CURS NR.

1
Metode de realizare a explicatiei in stiintele sociale

1.Metoda comparativa.
2.Metoda istorica.
3.Metoda genetica.
4.Metoda functionala. Notiunea de functie. Reprezentanti (B. Malinowski, R.K. Merton).
Functionalism si cauzalitate. Functionalism si ideologie.
5.Structuralismul. Notiunea de structura. Definitii. Principalele conceptii.
Structuro-functionalismul.
6.Analiza sistemica. Definitii si orientari. Extensiunea si limitele utilizarii analizei sistemice.
7.Metoda dialectica. Dialectica si empirism. Limitele metodei dialectice.

Metoda, ca mijloc de descoperire a unui aspect al adevarului, de a raspunde mai exact

intrebarii “cum?”, este legata problemei explicatiei. Expunerea diverselor metode se loveste de
ambiguitatea adesea subliniata a notiunii, dar si de diferentele de nivel la care acestea se situeaza, de
amploarea explicatiilor pe care acestea le vizeaza si, in sfarsit, de diversele momente ale procesului de
cercetare carora li se aplica.
Demersurile intelectuale cele mai importante, care prezinta tipuri de explicatie mai mult sau mai
putin complete si care, din aceasta cauza, sunt adesea numite metode, sunt:
1. Metoda comparativa.
2. Metoda istorica.
3. Metoda genetica.
4. Metoda functionala.
5. Structuralismul.
6. Analiza sistemica.
7. Metoda dialectica.

1. Metoda comparativa.
Istoric.
In opinia primilor sociologi organicisti, societatea nu poate fi supusa studiului metodei
experimentale. Ramânea astfel metoda comparativa. Imposibilitatea experimentarii a facut din comparatie
unica modalitate permitand sociologului sa analizeze concretul, sa evidentieza elementele constante,
abstracte si generale, în abordarea explicatiei sociologice.
Caracteristicile metodei.
Metoda comparativa tinde a sistematiza o tendinta naturala a spiritului nostru:
impulsul (natural si spontan) ce ne impinge sa comparam ceea ce vedem.

1. Metoda comparativa nu dipune de o procedura tehnica proprie si este utilizata de toate stiintele
sociale.
2. Este folosita in toate etapele cercetarii.
3. Isi gaseste locul la toate nivelele cercetarii.

Limitele metodei.
1. Rigurozitate redusa atat a definitiei cat si a metodei.
2. Adesea este evocata metoda comparativa fara a se preciza conditiile elaborarii tipurilor sau
elementelor de comparare.
3. Problemele conditiilor de validitate: care sunt criteriile de comparatie valabile, ce unitati de
comparare ar trebui alese, cum sa fii sigur ca sunt comparate elemente asemanatoare.

Progrese recente.
Absoluta extindere a notiunii de comparatie isi are originea in imperfectiunile sale. Dezvoltarea
cercetarilor la nivel international a suscitat o ameliorare a metodei in ceea ce priveste rigurozitatea ei:
folosirea indicatorilor internationali, utilizarea informaticii, ceea ce a facilitat lucrul cu o masa
importanta de informatii, dar mai ales a obligat la o normalizare a datelor culese si a permis constituirea
arhivelor, ca izvor important pentru analize secundare si comparatii internationale.
Unificarea Europei implica cercetari comparative.
Concluzii.
Metoda comparativa este utila, insa validitatea sa depinde de rigurozitatea cu care sunt definiti
termenii.
Fiind un mijloc de a descoperi raporturi, metoda poate suscita ipoteze, insa nu poate constitui prin
ea insasi o veritabila explicatie, atasata unei teorii.

2. Metoda istorica.
Explicatia, in mod special, face ca reconcilierea dintre istorie si sociologie sa fie
indispensabila. De fapt, se considera ca istoria este singurul concurent al sociologiei, in studiul
fenomenelor sociale fatale in curs de desfasurare.
Sociologia, pentru ca s-a dezvoltat recent in cadrul cercetarilor limitate, concrete si actuale, s-
a indepartat prea des atat de istorie, cat si de teorie. Propriile sale progrese, necesitatea acesteia de a
ajunge la nivelul explicarii o readuc astazi catre cele doua.
In realitate, cele doua discipline trebuie sa se completeze, deoarece sociologia furnizeaza
istoriei cadrele conceptuale, tipuri, structuri, conjuncturi, iar istoria, la randul ei, furnizeaza sociologiei
materialele concrete cele mai indispensabile, fiind izvorate din realitate.

3. Metoda genetica.
Metoda genetica cerceteaza geneza evenimentelor, adica antecedentele. Este vorba de o
explicare diacronica deoarece vorbim de un proces ce se deruleaza in timp. Dificultatile geneticii sunt
acelea ale cercetarii unei cauzalitati.
Reprezinta metoda cea mai corecta, mai ales ca anunta inca din denumirea sa scopul: de a gasi
cauza initiala, faptul generator. Dar in stiintele sociale, acest tip de recunoastere, descoperire este dificil
datorita prea multor evenimente ce ar fi putut concura la conceptia a ceea ce se studiaza.

4. Metoda functionala.
Notiunea de functie.
Dificultatea de a observa cauza a orientat o serie de sociologi catre interpretatea faptelor sociologice
prin notiunea de functie. Dupa Robert Merton 1, “analiza functionala este in acelasi timp cea mai fecunda
si, fara indoiala, cea mai putin codificata dintre metodele de interpretare sociologica”.
Notiunea de functie este ambigua. In limbajul popular se retine
aspectul social al functiei si acesta este confundata cu profesia… Publicitatea, utilizeaza in mod constant
temenul in sensul sau util, adaptat scopului. In limbajul matematic, funcţia desemneaza o variabila
studiata in raport cu una sau mai multe variabile, in functie de care aceasta poate fi exprimata sau de
care depinde valoarea ei. Ambiguitatea notiunii implica anumite niveluri in conceptiile functionaliste.
Reprezentanti. B. Malinowski.- estre considerat tatal functionalismului.
Postulatele conceptiei sale:
1. Funcţia este conceputa in raport cu intregul sistem social.
2. Toate elementele sociale si culturale indeplinesc functii sociologice.
3. Aceste elemente sunt indispensabile.

R.K. Merton- reprezentantul eminent al functionalismului. El a demonstrat

contradictia dintre postulate si realitate:
1. Obiceiurile si sentimentele sociale pot fi functionale pentru unele grupuri si nu pentru
altele din aceiasi societate.
2. Al doi-lea postulat are drept scop justificarea rolului ramasitelor sociale, a obiceiurilor ce
aparent nu mai au nici o functie de indeplinit. Merton propune o diferentiere intre functiile
manifeste(dorite de catre participanti la sistem) si functiile latente(care nu sunt nici intelese, nici dorite,
dar despre care nu se poate spune ca exista mai putin; acestea sunt uneori indeplinite de riturile
stravechi care, precizandu-si rolul, substituie scopului lor initial o alta functie, cel mai adesea de
coeziune sociala).
3. Al trei-lea postulat- care noteaza necesitatea interpretarii functionaliste- este cel mai
ambiguu. Merton s-a intrebat ce anume trebuie recunoscut ca indispensabil: funcţia insasi sau elementul
1
Robert K. Merton, (1959), Trad.1965, <<Elements de methode sociologique>>, Plon, 516p. (p.65)
acesteia sau ambele? (trebuie oare admis ca functiile religioase sunt necesare sau doar anumite rituri
constituind rezultatul functiilor religioase?). Realitatea ne indica rezultatul: nevoi umane si sociale ce pot
fi satisfacute in diferite moduri, un element singular putand indeplini mai multe functii tot asa cum o
singura functie poate fi indeplinita de catre elementele permutabile, numite de Merton ”substitute sau
echivalenti functionali”. R.Merton a mai distins, pe langa functii, disfunctiile, care inhiba adaptarea la
sistem.

Functionalism si cauzalitate.
Ideea de functie permite a analiza situatii, a furniza observatii, insa ea ramane totusi la un nivel
limitat de explicatie. Dupa cum afirma Emile Durkheim, “Cand incercam a explica un fenomen social
trebuie cautata separat cauza eficienta care il produce fata de funcţia pe care acesta o indeplineste”.
Faptul ca este utila cutare sau cutare institutie, intr-un sens sau altul, nu ne arata neaparat motivul care
a determinat-o. De multe ori, funcţia consta in a “mentine cauza preexistenta de la care deriva faptele”. R.
Bastide2 a scris ca “Functionalismul explica foarte bine de ce subzista, dainuiesc lucrurile, insa el nu
explica de ce acestea se schimba”.
Functionalism si ideologie.
In ciuda lacunelor, a limitelor sale, functionalismul a avut succes. Modernizat si relativizat de catre
Merton, structurat de Parsons, el a avut o mare influenta si un rol important în stiintele sociale
americane.Teorie a dinamismului (deoarece functioneaza), a utilitatii(deoarece foloseste), a echilibrului
linistitor si a optimismului(deoarece se neglijeaza disfunctiile), functionalismul reunea intr-adevar
calitatile adaptate la mentalitatea americana.
Functionalismul este o teorie a echilibrului si a integrarii. A.V. Gouldner considera
functionalismul ca pe o teorie de “sustinere” a regimului existent, care ar conveni la fel de bine si unui
regim socialist.

5. Structuralismul.
Notiunea de structura.
Ideea si cuvantul “structura” sunt foarte vechi. Succesul structuralismului este legat de
dezvoltarea diverselor discipline care, elaborand teorii fundamentate pe interdependenta elementelor
constitutive ale obiectului lor, au utilizat tocmai din acest motiv notiunea de structura.
In sociologie, se pare ca Marx a utilizat acest termen pentru prima oara si cam in
acelasi timp cu sociologul Spencer. Notiunea datoreaza succesul discutiilor pe care le-a suscitat in randul
etnologilor si faptului ca raspunde unui numar insemnat de preocupari practice si teoretice comune
tuturor stiintelor sociale. George Gurvitch 3 a rezumat motivele acestui succes astfel: dorinta de a se
debarasa de opozitia dintre ordine si progres, static si dinamic si intre termenii de “institutie” si
“organizare”, apoi, influenta conceptiilor lui Marcel Mauss (fenomenele totale) si a “gestalt teoriei” 4 si, in
sfarsit, necesitatea descoperirii unui instrument conceptual care ar permite progresul in intelegerea
fenomenelor sociale.
Definitia cea mai cunoscuta a fost data de J.Piaget5 “Intr-o prima aproximare, o
structura este un sistem (prin opozitie cu proprietatile elementelor), si in care se conserva sau se
imbogateste, prin insasi jocul transformarilor sale, fara ca acestea sa ajunga in afara granitelor sale sau
sa faca apel la elemente externe. Intr-un cuvant, o structura contine asadar cele trei caractere de
totalitate, de transformare si de autoreglaj. Intr-o a doua aproximare,[..] structura trebuie sa poata face
loc unei formalizari”.
Succesul structuralismului este de asemenea legat de dezvoltarea diverselor discipline care,
elaborand teorii fundamentate pe interdependenta elementelor constitutive ale obiectului lor, au utilizat
tocmai de aceea notiunea de structura in acelasi timp cu cea de sistem.

2
R.Bastide, (1956), << La causalite externe et la causalite interne dans l`explication sociologique>>, Cahiers Internationaux de
Sociologie, vol.21, pp.77-99.

3
G.Gurvitch, (1955), <<Le concept de structure sociale>>, Cahiers Internationaux de Sociologie, pp.3-44.

4
Teoria structurii in psihologie.

5
J. Piaget, (1968), <<Le structuralisme>>, P.U.F., <<Que Sais-je?>>, 124p, p.8.
 Definitii.
In opinia lui R. Boudon, echivocurile legate de notiunea de structura tin mai ales de
faptul ca acest cuvant apare in doua contexte foarte diferite:
1. Definitia volitionala (intentionala). In acest caz, vorbindu-se de structura, se insista
asupra faptului ca e vorba de un ansamblu de caractere interdependente: structura comportamentului, a
organismului etc. Regasim in obiectul de studiat ceea ce evoca insasi termenul de structura si pe care un
sinonim precum cel de sistem l-ar putea inlocui. Cuvantul “structura” denumeste asadar obiectul
identificat cu un sistem. Acest gen de definitie volitionala comporta in general o enumerare de caractere,
structurale, cel mai adesea aparente si marcand in general o distinctie in raport cu altele(grupuri
structurale opuse grupurilor nestructurale).
2. Definitia efectiva. In acest caz nu mai e vorba doar de a califica obiectul structurii, ci de a-i
determina structura. Din moment ce Levi Strauss (in antropologie) si Spearman (in psihologie) utilizeaza
termenul in domenii diferite precum rudenia si analiza factoriala, aceasta inseamna ca exista ceva comun
lor si ca in cele doua cazuri autorii au descoperit o constructie logica, dand seama de caracteristicile
aparente ale sistemului. Nu mai este vorba acum de a spune ca “exista o structura”, ci de a-i defini
elementele; de a se referi adesea chiar si la ceea ca este mai presus de observabil, la o structura
subordonata.”O structura este intotdeauna teoria unui sistem si nimic mai mult. Acestea fiind spuse,
aceste teorii se pot situa la niveluri de verificare variabile, care depind in mod esential de caracterele
sistemului considerat, de populatie, de sistemele cu care ne putem compara si de alti factori fata de care
libertatea de interventie a cercetatorului este limitata.” 6
Cum sugereaza si R.Boudon, speram sa descoperim structura invocand-o.
Principalele conceptii.
Din ansamblul opiniilor exprimate, H.Lefebvre 7 desprinde trei conceptii principale.
Doar prima insa corespunde unei definitii efective, celelalte doua, in ciuda diferentelor, relevand definitia
volitionala:

1. Structura este o conceptie. Ea se situeaza deasupra fenomenelor si relava din studiul acestora un
sistem de relatii coerente. Structura constituie modelul (cf. Levi-Strauss), adica reprezentarea formala a
unui grup de relatii, construit in scopul studierii unui ansamblu de fenomene si a unei probleme
privitoare la acestea.
2.Structura reprezinta esenta sau inteligibilul. In aceasta conceptie, izvorata mai mult sau mai putin
explicit din “Gestalt teorie” –teoria formei-, funcţia, structura se identifica, acesti termeni fiind considerati
aproape echivalenti cu cel de “totalitate”.
3. Structura este un soi de statornicie relativa. Ea nu se situeaza nici la nivelul unei realitati, nici al
unei abstractii construite. Structura este un echilibru instabil intre forte opuse, care o modifica in cursul
unei perpetue miscari de structurare, restructurare, in timp ce alte forte, superioare, o caracterizeaza.

Structuro-functionalismul.
In acest caz, punctul de plecare il constituie societatea. Care sunt functiile esentiale ce
trebuie indeplinite pentru ca aceasta sa existe? Modalitatea aceasta de a intreba este evident functionala,
analiza este structurala, pentru ca elementele componente ale societatii sunt considerate ca apartinand
unui sistem global in care tind a perpetua echilibrul necesar persistentei societatii.
T. Parsons este ilustrul reprezentant al acestei tendinte caracterizate prin cercetarea imperativelor
functionale a caror lista variaza: socializarea membrilor, reglarea expresiei afective, scopurile comune etc.
Structuro-functionalismul marcheaza o prima etapa in analiza sistemica.

6. Analiza sistemica.
Interdependenta partilor in raport cu intergul constituie fundamentul notiunii de sistem.
Aceasta, ca si celelalte de structura si de functie, a fost dintotdeauna utilizata in sociologie. Daca de mult
timp societatea a fost comparata cu organismul uman, si cele mai vechi cosmogonii au vazut-o ca pe un
sistem.

6
R. Boudon, (1968), << A quoi sert la notion de “strucrure” >>, Gallimard, 244p., (p. 204)
7
H. Lefebvre, (1966), <<Claude Levi-Strauss ou le nouvel eleatisme>>, in “ L`homme et la societe”, no. 1-2.
 In scrierile sale, P.Sorokin8 trece in revista diferitele religii sau teorii ce fac apel la aceasta notiune.
Incepand cu secolul al-XIX-lea (cf. Spencer, Pareto), sub influenta progreselor din biologie, ale teoriei
informatiei si in general a sistemelor, sunt precizate conditiile aplicarii analizei sistemice.
Definitii si orientari.
In opinia lui Madelene Grawitz, cercetarea sistemica are drept scop constructia unui model sau cadru
teoretic adaptat analizei sistemului sociocultural. Unul din obiectivele miscarii numite “general systems
research” consta in a delimita asemanarile si deosebirile dintre diferitele tipuri de sisteme.
Este dificil a da o definitie incontestabila si precisa a termenului de “sistem”, deoarece este
intotdeauna definit in functie de notiunile carora le este atasat. Putem insa distinge doua tendinte:
1. Definitiile izvorasc dintr-o orientare structuro-functionalista, inspirata de scrierile lui Parsons si
ale elevilor sai. Pentru acestia legaturile parte-intreg, sunt privilegiate, devenind astfel criteriul definirii
sistemului. Inconvenientul acestei definitii este acela de a fi fundamentata pe proprietati definite “a
priori”, ceea ce le confera un caracter, tautologic.
2. Analizele sunt inspirate din teoria informatiei si a ciberneticii. Cei mai cunoscuti autori: K.
Deutsch, D. Easton si Francois L.Melh. Acestia considera analiza sistemului si cibernetica precum doua
aspecte ale aceleiasi constructii teoretice.

Extinderea si limitele utilizarii analizei sistemice. In absenta unei definitii precise este dificil a sti din
ce moment se poate vorbi de analiza sistemica. Organizare, structura, sistem sunt notiuni utilizate
adesea fara rigurozitate, abuzandu-se chiar. Astfel, W. Buckley 9 rezuma ceea ce poate aduce analiza
sistemica in randul stiintelor umane: “un vocabular comun, o tehnica de analiza a marilor organizatii, o
apropiere sintetica, acolo unde exista interactiuni numeroase, substituirea notiunii dinamice a relatiilor
cu fostele entitati statice, posibilitatea descoperirii esentei vietii sociale in termeni de comunicare si
informare, in sfarsit un mijloc de studiu optional al notiunilor de scopuri, nevoi, simboluri, constiinta de
sine, procese socioculturale.” Din pacate, pentru moment, aceasta nu aduce decat un limbaj. In masura
in care analiza sistemica incita la o rigoare care nu este cea a preciziei cantitative specifice cercetatorilor
empirice, ci o rigoare conceptuala si logica, se poate spera in contributia ei la dezvoltarea stiintelor
umane.

7. Metoda dialectica.
Dialectica si empirism. In opinia lui Madelene Gravitz 10, “Dialectica este cea mai completa, cea mai
bogata si, se pare, cea mai slefuita dintre metodele ce conduc la explicatie in sociologie. Ea porneste de la
simpla constatare a contradictiilor ce ne inconjoara…” Recunoscand limitele gandurilor noastre,
partizanii metodei dialectice declara ca aceste limite nu sunt suficiente pentru a explica prezenta
contradictiilor, care exista in insasi realitate. Asadar, gandul omului trebuie sa depaseasca un dublu
ecran, cel al propriilor limitari si contradictii, si cel al incoerentei lucrurilor. Metoda dialectica apare
astfel pentru M. Grawitz ca metoda cea mai completa, chiar “Marea Metoda”, considerând ca ea
corespunde exigentelor fundamentale ale insesi notiunii de metoda. Mai intai, ea reprezinta o atitudine
vis-à-vis de obiect, empirica si deductiva, impunand o anume modalitate de culegere a datelor concrete.
Apoi, ea reprezinta o tentativa de explicare a faptelor sociale, adica este direct legata de notiunea de
totalitate”.11 G.Gurvitch12, repovestind istoria empirismului si a dialecticii, declara ca
aceasta a fost dintotdeauna mai mult sau mai putin aservita scopurilor ideologice, dat fiind ca, prin
definitie, ea este un mod de cercetare a adevarului, o modalitate de “a deschide calea”. In
opinia mai multor autori, dialectica este o cale. De altfel, in insasi cuvantul “dialectica" se regaseste ideea
de “dia”, de-a curmezisul, peste. Mai degraba, dialectica este o cale decat un punct de plecare sau de
sosire. In fapt, orice realitate este dialectizata prin insasi interventia spiritului uman pe cale de a o sesiza.

8
P. Sorokin, (1928), Trad.1938, <<Theories sociologique contemporanes>>, Payot, 525p.

9
W. Buckley, (1967), <<Sociology and Modern Systems Theory>>, Prentice Hall, 227p.

10
Madelene Grawitz,(1993), <<Methodes des Sciences sociales>>, Edition Dalloz, 842p. (pp.383-384).

11
Madelene Grawitz,(1993), <<Methodes des Sciences sociales>>, Edition Dalloz, 842p. (pp.383-384).

12
George Gurvitch, (1953), <<L`hyperempirisme dialectique, ses applications en sociologie Cahiers Internationaux de
Sociologie, vol XV, pp3-33.
 Declarand ca dialectica este empirica, inseamna ca vrem sa o legam de experienta care este
intotdeauna umana.

Limitele metodei dialectice. Ea nu este “operatorie” in sensul curent al termenului: nici conceptele
sale teoretice, nici legile, si regulile sale nu permit aranjarea, clasificarea, separarea, disecarea si
aranjarea, ajustarea a ceva. Cu atat mai putin nu se poate vorbi de a explica, o opera o reconstructie sau
chiar o sinteza, prin devenirea istorica.

Concluzii. In opinia lui G.Gurvitch (1956), de fiecare data, explicatia ramane din nou de gasit si
autorul ofera “lipsa teoriei generale” ca motiv preponderent al dificultatii de abordare a explicatiei in
sociologie. Pe de alta parte, in volumul “La place du desordre” (“Locul dezordinii”), Raymond Boudon a
aratat motivele pentru care ambitia de a elabora o Teorie Generala este astazi abandonata. Sistemele
sociale nu se supun Legilor Istoriei susceptibile de a fi extinse asupra unui ansamblu de societati mai
mult sau mai putin vaste, deoarece aceleasi cauze nu produc in mod necesar aceleasi efecte.(R.Boudon.
1984)

.Conceptul de metoda in sociologie

Sociologia este stiinta despre societate care cunoaste realitatea sociala in temeiul unei teorii,
dar si pe baza cercetarii concrete prin masurarea frecventei sau intensitatii faptelor sociale. La fel ca orice
stiinta ea dispune de o metodologie a cercetarii, de metode si tehnici de cunoastere a realitatii sociale.
O importanta parte a cercetarii sociologice o reprezinta descrierea. Sociologul isi pune
intrebari despre tipurile de societate, despre modul de viata. Descrierea faptelor si proceselor sociale
trebuie sa fie cat mai exacta. Dar sociologia nu se limiteaza numai la descriere. Este adevarat ca teoria
neconfirmata de fapte ramane la stadiul de speculatie, dar o buna teorie organizeaza faptele intr-o
structura coerenta. Stiinta sociologica se construieste pe fapte, insa colectarea lor nu este suficienta
pentru intelegerea societatii. De plida, este necesar sa stim de ce oamenii au anumite obiceiuri si nu
altele, de ce intr-o societate exista o anumita stratificare sociala si intr-o alta societate fiinteaza un alt tip
de diferentiere sociala. Cercetarea sociologica inseamna cautarea explicatiilor la fenomene si procese
sociale, supuse permanent verificarii prin metode specifice.
Metoda este unul din elementele ce caracterizeaza orice stiinta. Sociologia se distinge printr-
un sistem complex de metode de cercetare pe baza carora se investigheaza viata sociala, diagnoza si
prevederea evolutiei fenomenelor sociale.
Sociologia explica realitatile sociale concepute ca fapte stiintifice. O cercetare sociologica are
ca premise:
1. existenta obiectiva a societatii independenta de cercetator;
2. realitatea sociala este structurata in relatia cauza – efect, iar evolutia ei este guvernata de
principiul determinismului;
3. adevarul stiintific deriva din analiza obiectiva prin mijloace de observare si de masurare.
Rezulta ca scopul cercetarii sociologice consta in descoperirea acelor informatii despre realitatea sociala
ce pot fi utilizate in predictii despre evenimente si procese sociale.
Am subliniat rolul explicatiei in cercetarea sociologica. Ce este ea? Este un raspuns la o
problema pe baza unei viziuni teoretice si urmare a cercetarii empirice a acesteia. De altfel, fiecare
sociolog isi construieste o metodologie adaptata scopurilor teoriei proprii, E. Durkheim a enumerat reguli
ale cercetarii sociologice adecvate studiului faptelor sociale, M. Weber a conceput o metodologie de
cercetare sociologica pentru viziunea sa despre societate.
Se cuvine sa discutam, fie si succint, relatia dintre teorie si metoda in sociologie, date fiind
tendintele de accentuare a teoriei sau a metodei in cercetarea sociologica. Unii sociologi manifesta interes
pentru ideile sociologice si interpretarea lor, acordand mai mica atentie tehnicilor de investigare empirica.
Intervine, intr-o asemenea optiune, un complex de factori extrastiintificilegat de posibilitatile financiare si
materiale de organizare a unei cercetari empirice. Alti sociologi, cu mare disponibilitate pentru
metodologie si cercetare empirica, se implica in realizarea de investigatii concrete.Cu toate aceste
diferente dintre cele doua orientari este clar ca in orice cercetare este nevoie de o metodologie, si orice
metodologie trebuie sa aiba un cadru teoretic. Dupa cum vom constata mai jos, tehnicile de cercetare in
cadrul unei cercetari se stabilesc in temeiul unei conceptii despre realitaqtea studiata.
Metodologia cercetarii sociologice are insa o relativa independenta fata de teoria sociologica
prin faptul ca teoria sociala nu este in nici un fel reductibila la metodologie, iar aceasta din urma nu este
un obstacol in afirmarea virtutilor imaginatiei sociologice din cauza existentelor tehnice si normative. De
altfel, in succesiunea fazelor unei cercetari sociologice, cea cu privire la metodologie decurge logic din
modul de formulare a temei si a ipotezei, din operationalizarea conceptelor si din exegeza teoretica. Oricat
de rafinate ar fi tehnicile de cercetare, ele nu pot descifra sensurile adanci ale unui proces social decat
daca deriva dintr-o perspectiva teoretica. Constituirea fondului teoretic al metodologiei sociologice este o
conditie obligatorie a dezvoltarii cercetari, dar si un efect al acesteia. In acelasi timp, nu se poate nega
dificultatea intampinata de o metodologie sociologica in cazul unei viziuni teoretice precare, cu efecte in
proiectarea cercetarii pe o tema anume, mai ales in ce priveste generalizarile asupra realitatii studiate,
lipsite de orice suport faptic. Intrucat cercetarea sociologica urmareste testarea unor ipoteze, tehnicile de
cercetare se adapteaza la contextul teoretic. Pe buna dreptate s-a subliniat (L. Vlasceanu, Metodologia
cercetarii sociale): “Cunoasterea stiintifica si cunoasterea conditiilor si practicilor de producere a ei sunt
aspecte corelate ale anuia si aceluiasi proces de dezvoltare a sociologiei. Ignorarea acestei necesare
complementaritati se manifesta uneori prin transformarea metodologiei cercetarii sociologice intr-o
orientare eminamente critica si normativa, care formuleaza acele principii ideale de producere si
reproducere ale cunoasterii sociologice pe care nimeni nu le poate aplica in mod consecvent, dar oricand
pot fi invocate in ipostaza de standarde sau instante critice”.metoda de cercetare in sociologie nu poate fi
desprinsa de valorile si adevarurile esentiale acumulate de-a lungul evolutiei stiintifice.

Metodologia cercetarii in stiintele sociale (Methodologie de la recherche en sciences sociales).

Stiinta, fara a se confunda cu cunoasterea, dar fara a o depasi, nici exclude, se localizeaza in aceasta si
structureaza anumite obiecte ale sale: ea ni se prezinta ca “un ansamblu de cunostinte si de cercetari,
avand un grad suficient de unitate si de generalitate si fiind susceptibile sa conduca oamenii care li se
consacra la concluzii concordante ce nu rezulta nici din conventii arbitrare, nici din gusturile sau
interesele individuale comune, ci din relatii obiective, care sunt descoperite gradat si sunt confirmate prin
metode de verificare” (A. Lalande, 1976, p. 954). Apar doua exigente: neutralitatea si dezinteresul.
Ignorand rasa, culoarea sau religia, un asemenea demers se vrea “rational”, adica impartial si riguros.
Deviza propusa de Royal Society: Nullius in verba (“Nu credeti pe nimeni pe cuvant”) este o ilustrare
perfecta a celor spuse mai sus.
Daca este incontestabil ca aceasta abordare isi pastreaza in zilele noastre intregul interes (mai ales pe
plan pedagogic), se impun cateva precizari saau adaugiri. Printre contributiile cele mai notabile vom
retine diferitele tentative ce vizeaza aprecierea validitatii stiintelor sociale (M. Foucault,1966). Sociologia
este o disciplina relativ recenta: ce legitimitate I se poate acorda? Cum sa conciliezi aprecierea faptelor si
raportarile la valori? De ce “ cunostinte dobandite” dispunem? Rezultatele obtinute sunt oare conforme cu
sperantele initiale? Nu exista un conflict al interpretarilor?

In demersul stiintific al cercetarii sociologice se impune dispunerea de catre sociolog a unui minim de
cunostinte despre problema studiata, necesare in delimitarea temei si in formularea ipotezelor. Avem de a
face cu o analiza prealabila, operatiunea de trecere de la experienta comuna, de la imaginea confuza
despre realitatea sociala la notiuni si concepte conturate si definite. In aceasta faza de analiza prealabila
un rol esential il are capacitatea sociologului de a generaliza si intelege fenomenele si procesele sociale (L.
Vlasceanu, 1983).
Un prim stadiu al analizei prealabile este formalizarea verbala, adica redarea verbala a ceva
pe baza unor exemple reale: “adolescentul X este delicvent deoarece a agresat pe colegul sau Y”. In acest
stadiu, primele cunostinte despre un fapt social sunt prezentate verbal pornind de la experiente
cunoscute. In a doua faza se realizeaza o analiza conceptuala a acestor observatii nemijlocite si singulare,
si se introduc indicatori care exprima un raport intre fapte si concepte, operatie ce se concretizeaza in
elaborarea unei clasificari empirice in temeiul diferentelor clare intre fenomene. In a treia faza se
realizeaza o selectie a imaginilor si indicatorilor principali cu privire la o situatie data. Urmeaza unificarea
indicatorilor intr-un indice, cum ar fi de pilda, nivelul de instructie, calitatea vietii, etc.
Un alt demers il reprezinta operationalizarea conceptelor, act de transformare a predictiilor
teoretice in proportii care pot fi verificate prin masurare. Definitia operationala este o descriere a
producerii uilizate in masurare. Cercetarea sociologica descifreaza relatia cauzala prin testarea anumitor
legaturi intre variabile. Variabila este o trasatura a unui fenomen sau proces social care se schimba in
anumite conditii, si este studiata ca marimi, niveluri sau forme. Studiile sociologice folosesc variabile cum
sunt sexul, varsta, nationalitatea, zona istorica sau culturala, nivelul de instructie, etc. Trebuie facuta
distinctia dintre variabila independenta si variabila dependenta. Prima este variabila care determina
un efect, cea de a doua este o variabila influentata. Variabila independenta precede in timp variabila
dependenta. Variabilele sunt fie realitati sociale manifestate adica observabile direct, fie stari latente,
adica ele nu pot fi masurabile ecat prin alti indicatori in mod nemijlocit observabili.
Stabilirea variantelor se face si in functie de ipoteza cercetarii. Ipoteza este o afirmatie despre
relatia dintre doua sau mai multe variabile ce urmeaza a fi testate prin fapte supuse observatiei sistemice.
Formularea ipotezei este una dintre cele mai dificile operatiuni ale unei cercetari. Trebuie spus ca nu
orice enunt despre existenta unei relatii intre doua sau mai multe variabile poate fi considerat ca fiind o
ipoteza, ci numai acela care este supus verificarii printr-o cercetare empirica.
Intre variabile exista anumite corelatii pe care cercetatorul trebuie sa le descopere. Corelatia
fiinteaza numai daca o modificare produsa intr-o variabila sau de acea variabila se asociaza cu schimbari
in alta variabila. Intre nivelul de trai si bunastare exista o corelatie sau intre gradul de pregatire scolara si
rezultatele la examene se instituie o relatie de dependenta.

CURS NR.2
Etapele cercetării sociologice
Metoda ştiinţifică este o succesiune sistematică şi organizata de etape care asigură obiectivitate
maximă şi consecvenţa in cercetarea unei probleme. Metoda de cercetare sociologică urmăreste studierea
proceselor şi faptelor sociale intr-o manieră obiectivă prin parcurgerea unor faze în studierea acestora.
Schema unui plan de cercetare sociologică presupune următoarele etape obligatorii 13 :
1. Definirea şi delimitarea problemei cercetate reprezintă prima fazşăa unei cercetări
sociologice. O cercetare nu poate aborda o temă în totalitatea. E.g., dacă ne propunem să cercetăm
problema comportamentului politic în România este necesară o delimitare a temei derivate din această
vastă problemă. In această fază cercetătorul operaţionalizează conceptele aferente temei şi, pe această
bază, selectează subiectele care merită să fie studiate şi care pot fi examinate prin metode ştiinţifice.
Odată definită problema de studiu se impune formularea obiectivelor şi a scopurilor cercetării deoarece
orice investigaţie urmăreste să realizeze ceva cu aceasta cercetare şi, totodată, işi propune să studieze
pentru ceva anume, ea nu se desfaşoară intâmplător.
2. Documentarea în literatura de specialitate este următoarea fază din planul de
cercetare. Cunoaşterea principalelor lucrări din domeniul temei, pentru evitarea unor greşeli şi a nu
repetă descoperirile deja făcute. Despre comportamentul electoral s-au scris multe studii, iar cunoaşterea
lor ne permite să decelăm acele subiecte tratate mai puţin sau investigate insuficient
3. Formularea ipotezei este faza în care cercetătorul aşează relaţiile dintre variabile intr-o
formă care permite măsurarea prin fapte semnificative observabile. O cercetare poate să testeze mai multe
ipoteze, în funcţie de tema şi obiectivele ei.
4. Stabilirea eşantionului (lotului) de cercetat. O cercetare nu se poate realiza asupra
întregii colectivităti sau asupra unei întregi categorii (sociale, profesionale, religioase, politice, etc.). Din
populaţia totală se selectează un eşantion reprezentativ, pe baza unor metode statistico-matematice, un
număr de persoane considerate probabilistic reprezentative care urmează a fi subiecţii cercetării.
5. Tehnicile şi metodele de cercetare sunt stabilite în raport de tema, ipoteze şi eşantion.
Inainte de aplicarea tehnicilor de cercetare pe eşantion este necesară pretestarea acestora, pentru a
cunoaşte cu mai multă exactitate virtuţile şi limitele lor, pe care in perioada cercetării propriu-zisă să le
valorificăm sau să le inlăturăm. După pretestarea instrumentelor de cercetare, acestea vor fi modificate
pentru creşterea acurateţii informaţiei.
6. Recoltarea datelor se face conform planului de cercetare şi pe baza tehnicilor de
cercetare stabilite. Important este că instrumentele de cercetare să se aplice pe eşantioanele selectate
conform criteriilor enunţate de către echipa de cercetare.
7. Prezentarea datelor şi comentarea lor. Se impune înregistrarea în raportul cercetării a
tuturor datelor relevante, chiar şi a celor pe care cercetătorul le analizează mai puţin, pentru a lăsa astfel
posibilitatea altor specialişti să le studieze. Este necesară o prezentare a datelor din care apoi să rezulte
firesc concluziile cercetării.
8. Interpretarea datelor cercetării se realizează în scopul analizei informaţiilor empirice în
raport cu cadrul teoretic, de problematica investigată şi de ipoteze. Interpretarea inseamnă formularea de
explicaţii la situaţiile desprinse din cercetarea empirică, care trebuie să demonstreze condiţiile de
manifestare a relaţiilor de determinare între procesele sau fenomenele care au făcut obiectul investigaţiei.

13
în literatura de specialitate apar numeroase formulari ale etapelor unui plan de cercetare, care în principiu sunt echivalente; apud Constantin Schifirneţ,
Sociologie, Ed Economică, Bucureşti, 1999, p. 36-39.
 9. Concluziile sintetizează principalele date şi idei ce s-au conturat pe parcursul cercetării
şi interpretării. Ele trebuie sa fie concise, clare şi în concordanţa cu tema şi scopul cercetării. Una sau
mai multe concluzii vizează ipotezele cercetării şi trebuie să consemneze dacă ele s-au confirmat sau au
fost infirmate de cercetare.
Evaluarea utilităţii investigaţiei incheie raportul de cercetare. Este prezentată modalitatea de
valorificare a rezultatelor şi concluziilor cercetării prin publicarea în revistele de specialitate, elaborarea
de cărţi sau comunicări ştiinţifice, stimularea unor noi cercetări care să adâncească problematica
respectivă. Raportul de cercetare poate cuprinde sugestii concrete, cu trimitere directă la procese şi fapte
sociale reale, şi strategii privind optimizarea domeniului cercetat, adresate instituţiilor care gestionează
problemele semnalate de o investigaţie empirică.

CURSUL NR. 3
METODE DE CERCETARE ÎN DOMENIUL SOCIOUMANULUI

Disciplinele socioumane folosesc în principal cinci metode fundamentale de investigare a

universului empiric:
- experimentul; - observaţia (propriu-zisa); - analiza documentelor; - ancheta; - interviul.

