Dan Zamfirescu

DACĂ N-AR FI FOST HASDEU, IORGA NU EXISTA

Interviu realizat de doamna Raia Rogac la Chişinău, în anul 2007, cu ocazia Simpozionului
dedicat lui B.P. Hasdeu de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” la un secol de posteritate

– Mă simt onorată să realizez acest dialog cu dumneavoastră, domnule Dan

Zamfirescu. Vreau să aflu de la început care localitate v-a marcat identitatea?
– Spre marele meu necaz nu sunt născut în satul din care provin – Popeşti, comuna
Căteasca, judeţul Argeş, care se află la 12 kilometri de Piteşti, pe Argeş în vale. M-am născut la
Spitalul Filantropia din Bucureşti, deci am fost înregistrat în 21 decembrie 1933 în Bucureşti,
ceea ce toată viaţa m-a amărât, pentru că eu provin din sat, şi acolo am fost măcar botezat, de
părintele Ion Drăghici. Sunt deci în registrul de botezaţi al bisericii din Popeşti-Căteasca. Toată
copilăria şi adolescenţa mea au fost legate de Popeşti. Acolo m-am format şi am trăit anii socotiţi
decisivi pentru întreaga viaţă şi am mai cunoscut acel ţăran român care a fost păstrătorul
neamului. Iubirea aproape mistică pentru el nu m-a părăsit niciodată, deşi azi doar câţiva mai
sunt în viaţă, între care şi prietenul meu din copilărie, cu un an mai mare.
Am stat aici până la 15 ani şi jumătate, până în octombrie 1948, deşi am fost obligat de
tatăl meu să fac şcoala primară şi liceul în Bucureşti, unde nu beneficiam de poziţia lui socială.
La Piteşti el era cunoscut ca unul din moşierii ţinutului şi aş fi fost favorizat, ceea ce nu a vrut. În
consecinţă, a cumpărat o casă cu două apartamente pe strada Bitolia 20, unul pe numele mamei
şi celălalt pe al meu. O voi pierde de două ori: o dată naţionalizată în 1950 când am fost, după un
an, şi scoşi în stradă, adăpostindu-ne o soră a tatii, care deşi naţionalizată şi ea, nu fusese dată
afară ca noi. A doua oară acum, în actuala „tranziţie” cu concursul unor avocate dintre care una,
ilustră, s-a lăudat în târg cum a luat bani ca să-mi piardă procesul. Ceea ce n-a împiedecat-o să
dea lecţii de etică la televizor.
Cele opt luni de şcoală pe an erau un chin pentru mine. Nu trăiam decât cu gândul la
vacanţele în care reveneam la ţară. În 1949 moşierimea fiind lichidată ca clasă, am rămas să stau
în Bucureşti tot restul vieţii. Abia în 1972 am putut să-mi revăd locurile natale şi doar după 2000
am putut să revin acolo, recuperându-mi casa părintească şi cele 50 ha din moşia tatălui meu. Pe
vremea comuniştilor era interzis foştilor proprietari să calce pe pământul pe care l-au avut. De
m-aş fi dus, aş fi fost arestat. În 1972 devenisem însă oarecum o figură a culturii române de
atunci şi mi s-a îngăduit, de persoane importante din judeţ, să-mi revăd locurile natale în calitate

1
de copreşedinte, cu poetul Ion Bănuţă, al Societăţii culturale „Nejlovelul” a comunei Căteasca,
proaspăt înfiinţată. Nu mai eram fiul moşierului, eram un om care avea un statut cultural.
– Iniţial aţi făcut Facultatea de Litere?
– Mai întâi am făcut Facultatea de Teologie, pentru că în 1952 când am terminat liceul
„Titu Maiorescu”, între timp rebotezat „I. L. Caragiale” nu mi s-a eliberat diploma de absolvire,
fiind fiu de moşier şi având doi fraţi ai tatii închişi – unul era la Aiud, altul era la Sighetul
Marmaţiei. Unul era medic şi a vrut să fugă, din care cauză a ajuns la Aiud, iar celălalt a fost
subsecretar de stat în al doilea guvern Sănătescu şi în guvernul Rădescu şi a intrat în celebrul lot
al demnitarilor. A ieşit de la Sighet în 1955, cu domiciliu obligatoriu la Măzăreni, un sat din
Bărăgan, de unde a fost din nou arestat, în 1959. Condamnat politic, a murit în temniţa de la
Botoşani în decembrie 1963, cu doar câteva luni înainte de faimosul decret din 1964 care i-a
eliberat pe toţi. Aceasta se cheamă destin, soartă sau nenoroc. Celălalt, eliberat de la Aiud cu
câteva săptămâni înainte de cei de la Sighet, şi-a reluat profesia şi a trăit până în 1974. A fost
unul din pionierii homeopatiei în România.
În orice caz, cu o asemenea biografie şi cu diploma de absolvire blocată, eu nu aveam
cum să fac o facultate de stat. Singura mea perspectivă fiind să fiu luat la armată, dar la corpurile
speciale de muncă, unde erau înrolaţi fii de chiaburi, moşieri şi „burghezi”, ca să scap şi având o
rudă apropiată preot la Sibiu cu mare trecere la mitropolitul Nicolae Bălan, m-am dus acolo şi
am fost primit chiar fără acte (abia după aceea am reuşit să capăt diploma, tot în urma unui
concurs de împrejurări ce seamănă a providenţă), la două săptămâni după ce cursurile
începuseră. Voi fi recunoscător câtă viaţă voi mai avea memoriei marelui mitropolit Nicolae
Bălan, de altfel una dintre personalităţile istoriei Transilvaniei, pe care am avut privilegiul să-l
văd de aproape de nenumărate ori, atunci când apărea şi binecuvânta studenţii adunaţi în
paraclisul Institutului, la slujba de seară.
Am stat doi ani la Sibiu, având norocul unor profesori străluciţi, unii proveniţi şi de la
Facultăţile de teologie din Cernăuţi şi Chişinău. După aceea m-am mutat la Bucureşti pentru
încă doi ani. Mi-am luat licenţa în 1956 şi am mai stat trei ani urmând cursurile de magisteriu
(doctorantură), care au fost providenţiale pentru mine, fiindcă acolo am învăţat meserie cu
profesorul – Dumnezeu să-l odihnească – Alexandru Elian, unul din marii noştri savanţi şi un
maestru de arme, cum îi zic eu, un mare polemist. Un om care se pricepea formidabil să
descopere hibele din lucrările altora, prostiile, citatele greşite, plagiatul. Avea un ochi de vameş,
era genial. Nu m-a cruţat nici pe mine. Prima lucrare de seminar (eram obligaţi să susţinem şi să
publicăm patru, două în anul al doilea şi alte două în ultimul) mi-a făcut-o praf de patru ori, la a
doua am reuşit să scap numai cu trei eşecuri, la a treia numai cu două şi ultima am reuşit s-o fac
aşa încât să nu mai găsească nimic.

2
 Am avut de asemenea marele noroc să ascult, în cei doi ani de la Bucureşti, cursurile de
dogmatică ale părintelui Dumitru Stăniloae, devenindu-i ucenic spiritual, şi mi-am susţinut
licenţa cu cel mai ilustru profesor de Istoria Bisericii Universale, Teodor M. Popescu. Având
titlul Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, am publicat-o abia în
1992, în editura pe care am înfiinţat-o în aprilie 1990, dându-i numele celebrei cărţi a lui Nae
Ionescu Roza Vânturilor.
Teologia era atunci o oază a ştiinţei şi spiritualităţii naţionale într-un deşert instituit în
rest, şi am apucat acest ultim refugiu. În 1959 şi părintele Dumitru Stăniloae şi Teodor M.
Popescu au fost arestaţi şi închişi pentru câţiva ani. Dar eu îmi încheiasem şcolarizarea, inclusiv
cei trei ani de pregătire a doctoratului, pe care însă nu l-am mai susţinut, părăsind în septembrie
1960 şi postul de bibliotecar la nou creata Bibliotecă a Patriarhiei din incinta mânăstirii Antim.
Din toamna anului 1961 am luat-o da capo şi am făcut Facultatea de limbi slave,
principal – limba rusă, secundar – limba română şi a doua limbă slavă – limba bulgară. Prima
dată am făcut teologia, fiindcă numai acolo puteam să merg. A doua oară am ales limba rusă
fiindcă aveam cele mai multe şanse să fiu admis şi fiindcă fusesem convins de profesorul
Alexandru Elian să mă specializez în literatura română veche, pentru care pregătirea teologică şi
bizantinologia urmată cu dânsul erau atuuri inestimabile, dar fără accesul la domeniul slav
rămâneam lipsit de cea mai importantă pregătire necesară cunoaşterii celor câtorva secole de
cultură română veche.
În 1961, statul român semnase o convenţie în care se obliga să nu mai facă discriminare
la învăţământ, şi sprijinitorul meu, viitorul academician Gheorghe Mihăilă, care era prodecan şi
secretar general al Asociaţiei slaviştilor al cărui membru devenisem, mi-a spus să depun imediat
dosarul, pentru admiterea mea în învăţământul superior de stat. Dânsul aflase dintr-o ştire
apărută în presă că nu mai puteam fi respins pentru originea socială, deoarece statul român se
obligase să nu mai facă niciun fel de discriminări.
Cu bunăvoinţa rectorului Jean Livescu şi cu sprijinul decanului Alexandru Balaci am
intrat astfel acolo unde nu putusem intra cu nouă ani în urmă. Am luat-o de la anul I, am făcut
cei cinci ani acum, mi-am luat licenţa în filologie în 1966 şi doctoratul în februarie 1971 cu teza
ce se va publica de către Editura Minerva în 1972 (dar apărând în ianuarie anul următor are anul
1973 pe copertă) în noua colecţie „Universitats”, cu titlul Neagoe Basarab şi Învăţăturile către
fiul său Theodosie. Problemele controversate. În decembrie 1970 apăruse prima ediţie critică a
versiunii româneşti a scrierii lui Neagoe Basarab, pregătită împreună cu cea mai bună paleografă
de la Biblioteca Academiei Române, neuitata doamnă Florica Moisil şi însoţită de traducerea
originalului slavon, cât ni s-a păstrat, de profesorul G. Mihăilă. Aceste două lucrări m-au
consacrat în lotul „vechiştilor”, care s-a îmbogăţit astfel şi cu unul din cei mai eficienţi şi

