră pentru a-l preda
antipapei de la Avignon. Pentru a se salva, Urban a plătit
genovezilor o mare sumă de bani. Pentru a mulţumi Domnului că a
scăpat de pericol, preconiză un An Sfânt Extraordinar, anticipat
anului 1390, dar nu apucă să-l celebreze deoarece muri.
201.Bonifaciu IX (1389-1404) a rămas vestit pentru marea sa
bunătate. În timpul pontificatului său se celebrară doi Ani Sfinţi: în
1390, preconizat de predecesorul său, şi în 1400, cerut de legile
canonice.
202.Inocenţiu VII (1404-1406) se luptă cu antipapa Benedict XIII, fiind
considerat primul "Papă umanist", protector al artelor.
203.Grigore XII (1406-1417), slab, numai piele şi os, din cauza
posturilor, a avut de luptat cu doi antipapi, Benedict XIII de la
Avignon şi Alexandru V, mort la Bologna, lăsând urmaş pe Ioan
XXIII. Conciliul de la Constanţa îi depuse pe toţi trei, iar Grigore XII
muri retras la Recanati, după ce renunţă la scaunul papal.
204.Martin V (1417-1431) a fost confirmat de Conciliul din
Constanţa, care-i spuse: "Stăpâne, mergi în pace la Roma". În
drum, se opri la Milano pentru a sfinţi Domul, apoi, ajuns la Roma,
reconstrui palate şi case, institui "inspectorii de străzi" pentru a
urmări hoţii şi răufăcătorii. Muri de atac de inimă. Sub pontificatul
său îşi desfăşură Sfânta Ioana d'Arc vitejia sa extraordinară.
205.Eugeniu IV (1431-1447) s-a luptat cu familia predecesorului său.
Din cauza antipapei Amadeu din Savoia, care-şi luă numele de
Feliciu V, a trebuit să fugă din Roma, mutând Conciliul la Ferrara,
unde încercă unirea Orientalilor cu Biserica Romană, fără
rezultate temeinice. Muri după puţin timp, când pericolul musulman
se ivi la Constantinopol.
206.Nicolae V (1447-1455), ales la 49 de ani, beneficie de instalarea
unei păci generale. Pe timpul lui căzu Constantinopolul sub
stăpânirea turcilor. Trebui să înfrunte complotul Porcarilor, care
încercaseră să reconstituie Republica Romană. El a fondat
Biblioteca Vaticană, ce poseda atunci 5000 de codice. Încurajă
pe artiştii Leon Battista Alberti, Fericitul Angelico şi Andrea de
Astagno. A fost considerat protectorul "umanismului".

131
207.Calixt III (1455-1458) este primul papă din familia Borgia.
Organiză o Cruciadă pentru eliberarea Constantinopolului de sub
turci, însă a fost trădat de Alfonso V, regele Neapolului, care
îndreptă flota nu în directia Constantinopolului, ci a Genovei,
pentru a-i cuceri pe genovezi. Calixt voi atunci să construiască o
altă flotă, la Tevere. De aceea îşi vându totul, inclusiv argintăria,
numai să salveze credinţa şi Biserica. Muri fericit că a fost
eliberat Belgradul de sub turci, în ziua Schimbării la faţă. Fu
acuzat de nepotism.
208.Pius II (1458-1464) a fost ales cu scopul salvării civilizaţiei
creştine a Europei şi eliminarea dominaţiei musulmane. De o
inteligenţă rară şi o cultură vastă, orator neîntrecut, scriitor elevat,
a scris volume de istorie contemporană şi cosmografie. Obişnuia
să zică: "Sforţează-te, Enea (numele lui de dinainte de a fi papă), şi
adună Pius II!". Fondă o universitate şi protejă literaţii de toate
naţiunile. Organiză o Cruciadă şi se aşeză personal în fruntea
ei, aducând moaştele Sfântului Andrei apostolul, le aşeză sub
altarul Sfântului Petru în Vatican şi făgădui în genunchi
recucerirea Pământului Sfânt. Plecă de la Ancona pentru
începerea Cruciadei, dar când sosiră navele veneţiene papa era
deja mort.
209.Paul II (1464-1471) a fost ales papă la 48 de ani, fiind foarte
generos, având o farmacie proprie din care dădea gratuit
medicamente, şi fiind foarte sensibil la executarea capitală a
delicvenţilor. Nu acorda audienţe, dintr-o timiditate excesivă, decât
15-20 de zile pe an. Muri de durere când turcii au scufundat flota
veneţiană pregătită de predecesorul său.
210.Sixtus IV (1471-1484) avu de înfruntat luptele fratricide dintre
familiile Lorenzo de Medici şi Pazzi. În acel timp, Mahomed II
cuceri Otranto, ucigând 12.000 de cetăţeni ai acestui oraş. Papa
refăcu flota şi recuceri Otranto, oprind invazia turcească în Italia.
211.Inocenţiu VIII (1484-1492) încercă împăcarea între familia Colonna
şi cea a Ordinilor. Pericolul turcesc deveni foarte grav. În acel
timp, maurii au fost alungaţi definitiv din Spania şi regele
primi titlul de "Catolic". Protejă mulţi artişti. În epitaful său serie
"descoperirea Americii", papa murind în 25 iulie al anului în care
Cristofor Columb pleca în celebra sa expediţie (în 3 august, pentru
a ajunge în 12 octombrie 1492).
212.Alexandru VI (1492-1503) e al doilea papă din familia Borgia. Se
dori un principe abil şi nu un preot foarte onest, de aici viaţa lui
dezordonată şi desfrânată. Ajuns papă, puse ordine în Roma şi în
finanţele ei. Avu patru copii din căsătoria încheiată înainte de a
ajunge papă: Cezar, Ioan, Jofre şi Lucreţia, lăsându-se dominat de