1. Observaţia. Taxonomie şi caracteristici. Observaţia de tip cantitativ.

Observaţia reprezintă metoda primară şi fundamentală în cunoaşterea realităţii înconjurătoare. În
activităţile practice curente, oamenii observă, fac comparaţii şi îşi organizează viaţa în funcţie de aceste
informaţii. Toate ştiinţele naturii au debutat cu observaţii riguroase de la care s-a trecut apoi la
experiment, alături de care, însă, observaţia, ca metoda specifică, continuă să fie una principală.
În domeniul socioumanului, fiind actori şi constructori ai lui, prin definiţie, noi observăm tot
timpul, suntem “condamnaţi” la a observa ce se întâmplă în jurul nostru. Deşi văzul este, desigur,
elementul central al procesului observaţional, observaţia ca mecanism psihologic este o activitate
complexă, plurisenzorială, fiind însoţită automat de procesarea informaţiilor la nivel abstract (prin
raţionamente şi interpretări implicite). Putem vorbi, aşadar, apropo de clasificarea observaţiei, de o
observaţie spontană, la nivel cotidian, fără o intenţie specifică. În acelaşi cadru al vieţii sociale practice,
constatăm şi observaţii intenţionate nesistematizate, făcute cu scopul de a înţelege un fenomen sau o
situaţie, dar fără un studiu aprofundat. Ele se mai pot numi şi impresionistice. Aş include aici atât pe cele
ale oamenilor obişnuiţi, de genul “du-te întâi să vezi ce se întâmplă”, “observă cum e acolo”, cât şi ale
unor profesionişti, care prin natura activităţii lor - ziarişti, reporteri etc. - recurg şi la o documentare “la
faţa locului”. Evident că între cele două forme de observaţie impresionistică subzistă desebiri în ce
priveşte pertinenţa constatărilor şi, mai ales, importanţa lor socială - impactul celei de-a doua prin mass-
media fiind considerabil. Când observaţia este realizată cu scopul expres de-a culege date cu caracter
ştiinţific, cu mijloace specifice şi de către persoane cu pregătire specială, ea se numeşte ştiinţifică sau
sistematică. Între observaţia spontană, impresionistică, şi cea ştiinţifică (sistematică) există diferenţe de
esenţă, dar primele două nu trebuie bagatelizate cu prea mare uşurinţa, şi aceasta nu numai din motivul
ca ele constituie piesa de bază a deciziilor şi activităţilor în viaţa mundana, ci şi pentru că sunt un
potenţial rezervor de sugestii, idei şi ipoteze ale cercetării sistematice (inclusiv ale experimentului şi
anchetei). Neîndoielnic, pe de altă parte, ca în cazul autenticului cercetător al socioumanului, observaţia
spontană şi impresionistică are întotdeauna alte conotaţii de cunoaştere fiind oarecum automat pusă în
slujba interesului ştiinţific.
În cadrul observaţiei de tip ştiinţific (sistematic) se disting două mari tipuri: observaţia
structurată (cantitativă) şi observaţia nestructurată (calitativă), care îndeobşte este cea participativă. prima
presupune o grilă de categorii comportamentale dinainte stabilită , actul observaţional constând în
clasarea în respectivele categorii a materialului empiric vizat. În formele mai pretenţioase, observaţia de
tip cantitativ lucrează cu scheme (legături) de variabile, urmând testarea acestora în condiţii de viaţa
reală şi nu de laborator, ca fenomen provocat. Observaţia participativă, de tip calitativ, înseamnă
studierea “din interior” a unei comunităţi, prin participarea pe o perioada mai lungă de timp - la
activităţile ei, fără a avea o schemă prestabilită de categorii sau ipoteze ştiinţifice, aceasta urmând a fi
elaborată pe parcursul cercetării sau la sfârşitul acesteia, ţintind înspre descrieri şi explicaţii cât mai
complexe şi integrale.
 În toate variantele ei, şi cu precădere în cea calitativă, observaţia are următoarele
caracteristici relevante, care reprezintă şi avantajele ei comparativ cu alte metode:
1. Prin ea se înregistreaza comportamentul efectiv al oamenilor, ceea ce realmente ei fac, şi nu numai
ce spun ca fac, or, se ştie bine ce diferenţa enorma poate fi între fapte şi relatarea lor (prin chestionar şi
interviu).
2. Comportamentul indivizilor este studiat în context natural, adica: este surprinsa multitudinea de
factori ce determina şi condiţionează acţiunile şi interacţiunile umane: e posibila descrierea şi explicarea
vieţii sociale ca proces viu, unde factorii şi “variabele” - obiective-structurale şi de ordin subiectiv-simbolic
- se influenţează reciproc pe axa timpului, inclusiv după mecanisme de feed-back, de retroacţiuni şi
retrocorecţii, ceea ce nu e depistabil prin celelalte metode ale investigaţiei socioumane.
3. Fiind, de regula, nonobstructivă (nu provoacă răspunsuri), şi, în general, de lungă durată,
observaţia priveşte acţiunile şi interacţiunile fireşti, comportamentul obişnuit al subiecţilor, tipic pentru
viaţă cotidiană şi nu artificializată de experiment (sau interviu şi anchetă).
4. Mai cu seamă observaţia participativă angajează şi folosirea altor metode, în particular interviul şi
analiza de documente.
Principalele probleme pe care le ridică observaţia structurată (de tip cantitativ) pot fi formulate
astfel:
1. Cu toate că sistemul de codare prealabil, ce poate cuprinde categorii propriu-zise (scale
nominale), dar şi scale de evaluare comportamentale şi atitudinale (scale ordinale), reprezinta
operaţionalizarea unor concepte şi ipoteze şi are - de regulă - în spate cercetări anterioare, el este
pândit de pericolul ca:
a. să fie prea detaliat, şi atunci scade mult validitatea de conţinut, fiindcă se pierde, se dizolvă
esenţa conceptelor operaţionalizate;
b. să fie prea stâns, sumar, şi atunci poate da naştere la un mai mare arbitrar în încadrarea
comportamentelor într-o clasă sau alta, micşorându-se fidelitatea.
2. De altfel, deşi standardizarea în observaţia cantitativa s-a introdus tocmai pentru a înlatură
caracterul “impresionist” (subiectivist) - pe care cantitativiştii îl atribuie nu doar observaţiei cotidiene, ci
şi celei calitative - operaţia de codare nu e ferită deloc de subiectivism. S-au constatat dezacorduri
semnificative între observatori (ai aceleiaşi realitaţi) atât în ceea ce priveşte numărul de unităţi codate, cât
şi reprezentările lor în categorii prestabilite. S-a remarcat, de asemenea. că natura şi calitatea (datelor de
observaţie) depind de reprezentările observatorului despre grupul său sistemul social în cauză, de pildă,
dacă el trebuie schimbat sau nu (Reiss, 1971).
3. Problemele suplimentare apar atunci când prin observaţia structurată se tinde la studierea unor
realitaţi mai complexe şi la relaţia dintre planul comportamental şi cel al subiectivităţii. Se ridică în acest
fel serioase dificultăţi în stabilirea eşantionului de comportament, a categoriilor de clasificare, a codajelor
şi a interpretării secvenţelor concrete de conduită. Este vorba aici de două laturi strâns legate între ele: pe
de o parte, de a circumscrie unitateă comportamentală cu sens - pentru ca acelaşi act de detaliu poate
intra în diferite scheme integrate de conduită - şi, pe de alta parte, de a vedea semnificaţia acelei unitaţi
pe planul conştiinţei, al reprezentărilor şi intenţiilor, al valorilor atitudinilor.
O metodă eficientă de operaţionalizare a interpretării conexiunii dintre actele de conduită şi
registrul atitudinal îl reprezintă tabelele de analiză comportamentală (apud Radu, 1974). Datele
observaţiei sunt condensate într-un tabel cu două intrări, în care într-o parte se trec faptele de conduită,
iar în cealaltă, semnificaţiile, atitudinile posibile dezvăluite de aceste fapte. Consemnându-se (în căsuţele
de intersecţie) atitudinile exprimate de fiecare fapt de conduită, din tabel se desprind atitudinile care sunt
confirmate mai des pe planul conduitei. Ataşarea unei unităţi comportamentale la o anumită atitudine se
face în termeni de plauzibilitate, ceea ce poate fi menţionat în tabel prin marcaje diferite. Gradul de
obiectivitate în interpretare sporeşte prin consultareă mai multor observatori sau persoane care cunosc
bine subiecţii vizaţi.
4. Recurgând la grile de categorii, scări de evaluare, tabele de analiză, se ajunge la gruparea şi
sistematizarea datelor observaţiei. Nu de mute ori este însă posibilă depăşirea nivelului taxonomic şi
calcularea unor indici şi indicatori statistici.
5. Remarcile (critice) de mai sus la adresa observaţiei de tip cantitativ vin din interiorul paradigmei
pozitivist-cantitativiste, care solicită şi din partea observaţiei o mai mare rigoare (cuantificare). În
comparaţie cu observaţia calitativistă ea este mai riguroasă - se asigură validitatea şi fidelitatea - şi
subiectivismul cercetătorului e mult mai bine temperat. Obiecţia de fond care se aduce însă observaţiei
cantitativiste de către calitativişti este că ea “înghesuie” şi fragmentează realitatea sociala atât de
policromă, în categorii prestabilite, lăsând pe dinafară dimensiuni şi aspecte importante şi neputând reda
complexitatea şi fluiditatea interacţiunii umane.
2. Observaţia de tip calitativ (participativă)
Diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ, specifică cercetărilor etnografice, faţă de cea
cantitativistă, nu consistă, aşadar, atât în aceea că prima este “impresionistică”, adică nu sistematizează
materialul observat, şi a doua e “ştiinţifică”, cât în faptul ca sistematizarea şi codificarea lui se face pe
parcursul cercetării, alegându-se ceea ce este relevant pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii sau
pentru conturul fenomenului cercetat. Observatorii calitativişti “... caută tendinţe majore, pattern-uri şi
stiluri de comportament” şi se deosebesc deci de cei cantitativişti nu numai prin modul în care observă”...
dar şi prin tipul de întrebări pe care le pun (Adler şi Adler, 1994, p.378).
Grila de categorii şi ipotezele generate au un caracter flexibil, fiind reluate şi modificate în
timpul derulării cercetării prin confruntarea cu noi date.
Gradul de implicare al cercetătorului şi raportul observaţie-participare pot lua diverse forme,
dintre care patru sunt mai importante : participant complet, participant ca observator, observator ca
participant şi observator complet (Gold, 1958). După cum e uşor de dedus, ultimă ipostază nu este
observaţie părticipativă, ci este observaţia, de tip etnografic său naturalistic, “din exterior”, practicată şi
de Şcoală de la Chicago, prin luarea de notiţe despre “tot ce se întâmplă”, care ia astăzi şi în sociologie
forma înregistrării audio şi video, fotogrăfii, uneori combinându-se cu alte metode şi constituie pilonul
“sociologiei vizuale”, în care unii investesc o foarte mare încredere.
Principalele etape ale observaţiei calitative pot fi descrise astfel:
1. Etapa iniţială a observaţiei, care, se înţelege, e precedată de alegerea locului (settlement) cercetării
(şcoală, localitate mică, etc.) şi acceptarea de catre locuitori a cercetătorului, presupune mai întâi o
“inspecţie generală” a contextului de cercetat. Ideea este că cercetătorul trebuie să apară fresh, fără
scheme cătegoriale şi ipoteze prealabile. Spre deosebire de confratii lor pozitivişti-cantitativişti,
calitativiştii nu vorbesc despre o fază prealabilă de documentare în legătură cu locul şi populaţia
selectată. Deschiderea epistemică maximă în etapa de început nu înseamnă că lipseşte orice fel de ghidaj
teoretic al observaţiei. Niciodată faptele nu vorbesc de la sine, iar cercetătorul nu poate fi niciodată total
naiv. El îşi propune anumite întrebări generale, cum ar fi: “Ce se petrece, de fapt aici ?, “Ce îi face pe
oameni să se comporte astfel ?, “Pe ce principii implicite este organizat microuniversul lor social ?”. De la
observaţia de ansamblu se ajunge astfel la o observaţie focalizătă pe anumite aspecte şi dimensiuni ale
practicilor şi interacţiunilor umane şi, eventual, pe o anumita categorie de subiecţi.
2. Odată fixat măi clar obiectivul investigaţiei, urmează observarea şi consemnarea minuţioasă, care
să cuprindă referiri la trăsăturile indivizilor, acţiunile şi interacţiunile lor, aspecte de rutină şi ritual,
elemente tradiţionale şi caracteristici instituţional-organizatorice ale locului studiat. Deci, chiar dacă se
folosesc mijloace audio-vizuale de înregistrare, sunt indispensabile notiţele, consemnările de teren scrise.
Aici se impun două cerinţe:
a) A nota minuţios nu trebuie confundat cu a înregistra totul sau orice, deoarece asemenea material
ar fi greu, dacă nu imposibil de prelucrat şi analizat. H. Wolcott (1990) remarcă în acest sens: “Sarcina
critică în cercetările calitative nu este de a strânge toate datele pe care le poţi strânge, ci de a putea citi
cât mai mult din ce ai strâns. Această pretinde un examen constant de selectare a lor” (p.35);
b) Inclusiv calitativiştii recunosc că în consemnările făcute trebuie să primeze descrierile şi nu
impresiile, sau, oricum, cele două paliere să apară distincte.
3. În etapă de observaţie focalizată minuţioasă, se conturează un sistem de codare şi unele ipoteze.
Precizarea şi consolidarea categoriilor şi ipotezelor generative ar constitui cea de a treia fază. D. Silverman
(1993) o numeşte chiar “testarea ipotezelor”. Deci aici, “testare” semnifică un proces flexibil de tatonări,
completari, reveniri.
4. Se ajunge astfel la genul de observaţie ce urmareşte “saturarea teoretică a datelor”, adică la
construcţia teoriilor întemeiate (grounded theory), ce leagă conceptele şi teoriile într-un întreg.
Relativ la etapele observaţiei calitative, e de subliniat că, pe de o parte, ele se suprapun
considerabil, pe de altă parte, că, deşi observaţia este “artileria grea” a investigaţiei de teren, această din
urmă înglobează, pe lângă fazele observăţiei, şi alte aspecte şi etape - în special cea de elaborare a
raportului de cercetare.
Problemele şi dificultăţile - şi încercările de soluţionare - ce se ridică în legătură cu observaţia
calitativă ar putea fi grupate în trei mari clase:
1. Cele de ordin epistemologic şi metodologic se referă, în primul rând, la validarea şi fidelitatea
datelor culese. Am văzut că şi în cazul observaţiei structurate, unde lucrează cu instrumente
standardizate, nu întotdeauna se obţine o mare constanţă a rezultatelor, şi cercetătorii îşi fac griji vizavi
de acurateţea datelor. Problema are desigur o acuitate mult sporită pentru observaţia calitativă. Şi din
perspectiva calitativistă se încearcă unele soluţii în a oferi credibilitate datelor observaţionale, printre
care: folosirea de observatori multipli (preferabil de sexe şi vârste diferite) şi a observaţiilor repetate pe
aceeaşi realitate; testarea şi modificarea grilelor categoriale în cadrul inducţiei analitice şi generării teoriei
întemeiate; folosirea în descrierile prezentate a unui asemenea stil încât să trănspună cititorul în
universul sociouman cercetat, să creeze senzaţia de verosimil şi autentic.
2. În al doilea rând, şi nu fără legătură cu cele de mai sus, conceptul observaţiei calitative mizează pe
caracterul natural, firesc, al comportamentului obişnuit al oamenilor. Or, prezenţa cercetătorului poate
afecta acest natural, inducând efecte în observaţie, în două direcţii majore: ştiindu-se observaţi, subiecţii,
conştient sau nu, îşi denaturează comportamentul; în cazul grupurilor mici, adaugarea a încă unei
persoane (a cercetătorului) face ca situaţia şi interacţiunile să nu mai fie aceleaşi pe care le presupune
iniţial observaţia.
Efectele acestea însă nu trebuie supradimensionate. Chiar în împrejurarea că subiectul (sau
grupul) este conştient că i se urmăresc actele de conduită, observaţia - dacă este de lunga durată -
prezintă un caracter mai “obiectiv” decât tehnicile bazate pe autodescriere, deoarece cu cât repertoriul de
manifestări este măi întins şi timpul de expunere mai mare, cu atât se reduc posibilităţile de simulare şi
creşte transparenţă autenticului.
3. Observaţiei calitative (participative) i se reproşează că este mult prea costisitoare (ca timp, personal
calificat, financiar) în raport cu importanţa socială a rezultatelor obţinute. Şi fără îndoială că oricât
entuziasm ar avea sociologii şi antropologii, ei au nevoie şi de susţinere materială. Calitativiştii sunt
preocupaţi, de aceea, şi de politică investigaţiilor, atât în sensul cât şi cum cercetatorii îşi transpun
crezurile în demersul lor ştiinţific, cât şi de o politică ce priveşte relaţii cu instituţii ce alocă fonduri şi
burse pentru cercetări.
4. Mai mult decât alte metode, observaţia, în particular cea calitativă, angajează probleme etice. Mai
ales atunci când subiecţii nu ştiu că sunt studiaţi. Iar cercetătorii recurg la a-şi ascunde identitatea de
cercetători tocmai pentru a contracara “efectele de observaţie”. Chiar dacă e greu de închipuit ca oamenii
nu îşi dau seama că sunt intervievaţi sau experimentaţi, în actul observaţional acest lucru se poate
întâmplă şi s-a întâmplat.
Răspunsul la întrebarea dacă cercetătorii au dreptul moral să culeagă şi să publice informaţii
despre oameni şi activităţile lor, fară ca aceştia să ştie şi să fie de acord, nu este simplu. S-au formulat
atât argumente în favoarea unor atari cercetari, cât şi de interzicere a lor.
Concepţia interdicţională are ca argument principal dreptul oamenilor la viaţă privată şi
intimitate. La aceasta se adaugă împrejurarea că, de obicei, observaţia deghizată se face în locuri şi
pentru activităţi indezirabile social, ba chiar condamnabile. Exista, în acest fel, riscul că prin cercetări şi
prin publicarea rezultatelor, ele să focalizeze atenţia publicului larg, şi mai grav, a instituţiilor punitive
(poliţia, judecatoria).
Unul dintre argumentele pro, puţin cam cinic, dar fară temei, este acela că, în comparaţie cu
riscurile de transparenţă, de “spionare” cotidiană la care suntem supuşi frecvent, studierea noastră de
catre persoane avizate, care acordă o mare atenţie păstrării anonimatului şi secretului profesional,
ofensele şi răul produs sunt insignifiante. Complementar este argumentul că în condiţiile în care e
asigurată protecţia identităţii indivizilor, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna în cazul poliţiei şi al mass-
media, cercetările de acest fel fac lumină asupra unor “teritorii ignorate şi întunecate” ale realităţii
socioumane.
În concluzie decizia de a întreprinde sau nu cercetari de acest gen e bine să fie luată pe baza
cântăirii atente a raportului dintre beneficiile ştiinţifice şi eventualele costuri pentru cei investigaţi. Iar
dacă decizia luată e în favoarea efectuării crcetării, se impun a fi respectate o serie de restricţii -
consemnate în coduri deontologice ale asociaţiilor profesionale din domeniul socioumanului. Aceste
restricţii pot fi specifice sau generale, dintre ele cu totul importantă fiind aceea că informaţiile obţinute nu
trebuie folosite în nici un fel împotriva celor de la care au fost obţinute şi/sau la care ele se referă. Ea se
aplică, evident, şi la interviu, cu care, observaţia participativă este mai intim asociată.
 CURSUL NR.4

Interviul

Definţie.
Se consideră că, dacă observaţia este anatomia, scheletul cognitiv al cunoaşterii
cotidiene, discuţiile şi convorbirile reprezintă fiziologia ei, sângele şi hormonii. Abordarea calitativist-
fenomenologică are în analiza dialogurilor cotidiene un obiect preferat de studiu.
Termenul “intrevedere“ pare a desemna, in româneşte, traducerea literală a anglo-saxonului
“interview”.El are o nuanţă utilitară, un element de aranjament (după cum indică expresia “a organiza un
interviu”-“manage an interview”).

Termenul “conversaţie”(“intreţinere”) corespunde mai bine noţiunii englezeşti de “interview”. Interviul,

in limbaj curent, acoperă un aspect jurnalistic, adesea spectaculos, in timp ce conversaţia conţine sau
conservă caracterul serios şi confidenţial. Elementul comun care ne interesează este că, în ambele cazuri
avem de a face cu un tête-à-tête, şi cu un raport oral intre două persoane, dintre care una transmite
celeilalte informaţiile. Rigurozitatea tehnicii distinge conversaţia(“interview”) de sensul utilizat in mod
curent.
In sens tehnic, se dă interviului următoarea defintie: procedeul de investigaţie stiinţifică,
utilizând un proces de comunicare verbală, pentru culegerea de informaţii, in funcţie de un scop
determinat.
Clasificarea interviurilor.
Nu putem considera tehnica interviului in abstracto, ci in funcţie de tipul de comunicare, de
informaţia vizată şi de cercetarea în care se inserează această. Utilizarea a cutare sau cutare tip de
interviu va depinde aşadar:
-fie de momentul cercetării respective (debutul anchetei, fază exploratorie cer o tehnică
diferită de cea a unei cercetări asupra unor variabile deja determinate).
-fie de tipul de cercetare şi de scopul urmărit (anchetele prin sondaj asupra faptelor, opiniilor,
permiţând o distribuţie cantitativă în mijlocul populaţie date, necesită un tip de interviu diferit de
anchetele de motivaţie a comparării sau a celor ale atitudini mai aprofundate).
Interviurile ce vizează o cercetare sau o aplicare imediată (selecţia sau angajarea lucrătorilor
într-o intreprindere diferă de interviurile terapeutice de intervenţie şi de interviurile pur şi simplu de
informare.
Putem oare, printre aceste interviuri situate în contexte atât de variate (uzină, spital, stradă,
domiciliu etc.), având finălităţi diferite (terapie, informare), care in realitate nu se exclud (orice interviu
trebuie să informeze), a găsi o clasificare ce evidenţiază diferenţele fundamentale care ar permite, chiar
arbitrar, recunoaşterea măcar a tipurilor de interviu?
Aceste diferenţe esenţiale există. Ele depind de doi factori ce modifica elementul fundamental
al interviului: comunicarea. Aceştia sunt gradul de libertate, şi nivelul profunzimii şi ei conferă
comunicării conţinutul său deosebit, particular şi permit distingerea diverselor tipuri de interviuri.
Gradul de libertate acordat interlocutorilor se traduce prin prezenţă şi formă intrebărilor.
Nivelul informaţiei primite se exprimă în bogăţia şi complexitatea răspunsurilor. Obiectivul urmărit este
cel ce va determina libertatea acordată anchetatorului şi anchetatului, precum şi profunzimea
informaţiilor culese, adică tipul de interviu de preconizat. Libertatea si profunzimea determină şi alte
caracteristici: durată, număr de interviuri, numărul anchetatilor, elemente analizabile etc. Nu se
realizează un interviu psiho-terapeutic pe baza unor intrebări scurte şi prevăzute dinainte, expediate
rapid după cum nu putem organiza o anchetă de opinie, bazată pe două mii de interviuri, lăsându-i pe
anchetatori liberi să intervieveze după bunul plac, existând riscul de a ne găsi în faţă unor rezultate
imposibil de comparat.
Putem clasifica interviurile pe o axa având la cele două extremităţi tipurile cele mai distincte:
polul maxim-libertatea, polul minim-profunzimea.
Intre aceşti doi poli se situează gradul tipurilor intermediare. Avem atfel următore
clsificare:
-Interviul clinic ( psihoanaliză, psihoterapie);
-Interviul in profunzime (studiul de motivaţie);
-Interviul cu răspunsuri libere;
-Interviul centrat sau “focused interview”;
 -Interviul cu intrebări deschise;
-Interviul cu intrebări inchise.
Sunt detectabile, ca la observaţie, trei tipuri majore ale interviului, în funcţie de scopul şi
gradul lor de elaborare:
1. Interviurile spontane, prezente în derularea vieţii de zi cu zi, neorganizate şi fără intenţia de a
obţine informaţii speciale;
2. Interviurile deliberate, semiorganizate, dar fără scop ştiinţific;
3. Interviul ca metodă în disciplinele socioumane, organizat şi efectuat după anumite rigori, cu
scopul de a obţine informaţii cât mai autentice, destinate cunoaşterii sistemice, deci interviul ştiinţific
(sistematic).
Categoria de mijloc este foarte diversificată, începând de la practică cotidiană, unde se spune: “voi
avea o discuţie cu el (sau ea) pe această temă” sau “îl voi întreba în legătură cu acest lucru”, trecând prin
interviurile organizate pentru ocuparea unui post sau câştigarea unui concurs, şi până la interviurile
publice - reportericeşti - efectuate de mass-media.
Un gen aparte de interviuri îl constituie cele clinice, de mare profunzime, utilizate în
psihodiagnostic şi psihoterapie, care pretind, din partea celui care le realizează, un înalt grad de pregătire
teoretico-metodologică şi o experienţă bogată în domeniu. Interviurile de mare intensitate, profunzime şi
durată - deşi numite clinice - s-au extins şi în afară practicii medicale şi a psihologiei aplicate, fiind
utilizate şi în cercetări fundamentale.
Interviul (sistematic) a fost asumat de disciplinele socioumane ca metodă principală, din două
motive esenţiale: prin el se accede direct şi interactiv la subiectivitateă umană, ceea ce nici una din
celelălte metode - cu deosebire când e vorba de un aspect cu totul relevant al acestei subiectivităţi, şi
anume intenţiile de viitor - nu o fac; interviul, şi chestionarul standardizat, desigur, permit strângerea de
informaţii despre conduite umane foarte greu şi costisitor de obţinut altfel (să ne gândim numai la
consumul alimentar sau comportamentul sexual).
Clasificarea interviurilor se face potrivit mai multor criterii, obţinându-se mai multe tipuri, aşa
cum se poate vedea pe larg în lucrarea lui S. Chelcea (1996), dintre care mai importante sunt
urmatoarele: interviurile faţă în faţă (după genul convorbirii); interviuri structurate, semistructurate şi
nestructurate (dupa gradul de libertate în formularea întrebărilor de către cercetător în cursul
convorbirii); individual şi de grup (după numărul de participanţi). Combinând cele trei criterii de mai sus,
se poate obţine teoretic mai multe tipuri mixte de interviu, nu toate având însă o viabilitate practică.
Interviul structurat sau de tip cantitativ înseamnă că întrebările şi ordinea lor sunt dinainte
stabilite, de obicei sunt date şi alernativele de răspunsuri, subiectul având sarcină de a alege varianta
sau variantele de răspuns ce i se par potrivite. Într-o formă drastică, în anumite anchete şi sondaje,
pretenţia este că nu doar protocolul de interviu să fie total standardizat, ci şi comportamentul celui ce
adresează întrebările să fie la fel; să nu pună întrebări suplimentare, să nu răspundă la întrebările
subiecţilor, să păstreze ăcelaşi ton .
Dacă în cazul interviului structurat, al anchetei orale, întrebările şi ordinea lor sunt dinainte
stabilite, în interviul semistructurat prestabilite sunt doar temele în jurul cărora se va purta discuţia. Aşa
se face că operatorul va pleca pe teren cu un ghid de interviu şi nu cu un instrument elaborat în detaliu
(chestionar). Această nu înseamnă, desigur, că sarcina intervievatorului va fi mai uşoară decât cea a
operatorului de anchetă, ci, dimpotrivă, nu este deloc simplu să obţii răspunsuri consistente la întrebările
deschise şi, cu atât mai mult, doar la punerea unor teme în discuţie. E nevoie de multă iscusinţă
(inteligenţă, abilităţi empatice, experienţă) din partea celui ce conduce un interviu pentru a ajunge la date
relevante. Ghidurile de interviu cunosc o mare varietate de forme, începând de la unele ce cuprind doar
câteva teme mai generale, până la altele cu o listă lungă de subiecte şi întrebări specifice. Forma ghidului
depinde şi de cât de familiară îi este cercetătorului problema şi populaţia de investigat; dacă ele sunt mai
puţin cunoscute, se porneşte cu un ghid mai sumar, dar nu superficial. fiindcă, indiferent dacă interviul
semistructurat se utilizează în studiul pilot, paralel cu anchetă sau postanchetă, ghidul de interviu
trebuie şi el pregatit.
Din cauză că interviurile structurate sunt integral construite de la început, elaborarea
chestionarului este o muncă foarte pretenţioasă, contând conţinutul întrebărilor, forma lor de expresie,
ordinea, cum sunt aranjate în pagină şi multe alte elemente. În însăşi construcţia chestionarului zac
latente surse de distorsiune a răspunsurilor, care se pot manifesta şi implementa în procesul interacţiunii
instrument (chestionar) - operator - respondent. În toate lucrările despre anchete şi sondaje, figurează un
spaţiu destinat erorilor ce pot surveni, erori tratate în funcţie de cele trei entităţi (chestionar, operator,
subiect), dar care, de fapt, se nasc la intersecţia lor.
 Pentru mulţi calitativişti problema erorilor de care sunt îngrijoraţi cantitativiştii nici nu se
pune, întrucât ea se referă la corespondenţa dintre faptele existente real şi ceea ce declară oamenii despre
aceste fapte. (Faptele, în accepţiunea largă de aici, înseamnă şi faptele de conştiinţă, motivaţii, trăiri,
percepţii etc.). Pentru ei, realitatea relevata prin interviu este una construită prin interacţiunea
intervievator - intervievat. În viziunea lor, marea eroare a căntitativiştilor este aceea de a obliga mintea
subiecţilor să răspundă la întrebările prestabilite, prin variante fixe şi, pe deasupra, de a mai şi acuza,
uneori exclusiv sau preponderent, tot subiecţii că nu răspund sau că răspund incorect.

CURS NR 5
Tipuri de interviu
Pentru anumiţi calitativişti, conţinutul celor spuse de subiecţi în cadrul interviului nu trebuie
raportat la un referenţial ontic, adică să nu ne punem problema dacă ele sunt adevarate sau false în
raport cu anumite date ale realului, ci trebuie considerate în sine, ca expresii ale unor reprezentări şi
practici simbolico-culturale ale subiecţilor.
Mulţi cercetători adoptă în această privinţă punctul de vedere al complementarităţii dintre
cantitativ (raportarea răspunsurilor la referenţialul exterior) şi calitativ (analiza internă a structurii
răspunsurilor şi a semnificaţiei lor culturale).
Interviul este o conversaţie, practică conversaţiei este una cotidiană atât pentru subiect, cât şi
pentru savant (intervievator). Interviul trebuie văzut, aşadar, ca o activitate normală de interacţiune în
care amândouă părţile îşi angajează cunoştiinţele cotidiene despre organizarea, structura şi dinamica
vieţii sociale. Sarcina cercetatorului este de a analiza proprietăţile interacţiunii intervievator-intervievat,
ca interacţiune socială practică şi concretă.
Interviul individual
Interviul individual calitativ (nestructurat) presupune că cercetătorul poartă discuţii total libere cu
anumiţi membri ai comunităţii (populaţiei) vizate, pe una sau mai multe probleme. Uneori nici problemele
nu sunt date prealabil, urmând ca ele să fie descoperite şi definite prin intermediul unor ăstfel de discuţii.
Interviurile nestructurate (nondirecte sau de profunzime, cum se mai numesc) se desfăşoară, de obicei, în
mai multe întâlniri, iar o întâlnire poate dura mai multe ore.
Conţinutul şi forma interviului difera în funcţie de problemele discutate, de caracteristicile
socio-demografice ale populaţiei (intervievarea copiilor, de exemplu, reclamă anumite procedee şi
comportamente ale intervievatorului), de locurile în care se desfăşoară (locuinţă, şcoală, birou etc.). La
încrucişarea diverselor criterii se pot desprinde multe tipuri de interviuri individuale. Prin generalitatea şi
importanţă lor, urmatoarele modalităţi sunt de menţionat:
· Interviul calitativ de tip clăsic utilizat în cercetările etnografice (din antropologia culturală, dar şi din
sociologie), unde el este consubstanţial observaţiei participative, şi unde cercetătorii, luând parte la viaţa
şi activitaţile unei culturi, realizează automat şi convorbiri informale, spontane, dar, de cele mai multe
ori, ei şi provoacă discuţii cu caracter mai organizat, centrate pe anumite subiecte.
· Studiile de istorie orală au ca suport metodologic tot interviul nestructurat, diferenţa faţă de
utilizarea lui curentă fiind aceea că se urmareşte în mod expres reconstituirea, pe cale orală, din relatările
părticipanţilor, a unor evenimente, episoade sau profiluri de personalităţi istorice. De remarcat însă că
“istoria orală” înseamnă şi surprinderea autobiografiilor profesionale şi materiale sau ale altor aspecte din
viaţă de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi, aspecte relatate în conexiune cu date istorice.
La modul mai difuz, ‘istoria orală” s-a practicat de multă vreme, ca o alternativă sau
completare la studiul documentelor scrise, dar organizarea cercetărilor sistematice cu această tehnică a
început, în 1948, cu “Proiectul de istorie orală de la Universitatea Columbia”, datorat lui Allan Nevins.
Preocupările din domeniu au avansat continuu, vizând şi grupuri marginalizate sau uitate (cow-boy,
mineri, prostituate etc.) Mai recent, cu deosebire în SUA, mişcarea feministă îşi asumă şi ea metoda
istoriei orale, aducând ca argument suplimentar faptul că istoria scrisă a fost redactată precumpănitor de
bărbaţi.
J. Douglas14 (1985), dorind să sublinieze caracterul deschis al interviului nestructurat, necesitatea
adaptării lui la situaţii şi persoane diverse, propune expresia de interviu creativ. Se recomanda că
deopotrivă intervievatorul şi intervievatul să renunţe la orice regulă de gândire şi conduită formală, să