3
prestigioşi reprezentanţi din a doua jumătate a secolului trecut şi din veacul abia început,
academicianul G. Mihăilă. Am avut reala fericire să public în 1996, în editura proprie, originalul
slavon al Învăţăturilor, facsimilat după manuscrisul unic de la Sofia şi însoţit de transcrierea şi
traducerea academicianului G. Mihăilă.
Sunt deci licenţiat în teologie şi absolvent al celor trei ani de „magisteriu” (cum se
numea atunci, după modelul rusesc, trieniul de doctorat) şi doctor în filologie. Acestea sunt
titlurile mele. Mai sunt şi membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Nu
însă al Academiei Române, deci nu pot fi socotit sau apelat „academician”.
Avantajul pe care mi l-a dat această pregătire, de teolog, bizantinolog, slavist şi filolog
românist, precum şi de ucenic al maestrului de arme Alexandru Elian, mi-a hotărât viitorul.
Numai un asemenea om putea da ediţia Învăţăturilor, ca dovadă că proiectată şi anunţată de
câteva ori de către alţii, n-a fost niciodată realizată până la mine.
Prima comunicare ştiinţifică publică am ţinut-o la 15 iunie 1961, în cadrul Asociaţiei
slaviştilor, la îndemnul şi cu sprijinul direct al secretarului general G. Mihăilă, care a citit-o în
prealabil şi mi-a dat o seamă de sugestii de îmbunătăţire. A fost începutul colaborării noastre ce
durează de aproape o jumătate de secol. În momentul de faţă pregătesc ediţia Cărţii româneşti de
învăţătură a mitropolitului Varlaam, care va conţine şi versiunea românească modernă a
originalului slavon al Muceniciei Sfântului Ion cel Nou, tradusă şi prelucrată prima oară de
mitropolitul Varlaam. Realizată în 1884 de episcopul Melchisedec – eminent slavist – ea a fost
revăzută de academicianul G. Mihăilă.
În comunicarea consacrată autenticităţii Învăţăturilor lui Neagoe Basarab l-am făcut
praf pur şi simplu pe Demostene Russo, care fusese magistrul iubit al profesorului Alexandru
Elian. Aici e puţin ironia sorţii – am învăţat de la Alexandru Elian cum se omoară, dacă vreţi, ca
la scrimă. Ca să-i arăt că am învăţat bine lecţia, i-am omorât magistrul. Aveam să mai întreprind
asemenea dispute ştiinţifice într-o manieră care l-a făcut pe genialul meu prieten, regretatul
dramaturg, prozator şi eseist Paul Anghel, să-mi spună într-o zi: „Dom’ Dănuţ” (noi nu ne-am
tutuit niciodată, fiind „Dom’ Paulică” şi „Dom’ Dănuţ”) dumneata n-ai mână de polemist, ai
mână de cremenal”. Din păcate, sunt situaţii în care adevărata crimă este să laşi să trăiască în
ştiinţă erori care desfigurează, din neştiinţă, prostie sau mai grav, duşmănie, însăşi imaginea unui
popor şi a unei culturi întregi. A trebuit să mă angajez de câteva ori în astfel de „dueluri” şi mai
am în faţă câteva.
Deci, am devenit cunoscut la 28 de ani cu această angajare a mea în „problema
homerică a literaturii române”, cum a botezat Demostene Russo problema autenticităţile
învăţăturilor lui Neagoe Basarab. Dar celebru am devenit în 1970, în decembrie, când am ajuns
să polemizez cu academicianul Iorgu Iordan. Acesta publicase o carte despre Alexandru

4
Philippide în care n-a combătut teoria emigrării românilor de la sud de Dunăre, susţinută de
acesta, întrucât era el însuşi de acord cu ea şi atunci a fost privit cu ochi răi de stăpânire. Cineva
mi-a vândut secretul. Cum aveam o mică socoteală personală cu Iorgu Iordan, care îmi blocase
intrarea ca asistent în Facultatea de filologie, unde se străduise să mă aducă academicianul
Alexandru Rosetti, decan, şi prodecanul Romul Munteanu, dar se oprise totul la „cadre” nu fără
sforile trase din umbră, am prins momentul şi am publicat un articol în revista „Săptămâna
culturală a capitalei”, proaspăt trecută sub conducerea lui Eugen Barbu, intitulat De la Robert
Roesler la academicianul Iorgu Iordan. Am avut curajul să-l combat şi să-l ironizez pe
atotputernicul academician care exercita un adevărat terorism în viaţa ştiinţifică, uzând şi de
poziţia sa politică. În momentul acela am devenit celebru. Mi se spunea – „ăla care a avut curajul
să se bată cu Iordan”. Au ţinut să mă cunoască atunci filosoful Ion Petrovici şi Nichifor Crainic,
cu care prilej le-am strâns mâna o singură dată în viaţă. Aşa se face câte o dată celebritatea!
– Şi Mircea Eliade a avut îndrăzneala, în virtutea juvenialităţii, să-l critice pe
Nicolae Iorga şi nu a fost iertat de marele istoric.
– Şi mie mi-a creat mizerii academicianul Iorgu Iordan, care era preşedintele Comisiei
superioare de diplome, încercând să-mi blocheze recunoaşterea diplomei de doctorat. Dar n-a
reuşit decât să adaoge un capitol nostim în biografia mea. Nu este însă cazul să vorbesc de el
aici. Ulterior m-am angajat în câteva lucrări de altă greutate şi importanţă, pe care le urmăresc şi
acum, după zeci de ani, fără să mai stârnesc însă atâtea ecouri ca atunci, cu articolul despre Iorgu
Iordan!
– Şi acuma sunteţi tocmai în Basarabia …
– Sunt în Basarabia pentru a doua oară. Prima dată am venit cu Nea Tomiţă – poetul
Toma Istrate, care acum câţiva ani era în putere şi în fiecare vară venea cu un grup de prieteni la
Răciula, unde şcoala era făcută de părinţii săi. M-a luat şi pe mine într-una din aceste deplasări la
locurile natale şi am avut bucuria să mai găsesc la Chişinău marele anticariat aici, după colţ, din
care când m-am dus acum cu prietenul Pavel Balmuş n-am mai găsit nimic, decât nişte magazine
de acestea moderne. Am întrebat şi mi s-a spus că nu mai este niciun anticariat în Chişinău.
– Acum anticariatul e scos în strada. N-aţi avut ocazia să vedeţi cum stau unii
necăjiţi de soartă şi-şi vând bibliotecile personale? Trist e că nici nu sunt solicitate, nici
măcar la preţ redus. Altădată era de mare cinste să le ţină în apartamente, chiar dacă nu
prea aveau loc pentru aşa ceva.
– N-am văzut. Dar m-am preumblat puţin prin Chişinău. La un moment dat am avut
sentimentul că sunt la mine, în România, unde sunt date peste cap toate cu economia aceasta de
piaţă. V-a ajuns şi pe dumneavoastră. Bine că am găsit librăria Făt-Frumos, de unde mi-am
cumpărat multe lucruri frumoase, în special albumele cu Chişinăul, cu Ştefan cel Mare, care sunt

