Plan de idei

Introducere.......................................................................................2

Decalogul, Lege Morală Universală şi Permanentă.........................4

Împărţirea Decalogului....................................................................8

Decalogul şi Noul Testament.........................................................10

Viaţa Familială după Decalog........................................................12

Concluzii........................................................................................16

Bibliografie....................................................................................18

1
 Introducere

Opera pe care Dumnezeu a înfăptuit-o metodic poporului lui Israel, a început o

dată cu încheierea legământului pe Muntele Sinai. Aici, departe de neamuri străine şi
idolatre, Israel primeşte o Lege nouă şi o viaţă nouă. Fundamentul acestei Legi este
<<Decalogul>> deoarece face parte integrantă din <<Cartea Legământului>>(Sefer
habberit – Ieş. XX, 22 – XXIII, 33), în care accentul este pus în special pe normele
social-morale.
La poalele Muntelui Sinai, Israel, pregătit trupeşte şi sufleteşte, aşteaptă
încheierea legământului, prin Moise care urcase pe munte. Dumnezeu încheie cu Moise
noul legământ pentru întregul popor. Drept mărturie a încheierii legământului, Moise
primeşte din partea lui Dumnezeu două <<table de piatră>> ( huchot haabanim – Ieş.
XXIV, 12; XXXI,18; Deut. IX,9-11), pe care fuseseră << scrise cu degetul lui
Dumnezeu >> (Ieş. XXI, 18; Deut. V,22), sub formă de porunci, principiile de bază ce
trebuiau să se imprime în inima poporului asemenea scrierii de pe piatră. În total sunt
zece porunci, de unde şi denumirea generală de <<Decalog>>.1
Ajungând Moise pe muntele Sinai primeşte Tablele Legii de la Dumnezeu care
cuprinde învăţătura despre virtute în forma cea mai înaltă pe care lumea o avea la acea
vreme. Dar în timpul celor patruzeci de zile petrecute de Moise cu Dumnezeu poporul a
căzut în idolatrie şi din acest motiv marele profet, mâhnit de ceea ce se întâmplase,
sparge Tablele Legii. Prin purtarea lui, poporul a împiedicat harul înainte de venirea
legiuitorului, fiindcă s-a lăsat atras de slujirea la idoli.2
Denumirea de <<Decalog>>, folosită în limbajul teologic pentru a desemna cele
zece porunci revelate de Dumnezeu lui Moise, nu se întâlneşte în Biblie. Dar ea îşi are
fundamentul în expresia biblică: <<Aseret Haddebarim – cele zece cuvinte >>( Ieş.

1
Chialda, Diac., Asistent, Mircea, Îndatoriri moral-sociale după Decalog, în “Studii Teologice” nr. 9-10,
1959, p.603
2
Sf. Grigore de Nyssa, Despre viaţa lui Moise, în vol Scrieri- partea I, Colecţia P.S.B. vol 29, Ed.
I.B.M.B.O.R. , Bucureşti,1982, p.35

2
XXXIV, 28; Deut. IV, 13; X, 4) şi derivă din expresia folosită în textul grecesc al
Septuagintei: oί δέκα λόγoι sau τά δέκα ρήματα .3 După un şir de ani de pribegie prin
pustie Dumnezeu a binevoit sa se descopere din nou prin profetul conducător Moise şi să
legifereze voia Sa, să dea evreilor porunci lămurite care sa le organizeze atât viaţa lor
religioasă, cât şi cea civilă.
Promulgarea acelor legi memorabile s-a făcut într-un cadru înfricoşător, plin de
slavă şi putere, aşa cum este descris în cartea Ieşirea: Şi tot poporul a auzit tunetele şi
fulgerele şi sunetul trâmbiţelor, şi a văzut muntele fumegând; şi văzând, tot poporul s-a
dat înapoi şi a stat departe, temându-se.(Ieşire 20, 18).
Necesitatea unor legi după care să se conducă poporul ales reiese din faptul că
acesta trebuia să fie bine pregătit pentru venirea Mântuitorului întregii lumi. De altfel şi
firea lucrurilor presupune o ordine: de la cel mai mic fir de praf, până la stelele cereşti
cele mai mari şi mai îndepărtate, toate lucrurile şi fiinţele sunt supuse unor legi, gândite
şi rânduite după o dumnezeiască înţelepciune. Lumina, călura, mişcarea, toate fiinţele,
toate plantele, toate corpurile şi toate fiinţele se nasc, se dezvoltă,cresc şi rodesc, după
legile statornice şi veşnice date de Dumnezeu în firea lor, fără de care viaţa este cu
neputinţă.4 Operă unitară ca fond şi formă, cuprinzând mai mult porunci negative însoţite
de motivări sau sancţiuni, Decalogul îmbrăţişează întregul domeniu al vieţii religios-
morale a poporului evreu, fiind pentru el un adevărat îndreptar de viaţă. După forma
liteară, Decalogul poate fi socotit o admirabilă operă a epocii. După fond, el stă în centrul
întregii Legii şi este constituţia mozaismului, deoarece exprimă voinţa lui Dumnezeu
redată în convorbirea directă cu Moise, cu scopul de a reglementa viaţa comunităţii
teocratice a lui Israel, atât sub raport religios cât şi sub raport social.
Decalogul îmbrăţişează întreaga viaţă a poporului, pentru ca, educat în şcoala
Legii, acesta să se ridice la înălţimea misiunii sale, prin dezvoltarea sentimentului de
culpabilitate şi răspundere, astfel încât ideea de păcat să se contureze cât mai clar în
cugetul său, dorinţa de mântuire să sporească, iar credinţa şi speranţa într-un mântuitor să
se întărească. Formulate scurt, clar şi precis, poruncile Decalogului descoperă omului
voinţa lui Dumnezeu, voinţă care, imprimându-se cât mai adânc în conştiinţa omului,
trebuie să-l ferească de păcat şi să-l determine a se apropia de Dumnezeu prin practica
3
Chialda, Diac., Asistent, Mircea, op. cit., p.603
4
Pr. Ilarion Felea, Spre Tabor, vol III, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2008, p.253