14
J.D. Douglas, Creative interviewing, Beverly Hills, C.A. Sage, 1975
uite toate convenienţele, să se exprime cât mai liber şi creativ. depăşind ca extensiune interviul
nestructurat obişnuit, interviul creativ se apropie de metoda istorisirii vieţii personale (life history).
Preocupările postmoderniste în legătură cu interviul merg pe linia de a prezenta cât mai “crud”,
autentic, fără intervenţia deformatoare a cercetătorului, relatările şi interpretările subiecţilor investigaţi.
Astfel, prin interviul polifonic se urmăreşte ca spusele fiecărui subiect să fie înregistrate cât mai fidel şi
perspectivele distincte ale oricărui intervievat să se regăsească în raportul final de cercetare. Acest raport
n-ar trebui să fie, aşadar, o glossa, o prelucrare sintetică a cercetătorului, în care s-au pierdut pe drum
vocile subiecţilor.
Tot în cadrul mişcării postmoderniste se susţine că prin interviul interpretativ, alături de
caracterul creator şi polifonic, trebuie să se insiste pe momentele considerate de subiecţi ca fiind cruciale
în traiectoria lor de viaţă. Epifaniile - cum se numesc astfel de momente, cu o expresie împrumutată de la
James Joyce (în româneşte s-ar numi “boboteze”) - destructurează şi restructurează experienţele de viaţă
trecute ale oamenilor şi le determina pe cele de viitor. De aceea, e necesar ca ele sa fie exploatate la
maxim în convorbirile cu subiecţii.
În viziunea calitativistă, interviul nici măcăr nu trebuie să urmeze reguli fixe, ci trebuie doar
să fie flexibil şi inteligent condus în acord cu împrejurările şi persoanele concrete. Dacă interviul în
general este o artă, cel calitativ (nestructurat) este astfel prin excelenţă. Această însă incumbă o întinsă şi
variată experienţă.
Interviul de grup şi focus group
Prin interviul de grup se înlătură ceea ce în literatura metodologică se numeşte greşală atomistică
(atomistic fallacy), adică de deducere a stării de spirit colective din agregarea statistică - oricât de rafinată
ar fi ea - a opiniilor individuale. Este clară diferenţă dintre interacţiunea statistico-matematică a opiniilor
şi interacţiunea reală a acestora în procesul viu al discuţiilor în dinamică de grup, unde intervin ample
fenomene de controversa, de persuasiune, de autoritate etc.
Ca şi interviul individual, interviul de grup se poate realiza în cele trei forme: structurat,
semistructurat şi nestructurat. Dar dacă în cazul celui individual, structurat înseamnă, aplicarea
chestionarului standardizat, situându-ne deci în perimetrul anchetei ca metodă cantitativă, interviul de
grup, chiar în versiunea structurată, cu întrebări specifice dinainte formulate, este o metodă călitătivă,
pentru că presupune interacţiunea participanţilor, schimbul de replici, de opinii şi idei, pe marginea
acestor întrebări, întrebări care sunt, evident, deschise, alfel n-ar mai avea sens o discuţie de grup.
Interviul în general, şi cel de grup în mod deosebit, reprezintă o metodă călitătivă şi pentru făptul că aici
nu ne interesează, în primul rând, câţi spun un lucru sau altul, ci ce anume spun oamenii, cum o spun,
cum se modifică pe părcurs cele spuse etc.
Unii autori consideră că la intersecţia a patru condiţii - (1) a fi grup natural; (2) a discuta liber
(fară întrebări prestăbilite); (3) o problemă din viăţă grupului; (4) sub conducereă unei persoane competente
(cercetător, animator etc.) - rezidă specificitatea interviului de grup faţă de alte genuri de convorbiri de
grup.
În discutarea colectivă de către membrii unui grup natural a unei probleme din viaţă grupului
respectiv, sarcină intervievatorului este deosebit de complexă şi delicată, deşi intervenţiile sale trebuie
reduse lă minimum, adică să nu depăşeăscă 20% din totalul schimburilor verbale. Intervenţiile se referă
la sublinierea şi reformularea unor opinii, precum şi la sinteze progresive, cel ce conduce interviul
trebuind să realizeze ceea ce se numeşte “nedirijare asupra fondului şi dirijarea formei ”. Adică, să-şi
trădeze cât mai puţin propria părere faţă de tema discutată, dar să ştie să stăpânească grupul, să
depăşească momentele dificile, cum ar fi cele create de participanţii care monopolizează schimburile de
replici, să ştie să-i încurajeze pe cei timizi şi să fie căpăbil să aplaneze tensiunile ce se vor ivi.
S-ar putea crede că situaţia de grup ar inhiba exprimarea unor opinii şi atitudini de mare
profunzime. Afirmaţia conţine o cotă de adevăr. Punerea faţă în faţă a membrilor unui grup are însă şi
efecte de facilitare a emiterii opiniilor. Această deoarece participanţii la interviu, cunoscându-se bine între
ei, se simt oarecum obligaţi să-şi formuleze parerile. Mai mult, schimbul de opinii şi părerea celorlalţi
într-un cadru special organizat îi ajută pe oameni la traducerea trăitului în reflectat, la conştientizarea
atitudinilor şi a valorilor personale şi de grup.
Pentru o cât mai bună reuşită a interviului de grup, sunt necesare câteva condiţii importante
dintre care nu sunt de neglijat cele materiale, exterioare, dar cu implicaţii psihologice deosebite: la ce ora
se realizează (este contraindicată reunirea membrilor grupului după orele de muncă sau de clasă şi deci
înaintea mesei); locul unde se desfăşoară şi numărul de părticipanţi (schimbul optim de replici se poate
asigura cu un număr de 10-15 persoane); calitatea participanţilor (nu e bine să fie prezente persoane cu
un înalt statut socio-profesional, deoarece au un efect inhibant).
 Rezultatele interviului de grup depind şi de felul în care s-a asigurat pregatirea lui psihologică,
ceea ce înseamnă cu precădere realizarea acceptării intervievatorului de către grup şi “convorbirile
preparătorii” ale acestuia cu participanţii. Acceptarea reprezintă stăbilirea sentimentului de încredere faţă
de cel ce vă conduce interviul, considerarea lui că o persoană căreia i se poate spune tot ceea ce e
autentic trăit şi care este capabilă să înţeleagă şi să fie obiectivă.
Conversaţiile preparatorii constau în întrevederile particulare ale intervievatorului cu viitorii
participanţi, în timpul cărora li se anunţă tema interviului, durată (cea optimă fiind de 1,5-2 ore), precum
şi faptul că este indispensabilă exprimarea opiniei personale a fiecaruia. Este indicat să se realizeze
convorbiri libere (nedirijate) asupra subiectului ce se va discuta. Scopul acestor convorbiri este triplu: de
a induce o relaţie personală de încredere şi stimă reciprocă; de a “deblocă” persoană intervievată şi de a
facilita exprimarea opiniilor sale în cursul reuniunii ce va avea loc, deoarece ea se va afla atât într-o
situaţie de siguranţă (a formulat deja opiniile sale), cât şi de oarecare stres (prezenţă celui care a ascultat-
o o dată o “obligă” oarecum să-şi repete părerile); în intervalul convorbirii individuale-reuniune,
participantul reflectează asupra temei şi îşi clarifică mai bine punctele de vedere. Experienţa arată ca
acest gen de convorbiri nu afectează spontaneitatea, supleţea şi bogăţia discuţiilor în grup, dinamica
proprie reuniunilor implicând o situaţie inedită cu efecte sinergice animatoare.
Interviurile de grup clasice se utilizează atât în traducerea trăitului în reflectat, în clasificarea
valorilor şi atitudinilor grupale şi individuale, în rezolvarea eventualelor tensiuni şi ajungerea la soluţii,
cât şi în fază de preanchetă, pentru construirea unor chestionare standardizate.
Interviuri total nestructurate pot fi considerate şi reuniunile de brainstorming, care au ca scop
producerea de idei şi soluţii pe marginea unei probleme. Într-un fel, întâlnirile şi discuţiile de grup,
utilizate ca tehnică terapeutică, pot fi clasate tot ca interviuri de grup nestructurate. În respectivele tipuri
de discuţie însă, ca şi în altele, participanţii pot să nu facă parte dintr-un grup natural, faptul acesta
constituind uneori chiar o condiţie pentru reuşita interviurilor.
Interviul de grup structurat s-a concretizat în ceea ce de multă vreme se practică în SUA - şi,
mai recent, şi la noi - sub denumirea de focus group (interviu de grup focalizat). El a fost şi este asiduu
folosit, mai ales în studiile de marketing, în implementarea şi evaluarea unor programe sociale şi în
proiectarea sau completarea unor cercetări sociologice. În acest din urma scop, el a fost utilizat de R.K.
Merton şi colaborătorii sai (1956), care i-au conferit şi numele, în lucarea The Focused Interview.
Organizarea şi conducerea focus group-ului presupun în general aceleaşi principii şi probleme
ca şi interviul de tip clasic. diferenţa majoră este, desigur, aceea că, în cazul primului, există întrebări
dinainte formulate, ceea ce angajază unele cerinţe în plus faţă de interviul de grup nestructurat. Dintre
acestea, experţii în focus group recomandă ca foarte importante:
1. Întrebările să fie relativ puţine (7-10), altfel durata discuţiei - în condiţiile în care fiecărui
participant i se alocă în jur de două minute pentru a răspunde la fiecare întrebare sau a face eventuale
comentarii pe marginea ei - ar fi nepermis de mare, ceea ce înseamnă, până la urmă, eşecul interviului.
Cercetătorii începatori în astfel de interviuri au tendinţa de a veni în faţă participanţilor cu un număr
mare de întrebări.(De exemplu un asemenea “ghid de interviu focalizat”, ce cuprinde nu mai puţin de 23
de întrebări, dacă numărul participanţilor ar fi numai 10, durată interviului ar trebui să fie de peste 7 ore
(23 x 10 x 2 = 460 minute).
2. Cu atât mai mult cu cât (comparativ cu interviul individual) întrebările trebuie să fie reduse ca
număr, ele necesită să fie foarte bine alese şi formulate. Acoperirea cât mai deplină a unei teme cu
întrebări cât mai puţine, dar clare, este o sarcină greu de realizat doar prin reflecţia unei singure peroane
(fie chiar un specialist cu experienţa) şi cu atât mai mult printr-o formulare în grabă a ghidului de
interviu de către cei mai puţin iniţiaţi. De aceea, este aproape o necesitate consultarea cu alţii, preferabil
cu experţi în anchete şi interviuri, sau, şi mai profitabil, organizarea unor discuţii de grup pentru
elaborarea ghidului. Altfel spus, un interviu de grup nestructurat în vederea realizării optime a unuia
structurat.
3. Oricât de bine ar fi proiectat ghidul de interviu, în desfaşurarea discuţiei propriu-zise, din
dinamică proprie grupului, cercetatorul-moderator va ajunge să constate că se impun ca importante
anumite întrebări ce nu au fost dinainte stabilite. Este unul dintre punctele în care el trebuie să dea
dovadă de ingeniozitate şi flexibilitate, fiindcă aceste noi întrebări, neprevazute din start, pot bulversa
mersul interviului, în special datorită mărimii duratei lui. Se recomandă că întrebărilor neprevăzute în
ghid să li se rezerve 10-15 minute la sfârşitul interviului.
Faţă de interviul de grup clasic, mai intervine o deosebire esenţială: participanţii nefăcând
parte din acelaşi grup natural, nu se cunosc între ei. Particularitatea temei puse în discuţie determină
compoziţia celor ce iau parte la interviu (care, ca numar, e indicat să fie în jur de 10), dar principiul este
că, în interiorul unei categorii de public, cei convocaţi să fie cât mai diferiţi ca status şi rol. De pildă, dacă
focus group-ul urmăreşte să evidenţieze cum este perceput un nou produs, eveniment sau program, vor fi
intervievate grupal numai persoane expuse direct la impactul acestora. Se constituie astfel un public a
carui singură caracteristică regăsită la toate persoanele ce formează grupul este aceea că ele sunt afectate
de o aceeaşi problemă, şi atunci, pentru a asigura o oarecare reprezentativitate, este de dorit ca invitaţii
la discuţii să fie diferiţi sub aspectul altor caracteristici. Bunăoară, dacă interesează percepţia şi reacţia
locuitorilor unui cartier faţă de construcţiă unui aşezământ cultural, participanţii vor fi locuitori ai
cartierului (trăsătură comună), din diferite puncte ale acestuia, de diferite profesii şi vârste etc.
(caracteristici de diferenţiere).
Interviuri de grup structurate se pot realiza şi cu experţi, acest tip de interviu fiind cunoscut
în literatura americană ca tehnica Delphy şi a grupurilor nominale. Spre deosebire de focus group şi de
alte forme de interviuri de grup, aici scopul este de a ajunge la o soluţie a unei probleme. În consecinţă, se
urmăreşte ajustarea opiniilor individuale şi realizarea unui consens. Moderatorul trebuie să ăibă deci şi
calităţi de negociator, fiind vorba, într-un fel, de luarea unei decizii în grup.
În practică obişnuită de cercetare şi intervenţie şi în desfăşurarea lor concretă, cele mai multe
interviuri de grup se înscriu undeva între polii total structurat şi total nestructurat, fiind altfel spus, de
tip semistructurat, în sensul că discuţiile se poartă în jurul câtorva idei sau teme prestabilite, dar acestea
au doar rolul de ghidaj. Un exemplu de acest fel este şi tipul de cercetare numit în literatură de
specialitate clarificarea valorilor. Procedeele de clarificare, de conştientizare vizeaza discutarea de către
elevi, studenţi sau alte categorii de tineri, împreună cu psihologul şcolar sau altă persoană competentă, a
rezultatelor obţinute de ei şi de colegii lor la o suită de probe de examinare a valorilor cum ar fi testul:
”Cine eşti ?”, ”Ce lucruri îţi plac să făci mai mult ?”, ”Drumuri de viaţă”, completarea de fraze. Important
este că părticipanţilor li se cere să evalueze şi consecinţele, avantajele şi dezavantajele unei alegeri: costul
şi beneficiul financiar, aprobarea sau dezaprobarea societăţii etc.
Utilizarea succesivă si combinată a diverselor tipuri de interviu.
Diversele tipuri de interviu, atat de diferite in formele lor extreme, nu se opun totusi. Trebuie
înteles corect ca fiecare tehnică, deosebită, se adaptează naturii informatiei pe care trebuie să o cerceteze
si că fiecare nu dezvăluie decât un singur aspect. Pentru că fiecare din tehnici se referă la fragmente de
informatii, le putem utiliză succesiv, ca si cum am fotografia din mai multe unghiuri: fotografii de
ansamblu ale individului, clisee mărite si detaliate ale chipului sau si ale expresiei fetei sale, radiografii
limitate ale organelor interne si in sfarsit tomografii. Fară indoială, dacă fixăm dinainte natura informatiei
cautate, putem utiliza direct forma de interviu cea mai adecvată. Insă frecvent, cand nu stim ce gen de
probleme vom intâlni, este preferabil a proceda pe etape, fiecare etapă definind zonele de explorat,
pregătind-o pe următoarea.
După cum au scris specialistii in interviu, problema de inceput este intotdeuna cea a
determinării adevăratului mod în care subiecţii percep datele studiate. Este vorba de a determina
unităţile de percepţie utilizate de către aceştia, modălităţile lor de sesizare şi ordonare, cadrul de referinţe
şi caracterizarea acestora.
La nivelul explorării individuale, se poate folosi, după caz, interviul non-directiv, uneori chiar
tehnici proiective. Dacă este vorba de ansambluri mai importante, de anchete prin eşantionare sau de
anchete pe teren, chestionarele vor fi in general precedate de câteva interviuri individuale non-directive,
asigurându-se astfel decelarea problemelor. Numai când conţinutul informaţiilor este precizat ştim la care
nivel se situează acesta, în ce măsură anchetatul însuşi accede la acel nivel şi posibilele deformări ale
informaţiei respective şi ne putem propune a culege date aproape standardizate şi comparabile, prin
intermediul unor chestionare mai structurate.
Specialiştii propun următoarele etape:
1. Faza de explorare. In cazul domeniilor slab cunoscute:” interviu non-directiv”.
Analiza permite enunţarea unor ipoteze provizorii şi enunţarea factorilor ce par importanţi.
2. Elaborarea unui ghid de interviu permiţând verificarea şi precizarea ipotezelor,
percum şi elaborarea unui chestionr.
3. Faza studiului cantitativ, prin chestionar, reprezentativ pentru populaţia
eşantionului.
P. Lazarsfeld şi R.K.Merton15 preconizează insă o altă tehnică:
1. Faza de explorare; Interviu centrat sau cu răspunsuri libere pentru un eşantion restrâns,
permiţând a descoperi aspectele problemelor si a elabora chestionarul.
2. Aplicarea chestionarului asupra intregului eşantion.
15
Merton (R.K.), Lazarsfeld (P.), <<Continuities in social research>>, Glencoe III, Free Press, 1950, 265p.
 3. Revenirea la eşantionul restrâns, prin interviul centrat, pentru a aprofunda
punctele cele mai semnificative evidenţiate de analiză rezultatelor chestionarului. Această formulă va
obţine adeziunea celor ce efectuâd o anchetă de tip extensiv, au simţit nevoia de a reveni la interviuri mai
limitate şi aprofundate in scopul aprofundării ipotezelor lor.
Interviul de grup are o serie de avantaje, mai importante fiind cele ce decurg din dinamică
opinională şi decizională proprie grupului că entitate. De asemenea, comparativ cu ancheta trebuie
menţionat costul mai redus. Dezavantajele provin din faptul că cel ce conduce un astfel de interviu
trebuie să fie o persoană cu multe abilităţi de intervievator, dar şi de moderator şi chiar de negociator,
calităţi ce nu e uşor să fie întrunite de aceeaşi persoană. Pe de altă parte, oricât de calificată ar fi această
persoană, e posibil să apară fenomene distorsionate precum dominarea discuţiei de către unul-doi
subiecţi sau fenomenul de gândire de grup, groupthink, adică o consensualitate necritică în emiterea de
idei şi soluţii, participanţii
cedând, mai mult sau mai puţin voluntar, presiunii unor condiţii cum ar fi timpul limitat, autoritatea
unei persoane, teamă de consecinţe ulterioare.cedând, mai mult sau mai puţin voluntar, presiunii unor
condiţii cum ar fi timpul limitat, autoritatea unei persoane, teamă de consecinţe ulterioare.
Interviul nestructurat, atât cel de grup, cât şi cel individual, pe lângă valoarea lui intrinsecă,
ca metodă calitativ independentă, potenţează şi valoarea altor metode. În raport cu observaţia, prin
interviu se accede la motivaţia, definiţia şi semnificaţia pe care actorii sociali o acordă acţiunilor lor şi,
eventual, la fecvenţa unor tipuri de comportamente. Interviul are, apoi, importante funcţii legate de
anchete şi sondaje. Ele ar putea fi grupate în trei categorii, dupa modul cum interviul se plaseaza, logic şi
temporal, faţă de anchetă: preanchetă, co-anchetă, postanchetă.
În preanchetă, prin interviu se pot rezolvă, în principal, următoarele aspecte: alegerea
întrebărilor şi ameliorarea formulării lor (ce întrebări sau propoziţii sunt mai relevante relativ la o temă şi
o populaţie, ce limbaj trebuie folosit etc.); testarea chestionarului elaborat (în ce puncte se poate
întâmpina o rezistenţă, cât durează aplicarea lui, cum pot fi găsiţi uşor respondenţii etc.).
În calitate de co-anchetă, interviul se utilizează în obţinerea de date empirice referitoare la
tema cercetată, paralel cu desfaşurarea anchetei propriu-zise. Această se înscrie în cerinţa metodologică
de a culege acelaşi gen de date cu metode diferite, în vederea sporirii validitaţii.
În fine, în varianta de postanchetă, interviul se foloseşte în două modalităţi:
a. Ca discuţie cu unele persoane din populaţia anchetată (inclusiv informatori-cheie), în vederea
lămuririi, adâncirii şi completării unor informaţii rezultate din anchetă de bazată pe chestionar, fiind deci
un fel de prelungire a acesteia;
b. Ca discuţie cu experţii, pentru interpretarea datele condensate în procente, tabele, grafice etc.
În cazul unor probleme sociale mai complexe - care nu sunt deloc puţine - ideal ar fi că asemenea
interviuri să fie interdisciplinare. Rezultatele unei anchete cu privire la condiţia şi perspectivele copiilor
abandonaţi familial s-ar preta, de exemplu, la un astfel de interviu, cu participarea alături de sociologi şi
asistenţi sociali şi a altor specialişti (jurişti, medici ş.a.)

CURS NR.6
Ancheta şi sondajul

Principalele metode de investigare a fenomenelor sociale

Ancheta - şi, implicit, sondajul, ca formă specifică a acesteia - reprezintă doar una dintre metodele
sociologiei, ea nu are aplicabilitate universală, utilizarea sa fiind benefică doar în anumite situaţii de
cercetare, ea are limite serioase ce pot fi depăşite prin utilizarea în paralel şi a altor metode.
Sociologii nu pun semnul de egalitate între anchetă şi cercetarea sociologică. În câmpul
sociologiei un loc important ocupă literatura de factură metodologică, puţine discipline sociale fiind atât
de severe cu ele însele, în privinţa validităţii rezultatelor obţinute.
Practic, fiecare autor de manual de Metode în ştiinţele sociale (ca să folosim titlul probabil cel
mai des întânit pe coperţile tratatelor de factură generală metodologică, dintre care să amintim pe cele ale
lui Duverger (1964), Festinger şi Katz (1963) încearcă o clasificare originală a metodelor din câmpul
respectivelor discipline, argumentându-şi uneori pe larg propria opţiune. Cu siguranţă că acesta este un
simptom al dificultăţilor de a delimita cu argumente foarte solide diversele metode de abordare a
socialului, multe dintre acestea fiind suficient de apropiate unele de altele pentru a se ridica probleme în
definirea exactă a specificului fiecăruia. Într-o lucare mai recentă, Ghiglione şi Matalon (1992) susţin
existenţa a patru metode în ştiinţele sociale: observaţia, ancheta, experimentul şi analiza “urmelor”(des
traces), aceasta din urmă fiind un fel de observaţie “amânată” (différée) şi cuprinzând: analiza
documentelor, a statisticilor oficiale şi a urmelor materiale; în esenţă ea este tipul de metodă nonreactivă.
Metode, tehnici şi instrumente de cercetare. În principu, această înşiruire a celor trei noţiuni
merge de la general spre particular. Metoda este modalitatea generală, strategică (din punctul de vedere al
mijloacelor de cercetare şi nu al teoriei) de abordare a realităţii. Tehnicile sunt formele concrete pe care le
îmbracă metodele, fiind deci posibil ca una şi aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor tehnici
diferite (de pildă, putem vorbi de tehnica experimentului cu grup de control, ca o formă concretă de
punere în aplicare a metodei experimentale). În fine instrumentul este un mijloc, ce poate îmbrăca o
formă mai mult sau mai puţin materială, cu ajutorul căruia se realizează “captarea” informaţiei ştiinţifice,
e cel care se impune între cercetător şi realitatea studiată. Multitudinea tehnicilor prin care se aplică o
aceeaşi metodă derivă şi din diversitatea instrumentelor de cercetare şi a modului diferit de folosire a lor.
Cu alte cuvinte, prezentarea unei tehnici de investigare presupune, de regulă, specificarea instrumentelor
cu care se lucrează şi a modului concret de utilizare a acestora.
Ştiinţele umane uzează, în principal, de cinci metode fundamentale de investigare a
universului empiric:
 experimentul,
 observaţia (propriu-zisă),
 analiza documentelor,
 interviul,
 ancheta,
ultimele patru fiind, variante ale observaţiei, dar care, datorită diferenţelor mari dintre ele, pot fi
considerate ca metode de sine stătătoare.

Specificul metodei anchetei

Interviul şi ancheta se constituie ca metode în cercetarea socialului datorită particularităţii că

realitatea respectivă conţine elemente - indivizi umani - cu care cercetătorul poate intra într-o relaţie de
comunicare directă prin limbaj. Unii cercetători apreciază acest lucru ca fiind un mare avantaj, din cauza
faptului că se realizează mai rapid şi mai uşor culegerea unei informaţii foarte bogate la care altfel cu
greu s-ar putea ajunge; alţii, în schimb, susţin contrariul sau, cum spune Bourdieu, “este un blestem ca
ştinţele umane să aibă de a face cu un obiect care vorbeşte ...”. Această poziţie vrea să atragă atenţia
asupra capcanelor în care se poate foarte uşor cădea atunci când spusele oamenilor sunt luate ca atare,
când nu sunt parcurse etapele necesare construcţiei teoretice a discursului ştiinţific şi sunt încadrate
direct în el elemente ale discursului obişnuit al oamenilor obişnuiţi. De altfel, sociologul francez amintit a
pledat mult, îndeosebi în operele de tinereţe şi, cu deosebire, în Le métier de sociolog (1968), pentru
depăşirea empirismului indus de proliferarea rapidă, pe solul Europei, a metodei anchetei şi a sondajeor
de opinie importate din America.
În fapt, această relaţie de comunicare - ce este caracteristică interviului şi anchetei - este
puternic asimetrică, în sensul că cercetătorul este cel ce concepe, formulează şi adresează o serie de
întrebări la care aşteaptă răspuns din partea subiecţilor chestionaţi sau, altfel spus, el stimulează
producerea unui comportament verbal a cărui interpretare îl ajută să descopere alte tipuri de
comportamente ale indivizilor, sistemul de atitudini şi valori, caracteristici ale mediului social etc. Ca
urmare, rareori subiectul este perfect conştient de “rostul” întrebărilor ce i se adresează şi, drept urmare,
comportamentul lui verbal nu va fi dependent doar de conţinutul întrebării ci şi de modul în care el însuşi
interpretează scopul pentru care i se adresează o anumită întrebare şi nu alta. Deocamdată să reţinem
acestă trăsătură comună anchetei şi interviului - comunicarea cu subiecţii cercetării şi crearea unei
situaţii de interacţiune care influenţează răspunsul celor chestionaţi uneori tot atât de mult ca şi situaţia
de fapt, existentă dincolo de starea creată de cercetare - şi să recunoaştem că ea este suficient de
puternică pentru a-i face pe mulţi autori să considere cele două modalităţi ca fiind o singură metodă. Să
reţinem, de asemenea, că, în ciuda tuturor limitelor acestor metode, ele sunt indispensabile, nu numai
pentru că oferă o cale eficientă de obţinere a unei informaţii bogate, ci şi pentru că există aspecte ale vieţii
sociale ce nu pot fi abordate prin metodele clasice de observaţie, deoarece nu se materializează în efecte
înregistrabile prin mijloacele de simţ sau, dacă o fac, acestea nu dobândesc nici o semnificaţie
independent de acţiunea actorilor care au participat la producerea lor.
Cunoscutul sociolog român Septimiu Chelcea, consideră ancheta ca fiind metodă generală, în
a cărei aplicare concretă se regăsesc două forme: chestionarul şi interviul.
 În clasificarea metodelor ştiinţelor socioumane care fac apel la schimbul de informaţii prin
mijloace lingvistice cu indivizi umani, membrii ai colectivităţii vizate de cercetare, există, logic, două
posibilităţi principale de a opera: fie facem distincţia între proceduri de comunicare orală şi în scris, fie
facem distincţia între procedee “cantitative” (structurate, “închise” etc.) şi “calitative” (nestructurate,
interpretative etc.).
Distincţia dintre anchetă şi interviu se bazează pe o serie de trăsături distinctive, atât de
natură formală (de realizare a cercetării), de natura conţinutului problemelor studiate, cât şi de natura
populaţiei direct investigate. Probabil că singură nici una dintre trăsăturile respective nu este decisivă,
dar luate împreună, ele ajung să marcheze o deosebire de esenţă, şi nu doar de suprafaţă, între cele două
metode.
Principalele diferenţe, remarcate de autori şi metodologi sunt:
1. Tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standardizat, în sensul că numărul,
ordinea şi formularea întrebărilor pentru efectivele de persoane cărora li se adresează aceste întrebări
sunt stabilite foarte clar de la bun început şi nu sunt permise decât arareori abateri de la schema de
realizare a anchetei. Desfăşurarea interviului depinde mai mult de modalitatea concretă de interacţiune
dintre cei aflaţi faţă în faţă, de ceea ce răspunde şi de felul cum răspunde subiectul şi mai puţin de
schema de investigaţie construită anterior.
2. Pe aceeaşi linie, apare diferenţa în privinţa instrumentelor de investigare. Ancheta uzează, prin
definiţie, de chestionar, ca instrument de cercetare, chiar şi în cazul celor mai simple forme de realizare a
ei. interviul se poate desfăşura pe baza unui ghid de intervu, sau chiar fără un instrument de lucru
construit dinainte. Construcţia, folosirea (aplicarea) şi exploatarea chestionarelor se face în maniere cu
totul specifice, diferite de cele ce se folosesc în cazul ghidului de interviu.
3. Ancheta urmăreşte, prin modul de alegere a persoanelor investigate, să satisfacă cerinţa de
reprezentativitate, în sensul statistic al termenului, a eşantionului în raport cu o populaţie incomparabil
mai mare. Altfel spus, alegerea indivizilor anchetaţi trebuie să respecte o serie de reguli statistice pentru a
putea transfera, cu o marjă de eroare rezonabilă şi cu un risc acceptabil, constatările obţinute pe
eşantionul de indivizi la nivelul populaţiei vizate de cercetare. Tipurile de indivizi din eşantionul anchetat
trebuie să acopere corect tipurile ce apar în populaţie, pe când cei din loturile intervievate posedă
trăsături care, de regulă, îi particularizează vizavi de masa mare a celorlalţi; sunt intervievaţi lideri
formali sau informali, persoane ce deţin poziţii privilegiate sau au avut parte de experienţe de viaţă
neobişnuite, deţinând deci informaţii pe care ceilalţi nu le au etc. Exagerând un pic, se poate spune că
individul anchetat este individ mediu, obişnuit, iar cel intervievat este cel deosebit, atipic.
4. Pentru a se asigura o reprezentativitate satisfăcătoare, ancheta se realizează, de regulă, pe
eşantioane mari, în vreme ce interviului îi sunt supuşi un număr mult mai redus de indivizi. Eşantion
mare înseamnă de ordinul sutelor sau, mai frecvent, miilor de persoane; loturile supuse interviurilor
cuprind, cel mai frecvent, câteva zeci de persoane sau chiar mai puţine. Concluziile unei anchete se
întemeiază pe legile statisticii matematice şi ale teoriei probabilităţilor (chiar şi atunci când eşantionul nu
respectă întocmai cerinţele probabilistice), în speţă pe “legea numerelor mari”, ceea ce înseamnă că
trebuie să ne asigurăm că sunt destui indivizi în categoriile de analizat pentru ca să se manifeste legităţile
statistice.
5. Investigând direct un număr atât de mare de indivizi, urmează imediat că ancheta nu pate urmări
decât colectarea unor informaţii relativ simple. Mai exact, standardizarea instrumentului presupune acest
gen de uniformizare spre o formă cât mai simplă, pentru a putea fi aplicat corect de către cât mai multe
persoane cât mai multor persoane. Întrebările din chestionar se referă la aspecte din viaţa omului sau din
mediul său înconjurător despre care acesta posedă informaţii şi le poate reda şi este dispus să o facă fără
mari dificultăţi şi de o manieră nedistorsionată. Aspectele sunt simple pentru că sunt generale, la nivel de
eşantion sau subeşantion. Interviul încearcă sondarea în profunzime a universului spiritual al celor
studiaţi. Se urmăreşte astfel obţinerea nu a unor cunoştinţe tip “fotografie”, ci descifrarea mecanismelor
acţiunilor oamenilor, descoperirea motivaţiilor, a sistemului de valori la care aderă, descrierea unor
componente relevante din colectivitate, pe baza experienţei de viaţă a celui intervievat. Altfel spus,
ancheta este o metodă de tip extensiv, iar interviul este una de tip intensiv.
6. Prelucrarea datelor unei anchete se realizează folosindu-se procedurile statistice standard, care
toate se bazează pe calculul frecvenţelor cu care apar diferite variante de răspuns ale fiecărei întrebări.
Din acest motiv, răspunsurile libere la întrebările numite “deschise” (cele fără variante de răspuns
prestabilite) trebuie aduse, după efectuarea investigaţiei la forma “închisă” şi prelucrate ca şi
acestea.Valoarea informaţiei obţinute prin anchetă se exprimă şi prin gradul de reprezentativitate al
eşantionului anchetat. Deci ancheta presupune şi o evaluare statistică a măsurii în care rezultatele
obţinute (medii, proporţii, coeficienţi de corelaţii etc.) aproximează pe cele din populaţia de referinţă. În
cadrul interviului, calculul frecvenţelor se face doar în situaţii cu totul deosebite iar problema
reprezentativităţii statistice nu se pune.
7. Interviul este o metodă ce uzează prin excelenţă de tehnici orale, de preferinţă, faţă în faţă (şi mai
greu prin telefon), pe câtă vreme ancheta se poate realiza şi în scris, în sensul că subiectul răspunde
completând chestionarul primit, fie că e vorba de întrebări la care trebuie să dea răspunsuri mai lungi,
elaborate, fie că i se cere doar încercuirea unor coduri. Fireşte că între cele două mari genuri de tehnici de
anchetă, cele orale şi cele în scris, există diferenţe substanţiale, în ceea ce priveşte realizarea lor practică,
construcţia chestionarului, natura informaţiei culese şi interpretarea ei. Pledăm pentru a nu se confunda
ancheta orală cu interviul.
8. Dacă prin definiţie, ancheta se realizează strângând informaţia de la persoane luate în mod
individual, interviul poate îmbrăca şi forma interviului de grup. Desigur că şi în cazul anchetei pot
“colabora” mai multe persoane la completarea unui chestionar (în ancheta în scris), dar acest lucru este
considerat ca o abatere de la regula stabilită sau e vorba de nişte întrebări la care nu are mare
importanţă care anume persoană răspunde (de pildă, dacă cerem informaţii factuale despre modul de trai
al membrilor unei familii, important e nu cine răspunde, ci ca informaţiile să fie corecte). Interviul de grup
însă are ca principiu obţinerea de informaţii, de o anumită natură (opinii, în speţă), care sunt “elaborate”
într-un anumit mediu colectiv, unde interacţiunile dintre persoanele ce-l compun sunt esenţiale (deci care
n-ar putea fi obţinute prin interviuri individuale). Există şi tehnici de aplicare a unor chestionare la
indivizi grupaţi (nu grupuri !), dar acolo grija fundamentală a celui ce realizează cercetarea este tocmai să
nu se producă nici un fel de efect de interacţiune între participanţi.
Această distincţie nu este numai una formală; ea poate reproduce diferenţe profunde în
modul strategic de a privi, concepe, descrie şi explica realitatea socială. Ancheta fiind prin definiţie
individuală nu poate să reproducă decât un set de date referitoare la indivizii ce populează un mediu
social şi nu la societate ca atare sau măcar la subunităţi ale ei (grupuri) . Prin interviul de grup se
urmăreşte, într-un fel sau altul, depăşirea acestei perspective atomistice indusă de anchetă.
9. Ancheta se realizează, de regulă, cu personal auxiliar, operatorii de anchetă (numiţi de multe ori şi
“operatori de interviu”, tocmai din cauza faptului că ancheta orală este asimilată interviului), în vreme ce
interviul nu poate fi făcut decât de persoane cât de cât calificate, de preferinţă, membrii ai echipei de
cercetare. Operatorii de anchetă e bine să fie persoane care nu au nici un interes, ştiinţific sau de altă
natură, faţă de tema studiată, deci oameni cât mai “neutri”, ale căror singure calităţi cerute sunt
capacitatea de a provoca reacţiile verbale potrivite ale subiectului şi de a înregistra corect aceste
manifestări. Interviul este realizat de cunoscătorii temei şi obiectivelor cercetării, adesea luând parte doi
sociologi, unul având în sarcină întreţinerea şi stimularea discuţiei (mai exact a discuţiilor, căci sociologii
se dublează în special în cazul interviului de grup), iar celălalt având ca sarcină înregistrarea reacţiilor
verbale şi de altă natură ale subiecţilor.
10. Sintetic vorbind, ancheta face parte din cadrul procedurilor care, în sens larg, poartă numele de
cantitative, ţinând de modelul nomotetic de abordare a realităţii, în vreme ce interviul este o metodă
calitativă, fiind agreat ca metodă de investigaţie de sociologii de orientare comprehensiv-interpretativistă.
Lucrul este evident relativ la fiecare moment al desfăşurării cercetării cu aceste metode, începând cu
construcţia instrumentului de cercetare şi terminând cu analiza şi interpretarea datelor obţinute.
Anumite tehnici ale anchetei se apropie de interviu, cum ar fi, de pildă, cazul celor ce
îmbracă o formă orală, cu un chestionar ale cărui întrebări pot fi puse în ordinea dorită de operator şi
când acesta din urmă are şi libertatea de a discuta cu subiectul ceea ce crede necesar pe marginea
oricărei întrebări (să dea explicaţii asupra sensului întrebării, asupra rostului ei în cadrul cercetării, să se
intereseze de motivaţiile răspunsului etc.). La fel, interviurile cu un număr mai mare de persoane şi
conduse cu instrumente relativ rigide (repetându-se practic aceleaşi întrebări) se apropie de anchetă, nu
doar prin acest caracter formal al lor, ci şi pentru că ele dobândesc şi alte caracteristici ale acesteia (o
anumită reprezentativitate, de exemplu).

Ancheta şi sondajele de opinie

Termenul de “sondaj” este, în general, sinonim cu cel de “cercetare selectivă” sau de
“eşantion(are)”. Cumpărătorul alege prin sondaj un obiect dintr-o mulţime spre a-i testa calităţile,
profesorul verifică prin sondaj câţiva elevi să vadă dacă au înţeles lecţia predată etc. Ideea sondajului este
deci aceea de a reduce populaţia statistică efectiv cercetată la o parte (mică) a ei, capabilă să reprezinte
caracteristicile întregului.
În domeniul investigaţiilor sociale, se utilizează frecvent expresia de “sondaje de opinie” sau
“sondaje de opinie publică” pentru a se desemna un anume gen de anchetă, şi anume cea efectuată pe
diferite probleme de mare interes public şi care urmăreşte, în principal, să surprindă opiniile (părerile,
atitudinile, evaluările etc.). Sondajele de opinie sunt specii ale anchetei sociologice.
Ce deosebeşte totuşi un “sondaj de opinie” de o “anchetă sociologică” ? Unele note caracteristice:
a. Sondajele de opinie, aşa cum le arată numele, sunt centrate - dacă nu exclusiv, cel puţin cu
preponderenţă - pe aspectul opinional, subiectiv al realităţii sociale. Ele urmăresc să evidenţieze ceea ce
“cred”, “gândesc”, “simt”, “apreciază”, “intenţionează să facă” oamenii. Cel mai adesea prin sondaje se
testează gradul de satisfacţie faţă de activitatea diferitelor organisme sau persoane cu funcţii în stat,
notorietatea personalităţilor politice, opţiunile electorale, raportarea la anumite sisteme de valori etc.
b. Sondajele de opinie sunt centrate pe probleme ce suscită un larg interes de public ; astfel de
probleme apar fie în dezbaterile mediatizate, fie în preocupările mai mult sau mai puţin mărturisite ale
unor organisme, instituţii politice, administrative, ştiinţifice etc.
c. Sondajele de opinie sunt anchete sociologice cu un pronunţat caracter descriptiv. Ele nu numai
că nu au ambiţii explicative, dar, foarte adesea, însăşi descrierea fenomenelor este realizată doar în linii
foarte generale, fără detalieri şi particularizări.
d. Sondajele de opinie sunt anchete realizate într-un timp foarte scurt, cu chestionare simple şi
clar structurate şi pe eşantioane care să asigure o reprezentativitate rezonabilă pentru evaluările cu
caracter general urmărite.
e. Rezultatele sondajelor sunt prezentate beneficiarului sau publicului larg într- formă simplă, fără
a se recurge la mijloace sofisticate de prelucrare şi interpretare a informaţiei.
f. Sondajele de opinie se realizează, de regulă, la comanda unui beneficiar ale cărui interese sunt
altele decât cele ştiinţifice sau sunt făcute de anumite institute cu acest profil în momentele când o
problemă stârneşte un mare interes iar, prin publicarea rezultatelor, instituţia respectivă se face mai bine
cunoscută publicului larg.
g. Sondajele de opinie sunt, într-o societate democratică, nu doar o componentă a cunoaşterii
ştiinţifice a socialului, ci parte inseparabilă din viaţa societăţii respective, un reper în evaluarea diverselor
elemente ale “mecanismului” social şi puncte de sprijin pentru ajustarea strategiilor şi tacticilor forţelor
politice. Toate deciziile majore - sau unele chiar de mai mică anvergură - ale organelor executive naţionale
sau locale sunt supuse judecăţii cetăţenilor cu ajutorul acestei forme simple, rapide şi eficiente de
recolare a opiniilor. În nici o societate cu adevărat democratică nu este pusă la îndoială utilitatea
sondajelor iar forţele politice nu-şi pot permite să ignore rezultatele acestora şi, cu atât mai puţin, să
agreseze instituţiile care au pus pe piaţă cifrele statistice care nu le sunt favorabile.
Deci, sondajul este o formă “populară” de anchetă, axată pe o problematică ce stârneşte un
interes general şi ale cărei rezultate sunt aduse la cunoştinţa publicului sub o formă accesibilă,
utilizându-se, de regulă, reprezentări grafice ale frecvenţelor exprimate procentual.

CURS NR. 7
Tehnici de anchetă
Ancheta, ca metodă specifică ştiinţelor socioumane, presupune un schimb de informaţii, mai exact, o
comunicare între cercetător şi anumite “elemente” (indivizi umani) ale “realităţii sociale” investigate,
primul fiind cel care, prin intermediul chestionarului, provoacă un comportament verbal din partea celor
din urmă. Transmiterea informaţiei de la persoanele chestionate spre cercetător se poate realiza, în
principiu, prin două modalităţi fundamental diferite atât prin actul de comportament pe care-l presupun
cât şi prin inducerea unor probleme metodologice specifice, a căror cunoaştere este esenţială pentru ca
rezultatele anchetei să nu fie afectate. Este vorba de calea orală de comunicare şi de cea prin scris. În
primul caz vom avea de a face cu ancheta orală sau directă (în sensul că mesajul este transmis direct
receptorului); în cel de al doilea vom vorbi de anchetă în scris sau indirectă sau de anchetă prin
autocompletarea (autoadministrarea) chestionarului. Cum se înţelege, ancheta orală presupune ca
subiecţilor să le fie citite, pe rând, întrebările din chestionar, la care aceştia dau răspunsuri orale,
răspunsuri ce sunt înregistrate de persoanele care efectuează ancheta în teren, aşa-numiţii operatori de
anchetă. În ancheta în scris, comunicarea este indirectă, în sensul că subiectul citeşte el însuşi
întrebările din chestionar şi răspunde la ele fără a se angaja un proces direct de comunicare cu persoana
care-i înmânează instrumentul de cercetare. este limpede că o relaţie implicată de ancheta directă
facilitează comunicarea, dar, în acelaşi timp, ea crează un element nou, suplimentar al mediului social în
care omul se găseşte şi reacţionează. Reacţiile individului uman la acelaşi stimul (întrebare) pot fi foarte
diferite după cum el se găseşte faţă în faţă cu un operator care-i pune întrebarea, se află la capătul unei
linii telefonice sau se găseşte singur cu o foaie de hârtie în faţă. De aceea, trebuie cumpănită bine
alegerea tehnicii adecvate, în funcţie de scopul cercetării. Mai mult, întregul design al anchetei va depinde
de tehnica aleasă.
Etape comune tuturor tipurilor de anchetă
1.Etape preliminare
1.Pregătirea intelectuală
a) Ideea de anchetă. O anchetă poate face parte dintr-un plan de cercetare mai larg, dintr-o
problemă imediată ( ex. situaţia muncitorilor străini) sau din nevoia de informare urgentă( ancheta de
opinie politică, studiul de piaţă…).
În privinţa domeniilor explorate, un factor inportant îl constituie curiozitatea cercetătorului,
gusturile personale, sistemul său de valori, pe scurt elementele foarte subiective, care cel puţin în
domeniul ştiinţelor sociale riscă să orienteze şi să influenţeze interpretarea anchetei. Este deci necesar ca
cercetătorul să fie el insuşi conştient de motivul care îl incită să facă o anchetă.
Pe de altă parte, fară să mai vorbim de finanţare, putem spune că originea anchetei( comandă
privată sau guvernamentală) influenţează derularea acesteia.
b) Obiectivul anchetei. Precizarea obiectivului este etapa esenţială a anchetei, aceea de care vor
depinde toate demersurile ulterioare. Alegerea scopului determină în acelaşi timp populaţia care va fi
studiată( un eşantion reprezentativ dintr- un grup mare sau din contră, totalitatea dintr-un grup
restrâns) şi mijloacele cercetării, tehnicile folosite( interviuri, teste, observarea grupului, studiul
documentelor…). Ideea anchetei presupune existenţa unor probleme iar obiectivul anchetei cere ca
acestea să fie formulate.
c) Construirea obiectivului.
d) Criteriile de reţinut şi definiţiile. Necesitatea de a preciza obiectivul este în general prost
înţeleasă de cercetătorii fără experienţă care se mulţumesc deseori să indice ideea anchetei atunci când
definiţia chiar provizorie, este indispensabilă.
Să presupunem că o organizaţie de ajutor social se interesează se problema condiţiilor de trai
ale oamenilor în vârstă. Avem o idee de anchetă dar pentru a face un plan e necesar să definim subiectul
studiului şi scopul. Trebuie precizat ce înţelegem prin: oameni în vârstă, condiţii de trai( venituri,
cheltuieli locuinţe, hrană, genul de viaţă, relaţii familiare, comportament.) Mai trebuie stabilită zona de
studiat: rurală, urbană, o comparaţie între cele două.
În cazul unei anchete de tip calitativ, cercetătorul trebuie, după ce a precizat obiectivul, să ţină
cont de imperativul măsurii, pentru a prevedea factorii influenţi şi a determina variabilele accesibile şi
măsurabilele în funcţie de scopul propus.
e) Limitele anchetei. Construirea unui eşantion limitează populaţia de studiat când este cazul
unui sondaj. Precizarea obiectivului cercetării înseamnă determinarea a ceea ce vrem să fie descris sau
măsurat, definirea a cees ce reţinem dar şi înlăturarea unui anumit număr de probleme, adică stabilirea
limitelor anchetei. Trebuie de asemenea stabilit un echilibru între posibilităţile materiale( timp, bani,
personal, materiale) ale anchetei şi necesitatea de a-I da o anvergură suficientă pentru ca rezultatele să
fie semnificative.
f) Necesitatea emiterii unor ipoteze verificabile în vederea obţinerii unor rezultate
generalizabile. Posibilitatea verificării ipotezelor emise plecând de la fapte observate este o caracteristică
a oricărui demers ştiinţific. Ea separă de exemplu, în ştiinţele politice, descrierea jurnalistică sau
reportajul de ancheta veritabilă. Anchetatorul experimentat se situează mereu la un nivel dublu: studiul
cazului particular, individual, dar înlocuit într-un context general.
g) Alegerea şi numărul variabilelor Pentru ca ipoteza să fie verificabilă trebuie ca variabilele
studiate să fie în număr suficient şi ca cele mai importante dintre ele să fie reţinute. Variabila nu a doar
un factor care acţionează în timpul anchetei, este un factor care se modifică în funcţie de ceilalţi şi chiar
aceste fluctuaţii constituie obiectul cercetării.
Variabila dependentă este aceea careia cercetătorul încearcă sa-I explice variaţiunile, de
exemplu eşecurile la examen. Variabila independentă este aceea a carei influenţă asupra variabilei
dependente se încearcă a fi măsurată şi înţeleasă. Dificultatea constă deseori în izolarea factorilor de
influenţă.( tip de teste, corectură, materii, vârstă).
Atunci când ancheta proiectată se adresează unui domeniu deja observat, este mai uşor să
emitem ipoteze. Este vorba mai ales de verificare. Însă când ancheta are un domeniu de aplicare nou, ea
va fi mai ales descriptivă, va acumula materiale pe baza cărora se vor sugera ipoteze sau noi direcţii de
cercetare. Tipurile de anchetă diferă în ceea ce priveşte gradul de previziune şi de precizie.
Ceea ce este important este nu să fi prevăzut totul ci să fi ţinut cont de imprevizibil pentru a
putea, în cursul anchetei să restrângem sau să dezvoltăm studiul anumitor factori.
h) Pre-ancheta.Constă în a încerca pe un eşantion redus instrumentele( chestionare, analiza
documentelor). Dacă există îndoieli în privinţa unei tehnici, se poate explora intr-o manieră limitată
problema de studiat, înainte chiar de a preciza definitiv obiectivele.
i) Rolul pregătirii anterioare şi al bibliografiei. Un spirit nepregătit va fi mai liber în emiterea
ipotezelor, dar riscul de a reîncepe un lucru deja făcut sau de a neglija sursele utile pare de asemenea
important. Se pare că în momentul în care e precizat obiectivul, este prudent să luăm cunoştinţă de
bibliografie, fie de aceeaşi problemă tratată în alte locuri, fie despre probleme diferite, dar studiate în
acelaşi loc şi care pot sugera date similare.
j) Rolul documentelor este de a completa, rectifica şi sprijini ipotezele sugerate de tehnicile
active. O reflecţie asupra documentelor poate ajuta să explicăm interpretarea pe care indivizii în cauză o
acordă în legatură cu o situaţie trăită.
2. Chestiuni practice

a) Informarea Este necesar să ne informăm de la cei ce cunosc mediul sau problema, e

recomandabil să nu ne limităm la câteva personalităţi oficiale, intervievând şi pe cei susceptibili de a avea
puncte de vedere diferite ( unii au norocul de a descoperi persoana informată sau documentul important).
Nu trebuie să existe în aceste cazuri idei preconcepute. O stare de spirit liberă trebuie să ghideze
căutarea informaţiilor.
b) Recomandaţiile Cercetătorii trebuie să aibă grijă să nu apară ca reprezentantul unei clase
sau a unui grup social. El este reprezentantul ştiinţei.
c) Autorizaţiile şi informaţiile O autorizaţie patronală în cazul unei anchete într-un atelier nu
e suficientă întrucât, pentru a nu apare suspect muncitorilor, el trebuie să obţină acordul şi suportul
cadrelor sindicale.Anchetatorul trebuie să fie conştient de faptul că munca sa îl conduce deseori la a
interveni în intimitatea anchetaţilor. El trebuie să ia în consideraţie consecinţele acestei intervenţii şi să
reducă efectele traumatizante.
Ceea ce este comun tuturor tipurilor de anchetă este spiritul de prudenţă, de respect
pentru celălalt şi de informare.
3. Bugetul anchetei
a) Originea fondurilor Problema finanţării are o influenţă capitală asupra anchetei fiindcă ea
o condiţionează şi o limitează. O anchetă ia cel puţin dublul bugetului prevăzut şi triplul timpului
prevăzut.
b) Diferite tipuri de buget. Costul unei cercetări depinde de dimensiunea zonei de acoperit,
de numărul variabilelor de studiat şi de tehnica folosită pentru a o face.
c) Cauzele depăşirii bugetului prevăzut provin din dificultatea stabilirii previziunilor. J.
Marcus-Steiff, sociolog, spunea: " Practicianul trebuie să fie vânzător pentru a obţine un contract,
cercetător pentru a efectua studiul ştiinţific, pedagog pentru a explica rezultatele şi diplomat pentru a
face ca acestea să fie acceptate." Supus celor care-l finanţează, cercetătorul depinde de aceştia şi în ceea
ce priveşte timpul.
Punctul de vedere al cercetătorului, preocupat de aspectul ştiinţific al cercetării şi cel al
utilizatorului, preocupat să obţină la un preţ cât mai mic o soluţie rapidă la dificultăţile sale, sunt diferite
şi pun problema coordonării şi a unui compromis delicat.