5
lucruri minunate. Dar am avut un şoc atunci când n-am mai găsit acel anticariat de unde luasem
câteva cărţi de preţ şi pe care-l visam eu în drum spre Chişinău.
– Am avut şi eu un regret în România în 1979, când la Galaţi, într-un anticariat,
mi-aş fi putut procura o ediţie veche Eminescu, neavând lei româneşti. Pricopsindu-mă în
împrejurări fericite cu 100 de lei şi revenind, n-am mai găsit cartea.
– La Bucureşti erau vreo 20 de anticariate de stat. Acum nu mai sunt decât trei, bine
aprovizionate, dar sunt ultimele. Adevărat că au apărut multe particulare. În faţa Universităţii
sunt vreo 20, ca la Paris, aranjate frumos. Au şi liberalii un anticariat foarte elegant pe bulevardul
Brătianu, foarte bun, unde găseşti lucruri de mare valoare. Din fericire „economia de piaţă” n-a
distrus această meserie, iar libertatea recâştigată permite vânzarea oricărei cărţi. Înainte, câţiva
anticari clandestini ce înlesneau celor tineri accesul la adevărata cultură – Radu Sterescu, Arşavir
Acterian – au făcut puşcărie pentru asta, dar generaţia mea rămâne de neînţeles fără sacrificiul
lor. Iar noi „generaţia 60” am reuşit să refacem legătura cu marea tradiţie a culturii româneşti,
tocmai fiindcă datorită lor o refăcusem în propria noastră formaţie.
Revenind la prima vizită, vreau să spun că a fost un moment absolut impresionant când
am trecut Prutul, acum cinci ani. Prutul a fost pentru mine o întâlnire cu o încărcătură emoţională
extraordinară.
– Şi acum aţi venit cu „încărcătura emoţională” despre B. P. Hasdeu, să ne-o
împărtăşiţi în cadrul simpozionului dedicat marelui cărturar. Îmi stăruie în minte
cuvintele lui B. P. Hasdeu despre faptul că istoria îi va lăsa în umbră pe cei care fac să
moară alde Eminescu. Vă amintiţi! Se avea şi pe sine în vedere?
– Nu, nu. B. P. Hasdeu s-a bucurat din prima tinereţe de o glorie şi de un sprijin total
din partea societăţii româneşti a vremii, în contrast cu ce s-a întâmplat cu Mihail Eminescu. Şi el,
ca şi tatăl său, Alexandru Hasdeu, au fost priviţi de contemporani ca darurile cele mai de preţ ale
unui pământ ce ne fusese răpit, dar care continua să ne îmbogăţească cu aceşti oameni de seamă.
Vă referiţi desigur la necrologul scris de B. P. Hasdeu la moartea lui Mihail Eminescu.
Raporturile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu cu Mihail Eminescu au fost ale unui om care l-a
preţuit pe Mihail Eminescu şi a simţit cu siguranţă în Eminescu geniul. Dar ştiţi că este o glumă:
se zice că orice femeie frumoasă ştie exact când intră în bal femeia care o va eclipsa. B. P.
Hasdeu şi-a dat seama că acest Eminescu este o valoare extraordinară. Dar în momentul în care
Eminescu a fost folosit de Titu Maiorescu pentru ca să-l eclipseze pe B. P. Hasdeu, ceea ce lui
personal nu-i reuşise şi erau în concurenţă încă de la Iaşi, a perceput manevra imediat. După
moartea lui Mihail Eminescu el scrie faimoasa scrisoare către Gheorghe din Moldova, în care
spunea: l-au îndumnezeit postum exact aceia care l-au lăsat să moară de foame.

6
 B. P. Hasdeu n-a vrut să vadă, sau în orice caz n-a vrut să recunoască măreţia lui Mihail
Eminescu (la întrebarea lui I. L. Caragiale despre cine e cel mai mare scriitor român, l-a numit,
apăsat, pe Vasile Alecsandri) pentru că Mihail Eminescu îl eclipsase în conştiinţa publică. Gorki
povestea cât îl iubea Tolstoi pe Cehov, cum îl îmbrăţişa ca pe copilul lui. Dar în momentul în
care i se vorbea de Dostoevski se încrunta şi tăcea. Simţea că este cel cu care stătea pe aceeaşi
balanţă. Nu se poate spune că îl eclipsa, dar era cel care îi făcea pereche, şi asta n-o admitea. Îi
admitea pe cei pe care putea să-i mângâie pe cap, ca pe Cehov. B. P. Hasdeu şi-a dat seama că în
toată contemporaneitatea lui, singurul care îl egala într-un fel era numai Mihail Eminescu. Zic
Mihail şi nu Mihai, fiindcă aşa a semnat poetul însuşi, deci aşa voia să i se scrie numele.
În schimb, Mihail Eminescu, care l-a absorbit pe B. P. Hasdeu, care l-a asimilat pe B.
P. Hasdeu şi care a crescut într-un fel cu măreţia lui B. P. Hasdeu planând peste cultura română,
aşa cum generaţia mea a crescut în lumina lui G. Călinescu, a dat despre B. P. Hasdeu cea mai
profundă judecată. Nimic n-avem mai adânc şi mai frumos decât ceea ce a scris Mihail Eminescu
despre B. P. Hasdeu. În primul rând, l-a declarat geniu şi i-a argumentat în scris geniul, ceea ce
Titu Maiorescu şi toată Junimea n-au acceptat niciodată. Mihail Eminescu a scris negru pe alb, în
„Timpul”, în ziarul conservatorilor, că Hasdeu are semnele inteligenţei geniale. În al doilea rând,
el a scris că B. P. Hasdeu reconstituie întregul trecut românesc, şi a spus-o iarăşi într-o formulare
absolut genială. Nimeni n-a scris în timpul vieţii lui B. P. Hasdeu, ceea ce a scris Mihail
Eminescu. Acestea sunt raporturile dintre ei.
– Dar dumneavoastră când şi cum v-aţi apropiat de Bogdan Petriceicu Hasdeu?
– Eu aveam 16 ani, şi mă distrez să spun aceasta, pentru că exact la 16 ani povesteşte
Mircea Eliade că i s-a dat să facă în liceu o lucrare, o conferinţă despre B. P. Hasdeu. A primit
atunci în mod excepţional un carnet de intrare la Biblioteca Academiei spre a se documenta. Eu
m-am dus tot cu bilet de intrare special, luat de mână de către profesoara mea, Emilia Şt.
Milicescu, să fac o lucrare despre Mihail Kogălniceanu.
– Am avut fericirea s-o cunosc personal.
– Stimată doamnă, eu am avut doi profesori de română care m-au creat: unul a fost
Ştefan Topală, pe care l-am avut profesor în clasa a opta, a zecea, a unsprezecea şi a
douăsprezecea. Dar în clasa a noua, pentru un singur an, am avut-o profesoară pe Emilia Şt.
Milicescu. Dânsa mi-a luat un permis de intrare şi am mers la Academie şi am făcut lucrarea
despre Mihail Kogălniceanu. Tot atunci mi-a împrumutat, din biblioteca personală, ediţia Mircea
Eliade cu operele lui B. P. Hasdeu, care era interzisă. Dacă eu aş fi denunţat-o, în 1950 intra la
puşcărie pentru asta. Mi-a împrumutat tot atunci din biblioteca proprie Istoria literaturii române
de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Întâlnirea concomitentă cu B. P. Hasdeu şi G.
Călinescu a fost marea revelaţie, marele şoc pentru mine. Atunci, la şaisprezece ani şi jumătate,