3
Legii. Iată de ce la poporul lui Israel religiosul s-a împletit atât de mult cu moralul şi cu
socialul, încât unei înalte concepţii religioase, cum a fost monoteismul biblic, i-a
corespuns o concepţie moral-socială întâlnită în acea epocă la celelalte popoare concepţie
superioară tuturor concepţiilor existente până la apariţia creştinismului.
Într-adevăr concepţia despre lume a antichităţii orientale era o concepţie
astrologo-mitologică, cu o credinţă despre determinarea soartei oamenilor şi a popoarelor
de către soare, lună şi stele, concepţie în care nu se mai afla loc şi pentru Providenţa
divină. Orientului antic îi era străină credinţa într-un Dumnezeu unic,creator al
universului şi al omului, credinţă de care era condus şi însufleţit poporul evreu. De
asemenea, păgânismul i-a fost străină ideea despre misiunea omenirii în raport cu planul
lui Dumnezeu, idee pe care Dumnezeu a descoperit-o poporului evreu.5 Decalogul –
punctul central care a stat la baza dezvoltării tuturor normelor morale şi sociale înscrise
în Vechiul Testament (Lev. XIX; XX; XXIII; Deut. IV; VI; X – IX, etc.) – s-a păstrat în
două recenzii: prima în Ieş. XX, 1-17, iar a doua în Deut. V, 6-21. A doua recenzie se
deosebeşte de prima doar în formularea şi motivarea poruncilor a patra şi a zecea, ceea ce
nu schimbă însă fondul lor religios-moral.6

Decalogul, Lege Morală Universală

şi Permanentă

Ceea ce este mai nobil şi mai înalt în Vechiul Testament este fixat pe scurt în
Decalog sau cele zece porunci, promulgate pe muntele Sinai. Decalogul, adâncit în
spiritul profeţilor şi mai mult în duhul învăţăturii Mântuitorului, a devenit temelia a toată
moralitatea. În Vechiul Testament este păstrat în două forme, anume în Exod XX, 1-17 şi
în Deuteronom V, 6-18. Importanţa principală a decalogului se întemeiază pe cerinţele
religios-morale. Importanţa aceasta se vede şi din faptul manifestării lui Dumnezeu într-
5
Pr. Prof. Vladimir Prelipceanu, Dumnezeu şi lumea după Vechiul Testament în comparaţie cu concepţiile
orientale, în <<Mitropolia Moldovei şi Sucevei >>, XXXIII, (1957), nr. 1-2, p. 69
6
Bogdaproste Gheorghe, Cinstirea aproapelui după Decalog, în “Studii Teologice” nr. 9-10, 1969, p.700

4
un chip cu totul deosebit cu prilejul promulgării acestei legi fundamentale. Dacă numai
despre decalog se zice că Dumnezeu l-a scris cu mâna sa (Exod XXIV, 12; XXXI, 15;
XXXIV, 1, 28; Deut. IV, 13; IX, 9; X, 2-4), prin acest antropomorfism accentuat autorul
vrea să arate că al său cuprins are o valoare cu totul deosebită şi impune o severă
obligativitate şi o inevitabilă sancţiune. Întrucât simpla fixare în scris nu prezintă
suficientă garanţie pentru păstrarea neştirbită a conţinutului, decalogul a fost săpat pe
două table de piatră (Exod XXIV, 12) numite << tablele mărturiei >>, fiindcă ele
adeveresc mărturia lui Dumnezeu (Ex. XXXI, 18). Pentru a fi asigurată şi mai mult
păstrarea întreagă a celor zece porunci, Dumnezeu porunceşte să fie aşezate într-un
chivot <<chivotul legii>> (Deut. X, 1-5).7
Decalogul, după formă, este o lege simplă, dar măreaţă în simplitatea ei. El
cuprinde numai un număr mic de porunci, cuprinde însă, cu drept cuvânt, intregul
domeniu al vieţii religioase – morale, privind nu numai actele externe, ci şi cele mai
lăuntrice mişcări ale inimii. Astfel, Decalogul, în lumina Noului Testament a devenit
bunul întregii creştinătăţi. El s-a extins asupra tuturor timpurilor şi locurilor. Pe toate
continentele Decalogul conduce milioane de suflete, care află în el inspiraţia actelor lor,
cugetărilor şi dorinţelor lor. Aceasta, pentru faptul că el se impune ca regulă de conduită
pentru toţi oamenii din orice parte al lumii ar fi. Nici timpul, nici spaţiul nu-i răpeşte din
vigoarea lui, fiindcă el cuprinde ceea ce îl impune fiecăruia. Pentru ca Decalogul să aibă
acea forţă care să-l facă independent de veacuri şi de generaţiile omeneşti, el trebuia să
realizeze anumite condiţii. Redactarea lui mai intâi trebuia să-i inlesnească posibilitatea
de a fi uşor memorat de mintea fiecăruia.
Formulări pline de simplitate şi claritate, scurte, uşor de reţinut în memorie, se
impunea cu necesitate. Pe de altă parte, această lege , fundamentală trebuia să fie în
acelaşi timp, cât mai completă, dar fără a se pierde în prescripţiuni secundare, multiple, ci
trebuia să se mărginească la prescripţiuni principale, enunţate astfel, ca ele să includă în
chip implicit prescripţiunile secundare, care să rezulte în mod logic din cele dintâi. Cu
alte cuvinte, trebuia să fie stabilite cadrele din care toate legile de mai târziu să decurgă
din prescripţiunile principale. Totodată, prescripţiunile principale trebuiau să fie înşirate
dupa importanţa lor. Decalogul trebuia să apară, aşadar, într-o formă simplă, restrânsă,