2. Etapele terminale ale cercetării

1.Analiza şi interpretarea rezultatelor anchetei cere cea mai mare competenţă, rigoare şi intuiţie.
Stadiu delicat, este cel mai dificil de tratat în termeni abstracţi şi generali căci nu există 2 anchete ale
căror rezultate pot fi analizate în acelaşi fel. Două idei sunt esenţiale:
-pe plan tehnic interdependenţa etapelor cercetării
-

- pe plan metodologic analiza şi interpretarea rezultatelor depinde de aplicarea riguroasă a

metodei ştiinţifice dar şi de inteligenţa, experienţa, imaginaţia şi intuiţia cercetătorului.
a) Ancheta de tip calitativ
 - Datele de tip calitativ ridică noi probleme
- Datele de tip calitativ pun în vedere fapte care revelă fenomene mai importante şi uneori
inaccesibile în mod direct. Analiza calitativă a rezultatelor cere, pe de o parte să fie făcute observaţii
interesante dar pe de altă parte cere şi reflecţia asupra semnificaţiei lor. Aceste observaţii pot viza
obiceiuri, fapte gesturi, comportamente şi chiar cuvinte.
- Datele de tip calitativ sugerează corelaţii sau procese. Pot apare concordanţe între un
număr mic de variabile sau raporturi cauză-efect.
- Datele de tip calitativ sugerează o idee centrală. Analiza observaţiilor calitative permite
nu numai emiterea unor ipoteze precise în lagătură cu raporturile cauză-efect, dar şi propunerea unor
explicaţii mai generale, uneori sub forma unor teorii limitate.
b) Ancheta de tip cantitativ.
Prezentarea statistică.
E vorba de o prezentare cantificată a rezultatelor, o simplă descriere statistică: distribuţia
vârstelor, procentajul unui anumit tip de profesie etc.
Când este vorba de anchete care au ca scop de a atribui unei populaţii mai vaste rezultate
obţinute pe un eşantion, problemele sunt exclusiv statistice( în ce condiţii extensia e justă şi legitimă,
neutralizarea erorilor obţinute pe un eşantion). Deci generalizarea trebuie făcută în mod prudent.
Noţiunea de caracter tip nu e suficient de completă pentru a permite generalizări sigure.
În ceea ce priveşte erorile, când declarăm, comparând 2 eşantioane că diferenţa nu e "în mod
statistic semnificativă" înseamnă că ea se datorează hazardului în compoziţia eşantionului. Cum aceste
erori sunt legate de dimensiunea eşantionului. odată cu mărirea acestuia riscul diferenţei creşte tinzând
să devină "statistic semnificativă.
Analiza secundară şi corelaţiile multiple.
R.K. Merton şi P. Lazarsfeld( 1950) disting între analiza primară şi analiza secundară. În
prima, cea mai simplă, variabilele privesc o singură ipoteză, prevăzută înainte. Verificarea acesteia
implică faptul că materialele culese indică dacă variabilele observate merg în sens opus.
Analiza primară e bazată pe reguli bine stabilite şi se derulează în funcţie de obiectivul iniţial
al anchetei. Analiza secundară e supusă unor indicaţii mai puţin cunoscute, mai puţin precise şi mult
mai variate. Ea se caracterizează prin căutarea semnificaţiilor, a interpretărilor materialelor cantificate
culese într-o optică mai largă.
Pentru ca analiza secundară să fie posibilă, trebuie ca datele interesante să fie culese, adică
cercetătorul să nu se limitete să acumuleze numai materialele legate strâns de o ipoteză prematură.
Acumularea datelor, stocarea lor prin tehnicile moderne permit o utilizare crescândă a analizei
secundare.
Corelaţiile
Căutarea corelaţiilor, a regularităţilor sau chiar a cauzalităţii la nivelul analizei rezultatelor
seamănă cu ezperimentarea de tip ex post facto
(descoperire posterioară). În măsura în care avem elemente cantificate pe care vrem să le interpretăm,
tablourile cu două intrări fac să apară relaţiile între factori. Analiza multivariată are drept scop izolarea
factorilor. Durkheim a dat un exmplu simplu în legătură cu sinuciderea, izolând factorii unul după altul:
sex religie, stare civilă, pentru a le verifica influenţa.
P. Lazarsfeld( 1951) propune chiar tablouri cu trei intrări, care permit să verificăm dacă un
factor presupus inoperant este într-adevăr aşa sau dacă e legat de ceea ce vrem să măsurăm. Putem
constata o relaţie între satisfacţia la locul de muncă şi nivelul de calificare. Ne putem întreba dacă un alt
factor, salariul, legat de nivelul de calificare, nu are şi el importanţa sa. Se pare că în analiza secundară,
descoperirea relaţiei cauzale se loveşte cel mai des de două dificultăţi: eliminarea variabilelor şi situarea
în timp a apariţiei variabilelor, căci relaţia cauză-efect presupune, evident, anterioritatea cauzei.

2. Efectele anchetei Ancheta nu e niciodată un lucru indiferent. Ea face mereu mai mult sau
mai puţin ca oamenii să reacţioneze. În general adresarea întrebărilor îl face să gândească pe cel care
răspunde. Ancheta poate tulbura sau cristaliza opinia celor anchetaţi, dar cunoaşterea rezultatelor poate
fi şi mai explozivă.
Se numeşte feed-back reacţiile mediului anchetat, conştientizarea problemelor atunci când
rezultatele anchetei sunt comunicate. Aceste reacţii sunt uneori în mod deliberat folosite pentru a obţine
modificări de atitudine şi constituie elemente active ale intervenţiei psihosociologice.
 3.Proprietatea, publicarea şi prezentarea rezultatelor anchetei.

a) Proprietatea rezultatelor anchetei

Libertatea investigării Faptul de a fi plătit ancheta dă tot dreptul asupra rezultatelor investigării?
Cercetările finanţate de organismele străine nu pot uneori să îmbrace un aspect de spionaj politic sau
sociologic? Deontologia cercetării n-a luat încă poziţie asupra acestui aspect.
Limitele dreptului de utilizare a rezultatului Proprietatea datelor culese dă dreptul de a păstra
rezultatele secrete sau de a le publica, niciodată de a le folosi într-o maniară tendenţioasă.

b) Publicarea anchetei
În general cercetătorul responsabil de o anchetă doreşte sa-i fie cunoscute rezultatele. O problemă
importantă e aceea a intervalului de timp între sfârşitul anchetei şi apariţia acesteia.
Rezumatul anchetei Spiritul în care trebuie conceput rezultatul anchetei este în funcţie de tipul de
cercetare efectuată dar mai ales de publicul căruia i se adresează, de nivelul său de cunoştinţe, de
aspectul problemei care îl interesează. Cititorii rezumatului anchetei pot fi împărţiţi în trei grupe:
- oamenii de ştiinţă( chiar dacă nu în domeniul respectiv)
- publicul( cei care nu au cunoştinţe tehnice)
- utilizatorii( cei care au comandat ancheta într-un scop practic)
Nu există reguli sau reţete pentru elaborarea raportului anchetei. Este mai întâi indispensabilă
prezentarea clară şi precisă a obiectivului anchetei pentru că acesta este esenţial.
În ceea ce priveşte rezultatele este mai bine să fim modeşti şi să nu generalizăm în mod
excesiv. Este folositor totuşi să prezentăm concluziile, să indicăm care poate fi prelungirea anchetei în
plan practic şi să semnalăm către ce noi cercetări este permisă orientarea.
Trebuie să precizăm şi limitele muncii efectuate, atât în ceea ce priveşte scopul dar şi
mijloacele de care dispunem, numărul anchetatorilor, calificarea lor.
Metodologia Natura anchetei şi importanţa pe care cercetătorul o acordă problemelor respective
îl vor duce la conceperea unei expuneri metodologice mai mult sau mai puţin completă. Două atitudini
sunt posibile: expunerea către cititor a tuturor demersurilor, detaliilor, modului de a proceda… sau a
sacrifica partea metodică în mod total sau parţial.
Într-o anchetă de experimentare partea metodică trebuie să fie foarte completă. O lucrare
destinată publicului se va mulţumi, din contră, să indice în mod rapid felul în care au fost culese
materialele. O formulă comodă este de a pune în anexă părţile tehnice.
Informaţiile metodologice sunt utile pe plan ştiinţific, ca garanţie a validităţii anchetei, dar
sunt şi mai interesante şi indispensabile ca experienţă metodologică.
Limbajul O problemă importantă e cea a limbajului şi nu numai cea a stilului. Uneori este
indispensabilă pentru a acoperi noi concepte, crearea neologismelor sau folosirea unor cuvinte străine.
Însă este îngrijorător ca, sub pretextul tehnicităţii, să se creeze confuzie. Este deci de dorit să se scrie
într-o manieră simplă şi clară.
Limba şi stilul depind apoi şi de tipul de anchetă şi de publicul căruia aceasta i se adresează.
Utilizatorii Rapoartele sunt scrise pentru utilizatori. Trebuie să se ţină cont de diferenţa de
puncte de vedere între cercetători şi utilizatori.Primul trebuie să omită detaliile tehnice sau teoretice ale
cercetării sau să le includă într-un text aparte.
Trebuie să se aibă în vedere şi vulgarizarea rezumatelor anchetei de către ziare care le pot
folosi într-o manieră mai mult sau mai puţin partizană. De aceea este de dorit ca responsabilul anchetei
să poată controla rezultatele acesteia.

a. Ancheta orală sau directă

Este tehnica de anchetă cea mai des folosită sau, mai exact, cea mai des folosită în anchetele cu
mare audienţă la public (anchete electorale, sondaje ad hoc sau probleme sociale de interes general etc.),
adică acele ale căror rezultate sunt prezentate şi comentate de mijloacele de informare în masă.
Avantajele dar şi dezavantajele anchetei directe provin din situaţia de interacţiune dintre persoana care
chestionează şi cea chestionată.
Tehnica anchetei orale îmbracă două variante principale de realizare:
 ancheta faţă în faţă şi
 ancheta prin telefon.
 Prima formă se realizează fie la domiciliu, fie la locul de muncă (pentru persoanele ocupate)
sau în şcoli, facultăţi (pentru elevi şi studenţi), pe stradă sau la ieşirea de la manifestări colective:
spectacole, concerte, meciuri etc.
Alegerea uneia sau alteia dintre posibilităţile enumerate mai sus depinde de: populaţia vizată
de cercetare, de procedura de eşantionare, de tematica cercetării, de mijloacele materiale şi umane avute
la dispoziţie de cercetător. Exceptând anchetele a căror tematică impune în mod obligatoriu alegerea unor
categorii restrânse de persoane, definite în genere prin participarea lor la anumite activităţi (elevi sau
studenţi, muncitori sau alţi salariaţi ai unor întreprinderi şi instituţii, spectatorii unei manifestări
culturale etc.), în cea mai mare parte a cazurilor se utilizează ancheta prin vizita operatorilor la domiciliul
persoanei anchetate, această formă având o serie de avantaje ce nu sunt deloc de neglijat.
1. Ancheta la domiciliu se impune foarte adesea din motive ce ţin de procedura de eşantionare,
care porneşte pentru a ajunge la indivizii umani ce vor fi anchetaţi, de la locuinţa (gospodăria) acestora.
Pentru alegerea eşantioanelor cărora li se pot aplica legităţile statistico-probabilistice este nevoie ca
fiecare unitate a “populaţiei statistice” să poată fi identificată (să aibă o probabilitate calculabilă de a intra
în eşantion). Deficienţele în înregistrarea curentă a situaţiei fiecărui individ uman fac mult mai uşoară
identificarea locuinţelor, de pe un anumit areal, în care trăiesc grupurile familiale şi abia apoi, prin
discuţia cu un membru al familiei sau gospodăriei, se poate trece la alegerea individului potrivit, în
conformitate cu regulile de selecţie adoptate. E clar că acest procedeu ne obligă, aproape întotdeauna, să
sunăm la uşa locuinţelor în care sperăm să găsim indivizi cu care vom sta de vorbă.
Ancheta orală este preferabilă atunci când chestionarul de aplicat este relativ lung. Pe stradă
sau la ieşirea de la spectacol, omul nu poate fi abordat pentru o discuţie ce ar putea dura mai mult de 3-
5 minute, dat fiind că oamenii sunt grăbiţi şi nu au, în astfel de circumstanţe, disponibilitatea de a
răspunde la un set lung de întrebări; nici operatorul nu poate manevra în asemenea condiţii chestionare
prea lungi şi cu modalităţi mai sofisticate de înregistrare a răspunsurilor. Nici la locul de muncă şi în
timpul muncii situaţia nu este mai bună, din punctul de vedere al timpului avut la dispoziţie. La
domiciliu, chiar dacă e necesară o reprogramare a vizitei, operatorii nu întâmpină dificultăţi serioase în
realizarea unor întrevederi cu o durată de până la 30-40 minute sau chiar mai lungi.
2. Calitatea rezultatelor este, probabil, cea mai bună în această variantă tehnică a anchetei.
Discutând cu omul în casa lui, după ce acesta a avut amabilitatea să te poftească înăuntru şi să accepte
dialogul, aflându-se deci în mediul său obişnuit de viaţă şi simţindu-se oarecum “stăpân pe situaţie”,
subiectul este mai puţin stresat decât în alte împrejurări. În comparaţie cu ancheta prin telefon, avem
aici avantajul de a ne găsi faţă în faţă cu cel cu care discutăm, fiindu-ne deci mai uşor să-i observăm şi
să-i controlăm reacţiile, să ne dăm seama dacă ascunde ceva sau chiar dacă este cel care susţine că este.
Ancheta aceasta poate fi coroborată cu observaţia directă, ceea ce constituie un mare avantaj atunci când
tema cercetării impune culegerea unor informaţii mărunte dar foarte numeroase cum ar fi cele ce privesc
modul de trai al persoanei chestionate. Când ne interesează opiniile, atitudinile, scopurile, motivaţiile sau
alte elemente ce ţin de trăirile subiectului, de universul său interior, o discuţie faţă în faţă realizată la
locuinţa celui chestionat ne conduce la rezultate superioare celor obţinute în alte situaţii.
3. Se apreciază în majoritatea lucrărilor metodologice că ancheta directă, faţă în faţă, deci
inclusiv cea la domiciliu, este cel mai puţin afectată de fenomenul de nonrăspuns. Nonrăspuns înseamnă
şi refuzul de a fi primit în casă pentru realizarea chestionării şi evitarea răspunsurilor la anumite
întrebări din chestionar şi imposibilitatea găsirii unei persoane alese în eşantion într-un timp dat şi cu
eforturi rezonabile etc. Ancheta orală la domiciliu înlătură practic nonrăspunsurile parţiale (refuzul de a
răspunde la unele întrebări sau părţi din chestionar), îndeosebi datorită presiunii psihice pe care o
exercită prezenţa operatorului sau capacităţii acestuia de a crea o relaţie de încredere cu subiectul. În
general, în anchetele orale ponderea nonrăspunsurilor este mai redusă decât în cele în scris.
Madeleine Graviz (1986) consideră că, în general, succesul anchetei - din punctul de vedere
al proporţiei mari a persoanelor ce acceptă să răspundă - ar putea fi explicat pe baza a trei factori
principali, dintre care ultimul joacă un rol efectiv în favoarea celei directe şi, în speţă, a celei faţă în faţă
la domiciliu:
a. Reflexul de politeţe. Este greu să refuzi să-i vorbeşti cuiva care ţi se adresează politicos, te
roagă să-l ajuţi în realizarea muncii pe care o are de îndeplinit, care a bătut drumul până la uşa ta.
b. Dorinţa de influenţare. Cu cât subiectului i se sădeşte o convingere mai puternică asupra
faptului că prin răspunsurile sale va putea contribui la schimbarea unor situaţii, la ameliorarea unor
stări de lucruri care-l privesc direct, el va fi dispus într-o măsură mai mare să se angajeze în discuţie şi
să te invite în casă.
 c. Nevoia de a vorbi. Nevoia de comunicare, de a te face înţeles de către celălalt, este una dintre
nevoile de bază ale omului, dar realizarea ei, în anumite privinţe, a fost drastic limitată de societatea
modernă, prin izolarea individului şi scoaterea de sub influenţa grupului comunitar căruia îi aparţine.
b. Ancheta indirectă (în scris sau prin autoadministrarea chestionarului)
Există şi aici mai multe varinte de realizare a acestei tehnici însă manualele de specialitate insistă
asupra uneia singure: ancheta prin poştă (sau “chestionarul poştal”, expresie utilizată de cei ce nu vor să
folosească termenul de anchetă). Motivele pentru care se evidenţiază mai ales acest procedeu ţin nu doar
de frecvenţa cu care ea se utilizează sau de gradul mare de diversitate a problemelor ce pot fi abordate
(comparativ cu altele), dar probabil şi de faptul că aceasta este tehnica ce presupune o comunicare la cea
mai mare “distanţă”, în sensul că aici cercetătorul şi cel anchetat nu vin deloc în contact direct, fiind deci
forma cea mai îndepărtată de anchetă orală.
Dacă încercăm să urmărim care sunt modalităţile de realizare a anchetei indirecte, vom
observa imediat că deosebirea faţă de ancheta orală nu este întotdeauna foarte rigidă, aşa cum cred cei
care fac din ele două metode deosebite. Oricine a aplicat un chestionar în viaţa lui ştie că, ajungând în
casa omului, operatorul evaluează nivelul de inteligenţă şi cultură al celui cu care discută şi, dacă are de
a face cu o persoană cu un nivel intelectual mediu sau ridicat, nu se va mai obosi să-i citească toate
întrebările şi, mai ales, liste lungi cu variante de răspuns, lăsându-l pe om să se uite pe chestionar şi să
aleagă variantele potrivite (fireşte, atunci când procedura descrisă de aplicare a chestionarului îi permite
acest lucru). De aici până la a-i înmâna subiectului de la început chestionarul distanţa nu e prea lungă.
O primă formă de aplicare în scris a chestionarului este similară anchetei la domiciliu,
persoana solicitată putând completa chestionarul pe loc, în prezenţa operatorului, sau operatorul putând
reveni după o zi sau mai multe pentru a recupera chestionarul completat. O altă variantă tehnică
utilizată cu destul de mare frecvenţă este cea a aplicării simultane de chestionare unui număr mai mare
de indivizi strânşi într-o sală: persoane cu acelaşi loc de muncă, elevi, studenţi, oameni aflaţi la o
reuniune etc. A treia variantă principală este cea amintită deja: ancheta prin poştă. În fine, o a patra
variantă, dar care are o mult prea redusă aplicabilitate în studiile cu caracter ştiinţific pentru a o lua în
considerare, este ancheta realizată prin chestionar publicat în ziare şi reviste. Avantaje:
1. Comparativ cu ancheta orală, cea prin autoadministrare are avantajul costului mult mai redus.
Chiar şi în prima variantă, când chestionarul se lasă la domiciliu, cheltuielile sunt mai mici căci durata
vizitei operatorului este foarte scurtă şi nici nu e nevoie să se găsească acasă persoana căutată. astfel, un
operator poate împrăştia într-o zi zeci de chestionare, pe care le va recupera în altă zi. Costurile scad şi
mai mult în cazul variantei a doua, când mai mulţi indivizi pot fi grupaţi şi, de asemenea, în ancheta prin
poştă.
2. Un al doilea argument în favoarea anchetei în scris este natura conţinutului informaţiei şi se
referă la faptul că prin procedeul respectiv se înlătură influenţa perturbatoare a operatorului, diminuându-
se până la dispariţie acel efect de interacţiune care crează o componentă a trăirilor individului
determinată de prezenţa celuilalt, adică de cercetare. Altfel spus, persoanele care răspund singure la
chestionar nu sunt influenţate în răspunsurile lor de prezenţa, atitudinile şi acţiunile operatorului şi, de
asemenea, din acest punct de vedere, ele reacţionează toate, în mod identic, un acelaşi mesaj
(uniformizarea “stimulului”), adică răspund efectiv la aceleaşi întrebări. Desigur, un alt lucru este că
repectivele întrebări pot avea o rezonanţă semantico-conceptuală diferită în subiectivitatea indivizilor.
3. Al treilea argument, de aceeaşi natură, se leagă de înregistrarea răspunsurilor. La întrebările
libere, fără variante de răspuns, în ancheta orală cel care transcrie (de regulă, rezumând, concentrând,
stilizând etc.) răspunsurile subiectului este operatorul, care, din neatenţie sau dintr-o neînţelegere a
sensului acordat de subiect întrebării, poate deforma conţinutul răspunsului. În scris, omul se va strădui
să-şi rezume cât mai fidel ceea ce crede că e necesar să răspundă. Prin urmare, se înlătură greşelile de
înregistrare şi interpretare datorate operatorului, adică se înlătură o verigă perturbatoare în procesul de
comunicare.
4. Al patrulea argument este cel al anonimatului. Îndeosebi forma de aplicare în colectiv asigură
un anonimat total. Lucrul acesta este deosebit de bine apreciat de subiecţi, care, în general, nu doresc să-
şi asume nici un risc.
5. Apoi, vom observa că acest gen de culegere a informaţiei lasă omului timp de gândire pentru
formularea răspunsurilor. Aceasta constituie un evident avantaj atunci când genul de informaţie
solicitată presupune rememorarea unor evenimente, consultarea unor documente personale, coroborarea
propriilor cunoştinţe cu cele ale altor membrii ai familiei, colegi de muncă etc.
 6. Unele forme ale tehnicii discutate aici, în speţă cea prin poştă, permit, analog anchetei
telefonice, o dispersie teritorială mai mare a subiecţilor aleşi, ceea ce înseamnă nu doar avantaje de cost,
ci şi de reprezentativitate a eşantioanelor alese iniţial.
Dincolo de aceste note pozitive, la care probabil se pot adăuga şi altele, ancheta în scris are şi
o serie de neajunsuri, care trebuie bine cunoscute pentru a nu uza de un procedeu tehnic acolo unde
rezultatele sale sunt îndoielnice sau chiar fără nici o valoare. Iată câteva observaţii în acest sens.
Dezavantaje:
a. În primul rând prin anumite forme ale anchetei în scris nu avem nici o certitudine că persoana
aleasă de noi este cea care răspunde la chestionar. Doar atunci când chestionarul se autoadministrează
sub supravegherea operatorului (acasă sau în grup) există şanse ca răspunsurile să fie individualizate.
Altfel, s-ar putea să răspundă altă persoană, care are mai mult timp liber sau un grad de instrucţie mai
ridicat, ori s-ar putea chiar ca răspunsurile să capete o elaborare în colectiv (în familie). Aspectul este
esenţial când dorim (şi, de regulă, în anchetă dorim acest lucru) să generalizăm răspunsurile obţinute pe
eşantion la întreaga populaţie şi să facem analize ale răspunsurilor după caracteristicile personale (sex,
vârstă, ocupaţie etc.) ale subiecţilor.
b. Posibilitatea elaborării pe îndelete a răspunsurilor şi aceea de a vedea dinainte toate
întrebările chestionarului, devin, în cazul multor probleme supuse cercetării, obstacole de netrecut, care
fac improprie utilizarea anchetei în scris. Se pierde spontaneitatea răspunsurilor, esenţială pentru multe
întrebări de opinie, se “confecţionează” răspunsuri în conformitate cu ceea ce subiectul crede că se
aşteaptă de la el şi se pierde posibilitatea ca, printr-o aranjare adecvată a întrebărilor în chestionar, să se
elimine efectele de contaminare a răspunsurilor la diferite întrebări. Chiar mai mult, o întrebare sensibilă,
“dificilă”, care în ancheta orală se adresează spre finalul discuţiei, poate aici provoca o reacţie de refuz,
ratându-se întreg chestionarul.
c. În general, această tehnică de anchetă generează o proporţie mai mare de nonrăspunsuri,
comparativ cu cea orală. Lucrul este perfect valabil dacă ne referim la nonrăspunsurile parţiale, adică la
“golurile” de răspunsuri în chestionare completate, dar şi la nonrăspunsurile totale: refuzuri de a primi
spre completare chestionare şi, mai ales, greutatea cu care se completează şi se returnează chestionarele
primite. Acest din urmă aspect este deosebit de serios în cazul anchetei prin poştă.
d. Prin autoadministrarea chestionarului se pierde o mare cantitate de informaţie, îndeosebi la
întrebările deschise, datorită faptului că oamenii au mult mai scăzute abilităţi de a răspunde în scris
decât sub formă orală. În genere, foarte multă lume - şi nu doar populaţia cu şcolaritate redusă, cum s-ar
crede - priveşte scrisul ca o corvoadă şi cei care au aplicat chestionare de această natură ştiu că nu se
pot aştepta la texte prea consistente în spaţiile afectate răspunsurilor libere.
e. Mai există şi teama de răspunsuri în scris. “Verba volant, dar scrisul rămâne şi nu se ştie
niciodată cine va citi ceea ce am scris eu...” îşi zic probabil unii atunci când au de a face cu întrebări mai
incomode.
f. Ancheta în scris trebuie să se bazeze pe un chestionar foarte bine construit, cu întrebări
vizând probleme simple şi formulate în cuvinte simple. Aceasta înseamnă că nu orice problemă poate fi
abordată pe o asemenea cale şi că, în restul condiţiilor egale, ancheta în scris produce mai multe erori
generate de chestionar decât cea orală.
g. În ancheta în scris, nu avem nici o şansă de a elimina ambiguitatea, imprecizia,inconsistenţa
sau incompletitudinea unor răspunsuri. Altfel spus, cercetătorul este în întregime la mâna subiectului şi
nu mai poate interveni, ca în cazul discuţiei prin viu grai, pentru a completa şi clarifica răspunsurile
primite.
În sinteză, vom reproduce, preluând de la de Vaus (1996), o schemă, realizată prin contribuţia
mai multor autori şi cu unele modificări efectuate de Petru Iluţ, care evidenţiază, în termeni de “bună”,
“satisfăcătoare”, “slabă”, calitatea celor trei tehnici principale de anchetă - orală-faţă în faţă, orală-prin
telefon şi în scris-prin poştă - în funcţie de diferiţi parametri relevanţi pentru evaluarea unor asemenea
proceduri. Conform multor autori consacraţi, rata răspunsurilor la întrebările trimise prin poştă este net
inferioară celor adresate oral, ceea ce l-a făcut pe P. Iluţ să modifice calificativul “bună” aşezat de de Vaus
în primele două căsuţe ale ultimei coloane a tabelului în “slabă” şi “satisfăcătoare”.( Vezi Tabel nr.2)

CURS NR.8
CHESTI O N A R U L
 Construcţia chestionarului.

Una dintre cele mai frapante caracteristici ale cercetării empirice în domeniul ştiinţelor socioumane -
ale metodei anchetei, în special, - este aceea că, practic, cu ocazia fiecărei noi investigaţii, cercetătorul
este obligat să-şi construiască propriul instrument de cercetare, a cărui utilizare este deci limitată de
obiectul studiului în cauză şi la momentul respectiv. De aici rezultă:
1. obligaţia de a construi de fiecare dată un nou instrument, fapt ce presupune costuri materiale
şi de personal, pierderea unui timp preţios, mai ales când fenomenul vizat este efemer sau când
rezultatele cercetării sunt aşteptate să apară foarte rapid;
2. necesitatea testării prealabile a instrumentului, care însă întotdeauna este incompletă, de
unde:
3. incertitudinea asupra validităţii şi fidelităţii lui şi, prin urmare, asupra calităţii rezultatelor
cercetării;
4. dificultăţile ce apar aproape mereu atunci când se urmăreşte compararea rezultatelor
obţinute de doi cercetători diferiţi şi, în genere, atunci când se doreşte realizarea unor analize secundare
sau metaanalize.
De aici necesitatea acordării unei atenţii cu totul speciale alcătuirii chestionarului, ca operaţie
prealabilă fundamentală a unei anchete sau sondaj. O astfel de grijă nu este niciodată exagerată, operaţia
de construcţie a chestionarelor e departe de a fi o îndeletnicire simplă. Necunoaşterea şi nerespectarea
unor norme metodologice - deşi nu foarte stricte şi care suportă multe excepţii sau nuanţări, în funcţie de
context -, antrenează consecinţe grave asupra rezultatului cercetării şi o pot compromite.
Faţă în faţă Prin telefon Prin poştă
Rata răspunsurilor

Eşantioane generale Bună bună slabă

Eşantioane specializate Bună bună satisfăcătoare

Reprezentativitatea
eşantionului

Evitarea distorsiunilor Bună bună slabă

datorate refuzului

Control asupra celor care Bună satisfăcătoare slabă

răspund la întrebări

Accesul la persoanele Satisfăcătoare bună bună

selectate
 Localizarea persoanei Satisfăcătoare bună bună
selectate

Efecte asupra construcţiei

chestionarului

Posibilitatea de a folosi :

Chestionare lungi Bună satisfăcătoare satisfăcătoare

Întrebări complexe Bună slabă satisfăcătoare

Întrebări plictisitoare Bună satisfăcătoare slabă

Întrebări filtru Bună bună satisfăcătoare

Întrebări de control Bună bună slabă

Întrebări deschise Bună bună slabă

Calitatea răspunsurilor

Minimizarea dezirabilităţii Slabă satisfăcătoare bună

sociale

Capacitatea de a evita
distorsiunile datorate :
 Caracteristicilor Slabă Satisfăcătoare bună
operatorului

Opiniilor operatorului Satisfăcătoare Satisfăcătoare bună

Influenţei altor persoane Satisfăcătoare bună slabă

Existenţa posibilităţii de a Satisfăcătoare slabă bună

se consulta (pentru
formularea de răspunsuri
coerente, exacte)

Realizarea cercetării

Uşurinţa de a constitui Slabă bună bună

echipa de cercetare

Rapiditate Slabă bună satisfăcătoare

Cost Slabă Satisfăcăt oare bună

Sursa: Iluţ Petru, 1997

Tabel nr.2 Avantajele şi dezavantajele diferitelor tehnici de anchetă: faţă în faţă, prin telefon şi prin
poştă (Adaptat după de Vaus, 1996)

Logica întocmirii chestionarelor.

In construcţia unui chestionar trebuie să parcurgem mai multe etape,cum ar fi:
I etapa-delimitarea obiectului
a.-se definesc noţiunile care vor sta în centrul anchetei pentru a găsi indicatori adecvaţi
ex. dacă dorim să facem o anchetă despre ce inseamnă timpul liber în opoziţie cu
munca, va trebui să definim noţiunea de timp liber pentru diferite categorii investigate
b.definirea obiectului trebuie să corespundă cât mai bine obiectivării definite de Emil Durkheim:
comportamentele trebuie abordate din exterior , evitându-se judecăţile introspective

II. A doua etapă este aceea a identificării indicatorilor, care sunt mijloace de a măsura noţiunile
definite
Ex. studiul despre prudenţă
Se descriu unele comportamente caracteristice prudenţei:
 1-încheie asigurări
2-nu pariază într-o cursă totul pe acelaşi cal
3-nu se lansează într-o afacere fără un studiu de piaţă preliminar
Implicit se vor contura şi intebările care vor fi legate de anumiţi indicatori
-conducerea automobilului, sume economisite, tipul de plasament ,felul de a vorbi, forme de
gândire şi de implicare

Distingem astfel în mersul anchetei 3 niveluri principale:

Nivelul Instrumente Operaţionalizări

de operare
Nivelul teoretic Noţiuni Prudenţa
Nivelul Indicatori Conducerea
intermediar automobilului
Nivelul
economiilor
Tipul de
plasament
Felul de a vorbi
Judecăţi asupra
lumii
Nivelul realităţii Intrebări
Răspunsuri

De obicei, în demersul de construire a chestionarului, este recomandată utilizarea a unui număr cât
mai mare de indicatori din două premise:
 imperfecţiunea măsurării, date fiind condiţiile desfăşurării anchetei
 imperfecţiunea indicatorului,dat fiind faptul că nici o intrebare nu poate acoperi în
întregime noţiunea.
Ex. indicator al sistemului de valori al persoanei interogate:raportarea la religie ,întrebarea
referitoare la prezenta la slujba la biserică poate fi suficientă. Dacă obiectul se referă la practicarea religiei
catolice în Franţa este greşit să ne limităm numai la o astfel de intrebare, deoarece trebuie să
descompunem identitatea catolică a francezilor în mai multe dimensiuni :
1.-practici religioase indicatori:-numărul de impărtăşanii intr-o lună indice 0-4
-importanţa acordată căsătoriei religioase
-faptul de a se ruga
-faptul de fi botezat etc.
2.- credinţe şi atitudini faţă de credinţa catolică
3.- activităţile religioase
4.- atitudinile faţă de heterodoxie.