7
l-am citit cu nesaţ pe Hasdeu, din ediţia Mircea Eliade, şi mi-a devenit – fenomen specific
vârstei! – un model.
Dacă îmi permiteţi să fiu orgolios, aş spune că deocamdată sunt ultima „clonă” a lui B.
P. Hasdeu (dee Domnul să apară şi altele în viitor!) cum în alţi termeni mi-a făcut onoarea să o
spună doamna directoare Lidia Kulikovski. B. P. Hasdeu a avut continuatori, imitatori, emuli şi
oameni care au ieşit din „mantaua” lui: A. D. Xenopol şi Vasile Pârvan în istorie, Ioan Bogdan în
slavistică, Ovid Densusianu în filologie, Moses Gaster şi Lazăr Şăineanu în folclor. Dar eu
vorbesc de cei care sunt născuţi de geniul lui B. P. Hasdeu, sunt „clonaţi” din el, sunt de
neconceput fără prezenţa lui în cultura română. Primul a fost însuşi Mihail Eminescu, în care B.
P. Hasdeu s-a înmulţit prin sciziparitate. Al doilea, Nicolae Iorga, prima sa veritabilă „clonă”. I-a
devenit duşman în urma scandalului de la Academie cu respingerea de la premiu a Istoriei
literaturii române din secolul al XVIII-lea, şi a-ncercat să-l îngroape o viaţă întreagă. Dar
Nicolae Iorga este produsul direct al prezenţei lui B. P. Hasdeu în cultura română. Dacă n-ar fi
fost B. P. Hasdeu, „Iorga” nu exista. Nicolae Iorga este un Hasdeu într-o nouă ediţie, dacă vreţi,
despre el neputându-se însă scrie ceea ce a scris G. Călinescu despre B. P. Hasdeu: „Hasdeu a
fost un geniu universal şi se poate afirma că a izbutit aproape peste tot”. Despre Nicolae Iorga
acelaşi G. Călinescu a scris – desigur exagerând în minus, dar nu foarte mult – „Minor în fiecare
activitate în parte, N. Iorga apare masiv privit de departe, prin numărul uriaş de tomuri scrise şi
prin multiplicitatea preocupărilor”. Dimpotrivă, Hasdeu ni se revelează cu atât mai uriaş cu cât îl
abordăm mai de aproape. În câteva rânduri, el poate închide sămânţa unei întregi direcţii de
cercetare care-i va confirma intuiţia şi geniul vizionar, absolut uluitor.
– Este o afirmaţie veche sau una inedită?
– Nu, toată viaţa am avut această conştiinţă şi am afirmat-o din primele articole pe care
i le-am închinat. Eu am 11 articole despre B. P. Hasdeu, reunite în volumul al doilea din
culegerea Istorie şi cultură. Primul este din martie 1963 şi este al doilea semnat în presa laică,
după ce mi s-a dat voie. Am debutat în „Luceafărul” din 15 noiembrie 1962 cu o recenzie la
Cursul de literatură română veche al lui I. D. Lăudat. N-avusesem voie până atunci, publicasem
doar în revistele bisericeşti cele patru lucrări de seminar obligatorii şi încă vreo câteva dări de
seamă şi însemnări, una având privilegiul de a fi primul text în care în 1959 s-a vorbit despre
Nicolae Iorga în calitatea sa de om de ştiinţă, de bizantinolog, după un deceniu de tăcere impusă.
Numai Tudor Vianu reuşise să strecoare un elogiu în 1957, în legătură cu poziţia sa în timpul
răscoalelor ţărăneşti din 1907. În noiembrie 1962 am primit, în sfârşit, şi eu voie să public în
revistele de stat datorită lui Eugen Barbu, care se bucura de mare influenţă şi conducea atunci
„Luceafărul”. În martie 1963 am făcut o recenzie la o carte despre B. P. Hasdeu a lui George
Munteanu, recenzie intitulată Hasdeu şi lupta pentru universalitate.

8
 Din toamna anului 1968, cu sprijinul lui George Ivaşcu am devenit redactor la
„Contemporanul”, revistă de mare influenţă atunci. În această calitate am preconizat şi am
sprijinit toată acţiunea de repunere în circulaţie a marilor opere ale lui B. P. Hasdeu. Toate aceste
articole sunt acum adunate în ciclul „Hasdeiana” din volumul citat. Am donat ambele volume
Bibliotecii Onisifor Ghibu. Le voi transmite şi Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu.
În aceste articole am pledat pentru apariţia marilor sale opere. Or, când scriam la
„Contemporanul” nu conta semnătura Zamfirescu. Era greutatea politică a revistei care dădea
„linia” în cultură, alături de „Scânteia”, organul PCR.
Am deschis astfel „campania” în „Contemporanul” la 6 decembrie 1968, imediat ce am
devenit redactor. Patru ani mai târziu, în 1972, a apărut Etymologicul, în 1977 Istoria critică a
românilor şi în 1983 Cuvente den bătrâni. Când au apărut aceste lucrări îngrijite de savanţii
Grigore Brâncuş şi G. Mihăilă, m-am grăbit să le salut apariţia şi am scris cronici elogioase chiar
în ziarul oficial al PCR „Scânteia”. B. P. Hasdeu a fost readus astfel în contemporaneitate cu
operele sale capitale, acelea prin care a devenit şi a rămas „Hasdeu”.
– Pe cine mai consideraţi a fi, după Nicolae Iorga „clonele” lui B. P. Hasdeu cum
le spuneţi dumneavoastră?
Omul care după B. P. Hasdeu a fost cel mai „hasdeian” se numeşte Mircea Eliade. Este
şi cel care a jucat rolul capital în readucerea lui B. P. Hasdeu în centrul culturii române, prin
epocala lui ediţie din 1937. Dar după Mircea Eliade s-a produs un fenomen foarte interesant:
peste noapte s-a făcut „hasdeian” G. Călinescu! Îl numesc aşa fiindcă aşa a semnat. Nu George,
cum i se zice, şi nici Gheorghe, ci doar G. El nu scrisese până atunci decât un articol despre
Hasdeu, şi părerea mea personală este că B. P. Hasdeu a fost descoperit de G. Călinescu prin
Mircea Eliade. În orice caz, după ce acesta i-a făcut portretul memorabil din introducerea la
ediţia sa.
G. Călinescu scrisese geniala, minunata Viaţă a lui Mihai Eminescu, şi publica volum
după volum din Opera lui Mihai Eminescu atunci când, la comanda lui Alexandru Rosetti,
Mircea Eliade s-a apucat de ediţia Hasdeu, apărută, cum spuneam, în 1937. Apar acum la
Bucureşti volumele cu publicistica lui G. Călinescu – sute de articole – în care nu găsim nimic
important şi de reţinut despre B. P. Hasdeu. Dar după ce au apărut cele două volume ale lui
Mircea Eliade, G. Călinescu dă la tipar în 1940 Istoria literaturii române de la origini până în
prezent în care-i face acel splendid portret, pe care-l ştiu pe din afară. Este cel mai minunat lucru
din tot ce s-a scris despre B. P. Hasdeu după Mihail Eminescu, şi în deplină consonanţă cu el.
Ce făcuse G. Călinescu? Se dăduse peste cap, aşa ca în poveste, şi citindu-l pentru a
scrie despre el în istoria sa, devenise la rându-i hasdeian! Acest biograf şi monograf al lui Mihail
Eminescu şi al lui Ion Creangă se transformase în cel de al patrulea astru al „carului mare” de

9
cărturari de geniu ai culturii române: Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae
Iorga, G. Călinescu!
Dacă vi-l imaginaţi pe G. Călinescu fără Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, el rămâne un Perpessicius, un Vladimir Streinu, un Pompiliu Constantinescu, un Şerban
Cioculescu, desigur mai sus cu un cap decât ei şi desigur „atins de aripa geniului”, aşa cum i-a
spus Al. Rosetti la aniversarea celor şaizeci de ani. Dar când zicem „Călinescu”, aşa cum zicem
„Hasdeu” sau „Iorga”, acela este Călinescu cel luat de suflul hasdeian şi propulsat pe bolta
culturii române eterne, odată cu această creaţie ce nu suporta comparaţie decât cu monumentele
făurite de Dimitrie Cantemir, de B. P. Hasdeu şi de Nicolae Iorga. N-aveţi decât să faceţi
experienţa de a trece de la Istoria literaturii române de la origini până în prezent la aceea scrisă
de Tudor Vianu, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu din dorinţa de a-l concura pe G.
Călinescu şi având sprijinul direct al ministrului Ion Petrovici, furios pentru portretul său din
cartea acestuia. Veţi măsura astfel distanţa dintre o excelentă prestaţie a unor eminenţi, străluciţi
oameni de cultură ai epocii, şi o creaţie de geniu, cum însuşi Eugen Lovinescu a calificat-o,
călcându-şi pe inimă. Dar numai verbal, către cenacliştii săi. În scris şi-a concentrat numai
rezervele.
Geniul acesta se poate vedea în tot restul scrisului călinescian. Dar numai în această
construcţie ciclopică, în această cuprindere cu putere demiurgică a materiei, care este întreaga
durată spirituală a unui popor, el capătă acea concreteţe pe care numai orbii din ură, invidie sau
ticăloşie mercenară n-au văzut-o, sau n-au vrut s-o recunoască. El capătă dimensiunile
„hasdeiene”, la care s-au adăugat desigur şi cele insuflate de contemporaneitatea şi opera lui
Nicolae Iorga.
„Arcul lui Ulisse” lăsat moştenire posterităţii de B. P. Hasdeu, numai aceştia doi:
Nicolae Iorga şi G. Călinescu, l-au mai putut încorda şi au putut ţinti cu el spre aceleaşi înălţimi.
N-am să fiu atât de ipocrit în smerenie încât să contest cele rostite despre subsemnatul de
doamna directoare Lidia Kulikovski. Dar numai dacă îmi va da viaţa şi Cerul să ridic, la rându-
mi, ceva care să semene cu ce a realizat B. P. Hasdeu şi aceşti doi succesori titaneşti ai săi, voi
putea spera să îndreptăţesc acest gest de preţuire, de care n-am avut parte acasă decât o singură
dată: din partea marelui poet şi aprig apărător al dumneavoastră, Adrian Păunescu.
– Pentru cei care nu vor înţelege la ce vă referiţi, voi adăuga eu că în 1996, în
Parlamentul României, maestrul Adrian Păunescu v-a declarat „un cărturar de geniu”, aşa
cum fusese declarat B. P. Hasdeu în 1876, tot în Parlamentul României de atunci.
– Rămâne de văzut dacă posteritatea va ratifica această declaraţie, aşa cum a ratificat-o
în cazul lui B. P. Hasdeu de-a lungul secolului a cărui împlinire ne-a adunat aici!