7
Pr. Prof. Vladimir Prelipceanu, op. cit., p. 246

5
metodică şi ordonată, ca să poată fi generalizată. Preceptele generale trebuiau să fie astfel
formulate, ca să fie independente de timp şi de locuri. Ele nu trebuiau să ţină seama de
ceea ce variază şi se schimbă, după epoci şi regiuni, ci numai de elementele esenţiale,
care se află pretutindeni şi totdeauna între oameni. Acest succint cod trebuia să ia ca bază
şi ca regulă ceea ce este stabil şi permanent. Trebuia să corespundă firii omeneşti, în ceea
ce raţiunea are esenţial şi invariabil. Cu alte cuvinte, decalogul trebuia să ţină seama de
exigenţele firii omeneşti, care se desprind din condiţiile permanente şi universale ale
vieţii pământeşti. Decalogul realizează toate aceste condiţii arătate mai sus.
El, prin urmare, formează un tot organic, cuprinzând porunci pozitive şi negative,
însoţite de motivări sau de arătarea sancţiunilor. Mărginindu-se el la ceea ce este esenţial,
la principiile religios-morale, a putut supravieţui tuturor intemperiilor şi rămâne
totdeauna actual.8
În Vechiul Testament, Decalogul este caracterizat ca cvintisenţa întregii legi. El
nu poate fi privit ca o parte specială a legislaţiei mozaice, fie aceasta legea morală.
Decalogul este sâmburele, rădăcina şi temelia întregii legislaţii a Vechiului Testament.
Celelalte legi ceremoniale ori politice, nu sunt decât dezvoltării ale Decalogului. Aceasta,
la rândul său, culminează în lege iubirii către Dumezeu şi către aproapele (Deut.VI, 5;
Lev.XIX, 18).
S-a spus că Decalogul, pe de altă parte, oglindeşte legea firească de care omul ia
cunoştinţă pe calea raţiunii, date lui de Dumnezeu. În acest înţeles scrie Sf. Pavel în
epistola sa către Romani:<< Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii,
aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege. Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor,
prin mărturia cunoştinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără.
>>(Romani II, 14-15).
Cuvintele Sf. Pavel arată că legile Decalogului după cuprins sunt mai vechi decât
epoca lui Moise, întrucât ele sunt întemeiate pe firea omenească şi pe aspiraţiile ei cele
mai înalte şi nu pe relaţiile variabile, pe împrejurări trecătoare sau pe felurite trepte de
cultură şi civilizaţie, la care omul poate ajunge. Poruncile Decalogului pot fi definite pe
scurt drept <<prima et comunia praecepta legis naturae>>.9

8
Pr. Ioan Florin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi- Ieşirea, Editura Christiana,
Bucureşti, 2002,p.83
9
Origen, Omilii şi adnotări la Exod, Editura Polirom, Iaşi 2006, p. 239

6
 Interesant este că înainte de primirea Legii tot poporul a fost obligat să se
pregătească într-um mod special pentru primirea unei revelaţii de la Dumnezeu spălându-
şi hainele şi abţinându-se de la relaţii sexuale. Într-un cuvânt au fost îndemnaţi să
postească adică să se curăţe sufleteşte şi trupeşte toată osteneala fiind încununată cu
venirea înfricoşată a lui Dumnezeu în mijlocul lor şi transmiterea Legii prin Moise10.
Despre această pregătire vorbeşte şi Sfântul Grigore se Nyssa prin următoarele cuvinte :
poporului i se spuse mai dinainte să se păzească de orice întinări ce pot atinge trupul şi
sufletul, să se curăţească prin unele stropiri, şi să se păzească curat chiar şi de legătura
conjugală, ca într-un anumit număr de zile ca spălat de orice pornire pătimaşă a
trupului, să se apropie de munte curat de patimi, pentru a primi învăţătura de taină.11
Dumnezeu, dând poporului Israel cele 10 porunci, nu i-a dat o lege nouă, ci i-a
descoperit şi formulat legea imprimată de la început în inima omului, dar întunecată prin
decăderea moravurilor şi printr-o lungă pervertire. Iată de ce legea Decalogului este
permanent valabilă, neputând fi desfiinţată. După cum am spus, Decalogul, înainte de
venirea Mântuitorului a fost strâns unit cu legea ceremonială a Vechiului Testament.
După încheierea Noului Legământ, prin mijlocirea jertfei lui Iisus, pe Cruce, legea
ceremonială a Vechiului Testament a fost desfiinţată. Legea Decalogului însă şi după
abolirea legilor ceremoniale a putut şi a trebuit să-şi păstreze toată autoritatea religioasă
şi morală. De altfel, cu excepţia Decalogului, celelalte legi mozaice, mai mult sau mai
puţin amănunţite, mai mult sau mai puţin îninse, nu erau deducţii absolute, ci erau
condiţionate, relative şi dependente de împrejurări, care puteau să se schimbe, puteau să
înceteze şi care, de fapt s-au schimbat şi au fost abolite în cursul veacurilor. Ceea ce însă
în Legea Veche era o urmare necesară şi absolută a Decalogului păstrează valoarea sa
întreagă şi permanentă ca şi însuşi Decalogul. Aşa, bună oară, oprirea slujirii idolilor şi
sacrificiilor omeneşti este o urmare necesară a primelor porunci din Decalog.
În Biserica creştină, Decalogul îşi păstrează toată vigoarea şi importanţa în latura
credinţei şi a moralei, formând baza catehismului, care expune învăţătura morală creştină
în punctele sale principale. Prin aceasta Biserica urmăreşte să sădească în sufletele
credincioşilor convingerea că cele 10 porunci sunt expresiile voii celei sfinte a lui

10
Sf. Vasile cel Mare, Despre post în vol. Omilii la Hexaimeron, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p.47
11
Sf. Grigore de Nyssa, op. cit. p. 53.