Construcţia oricărui chestionar trebuie să înceapă cu specificarea foarte clară şi detaliată a problemei
de cercetat. Problemele sociale au, de regulă, un grad de complexitate care impune descompunerea lor în
mai multe dimensiuni. Aceste dimensiuni se cer traduse în indicatori, deci în modalităţi empirice de
detectare a prezenţei/absenţei sau a stării sau a intensităţii unor caracteristici. În cazul anchetei,
indicatorii vor fi aduşi, până la urmă, sub forma unui text, a unei întrebări ce va apare în chestionar.
Întrebarea - fiecare întrebare din chestionar - reprezintă un indicator, dar un indicator prelucrat, tradus,
ajustat etc. de aşa manieră încât el să fie valid şi funcţional în procesul comunicării dintre cercetător şi
subiect.
 Astfel, o întrebare de genul:
Cât timp aţi petrecut ieri privind la televizor ?
este traducerea verbală a indicatorului “timp alocat, în ziua X, vizionării programelor de televiziune”,
care, împreună cu mulţi alţi indicatori de aceeaşi natură, contribuie la creionarea dimensiunii “consum
cultural”, parte, de exemplu, a unei problematici mai generale privind stilul de viaţă.
Uneori indicatorul este identificabil în mod clar în întrebare, aşa cum este cazul exemplului
de mai sus. Alteori întrebarea poate să aibă un conţinut ce nu trimite explicit spre un indicator sau
indicatorul este derivat din conţinutul întrebării printr-o procedură interpretativă mai elaborată,
necoincizând deci cu cel pe care-l poate percepe subiectul la prima vedere. Astfel, întrebând pe cineva
dacă a minţit vreodată, nu urmărim să delimităm, prin răspunsul “Da”, pe cei sinceri şi, prin “Nu”, pe cei
nesinceri, ci chiar invers, “Da”-ul va fi un indicator de nesinceritate. Cele două situaţii deosebite aici se
găsesc, în literatura metodologică, în distincţia care se face între întrebările directe şi întrebările indirecte.
Ca orice clasificare dihotomică, o astfel de împărţire e prea rigidă. Este clar că cercetătorul va opta pentru
utilizarea de întrebări cu caracter mai puţin direct ori de câte ori consideră că o întrebare foarte directă
provoacă subiectului reacţii ce alterează validitatea instrumentului de cercetare.
După inventarierea dimensiunilor principale şi a indicatorilor fiecăreia, se trece, în cele mai
multe cazuri, la introducerea unor noi variabile, mai mult sau mai puţin complexe, despre care se
presupune că influenţează sau sunt influenţate de fenomenul central studiat, lucru ce implică, de fapt, o
ipoteză asupra unui model cauzal sau de influenţe, în baza căruia acest factor central al studiului
primeşte o explicaţie corespunzătoare. Noile variabile pot fi, şi ele, descompuse în dimensiuni şi exprimate
în indicatori sau, pur şi simplu, pot să coincidă chiar cu un singur indicator-întrebare, cum se întâmplă
cu factorii simpli de genul unor comportamente, precum mijlocul de transport cu care persoana activă se
deplasează la serviciu, tipul de localitate unde-şi are rezidenţa etc.
Sub forma cea mai generală exprimând lucrurile, vom presupune deci că problema noastră
centrală, A, se descompune în k dimensiuni, A 1 , A2 , ... Ak şi că fiecare dintre acestea generează un
număr de întrebări, să zicem, în medie m. Să mai admitem că va fi necesar să mai distingem un număr,
r, de factori compleşi B, C, D, ... , necesari pentru explicarea fenomenului A sau prezentând interes
pentru cercetare, fiecare reclamând descompunerea în s dimensiuni, a câte t indicatori (întrebări), în
medie. În fine, să mai adăugăm că, practic, orice chestionar mai conţine un număr de v întrebări numite
de identificare sau variabile personale, prin care se determină caracteristicile de bază ale statutului social
al indivizilor - sex, vârstă, şcolaritate, ocupaţie etc. -, factori despre care experienţa ne învaţă că intervin
aproape întotdeauna în determinarea comportamentelor, opiniilor, atitudinilor, aspiraţiilor, evaluărilor
etc. ale subiecţilor cercetaţi.
Cu notaţiile de mai sus, se poate calcula numărul n, de întrebări din chestionar astfel:
n=kxm+rxs xt+v
Considerând, ca pur exerciţiu de calcul, că mărimile k, m, r, s, t iau în medie valoarea 5 (deci
că avem 5 dimensiuni ale lui A, că mai există alţi 5 factori, fiecare cu câte 5 dimensiuni şi că fiecare
dimensiune este traductibilă în 5 întrebări) şi că lui v îi acordăm valoarea 10, atunci numărul întrebărilor
se va ridica la:
n = 5 x 5 + 5 x 5 x 5 + 10 = 25 + 125 + 10 = 160,
cifră deloc neobişnuită pentru cercetările sociologice cât de cât serioase.
Procesul de selecţie a indicatorilor ce trebuie traduşi în întrebări de chestionar este destul de
complex, fiind necesar, cel puţin un set de ipoteze, dacă nu o teorie, cu privire la explicaţia fenomenului
social cercetat. Într-adevăr, pachetele de întrebări ce corespund unor dimensiuni şi fenomene sunt
rezultatul elaborării teoretice a schemelor de influenţă şi determinare. Orice întrebare din chestionar are
un “rost”; ea derivă, în cel mai nefericit caz, dintr-o ipoteză neexplicitată privind o relaţie dintre două
fenomene. De pildă, cercetând opţiunile electorale ale unui public şi solicitând vârsta respondenţilor, se
presupune că aceste opţiuni sunt valabile după vârstă.
O formă oarecum deosebită de anchetă, cu destul de mare arie de răspândire, o constituie cea
care se bazează pe chestionare omnibuz, adică instrumente ce nu se centrează pe o anumită problemă, ci
urmăresc culegerea de informaţii de naturi diferite, în scopuri diferite şi chiar pentru beneficiari diferiţi.
De pildă, institutele de sondaje uzează de astfel de instrumente pentru a răspunde mai uşor solicitărilor
mai multor beneficiari. În astfel de cazuri, structura logică a setului de întrebări se aseamănă cu cea
descrisă anterior, cu deosebirea că ceilalţi factori complecşi, B, C, ... , nu se aleg pentru explicarea lui A,
ci devin subunităţi de sine stătătoare din punct de vedere al problematicii. Astfel, în loc să efectueze
cheltuieli cu mai multe anchete, instituţia respectivă rezolvă totul printr-o singură descindere pe teren.
Lucrul este posibil, fireşte, dacă la nivelul aspectelor de urmărit se rămâne, în bună măsură, doar la faza
descriptivă, folosind pentru explicaţie numai variabile individuale de identificare şi încă vreo câţiva factori
simpli.
În altă ordine de idei, trebuie să observăm că universul indicatorilor unui fenomen social nu
are o existenţă bine determinată, în sensul că ar fi constituit dintr-un număr dat şi fix de elemente;
dimpotrivă, el e practic nelimitat şi nedeterminat. În consecinţă, cel ce întocmeşte un chestionar este
chemat, pe de o parte, să construiască indicatori-întrebări şi, pe de alta, să selecteze cei mai potriviţi
indicatori, din mulţimea acestora, care este, aproape nemărginită, operaţie dificilă şi riscantă, ce poate
afecta validitatea instrumentului. Dacă pentru selectarea eşantionului de persoane din populaţie există
reguli clare, furnizate de statistică şi matematică, pentru alegerea “eşantionului de indicatori” este
necesară o intuiţie şi o imaginaţie sociologică, bazate pe lecturi şi pe o deosebită experienţă de cercetare.
O modalitate de a controla şi depăşi subiectivismul individual în construcţia chestionarului
este folosirea experţilor în selectarea itemilor şi în aprecierea valorii lor în economia instrumentului.
Metoda este însă costisitoare, dar consultarea altor specialişti, în faza elaborării chestionarului, este de
dorit, chiar dacă se realizează în forme mai puţin sofisticate.
Construcţia chestionarului are la bază, întâi de toate, o cunoaştere prealabilă a problematicii
vizate de anchetă, eficienţa instrumentului depinzând, evident, de soliditatea acestor cunoştinţe. Faptul
nu exclude, desigur, posibilitatea ca orice persoană să poată elabora un chestionar, căci, fiecare dintre
semenii noştrii practică o sociologie la nivelul simţului comun, care nu este altceva decât un ansamblu de
noţiuni, descrieri de fenomene, ipoteze şi “teorii” asupra relaţiilor dintre acestea. Numai că un chestionar
elaborat de un amator va rămâne la nivelul propriilor cunoştinţe şi scheme explicative - de regulă, precare
şi grevate de prejudecăţi şi idei preluate fără discernământ -, nereuşind să surprindă decât într-o măsură
foarte aproximativă universul indicatorilor relevanţi.
Pe de altă parte, apare o problemă cel puţin tot aşa de grea ca şi selecţia indicatorilor,
chestiune ce constă în traducerea indicatorilor în întrebări şi aşezarea întrebărilor în chestionar, adică cea
care ţine de “tehnologia” redactării unui chestionar. Într-adevăr, prin hăţişul problemelor de conţinut,
cercetătorul, şi cu deosebire cel fără experienţă, riscă să scape din vedere multitudinea capcanelor de
această natură ce-l pândesc la tot pasul, începând cu formularea întrebărilor şi terminând cu punerea în
pagină a chestionarului.
Subliniem grija pe care trebuie să o avem ca, atunci când construim un chestionar, să folosim
un limbaj care să fie înţeles de toată lumea şi să fie înţeles de toată lumea la fel. Această cerinţă
elementară, ce derivă din necesitatea de a putea comunica cu toţi subiecţii şi din aceea de a-i supune pe
toţi la aceiaşi “stimului” (căci n-are rost să le comparăm “reacţiile”), nu este uşor de realizat. Toate
manualele de metodologie insistă asupra folosirii celor mai simple cuvinte, celor mai simple expresii şi a
unor fraze cât se poate de scurte. Cuvintele, expresiile şi frazele trebuie înţelese în acelaşi sens de către
toţi interlocutorii, indiferent de sex sau vârstă, de nivelul lor cultural, de zona geografică de rezidenţă sau
de alţi factori ce ar putea influenţa procesul de comunicare, recepţionarea univocităţii mesajului.
În construcţia chestionarului, se va ţine seama şi de populaţia căreia îi sunt adresate
întrebările. Acest lucru este valabil, mai întâi, la nivel general, de ansamblu al cercetării, când populaţia
supusă studiului este definită prin anumite caracteristici ce-i sunt proprii, dar şi la nivelele particulare,
generate respectiv de logica interviului. Este vorba aici de faptul că nu toate întrebările unui chestionar
trebuie adresate tuturor persoanelor din eşantion. În funcţie de răspunsurile la o întrebare, se obţin
diferite subcategorii de populaţie, cu caracteristici specifice, cărora vom fi nevoiţi să le adresăm întrebări
specifice. Apar, aşadar, în majoritatea chestionarelor aşa-numitele întrebări filtru, care generează bifurcări
în succesiunea întrebărilor, trimiţând operatorul sau subiectul la întrebarea ce urmează a fi adresată, în
funcţie de răspunsul la întrebarea filtru. (Am spus “bifurcări”, deşi în principiu pot fi trimiteri spre trei
sau mai multe locuri printr-o singură întrebare, numai că astfel de întrebări filtru complexe se folosesc
mai rar, din cauza complicaţiilor pe care le creează.) O întrebare filtru poate fi, de pildă, cea prin care se
delimitează persoanele ce se declară dispuse să meargă la urne, cu ocazia viitoarelor alegeri, de cele care
nu doresc să meargă la vot. primelor li se va adresa, fireşte, un set de întrebări (cu scopul de a afla cu
cine vor vota, cât de bine cunosc candidaţii, care sunt motivaţiile alegerii etc.), iar celorlalte un alt set (din
care să aflăm motivaţia acestei opţiuni şi alte aspecte legate de ea).
Cele două mari tipuri de probleme ce trebuie rezolvate în această fază a anchetei - cele de
conţinut, adică cele legate de alegerea indicatorilor (necesari şi suficienţi) pentru descrierea fenomenului şi
a relaţiilor sale esenţiale cu alţi factori sociali, şi cele de formă, adică de transpunere a indicatorilor în
întrebări standardizate, privitor la învelişul lor verbal, la modul de adresare şi la cel de înregistrare a
răspunsurilor - presupun genuri de cunoştinţe diferite: primele teoretice iar celelalte metodologice.
 CURS NR.9
TIPOLOGIA INTREBARILOR SI ESANTIONAREA
Criterii de clasificare
1. O clasificare tradiţională a întrebărilor după conţinutul informaţiei vizate este cea care distinge trei
mari categorii: întrebări factuale, de opinie şi de cunoştinţe.
În cazul întrebărilor factuale, informaţia priveşte elemente de comportament ale indivizilor
anchetaţi, ale semenilor din jurul lor sau situaţii ce caracterizează viaţa subiecţilor sau a comunităţilor în
care trăiesc. În principiu, toate aceste aspecte se materializează în fapte comportamentale sau
situaţionale şi ar putea fi înregistrate prin metoda observaţiei, dacă o asemenea investigare n-ar
presupune eforturi extrem de mari. Câte seriale a urmărit omul în ultima săptămână la televizor, la ce oră
s-a sculat în dimineaţa zilei respective, câţi bani cheltuie familia pe lună cu hrana, unde şi-a petrecut
concediu, la ce vârstă a avut primul contact sexual etc. iată câteva mostre de indicatori cu un clar
conţinut factual, dintr-o gamă extrem de amplă şi de diversă, ce conduc la întrebări întâlnite în orice
chestionar. Se vede deci că răspunsul la aceste întrebări poate fi judecat în termeni de adevărat sau fals,
întrucât ele se referă la o situaţie obiectivă şi verificabilă prin alte mijloace.
Conţinutul întrebărilor de opinie vizează aspecte ce ţin de universul interior al individului,
cum ar fi părerile, atitudinile, credinţele, aşteptările, proiectarea în viitor, evaluările, ataşamentul faţă de
valori, explicaţiile fenomenelor din jurul său, justificările şi motivaţia acţiunilor etc. Termenul de opinie
este luat într-un sens mult mai larg decât cel în care se foloseşte în mod curent. Caracteristicile
informaţiei conţinută în răspunsul la aceste întrebări este faptul că ea nu poate fi obţinută în mod direct
prin alte metode decât cele ce fac apel la comunicarea verbală cu subiecţii şi, deci, că verificarea celor
afirmate de aceştia este o întreprindere dificilă, posibil (uneori) de realizat doar prin metode indirecte.
“De ce”-ul?
Există întrebări care vizează obţinerea unor explicaţii de la intervievaţii înşişi, în legătura cu opiniile
sau conduita lor. Insă în acest caz, trebuie să se ţină seamă de diferitele accepţiuni ale întrebării de tipul
“de ce?” care poate atrage răspunsuri conţinând informaţii foarte variate.
“De ce-ul”, care ar părea cercetătorului novice un mijloc foarte simplu de a obţine o
explicaţie din partea anchetatului, este un exemplu reuşit al necesităţii unei conceptualizări născute din
obiectivele anchetei şi din adaptarea întrebărilor la acestea.
P. Lazarsfeld16 citează cazul unui chestionar în care se cerea subiecţilor să spună de ce au
fost să vadă cutare film. Unul ar fi putut răspunde în termeni de dispoziţie generală ( că merge în fiecare
seară la cinema); altul, dimpotrivă, ar fi putut explică de ce a fost la film în acea seară: nu aveam nimic
de făcut sau, din întâmplare, l-a invitat un amic. Iar alţii ar fi putut declară că au citit un articol elogios
despre filmul respectiv etc. Intrebarea “de ce?” face că fiecare anchetat să evoce în răspunsul sau
aspectul deciziei care i-a venit mai întâi în minte. El însuşi poate nu este conştient de adevăratul motiv
care l-a determinat să acţioneze.
Aşadar, intrebarea “de ce?” nu este bună, deoarece capătă răspunsuri cu un conţinut prea
variat, datorate unor raţiuni diferite, dificile de clasificat pentru anchetator. Intrebând pur şi simplu “de
ce?” riscăm sa obţinem prea des un soi de justificare a deciziei sau opiniei, decât o analiză.
Dacă vrem sa rămânem la un nivel de explicaţie mai superficial decât adevăratul studiu de
motivaţie, este mai prudent să întrebi:”Cum aţi fost determinat să…?”, “Cum aţi ajuns la…?”, fapt ce
inclină răspunsurile spre o cauza mai exterioară.
Al treilea tip de întrebări, anume întrebările de cunoştinţe, au şi ele un specific foarte clar, ce
nu permite nici o confuzie cu celelalte, în speţă cele factuale, cu care par a se asemăna. O întrebare de
genul:
Unde este înmormântat Mihai Eminescu ?
nu are drept scop să ne furnizeze o informaţie necesară sporirii cunoştinţelor noastre despre poetul
naţional, ci una care să ne ajute să caracterizăm persoana anchetată. Rostul acestor întrebări - evident
de aceeaşi natură cu cele folosite în orice situaţie de examen - nu este, pentru sociolog, în primul rând,
acela de a măsura în mod cât mai corect nivelul cunoştinţelor oamenilor într-un domeniu oarecare. Ele
evidenţiază preocupările intelectuale ale indivizilor în anumite domenii, ca urmare a unor interese sau a
unor situaţii de viaţă specifice. Aplicând, de exemplu, recruţilor un chestionar cu întrebări de cunoştinţe
din domeniul diferitelor obiecte studiate în treptele şcolare obligatorii, vom putea să evaluăm calitatea
16
Lazarsfeld (P)., 1960,<<The art of askiing why>> in Katz, Publi opinion and Propaganda, N.Y, , Holt and Cie, 779p., pp 675-686.
învăţământului general. De asemenea, prin intermediul unor întrebări de cunoştinţe, putem evalua
interesul oamenilor pentru anumite domenii ale artei şi, chiar despre sistemul lor de valori, credinţe,
atitudini etc. Întrebările de cunoştinţe pot furniza informaţii şi despre anumite comportamente, cum ar fi,
de pildă, lectura scrierilor religioase ori frecventarea bisericii.
Ele pot fi utilizate şi ca întrebări de control. Aşa cum o arată şi numele, acest gen de întrebări
nu sunt adresate pentru a aduce o informaţie propriu-zisă din partea respondentului, ci pentru a verifica,
a controla acurateţea răspunsurilor sale la alte întrebări. Printre altele, ele pot fi folosite pentru a testa
sinceritatea subiectului. În acest caz, într-un limbaj mai tehnic, ele sunt considerate şi ca “itemi de
minciună” (lie items), cel mai tare dintre aceşti itemi constituindu-l chiar întrebarea ce-i cere subiectului
să spună dacă a minţit sau nu vreodată, pe care am mai invocat-o mai sus. dar şi o listă de titluri fictive
de cărţi sau de nume de autori, din care subiectul este pus să menţioneze ceea ce a citit, constituie un
indicator al onestităţii răspunsurilor sale în general.
O specie aparte de întrebări o constituie cele de motivaţie, care sunt, în înţelesul foarte larg
întrebări de opinie, dar de o distinctivitate sporită. Relevanţa lor derivă din aceea că sondează o zonă a
subiectivităţii umane de o importanţă capitală, şi anume cea a universului cauzal-motivaţional al
aprecierilor, deciziilor şi acţiunilor umane. Deşi există un strat motivaţional mai superficial şi schimbător,
putem vorbi şi de o infrastructură motivaţională mai solidă şi mai stabilă, pe baza căreia se pot face
predicţii comportamentale şi se pot deci estima schimbări în opţiunile oamenilor. Dacă, bunăoară,
cunoaştem motivele pentru care indivizii simpatizează cu un partid sau cu o personalitate politică, putem
anticipa mai bine ce alte partide ori personalităţi ar putea intra în aprecierea acestor indivizi şi/sau ce ar
trebui să facă partidele şi personalităţile respective pentru ca să se întâmple acest lucru.
Întrebările de motivaţie aduc, în principiu, la cunoştinţa cercetătorului explicaţiile şi
interpretările subiectului cu privire la opiniile şi faptele sale, în corelaţie cu stările mediului social
înconjurător şi cu evaluările acestor stări, pe care individul le realizează necontenit. Înregistrarea
răspunsurilor la respectivele întrebări necesită precauţii sporite, fiind necesară consemnarea fidelă a
declaraţiilor celor chestionaţi, adică utilizarea întrebărilor deschise.
Pe de altă parte, este cât se poate de clar că răspunsurile la întrebări de genul:”De ce ?”,
“Motivaţi răspunsul”, “Ce v-a determinat să ... ?” etc. nu trebuie luate de cercetător ca atare, ci se impune
o interpretare a lor. Aceasta, întrucât motivaţia, din punctul de vedere ce ne interesează aici, se
structurează pe trei paliere principale: motivele reale, motivele conştientizate de subiect şi motivele
declarate de acesta (în particular, cu ocazia anchetei sau interviului). Din mai multe cauze, între cele trei
planuri nu există corespondenţă deplină. Cu deosebire de la Freud încoace, psihologia - în speţă,
psihodinamica şi psihanaliza - insistă asupra distanţei dintre motivaţia reală şi cea conştientizată,
acordând inconştientului un rol aproape suveran.
2. După forma de înregistrare a răspunsurilor, se face, în principiu, o distincţie între
întrebările închise şi cele deschise, primele fiind acelea care oferă subiectului variante de răspuns
prefabricate, respondentul urmând doar să o aleagă pe cea care se potriveşte situaţiei sau opiniei sale, iar
celelalte reclamând înregistrarea, cât mai fidelă şi cât mai completă, a răspunsului dat de subiectul
chestionat. În cazul anchetei şi, mai ales, al sondajului de opinie, culegerea şi interpretarea datelor sunt
realizate din perspectivă statistică; aceasta înseamnă că prelucrarea informaţiei dobândite printr-o
întrebare deschisă trebuie efectuată, finalmente, în acelaşi mod ca şi pentru una închisă, deci pornind de la
stabilirea de categorii în care este introdus conţinutul răspunsurilor. Deosebirea este că aceste categorii se
stabilesc după efectuarea anchetei iar clasificarea răspunsurilor se face de către cercetător, pe baza
analizei textului răspunsului.
În faza de construcţie a chestionarului cercetătorul trebuie să decidă, în esenţă, asupra
următoarelor două aspecte:
 dacă este posibil şi preferabil să se stabilească şi să se expliciteze dinainte categoriile de
răspunsuri şi, în caz afirmativ;
 dacă e posibil şi preferabil ca subiectul să fie cel care alege cea mai adecvată formă de rezumare a
răspunsului său, folosind grila de categorii propusă.
Cele două întrebări combinate dau trei soluţii posibile, pentru fiecare întrebare din
chestionar:
a. se stabilesc a priori categoriile de răspuns şi subiectul alege;
b. se stabilesc a priori categoriile de răspuns iar operatorul, în funcţie de răspunsul subiectului,
alege varianta “potrivită”;
c. se stabilesc a posteriori categoriile de răspuns, urmând a clasifica “la birou” conţinutul
răspunsurilor.
 Grafic întrebările deschise se evidenţiază în chestionar prin aceea că, după textul propriu-zis
al întrebării, apare un spaţiu liber în care operatorul sau subiectul (când e vorba de autocompletare)
marchează răspunsul. Limitele de intervenţie permise operatorului sunt, de obicei, destul de reduse, lui
cerâdu-i-se reproducerea cât mai fidelă a discursului subiectului. Doar atunci când subiectul nu poate fi
ţinut în frâu şi el ne oferă de o manieră mult prea amplă răspunsul, este permisă înregistrarea selectivă
sau rezumată.
Pentru întrebările închise, formele de prezentare grafică a variantelor de răspuns sunt destul
de diferite. În cele mai numeroase situaţii, variantele sunt aşezate una sub alta, după textul întrebării, şi
sunt numerotate. Alegerea variantei potrivite se face prin încercuirea numărului - cu funcţie de cod - din
faţa variantei respective. De regulă, prin forma şi fontul caracterelor, se evidenţiază în mod clar diferenţa
între întrebarea propriu-zisă şi variantele de răspuns.
Sistemul de variante al oricărei întrebări închise trebuie să satisfacă un număr de condiţii
elementare:
a. El trebuie să fie complet, în sensul că orice răspuns posibil trebuie să-şi găseacă locul în
gama variantelor prevăzute.
b. El trebuie să fie discriminatoriu, înţelegând prin aceasta că două situaţii semnificativ diferite
trebuie surprinse în variante de răspuns diferite.
c. El trebuie să fie univoc, adică unui răspuns să-i corespundă o singură variantă dintre cele
oferite.
Cel mai simplu sistem de răspuns la o întrebare închisă este cel cu două variante de răspuns,
care, de regulă, pot fi interpretate în termenii Da/Nu. Folosirea acestui gen de întrebări este posibilă şi la
întrebările factuale, când se cere precizarea existenţei sau inexistenţei unui lucru, efectuarea unei acţiuni
etc., şi la cele de opinie, când subiectului i se pretinde o formă foarte tranşantă de exprimare a părerii: e
de acord sau nu cu ceva, are o opinie favorabilă sau nefavorabilă în legătură cu altceva ş.a.m.d. În cele
mai multe cazuri însă, dacă e vorba de opinii, lucrurile sunt mai complexe, evantaiul de răspunsuri
formând o scală ordinală, care încearcă să surprindă gradual intensitatea unei opinii: măsura în care
oamenii sunt satisfăcuţi de un aspect al vieţii lor, tăria cu care cred în ceva, nuanţele în aprecierea
activităţii unei personalităţi publice sau a unei instituţii etc. Un exemplu de asemenea întrebare este
următoarea:
Cum credeţi că veţi trăi peste un an ?
Mult mai bine
Ceva mai bine
Aproximativ la fel
Ceva mai prost
Mult mai prost
Există cazuri când cercetătorul crede într-o capacitate de autoanaliză a subiectului superioară celei
implicate de folosirea câtorva cuvinte pentru a desemna stările respective. Atunci, el îi va cere acestuia
să-şi plaseze opinia pe o scală abstractă, marcată cu valori numerice, semnificaţie lexicală atribuindu-se
doar valorilor din capete. Iată un asemenea exemplu:

Cât de mulţumit sunteţi de salariul pe care-l primiţi ?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Total nemulţumit Total mulţumit

O lungă şi veche dezbatere opune partizanii folosirii celor două tipuri de întrebări. Practica cercetării
- şi, în mod deosebit, extinderea sondajelor de opinie, ale căror rezultate trebuie să apară într-un timp
foarte scurt - a făcut ca, încetul cu încetul, întrebările închise să ajungă net predominante, aproape în
toate tipurile de anchete. Utilizarea celor deschise rămâne, aşa cum deja o recomanda, cu o jumătate de
secol în urmă, Paul Lazarsfeld, doar o chestiune ocazionată de insuficienta cunoaştere a problematicii
cercetate - deci în cercetări cu caracter explorativ, în anchete pilot etc. -, de necesitatea de a se completa,
detalia, preciza conţinutul răspunsurilor unor întrebări închise mai deosebite, de dorinţa de a obţine
detalii asupra motivaţiilor invocate de subiecţi etc.
 Utilizarea atât de frecventă a întrebărilor închise - şi, nu numai în cazul sondajelor de opinie -
se datorează unei serii de avantaje incontestabile pe care le oferă acestea. Dintre cele mai importante
atuuri ale întrebărilor închise menţionăm:
a. Rapiditatea şi uşurinţa prelucrării rezultatelor. Este o chestiune ce nu mai necesită nici o
explicaţie, acest avantaj fiind decisiv atunci când rezultatul unui sondaj trebuie transmis beneficiarului
în timp de câteva zile de la data comandării lui.
b. Uşurinţa completării chestionarului, adică rapiditate şi atractivitate pentru subiecţi. Este un
avantaj, de asemenea, extrem de puternic îndeosebi în cazul anchetelor în scris, subiectului revenindu-i
sarcina doar de a înconjura nişte coduri sau a pune X-uri în căsuţe, operaţii ce solicită eforturi mentale şi
motrice mult mai reduse decât completarea unui text.
c. Precizarea conţinutului întrebării, dat fiind faptul că variantele întregesc textul ei propriu-zis.
d. Uniformitatea întrebării şi a înregistrării răspunsurilor este avantajul de cunoaştere cel mai
important al întrebărilor închise.
e. Evitarea erorilor generate de operaţiile de postcodificare
f. Întrebările închise facilitează găsirea răspunsului potrivit. Avantajul derivă din cunoscuta lege
a psihologiei conform căreia oamenilor le este mult mai uşor să recunoască ceva decât să-şi amintească şi
să reproducă acel lucru. Referindu-ne la întrebările de opinie, putem spune că omul mai uşor şi mai
repede se regăseşte într-un model decât să definescă acel model ce-i este propriu.
Esenţa disputei între adepţii folosirii uneia sau alteia din cele două categorii de întrebări :
“Partizanii folosirii întrebărilor deschise argumentează că acestea permit subiecţilor să spună
ceea ce realmente există în mintea lor, fără a fi influenţaţi prin sugestii din partea cercetătorului, în
vreme ce întrebările închise plasează subiecţii într-un evantai limitat de posibilităţi de alegere. Ei
consideră întrebările închise ca fiind, în mod tipic, decontextualizate şi oferind un set închis şi incomplet
de opţiuni de răspunsuri arbitrare, ceea ce conduce la distorsionarea răspunsurilor. Cercetătorii din zona
sondajelor, pe de altă parte, cred că întrebările deschise tind să furnizeze un material ce este extrem de
variabil, cu o slabă fidelitate (reliability) şi dificil de codificat”(W. Foddy, 1993, p.127)

Numărul şi ordinea întrebărilor în chestionar.

Întrebarea referitoare la numărul optim de întrebări ce ar trebui să formeze un chestionar, întrebare

pe care orice persoană fără experienţă de cercetare şi-o pune sau e tentat să o pună altora mai versaţi în
realizarea unor astfel de studii, este, în sine, fără obiect, dat fiind că un asemenea optim - dacă există -
depinde de o serie de prea mulţi factori pentru a se putea discerne o regulă generală. Generală este poate
doar constatarea că, de cele mai multe ori, din dorinţa de a “acoperi” cât mai bine conţinutul conceptelor
prin indicatori, tendinţa cercetătorului este de a formula mai multe întrebări decât ar recomanda-o condiţiile
concrete de desfăşurare a anchetei.
Factorii principali care fac să întâlnim, în practică, un evantai extrem de larg de tipuri de
chestionare, de la cele compuse doar din câteva întrebări până la altele ce cuprind 200-300 de întrebări
sau chiar mai multe, sunt, în principal următorii: obiectul cercetării (problema studiată), tipul cercetării,
finalitatea acesteia, beneficiarul rezultatelor, tehnica de anchetă, felul întrebărilor, resursele materiale de
care dispune cercetătorul, calitatea şi numărul operatorilor avuţi la dispoziţie, timpul de care se dispune
şi genul de populaţie căreia i se adresează chestionarul.
Referitor la tipul cercetării, adesea se face distincţia între studii “explorative” şi studii
“explicative”. Primele vizează mai curând aspectele descriptive ale fenomenului şi deci nu pretind
introducerea prea multor factori suplimentari în cercetare, efectându-se, prin urmare, de obicei, cu
chestionare mai simple.
Orice cercetare se face cu un anume scop şi se adresează unui “beneficiar”. În genere, putem
distinge anchetele făcute în scop pur ştiinţific, de pe urma cărora rezultă articole ştiinţifice sau cărţi de
care beneficiază întreaga comunitate a specialiştilor, şi altele pur aplicative, comandate de o instituţie, un
partid, un ziar etc. într-un scop foarte precis, cele cunoscute, de regulă, de publicul larg ca “sondaje de
opinie”. De obicei, aceste din urmă studii, ce sunt şi foarte strict circumscrise în timp, utilizează
chestionare mai simple, cu un număr mai mic de întrebări.
Referitor la natura întrebărilor, se poate aprecia că utilizarea întrebărilor închise, cu un
număr mai mic de variante de răspuns, este un factor ce favorizează evident posibilitatea de a spori mult
numărul de întrebări.
În general, la stabilirea numărului de întrebări din chestionar este necesar să se evalueze
timpul mediu reclamat de completarea efectivă a lui, parametru ce nu poate depăşi, fără riscul unor erori
mari, anumite limite. De pildă, un chestionar aplicat “în piciare” (pe stradă, să spunem) nu poate să
răpească subiectului mai mult de 5-10 minute. Ancheta clasică desfăşurată la domiciliu poate dura, fără
probleme deosebite, chiar şi o jumătate de oră, dar nu se recomandă depăşirea unei durate de 45 de
minute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt stimulaţi să coopereze folosindu-se
diferite recompense. Ancheta prin telefon, de asemenea nu se poate extinde peste durata câtorva minute,
decât dacă subiectul a fost contactat în prealabil şi s-a fixat un moment de timp la care să poată fi sunat
pentru a susţine o discuţie telefonică mai lungă.
Ordinea întrebărilor în chestionar nu trebuie - şi nici nu este bine - să reproducă structura
tematică a chestionarului. În stabilirea succesiunii întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de
aspecte care favorizează comunicarea şi stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul
chestionarului se recomandă folosirea uneia sau mai multor întrebări “uşoare”, la care oamenii răspund
cu plăcere, cu scopul de “a sparge gheaţa” cât mai repede şi de a antrena subiectul în dialog. Dacă dintre
întrebările-indicatori nu există nici una care să satisfacă astfel de cerinţe, se pot construi câteva în mod
special cu această destinaţie, chiar dacă, altfel, nu sunt cu nimic utile cercetării.
Aşezarea întrebărilor în chestionar într-o formă “logică” este evidentă pentru motivul că
aceasta generează un efect de consecvenţă sau de consonanţă a răspunsurilor, care depăşeşte cu mult
gradul de consonanţă reală a opiniilor oamenilor.
Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un chestionar capătă o importanţă deosebită în
ancheta orală. Întrucât răspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde nu numai de ceea ce a
făcut omul sau de ceea ce a gândit înainte de a intra în contact cu cercetătorul, ci şi de modul în care se
stabileşte această relaţie subiect-cercetător, de felul cum subiectul o percepe şi îi evaluează consecinţele
pentru propria viaţă, este clar că ordinea întrebărilor devine o chestiune relevantă numai în acest gen de
anchetă, cea orală, în cadrul căreia subiectul descoperă succesiv problemele privitor la care este
chestionat. Astfel, cu fiecare întrebare ce i se adresează, imaginea sa asupra situaţiei în care se găseşte
pus de anchetă se modifică şi deci şi răspunsurile la anumite întrebări - care răspunsuri sunt
semnificativ influenţate de această percepţie - pot fi altele decât atunci când întrebarea avea un alt loc în
acelaşi chestionar sau era plasată în cadrul altei succesiuni de întrebări sau al altui chestionar, diferit ca
şi conţinut al întrebărilor.
Un exemplu este cel al lui H. Schuman(1983):
Ex. inversarea a două intrebări adresate americanilor
1. Gânditi că SUA să accepte ca ziariştii comunişti să vină aici şi să trimită articole despre
ce au văzut.
2. Gânditi că o ţară comunistă trebuie să accepte ca ziariştii americani să meargă acolo şi să
trimită în SUA note despre ce au văzut?
Se observă modificarea răspunsurilor: nr. de “Da” variază la I1 de la 44% când e pusă prima la 77%
când e pusă a doua.

Problema non-răspunsurilor.

Pe langă intervievaţii care nu pot răspunde fie pentru că nu ştiu să scrie sau să se exprime,
fie pentru că nu sunt suficient de informaţi, există şi cei ce nu vor să răspundă sau uită. Ce reprezintă
aceste răspunsuri care nu au fost date?
Putem oare considra ca cei care au răspuns sunt cei mai bine informaţi, cei mai interesaţi,
cei mai obişnuiţi cu scrisul, cei mai puţin neglijenţi sau cei mai cooperanţi? (Să admitem că într-o
anchetă nu obţinem decât 50% dintre răspunsuri. Ce parte a eşantionului o reprezintă cei 50% care nu
au răspuns? Sunt probabil cei mai tineri sau cei mai săraci. Dacă cei ce nu au răspuns diferă de cei ce au
răspuns, rezultatele stabilite în funcţie de cei din urma nu vor fi exacte din punct de vedere statistic.
Aşadar, o anchetă prin intermediul chestionarului scris riscă problema non-răspunsurilor. Practic, cum
se poate mări numărul răspunsurilor? Şi cum se poate evalua semnificaţia non-răspunsuri?
Interpretarea non-răspunsurilor.
Trebuie să ne intrebam în ce măsură non-răspunsurile falsifică reprezentativitatea
eşantionului, altfel spus care sunt cei ce răspund şi cum diferă faţă de cei ce răspund.
Aceasta problemă este gravă dat fiind ca nivelul non-răspunsurilor este adesea ridicat.
Decesele, maladiile, schimbările de adresă reprezintă o parte importantă din totalitatea cauzelor ce
determină non-răspunsurile. In ce parte a eşantionului se află acestea? Putem utiliza mai multe sisteme
pentru a afla.
 1. Primul constă în a grupa răspunsurile primite în funcţie de data lor de sosire: răspunsul
primit într-o săptămână, în 15 zile sau în trei săptămîni. Apoi, se trimit scrisori de reamintire, chemare,
atenţionare sau cărţi poştale conţinînd un minim de intrebări închise ce ne vor ajuta la caracterizarea
întârziaţilor. Acest procedeu permite decelarea parţială a celor ce se află cel mai aproape de cei ce nu au
răspuns. Să ne imaginăm ca 40% dintre răspunsuri sosesc imediat. Ca urmare unei scrisori de
atenţionare, 15% dintre 60% care nu au răspuns vor trimite chestionarul. Putem presupune că aceşti
15% sunt mai reprezentativi pentru cei 60% decât cei 40%. Totalizând rezultatele, ar fi mai bine să
ponderăm importanţa celor 15% decât să extindem rezultatele celor 40% la întregul eşantion, fără a ţine
seama de ceilalţi care nu au răspuns sau amestecând răspunsurile celor 40%.
3. In sfârşit, putem trimite anchetatori la domiciliul unui anumit număr dintre cei care nu au
răspuns. Această metodă le-a permis lui M.H. Hansen şi lui
W.N Nurwitz17 să stabilească reguli destul de precise, referitoare la numărul chestionarelor de trimis
prin poştă, în comparaţie cu cei care nu au răspuns la interviu, pentru a obţine indicaţiile cele mai
exacte din punct de vedere statistic.
Astfel putem determina nu numai direcţia erorii introduse de cei ce nu răspund, în cadrul
rezultatelor eşantionării, ci şi să măsurăm gradul sau influenţa erorii.
Părţile componente ale chestionarului

1. una care se referă la obiectul propriu-zis

2. a doua care permite cunoaşterea determinanţilor sociali ai acestuia

1. Socialul este socialmente determinat . (un fapt social este determinat de alte fapte sociale).
Emil Durkheim în “Despre sinucidere”- construieşte o imagine a realului în care acţiunea factorilor
sociali devine vizibilă datorită incrucişării indicatorilor factorilor sociali –variabilele independente- cu
indicatorii comportamentulu studiat-variabilele dependente.
-ancheta prin chestionar are rolul de a scoate la lumină determinanţii sociali, inconştienţi ai
practicilor.

2. Cea de-a doua parte a chestionarului abordează acele caracteristici ale obiectului
cercetării care sunt considerate a priori pertinente.
Ex. Ipoteza: modul de viaţă al salariaţilor ajunge să se infiltreze în viaţa lor profesională
-se pun 6 întrebări despre distracţie:, despre subiectele de conversaţie, despre activităţile
extraprofesionale din timpul serviciului, despre petrecerile din cadrul unităţii, despre activităţile din
cadrul unităţii(biblioteca, sala de fittness), despre realizarea în cadrul unităţii a unui obiect, lucrări care
nu este destinat acesteia. Răspunsurile vor fi corelate cu caracteristicile sociale ale subiectilor interogaţi
pentru a fi puse în evidenţă variaţiile raportului dintre sfera privată şi sfera profesională.

EŞANTIONAREA

Definirea eşantionării

Prin eşantionare se urmăreşte realizarea unei cercetări reprezentative prin studierea numai a
unei părţi din universul cercetării, care alcătuieşte o colecţie statistică de unităţi (elemente). În domeniul
social, eşantionarea intervine în cercetări realizate prin ancheta de tipul sondajelor de opinie publică, de
marketing, de audienţa, de consum etc., dar şi în studiul documentelor sociale, ca şi în diverse alte
cercetări (de exemplu, se determină numărul de vizite necesare în observaţia instantanee).
Eşantionarea constă în extragerea, în condiţii specificate, a unui număr de unităţi statistice
din universul cercetării. În consecinţă, eşantionul este un model la scară mică al universului cercetării.
Datele obţinute din studierea eşantionului (statistica „s”) pot fi extinse la nivelul colectivităţii totale
(parametru ,,p”), cu anumite limite de variaţie, la un nivel de probabilitate (precizie) stabilit.
17
Hansen(M.H.), Nurwitz(W.N.), (1946), <<The problem of non-response in sample suveys>>, Journal of the American Stat. Assoc., vol XLI, pp.517-
529.
 Eşantionarea se bazează pe două teorii statistice: legea numerelor mari şi calculul
probabilităţilor. Legea numerelor mari (Bernoulli, Poisson) fundamentează mărimea

eşantionului (n), iar calculul probabilităţilor reglementează selecţia subiecţilor în eşantion.

Referindu-ne la reprezentativitate, vom avea în vedere că aceasta este dependentă de mărimea
eşantionului şi de schema de eşantionare utilizată. Reprezentativitatea (eficienţa) este cu atât mai bună
cu cât avem de-a face cu erori de eşantionare mai mici.
Scopurile cercetărilor selective sunt acelea de estimare a parametrilor (media, proporţia) ce
caracterizează o anumită caracteristică a populaţiei şi de testare a unor ipoteze statistice despre populaţie
(C.A. Moser, Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, 1967). În cele ce urmează, nu ne
propunem să înlocuim tratarea eşantionării din manualele de statistică. Sociologul accentuează aspectele
legate de proiectarea eşantionului şi culegerea datelor. Statisticianul este preocupat mai mult de estimări
şi informaţii. Colaborarea dintre cele două specialităţi (şi specialişti) este absolut necesară.
La întrebarea cât de mare trebuie să fie un eşantion, raspunsul este doar orientativ, de tipul:
„Suficient de mare pentru a putea fi reprezentativ”. Teoretic, s-a stabilit că mărimea eşantionului este
invers proporţională cu pătratul erorii de eşantionare. Altfel formulat, eroarea de eşantionare este invers
proporţională cu rădăcina patrată din mărimea eşantionului. Pentru a reduce eroarea la jumătate, trebuie
să creăscă de patru ori volumul eşantionului. Calcularea mărimii eşantionului presupune cunoaşterea
caracteristicilor distribuţiei variabilelor colectivităţii totale, considerate criterii de eşantionare. La o
colectivitate relativ omogenă, mărimea cerută pentru eşantion va fi mai mică decât la o colectivitate mai
eterogenă, la un nivel dorit de reprezentativitate. La rândul sau, probabilitatea exprimă nivelul la care se
fac estimările de la eşantion la colectivitatea totală, iar eroarea de eşantionare defineşte spaţiul de variaţie
a valorilor estimate, respectiv eroarea standard a mediei sau a procentului (proporţiei).
În practică cercetărilor sociologice s-a convenit ca nivelul probabilităţii cu care se fac
estimările să nu fie mai mic de 0,95, dar, evident, poate să se apropie cât mai mult de 1. Este cunoscut
faptul ca nivelurile de probabilitate se dispun pe spaţiul 0-1. Cât priveşte valoarea 1, ea are sens aici doar
când se studiază întreaga populaţie, când de fapt estimarea nu mai este necesară. Un nivel de
probabilitate de 0,95 ne asigură ca valoarea estimată pentru colectivitatea totală se situează în spaţiul de
variaţie în 95 de cazuri din 100 de eşantioane (în 19 cazuri din 20). Se utilizează şi noţiunea de prag de
încredere — în acest caz, el este de 0,05. Posibilitatea erorii este de 5 cazuri din 100 eşantioane (sau 1 caz
din 20). Dacă am lucra cu o probabilitate de 0,99, atunci nivelul de precizie al valorilor estimate pentru
aceeaşi mărime a eşantionului devine mai mare, dar spaţiul de variaţie (eroarea) creşte. Cât priveşte
eroarea de estimare a valorilor eşantionului, aceasta este acceptată pe intervalul de la ± 1% până la ± 5%.
Prin urmare, o valoare determinată la nivel de eşantion şi estimată în populaţia totală ia valoarea
cuprinsă în spaţiul delimitat de valoarea de eşantion ± eroarea de estimare pentru o probabilitate dată.
Astfel, o valoare relativă de 50%, cât ar reprezenta popularitatea unui partid, de exemplu, conduce la o
valoare estimată în colectivitate situată în spaţiul 49-51 % ; pentru o eroare de 1%, spaţiul de estimare
devine 45-55%, pentru o eroare de 5%.
De aici rezultă câteva elemente de orientare a eşantionării:
1. Pentru a obţine rezultate acceptabile, nu este necesar sa studiem întreaga colectivitate,
dacă aceasta este relativ mare. La colectivităţile mici, eşantionarea este neavenită. În acest ultim caz
trebuie să se studieze întreaga populaţie sau loturi ale populaţiei.
2. Mărimea eşantionului nu se determină ca proporţie din colectivitatea totală. În fapt, acest
raport poate fi egal cu 1 (chiar mai mare decât 1 atunci când universul cercetării este foarte mic) sau
poate lua valori extrem de mici, de ordinul a milionimea parte. Mărimea colectivităţii totale este luată în
considerare la constituirea unui coeficient pentru corecţia finită, cu care se reduce marimea eşantionului
atunci când acesta reprezintă mai mult de 10% din populaţia totală (C.A. Moser, op. cit.). Când acest
raport scade, coeficientul de corecţie se apropie de 1 şi nu mai contează. O corecţie a mărimii
eşantionului se realizează şi atunci când selecţia este fără înlocuire (nerepetată), ceea ce este cazul
aproape general în cercetarea sociala. Şi aici se obţine însă tot o reducere nesemnificativă a eşantionului;
dar, aşa cum vom vedea, cercetările suferă din cauza unor eşantioane prea mici. Mai importantă decât
corecţia mărimii eşantionului este determinarea exactă a erorii de eşantionare.
3. Riscurile de eroare sunt importante, având în vedere că se studiază un singur eşantion,
comparativ cu numărul practic inabordabil de mare ce s-ar putea constitui pentru colectivitălile mari. Un
exemplu ne poate edifica: la o colectivitate de 15 milioane persoane sunt posibile 10.000 de eşantioane de
câte 1.500 persoane, fără nici o persoană comună, şi 10.000 la puterea 1.500 eşantioane dacă se acceptă
intrarea oricărei persoane în mai multe eşantioane. În primul caz, pentru o probabilitate de 0,95, rezultă
că în 9.500 de eşantioane din 10.000 este de aşteptat ca valoarea estimată să fie în limita spaţiului de
variaţie, iar în 500 de cazuri să fie în afara. Eroarea de eşantionare exprimă variaţia de la un eşantion la
altul. Media valorilor medii pentru toate eşantioanele ne dă valoarea medie a variabilei în populaţia totală
(parametru). Studiindu-se un eşantion fără înlocuire (o unitate o dată selectată nu se mai introduce în
colecţia statistică), la determinarea erorii standard de estimare a parametrilor ar trebui să se utilizeze, de
asemenea, factori de corecţie. Altfel, în cazul inferenţelor poate să apară eroare de tipul II, adică să se
accepte ipoteza nulă, a lipsei de diferenţă semnificativă dintre două medii sau două procente — m 1 = m2,
p1 = p2 —, deşi cele două medii (procente) comparate pot fi diferite, ca urmare a faptului că eroarea
standard este calculată la un nivel mai mare şi deci şi spaţiul de variaţie acceptat este mai mare. În acest
fel, diferenţele mai mici, dar semnificative, sunt ignorate. De exemplu, o diferenţă de 0,2 între doua medii
comparate sau de 2 puncte procentuale între două procente sa fie tratate ca nesemnificative, deoarece
utilizând o valoare necorectată a erorii standard, rezultă o diferenţă teoretică semnificătivă de 0,25 (2,5
puncte procentuale) pentru un nivel de probabilitate de 0,95. Celălalt risc, eroarea de tipul I, ar fi
respingerea ipotezei nule şi acceptarea ipotezei existenţei diferenţei, m 1 ≠ m2, p1 ≠ p2 , deşi ea nu este
semnificativă. Acest fapt se produce şi când se utilizează pragul de încredere mai puţin riguros (p = 0,95).
Sporirea nivelului de rigurozitate, p>0,99, poate atrage însa reapariţia erorii de tipul II (C.A. Moser,
Metode de ancheta în investigarea fenomenelor sociale, 1967).
Cu toate acestea, se pot obţine estimări acceptabile ale valorilor în colectivitatea totală cu
un singur eşantion. Probleme mai dificile le ridică studiile de predicţie a unei evoluţii viitoare (anchetele
preelectorale, de exemplu). Aici este eecomandabil să se lucreze cu un nivel înalt de probabilitate (de la
0,99 în sus) şi cu eroare mică (sub 3%), ceea ce înseamnă eşantioane relativ mari.