10
 Nu vreau să se creadă însă că este o întoarcere de complimente recunoaşterea faptului
că expunerea doamnei directoare a Bibliotecii B. P. Hasdeu, Lidia Kulikovski, la acest
simpozion, a fost magistrală. A lămurit clar tot ce a fost Hasdeu în Moldova. Eu, care veneam
din Bucureşti, am căpătat din această expunere o imagine completă cu care nu venisem de acasă.
De fapt, acest simpozion dânsa l-a deschis şi eu l-am încheiat. Aş zice că pe aceşti doi stâlpi a
stat acest simpozion realmente memorabil, consacrat lui Bogdan Petriceicu Hasdeu la un veac de
posteritate. Au fost însă şi alte lucrări interesante. Consider că nu a fost o sesiune de comunicări,
ci o slujbă pentru B. P. Hasdeu, o liturghie pentru Hasdeu.
Şi la Bucureşti, la Academia Română, a fost o sesiune interesantă, dar fără această
încărcătură specială, care se simte aici la el acasă. Aici, B. P. Hasdeu este geniul tutelar, ceea ce
la noi nu este încă, şi este foarte greu de crezut că va fi în curând. Dar este sigur că va deveni
într-o zi şi în mod conştient, fiindcă în realitate, în dinamica dezvoltării culturii româneşti, cred
că v-am demonstrat că a fost în tot acest secol!
Eu am lansat ideea că există o Şcoală Basarabeană aşa cum există şi vorbim despre
Şcoala Ardeleană. Conceptul nu-mi aparţine. Îi aparţine lui Emil Grigoraş. Eu însă l-am
dezvoltat în două articole, ambele retipărite în volumul meu Cultura română – sinteză
europeană, care a apărut în Biblioteca şcolarului la domnul Anatol Vidraşcu, la Editura Litera.
Şcoala Ardeleană ne-a învăţat măreţia strămoşilor noştri romani şi mândria de ei. Cei
care au venit şi ne-au arătat ce suntem noi, românii, nu ce au fost strămoşii noştri, sunt cei doi
Hasdei. Şcoala Basarabeană este, dacă vreţi, şcoala măreţiei româneşti. Aceea care a luat ca
bază trecutul românesc, nu pe al romanilor.
În momentul în care Hasdeu – tatăl a vorbit despre „vechea slavă a Moldovei”, imediat
cuvântarea sa de la Hotin s-a tradus de Costache Stamati şi s-a publicat de George Bariţ în
„Transilvania” şi de Eliade Rădulescu în „Curierul românesc”. A avut un mare impact asupra
conştiinţei româneşti. Nimeni nu mai vorbise aşa. Notaţi că suntem în 24 iunie 1837, iar cu al
doilea cuvânt, tot la Hotin, şi mai tranşant, suntem în 24 iunie 1840. Mihail Kogălniceanu va
rosti abia peste trei ani, la 24 noiembrie 1843, vestitul său discurs de la Academia Mihăileană şi
Nicolae Bălcescu va publica abia în 1844 prima sa lucrare despre trecutul nostru militar. Ideea-
cheie, mesajul lansat de Alexandru Hasdeu în cea de a doua cuvântare a fost că noi putem şi
trebuie să fim mari prin spirit, aşa cum au fost grecii în antichitate, chiar dacă nu avem, ca alţii,
mari oşti şi spaţii întinse. Aluzie străvezie!.
A venit Hasdeu-fiul şi a făcut din intuiţiile şi programul părintelui acea formidabilă
operă caracterizată de Mihail Eminescu prin cuvintele: „Am putea zice că e lupta de toată ziua
pentru toate bunurile naţionalităţii noastre. Ceea ce se dezgroapă prin aceste documente
istorice şi lingvistice nu sunt dar numai materialuri de interes arheologic, ci e România însăşi, e

11
geniul poporului românesc de pe care se înlăturează păturile suprapuse de ruine şi de barbarie.
Fiece pas înainte se face aci în înţelesul reconstruirii naţionalităţii române şi pentru ca ea însăşi
să se recunoască pe sine, să-şi vie în fire”.
„Arhiva istorică a României” din 1865 este un monument genial, este o creaţie ce
trebuie neapărat retipărită în facsimil, pentru că acolo se vede ce texte a descoperit Hasdeu şi le-a
pus în circulaţie la noi. El a publicat pentru prima oară Viaţa lui Nifon, el publică pentru prima
oară ştiinţific patru capitole din Învăţăturile lui Neagoe Basarab, el publică pentru prima oară şi
traduce la noi Cronica Moldovei în versiunea polonă şi spune că neapărat trebuie să existe
versiunile slavone. Le descoperă, după treizeci de ani, Ioan Bogdan! Este primul model de
educaţie prin texte, urmat apoi de cele trei volume ale Cuventelor din bătrâni şi de a doua serie
din „Columna lui Traian” la care se referea Mihail Eminescu în cuvintele citate.
Dar şi înainte de această primă operă specific hasdeiană, care inaugurează prezenţa sa
făcută să-şi pună pecetea pe o întreagă epocă, el dăduse măsura şi declanşase acea operă care,
ajunsă la apogeu, va primi magnificul elogiu al celui mai mare dintre contemporanii săi. O
făcuse prin revistele efemere ca apariţie dar nemuritoare prin cele cuprinse în filele lor, scoase la
Iaşi imediat după venirea sa în ţară: „România”. Revistă ebdomandară, Iassi, 1858 – 1859;
„Foaea de storia româna”, Iassi, datat: Anul Unirei I, adică 1859, „Foiţa de istorie şi
literatură”, Iassi, 1860 şi „Din Moldova” (1862) cu titlul schimbat în „Lumina” (1863). Sunt
pietre care jalonează acest drum de glorie personală şi creator de epocă în ştiinţa cunoaşterii şi
valorificării trecutului istoric şi cultural românesc. Un editor de la noi, autorul celei mai bune
monografii despre B. P. Hasdeu şi cel ce a făcut cel mai mult, după Mircea Eliade, pentru a-l
aduce pe B. P. Hasdeu într-o actualitate rodnică, Ionel Oprişan, a-nceput din acest an retipărirea
lor anastatică integrală, în condiţii grafice de excepţie.
– Şi Dumneavoastră aţi ieşit din „Arhiva”? …
– Ca Dostoievski din Mantaua lui Gogol vreţi să spuneţi?! Eu de aproape şaizeci de ani
îl am acasă pe Hasdeu, în bibliotecă, şi stau cu el într-o convieţuire neîntreruptă. Am reuşit,
datorită neuitatului Radu Sterescu de care vă vorbeam, dar şi lui Gheorghe Cardaş, să am absolut
toată opera lui B. P. Hasdeu în ediţiile originale. Mi-am adunat-o cu pietate, cum o am şi pe a lui
Nicolae Iorga, aproape toată. La Hasdeu e mai simplu, căci sunt două rafturi. La Nicolae Iorga –
o bibliotecă întreagă. Am luat de la Gheorghe Cardaş colecţia completă din „Revista nouă” şi a
doua serie din „Columna lui Traian” şi am găsit la anticariat „Arhiva istorică a României”
exemplarul care fusese al părintelui Constantin Bobulescu. Pot să vă declar că în tot ce am făcut
pentru opera lui Neagoe Basarab am „ieşit” din ceea ce a scris el în „Arhiva istorică a României”
în 1865 şi apoi în volumul al 2-lea din Cuvente din bătrâni cu celebra apropiere de Marc Aureliu
şi cu definiţia epocii neagoiene.