7
Dumnezeu, care constituie norma şi criteriul faptei morale. Fundamentul Decalogului
sunt cele patru porunci de la început (1-4). Ele dau poruncilor următoare (5-10), prin care
se fixează ordinea familiei şi a societăţii, o consistenţă perpetuă, întrucât prin relaţia ei cu
Dumnezeu, ordinea vieţii obşteşti este pusă sub pavăza voinţei divine. Decalogul fiind
partea esenţială a legii naturale are unele puncte comune cu poruncile din capitolul 125
din <<Cartea morţilor>>, unul dintre cele mai vechi coduri de legi egiptene, cu
prescripţiuni morale, cu unele imne babiloniene, sau cu aşa numitul pentalog indian.
Decalogul biblic este superior acestor legi de bază, prin fundamentarea religioasă şi prin
formularea poruncii a zecea, care pune îngrădire poftei cele păcătoase.
Ceea ce deosebeşte esenţial Decalogul de alte legi babiloniene sau egiptene
asemănătoare în unele puncte, este faptul că, în afară de Israel, erau în floare politeismul,
împotriva căruia se ridică porunca I-a a Decalogului. Din politeism suflă un duh cu totul
deosebit decât duhul monoteist al Decalogului.De aceea, nu-i de mirare că aceste cerinţe
fundamentale ale ordinii morale au primit pentru prima dată o formulare clară şi o formă
12
literară fixă la poporul biblic, care s-a bucurat de o conducere divină deosebită.

Împărţirea Decalogului

În privinţa numărului 10 a poruncilor dumnezeieşti este acord deplin între exegeţii

biblici, întrucât numărul 10 întemeiat pe locuri precise din Sfânta Scriptură. Tot astfel
aici se spune că cele zece porunci au fost scrise pe două table (Ieş.XXXI, 18 et.).
În ce fel au fost împărţite cele 10 porunci pe cele două table, Biblia nu ne spune
nimic. De aceea, în privinţa împărţirii celor zece porunci pe două table s-au format mai
multe păreri diferite.13
În Biserica Ortodoxă, decalogul este împărţit în două mari grupe: poruncile I-IV,
ce reprezintă îndatoririle credinciosului faţă de Dumnezeu, despre care se crede că ar fi

12
Pr. Prof. V. Prelipceanu; Pr. Prof. N. Neaga; Pr. Prof. M. Chialda ; Pr. Prof. Ghe. Barna, Studiul
Vechiului Testament, nr.IV, 2008, Ed. Renaşterea, p. 102.
13
Pr. Prof. Vladimir Prelipceanu, op. cit.,p. 251

8
fost săpate pe prima tablă şi poruncile V-X, ce reprezintă îndatoririle credinciosului faţă
de aproapele, care ar fi fost trecute pe a doua tablă. Această înşirare este cea mai veche în
Biserica creştină. Ea se află la Sfinţii Părinţi greci(Teofil al Antiohiei, Clement
Alexandrinul, Origen, etc.), Filo Alexandrinul, Iosif Flaviu şi mai târziu la Calvin şi
protestanţii reformaţi. În Biserica apuseană, se crede după Fer. Augustin, că pe prima
tablă ar fi fost trecute numai trei porunci, îndatoririle către Dumnezeu, iar pe a doua
restul de şapte, îndatoririle către aproapele. Drept prima poruncă se socoteşte textul din
vers.2-6, iar drept a doua, vers.7. Textul din versetul 17 se împarte în porunca a-IX-a
<<să nu doreşti femeia aproapelui >> (după Deut. V,21) şi restul drept porunca a-X-a.
După romano-catolici se anulează a doua poruncă, importantă pentru păstrarea
monoteismului în mijlocul popoarelor idolatre, iar porunca X se scindează nenatural şi
nelogic. Această împărţire o găsim la unii Sf. Părinţi latini, la Luther şi la protestanţii
luterani. La protestanţi, repartizarea poruncilor pe cele două table se face în părţi egale:
primele cinci, ale pietăţii (pietas) pe prima , iar restul de cinci, ale probităţii (probitas) pe
a doua. Repartizarea celor două pentade în mod egal pe cele două table o găsim şi a Filo
şi la Iosif Flaviu. În tradiţia poporului evreu s-a format o a treia înşirare. Drept prima
poruncă se consideră vers. 2, a doua vers. 3-6, iar vers. 17 porunca a X-a.14
Cea mai îndreptăţită împărţire este cea tradiţională în Biserica Ortodoxă, anume
pe prima tablă au fost scrise poruncile 1-4, care cuprind datoriile omului către Dumnezeu
(pietas) şi culminează în porunca supremă: <<Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din
tot sufletul tău şi din toată puterea ta>>(Deut. VI, 5). Pe a doua tablă au fost scrise
poruncile de la 5-10, care cuprinde datoriile omului către sine şi către aproapele
(probitas), fiind rezumate în cuvintele: <<Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine
însuţi>>(Lev.XIX, 18).15