Mărimea eşantionului
Determinarea mărimii optime a eşantionului se realizeaza printr-un proces de analiză, în
care intră, pe lângă elementele statistice, costurile şi alte aspecte legate de posibilităţile de care se
dispune la un moment dat.
De cele mai multe ori nu se cunosc valorile variabilelor pentru colectivitatea totală, iar valorile de
eşantionare sunt cunoscute după efectuarea cercetării. Din acest motiv, marimea eşantionului este
abordată la nivel toretic, facând anumite ipoteze în legătură cu valorile variabilelor. procedând într-o
maniera normativă, marimea optimă a unui eşantion se stabileşte prin luarea în considerare a valorilor
adecvate ale nivelurilor pobabilităţii cu care se face estimarea şi a mărimii erorilor de estimare.
Formulele teoretice de determinare a mărimii unui eşantion sunt valabile pentru
eşantionare simplă aleatorie şi sunt diferite pentru variabilele cantitative, respectiv variabilele calitative
(atribute):
a) variabilele cantitative, când se poate calcula media (m) şi abaterea standard a mediei (σ):

n = tx σ/ e

b) variabile calitative (atribute), sau ori de câte ori valoarea variabilei se exprimă în
procente (respectiv în proporţii):

n = t P(100 - P) / e;
n = tp(1 - p) / e,
unde t este valoarea ce corespunde nivelului de probabilitate. Ea se determină din proprietatea
repartiţiei normale (Gauss), mărimea suprafeţei delimitată simetric la dreapta şi la stânga mediei prin
unităţi de abatere standard. La t = 1 se acoperă 68% din cazuri (deci o proporţie şi, totodată, o
probabilitate de 0,68). Unei probabilităţi de 0,95 îi corespunde t = 1,96; la P = 0,99, t = 2,56; la P=0,999, t
= 3,3 (vezi tabelul cu suprafeţele sub curba normală), iar σeste varianţa mediei, σ este abaterea standard,
   x 0  m  / n în colectivitatea totală. Pentru a sublinia că este vorba de un eşantion, adesea se
2

foloseşte simbolul s pentru abaterea standard; e este eroarea de estimare a valorii medii, respectiv a unui
procent sau proporţie (se mai numeşte eroare standard sau eroare de eşantionare); P este probabilitatea,
iar 100 - P complementul lui P; p este proporţia, iar 1 - p complementul lui p.
Valoarea minimă teoretică a lui n ar rezulta dacă se iau în considerare valoarea maximă
acceptată pentru eroare (± 5%) şi pragul minim de probabilitate (0,95), pentru estimarea valorii de minim
5 puncte procentuale, şi când n ar fi de 76 persoane. De observat însă că estimarea valorii de 5 procente
din eşantion, pentru colectivitatea totală, se situează în intervalul 0-10% (5% ± 5%).
Valoarea optimă a mărimii eşantionului se determină în funcţie de atingerea unor obiective
specifice, la costuri abordabile.
a) Pentru cercetări descriptive (probabilitate minimă, eroare teoretică şi dispersie maxime).
Daca: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 5%
Rezulta: n = 400

b) Pentru cercetări care presupun analize corelaţionale pe câteva subeşantioane (Cu reducerea
mărimii erorii teoretice).
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 3%
Rezulta: n = 1.083
Este mărimea eşantionului cel mai des utilizat în România şi nu numai, în studiile de marketing, de
opinie publică etc. Mărimea respectivă este totuşi prea mică pentru analizele cu variabile care au mai
multe diviziuni, pe grupuri multiple etc.

c) Dacă se doreşte reprezentativitate pe multe subgrupuri, mărimea eşantionului trebuie să

crească în mod considerabil. Tot astfel şi în cazul efectuării de predicţii.
c1. Reprezentativitate cu probabilitate şi eroare de mărime medie.
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2,56
3) e = 2%
Rezultă: n = 4.093
c2. Reprezentativitate cu asigurare doar a erorii teoretice de mărime medie.
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 2%
Rezultă: n = 2.500
Totodată intervin şi alţi factori legaţi de împrăştierea teritorială, mărimea mică a unor
straturi de populaţie pe care le vrem reprezentate etc.
Eşantioanele mai mari sunt necesare şi pentru faptul că în cercetările naţionale are loc o
îndepărtare de la cerinţele eşantionării simplu aleatorie, pentru care sunt valabile formulele teoretice
enunţate.

d) Valoarea lui n sporeşte substanţial la nivelul mediu de probabilitate şi eroare teoretică

minimă.
Dacă: 1) p = 50%
2) t = 2,56
3) e = 1%
Rezultă: n = 16.384
Soluţie de urmat în situaţii foarte fine de predicţie.

e) Când se ia în considerare şi un nivel foarte înalt pentru t, n creşte pe masura.

Dacă: 1) P = 50%
2) t = 5 (Probabilitatea = 0,99999)
3) e = 1%
Rezultă: n = 125.000

Pentru situaţiile obişnuite, acest număr pare o exagerare, dar sunt cercetări care necesită
astfel de eşantioane. Raportat la populaţia adultă a României, el nu reprezintă decât 0,7%. Costurile ar fi
mult mai mici decât pentru un recensământ.
 Într-un mod asemănător se lucrează pentru variabilele cantitative. În condiţiile necunoaşterii
valorilor variabilelor în colectivitatea totală, se fac şi aici anumite supoziţii. De exemplu, se poate
presupune ca abaterea standard (σ) are o anumită valoare relativă faţă de medie (considerată 1). Pentru σ
= 0,5, mărimea eşantionului este similară cazului d, prezentat anterior.
Dacă: 1) σ = 0,5 · 1
2) t = 2 (Probabilitatea = 0,95)
3) e = 2% (P = 0,02)
Rezultă: n = 2.500

Ipotezele asupra abaterii standard sunt mai dificil de stabilit, existând riscul atât al
construirii de eşantioane cu reprezentativitate slabă (erori de eşantioane de peste 5% la nivelul minim de
probabilitate), cât şi al unor eşantioane exagerat de mari, fără o creştere substanţială a eficienţei, dar cu
costuri înalte de realizare.

Eroarea de eşantionare

În momentul proiectării eşantionului, se stabileşte nivelul dorit al erorii de estimare a

valorilor populaţiei totale pe intervalul 1-5%. De avut în vedere faptul că, în studiile de predicţie, aceasta
valoare trebuie să fie de maxim 3, de dorit 2 sau chiar 1, iar estimarea se face cu o probabilitate de 0,97,
0,98, 0,99 şi mai mare.
Raţionamentul proiectării eşantionului începe cu analiza de estimare a erorii de eşantionare ce ar
rezulta la o anumită mărime a lui n.

P 100  p  P100  p  N  n
e  t ; corectat e   t 
p n p n N 1

2 2 N n
e  t ; corectat e   t  .
m n m n N 1

Să urmărim un asemenea demers de încercare şi eroare. Presupunem că am studiat 10

persoane în legătură cu opţiunea lor politică (practica întâlnită în documentarea jurnalistică). Am găsit că
2 persoane sunt adepte ale partidului A, 4 sunt adepte ale partidului B, iar 4 nu preferă nici un partid. Se
pune problema să estimăm popularitatea partidelor. Mai întâi am vrea să ştim care este proporţia, în
populaţia din care fac parte cele 10 persoane, a celor care optează pentru un partid sau altul.

1) p = 0,6
2) t = 2
3) n = 10
e  = 0,31
p

Pe baza acestui „rezultat”, putem spune ca audienţa partidelor se situează în spaţiul 0,6 -
0,31 şi 0,6 + 0,31, ceea ce este total nesatisfacator ca nivel de cunoaştere: audienţa partidelor este
undeva pe spaţiul 29-91 % şi aceasta doar în 95 de cazuri din 100 eşantioane, iar în 5 cazuri parametrul
estimat poate fi în afara acestui spaţiu imens.
Acelaşi rezultat al erorii standard poate fi folosit pentru a estima proporţia celor care nu au
afiliere politică. În acest caz, am spune că proporţia în populaţie a celor neafiliaţi politic este undeva pe
spaţiul de 0,4 - 0,31 şi 0,4 - 0,31 (adică între 9% şi 71%!). Lucrurile se complica şi mai mult (dacă se mai
acceptă o continuare a demonstraţiei). Rezultă că între 29 şi 91% au afiliere politică, dar între 9 şi 71%
nu au astfel de afiliere. Similar, s-ar putea discuta despre popularitatea partidului B: eroarea standard ar
duce la un parametru în populaţie situat pe spaţiul 0 - 0,4 (de la 0% la 40%). Şi mai nostim este faptul
că, în cazul expus, pentru partidul „A”, eroarea este superioară popularitaţii înregistrate.
Singura concluzie ce s-ar putea trage studiind cele 10 persoane este că rezultatele sunt
valabile doar la acest nivel. Daca efectuăm un studiu adâncit privind motivarea opţiunilor, schimbarea lor
etc., putem obţine, evident, rezultate interesante.
De fapt, tot acest exerciţiu (care nu este totuşi gratuit, din moment ce unii „analişti politici”
mizează pe asemenea „cercetări”) conduce la concluzia implicată în punctul de pornire al demonstraţiei
(ştiam deja ca un eşantion trebuie să fie suficient de mare, iar 10 nu este un număr mare). Am fi putut
demara raţionamentele cu eroarea standard. Continuăm însă strategia adoptată şi sporim n la 100; se
obţine eroarea standard o proporţiei de 0,6.
e   2 0,6  0,4 / 100 e   0,1
p p

Parametrul în populaţie se situează pe spaţiul 0,5 -0,7 (adică între 50% şi 70%), ceea ce este
înca inacceptabil pentru estimări. Dacă sporim pe n la 400, ajungem în zona acceptabilă pentru studiile
descriptive.
e   0,05 dar spaţiul de estimare este încă mare: 0,55 - 0,65 (55 - 65%).
p

Putem să analizăm toate celelalte ipoteze privind mărimea eşantionului şi eroarea standard
dorită. Ne vom îndrepta însă atenţia asupra unei alte probleme. Este vorba de faptul ca eroarea standard
poate fi corect cxprimată doar după ce am efectuat cercetarea şi cunoaştem valorile variabilelor în
eşantion (avem deja statisticile). Pentru efectuarea de inferenţe şi determinarea semnificaţiei statisticilor
pentru colectivitatea totală, se impune să se cunoască erorile de eşantionare pentru fiecare variabilă.
Analizele pe subeşantioane mici vor releva erori standard mai mari decât nivelul teoretic stabilit iniţial.
Am reţinut deja că diferitele scheme de eşantionare reclamă forme specifice de calcul al erorilor de
eşantionare. Dacă rezultă o eroare de eşantionare mai mare de ± 5%, nu se mai pot efectua inferenţe cu
un grad acceptabil de precizie, fie ca este vorba de o variabilă la nivelul eşantionului sau pe
subeşantioane.
O regulă de comportament preventiv ar fi aceea de a nu se proiecta eşantioane la limitele
minime de acceptabilitate (Probabilitate de 0,95, dar mai ales erori standard de 5%).
Pe de altă parte, este de reţinut faptul că cercetătorul trebuie să determine mărimea totală a erorilor
(Et).
Et=Xr – m,

unde Xr este valoarea adevărată a mediei în populaţie, iau m - media eşantionului.

Eroarea totală de eşantionare este compusă din erorile de eşantionare, care, la rândul lor, pot
fi de selecţie şi de estimare, erori datorate variabilităţii şi omogenităţii eşantionului, dar şi din afara
eşantionului (incompletitudinea listei, non-raspunsurile şi erorile de măsurare) (G. Henry, Practical
sampling, 1990).
Sunt necesare calcule speciale pentru determinarea erorii standard, în funcţie de schema de
eşantionare utilizată. La eşantionarea stratificată se însumează erorile pe strat; va rezulta o eroare
standard inferioară eşantionării simplu-aleatorii. În schimb, la eşantioanele cluster şi multis tadiale,
eroarea standard este mai mare decât în cazul eşantionării simplu-aleatorii (L. Kish, A Confidence
Intervals for Clusters, 1957). Astfel, la eşantionarea stratificată calculul erorii standard se realizează după
formula:

Em   W m  / n
k
2 2
k
1
2

Eroarea standard pentru fiecare strat este ponderată cu mărimea stratului (W k = Nk / N),
ceea ce reduce eroarea standard totală (E m). În schimb, la eşantionarea cluster, eroarea standard se
calculează după formula:


Em  1  a / A   ma  m  /(a  1)a
2
 1
2 ,
 unde a este numărul de clustere selectate, A este numărul total de clustere în populaţie, m a este
media eşantionului, iar m este media totală (G. Henry, op. cit.).
Dacă procentele comparate sunt apropiate, estimarea diferenţelor dintre ele reclamă
eşantioane mai mari. ESOMAR (Societatea Europeana pentru Cercetarea Opiniei şi Marketing), în Ghidul
sau (acceptat de Comisia Internaţională de Comerţ, în aprilie 1990), recomandă eşantioane de 1.500-
2.000 persoane, pe considerentul ca o eroare standard de 3% ar corespunde unui eşantion de 1.000
persoane la P = 0,95. Diferenţa semnificativă dintre două procente este de 5,7 puncte procentuale. Nevoia
de creştere a nivelului de precizie a predicţiei conduce la mărirea volumului eşantionului (ESOMAR, ediţie
revăzută, 1993).

În cercetările efectuate la ICCV, ca şi în alte institute de cercetare a opiniei şi de marketing se

utilizează adesea eşantioane cu peste 2.000 de subiecţi. La rândul sau, Comisia Naţională pentru
Statistica realizează câte un eşantion lunar de 3.000 persoane în ancheta întreprinsă în gospodării
privind veniturile (AIG) — anual realizându-se un eşantion de 36.000 persoane —, iar în ancheta
referitoare la forţa de muncă (AMIGO), marimea eşantionului trimestrial este de circa 18.000 persoane
(Comisia Naţională pentru Statistică).

La eşantioanele multistadiale şi cluster, pe lângă determinările erorilor de eşantionare pot fi

necesare şi alte calcule pentru estimări cât mai adecvate ale parametrilor populaţiei totale, cum ar fi
ponderarea pentru selecţia cu probabilităţi inegale (W = P c / Pe, unde Pc este proporţia în colectivitate, iar
Pe proporţia în eşantion), ca şi pentru non-răspunsuri. Gary Henry recomandă considerarea celor care nu
răspund ca pe un strat şi evaluarea impactului asupra estimărilor din eşantion.

Tipuri de eşantionare

Criteriul principal de diferenţiere a eşantionării este legat de caracterul probabilist (aleatoriu),

respectiv neprobabilist. În eşantionarea probabilistă, fiecare element (unitate statistica) din universul
cercetării are şansa cunoscută de a fi selectat pentru cercetare, probabilitate diferită de zero, egală sau
variabilă. Datorită acestui fapt, în eşantionarea probabilistă se poate calcula eroarea standard de
estimare a nivelului unei valori obţinute în cercetare şi, prin aceasta, se face extinderea rezultatelor la
nivelul colectivităţii totale. În eşantionarea neprobabilistă nu este posibila estimarea de la eşantion la
colectivitatea totală. Nu se pot efectua inferenţe statistice, deoarece nu se poate determina eroarea
standard a unei valori medii sau a unui procent (proporţie).
Eşantionarea probabilistă este la rândul ei de doua tipuri: simplu aleatorie şi stratificată.
În eşantionarea simplu-aleatorie, universul cercetării este tratat ca un tot nediferenţiat. Ea este aplicabilă
când coleceţa statistică este relativ omogenă în privinţa criteriului (criteriilor) de eşantionare. Selecţia
unităţilor statistice se efectuează direct din ansamblul universului cercetării, iar probabilitatea unei
unităţi statistice de a fi aleasă în eşantion este egală cu fractia de eşantionare (p = f = n/N).
La eşantionarea probabilist-stratificată se realizează o diviziune a universului cercetarii în
secţiuni (straturi) semnificative determinate de numărul valorilor variabilelor folosite drept criteriu de
clasificare. Stratificarea se face pentru a asigura selecţia proporţională din fiecare strat. Acest fapt
prezintă o importanţă deosebita când straturile sunt de dimensiuni diferite, situaţie în care populaţia din
straturile mici nu ar fi selectată în schema simplu-aleatorie sau ar fi selectată într-un număr insuficient.
În eşantionarea stratificată se determină câte un subeşantion pentru fiecare strat, iar eşantionul total
este suma subeşantioanelor pe straturi.
În general, mărirea eşantioanelor este proporţională cu mărimea straturilor. La eşantionarea
stratificată proporţională, subiecţii au aceeaşi şansă de a fi selectaţi. La straturile de dimensiuni mici, se
poate utiliza probabilitate mai mare de selecţie a subiecţilor. Numărul straturilor creşte pe măsura
creşterii numărului de variabile şi a numărului de viziuni ale acestora. O stratificare dupa sex are două
straturi, una dupa vârsta poate avea 5 sau 10 straturi, caz în care stratificarea combinată, după sex şi
vârstă, ar avea 10, respectiv 20 de straturi.
Să exemplificăm situaţia pentru populaţia adultă (vârsta de peste 18 ani) în care se face
stratificarea după sex şi vârstă (date din Anuarul Statistic al României, 1996).

I. Univers al cercetării II. Eşantion (N = 2.000)

 (N = 16,8 milioane) (valori absolute)
a) Sex a) Sex
1. Femei = 51,6% 1. Femei = 1032
2. Bărbaţi = 48,4% 2. Bărbaţi = 968

b) Vârsta (în ani) b) Vârsta (în ani)

1. 18-19 = 4,6% 1. 18-19 = 92
2. 20-24 = 10,8% 2. 20-24 = 216
3. 25-29 = 11,0% 3. 25-29 = 220
4. 30-34 = 7,7% 4. 30-34 = 154
5. 35-39 = 10,2% 5. 35-39 = 204
6. 40-44 = 9,6% 6. 40-44 = 192
7. 45-49 = 8,1% 7. 45-49 = 162
8. 50-54 = 6,7% 8. 50-54 = 134
9. 55-59 = 7,9% 9. 55-59 = 158
10. 60 şi peste = 23,4% 10. 60 şi peste = 468

Structura combinată

Vârsta- femei bărbaţi Vârsta/sex femei bărbaţi

sex
18-19 2,2 2,4 18-19 44 48
20-24 5,3 5,5 20-24 106 110
25-29 5,4 5,6 25-29 108 112
30-34 3,8 3,9 30-34 76 78
35-39 4,8 5,4 35-39 96 108
40-44 4,9 4,7 40-44 98 94
45-49 4,1 4,0 45-49 82 80
50-54 3,4 3,3 50-54 68 66
55-59 4,2 3,7 55-59 84 74
60 şi 13,5 9,9 60 şi peste 170 198
peste

Dacă se doreşte ca fiecare strat sa aibă reprezentativitate relativ înaltă, este nevoie de utilizarea
unei alocări neproporţionale pe straturi. Se acorda şanse mai mari pentru straturile mici. La structurile
simple considerate ar fi cazul reprezentării tinerilor de 18-19 ani, iar la structura combinată, cu excepţia
stratului 60 ani şi peste, se impune o creştere a subeşantioanelor, mai ales daca se are în vedere analize
pentru fiecare strat, ceea ce ar conduce la un eşantion total mai mare.
Dificultatea practicării eşantionarii probabiliste se referă la întocmirea listei, într-o ordine
întâmplătoare (randomizare), cu toate unităţile (membrii) din universul cercetării. Mai mult, la
eşantionarea probabilist-stratificată sunt necesare listele pentru fiecare strat în parte. În condiţiile unor
evidenţe statistice adecvate, de tipul Registrului general al populaţiei, operaţia de elaborare a
eşantioanelor probabiliste se poate realiza cu uşurinţă. În multe tări, Oficiile de statistică furnizează la
cerere (şi contra cost) asemenea eşantioane probabiliste.
O altă dificultate a acestor tipuri de eşantioane, având în vedere gradul mare de răspândire în
teritoriu a subiecţilor, priveşte costul ridicat şi timpul necesar realizării cercetărilor.
 Procedurile de selecţie probabilistă sunt cele ale numerelor întâmplătoare, ale loteriei şi ale
pasului mecanic (selecţie sistematică).
Procedura numerelor întâmplătoare presupune atribuirea fiecărei unităţi statistice a unui
număr, generarea unui tabel cu numere întâmplătoare (acestea pot fi găsite şi în carţile de statistică).
Fiecare număr întâmplător are un număr de cifre corespunzător numărului de cifre ale utimei unităţi
statistice din universul cercetării. Pentru eşantionarea simplu-aleatorie a populaţiei adulte a României,
ne-ar trebui un tabel cu numere întamplătoare alcătuite din câte 8 cifre (în care cel mai mic este
00000001, iar cel mai mare se situeară undeva între 16 şi 17 milioane).
La eşantioanele extrase din colectivităţi mici, situaţia se simplifică mult, având în vedere că am
avea de ales eşantionul din câteva mii sau chiar sute de persoane, cum ar fi o listă a unei localităţi, a
unei secţii de votare. Aici este suficient un tabel cu numere întâmplătoare alcătuite din câte 3 sau 4 cifre.
Primul număr întâmplător din tabel indică numărul primului subiect ales şi aşa mai departe. Dacă în
tabelul de numere întâmplătoare există un număr mai mare decât în universul cercetării, se trece la
următorul număr întâmplător.
Metoda loteriei (a urnei) se utilizează când numărul colecţiei din care se face extragerea este relativ
mic, de ordinul câtorva zeci. Fiecare unitate de selecţie este introdusă în urnă şi se extrag atâtea unităţi
câte sunt repartizate pentru nivelul respectiv (asemănător extragerii numerelor câştigatoare la loto). Când
colecţia din care se face extracţia este mare, nu se mai poate respecta principiul şanselor egale, mai ales
dacă urmează să se extragă un număr mic de unităţi. Raportul optim N/n este în funcţie şi de
modalitatea de extragere, dar nu ar trebui să fie mai mare de 100 (!) (Nu am găsit un calcul efectuat
pentru această problemă).
În practică, se utilizează adesea o altă procedura de selecţie unităţilor statistice. Este vorba de
selecţia sistematică (a intervalelor egale sau a pasului). Această procedură se îndepartează într-o
anumită masură de cerinţele selecţiei probabiliste. Este însă în general acceptată cel puţin că selecţie
cvasialeatorie. Pentru H. Blalock, procedura de selecţie sistematică (mecanică) ar reprezenta un tip
distinct de eşantionare probabilistă pe considerentul că se îndepartează de procedura simplu-aleatorie.
Totuşi şi el consideră că atunci când lista universului cercetării este întocmita după principiile
randomizării (fără o ordine anume, nici ca importaţă şi nici eventuale cicluri) şi este completă,
eşantionarea sistematică se apropie de cea simplu-aleatorie (H. Blalock jr, Social Statistics, 1972).
O dată întocmită lista cu unităţile statistice, se determină raportul N/n (care devine pasul de
selecţie). Pentru a alege 10 unitaţi din 400, se aplică un pas de 40. Se alege mai întâi un număr mai mic
de 40, şi apoi se aleg următoarele 9 unităţi din 40 în 40. Dacă există un dubiu pentru includerea unităţii
de la un număr selectat, se alege numărul imediat mai mic sau mai mare.
La selecţia unităţilor statistice se are în vedere constituirea şi a unor rezerve (mai ales în
eşantionarea persoanelor), deoarece este posibil ca unele să nu fie identificate, altele să nu fie disponibile
etc. Rezerva se stabileşte la 10-20% din eşantionul de studiat. Nu se utilizează însă rezervele înainte de a
avea certitudinea posibilităţii de studiere a uneia sau mai multor unităţi selectate.
Datorită împrăştierii mari a eşantioanelor naţionale şi a lipsei cadrului general de eşantionare,
se practică adeseori scheme de eşantionare cu mai multe stadii. Astfel, cercetarea empirică se va
concentra pe anumite zone, iar listele cu unităţile statistice din care se face selecţia se întocmesc numai
pentru zonele respective.
Într-o eşantionare bistadială se selectează mai întâi zonele (localităţi, zone în cadrul localităţilor,
cum ar fi secţiile de votare, zona de recensământ etc., numite clustere), iar în stadiul al doilea se
selectează subiecţii de pe listele zonelor reţinute pentru studiu.
Schema bistadială este în general acceptată ca fiind apropiată de eşantionarea simplu-
aleatorie. Şi eşantionarea multistadială este însă tratată de către unii autori ca un tip specific,
cvasialeatoriu de eşantionare (H. Blalock jr, op. cit.). Cert este că eşantionarea multistadială măreşte
nivelul erorii standard de estimare a valorilor (a erorilor de eşantionare). La rândul său, C.A. Moser
tratează eşantionarea de tip cluster ca un caz special al eşantionării multistadiale (C.A. Moser, op. cit.).
În eşantionarea cu mai multe stadii se impune să avem informaţii despre zonele ce constituie obiect
de selecţie: câte sunt, o listă a lor, delimitarea clară, indicatori sintetici de caracterizare, posibilitatea
procurării listelor cu unităţile statistice ce vor fi supuse selecţiei. În lipsa acestor ultime liste, se poate
trece la efectuarea de microrecensamânturi în zonele de referinţă. Metoda L. Kish (dezvoltata în deceniile
6-7 la Institutul de Cercetari Sociale din Ann Arbor, Michigan, SUA pentru eşantionarea la nivel local şi
naţional) presupune decuparea de arii teritoriale relativ egale pe harta, fără nici o informaţie despre
caracteristicile acestora. Se selectează aleatoriu un număr de arii, se realizează un microrecensamânt în
interiorul acestora şi se face selecţia unităţilor statistice în vederea studierii lor.
 O variantă de alegere sistematică în clusterul final este aceea a grilei de alegere a persoanelor
de pe o listă de adrese.
Unii cercetători introduc, am zice nepermis, în rândul schemelor probabiliste şi modalităţii de
lucru în care efectiv nu se realizează selecţii statistice. Este cazul procedurii numite ,,ruta stradală”, în
care operatorilor li se cere să viziteze un număr de adrese folosind un anumit interval şi eventual o grilă
de stabilire a persoanelor. Totuşi, dacă străzile nu au fost iniţial selectate printr-o anumită procedură
probabilistă, nu este posibilă estimarea reprezentativităţii la nivel naţional sau de localitate. De fapt nu
există un element de referinţă de tipul unei colecţii statistice, pentru care să se efectueze estimările
parametrilor. Cel mult poate fi vorba de populaţia totală care locuieşte pe străzile unde se efectuează
studiul, considerând grila de alegere a persoanelor studiate o schemă sistematică. În acest fel, s-ar putea
acoperi o localitate mică. Aplicarea ei pe localitaţi mari este însă hazardată.
O altă clasificare a eşantioanelor se referă la caracterul unităţii statistice finale de selecţie.
Aceasta poate fi constituita dintr-un singur element, caz în care avem eşantion individual, sau din mai
multe elemente —eşantion de grup (cluster). Pentru evitarea unor confuzii, ar fi de preferat ca
denumirea de eşantionare cluster să se folosească numai în acest ultim caz. Ea semnifică faptul că
unitatea statistică finală este un grup care se studiază în totalitate. Aşa apare clară şi distincţia faţă de
eşantionarea multistadială, unde în clusterul final se face o selecţie aleatorie a subiecţilor ce vor fi
studiaţi. Mai mult, la eşantionarea multistadială sunt utilizate o serie de diviziuni care de fapt nu sunt
grupuri. Or, în eşantionarea cluster propriu-zisă, populaţia se repartizează sau este deja constituită în
grupuri, alcătuind structuri ierarhizate: clase de elevi într-o şcoala, echipe de lucru într-o fabrică etc.
H. Blalock se referă la faptul că, dacă straturile trebuie să fie cât mai omogene în interior şi
mai diferite unele de altele, clusterii trebuie să fie cât mai asemănători între ei şi cât mai diferenţiaţi în
interior (să reproducă structura colectivităţii totale, caz în care ar fi suficientă studierea unuia singur). În
astfel de cercetări nu suntem interesaţi doar de comportamentele individuale, ci şi de cele ale grupului
luat ca întreg. La rândul său, Gary Henry, enumerând cinci tehnici de eşantionare probabilistă: simplu-
aleatorie, stratificată, sistematică, multistadială şi cluster, face distincţie între ultimele două, în funcţie
de modul cum se aleg subiecţii. La eşantionarea multistadială, din clusterii finali se selectează aleatoriu
subiecţii în eşantion (se pierde însă imaginea despre grup ca întreg), pe când la eşantionarea cluster se
studiază toţi membrii clusterilor finali selectaţi aleatoriu (G. Henry, op. cit.).
Evident că nu se pune problema respingerii denumirilor folosite de un autor sau altul. Un
cercetător trebuie să fie însă foarte atent la implicaţile schemelor de eşantionare pe care le foloseşte.
O schemă multistadială de eşantionare probabilist-stratificată, utilizată în România în
studiile de opinie publică şi de marketing, constă în considerarea drept criterii de stratificare a
provinciilor istorice, a mediului rezidenţial şi a mărimii localităţilor urbane. În primul stadiu se selectează
localităţile, în al doilea stadiu sunt selectate secţiile de votare din localităţile reţinute anterior, iar în al
treilea stadiu sunt selectaţi subiecţii, de pe listele electorale.
Un eşantion de 1.200 persoane, considerând 10 persoane pe fiecare secţie studiată, conduce la
selectarea a 120 secţii de votare (ideal ar fi considerarea circumscripţiei statistice de recensământ,
deoarece ar exista date de caracterizare a populaţiei, însă aceste liste nu sunt disponibile), distribuite
proporţional pe localităţi şi provincii. În locul provinciilor istorice se pot determina diferite arii culturale
(D. Sandu, Statistica în ştiinţele sociale, 1992).
La eşantionarea neprobabilistă, selecţia persoanelor urmează o procedură preferenţială
(convenience) sau bazată pe experienţa (judgment) (L. Kazimier, Statistical Analysis for Business and
Economy, 1967).
Cea mai cunoscută schemă de eşantionare neprobabilistă este cea pe cote. În faza de
proiectare, această schemă se aseamănă cu constituirea straturilor în eşantionarea probabilistă.
Diferenţa constă în faptul că la eşantionarea probabilist-stratificată, în selecţia persoanelor se urmează o
procedură aleatorie, la eşantionarea pe cote se repartizează operatorilor doar numărul şi structura de
realizat, urmând ca ei să facă selecţia cu o procedura neprobabilistă.
Eşantionarea pe cote are caracter ştiinţific. Ea permite obţinerea de rezultate satisfăcătoare şi
la costuri mult mai mici. Fară a se putea determina eroarea de eşantionare şi a se face inferenţe de la
eşantion la colectivitatea totală, acest tip se poate dovedi uneori mai relevant decât unul probabilist
inadecvat realizat (ceea ce conduce la distorsiuni importante şi abateri de la reprezentativitate).
Într-adevăr, în cercetările bazate pe eşantionarea pe cote, stratificată după criterii
semnificative, se obţin date pentru descrierea şi explicaţia domeniului studiat. De menţionat ca eşecul de
a asigura selecţia probabilistă, într-o schemă astfel definită (cum ar fi metoda rutei stradale), ca şi atunci
când eroarea este inacceptabil de mare, ne aduce de fapt în situaţia unei eşantionări neprobabiliste.
 Gary Henry utilizează denumirea de eşantionare neprobabilistă nu numai pentru eşantionarea
pe cote, ci şi pentru diferite proceduri de constituire a colecţiilor de cazuri de care aminteam anterior:
cazurile tipice, extreme, similare, esenţiale, metoda ,bulgarelui de zăpadă” (G. Henry, op. cit., 1990).
Toate aceste abordări, precum şi altele asemănătoare de tipul eşantionării teoretice, a
eşantionării calitative, a eşantionării de oportunitate, nu sunt în măsură să introducă un discurs coerent
asupra teoriei eşantionării, procedeele respective având cu totul altă semnificaţie, care a fost deja
analizată. Or, în eşantionarea neprobabilistă se respectă una dintre cerinţele eşantionării, respectiv
mărimea eşantionului, de unde îndreptăţirea utilizării termenului.
Obiectivele diferite ale cercetării, urmărite într-un caz sau altul, conduc la adoptarea unor
tipuri diferite de eşantioane, cum ar fi cele unice (utilizate o singură dată) şi cele panel (utilizate în mai
multe cercetări), respectiv eşantioane de bază şi eşantioane multifazice.
Dacă eşantionul de bază reprezintă o reducere la o anumită scara a universului cercetării,
suficient de mare pentru a servi la elaborarea ulterioară de eşantioane reprezentative, eşantionul
multifazic (sau ierarhizat) se referă la faptul că dintr-un eşantion utilizat la un moment dat se extrag
eşantioane mai mici pentru unele studii parţiale (T. Rotariu, P. Ilut, Ancheta sociologică şi sondajul de
opinie, 1997).
La rândul sau, eşantionul panel (fix) serveşte la măsurarea schimbării şi la analiza sensului
principal al determinării în cazul variabilelor ce se influenţează reciproc.
Proiectarea, construirea şi pătrarea eşantioanelor fixe reprezentative ridică o serie de
probleme, însă avantajele studiului panel compensează eforturile depuse. În plus, eşantioanele fixe se
realizează cu costuri reduse, comparativ cu determinarea la fiecare ancheta în parte, iar informaţiile
obţinute — cel mai adesea — sunt mai complete şi mai sigure decât cele din cadrul anchetelor sociologice
unice (S. Chelcea, I. Marginean, I. Cauc, Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici de cercetare, 1998).
Printre problemele critice ale eşantionului panel enumerăm: participarea, mortalitatea şi
condiţionarea.
Practica studiilor panel arată ca doar 8 din 10 persoane solicitate consimt să fie incluse în
astfel de eşantioane. Dacă există anumite diferenţe, relevante pentru cercetare, între cel care acceptă să
participe şi cel care refuză, reprezentativitatea are de suferit.
Apoi s-a constatat ca numai o parte din persoanele care au consimţit să participe în panel
cooperează în continuare cu cercetătorii. La rândul lor, schimbarea adresei, modificarea statusului
persoanei, decesul provoaca alte pierderi (,,mortalitatea”) eşantionului fix.
Cât priveşte condiţionarea, ea se referă la modificarea comportamentului celor studiaţi doar
pentru faptul că au intrat în eşantionul panel.
În cercetarea panel asupra calităţii vieţii organizată la ICEV (coordonator I. Marginean),
pentru 3 ani consecutivi (1996, 1997, 1998), s-a obţinut o recuperare de 77% în anul al doilea şi de 58%
în anul al treilea faţă de primul an.
În practică s-au imaginat diferite modalităţi de corectare a eşantionului panel şi păstrarea
reprezentativitaţii, cum ar fi: adăugarea de persoane selectate aleatoriu de pe o lista de rezervă,
compararea rezultatelor cu cele ale unui eşantion alternativ etc.

CURS NR.10
Erori si surse de eroare in anchete si sondaje
Definirea noţiunii
Noţiunea de eroare se poate defini în procesul de măsurare, când se porneşte de la premisa că
există o valoare “adevărată”, fixă, independentă, a mărimii ce se măsoară şi care, în cadrul acestui proces,
datorită imperfecţiunii aparatelor sau organelor de simţ, nu poate fi regăsită exact, ci numai cu
aproximaţie.
Erori legate de eşantionare
-pentru eşantioanele probabilistice se poate calcula în cazul fiecărui indicator folosit ,adică în cazul
fiecărei intrebări o mărime numită eroare standard care arată cât este în medie eroarea comisă, atunci
când înlocuim valoarea din populaţie cu cea din eşantion.
-caracterul nealeator al unui eşantion poate fi probat prin existenţa unuia sau mai multor factori de
distorsiune. , deci cu acţiune constanta.
Ex. dacă publicăm într-un ziar o serie de întrebări prin care cerem oamenilor să ne spună lucruri din
care să deducem opiniile lor politice –avem o serie de factori de distorsiune:
-intrebările ajung doar la o parte din populatie,
-in rândul cititorilor se va face o selecţie nealeatoare a persoanelor care răspund.
 -nonrăspunsurile produc distorsiuni prin deformarea eşantionului, care iniţial, a putut fi ales în mod
corect.
-dificultatea găsirii persoanei căutate din cauza programului sau în perioada anchetei
-mutarea intregii familii de la adresa menţionată -invalidarea
răpunsurilor la un chestionar intreg
-nereturnarea unui chestionar trimis prin poştă.

Erori legate de constructia chestionarului

 Erori datorate formularii intrebarilor
 Erori generate de numarul si ordinea intrebarilor
 Erori generate de forma de raspuns a intrebarilor
 Erori produse de constructia grafica a chestionarului

Erori produse de formularea intrebarilor

Apar erori datorită limbajului utilizat –se folosesc cuvinte şi expresii din limbajul comun sau trebuie
să se faca apel la notiuni, idei foarte simple. De asemenea se recomandă folosirea unui discurs care să nu
dea naştere la variante diferite de interpretare
Erorile sunt legate şi de conţinutul intrebărilor . Astfel în raport cu problema studiată se
vor elabora intrebări concrete şi precise
Una din greşelile cele mai frecvente este aceea de a cuprinde două întrebări în una
singură:
Ex. In ce măsură sunteţi mulţumit de politica guvernului în domeniile învăţământului şi cercetării
ştiinţifice?
Se recomandă evitarea construcţiei întrebărilor în forme care să sugereze răspunsurile.
Ex. Foarte multă lume consideră necesară înăsprirea anumitor categorii de pedepse prevăzute în Codul
Penal, deoarece la noi în ţară, în ultimii ani, fenomenul criminalităţii a luat o amploare necunoscută până
acum şi este de presupus că lucrurile se vor înrăutăţii şi mai mult, prin extinderea folosirii drogurilor, a
armelor de foc etc.Dumneavoastră sunteţi sau nu de acord cu o asenmenea modificare a Codului Penal?
faţă de
Sunteţi sau nu de acord cu modificarea Codului Penal, în sensul înăspririi pedepselor pentru acele
infracţiuni care, în ultima vreme, s-au înmulţit?