12
 Adăugaţi însă la aceasta a doua mea întreprindere cu care îmi îngădui să mă împăunez
şi să candidez la un dram de nemurire: bătălia pentru adevărul despre cea mai mare victorie
militară şi politică a românilor. Este vorba de victoria lui Mircea cel Mare (aşa i-a spus B. P.
Hasdeu totdeauna, nu Mircea „cel Bătrân”) asupra sultanului Baiazid I, din 17 mai 1395.
Această dată a fost fixată de B. P. Hasdeu în 1877 într-o conferinţă ţinută la Craiova în
care o declară mare victorie. Iar când anul următor a publicat în primul volum al „Cuventelor”
Cronica lui Moxa, i-a oferit lui Mihail Eminescu izvorul de inspiraţie pentru prima parte din
Scrisoarea III. În felul acesta, B. P. Hasdeu şi Mihail Eminescu împreună, au fixat în conştiinţa
de noi înşine acest moment din istorie, de extraordinară importanţă. Dar după aceea doi istorici
străini, Alfons Huber şi Constantin Ireček, urmaţi de Nicolae Iorga, care din ură pe B. P. Hasdeu
n-a acceptat niciodată datarea corectă a victoriei, tocmai fiindcă aparţinea lui Hasdeu, au
schimbat-o într-o înfrângere!
Timp de aproape un secol a dominat această idee falsă, până ce în 1986, cu prilejul
sărbătoririi celor 600 de ani de la urcarea pe tron a marelui voievod, s-a încercat cu un succes pe
moment numai parţial, restabilirea adevărului istoric deţinut de B. P. Hasdeu şi de Mihail
Eminescu1.
Dar Hasdeu este şi arhitectul şi începătorul măreţiei culturii noastre moderne. Este
„arhetipul” şi aluatul celor ce au făcut din această cultură o prezenţă europeană, iar o dată cu
Mircea Eliade, una mondială. B.P. Hasdeu a fost prima personalitate a culturii noastre moderne
recunoscută ca o valoare depăşind graniţele ţării şi culturii sale, şi a doua din întreaga noastră
cultură de până atunci, după Dimitrie Cantemir. Îi vor urma Ioan Bogdan ca slavist, A.D.
Xenopol, Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan ca istorici, Ovid Densusianu ca filolog.
Atunci când la rându-mi am încercat să demonstrez de ce cultura română este „o mare
cultură cu destin universal” (a fost primul titlu al cărţii retipărite de Litera) şi o sinteză
europeană (titlul cu care a retipărit-o Anatol Vidraşcu) emiteam două idei-cheie prin care se
manifesta la rându-mi „hasdeismul” meu, în exact direcţia schiţată prima oară de Hasdeu-tatăl şi
transformată în făgaş al culturii noastre moderne de Hasdeu-fiul.
Eu, fiind slavist, am reuşit să văd şi să aflu ceea ce nu ştiau G. Călinescu şi N. Iorga: ce
au vecinii noştri. Şi atunci am mers pe următoarea idee: să demonstrez care este locul românilor
în primul rând în Europa aceasta, bizantino-slavă, de tradiţie bizantină. Adică greci, bulgari,

1
La data când se publică acest interviu a apărut, în 2009 volumul Mircea cel Mare – scut al Europei, de mai
mulţi autori, dar în care cele mai multe pagini îi aparţin domnului Dan Zamfirescu. În cele 700 de pagini cititorii
vor găsi adunate toate argumentele pentru ratificarea datării puse de B. P. Hasdeu în 1877 şi concluziile date de el
confruntării româno-otomane: victorie deplină a lui Mircea cel Mare, care a hotărât şi o parte din soarta Europei
occidentale, făcând posibilă Renaşterea.

13
sârbi, ruşi cu cele trei ramuri de mai târziu: velicoruşii, ucrainenii, beloruşii. Toţi ortodocşi, iar
noi în mijloc, singurii latini de confesiune ortodoxă (slavii catolici sunt mai mulţi!).
Hai să punem pe masă, secol de secol, ce are fiecare. Şi am ajuns la o concluzie ce se
demonstrează matematic: de la căderea Constantinopolului şi până la Puşkin, cea mai bogată
cultură a întregului Răsărit este cultura română. Noi avem un mare secol al XVII-lea, ca francezii
şi spaniolii – secolul de aur românesc. Nu există unul bulgar sau sârb şi nici chiar al grecităţii
post-bizantine. Ruşii în secolul al XVII-lea nu au o valoare mai mare decât protopopul Avacum
Petrov. În acest moment noi îi aveam pe Varlaam, pe Dosoftei, pe Grigore Ureche, pe Miron
Costin, pe stolnicul Constantin Cantacuzino, şi aveam la vecini pe Mitropolitul Petru Movilă, în
Ucraina şi pe Nicolae Spătaru, greşit numit Milescu, în Rusia. Îi vor urma Cantemir tatăl şi fiul.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea vom da ceea ce am numit „Renaşterea
Ortodoxă în secolul lui Voltaire” şi o capodoperă literară „volteriană” fără egal: în Ţiganiada lui
Ion Budai-Deleanu. Dar odată cu Krâlov şi Puşkin, marea cultură a Răsăritului, menită a se
rândui alături de cele mai mari din istoria culturii universale, devine cultura rusă.
O simbioză semnificativă, din care este de învăţat şi astăzi, a existat între cultura
română şi cea rusă, şi acestei simbioze îi datorează ambele culturi momentele lor de impunere în
universalitate: Dimitrie Cantemir, primul român recunoscut universal ca autoritate supremă într-
o disciplină anume, turcologia (al doilea va fi în istoria religiilor Mircea Eliade) a devenit aşa
ceva numai după ce a trecut Nistrul, silit de înfrângerea (providenţială!) a ţarului Petru la
Stănileşti. Fără climatul şi poziţia dobândite la curtea lui Petru cel Mare, n-am fi avut niciodată
pe academicianul berlinez. Ar fi rămas cântăreţul din tambură ţărigrădean, inventatorul notelor
pentru muzica turcească şi compozitorul otoman, iar pentru noi autorul Divanului şi al Istoriei
ieroglifice. Dar niciodată al Istoriei Imperiului Otoman, al Descrierii Moldovei şi al
monumentalului Hronic.
Oricât de mare a fost Puşkin, care a impus cultura rusă pe primul loc în acest Răsărit
(treaptă de pe care n-a mai coborât niciodată) şi în atenţia universală, nu e mai puţin adevărat că
ascensiunea culturii ruse ca una din marile culturi ale lumii este opera lui Gogol, Tolstoi şi
Dostoievski. Cu toţii sunt însă datori fenomenului de redescoperire a fundamentelor creştin-
ortodoxe ale geniului rus, care-şi are origine în mişcarea paisiană, cu epicentrul în Ţările
Române, chiar dacă promotorul a fost ucrainean. Pentru Paisie Velicicovski românii au fost ceea
ce au fost francezii pentru Napoleon. Fără ei, Napoleon rămânea un genial conducător al luptelor
între clanurile corsicane.
Nicolae Spătaru a devenit mare plecând în Rusia şi Dimitrie Cantemir la fel. B. P.
Hasdeu face drumul invers: e mare fiindcă vine din Rusia aceasta, în vertiginoasă ascensiune