Decalogul şi Noul Testament

14
Chialda, Diac., Asistent, Mircea, op. cit., p. 605
15
Pr. Prof. Vladimir Prelipceanu, op. cit.,p. 252

9
 Preluând Decalogul din Vechiul Testament, Noul Testament nu l-a modificat, ci
păstrându-l în toată integritatea, l-a pătruns cu un duh nou dându-i o vitalitate şi o
extindere mai fecundă, o acţiune mai intensă şi mai puternică. Desăvârşind Legea Veche,
Mântuitorul desfiinţează cadrul îngust al concepţiei despre aproapele, pe care o extinde
asupra tuturor oamenilor, fără deosebire de neam, limbă, credinţă şi stare socială. Este
adevărat că numele de <<Decalog>> nu este menţionat în Noul Testament, dar deseori
însuşi Mântuitorul ca şi Sfinţii Apostoli se referă la textul său (Matei XIX, 18-19;Marcu
X, 19; Luca XVIII, 20; Romani XIII, 9 etc.). Tânărului bogat care întreabă ce trebuie să
facă pentru a moşteni viaţa de veci, Mântuitorul îi aminteşte poruncile din Decalog
(Matei XIX, 16-21). Domnul Iisus Hristos, cu acest prilej repetă mai multe porunci, ca să
dea tânărului bogat ocazia de a-şi face un examen al conduitei lui din viaţa socială.
Întrebat apoi de un invăţător al Legii cine este <<aproapele său>> , Mântuitorul îi
răspunde prin parabola samarineanului milostiv(Luca X, 29-37).
Prin întreaga sa viaţă şi învăţătură, Domnul Iisus Hristos ne-a arătat direct sau
indirect, că orice om este semenul nostru. El a vindecat nu numai pe bolnavii, paraliticii,
leproşii şi orbii iudeilor ci şi pe sluga centurionului roman (Luca VII, 1 ş.u.) dar şi pe
fiica femeii cananeence(Matei XV, 22-28), şi cu aceeaşi dragoste şi bunătate, a dat
învăţături femeii samarinence(Ioan IV, 7-42). În Noul Testament extinderea iubirii şi
cinstirii aproapelui, cuprinde chiar şi pe cei ce ne urăsc sau ne fac rău(Matei V, 43-44). 16
Porunca negativă: <<nu face altuia ceea ce nu voieşti să-ţi facă altul ţie>>, este înlocuită
de Domnul Iisus Hristos cu formula pozitivă : <<fă altuia tot ceea ce vrei să ţi se facă
ţie>>.17
Aşa cum va mărturisi mai târziu şi Sfântul Apostol Pavel în creştinism, <<nu mai
este nici iudeu, nici elin, nu mai este nici rob nici liber, nici parte bărbătească şi
femeiască>>(Galateni III, 28), nu mai este nici tăiere împrejur nici netăiere împrejur,
adică nu se mai face nicio discriminare între oameni şi popoare(Coloseni III, 11; Romani
X,12), căci oamenii în mijlocul cărora trăim nu sunt numai semenii noştri, ci sunt fraţii
noştri ca fii ai aceluiaşi Părinte, sunt fraţi cu care trebuie să formăm o adevărată familie,
în care să stăpânească iubirea şi ajutorul reciproc(Ioan XIII, 34-35;XVIII, 20-26 etc.).
16
Bogdaproste Gheorghe, op. cit. , p.712-713.
17
D.S. Mowinckel, Le Décalogue, Paris, 1927, p.158

10
 Poruncile Decalogului cu privire la aproapele sunt astfel desăvârşite de
Mântuitorul, după cum însuşi mărturiseşte: <<Să nu socoteşti că am venit să stric legea
sau proorocii; n-am venit să stric ci să împlinesc>>(Matei V, 17). În tot timpul activităţii
Sale pământeşti în cuvintele rostite ca şi în acţiunile Sale, Mântuitorul s-a referit de multe
ori la fiecare poruncă în parte a Decalogului, subliniind sensul adânc al fiecăreia şi modul
în care trebuie împlinită.
Aşa cum s-a spus, părinţii sunt primii care trebuiesc respectaţi şi iubiţi. Pildă vie
în acest sens ne-a dat însuşi Mântuitorul. El a crescut sub ascultarea mamei Sale (Luca II,
2-8), a primit cu smerenie mustrările ei(Luca II,48-49), ia ascultat rugămintea(Ioan II, 3-
10), iar la răstignirea Sa a încredinţat-o ucenicului Său iubit(Ioan XIX, 26-27). Domnul
Hristos nu numai că a interzis adulterul şi desfrânarea, ci a oprit cu desăvârşire chiar şi
dorinţele sau poftele interioare care ne-ar îndemna la aceasta, spunând: <<Iar cele ce ies
din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele,
ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. >>(Matei XV, 18-
19). Fiind un păcat greu, furtul loveşte în datoria de a fi drepţi şi de iubi pe aproapele,
fapt care-l face pe Sfântul Apostol Pavel să-l enumere printre păcatele care ne lipsesc de
împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni VI, 8-10,18).
Dragostea şi fidelitatea dintre soţ şi soţie să se asemene în curăţie cu dragostea
dintre Hristos şi Biserică (Efeseni V,21-33). Noul Testament ne îndeamnă să ne ferim de
minciună: <<lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci suntem
unul altuia mădulare>>(Efeseni IV,25; Matei V,33-40). Oprindu-se de la minciună
respectăm pe aproapele nostru, facem să biruiască între oameni binele şi adevărul, aşa
după cum spune Sfântul Apostol Petru: <<Cel ce voieşte să iubească viaţa şi vadă zile
bune să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug >>(I Petru III,
10).18