Erori generate de numărul şi ordinea întrebărilor

-numarul întrebărilor –dacă durata unei anchete depăseste timpul pe care subiectulîil acordă acestei
activităţi, acesta va da semne de nerăbdare şi se vor primi răspunsuri superficiale, eronate
-ordinea întrebărilor-datorită unei întrebări dificile sau referitoare la o situaţie delicată subiectul îşi
poate schimba atitudinea şi poate refuza continuarea discuţiei-se vor aşeza la sfârşitul chestionarului-
întrebările de identificare-ex, ocupaţie,scolaritate etc
-contaminarea răspunsurilor la o întrebare ce urmează în chestionar după o alta referitoare la acelaşi
subiect sau la unul apropiat
-întrebările filtru-existenţa sau nonexistenţa întrebărilor filtru poate conduce la erori-situaţia este mai
dificilă în cazul întrebărilor de opinie-să aflăm părerea gospodinelor despre detergentul X-o întrebare
directă este irelevantă. În acest sens aplică “planul în cinci puncte” a lui Gallup
1.-Prin intermediul primelor două intrebări vom verifica dacă subiectul a auzit despre produs
2.Prin a treia întrebare ne vom centra pe aspectul concret al problemei
3.Ultimele două intrebări se vor referi la aspecte speciale ce conduc la
cunoaşterea mai clară a aspectului relevat de a treia intrebare.
Aţi auzit de produsul X? da nu
Despre ce produs este vorba?
Aţi folosit în ultima lună acest detergent? Da nu
De ce folosiţi(nu folosiţi) acest detergent ?
Pentru subiecţii care raspund cu  da-Dacă preţul detergentului ar creşte cu……..lei, l-aţi mai folosi?
Pentru subiecţii care răspund cu nu- dacă preţul detergentului ar scade cu ……..lei, aţi fi dispusă
să treceţi la folosirea lui?

Erori generate de forma de răspuns

 -utilizarea necorespunzătoare de înregistrare a răspunsului
In cazul întrebărilor închise
a-subiectului i se sugerează răspunuri posibile atunci cînd el în fapt nu are răspuns
b-neadaptarea sistemului de raspuns la continutul intrebarii
c-ordinea variantelor de raspuns-anchetele electorale –listele cu numele personalitatilor
politice
In cazul întrebărilor deschise
a.-oamenilor le place să scrie şi chestionarele pot cuprinde informaţii puţin relevante
b . -în ancheta orală răspunsul se înregistrează de către operator care va introduce erori specifice
c . -subiectul poate să nu-şi exprime opinia în cele mai potrivite cuvinte
d. -variantele de răspuns pot asigura unitatea interpretării sensului intrebării , iar în forma
deschisă pot genera interpretari diferite
e. -opinia poate exista într-o formă latentă şi nu poate fi descoperită decât prin variantele de răspuns
f. -in procesul de postcodificare numarul erorilor poate fi ridicat
Erori generate de construcţia grafică a chestionarului
a.-întrebările să fie clar delimitate unele de altele ca şi de varintele proprii de răspuns
b. -întrebările filtru să nu fie prea multe deoarece multitudinea săgeţilor şi bifurcaţiilor poate deruta
subiectul
c. -continuarea seriei de variante de răspuns la o întrebare de pe o pagină pe alta
Erori datorate operatorilor
a.trăsăturile de personalitate-aspectul exterior-placut/neplacut
-caracteristicile vocii(ton ,ritm etc)
-temperament ,nivel de cunoştinţe, trăsături morale
erori: frecvenţa mare a nonrăspunsurilor
greşeli de codificare
înregistrarea unei opinii neconformă cu realitatea
b. corelaţia dintre tema anchetei şi atitudinea sau opiniile anchetatorului
c. anticipaţiile operatorului
-anticipaţii de structură-atitudine-operatorul evaluează după răspunsul la primele
întrebări atitudinea subiectului faţă de tema anchetei
-anticipaţii de rol-imaginea pe care operatorul şi-o face asupra subiectului
-anticipaţiile de probabilitate-distribuţia răspunsurilor pe care operatorul o anticipa
Erori datorate respondenţilor
-dezirabilitatea socială-tendinţa subiecţilor de a da răspunsuri în conformitate cu ceea ce e de dorit
din punct de vedere social
-limitele memoriei umane-memoria de lungă durată –cu cât intervalul de timp dintre petrecerea unui
eveniment şi cel al chestionării este mai mare cu atât probabilitatea de a apărea răspunsuri greşite sau
nonrăspunsuri creşte.
-procesarea şi interpretarea informaţiei –înţelesul diferit pe care subiecţii îl atribuie unuia sau
aceluiaşi cuvânt, precum şi relaţia cognitivă respodent-operator

CURS NR.11
Etape tehnice si tipuri de sondaj

Origine.
Sondajul a izvorât dintr-o imposibilitate practică: a interoga în mod individual o întreaga populaţie ce
ne interesează, şi dintr-o posibilitate statică: a descrie intregul prin parte. Imposibilitatea practică de fapt
rezidă în faptul că un recensământ complet antrenează o organizare materială şi cheltuieli importante, iar
exploatarea şi publicarea rezultatelor necesită timp indelungat. Mai mult, nu se poate dispune de
personal suficient pentru a culege şi altceva decât informaţii uşor accesibile: stare civilă, semne exterioare
etc. Sondajul, dimpotrivă, fiind mai redus, cere sume şi intervaluri de timp mai reduse.
Se disting două scopuri principale urmărite frecvent prin sondaje:
a avea estimarea parametrilor unei populaţii date, de exemplu media de vârstă a candidaţilor la
admiterea la o facultate; a verifica o ipoteză statistică privitoare la o populaţie, de exemplu, “70% dintre
familii au televiziune prin cablu?”
 Apare astfel evident că, in cazul sondajelor, se abandonează descrierea şi observaţia completă,
precum şi riscurile acesteia adăugându-se însă alte surse posibile de eroare.
Anchetele prin sondaj se aplică în numeroase domenii pe care le distingem astfel:
-după obiectul de studiu: studiul consumului, opiniei, audienţei spoturilor publicitare;
-după natura unităţii statistice observate: consumator, automobilist, exploatator agricol, punct de
vânzare;
-după tehnica de eşantionare: aleatorie, empirică;
-după metoda de observaţie utilizată: observaţie directă, ancheta prin interviu, ancheta prin
corespondenţă;
-după caracterul ocazional sau permanent al studiului: anchete despre somaj realizate periodic,
uneori chiar pe acelaşi eşantion, sau o singură dată.

Limite şi avantaje.
Anchetele prin sondaj sunt adaptate studiului populaţiilor numeroase şi suficient de fracţionate. Ele
nu prezintă interes în cazul unei populaţii reduse şi sunt fragile deoarece indivizii care compun populaţia
sunt de categorii diferite. Populaţia studiată trebuie să fie suficient de bine definită şi localizată. Sondajul
aleatoriu impune chiar o listă completă a indivizilor care compun populaţia, de la care se stabileşte
esenţialul. Anchetele sunt evident şi strict dependente de posibilităţile de răspuns ale persoanelor
interogate.
In plus, sondajele fiind fondate pe legea numerelor mari, extrapolările trebuie realizate pe eşantioane
suficiente. In absenţa experimentării veritabile, chiar dacă anchetele vor releva unele corelaţii, nu va
trebui să concluzionăm decât cu mare prudenţă, pe baza relaţiilor de cauzalitate.
In ciuda acestor limite metoda sondajului oferă mari avantaje. Ea permite studiul domeniilor dinafara
recensămintelor şi statisticilor administrative: fidelitatea consumatorilor faţă de o marcă comercială, faţă
de un partid politic. Astfel, cercetătorul este mult mai liber in definirea conceptelor ce formează obiectul
cercetării sale. Sondajele depind de reguli foarte precise, insă metoda este indeajuns de maleabilă pentru
a se adapta diverselor scopuri. In sfârşit, reprezintă singura tehnică ce permite culegerea informaţiilor
cuantificate pe colective importante.
Principii şi condiţii.
Chiar inainte de a cunoaşte regulile statistice aplicabile, se pare că, la o simplă analiză, ipoteza
conform căreia se poate extrapola de la parte la intreg va fi mai intâi funcţie de natura intregului, a
elementelor observate şi apoi de metoda utilizată pentru selecţionarea acestor elemente.
Ceea ce studiază ştiinţele umane reprezintă o mare varietate, tradusă prin prezenţa caracteristicelor
mai numeroase decât cele datorate doar hazardului, iar dificultatea provine din evoluţia constantă a
acestor particularităţi. S-a comparat totalitatea caracteristilor populaţiei cu o urnă mare, în care s-ar
introduce bilele mai multor urne mai mici, fără a le amesteca suficient. Insă pentru a avea o idee corectă
a ansamblului trebuie ca bilele fiecărei urne mici să fie reprezentate in eşantion.
In ceea ce priveşte metoda utilizată pentru selecţie, adică pentru alegerea eşantionului, problema se
pune astfel: cum să se desemneze persoanele de interogat? De aici decurge răspunsul la o alta intrebare
esenţială: cum să construieşti, pornind de la observaţiile individuale, o estimare corectă, adică să
extrapolezi judicios rezultatele eşantionului la populaţie? Aici intervine problema reprezentativităţii
eşantionului.

Alegerea (selectarea) esantionului.

Metoda utilizată pentru a constitui un eşantion a suscitat un conflict, astăzi puţin atenuat, intre
organismele statistice şi institutele de opinie. Institutele estimează ca unica metodă valabilă, ştiinţifică,
riguroasă este aceea care permite utilizarea calculului probabilităţilor, alegerea eşantionului realizându-
se după legile hazardului. In acest caz, sondajul este calificat drept probabilistic. Institutele de opinie
practică sondajele prin alegere raţională sau prin procentaje. In acest caz, sondajul este empiric.

Sondajul empiric. Metoda procentelor.

Termenul de “alegere raţională”, care pare a exprima o superioritate metodologică, nu trebuie să
inducă în eroare. Alegerea despre care e vorba nu pune în joc decât un raţionament empiric, lipsit de
orice rigoare ştiinţifică. Acest mod de desemnare a eşantioanelor rezidă în ideea ca diversele variabile
ataşate individului nu sunt interdependente. De exemplu, când un eşantion se identifică cu populaţia din
care este selectat (în ceea ce priveşte distribuţia anumitor variabile bine alese, el este puţin diferit de
populaţia respectivă şi în ceea ce priveşte distribuţia variabilelor necontrolate.
 Să presupunem că studiem frecvenţa la cinematograf a populaţiei adulte din Constanţa. Se va admite
ca modul de utilizare a timpului liber este în legătură cu sexul, vârsta şi categoria socio-profesională,
variabile pentru care dispunem deja de bune statistici. Aceste categorii multiple trebuie cunoscute
deoarece proporţiile şi relaţiile lor impun structura internă a eşantionului. Acesta trebuie să constituie un
model redus al populaţiei totale.Vom alege indivizii eşantionului astfel incât să fie reprezentate
caracteristicile întregii populaţii, adică distribuţia în funcţie de sex, vârstă şi categorie socio-profesională
să fie uniforma. Anchetatorul va primi un tabel indicând procentajele de respectat, adică numărul
persoanelor ce trebuie interogate şi care prezintă caracteristicile cerute. In afară de această limitare, el
este liber a interoga pe oricine va dori.
Inconveniente şi avantaje.
Pe plan stiintific, fata de aceasta metoda exista rezerve serioase. Un esantion poate reprezenta pe
hartie reductia exacta a populatiei din anumite puncte de vedere, insa ulterior poate fi complet deformat
prin munca anchetatorului. Sa ne imaginam ca acesta reuseste sa respecte procentele impuse dar,
pentru a-si economisi fortele, va interoga persoanele
asteptand la usile cinematografelor. Esantionul ar fi astfel evident deviat.
Se poate prevedea un anumit numar de aspecte de respectat: dispersia geografica, excluderea
oamenilor ce se cunosc unii cu altii etc. Nu mai ramane decat ca insusi anchetatorul sa introduca alti
factori decat hazardul, in caz ca are tendinta sa interogeze numai persoanele cele mai usor de abordat
etc.
Daca metoda procentajelor este, din punct de vedere stiintific, fara mare valoare, experienta
dovedeste ca aceasta ofera informatii foarte satisfacatoare si ca este metoda cea mai comoda. Ea necesita
fara indoiala existenta unor statistici corecte, detaliate si actuale, insa nu si o baza completa de sondaj.
In sfarsit, metoda este mai putin costisitoare, anchetatorul muncind de aproape doua ori mai repede
decat atunci cand i-ar fi impusa o lista de persoane.
In general, trebuie sa se cunoasca tipul de erori de temut pentru fiecare gen de ancheta si in functie
de scopul cercetarii.

Metoda itinerariilor.
Metoda itinerariilor prezinta avantajul de a nu necesita o baza completa de sondaj, suprimand
inconvenientul libertatii prea mari a anchetatorilor. Utilizata adesea pentru a desemna esantioane pe
familii sau pe locuinte, ea consista in a impune fiecarui anchetator un itinerar precis, indicandu-i-se
punctele interviului. In acest caz, reprezentativitatea esantionului va depinde de persoana ce stabileste
planul sondajului, cu rol de hazard.
Sondajul aleatoriu sau probabilistic.
Oricat de paradoxala ar parea asocierea acestor doi termeni, sondajul stiintific este cel ce se supune
hazardului.Termenul de hazard nu semnifica fantezie sau improvizatie. Studiul marilor cantitati (numere)
arata ca hazardul insusi prezinta regularitati. Tehnica sondajului aleatoriu permite sustragerea
esantionului fata de o alegere arbitrara sau personala si de a se recurge la o adevarata tragere la sorti.
Aceasta se defineste prin faptul ca fiecarei unitati din populatie ii sunt acordate sanse egale de a face
parte din esantion. Vom spune ca am efectuat un sondaj probabilistic daca selectia poate fi asimilata unei
alegeri intamplatoare, adica daca se poate compara alegerea facuta cu selectia, cu ochii legati, cu bilele
perfect amestecate dintr-o urna si fiecare bila avand aceiasi probabilitatte de a fi aleasa intamplator.
Inainte de a se recurge la o esantionare, trebuie stiut la ce se va referi selectia de operat. Metoda
aleatorie cere sa dispunem de o baza de sondaj, enumerand fara omisiune si fara repetitie totalitatea
indivizilor ce compon populatia, deoarece, dupa specialisti, sondajul este in mod esential un mijloc de
descoperire a caracteristicilor necunoscute ale unei populatii cunoscute. Asadar trebuie cunoscute
caracteristicile intregii populatii ce constituie baza sondajului, pentru a se regasi in esantion. Aceasta
baza poate fi constituita din liste, repertoare, registre sau fisiere complete sau actualizate.
Metoda ariilor.
Dacă nu există o bază de sondaj sau aceasta este incompletă, se poate utiliza metoda ariilor, folosită
adesea în domeniul anchetelor agricole. Punctul de plecare îl constituie o hartă geografică sau fotografii
aeriene pe care sunt delimitate arii ce vor reprezenta tot atâtea unităţi. Dacă harta este cadrilată, se poate
folosi pătratul ca arie-unitate. Totodată, aria poate avea suprafeţe şi forme variabile; în rural ea va fi
limitată de linii naturale, mai uşor de regăsit pe teren; la oraş se vor lua in considerare grupuri de case.
In sfârşit, mai putem adopta ca arie-unitate, o circumscripţie administrativă (canton, comună, parcela
din cadastru).
 Dacă baza (lista disponibilă, suprafaţa divizată în arii) încadrează unităţi numerotate, este uşor de
procedat la o tragere la sorţi. Pentru aceasta se utilizează în mod curent tabele cu numere aleatorii. In caz
că unităţile nu sunt numerotate se poate realiza un sondaj sistematic (selecţionarea pe o fişă a
centimetrilor sau decimetrilor sau după o progresie aritmetică). Această metodă este interesantă când nu
suntem siguri că unităţile listei sunt aranjate aleatoriu în raport cu caracteristica de studiat.
Oricare ar fi procedeul intrebuinţat, trebuie să existe o veritabilă tragere la sorţi, adică să se acorde
tuturor unităţilor întregii populaţii şanse egale pentru a aparţine eşantionului.
Diverse tipuri de sondaj probabilistic. Sondajele complexe:
-Sondajul pe grupuri.
-Sondajul pe mai multe grade.
-Sondajul pe mai multe faze.
Sondajul pe grupuri.
El decurge din ideea prezentă mereu în mintea staticianului, de a-şi simplifica neîncetat munca şi a-i
reduce costul. Tragerea la sorţi nu se va mai aplica unităţilor individuale, ci ansamblurilor sau grupurilor
de unităţi învecinate care, datorită proximităţii, facilitează munca de anchetare. Sondajul pe arii, analizat
mai profund, nu este decât un caz al sondajului pe grupuri. Toate unităţile cuprinse în aria trasă la sorţi
sunt supuse chestionării.
Tot astfel vom interoga toţi locuitorii unui imobil, toţi elevii unei şcoli, toţi exploatatorii agricoli ai
unei comune etc. Inconvenientul acestei metode constă în corelaţia dintre caracteristicile unităţilor
aceluiaşi grup. Această corelaţie impune un eşantion mai important pentru obţinerea unei precizii
determinate dinainte.
Sondajul pe mai multe grade.
Din moment ce am fost constrânşi de a alege un eşantion de grupuri (absenţa repertoriului unităţilor
elementare), nu este necesar a supune anchetei toate elementele fiecărui grup tras la sorţi. Pornind de la
acest sondaj de prim grad, este posibil a trage la sorţi un al doilea eşantion (al doilea grad) şi tot aşa,
dezagregarea oprindu-se la nivelul dorit.
Sondajul pe mai multe faze.
In acest caz este vorba de combinarea mai multor sondaje, fracţiunile de sondaj variind, însa
unităţile ramânând aceleaşi.
In general, ne mulţumim cu două faze. Să presupunem că trebuie să efectuăm o anchetă privind
consumul pe un eşantion de familii. Datorită costului sau destul de ridicat, acest tip de anchetă nu se
poate realiza decât asupra unui număr limitat de familii.
In plus, un eşantion selectat prin sondaj elementar ar conţine mai ales familii de mijloc. Familiile ale
căror resurse sunt anormal reduse, ca si cele din paturile instarite, nu ar figura decat in numar foarte
restrans, constituind grupuri prea putin numeroase pentru a face obiectul analizelor valide. De aceea
vom fi nevoiţi a recurge la un sondaj în două faze, unitatea sondajului ramînând familia. In prima fază, se
extrage un mare eşantion de familii pe care îl supunem unei anchete rapide, în care fiecare familie indică
totalul resurselor sale. In a doua fază, acest mare eşntion este stratificat în funcţie de totalul indicat.
In straturile extreme, eşantionul integral este supus chestionarului. In straturile intermediare, se
aplică procente variabile, determinate astfel incat să fie interogat un număr de familii suficient analizei.
Procedeul eşantionului reprezentativ (master-sample).
In general, este de dorit a obţine rezultatele unui sondaj în cel mai scurt timp. Or, intocmirea unei
baze de sondaj cere timp. Avem interesul de a utiliza aceiaşi bază pentru mai multe anchete, de unde şi
ideea de a pregăti dinainte materialele necesare eventualelor sondaje şi de a constitui un eşantion model
(principal). O problemă foarte importantă este aşadar actualizarea acestei baze de sondaj.
In Franţa, INSEE a intocmit un astfel de eşantion destinat anchetelor de opinie.E vorba de un
eşantion de alegători, ceea ce restrânge semnificatia rezultatelor. Actualizarea se face annual, ca si pentru
listele electorale.
Sodajul stratificat
In vederea reducerii cheltuielilor sondajului se organizeaza adesea esantionari complexe permitand
cu un minim de observatii, obtinerea estimarii cu cea mai slaba marja de eroare. Se vorbeste astfel de
sondajul stratificat. Populatia de sondat este divizata in straturi, fiecare strat constituind un
subansamblu, de unde se extrage un esantion. Aceasta stratificare este legitima de fiecare data cand
dispersia trasaturii studiate(pe langa valoarea medie) este mai redusa in grup decat in cadrul populatiei
totale. Altfel spus, straturile, pentru trasatura retinuta, trebuie sa fie mai omogene decat ansamblul. Un
studiu prealabil permite cunoasterea acestui aspect. In plus, pentru fiecare strat, esantionul trebuie ales
la intamplare.
 Stratificarea pune o noua problema: trebuie considerate esantioane de aceiasi importanta in fiecare
strat? In general exista doua modalitati de a proceda:
-Fractiunea sondata constanta, de exemplu 1/10, bineinteles cu conditia ca esantioanele sa ramana
de marime suficienta.
-Fractiunea sondata variabila, ca metoda de preferat deoarece antreneaza cea mai scazuta marja de
eroare a esantionarii. Daca, de exemplu, am distins doua straturi aproximativ egale, insa unul este foarte
omogen iar celalalt foarte eterogen. Pentru primul, un esantion redus va fi suficient pentru a estima
caracteritica, avand un risc redus de eroare; in timp ce al doilea va necesita un esantion mult mai
important pentru atingerea aceleiasi precizii. In opinia specialistilor, fara exceptie, rezultatele unui
esantion stratificat vor comporta mai putine greseli de esantionare decat cele ale unui esantion cu
marime identica, insa luat la intamplare din ansamblul populatiei.

Reprezentativitatea eşantionului.
Este imposibil a răspunde la intrebarea “ câţi anchetaţi trebuie interogaţi pentru ca rezultatele
anchetei să fie corecte?” pusă sub această forma, deoarece ea presupune a fi rezolvat un anumit număr
de dificultăţi referitoare la diferite noţiuni. Mai intai, ideea preciziei sau corectitudinii rezultatelor ce
comporta un sens larg: absenta erorii si un simt tehnic mai limitat, unindu-se cu notiunea de validitate
sau reprezentativitate a esantionului.
Precizia rezultatelor si notiunea de eroare.
Precizia, corectitudinea (in sens larg) sondajului implica conformitatea rezultatelor sale cu realitatea .
Ea va depinde de o mai mica sau mai mare posibilitate de a evita erorile, adica de un anumit numar de
elemente.
Primul element priveşte domeniul studiat, omogenitatea sa mai mare sau mai mică. Un sondaj
pentru verificarea calităţii unui produs industrial pune mai puţine probleme decat un sondaj pentru
cunoaşterea opiniei francezilor despre Europa.
Al doilea element priveşte gradul de precizie căutat. Pentru pronosticul electoral, importanţa mizei,
publicitatea rezultatelor şi confruntarea cu realitatea obligă la luarea tuturor precauţiilor pentru
obţinerea unui rezultat precis. Elementul statistic este preponderent. In cazul unei anchete de opinie este
vorba mai degrabă de căutarea unei indicaţii, esenţialul negăsindu-se în statistica, ci în cercetarea însăşi.
Acest lucru ne aduce la un al treilea element important.
Al treilea element se referă la natura scopului urmărit sau de informaţii de cules. Regăsim aici
noţiunea de eroare relativă. Adică este vorba de o informaţie uşor de obţinut (sunteţi celibatar, văduv,
divorţat) sau de o informaţie mai complexă (sunteţi pentru un regim prezidenţial?). In funcţie de obiectul
anchetei, riscurile erorii sunt mai mari sau mai mici.
In sfârşit, al patrulea element se referă la natura erorilor. Erorile ce pot denatura rezultatele unui
sondaj au naturi diferite şi se situează în momente diferite. Ele pot aparea independent de orice precauţie
luată în legătură cu eşantionul: erori privind redactarea întrebărilor, erori de anchetă sau ale
anchetatorului.
Distingem eroarea de măsurare- provenind în urma observaţiilor eronate asupra indivizilor din
eşantioane (erori sistematice sau accidentale)- şi eroarea de eşantionare propriu-zisă. Acestea două
formează împreună eroarea totală.
Dacă reprezentăm pe laturile unui unghi drept lungimile corespunzătoare erorii de eşantionare (EE)
şi erorii de măsurare (EM), eroarea totală (ET) va fi reprezentată de ipotenuza triunghiului dreptunghic.
Acesta este aşadar superioară erorii de eşantionare şi celei de măsurătoare.
Rezultă de aici două consecinţe importante:
1.Este inutil a consacra mari eforturi în scopul reducerii erorii de eşantionare, din moment ce eroarea
de măsurare este importantă. Avantajul relativ al metodei probabilistice faţă de metodele empirice de
eşantionare este cu atât mai scăzut cu cât variabila studiată sau domeniul de analizat sunt mai dificil de
observat corect.
2.Tot aşa, este inutil a consacra mari eforturi în scopul reducerii erorii de măsurare din moment ce
riscul erorii de eşantionare este important.
La toate acestea trebuie să adăugăm erorile provenind din chestionar, ale anchetatorului şi ale
anchetei.
 CURSUL NR.12
Metoda biografică şi studiul de caz
Metoda biografică

În prezent în literatura de specialitate se conturează două accepţiuni ale termenului de “metodă

biografică”: 1) înţelesul clasic, de biografie socială, adică de analiză a biografiilor individuale sau de grup,
ca metodă de a descrie şi explică realităţi şi fenomene socioumane; 2) activităţile şi procedeele prin care
se construiesc, se compun de către autori, nu neapărat literaţi, biografiile unor oameni obişnuiţi sau a
unor personalităţi.
Metoda biografică se utilizează în disciplinele socioumane, mizându-se pe următoarele
caracteristici (atuuri) ale ei:
În biografii se relevă cum se împleteşte strâns traiectoria de viăţă personală cu micromediul social şi
cu dimensiunile macromediului (instituţii sociale, schimbări politico-sociale).
Din biografii se pot desprinde strategiile şi consecinţele activismului actorului individual sau grupal
asupra socialului.
Specific metodei biografice este că interacţiunile individ-grup-societate sunt redate că procese
temporale “à la long”, desfăşurate, de obicei, pe câteva decenii.
Dacă sunt proiectate pe un fundal socio-istoric prins şi prin date statistice, biografiile individuale se
pot constitui în cazuri tipice pentru ciclul vieţii sociale şi familiale, precum şi pentru problema generaţiilor.
În calitate de cazuri tipice, biografiile au mare valoare, cu deosebire în înţelegerea “din interior” a
unor fenomene sociale majore, cum sunt migraţia, urbanizarea, sau cum a fost la noi colectivizarea
forţătă.
Biografiile sunt relevante în cazul societăţilor simple, cu grad mare de uniformizare, în descrierea
raportului personalitate (sine social) - cultură, iar în cele complexe, a proceselor de constituire a identităţii
personale şi sociale.
Dintr-un punct de vedere mai specific - cel psihologic - biografiile individuale, convertite în studii de
caz, au fost explorate şi exploatate în vederea descifrării evoluţiei proceselor cognitive şi afective, a
judecăţilor şi comportamentului moral şi psihosocial în general, de savanţi precum j. Piaget, G.W. Allport,
E. Erikson, B. Skinner.
 Tipurile mai semnificative de biografii sunt (Chelcea, 1993): a) provocate, când persoanele sunt rugate
să-şi relateze viaţa, şi b) neprovocate, când nu la cererea cercetătorului, ci din alte raţiuni oamenii îşi
povestesc sau consemnează drumul vieţii lor; la rândul lor, cele provocate sunt nedirijate (spontane) -
subiectul spune tot ce crede de cuviinţă, şi dirijate - când acestuia i se oferă un ghid, un punctaj după
care să facă relatarea; după forma lor, biogrăfiile sunt vorbite (înregistrate prin mijloace audio-vizuale) şi
scrise.

Studiul de caz
Studiul de caz este prin excelenţă o metodă calitătivă. Metoda în înţelesul mai larg al cuvântului,
fiindcă nu este o modalitate efectivă de culegere a materialului empiric, aşa cum se întâmplă cu
observaţia, interviul etc.
El se instituie într-o integrare a respectivelor modalităţi, prin abordarea unei entităţi sociale,
de la indivizi până la comunităţi sau organizaţii, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai completă
(holistică) posibil despre acea entitate. Metoda biografică constituie o specie a studiului de caz, un “‘caz”
particular, al acestuia. Prin studiul de caz nu se abordează numai persoane, şi, mai ales, nu se
studiază realitatea (psiho)socială numai din perspectivă acestor persoane, prin prisma biografiei lor, ci se
cercetează un fragment de realităte din exterior, utilizând şi metoda observaţiei.
Nu atât de frecvent şi intrinsec utilizat că observaţia şi convorbirile “studiul de căz”
funcţionează şi la nivelul cunoaşterii comune, într-o formă, desigur, neelaborată, ci cu totul difuză şi
spontană. Oamenii învaţă din cazurile (şi necazurile) altora. În discuţiile cotidiene se întâlnesc expresii cu
trimitere la aceasta: “Nu te lua după cazul lui...”, “Multe cazuri de felul ăsta am mai văzut” etc. Nu
întâmplător, mulţi analişti şi interpreţi ai vieţii sociale afirmă că esenţa strategiei cunoaşterii şi evaluării
umane este comparaţia, ceea ce,
reprezintă principiul fundamental şi în abordarea ştiinţifică a problematicii cazurilor.
Pe plan mai avansat de sistematicitate în studierea cazurilor se află cazurile profesionale, pe
domenii: instrumentarea cazurilor în juridic, cazurile de asistenţă socială şi medicală şi din mai multe
sectoare de viaţă şi activitate umană. Aici preocuparea spre cunoaştere este maximă, dar din perspectiva
subordonării unui scop practic, aplicativ, în general acesta fiind “soluţionarea cazului”.
Când examinarea unui caz ia formă riguroasă de descriere, explicaţie şi interpretare a lui
globală, şi, de regulă, a comparaţiei explicite cu alte cazuri, ne situăm pe planul cunoaşterii ştiinţifice.
Bineînţeles că frontierele dintre cele trei genuri de raportare cognitivă la cazuri, şi cu deosebire dintre
ultimele două nu sunt rigide. Cazurile din practica juridică, medicală, economică, servesc ca bază
empirică pentru elaborarea sau ilustrarea unor teorii, iar multe din studiile de caz elaborate de experţi
socioumani au ca scop expres unul aplicativ.
Departajarea calitativ-cantitativ în studiul de caz este mai greu de operat. Putem vorbi mai
degrabă de studii de caz cu tentă pozitivist-cantitătivistă, în care există un set de ipoteze şi categorii
(semi)structurate.
Etapele studiului de caz :
I Anamneza : inregistrarea datelor demografice
II. Descrierea mediului social, familial
III. Istoricul problemei, cazului, descrieea cazului
IV. Diagnoza nivelului prezent-masurarea unor caracteristici
V.Concluzii

CURSUL NR.13
Analiza documentelor
Tipuri de documente
Ca şi în cazul celorlalte metode, vom spune că oamenii, în viaţa de zi cu zi, nu numai că produc
inevitabil documente, în sens larg, adică lasă continuu urme ale activităţii lor, dar la modul spontan le şi
analizează şi interpretează (scriem şi citim scrisori, jurnale, facem inferenţe din felul în care sunt decorate
şi aranjate locuinţele etc.). Practica socială cunoaşte, în acelaşi timp, şi modalităţi mai sistematice de
studiu al documentelor (dosare, dări de seamă, lucrări scrise). Aproape necontenit suntem judecaţi şi
apreciaţi - informal şi instituţional - prin ceea ce producem.
 Istoriografia şi alte discipline şi-au constituit discursurile, şi continuă să o facă, prin analiza
şi interpretarea documentelor scrise şi arheologice. Studierea ştiinţifică a documentelor sociale, nu doar a
celor oficiale, ci şi ale lumii practice obişnuite, a devenit o direcţie principală şi în discipline ca
antropologia, sociologia şi psihologia socială, doar de câteva decenii încoace, cu toate că existau
preocupări încă din anii ‘20.
Documentele pot fi clasate potrivit mai multor criterii, din punct de vedere al analizei lor sistemice în
disciplinele socioumane: după vechime, după destinatar, după accesibilitate, după gradul lor de
încredere. S. Chelcea (1993) reţine patru criterii pentru clasificarea documentelor sociale: natura,
conţinutul, destinatarul şi emitentul. După natura lor, ele pot fi scrise (texte propriu-zise) sau nescrise
(obiecte, imagini, simboluri), după conţinutul informaţional, cifrice (în preponderenţa cifrelor, a graficeor)
sau necifrice (în limbajul natural), după destinatar, personale sau publice, iar după emitent, oficiale
(emise de guvern sau alte autorităţi de stat) sau neoficiale.
Din punct de vedere al abordării calitative, conversaţiile cotidiene constituie un gen de
document cu totul important în înţelegerea derulării concrete a vieţii sociale.
Diversele tipuri de documente au făcut obiectul mai multor genuri de analize, din perspectiva
disciplinelor socioumane importantă fiind distincţia dintre analiza cantitativă (cunoscută şi sub numele
de analiză de conţinut) şi analiza de tip calitativ.

Analiza de conţinut

În ştiinţele sociale, analiza de conţinut, ca metodă şi tehnică de înregistrare, dispune de mai multe
circumscrieri. Una dintre cele mai vechi definiţii îi aparţine lui B. Berelson 18„Analiza de conţinut este o
tehnică de cercetare, vizând o descriere obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului, manifest pe care
îl are comunicarea“. În perioada de început, analiza de conţinut era definită ca o semantică statistică sau
ca o tehnică de factură cantitativă, prin care se descrie „comportamentul simbolic“.
La ora actuală, o definiţie care întruneşte oarecare consens este cea formulată de Holsti 19 „Analiza
de conţinut este orice tehnică de a face inferenţe în identificarea obiectivă şi sistematică a caracteristicilor
de care dispun mesajele“. In definiţia lui Holsti, în comparaţie cu Berelson, lipsesc determinantele
„cantitative“ şi „manifest“, urmare faptului ca în anii ’50, concepţia lui Berelson, conform căreia analiza
de conţinut este o tehnică de tip cantitativ, care priveşte doar conţinutul manifest al mesajelor, a fost
foarte contestată.
Pe linia definiţiei lui Holsti specialiştii concep analiza de conţinut ca modalitate de abordare a textelor
pe baza unui sistem prestabilit de interpretare. Analiza de conţinut reprezintă o interpretare sistematică a
textelor, pe baza unor reguli explicite.
Într-adevăr, deşi poate viza şi aspecte materiale alle producţiei umane (arhitectură, vestimentaţie
etc.), analiza de conţinut este proprie documentelor ce conţin informaţie complexă, celor cu valoare
comunicaţională ridicată: mass-media, literatură, statistici oficiale, dări de semă, rapoarte, legi şi decrete,
corespondenţă personală, jurnale intime etc.
In general, analiza de conţinut serveşte în trei direcţii principale :
 pentru analiza elementelor textuale, izolat sau în interdependenţă;
 pentru evaluarea emitentului;
 pentru evaluarea recepţiei.

1. Analiza elementelor textuale

În această direcţie se determină semnificaţia pe care o are mesajul transmis. Sunt evidentiate trei
tipuri de analiză semantică :
 studierea tendinţei evolutive (se face o comparaţie a mesajelor pe care acelaşi emitent le-a
transmis în diferite momente). O temă predilectă pentru un studiu de tendinţă o formează modificările de


 program politic din evoluţia unui partid de-a lungul anilor.

 analiza contingenţei (cercetarea se concentrează asupra interdependenţei dintre
elementele textuale ale aceluiaşi mesaj)

18
apud J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Stiinta comunicării, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 112.
19
Ibidem, p. 112-115
  analiza performanţei (în cadrul căreia mesajele sunt comensurate pe baza unui standard
normativ)
2. Evaluarea emitentului şi antecedentele comunicării
Analiza de conţinut permite o evaluare a emitentului, a intenţiilor, motivelor şi concepţiei sale.
Definitorie pentru cercetător este modalitatea interpretativă pentru care optează: pentru un model
reprezentaţional sau pentru un model instrumental. Modelul reprezentaţional pune un semn de egalitate
între conţinut şi intenţie. Mesajul acoperă total intenţiile emitentului. Acest model permite luarea în
consideraţie a textului aşa cum acesta este, ca o ilustrate fidelă a intenţiilor. Modelul instrumental
pretinde aplicarea conjugată a altor metode de cercetare. Comunicarea este percepută instrumental şi
mesajul este încadrat într-un proces de persuadare socială. A lua în consideraţie exclusiv intenţiile
emitentului este insuficient şi conduce, inevitabil, la concluzii exagerate.

3. Determinarea efectelor
Analiza de conţinut poate fi utilă în evaluarea efectelor pe care le are procesul de comunicare.
Aplicată izolat, analiza de conţinut se dovedeşte, de cele mai multe ori, a fi insuficientă. Studiul efectelor
pretinde ca analiza de conţinut să fie conjugată cu alte metode de analiză. Pentru a atribui efectele
exclusiv procesului de comunicare se impune o analiză comparativă a comportamentului în cel puţin
două momente (comportamentul publicului înainte de comunicare şi cel după comunicare) – valabil în
cazul unui exemplu din domeniul televiziunii.