14
după înfrângerea lui Napoleon în 1812. Este animat de ambiţia – străvezie şi la tatăl său – de a
deveni şi noi la fel de mari, prin spirit, dacă nu putem avea nici spaţiul şi nici oştile Rusiei.
Purtând în sine imensul orizont spiritual rus cucerit de uriaşii contemporani de la
Răsărit, cel ce trecea Nistrul în fosta Moldovă recuperată temporar după pacea de la Paris,
aducea cu sine acest apetit, al măreţiei, pe care îl va impune şi ilustra în cuprinsul culturii
române, obligând-o să realizeze programul enunţat de părinte la Hotin: să devenim prin spirit,
ceea ce nu puteam fi prin spaţiu şi putere militară. Dar se va dovedi în 1877-1878 şi după aceea,
că uneori spiritul poate ţine piept săbiei. Cum a recunoscut-o însuşi Napoleon!
În momentul de faţă, geniul creator românesc, spiritul românesc şi cu spiritul rusesc
reprezentat în secolul care s-a încheiat nu numai de un Soljeniţin, pot contribui la configurarea
unei noi umanităţi. În Occident, trebuie să recunoaştem, seacă omul, se duce omul. Rezerva
uriaşă de umanitate este la răsărit, aşa cum e şi rezerva de la GazProm. Trebuie să ne intereseze
nu numai petrolul şi gazul rusesc, trebuie să ne intereseze tot ceea ce se întâmplă în spaţiul
rusesc şi dumneavoastră sunteţi cei mai în măsură să valorificaţi atât vecinătatea cât şi
cunoaşterea desăvârşită a limbii ruse.
Eu am găsit aici la Chişinău cele trei serii din filmul Tihii Don, care-mi amintesc de
adolescenţa şi tinereţea mea influenţată decisiv, chiar dacă nu în cele mai fericite condiţii, de
cultura rusă şi de naţionalismul stalinist. M-am structurat ca reprezentant al altui naţionalism
românesc decât cel tradiţional, citind literatura editată de „Cartea rusă” şi vizionând de
nenumărate ori filmele lui Eisenstein, sau Glinka, Petru cel Mare, Suvorov, Amiralul Uşakov.
După Bizanţ, Rusia veacului al XIX-lea şi al celui ce s-a încheiat a dat Răsăritului cea
mai înaltă prezenţă în istoria şi cultura universală. Dar între aceste două piscuri supreme noi nu
apărem ca un muşuroi de furnici şi e ceea ce mi-am asumat să demonstrez în calitatea mea de
istoric al culturii vechi româneşti. Tocmai pentru a convinge pe contemporani că trebuie să ne
reîntoarcem la îndemnul de acum aproape 170 de ani lansat de Alexandru Hasdeu la Hotin.
Noi nu mai cunoaştem pe marii scriitori ruşi de azi, afară de Soljeniţân. Or, cultura
română de aici, din Basarabia, poate să fie exact această interfaţă care au fost Hasdeii, această
legătură între geniul creator românesc şi geniul creator rusesc de azi, pentru binele umanităţii.
– Dacă n-ar fi să domine politicul …
– Sigur. Dar politicul are două feţe. Faptul că la ora actuală în faţa obrăzniciei, trufiei şi
unei anumite imbecilităţi occidentale se ridică din nou Rusia, însemnează pentru lume şansa de a
fi scoasă din nou din mâna unor nenorociţi care duc omenirea în prăpastie, ca pe vremea lui
Hitler. Am fost cândva secretarul general al Ligii de Prietenie Româno-Sârbe şi atunci când era
bombardată Serbia în ziua de Paşti, am spus că aceste bombardamente au schimbat imaginea
Americii. America acelor preşedinţi care au luptat cu „imperiul răului”, care era atunci Uniunea

15
sovietică, a murit acolo, la Kosovo. S-a născut în schimb un „imperiu al mai-răului”, s-a născut
America – teroristul mondial şi generatoarea „imperiului haosului” (expresia aparţine unui autor
francez). America, la ora actuală, a creat în istorie terorismul de mare putere, care s-a exercitat
în Iugoslavia, şi la care s-a răspuns cu un terorism – replică ce creează atâtea probleme acelora
care se vor stăpânii nesupăraţi de nimeni ai lumii. Am scris despre aceasta două cărţi: A treia
Europă – alternativa realistă la iluziile sinucigaşe şi Spre o nouă contraofensivă spirituală. Dar
nu aceasta este calea: a terorismului contra terorism. Calea este o nouă Rusie şi un întreg răsărit,
nu numai de tradiţie bizantină, dar cu experienţa comună a depăşirii apocalipsului ieşit din
germenii occidentali căzuţi pe solul rusesc: bolşevismul lui Lenin, Troţki şi Stalin.
Acest Răsărit, al foştilor „sateliţi” livraţi lui Stalin la Ialta, poate fi, trebuie să fie matca
unei lumi pentru om, şi nu împotriva lui, aşa cum evoluează aceea în care respirăm acum.
– Le-aţi editat la Roza Vânturilor?
– Da. Le-am publicat la editura mea proprie, căci alţii nu mă publică. Am un articol pe
care l-am scris şi publicat în aprilie 1991 şi l-am reeditat în volumul Războiul împotriva
poporului român. Este intitulat Marea Antantă, În el am spus că atunci când se va realiza între
România şi Rusia Marea Antantă care s-a realizat, după atâtea sute de ani de tensiuni, între
Germania şi Franţa, chipul Europei se va schimba. Fiindcă o Europă fără suflet nu poate să
existe. Europa fără suflet este Adam făcut de Dumnezeu din lut, dar nu i-a suflat nimeni duhul.
Or, la ora actuală, Europei nu numai că nu i-a suflat nimeni duhul, dar ceea ce fac europenii
excluzând creştinismul în mod programatic din Constituţie i-l scot şi pe cel ce i-a mai rămas.
Dar dacă această Europă nu devine totuşi o Europă viabilă, deci în primul rând una
coagulată spiritual, aşa cum a fost din antichitate şi până în secolul abia încheiat, atunci nu va
mai rămâne decât un limbric al Asiei, aşa cum este pe hartă. Viitoarea Europă adevărată nu va
putea fi decât o „Europă de la Atlantic la Vladivostok” (nu doar până la Urali cum o proclama
De Gaulle) imposibil de a mai putea fi dominată sau ameninţată de cineva, şi stăpână peste cea
mai mare bogăţie materială şi spirituală adunată vreodată între hotarele aceleiaşi formaţiuni
politice.
Dar tragedia geopoliticii actuale nu este că a dispărut imperiul URSS, ci că Rusia încă
sperie, încă n-a reuşit să stingă această imagine, de sperietoare, şi să redevină un far al
umanităţii, aşa cum a fost cu marii ei creatori ai veacului al XIX-lea şi în cel încheiat cu ostaşii
ei, care au mântuit omenirea de monstruozitatea nazistă occidentală, plătind victoria lor cu jertfe
uriaşe. Nouă românilor amintirea „armatei roşii” nu ne este desigur plăcută, dar în planurile lui
Hitler românii ar fi trebuit să fie mutaţi de aici, spre a le da lor „spaţiul vital”! Deja minoritatea
germană îşi luase aere de Herrenvolk.

16
 Configurarea viitorului umanităţii nu depinde de diversele „cluburi” ori „loji” în care se
crede că se ţese el, ci de cele două gigantice realităţi geopolitice, dar şi spirituale: Rusia şi China,
şi în capacitatea „esticilor” de a se coagula în acea „A treia Europă” socotită la apariţia cărţii
mele o sublimă utopie irealizabilă. Viitorul o va impune însă exact aşa cum am definit-o în titlul
cărţii mele din 1997: ca alternativa realistă la iluziile sinucigaşe.
Dar să revenim de la politică la lucrurile de cultură. Părerea mea este că acum cultura
română se află la o mare răscruce, împreună cu poporul român. Ar putea deveni o mare prezenţă
în căutarea universală a unui nou umanism, fără de care omul, este ameninţat să recadă în
animalitate sau în sclavia unei noi specii, anti-omul, o specie născută dintr-o mutaţie
monstruoasă intervenită în specia om şi care l-a făcut pe Saint-Exupery să definească moartea „la
porte de sortie d’un monde plus effrayant que la mort ne le fut jamais” – uşa de ieşire dintr-o
lume mai înspăimântătoarea decât a fost moartea vreodată. Lumea în care am ajuns a trăi noi!
Dar cultura română ar putea să şi dispară, odată cu poporul român, căruia i se profeţeşte
deja că se va înjumătăţi până la sfârşitul acestui veac.
Din păcate clasa politică din România a devenit asasina propriului popor, iar cultura
românească, şcoala românească este regizată în aşa fel încât să contribuie şi ea la distrugerea
poporului român. Se face o educaţie antinaţională, o educaţie antiromânească. O studentă din
Basarabia care terminase Facultatea de istorie de la Bucureşti mi-a mărturisit că aici a învăţat să-i
fie jenă că este româncă. E mult mai dramatic decât ce se întâmplă aici, la dumneavoastră. Aici
se manifestă puternic forţa de rezistenţă care v-a ţinut în fiinţă atâta vreme şi care nu a fost
anihilată, ba dimpotrivă, de încercările prin care treceţi. Sentimentul pe care l-am avut aici, două
zile cât am stat, este că am venit să mă liniştesc puţin, să-mi odihnesc spiritul şi să-mi iau
oarecare curaj, într-un loc în care anumite lucruri încă au valoare. Simplul fapt că aici s-au putut
consacra zece zile de sărbătoare unei biblioteci, este formidabil.
Pentru dumneavoastră, aici în Republica Moldova sufletul, spiritul, ideea de spirit şi de
cultură mai au încă valoare am zice soteriologică. Economia de piaţă a mâncat acel anticariat
despre care vă vorbeam mai înainte, dar încă nu v-a mâncat sufletul.
– Economia de piaţă a mâncat destule, nu numai atât …
– Totuşi, încă nu v-a mâncat...
– … sufletul?
– Încă valoarea aceasta, a sufletului, există. Poate şi fiindcă cei ce râvnesc să vi-l
înghită vă sunt clari, nu ca la noi, unde orbirea la pericol a fost realizată aproape total.
Am fost impresionat de sala arhiplină, peste 100 de oameni. La Bucureşti nu mai aduni
atâţia. Am fost la Academia Română când s-a sărbătorit 100 de ani de la naşterea lui Mircea
Eliade. Ştiţi că sala – aula Academiei era goală? Academicienii români n-au mai venit decât vreo