Viaţa Familială după Decalog

18
Bogdaproste Gheorghe, op. cit., p. 713-714

11
 Importanţa deosebită pe care o are familia, ca temelie a vieţii sociale şi ca loc în
care se naşte pentru prima dată idea de aproapele, face ca Decalogul să se ocupe, în două
din poruncile sale de acest mic, dar fundamental organism social: mai întâi, în porunca a
cincea, care normează raporturile dintre părinţi şi fii (Ieş. XX, 12; Deut. V, 16) şi apoi în
porunca a şaptea care reglementează raporturile dintre soţi. Este cunoscut că pentru
Vechiul Testament binecuvântarea cea mai mare a familiei şi în special a mamelor era
naşterea a cât mai mulţi copii. Mândria cea mai mare a unei familii era numărul cât mai
mare a urmaşilor. Lipsa de copii constituia o ruşine şi o mare necinste pentru o familie.
Vechiul Testament cuprinde exemple în care mai ales soţiile roagă pe Dumnezeu să facă
rodească pântecele lor, pentru a spăla ruşinea şi ocara care apăsa asupra familiei (Fac.
XX; XXI; I Regi I, 11). De aceea copiii erau consideraţi drept o binecuvântare a lui
Dumnezeu (Deut. XXVIII, 14; Ps. CXII, 8-9), iar lipsa lor o pedeapsă dumnezeiască
(Fac. XVI, 2; I Regi I,6 etc).
Porunca cinstirii părinţilor este formulată pozitiv: <<Cinsteşte pe tatăl tău şi pe
mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti zile multe pe pământul pe care ţi-l va da
Domnul Dumnezeul tău>>. Ea cere imperativ fiilor respect şi cinstire faţă de părinţi şi
urmează imediat după poruncile care privesc îndatoririle religioase ale credinciosului faţă
de Dumnezeu. Acest fapt nu este lipsit de importanţă, deoarece fiii îşi au existenţa de la
Dumnezeu prin mijlocirea părinţilor. Pentru fii, părinţii sunt aproapele cel mai imediat pe
care trebuie să-l cinstească şi să-l iubească.
Îndatorirea fiilor de a-şi cinsti părinţii cuprinde toată gama sentimentelor şi
faptelor: de la recunoştinţă şi dragoste la ajutorare, pe care urmaşii le datorează celor ce i-
au născut, i-au crescut şi i-au educat pentru viaţă. De aceea, prin noţiunea <<rabbed>> a
cinsti, a unora (Ieş. XX,12) se exprimă tot ceea ce copiii datorează părinţilor: supunere,
ascultare, recunoştinţă, dragoste, ajutor în nevoile lor morale şi materiale. Cinstirea
părinţilor a fost considerată todeana o datorie morală a copiilor, dar acest sentiment
natural la celelalte popoare nu aveau o sancţiune înaltă. De aceea la majoritatea
popoarelor antice, ea a fost înţeleasă greşit. Astfel, <<la vechii egipteni fiii nu erau
obligaţi să-şi întreţină părinţii când aceştia deveneau infirmi sau neputincioşi, ba uneori

12
chiar îi omorau considerând că le fac un bine, sau îi lăsau fără ajutor până când mureau
de foame. La alte popoare, mama, după moartea soţului, ajungea în situaţia de supusă
fiului ei celui mai mare, iar acesta făcea ce voia cu ea >>.19
În aceste împrejurări, porunca cinstirii părinţilor din Decalog stabileşte gradul
înalt de viaţă moral socială la care trebuia ridicată familia datorită importanţei deosebite
pe care o are ea în sânul societăţii. Celor care-şi cinstesc şi îşi ajută părinţii Dumnezeu le
promite binele şi mai ales o viaţă îndelungată pe pământ (Ieş. XX, 12), adică, după cum
remarca Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin şi Sfântul Ambrozie, satisfacţiile şi bunurile
temporare, de care de altfel se îndeletnicea în general, Legea Veche.20
Că ascultarea şi respectul faţă de părinţi a fost totdeauna izvor de bunuri şi alese
bucurii pentru copii, reiese clar din enumerate exemple din Pentateuh. Astfel, Noe
binecuvintează pe fiii săi Sem şi Iafet pentru respectul şi cuviinţa pe care le-au avut faţă
de el (Fac. IX, 26-27); Avraam se bucură de fiul său Isaac (Fac. XXI,28); iar acesta
ascultă de tatăl său chiar atunci când Avraam vrea să-l înjunghie şi să-l aducă jertfă pe
altar (Fac XXII,7-10). Pentru respectul şi dragostea sa, Avraam îl binecuvintează şi-i lasă
moştenire toate averile sale (Fac. XXV, 5-6). De asemenea este cunoscută binecuvântarea
rostită de Isaac pentru Iacov (Fac. XXVII, 8-31), precum şi dragostea pe care Rebeca a
arătat-o faţă de fiul ei (Fac. XXVII, 8-18 şi 42-46). În această privinţă este grăitor şi
exemplul lui Iosif, care din dragoste şi respect faţă de părinţi, nu precupeţeşte niciun efort
pentru a-şi ajuta părinţii cât şi fraţii, deşi aceştia îl vânduseră ca rob egiptenilor (Fac.
XXXVII; XLII; XLIII; XLV-XLIX). În strânsă legătură cu porunca a cincea stau toate
îndemnurile adresate fiilor de Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: <<Să cinstească
fiecare pe tatăl său şi pe mama sa>>(Lev. XIX, 3) şi să nu se poarte cu necuviinţă faţă de
părinţi, fapt pentru care erau pedepsiţi (Lev. XX, 11;XVIII, 7-8; Deut. XXII, 30).
Dacă aceste îndatoriri înalte şi nobile sunt recompensate în chip deosebit, Legea
cere aspra pedepsire a celor ce nu împlinesc porunca cinstirii părinţilor: <<Cel ce va grăi
de rău pe tatăl sau pe mama sa acela să fie omorât>>(Ieş. XXI,17;Lev. XX,9); <<De va
avea cineva fecior rău şi nesupus, care nu ascultă de vorba tatălui său şi a mamei sale,
iar aceştia l-au pedepsit, dar el tot nu-i ascultă,…să-l ducă la preoţii şi bătrânii cetăţii,

19
G. Maspero, Histoire ancienne, Paris, 1895, vol. I, p. 167-168.
20
J. A. Petit, La Sainte Bible avec commentaire d’après Dom. Calmèt, les Saints Perès et les exegetes
anciens et moderns, Paris, 1889-1906, vol. I, p. 577.