Etapele analizei de conţinut

Având stabilita problema de studiat si fiind alese documentele corespunzatoare, analiza de continut
se desfasoara în urmatorii pasi mai importanti:
Din experienta prealabila de cercetare si/sau printr-o parcurgere atenta a materialului supus
analizei, formulam ipoteze pe care le traducem în categorii (clase), iar acestea, la rândul lor, în indicatori
direct numarabili în text. Traducerea unei probleme (ipoteze) în categorii si indicatori, carora le atribuim
coduri, înseamna întocmirea unui “chestionar” cu care mergem în fata documentului si filtram materialul
brut.
O data ce avem grila de categorii si sistemul de indicatori, intereseaza cum facem numararea la
nivelul textului, alegerea unitatilor de analiză. Aceste unităţi de analiză se referă la ceea ce trebuie
decupat din context, adică « natura unităţilor ».
Se distinge, în acest sens, între unitatea de reperaj definită de Lasswell ca « lungimea textului în care
apariţia temei este numărată o dată », este deci recunoscuta tema - si unitatea de context, definită ca
porţiunea minimă a textului care trebuie citit pentru a determina dacă tema este prezentată favorabil,
defavorabil sau neutru. Se întelege ca unitatea de context este mai mare sau cel putin egala cu cea de
reperaj. În practica, lucrurile sunt destul de complicate, unitatea de reperaj si cea de context trebuind
alese în functie de organizarea documentului în spatiu si timp. La carti, se pot lua ca unitate de reperaj
paragrafe, pagini, la reviste si ziare, numere, la emisiunile radio si TV, ore sau zile.
Prin numararea unitatilor favorabile, neutre sau care nu se refera la tema urmarita de noi si prin
calcularea raportului dintre frecventele acestor unitati se desprinde preocuparea fata de tema respectiva
si aprecierea ei. Pe lânga simpla consemnare a prezentei sau absentei atributului, a temei ca atare, dar si
a celui “favorabil’, “nefavorabil”, “neutru”, se poate evalua si taria gradului de intensitate cu care se
manifesta atitudinea introducându-se si formule statistico-matematice mai complicate. De asemenea -
apelând la logica si calculul probabilitatilor - se permie si evidentierea unor structuri asociative (pattern-
ueri) semantico-apreciative în cadrul comunicarii. Astazi se pot întreprinde analize fine si corelatii pe
texte si inter-texte datorita utilizarii calculatoarelor (există o adevărată tradiţie în analiza de conţinut
computerizată, ea luând şi acestă formă în deceniul al şaptelea).
Specialistii metodei analizei de conţinut evidenţiază următoarele etape mai importante :
1. Determinarea cadrului teoretic
2. Operaţionalizarea
3. Codificarea
4. Analiza propriu-zisă
1. Cadrul teoretic
Cercetătorul, dupa ce a formulat tema de cercetare şi obiectivele cercetarii, trebuie să işi definească
orizontul teoretic. Opţiunile sale teoretice privesc, în acest context, două planuri.
În primul rând, cum abordează şi defineşte caracteristicile textuale de care urmează să se ocupe,
astfel încât tema de cercetare să işi atingă scopul.
 În al doilea rând, trebuie precizat, în plan teoretic, dacă între aspectele studiate există o corelaţie
semnificativă. Ceea ce individualizează analiza de conţinut, în orizont tehnic, este delimitarea unităţilor
analitice.
Unitatea analitică, ce nu trebuie confundată cu cazul studiat, este minimala componentă care,
păstrându-şi autonomia, este interpretabilă la nivelul obiectului cercetat. Determinarea unităţilor
analitice depinde de tema cercetării.
2. Operaţionalizarea
Conceptele nu emană pur şi simplu din text, de unde şi necesitatea de a le operaţionaliza. Conceptul
trebuie redefinit, astfel încât să i se poată stabili apariţia în textul respectiv. Operaţionalizarea înseamnă,
în cadrul analizei de conţinut, elaborarea unui instructaj, a unui ansamblu de reguli, la care se supune
activitatea analitică.
Prescripţiile sunt de trei tipuri:
a) prescripţii legate de clasificare
b) prescripţii referitoare la unităţile analitice sau la unităţile de măsură
c) prescripţii referitoare la aspectele conceptuale
Analiza de conţinut implică o abordare a textelor pe baza unui sistem de categorii. Acest sistem
funcţionează ca un filtru prin care textele sunt trecute. Depinde de tema de cercetare care anume
categorie intră în sistem. Studiul despre „redarea completă a actualităţii“ într-un ziar pretinde
cercetătorului să opereze cu categorii de genul „ştiri politice“, „ştiri economice“, „ştiri sportive“, „ştiri
ecleziastice“ etc. Pentru a fi aplicată simplu şi fără dubii, fiecare din aceste categorii trebuie redefinită
foarte exact. Adică, un articol de ziar este politic, dacă mai mult de jumătate din alineatele sale conţin
ştiri despre activitatea Executivului sau despre reacţiile populaţiei la această activitate.
Pe măsură ce analiza implică, însă, un nivel mai ridicat de abstracţiune, instrucţiunile referitoare la
clasificare sunt mai vagi, iar analistul dispune de o mai accentuată autonomie interpretativă.
Instrucţiunile privesc şi descompunerea unităţilor analitice în unităţi de măsură. Unitatea analitică se
poate descompune, de cele mai multe ori, în mai multe segmente clasificabile. Segmentarea poate atinge
nivelul cuvintelor sau cel al propoziţiilor. Propoziţiile devin unităţi de măsură în analiza încărcăturii
evaluative a textelor.
De asemenea, trebuiesc precizate unităţile contextuale (context units), dimensiunile contextului din
care provin segmentele înregistrate. Clasificarea lor este imposibilă fără contextualizare. Dependenţa de
context este foarte evidentă în analiza textelor evaluative. O propoziţie primeşte alte sensuri în funcţie de
context. Într-un context critic şi într-unul favorabil, sensurile diferă. Cercetătorul trebuie să decidă, în
prealabil, cât de mare este contextul pe care îl are în vedere: dacă se limitează la contextul imediat sau ia
în consideraţie contextul general.
Reguli omnivalabile în această privinţă nu există, dar un compromis între cele două extreme este
posibil şi necesar. Acest compromis are meritele sale, dat fiind faptul că supradimensionarea contextului
atrage după sine o insuficientă acurateţe în interpretare.
3. Validitatea cercetării
O dată ce s-a stabilit procedura analitică, cercetarea poate intra în faza de culegere a materialului şi
de codificare a datelor. Cele două activităţi sunt lăsate pe seama unor operatori, care au fost instruiţi cum
trebuie să lucreze. Faptul este posibil, căci instrucţiunile indică, prin ele însele, drumul care trebuie
urmat. Intervin şi greşeli de execuţie, dar ele se datorează mai frecvent instrucţiunilor defectuoase decât
operatorilor. Pentru a controla calitatea instrucţiunilor şi a evita erorile, fiecare operaţie urmează a fi
executată în paralel, de doi operatori. Gradul de suprapunere al rezultatelor se exprimă în „coeficientul de
validitate“.
Analiza de conţinut are o serie de virtuţi20, printre care foarte importante sunt:
●Ea aduce nota de rigoare în interpretarea documentelor, depăşeşte planul impresiei, al afirmaţiilor
fără acoperire empirică de genul: “Ziarul cutare se ocupă numai de lucruri de scandal” sau “Filmele
americane sunt pline de scene de violenţă” sau “Ce puţină muzică uşoară se dă acum la televiziunea
română !” etc. Plan care, din păcate, este atât de prezent nu doar în retorica cotidiană nevinovată, a
relaţiilor interpersonale, ci şi în discursuri şi luări de decizii cu impact în viaţa publică.
● Tot pe acestă linie, analiza de conţinut are o relevanţă deosebită în analiza temeinică a producţiilor
ştiinţifice, în dublu sens: în cele sociologice, mai ales, după cum observă T. Rotariu (1991) 21, ca analiză
secundară a datelor; în cele ştiinţifice, în general, pentru a decela mai precis ce teme sunt cercetate,

20
apud Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Collegium, Polirom, Iaşi, 1997, p. 135-139
21
Ibidem
raportul teoretic-empiric, fundamental-aplicativ, ce caracteristici socio-demografice au producătorii de
ştiinţă (vârstă, sex, etc.).
● Prin analiza de conţinut se relevă nu numai tendinţe în interiorul unui document sau al mai multor
documente, la un moment dat, într-o anume temporalitate, ci şi evoluţia comparativă a unor teme şi
aprecieri pe secvenţe mai mari de timp. Analiza de conţinut poate lua şi forma analizei longitudinale.
● Metoda este preferată de cercetători fiindcă ea se aplică, de regulă, pe documente neprovocate
direct pentru cercetare şi astfel nu intervin distorsiunile legate de raportul cercetător-subiect, aşa cum se
întâmplă în cazul experimentului, al anchetei sau al unor anumite genuri de observaţie.
● Vizând o coordonată esenţială a existenţei socioumane - cea informaţional-comunicaţională -
analiza de conţinut are şi avantajul epistemic că, mai ales slujindu-se de calculator, se pot realiza vaste
comparaţii în timp şi spaţiu, pe perioade istorice, pe ţări, pe instituţii, etc., rezultatul ei constituind un
element central al multor decizii.
● Din motivele de mai sus, la care trebuie adăugat unul extrem de important, şi anume costul relativ
redus al cercetării faţă de alte metode, ea a cunoscut în ultimele decenii o adevărată explozie.
Analiza de conţinut comportă însă dificultăţi şi limite, unele “interne’ mai specifice, altele cu
caracter mai general.
● O primă şi gravă problemă metodologică e cea a stabilirii grilei de categorii şi indicatori. T. Rotariu
(1991)22 consideră că respectiva grilă şi categoriile trebuie să fie: exhaustive (să surprindă toate variantele
de apariţie a caracteristicii, a temei); exclusive (o unitate înregistrată într-o categorie să nu mai figureze şi
în alta); obiective (să permită o clasificare a materialului care să depindă cât mai puţin posibil de
analistul ce o realizează), şi pertinente (adecvete obictivului urmărit de cercetare şi conţinutului
documentelor). În vederea conceperii unui sistem de categorii care să se suprapună cât mai exact textului
examinat e nevoie de tatonări succesive şi de corecţiile corespunzătoare. Din acest punct de vedere s-a
semnalat dilema: când categoriile sunt largi (flexibile), nu se atinge precizia (fideliatea) dorită, pe când
dacă ele sunt limitate (strict definite), materialul codat diferă prea puţin de cel brut şi nu am înaintat,
aşadar, prea mult în cunoaşterea sistematică.
* Dintre exigenţele mai sus menţionate pretinse sistemului de categorii şi analizei de conţinut, în
general, decisivă este “obiectivitatea”, adică valabilitatea şi fidelitatea procedeului. În ceea ce priveşte
validitatea - în sensul ei tehnic -, deşi e imaginabilă şi utilizarea criteriilor predictibilităţii şi a validităţii
concurenţiale, în cazul analizei de conţinut legitimă este cercetarea validităţii de construct, şi mai ales, a
celei logice (de conţinut), altfel spus, a legăturii logico-semantice dintre ipoteze, categorii, indici şi
caracteristicile textului (S. Chelcea, 1985).
 Fidelitatea procedeului se poate estima fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns
diferiţi analişti ce au lucrat independent pe acelaşi document şi cu aceleaşi categorii şi indicatori, fie prin
compararea rezultatelor unuia şi aceluiaşi analist, obţinute la intervale de timp mai mari, O valoare a
indicelui de corelaţie a inter-versiunilor analitice mai mare de 0,70 se consideră ca indicând o bună
fidelitate. În tot cazul, este necesar un accentuat spirit de fineţe şi o bogată experienţă pentru a desluşi în
expresii lingvistice diferite acelaşi conţinut (psiho)social. Poate că alături de interpretarea de ansamblu a
documentului, această sarcină este cel mai greu (şi riscant) de substituit prin analiza computerizată. De
aceea, e bine, cu toate că acesta măreşte costul cercetării, ca măcar atunci când e vorba de documente şi
teme importante, să se foloseacă, şi în stabilirea sistemului de categorii, şi în analiza propriu-zisă (sau a
programării computerului), metoda experţilor.
* Analiza de conţinut poate viza documente unice cu valoare intrinsecă şi, în acest caz, problema ce
documente concrete vom lua în analiză nu se pune. De cele mai multe ori însă suntem nevoiţi să
recurgem la eşantionarea materialului supus efectiv investigaţiei. Dacă, de exemplu, interesează cum
tratează un anumit ziar problema pensionarilor, este aproape imposibil (şi nici nu este necesar) să
analizăm cantitativ, număr de număr, pagină de pagină. În selectarea din presa scrisă şi audio-vizuală,
întrucât există o fluctuaţie a apariţiei şi tratării temelor (tendinţa de ciclicitate sau compensatorie),
eşantionarea trebuie să ţină seama şi de aceste criterii, combinând eşantionarea pur aleatorie cu una
“stratificată”, în funcţie de perioade de apariţie.
* Problema problemelor în analiza clasică de conţinut este aceea că interpretarea atitudinilor,
valorilor şi intenţiilor autorului documentului supus investigaţiei nu se rezolvă doar prin relevarea
tendinţelor statistice. Este justificată atât inferenţa directă, când conţinutul este luat ca atare (face value),
cât şi inferenţa indirectă, când opusul afirmaţiilor din conţinut trebuie considerat ca adevărat. Rămâne,
aşadar, la alegerea cercetătorului de a aprecia intenţia manifestată în sens direct sau nu. Se face, din

22
Ibidem
această perspectivă distincţia (Ghiglione şi Matalon, 1978) 23 între analiza pe plan orizontal (caracteristicile
documentului în sine) şi aceea pe plan vertical (cauzele, antecedentele şi intenţiile ce au produs
documentul). Pentru al doilea gen de analiză, cercetătorul are nevoie şi de alte date, referitoare la sursa
emitentă şi la înţelegerea ambianţei grupale sau societale de ansamblu. În literatura de specialitate se
subliniază mereu, de altminteri, că însuşi H. Laswell (1903-1978) - dacă nu părintele, atunci “naşul”
analizei de conţinut - recomandă încadrarea ei într-o schemă mai largă de analiză a comunicării: cine, ce,
cui, cum şi cu ce rezultate comunică.

Analiza calitativă
În perspectiva calitativistă, după cum am mai spus-o, analiza documentelor sociale este
interesantă şi utilă dacă acestea sunt privite ca texte sociale, ca discursuri. Mulţi autori pledează în
favoarea principiului integrării planului lingvistic de conţinut - teme şi înţelesuri - al documentului, cu cel
al formei lingvistice, adică al gramaticii, coeziunii, figurilor de stil. La rândul lui, acest ultim plan trebuie
să ia în considerare atât retorica textului, organizarea argumentativă a lui, cât şi felul în care respectiva
retorică, în calitate de construcţie generală a textului, este marcată de resursele interpretative
(repertoarii) care există într-un context sociocultural dat. D. Silverman (1993) grupează studiile calitative
ale documentelor în trei clase:
1. Cele de natură etnografică, care, în efortul lor de a înţelege holistic viaţa şi activităţile
oamenilor şi comunităţilor, pornesc de la ideea că în societăţile complexe, un element central, alături de
alte genuri de documente, îl constituie cele scrise, inclusiv cele cifrice.
2. Studiile semiotice, care, având ca bază dezvoltările ulterioare ale structuralismului lui
Ferdinand de Saussure, ce au arătat că structura textului (materialul semantic) şi cuvintele sunt
inseparabile, s-au centrat pe analiza internă a discursurilor. Ele au relevat strategiile intrinseci de
compunere a textelor prin care autorii lor încearcă să producă anumite efecte la cititor şi auditor sau,
oricum, să evidentieze efectele neintenţionate pe care o anume organizare a textului le are asupra
recipientului de text.
3. Studiile etnometodologice, în care focalizarea este pe înţelegerea metodelor practicate în viaţa
cotidiană de producere şi interpretare a descriilor ce le oferim celorlalţi, metode implicate în cele mai
banale convorbiri, ca şi în ştirile de senzaţie din mass-media.
Producerea şi organizarea socială a documentelor
Studiile calitativiste, în particular cele de maniară etnografică, îşi pun, cu referire la documentele
sociale, întebări de genul: “Cum sunt scrise documentele?“, “Cum sunt ele citite?“ , “Cine le-a scris ?“,
“Cine le citeşte?” , “Cu ce scopuri ? “, “ În ce ocazii ? “, “Cu ce rezultate ?“, “Ce este înregistrat ?“, “Ce este
omis ?“, “Ce este luat ca de la sine înţeles, ca atare (taker for granted) ?” , “Ce se pare că ia autorul
documentelor ca subânţeles (taker for granted) despre cititor(i) ?“, “Ce trebuie să ştie cititorii despre
documente astfel ca acestea să capete un sens pentru ei ?“ (Hammersley şi Atkinson,1983, pp.142-143) 24.
Calitativiştii nu pierd nici o ocazie (vezi şi Silverman,1993) în a sublinia că din punctul lor de vedere
interesează nu în ce măsură documentele reprezintă realitatea , cât sunt ele de adevărate sau false, ci,
indiferent de valoarea lor de adevăr, felul în care sunt ele produse şi organizate şi cum sunt interpretate
de publicul lor. În acest sens ”cum sunt interpretate” sau, în termenii întrebărilor mai sus formulate, “ce
este înregistrat şi ce este omis? “, chestiunea fundamantală a cititorului cât de cât instruit este, din ce
în ce mai mult, tocmai aceea a valorii lor de adevăr, cu alte cuvinte cât de mult se poate conta pe
acurateţea lor.
Oricum, cercetările calitative privesc documentele ca produse în circumstanţe particulare şi
pentru un destinatar particular. Analiza atentă a dosarelor, de exemplu, a evidenţiat că ceea ce se
înregistrează în ele şi felul cum se face aceasta depinde de anumite constrângeri şi aşteptări mai mult sau
mai puţin directe.
Datele faptice ce apar într-un dosar constituit sunt rezultatul unei selecţii şi organizări, astfel
încât respectivul dosar să apară într-un anumit fel. Exemplu de dosare din timpul terorii comuniste,
unde procedeul e atât de transparent şi brutal. Dar nu e vorba numai de asemenea situaţii-limită. Chiar
în cele mai democratice, deschise şi competitive societăţi, dosarul este rezultatul unei construcţii potrivit
unor postulate implicite sau unor scopuri exprese. În Marea Britanie, bunăoară, relatează D. Silverman
(1993)25, în întocmirea unui dosar în vederea selecţiei profesionale a celor din anul universitar terminal,
23
R. GHIGLIONE et B. MATALON, Les enquêtes sociologiques. Théories et pratiques., Paris, Armand Colin, 1978.
24
ibidem
25
D. Silverman, Interpreting Qualitative Data, London, Sage, 1993.
dintr-o serie de criterii- aspectul fizic şi acceptabilitatea, motivaţia, etc.- lipseşte formulat expres cel al
“abilităţii” (al competenţei propriu-zise). Respectiva omisiune şi punerea acceptabilităţii pe primul plan -
cât de bine s-ar putea lucra cu el - relevă o anumită cultură a organizaţiei, o concepţie în centrul căreia
se situează ideea că important nu e atât ce cunoştinţe (abilităţi) a dobândit candidatul în timpul
facultăţii, ci cât de dispus va fi el să înveţe de la colegii şi superiorii săi mai cu experienţă
(acceptabilitatea).
Viziunea calitativist-etnografică a însemnat o cotitură în ceea ce priveşte abordarea
sociologică a înregistrărilor statistice, chiar a statisticilor oficiale, în sensul că a accentuat preocuparea (de
altfel, existentă şi la cantitativişti) de a nu lua datele statistice prezentate ca neapărat adevărate şi exacte,
ci că e nevoie să ne întrebăm mereu în ce măsură ele reprezintă realitatea; mai mult decât atât,
investigaţiile trebuie să se concentreze asupra procesului de prelucrare a statisticilor, nu doar, şi nu atât
ca distorsiune a datelor reale, ci ca proces în sine. Astfel, mulţi sociologi privesc acum cifrele din
statisticile referitoare la fenomenul morţii, al delicvenţei şi altele, nu ca rezultate dintr-o înregistrare
pasivă ci reieşind din interiorul procesului de înregistrare şi organizare a datelor statistice.
L. Prior (1987)26, prin studiile pe care le numeşte “de sociologie a mortualităţii”, demonstrează
că investigarea de către procurori a morţilor subite şi considerate “nenaturale” se face mai frecvent
(proporţional) pentru bărbaţi decât pentru femei, pentru cei căsătoriţi decât pentru cei necăsătoriţi,
pentru cei activ economic decât pentru cei neactivi, pentru cei din clasa de mijloc decât pentru muncitorii
manuali. Când este vorba însă de a decide cauza morţii, prin autopsie, situaţia se prezintă invers: mai
multe autopsii se fac la cei necăsătoriţi decât la căsătoriţi, la muncitorii manuali decât la cei din clasa de
mijloc, la femei decât la bărbaţi. L. Prior sugerează interpretând aceste constatări, că aceia care decid
natura morţii şi modalităţile de stabilire a ei sunt orientaţi de supoziţii ale bunului simţ, cum ar fi aceea că
moartea subită a unei persoane înstărite e mai suspectă decât a uneia sărace. În tot cazul, e necesar să
avem în vedere că tabelele statistice privind cauzele morţii sunt ele însele produsul unor procese de luări
de decizii, care trebuie, la rândul lor, cercetate minuţios.
Imaginile vizuale ca documente sociale ridică probleme metodologice complexe.
Ele sunt mult mai greu de transcris, codat şi analizat în unităţi discrete, aşa cum se întâmplă cu
expresiile şi cuvintele, cu materialul scris în general, atuul lor în comunicare fiind tocmai fluiditatea şi
integralul, funcţionarea cu itemi concomitenţi. Totuşi o serie de cercetări sistematice s-au întreprins şi în
domeniul vizualului, atât pe linia analizei textului imaginal în sine, cât şi a raportului dintre imagine,
sunet şi comentariu, cu deosebire în domeniul reclamelor.
Studiile s-au centrat însă şi asupra relaţiilor dintre conţinutul imaginilor, intenţiile
producătorilor lor vizavi de audienţă şi schimbările majore în organizarea economică şi socială. M.
Emmison (1983), întrebându-se în legătură cu emergenţa şi evoluţia conceptului de “economie” în
discursul mass-medial din SUA, gâseşte că în prezentarea “economiei” în desenele animate pot fi
desprinse cel puţin trei faze: 1) Înainte de 1930, “economia” se identifică cu clasicul “a economisi”, adică a
face cheltuieli cât mai puţine şi a pune restul de-o parte; 2) După 1930 şi-au făcut loc în imaginile
desenate ideile keynsiene cu privire la economia naţională ca structură şi la rolul intervenţionist al
statului. Economia începe să devină o problemă de soluţie colectivă. Economisirea ca “punere la ciorap”
este ridiculizată prin personaje debile şi bolnave, mângâiate de un Moş Crăciun patern, care împarte
daruri (prin cheltuieli guvernamentale); 3) În anii ‘40, economia este înţeleasă în întregime ca fiind o
chestiune colectivă. Adesea economia şi politica economică sunt înfăţişate de animale. Bugetul, de
exemplu, apare ca o cutie mare cu şerpi, hipnotizaţi (stăpâniţi şi manipulaţi) de ministrul de finanţe.

CURS NR. 14
Analiza internă a textului
În analiza internă a textului, principiul prioritar al calitativiştilor este acela că luarea în considerare
(numărarea) a cuvintelor (noţiunilor, categoriilor, temelor) în sine - cum se întâmplă în analiza de
conţinut clasică - nu are mare relevanţă, întrucât cuvintele în calitate de semne au semnificaţie numai în
relaţie cu alte cuvinte (semne), înţelesul lor fiind contextual. Dar nu numai atât; între conţinutul şi
26
apud apud Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Collegium, Polirom, Iaşi, 1997, p. 135-139
expresia textului ca sistem de semne există o strânsă legătură, legătură ce este rodul unei interpretări
sociale colective. Conexiunea conţinut-expresie-semn ţine,
aşadar, de o fenomenologie primară socială. (Culler, 1975)27.
Analiza intrinsecă a textului are la bază semiologia - ştiinţa semnelor - întemeiată de
Ferdinand de Saussure (1857-1913), pentru care semnele au următoarele patru caracteristici (apud
Silverman, 1993, p.72):
1. Prin ele se contopesc un concept şi o imagine sau sunet (semnele de circulaţie, dar şi cuvintele
înscrise sau vorbite ale unei limbi);
2. Semnele nu sunt entităţi autonome. Ele îşi derivă înţelesul numai din locul ce îl ocupă într-un
sistem articulat. Semnul lingvistic nu este altceva decât diferenţa de alt semn (roşu e ceva ce nu este
albastru, verde, galben, etc.);
3. Semnul lingvistic este arbitrar sau nemotivat, ceea ce înseamnă că el nu are o legătură naturală
cu semnificatul. Diferite limbi au cuvinte diferite pentru aceeaşi noţiune;
4. Semnele pot fi conectate în două moduri. Primul presupune posibilităţi combinaţionale, cun sunt,
în limbă, prefixele şi sufixele (în română avem, probabil, puţine cuvinte compuse ce exprimă noţiuni
distincte dar tendinţa pare a fi aceea de creştere a ponderii lor: “sociolingvistica”, “sociouman”, de pildă)
Saussure numeşte aceste combinaţii relaţii sintagmatice. Al doilea mod este dat de faptul că semnele au
proprietăţi contrastive, alegerea unui semn excluzându-l automat pe altul (spui “da”, ceea ce înseamnă că
nu e “nu”, “tânăr” exclude pe “bătrân”). Relaţionarea de excludere reciprocă se numeşte şi opoziţie
paradigmatică.
Ideile semioticii structuraliste şi-au găsit teren şi în analizele mai concreteale textelor
cotidiene, ale metodelor prin care oamenii se descriu şi fac inferenţe. H. Sacks (1922) 28, continuându-şi
studiile sale de lingvistică etno-metodologică, ajunge la concluzia că sarcina majoră a analiştilor vieţii
sociale este de a identifica “aparatul” care face ca oamenii să realizeze activităţi ce sunt recunoscute ca
atare de ceilalţi, cu toate că aceste activităţi nu sunt aproape niciodată total explorate şi complete. În
concepţia lui, cultura poate fi privită ca “o maşină de făcut inferenţe”, producătoare, adică, de “aparate”
administrate şi utilizate în contexte specifice. Iată care ar fi piesele mai importante ale “maşinăriei”
respective:
Categoriile utilizate. Fiecare persoană, eveniment, situaţie, etc. poate fi descrisă prin mai
multe categorii, plasând-o, astfel, în anumite clase. E îndeajuns să răsfoim mai multe ziare şi să ne dăm
seama cum acelaşi eveniment este prezentat în termeni diferiţi. Feministele au arătat că, spre deosebire
de bărbaţi, femeile sunt identificate, de obicei, cu statutul marital, numărul de copii, culoarea părului.
Asemenea identificări în descriere trimit cititorul la o anume judecare a persoanei şi a comportamentelor
sale. Aceeaşi persoană poate fi prezentată ca “bine făcută, blondă, mamă a trei copii” sau ca “profesoară
de matematică în vârstă de 40 ani”. Amândouă descrierile sunt adevărate, dar ele determină lecturi
diferite.
Fiecare categorie face parte dintr-o colecţie de categorii. Din propoziţiile de mai sus, “mama”
este o categorie din colecţia ‘familie”, iar “profesor” din cea a “ocupaţiei”. În raportul categorie-colecţie
funcţionează opoziţiile paradigmatice ale semioticii saussuriene. Dacă se menţionează “mama” e clar că se
exclude “tata”.
Regula consistenţei spune că în actul auzirii, al perceperii descrierilor, atunci când un vorbitor
foloseşte una sau mai multe categorii pentru a descrie cel puţin doi membrii ai populaţiei şi dacă auzim
aceste categorii ca fiind posibil să facă parte din aceeaşi colecţie, le vom auzi în acest fel. Nu întâmplător,
spune A. Sacks, la auzul sau la citirea anunţului: “Copilul plânge. Mama l-a luat în braţe.”, suntem
aproape siguri că e vorba de mama copilului. Regula consistenţei se referă şi la alte aspecte ale dinamicii
colocviale; şi anume ea spune că dacă în caracterizarea unui membru al populaţiei recurgem la o
categorie dintr-o colecţie anume, există o mare probabilitate ca în descrierea altui membru să folosim o
altă categorie, dar din aceeaşi colecţie. O implicaţie serioasă a acestei reguli este că, atunci când noi
folosim termeni mai duri în caracterizarea cuiva, ne putem aştepta să fim caracterizaţi cu termeni din
aceeaşi colecţie.
Categoriile au funcţia de a defini şi delimita activităţile (category-bound activity), de a
caracteriza persoanele prin activităţile lor şi de a infera activităţile din descrierea persoanelor. O
consecinţă a acestor caracterizări este că pe baza lor noi judecăm moralitatea actelor săvârşite. Când
aflăm că un părinte şi-a pedepsit copilul ni se pare ceva normal, în schimb, când auzim că un copil şi-a
27
J. Culler, Structuralist poetics, Ithaca, NY, Cornell, University Press, 1975.
28
H. Sacks , Lecture on Conversation, Ed G. Jefferson, introd. E. Schegloff, Oxford, Basil Blackwell, 1992, 2 vol.
pedepsit părintele, nu ne gândim numai la ceva atipic, ci şi la un lucru imoral. Ce e de reţinut aici este că
termenul “a pedepsi” descrie o activitate care ar putea fi caracterizată lingvistic şi altfel, în cuvinte mult
mai blânde şi care ar schimba interpretările receptorului. Felul în care descriem o situaţie angajează
cvasi-permanent şi o conotaţie morală. În viaţa socială concretă, normele morale au un rol de prim-plan.
Spre deosebire însă de uzanţa sociologiei clasice, de a lua normele drept element de cauzalitate a
acţiunilor sociale, A. Sacks este preocupat de felul în care actorii cotidieni folosesc normele pentru a
descrie, cataloga şi înţelege activităţile semenilor lor. El insistă că în practica curentă de “citire” în
spusele celorlalţi, oamenii fac mereu inferenţe, de mai multe ordine: astfel, dacă persoana A îl
categorizează pe B ca bătrân, noi avem înclinaţia să-l categorizăm pe A, pentru a decide cum l-am
categoriza noi pe B (A. Sacks, 1974, p.45).
A. Sacks numeşte strategiile complexe şi subtile prin care oamenii în practica mundană îşi
descriu şi evaluează reciproc activităţile procedee de categorizare a membrilor (memberships categorisation
device) sintagmă folosită în literatura de specialitate şi în formula prescurtată MCD. Prezentăm un caz de
aplicare a analizei MCD, preluat de la D. Silverman (1993) de Petru Iluţ în “ Abordarea calitativă a
socioumanului”, p.147. Este vorba despre cum producătorii de ştiri şi relatări de evenimente, în efortul de
a le face pe acestea cât mai interesante şi atrăgătoare, le construiesc, mizând pe conotaţiile cuvintelor, pe
mecanismele de categorizări şi inferenţe ale audienţei. Tabelul are ca pretext un titlu (adaptat) apărut
într-un număr din ziarul “Times”, dar există exemple numeroase şi chiar mai frapante în presa scrisă de
la noi. (Vezi Tabelul nr.1)
Transcripţia şi analiza conversaţiei cotidiene
Un gen de mare interes pentru studiile din domeniul socioumanului îl constituie conversaţiile
cercetător -subiect şi bineânţeles, nu atât cele pe bază de chestionar standardizat, unde secvenţa
întrebare- răspuns este într-o singură direcţie( operatorul întreabă, subiectul răspunde) şi unde, deci nu
avem o conversaţie în înţelesul propriu al cuvântului, ci în interviurile nestructurate, de adâncime. Dar şi
aici subzistă o puternică asimetrie, fiindcă deşi discuţia este liberă, cercetătorul este cel care pune, în
general, întrebări. Analiza calitativă a conversaţiilor se detaşează net însă de preocupările clasice (de
orientare pozitivist-cantitativistă), ale investigaţiunii verbale intervievator-intervievat. Aceasta din urmă se
concentrează asupra următorului fapt: în ce măsură respectiva interacţiune favorizează sau nu
acurateţea declaraţiilor intervievatului despre o realitate preexistentă. Calitativiştii scrutează cu atenţie
procesul de organizare şi desfăşurare a conversaţiilor libere (interviuri deschise) ca o realitate în sine. Pe
de altă parte, pentru ei, conversaţiile de tip interviu sunt doar o formă a conversaţiilor sociale, majoritatea
acestora constituind-o cele prezente în practica rutinieră de zi cu zi. În viziunea calitativistă, toate formele
de conversaţie, deci şi cele de natură instituţională (din parlament, să spunem, sau medic-pacient) sunt,
în fond, variante ale conversaţiilor din viaţa mundană. (Se înţelege că şi în convorbirile intervievator-
intervievat.)
Analiza conversaţiilor cotidiene presupune o înregistrare cât mai fidelă a lor. Astăzi, prin
mijloacele audio-vizuale sarcina cercetătorului este mult uşurată şi prezentarea materialului de teren în
forma sa nealterată este mult mai lesne de realizat. Transcripţia conversaţiilor şi a contextului în care ele
se desfăşoară, rămâne însă în continuare o operaţie indispensabilă, fiindcă ea condensează informaţii şi
este un prim pas înspre codarea şi prelucrarea ei. Transcripţia înseamnă utilizarea unui sistem de semne
(convenţionale, desigur) în a nota dinamica şi structura convorbirilor: o paranteză mare poate indica
intervenţia unui vorbitor în timp ce altul vorbeşte deja; o cifră din paranteze mai mici, aproximativ cât
timp a făcut pauză vorbitorul în discursul său; cuvintele scrise cu litere mari dintr-o replică desemnează
vocea ridicată a personajului, etc. Sacks şi colaboratorii oferă la sfârşitul lucrării lor (1974) un Appendix
ce cuprinde detalii ale principiilor şi sistemelor de notare a conversaţiilor. Transcripţiile au nu doar rolul
de a prezenta în detaliu mersul şi caracteristicile interacţiunilor verbale, ci ele sunt şi o adevărată muncă
de cercetare, deoarece în operaţia de transcriere a materialului brut înregistrat, se descoperă mereu noi
laturi şi sensuri ale actelor convenţionale. În acelaşi timp, transcripţiile, dat fiind caracterul lor de
semicodate, pot fi utilizate cu folos de alţi cercetători, ca un document pretabil la analize şi interpretări
proprii.

Concepte Explicaţii Conţinutul titlului

1. Categorizare Orice persoană poate fi În titlu sunt numiţi “tată” şi “fică”, dar
caracterizată “corect” în mai multe
în conţinutul articolului “manager” şi
feluri “studentă”
 2. Procedee de Categoriile utilizate sunt văzute Aici “colecţia” este familia
categorizare a membrilor
ca aparţinând aceleiaşi colecţii
(MCD)

3. Regula economiei O singură categorie poate fi E folosită o singură categorie pentru o

suficientă pentru a descrie o persoană
singură persoană

4. Regula consistenţei Dacă o persoană este identificată “Fata” este din aceeaşi colecţie (MCD)
ca făcând parte dintr-o colecţie,
ca şi “tatăl”
persoana următoare va fi cu mare
probabilitate localizată în aceeaşi
colecţie
5. Organizarea Când categoriile apar ca “Tatăl” este tatăl fetei sau “fata” este
duplicativă desemnând cu mare probabilitate
fata acelui “tată”
legăturile de “echipă” (rudenie, colegi,
etc.) ele sunt interpretate ca atare
6. Delimitarea Activităţile sunt “auzite” asociate “Mare scandal” nu este asociat, de
categorială a activităţilor
cu anumite categorii regulă, cu categoriile de “tată-fică”: aceasta
(“category-bound activity”) va face ca povestirea să fie de senzaţie,
noutate
7. Relaţii standardizate Perechea de categorii ce sunt Între “tată” şi “fică” se presupune că
ale perechilor legate împreună prin modalităţi
există relaţii de dragoste, de stimă, de
standardizate în rutina vieţii cotidiene
ajutor reciproc; cum s-a putut întâmpla un
mare scandal ? Din nou se accentuează
senzaţionalul evenimentului
Sursa: Iluţ Petru, 1997

Tabelul nr.1 Analiza titlului”Tatăl şi fica în mare scandal”

(adaptare după Silverman, 1993)
Cât priveşte analiza efectivă a materialului convenţional, nu există, bineînţeles, reţete, modele
gata confecţionate, ci doar sugestii orientative. Ca principii generale metodologice, le-am putea numi pe
cele trei principale asumpţii pe care J. Heritage (1984) consideră că le conţine analiza (etnometodologică)
a conversaţiilor.

Trei principii metodologice:

1. Convorbirile au o organizare structurală ele nu se desfăşoară aleator, ci după un pattern stabil
transindividual, dar regognoscibil de către interlocutori. Existenţa unei structuri a conversaţiilor are două
implicaţii majore: ea trebuie tratată ca un “fapt social” în termeni durkheimieni, ca un fapt prezent în
orice instituţie socială formală sau informală; nu e legitim şi necesar, când explicăm organizarea
convorbirilor să facem apel la caracteristicile psihologice sau de altă natură ale vorbitorilor specifici
implicaţi în acea conversaţie. (Această prezumpţie este cu totul mecanică, formală şi riscantă, ea fiind
parţial contrazisă de cea de la următorul punct 3).
2. Convorbirile sunt organizate secvenţial, iar comportamentul vorbitorului este modelat de
contextul conversaţional în care participă, mai cu seamă de secvenţa precedentă a conversaţiei.
3. Cele două caracteristici prezentate mai sus trebuie identificate printr-o examinare minuţioasă
a transcripţiilor, adică analiza să fie fondată empiric. E necesar să se evite construcţiile teoretice
premature, neîntemeiate pe exploatarea detaliată a materialului empiric. Aceasta înseamnă că
regularităţile desprinse se referă la toţi participanţii şi la toate acţiunile lor convenţionale, iar dacă există
cazuri deviante, ele necesită o tratare analitică şi o reconsiderare a teoriei şi a regularităţilor descoperite.

Analiza şi interpretarea urmelor şi a documentelor materiale

Fără îndoială că “până la urmă” tot ce studiază cercetătorul social sunt “urme” ale subiecţilor săi:
răspunsuri la chestionare şi interviuri, comportamentele din timpul experimentului, înregistrarea
observaţională. În sens propriu, “urme’ reprezintă însă documente neprovocate, existente într-o formă
materială.
Cultura materială, cu cele două componente majore ale sale, textele scrise şi artefactele,
produse fabricate (unelte, construcţii, îmbrăcăminte, ect.) este un teren bogat de exploatare ştiinţifică nu
doar pentru descrierea în sine a trecutului (istoria), ci şi pentru antropologie, sociologie şi psihologie
socială, în încercarea lor de a accede la constantele comportamentale şi mentalitare individuale şi grupale
(şi implicit a vedea dacă asemenea universalii, în afara celor biologice, există).
Produsele activităţilor oamenilor prezintă maximă relevanţă în disciplinele socioumane fiindcă
prin ele aflăm nu numai ce ei spun, ci şi ceea ce realmente fac. În acest sens, şi analizele unor urme mai
prozaice, rezultate din activităţi rutiniere pot aduce date valoroase. W. Rathje şi colaboratorii (1992) au
studiat conţinutul resturilor menajere şi au constatat ce diferenţă mare este între cantitatea de bere
consumată efectiv şi cea declarată la interviu. Alţi autori, precum, mai recent, I. Hodder (1992) au ajuns
la consideraţii interesante cu privire la rolurile domestice, femeie-bărbat-copii, pe baza investigaţiei
decoraţiilor de interior şi a vaselor utilizate pentru prepararea şi păstrarea hranei.
Interpretarea calitativistă a culturii materiale ridică unele probleme teoretico-metodologice,
prelucrate şi sintetizate după I. Hodder (1994) de Petru Iluţ astfel:
 E necesar să facem o clară disociere între două feluri de documente (sau de niveluri) ale culturii
materiale din punctul de vedere al intenţiilor cu care au fost create, al naturii şi al încărcăturii lor de
înţelesuri. Primul este acela care are în sine valoare comunicaţional-simbolică, expresivă, de reprezentare,
şi a fost creat cu acest scop. Aici înţelesurile sunt date în informaţie nemijlocită, chiar dacă accesul la ele
presupune interpretare, uneori permanentă. În acestă categorie intră, în primul rând, textele scrise, dar
şi pieslele de cultură ca steagurile, uniformele şi altele. Al doilea plan este cel al tehnologiei, al culturii
materiale strict pragmatice, nedesemnată reprezentărilor simbolice. Prin aceasta se evocă doar înţelesuri,
ele sunt tacite, implicite şi cu totul indirecte. Unele fac parte din respectiva categorie, ca şi artefactele, în
general. Ele nu au o valoare simbolică în sine.
 Faptul că nivelul strict artefactic (tehnologic) al culturii materiale nu conţine sisteme de coduri de
reprezentare simbolică elaborate şi nu are în sine o valoare comunicaţională, înţelesurile sociale (relaţii
interpersonale şi intragrupale, motivaţii, aspiraţii, emoţii şi sentimente) fiind latente şi mai difuze, analiza
şi interpretarea documentelor de la acest nivel prin analogie cu textele scrise trebuie să se facă cu multă
precauţie. Logica şi structura lor nu sunt în primul rând de natură semantico-retorică, ci determinată de
constrângerile de mediu fizico-geografic şi tehnologic sau tehnoambientale, cum s-ar mai putea numi.
Înţelesurile sociale sunt identificabile şi în cultura materială nonsimbolică, dar nu abuzând de paradigma
lingvistico-interpretativistă. De altfel, unele cercetări din ştiinţele cognitive arată că între cunoştinţele
practice şi cele lingvistice subzistă diferenţe fundamentale în ce priveşte modul lor de organizare mentală
(Bloch, 1991).
Nivelul culturii materiale intrinseci simbolice se pretează abordării textualiste, semiotice. Deci şi
documentele care nu sunt texte scrise, cum ar fi piesele de îmbrăcăminte, insignele, monumentele,
nemaivorbind de produsele artistice propriu-zise - arhitecturale, sculpturale şi picturale. D. Miller (1982)
a argumentat cum utilizarea unui anumit gen de vestimentaţie urmează principiul relaţiei sintagmatice -
obiecte de îmbrăcăminte ce “merg împreună” - şi pe cel al relaţiei paradigmatice - alegerea unei anumite
piese şi nu a alteia are valoare de distinctivitate. Reprezentanţii teoriei alegerii raţionale exploatează
constatările de acest gen (cu privire la îmbrăcăminte, veselă, etc.) pe linia comportamentului strict utilitar
al actorului social, practicarea unui anume stil vestimentar sau alimentar având funcţii precise de
marcare a unui status social şi deci de obţinere de beneficii (Coleman, 1990).
A căuta înţelesurile, valorile şi reprezentările sociale atât la nivelul culturii materiale intrinsec
simbolice, cât şi la al celei mediat-simbolice (tehnologice) înseamnă analiza contextuală, de spaţiu cultural
şi de timp istoric. Altfel, simbolurile, semnele sunt total arbitrare. Aici, exemple ilustrative sunt la
îndemână (simbolul crucii, al porumbelului etc.). De altminteri, multe artefacte au în acelaşi timp o
valoare utilitară şi una simbolică. Antropologii, cu deosebire, s-au interesat de schimbarea înţelesului
simbolurilor materiale în timp şi mecanismele prin care aspectul funcţional al obiectelor s-a convertit în
cel simbolic.
Înţelesurile şi semnificaţiile acordate culturii materiale au o valoare ştiinţifică de cunoaştere, dar
aproape întotdeauna şi o distinctă conotaţie social-politică. Se poate ajunge chiar la conflicte social politice
în interpretarea semnificaţiei itemilor materiali ai unei culturi, în special în legătură cu identitatea etnică
şi consistenţa ei de-a lungul timpului. Interferenţele în mediul de construcţie a caselor, în vestimentaţie,
în bucătărie şi alimentaţie dintre germani - maghiari - români - ţigani şi alte etnii din Transilvania sunt
obiect de studiu, dar şi de dispută. Uneori însă studiul artefactelor şi al tehnologiilor trecute poate fi
folositor comunităţilor într-un sens foarte pragmatic.