132
ei. Se ciocni cu Carol VIII, regele Franţei, care vru să-şi schimbe
viaţa. În acel timp, la Florenţa, un "frate apocaliptic" se pronunţă
împotriva desfrâului său (era Girolamo Savonarola), însă sfârşi
spânzurat şi ars pe rug. Acest papă este una din figurile cele mai
întunecate din întreaga istorie a papalităţii, ale cărui greşeli sunt de
multe ori exagerate. Dumnezeu are totdeauna dreptul la ultima şi
unica judecată a fiecărei persoane.

42. PAPII SECOLELOR AL XVI-LEA ŞI AL XVII-LEA

Până la Conciliul de la Trento

213.Pius III (1503), un adevărat om pios, a pontificat doar 25 de zile.


214.Iuliu II (1503-1513) s-a dorit un papă războinic, având prima
preocupare recucerirea teritoriilor pierdute: Bologna, Veneţia şi
Parma, lansând, pentru prima dată, ideea unificării Italiei într-un
singur stat, anticipând, cu 300 de ani, "risorgimonto italiano" din
secolul al XIX-lea. Sub el s-a iniţiat măreaţa operă a reconstruirii
Bazilicii Sfântul Petru din Vatican. A fost un mare mecenat al
artiştilor, îndeosebi al lui Michelangelo şi Rafael.
215.Leon X (1513-1521), spirit blând, împăciuitor, i-a iertat pe
cardinalii adversari, chiar şi pe Machiavelli, marele său adversar
direct. Pe Francise I, regele Franţei, îl opri, cu prietenie, să
cucerească Roma. Pe Luther îl crezu un frate beţiv şi-l duru faptul
că a trebuit să-l excomunice ca eretic. A fost un sprijinitor al
artiştilor şi continuator al zidirii Bazilicii Sfântul Petru.
216.Adrian VI (1522-1523) a fost pedagog al împăratului Carol V.
Primi alegerea de papă numai ca să nu ofenseze pe Dumnezeu,
căci nu se dorea pontif, de aceea nu primi onoruri. Reformă Curia
Romană, excluzând din ea paraziţii, curtezanii, poetii închipuiţi şi
bufonii.
217.Sfântul Clemente VII (1523-1534) a fost de partea regelui Franţei,
în lupta dintre Franţa şi Spania; poporul roman ajunse să strige:
"Trăiască regele Franţei, împăratul întregii lumi!". Căzând prizonier
Francise I, se constitui Liga Sfântă pentru eliberarea Italiei de sub
dominaţia germano-spaniolă. Carol V făcu să intervină Georg
Frundsberg cu 13.000 de luterani fanatici; care înfăptuiră "masacrul
Romei", 6 zile de măceluri oribile. Carol fiind iertat se pocăi, dar
apăru problema lui Henric VIII al Angliei, care pretinse divorţ pentru
a se căsători cu Ana Boleyn. Papa muri de atac de inimă provocat
de Schisma Anglicană.

133
218.Paul al III-lea (1534-1549) îşi dedică viaţa "Reformei Catolice"
care începu prin Conciliul de la Trento, inaugurat în 13 decembrie
1545.