13
iar aceia să-l omoare cu pietre>>(Deut. XXI, 18-21). În general, Legea prevede ca cei ce
nu-şi cinstesc părinţii să fie blestemaţi în faţa întregului popor (Deut. XXVII, 16), iar cei
care-şi lovesc părinţii să fie omorâţi (Ieş. XXI, 15).
Despre îndatoririle părinţilor faţă de copii, porunca a cincea a Decalogului nu
aminteşte nimic, presupunând că <<înclinarea naturală adaugă, completează şi
înlocuieşte toate preceptele>>.21 În unele cazuri însă Legea spune că bărbaţii să nu
nesocotească pe nici unul din fiii săi, iar dreptul de întâi născut, să se acorde aceluia care
avea în mod real, această calitate, indiferent din soţie ar fi fost născut (Deut. XX, 15-16).
Porunca cinstirii părinţilor nu s-a limitat însă numai la cadrul strict familial ci s-a
extins la sferă mai largă a vieţii sociale, încât, de la cinstirea părinţilor trupeşti, s-a trecut
la cinstirea părinţilor spirituali, la respectarea învăţătorilor şi a educatorilor, precum şi a
conducătorilor societăţii. Această cinstire trebuie deci să îmbrăţişeze pe toţi cei ce se
îngrijesc de bunăstarea şi de fericirea oamenilor în viaţa lor socială, pentru că celor ce
continuă opera de instruire şi educaţie a părinţilor trupeşti, se cuvine aceeaşi cinstire
exprimată prin dragoste, respect, ascultare şi supunere.
O bună desfăşurare a vieţii familiale nu se poate insă asigura numai prin stabilirea
raporturilor dintre copii şi părinţi. Ea este condiţionată încă de mulţi alţi factori, al căror
ansamblu, garantează o viaţă familială normală, într-o atmosferă de dragoste şi respect
reciproc.
O condiţie importană în acest sens pentru familie o constituie păstrarea fidelităţii
conjugale pe care Decalogul o cere într-o formulare negativă în porunca a şaptea: <<Să
nu săvârşeşti adulter-“l’o tinaf” >> (Ieş XX, 14; Deut. V,18)22. Prin interzicerea
adulterului, porunca a şaptea urmăreşte să asigure păstrarea unităţii, armoniei şi curăţiei
familiei. Adulterul este păcatul prin care se violează fidelitatea conjugală, şi se tulbură
încrederea reciprocă şi buna înţelegere între soţi. De împlinirea acestei porunci depindea
deci păstrarea unităţii căminului familial întemeiat pe căsătorie.
Raporturile dintre membrii primei familii umane, înainte de căderea în păcat erau
caracterizate printr-o egalitate deplină. Adam şi Eva proveneau din mâinile aceluiaşi
Ziditor, erau făcut din acelaşi material aveau aceleaşi calităţi şi aceaşi misiune. Prin
cădere, aceste calităţi s-au zdruncinat. Cu toate acestea raporturile dintre membrii familiei
21
André Baudrillart, Moeurs paiennes-Moeurs chrétiennes, vol.I, Paris, 1929, p.38
22
Chialda, Diac., Asistent, Mircea,op. cit., p.612.

14
ebraice, s-au menţinut pe o treaptă superioară în comparaţie cu celelalte popoare ale
antichităţii. Iată situaţia în familiile greceşti: <<Noi avem o curtezană pentru plăcerile
noastre, o concubină pentru a primi de la ea ingrijirile pe care le reclamă sănătatea
nostră, ne luăm o soţie pentru a avea copii legitimi şi o păzitoare credincioasă peste
ceea ce constituie casa noastră>>23. Afară de curtezane care se bucurau de o situaţie
strălucitoare, femeia greacă nu avea mai nicio libertate. Ea era totdeauna sub puterea
stăpânului, a tatălui, soţului sau a tutorelui, fiind privită ca o simplă marfă care se putea
vinde şi cumpăra cu bani.
La evrei însă femeia ca soţie făcea parte integrantă din familie, având îndatoriri şi
drepturi deosebite. Astfel, printre altele, femeia avea drepturi cu privire la proprietate;
dacă ea primea avere când se căsătorea, această avere nu trecea pe seama soţului, ci
rămânea mai departe proprietatea ei. Toate acestea relevă faptul că la evrei femeia ca
soţie era mai respectată decât la celelalte popoare.
Contra necinstirii aproapelui prin adulter se ridică şi profeţii, care condamnă aspru
acest greu păcat (Prov. II, 16;V, 27; VI, 32; Ier. VII,9; XXIII, 10 etc.).Cu deosebire
Maleahi şi-a concentrat activitatea principală asupra înnobilării vieţii familiale, pentru
ridicarea femeii şi pentru restabilirea căsătoriei în forma ei curată primordială(II, 11, 14-
16).
Iată cum, într-o epocă în care imoralitatea primejduia adesea viaţa de familie şi
când femeia era socotită ca un mijloc de exploatare dein cele mai rentabile, Decalogul se
ridică împotriva practicilor detestabile ale epocii şi cere statornicirea unei vieţi normale în
gamilie şi în societate. Pentru vremea de atunci, porunca Decalogului însemna un mare
pas înainte în lupta pentru ridicarea femeii şi pentru clădirea unei lumi noi prin cinstirea
şă respectarea reciprocă a oamenilor şi prin curăţia morală a vieţii de familie.24

Concluzii

23
André Baudrillart, op. cit., p. 39.
24
H. J. Crelier, L’Exode in La Sainte Bible avec commentaries III, Paris, 1902, p. 171