17
zece-unsprezece, şi am o bănuială de ce. Dar o ţin pentru mine. Erau destul de mulţi oameni prin
galeria de alături, dar sala unde trebuiau să ia loc academicienii era aproape goală la sărbătorirea
celui mai glorios român din toate timpurile, şi pe care multă vreme omenirea nu-l va uita.
– Nici Mihail Eminescu nu va fi uitat niciodată.
– Mihail Eminescu este un geniu cu ceva tragic în el. Eminescu este extraordinar de
mare pentru noi. Dincolo de limba română, Eminescu nu rezistă. Scria cuiva Cioran: am citit din
nou Luceafărul în româneşte, ce dumnezeeşte suna. În franţuzeşte e ridicol. Dar Puşkin nu este
ridicol. Pe Puşkin îl poţi traduce în orice limbă, pentru că Puşkin are un univers, merge cu
Ţiganii, cu Fântâna din Bahcisarai, cu Poltava, cu Boris Godunov şi mai ales cu Eugen
Oneghin, cu tot ce este acest univers puşkinian. Îl treci în altă limbă şi rezistă, pentru că a pus pe
orbită universală toate aceste lucruri ce ţin desigur şi de lumea rusească reprezentată de el, iar
această lume continuă să intereseze. Dar pe cine afară de români poate interesa Epigonii,
Scrisoarea III , Cugetările sărmanului Dionis sau chiar Mai am un singur dor?
Singurul lucru cu adevărat universal la Eminescu sunt articolele sale politice, adică
tocmai acelea care îi fac pe unii să sară în sus ca arşi cu fierul înroşit în foc. Dar universalitatea
românească în momentul de faţă nu merge pe Eminescu. Trebuie căutată în altă direcţie: în trecut
la Neagoe Basarab, în timpul nostru la Lucian Blaga şi în teologia părintelui Dumitru Stăniloae.
Asta ca să nu punem desigur la socoteală pe cei care o deţin deja, dar şi-au cucerit-o la fel ca
Dimitrie Cantemir şi Nicolae Spătarul, din cuprinsul altor culturi: Mircea Eliade, Emil Cioran,
Eugen Ionescu şi în artă Constantin Brâncuşi. Şansa noastră, de vom şti să o fructificăm, este că
ne-o putem cuceri din cuprinsul Europei, în care deocamdată ne „integrăm” cu cel mai amărât
chip ce l-am avut vreodată. El ne este indus sistematic. Dar orice otravă poate avea antidot, şi
„hasdeismul” rămâne unul infailibil.
– Genealogia hasdeiană este destul de interesantă: combinaţie română,
franceză…
– Are şi o bunică evreică. El este omul care a pus la lucru pentru românism geniul
acestui popor genial. Hasdeu a sintetizat în el şi geniul rus, deşi nu avea niciun pic de sânge
rusesc. Avea sânge polonez, sânge lituanian, sânge românesc şi de la acea bunică puţin sânge
evreiesc. Sânge rusesc n-avea absolut deloc. Spiritul rusesc însă, uriaş ca şi spaţiul rus, îl avea.
Hasdeu ne învaţă să fim universali şi în secolul XXI. Mihail Eminescu ne învaţă însă mai departe
cum să nu pierim şi de cine să ne apărăm. Din care cauză se şi duce de douăzeci de ani un
adevărat război cu el, în cadrul războiului mai mare, cu poporul român întreg. Trebuie să
recunoaştem însă că pentru noi, acum, Mihail Eminescu este la fel de important ca şi B. P.
Hasdeu. Căci pentru a fi universali trebuie în primul rând să mai fim, pur şi simplu.

18
 – Comunicarea pe care aţi susţinut-o este inedită pentru conferinţa de la
Chişinău?
– Este făcută special. Mi s-a dat tema – un secol de posteritate hasdeiană – şi am
pregătit-o. Am descoperit acum, adică venind la Chişinău, că a apărut acum trei ani la Cluj o
carte a domnului Ovidiu Pecican tot pe această idee a paternităţii spirituale a lui B. P. Hasdeu. Se
cheamă Hasdeienii. Modul în care am pus eu problema este însă diferit. Dacă nu exista această
comandă socială (cum se spunea pe vremuri) a bibliotecii de aici, n-o făceam.
– Şi această comandă v-a îmbogăţit cu o nouă carte.
– Da. O s-o completez şi neapărat o s-o public, pentru că e o credinţă. Credinţa mea
este că în momentul de faţă cultura română, poporul român e supus unui program de
exterminare. Există nişte forţe care vor să-l termine, să-l şteargă de pe faţa pământului, pur şi
simplu. Poporul român la ora actuală şi spiritul românesc, geniul creator românesc, fac unora
concurenţă prin forţa de creaţie pe care o avem, iar concurenţa, cum ştiţi, în capitalism este sau
eliminată, sau învinge ea.
– Dar nu se poate să încheiem această convorbire interesantă pe o notă pesimistă,
căci nu sunteţi din fire aşa. Mi-am dat seama după zâmbet şi căutătură, dacă aş folosi o
expresie de „anticariat” …
– Eu nu am spus că acest program, de exterminare a noastră, va reuşi, ci doar îl
semnalez ca atare. Nu uitaţi că fac parte din generaţia care a îngropat primul asemenea program:
cel cu care aterizau în 1944 la Băneasa oamenii lui Stalin însuşi. De data asta avioanele sunt mai
multe şi vin dinspre alte puncte cardinale. Dar poate că sfârşitul va fi acelaşi, de va fi din nou cu
noi Dumnezeu. Adică acela pe care l-au dat ei afară din Constituţia Europei.

19
 Dan Zamfirescu s-a născut în noaptea de 20 spre 21 decembrie 1933 la Spitalul
Filantropia din Bucureşti din părinţii Ion Zamfirescu, inginer agronom, moşier, din comuna
Căteasca, judeţul Argeş şi Elena, născută Adamescu, din comuna Vaideeni, judeţul Vâlcea, fiică
de institutor şi nepoată de oier ai cărui părinţi veniseră din mărginimea Sibiului.
Şcolarizarea în Bucureşti: şcoala elementară „Floreasca” şi liceul „Titu Maiorescu”,
transformat după reforma din 1948 în „I. L. Caragiale”. Studii superioare teologice la Sibiu şi
Bucureşti, cu licenţa obţinută în octombrie 1956, urmată de cursurile pentru doctorat în 1956 –
1959. Debutează în 1956 cu articolul Bizantinologia în învăţământul teologic, apărut în revista
„Mitropolia Banatului”. A fost urmat de mai multe studii şi dări de seamă apărute în
„Ortodoxia”, „Studii teologice” şi „Biserica Ortodoxă Română”.
În toamna anului 1961 este admis la Facultatea de filologie, Secţia limba rusă, secundar
română, pe care o absolvă în 1966, luându-şi doctoratul în filologie în februarie 1971.
În 15 octombrie 1962 debutează în presă în revista „Luceafărul”, condusă de Eugen
Barbu.
Din 1961 până în toamna anului 1968 lucrează în redacţia revistei „Romanoslavica”
editată de Asociaţia slaviştilor din România, al cărei membru este din 1961. Din toamna anului
1968 până în octombrie 1973 este redactor la „Contemporanul” de unde demisionează mai
înainte de a fi exclus din redacţie ca nemembru de partid. Rămâne simplu membru al Uniunii
scriitorilor, ceea ce-i garanta calitatea de „om al muncii”, până în aprilie 1990, când pune bazele
editurii particulare „Roza Vânturilor” al cărei director şi patron este şi în prezent.
Din toamna anului 1994 până în iunie 2005 este profesor şi profesor consultant la
Facultatea de teologie-litere a Universităţii „Valahia” din Târgovişte de unde s-a pensionat în
2004.
S-a impus ca specialist în domeniul literaturii române vechi, în special prin ediţia critică
a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab (1970) şi prin rezolvarea „problemelor controversate” legată
de această scriere. Este autorul a trei volume de specialitate, al tezei de licenţă în teologie şi a 15
volume în care şi-a adunat o bogată publicistică.
Este membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, ţinând un discurs
de recepţie cu titlul Locul şi rolul culturii române în Europa şi în lume.

20