După Conciliul de la Trento (1545-1563)

219.Iuliu III (1550-1555), ales după 3 luni de conclav, prin compromis,


deveni susţinătorul reformei Curiei Romane acoperită de trei
păcate: avariţia, nedreptatea şi luxul. Renunţă la redobândirea
cetăţii Parma, pentru a nu provoca război. Se preocupă mult de
reîntoarcerea Angliei la catolicism şi de continuarea Conciliului
Tridentin, murind din cauza unei cure dietetice greşită.
220.Marcel II (1555) fu imortalizat prin frumoasa "Missă" pe care
marele muzician Pier Luigi da Palestrina i-a dedicat-o, deşi la
început se opuse oricărei celebrări liturgice cu orice gen de
muzică, pentru a curma abuzurile ruşinoase. Dar, dedicându-i-se
Missa de către Palestrina, abandonă propunerea de suprimare a
muzicii polifonice. Nu accepta aniversări în onoarea lui, nici
nepotisme, gândindu-se chiar la desfiinţarea Gărzii elveţiene. Toţi
cei ce doreau timpuri noi, nădăjduiau în el, dar el muri numai după
20 de zile de pontificat.
221.Paul IV (1555-1559) avea deja 79 de ani când a fost ales papă
prin compromis. Adevărat literat, caracter îndrăzneţ şi vioi, s-a
ocupat energic de reforma Bisericii.
222.Pius IV (1559-1565), după 4 luni de conclav, este ales şi aclamat.
A fost protector al nepotului său Carol Borromeo, "mâna
dreaptă" a papei, prin al cărui merit reîncepu şi se încheie Conciliul
de la Trento. Complotul împotriva sa din cauza reformelor îl
supărară grav şi muri în braţele Sfântului Carol Borromeo şi
Sfântului Filip Neri.
223.Sfântul Pius V (1565-1572) duse o viaţă de extremă penitenţă.
Luptă pentru aplicarea Reformei bisericeşti, alungând majoritatea
prostituatelor din Roma, care se numărau cu miile. Dădu impuls
Inchiziţiei şi voi să aplice Conciliul prin 102 bule, în numai 5 ani.
Sub pontificatul său a avut loc marea victorie navală repurtată
împotriva turcilor la Lepanto, în 1571.
224.Grigore XIII (1572-1585). În aplicarea canoanelor Conciliului, se
produse dezorganizare. El are merite în fondarea Universităţii
Teologice din Roma, azi Universitatea Gregoriană. Tot el
introduce calendarul gregorian. În timpul său are loc crunta
"Noapte a Sfântului Bartolomeu", în Franţa. Unica lui consolare
a fost succesul misiunilor în China şi Japonia.

134
225.Sixtus V (1585-1590). Cu mâna de fier, a restaurat ordinea în
Roma, apoi se dedică operei edilitare a Cetăţii, ridicând Obeliscul
în Piaţa Sfântul Petru, Cupola Sfântului Petru, Universitatea din
Roma şi Biblioteca Vaticană. Este îngropat în bazilica Sfânta Maria
Maggiore, într-un mormânt de el pregătit.
226.Urban VII (1590) i-a ajutat mult pe săraci. A murit de malarie după
numai 13 zile de pontificat.
227.Grigore XIV (1590-1591). După "profeţia Sfântului Malachia", care
circula în popor, trebuia ales cardinalul Simoncelli, dar conclavul îl
alese pe milanezul Niceolo Sfrodato, numit apoi papă Grigore XIV.
Mare ascet, blând, simplu, naiv şi fără autoritate, a fost înconjurat
de persoane obtuze şi incompetente. În timpul său muri de
ciumă, în Roma, Sfântul Aloisiu Gonzaga.
228.Inocenţiu IX (1591), erudit, generos, foarte slab din cauza
pocăinţei foarte aspre, a făcut multe reforme bune, dar a murit la
numai două luni după numire, poporul socotindu-l un sfânt.
229.Clemente VIII (1592-1605), bun politician, supuse pe Henric IV al
Franţei, iertă pe Filip II şi aşteptă diplomatic moartea acestuia,
pentru a-l domina pe Filip III, succesorul. Condamnă familia Cenci
(mama, fiica şi fiul) fiindcă şi-au ucis tatăl. Condamnă pe
Giordano Bruno, dominican, păgân şi panteist, care justifica
prostituţia şi admitea poligamia, ca şi violenţa. După 6 ani de
proces, Giordano Bruno este ars pe rug, în 17 februarie 1600. A
purtat corespondenţă cu Mihai Viteazul, domnitorul român, pe
care-l protejă împotriva duşmanilor săi maghiari şi austrieci.
Muri de apoplexie după 13 ani de pontificat.
230.Leon XI (1605), ales la 1 aprilie, întronat în 10 aprilie, luă în
stăpânire reşedinţa pontificală Sfântul Ioan din Lateran dar, în
aceeaşi zi, muri.
231.Paul V (1605-1621), simplu, pios, sever, favoriză pe nepotul său
Scipione Borghese, care construi faimoasa vilă Borghese, numită
"delicia Romei". Luptă împotriva Veneţiei dominată de ex-teologul
Paul Sarpi; lansă excomunicarea împotriva Dogelui şi interdicţia
împotriva Veneţiei.
232.Grigore XV (1621-1623) a fost un eminent jurist, mecena al
artiştilor, autor al constituţiei "Aeterni Patris Filius" ce introduce o
severă ordine în secretul conclavului. Fondă, în 1622,
Congregaţia "De Propaganda Fide", ministerul pentru misiuni.
233.Urban VIII (1623-1644) a fost un om cu largi vederi, generos, însă
favoriză nepotismul. Cumpără Castelul Gandolfo şi regulariză
disciplina pentru declararea sfinţilor, aflată în vigoare şi azi. Sub el
este condamnat Galileo Galilei, care muri în 1642, cu
binecuvântarea Papei. Acesta, de fapt, a fost străin de