15
 Înalta concepţie de viaţă moral-socială statornică de poruncile faţă de Dumnezeu
şi faţă de aproapele a făcut ca Decalogul să fie întotdeauna actual. Cele 10 porunci
întărite şi completate de învăţătura Mântuitorului, sunt şi vor rămâne de-a pururi un
îndreptar pentru viaţa moral-socială a credinciosului de pretutindeni. Ele promovează în
viaţa oamenilor virtuţi alese şi idei înalte umanitare ca: dreptatea, frăţietatea, pacea şi
bună înţelegerea, idei care in creştinism se conturează în porunca supremă a dragostei
faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (Matei XXII, 37-40).
Decalogul este partea cea mai însemnată a Legii Vechiului Testament. Prin faptul
că dispoziţiile lui precizează în mod amănunţit urmările imediate ale principiilor legii
morale naturale, valoarea Decalogului este absolută şi veşnică. El este piatra de temelie a
întregii învăţături morale, schela pe care s-a zidit învăţătura morală desăvârşită a Noului
Testament. De aceea Decalogul a trecut şi în Noul Testament, dar înţelegerea deplină a
poruncilor lui se poate dobândi numai în lumina legii morale a Noului Testament (Matei
5,21-48).
Cel ce cunoaşte istoria tuturor religiilor ajunge la concluzia că în domeniul vieţii
religioase a popoarelor dinainte de creştinism, Decalogul este cea mai înaltă operă. Căci
în timp ce legiuitorii antichităţii tratează lucrurile mari şi mici amestecat, la o valoare
egală, în Decalog sunt date numai fundamentele vieţii religios morale pentru toate
neamurile. Cele zece porunci sunt în măiestria lor elementară o revelaţie unitară a
ordinii morale celei veşnice a lumii, prin faptul că accentuează unicitatea şi
spiritualitatea lui Dumnezeu, iar pentru cult şi viaţă au o valoare deosebită, prin faptul
că îndeamnă la reculegere şi stabilesc anumite cerinţe sociale,a căror îndreptăţire este
astăzi recunoscută în mod unanim, şi în faptul ca în cele din urmă pretind chiar sfinţenia
intenţiilor.25
Având în vedere împrejurările istorice în care a fost dat Decalogul când
politeismul era în floare (Ieş. VII, 11-13) şi decăderea morală ajunsese la culme (Fac
XIX), trebuie să recunoaştem că pentru acea vreme nici o altă Lege n-a putut spune atât
de multe lucruri înalte, în puţine cuvinte, ca Decalogul. Ceea ce a fost mai bun şi mai

25
Arhid. Pr. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Morala creştină, Editura Renaşterea, 2004, p. 31

16
frumos pentru om a fost exprimat şi fixat în aşa-zisul <<monumentum aere perennius >> 26,
sau în aşa denumita <<magna charta a Vechiului Testament>>.27
Decalogul este deci un fundament esenţial pentru credincioşi, pentru că el
îmbrăţişează viaţa religios-morală în întreg complexul ei.

26
D.S. Mowinckel, op. cit., p.162
27
I. W. Rothstein, Moses und das Gesetz, Berlin, 1911, p.20-21

17
 Bibliografie
Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de

grijă a PF Teoctist, aprobată de Sfântului Sinod, Ed. IBMBOR, 1988;

Bibliografie principală

1.Baudrillart, André, Moeurs paiennes-Moeurs chrétiennes, vol.I,

Paris, 1929;
2.Bogdaproste Gheorghe, Cinstirea aproapelui după Decalog, în
“Studii Teologice”, 1969,nr. 9-10;

3.Chialda, Diac., Asistent, Mircea, Îndatoriri moral-sociale după

Decalog, în “Studii Teologice”, 1959, nr. 9-10;

4. Crelier,H.J., L’Exode in La Sainte Bible avec commentaries,vol.III,

Paris, 1902;

5.Felea, Pr. Ilarion, Spre Tabor, vol III, Editura Crigarux, Piatra
Neamţ, 2008;

6.Grigore de Nyssa, Sf. Despre viaţa lui Moise, în vol Scrieri- partea
I, Colecţia P.S.B. vol 29, Ed. I.B.M.B.O.R. , Bucureşti,1982;

7. Maspero,G., Histoire ancienne, vol. I, Paris, 1895;

8. Mowinckel, D.S., Le Décalogue, Paris, 1927;

9.Origen, Omilii şi adnotări la Exod, Editura Polirom, Iaşi 2006;

18
 10. Petit, J. A., La Sainte Bible avec commentaire d’après Dom.
Calmèt, les Saints Perès et les exegetes anciens et moderns, vol. I, Paris,
1889-1906;

11.Prelipceanu,Pr. Prof. Vladimir, Dumnezeu şi lumea după Vechiul

Testament în comparaţie cu concepţiile orientale, în <<Mitropolia
Moldovei şi Sucevei >>, XXXIII, (1957), nr. 1-2;

12.Prelipceanu ,Pr. Prof.Vladimir; Neaga, Pr. Prof. Nicolae; Chialda,

Pr. Prof. Mircea ; Barna, Pr. Prof. Gheorghe, Studiul Vechiului Testament,
nr.IV, Ed. Renaşterea, 2008;

13.Rothstein, I. W., Moses und das Gesetz, Berlin, 1911;

14. Usca, Pr. Ioan Florin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor

Părinţi- Ieşirea, Editura Christiana, Bucureşti, 2002;

15. Vasile cel Mare, Sf. Despre post în vol. Omilii la Hexaimeron,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988;

16.Zăgrean, Arhid. Pr. Prof. Dr. Ioan, Morala creştină, Editura

Renaşterea, 2004.

19