135
condamnarea lui Galileo, condamnare făcută de un tribunal
bisericesc ce urma ideile "ştiinţifice" ale timpului.
234.Inocenţiu X (1644-1655), ales după două luni de conclav, a trebuit
să lupte imediat împotriva a trei cardinali din familia Barberini
(nepoţii precursorului său), acuzaţi că s-au îmbogăţit din averile
Bisericii. În timpul pontificatului său, în viaţa curţii Vaticanului s-au
amestecat soţia şi nora fratelui său, Pamfiliu Pamphili, fapt ce a
umbrit pe nedrept şi viaţa papei, atrăgând multe calomnii la adresa
lui. Sub pontificatul său s-a încheiat Pacea de la Westfalia,
potrivit căreia orice religie e validă şi fiecare cetăţean poate
considera bună acea credinţă care este a suveranului său.
Condamnă Jansenismul, în 31 mai 1651. Când muri, corpul său fu
expus trei zile în catedrala Sfântul Petru şi nu avu nici măcar
omagiul părinţilor săi.
235.Alexandru VII (1655-1667) excela prin bunătate, cultură şi
înţelepciune. Ţinea totdeauna în mână un crucifix pentru cinstirea
lui Cristos. În timpul pontificatului său este convertită la
catolicism regina Cristina a Suediei, renunţând la coroana
regală.
236.Clemente IX (1667-1669) era autor de piese de teatru, care
serviră la ridicarea moralităţii teatrului roman. Fu iubit pentru marea
sa bunătate, având ca motto: "Clemente cu alţii, dar nu cu sine".
Se spune că deveni proverbial cuvântul său: "Aprobăm". Îşi dedica
zilnic ore pentru mărturisirea poporului, în Bazilica Sfântul Petru. În
fiecare zi prânzea cu câte 13 săraci şi-i servea el însuşi; vizita
des bolnavii. Muri de inimă, după o viaţă de sfânt.
237.Clemente X (1670-1676), ales după 4 luni de conclav împotriva
dorinţei lui, având deja 80 de ani, fu adus pentru instalare în
Capela Sixtină. Avea temperament de înger, dar nu ştia să
guverneze, încredinţând practic conducerea Bisericii ajutorului său,
cardinalul Paluzzi.
238.Inocenţiu XI (1676-1689) se rugă în genunchi să nu fie ales papă.
Hotărî suprimarea festivităţilor încoronării pentru a da banii
săracilor. Dezrădăcină orice nepotism. În timpul său turcii
asediară Viena (1683), iar meritul înfrângerii turcilor a fost
atribuit protecţiei Sfintei Fecioare. Hotărî construirea unei
biserici dedicată victoriei Sfintei Maria . Trebui să lupte împotriva lui
Ludovic XIV al Franţei pentru "cele patru articole galicane". Muri
împăcat cu regele francez.
239.Alexandru VIII (1689-1691) avea 79 de ani, dar era încă destul de
lucid. A fost nepotist, dar este ultimul papă defăimat pentru obiceiul
favorizării rudeniilor. Pentru această slăbiciune a fost răsplătit cu o
mare nerecunoştinţă.

136
240.Inocenţiu XII (1691-1700) avea 76 de ani, dar era încă sănătos şi
viguros, iubit de toţi. Stârpi definitiv plaga nepotismului,
interzicând orice serviciu rudeniilor papei. Avu o mare
dragoste pentru săraci, pe care-i numea "nepoţii mei". Dădu
palatul din Laterano, sediul papei, săracilor. Trăia cu două lire
pe zi, restul dându-i săracilor. Populaţia îl purta în triumf,
deshămând caii de la căruţa papală şi purtându-l pe umeri. Avu
curajul să-l îmblânzească şi să-l supună pe Ludovic al XIV-lea şi nu
ezită să rupă relaţiile cu Viena din cauza obrăzniciei ambasadorului
vienez. Luptă împotriva quietismului, supunându-l pe Fénelon. Este
pomenit pentru că a construit palatul Montecitorio, care deveni
reşedinta Papei.

137