Adolf Hitler 

(n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin), lider al Partidului

Muncitoresc German Național-Socialist, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut
(„Führer”) al Germaniei, a fost unul din cei mai cruzi dictatori din istoria omenirii. Ajuns la putere în 1933,
liderul mișcării nazisteHitler a dus o politică de pregătire și de declanșare a celui de Al Doilea Război
Mondial, precum și de punere în aplicare a unui plan naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilor
și altor "indezirabili", precum și de lichidare a adversarilor politici.

[modifică]Tinerețea

Micul Adolf Hitler

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Imperiului Austro-Ungar.
Tatăl său, Alois Schicklgruber, era funcționar vamal și lucra la frontiera dintre Germania și Austria,
aproape de Braunau. A circulat zvonul potrivit căruia Alois ar fi fost fiul natural al negustorului înstărit
Frankenberger (din Graz), în slujba căruia muncea mama sa, Anna-Maria Hiedler. Însă acest zvon nu a
fost confirmat. Nu au fost găsite documente care să ateste existența respectivului comerciant, nici că
mama lui Hitler ar fi lucrat în Graz în perioada relevantă[1]. După toate probabilitățile, zvonul a fost lansat
de guvernatorul general nazist al Poloniei [Hans Frank][2]. Alois și-a schimbat numele în Hitler, după
numele de fată al bunicii, Hüttler, cât și după numele tatălui său vitreg, Johann-Georg Hiedler - toate trei
fiind variante ale aceluiași nume de familie, oscilațiile ortografice fiind puse pe seama notarilor.
Schimbarea numelui de familie a fost întărită de împrejurarea că la un moment dat, Johann-Nepomuk
Hiedler fratele mai tânăr al tatălui vitreg, a recunoscut testamentar că el era de fapt tatăl lui Alois
Schicklgruber. A treia soție a lui Alois a fost Klara Pölzl . Din aceasta căsătorie au rezultat șase copii,
dintre care au murit patru și au supraviețuit numai Adolf și Paula (n. în 1893).

În școala primară a fost un elev bun. Însă la gimnaziu, în Linz nu s-a remarcat. Potrivit dascălilor lui, a fost
„un elev inteligent, dar fără nicio dorință de muncă”. Nu îi plăceau științele naturale și matematica, era
înclinat mai mult către artă. În 1907, la 18 ani, Adolf avea ambiții să devină un pictor cunoscut, ca marii lui
idoli. După moartea părinților, s-a mutat în 1907 la Viena, unde a încercat să se înscrie la Academia de
Arte Frumoase, dar nu a reușit să treacă examenele de admitere. Moartea mamei sale (21 decembrie
1907) l-a marcat mult. După cum afirma el însuși, „Klara Hitler a fost singura femeie pe care am fost în
stare să o iubesc”. Dovada poate fi un poem scris în memoria mamei sale. Timp de șase ani a dus o viață
mizeră în cele mai sărace cartiere ale orașului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri
din Viena, pe care le picta și vindea în cafenele.

La Viena a întâlnit concepțiile pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar al

Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri șovine, antisemite, rasiste care l-
au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist și escroc Jörg Lanz von Liebenfels,
cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane” (Alldeutsche
Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naționalist-șovină, și primarul Vienei, Karl
Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent antisemită. Exasperat de ceea ce el, Hitler,
percepea a vedea în Viena o „babilonie de rase”, a plecat în mai 1914 în Germania, la München, pe care
îl considera „cu adevărat german”. După izbucnirea Primului Război Mondial, s-a înrolat voluntar în
armata germană (în Austria nu fusese acceptat pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de debilitate
fizică). Pe front a fost decorat cu Crucea de Fier clasa I pentru capturarea unor soldați englezi. Sfârșitul
războiului l-a surprins într-un spital, rănit în urma unui atac englez cu gaze de luptă.

După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul. O gândire bazată pe
un antisemitism feroce și o concepție rasistă despre societate și valorilor ei (Volksgemeinschaft,
„comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al armatei bavareze, din însărcinarea
căruia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală, dar obscură, Partidul Muncitoresc
German (Deutsche Arbeiterpartei, abreviat DAP). Partidul era, în ciuda numelui, nu de stânga, ci de
extremă dreapta, ultranaționalist, antisemitist și anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic, devenind
după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia și talentul său oratoric l-au impus, încât Hitler,
alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A fost decisă
totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc German Național-
Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP). Astfel s-a deschis drumul
ascensiunii spre putere al lui Hitler.

[modifică]Ideologia național-socialismului

Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști care, la

sfârșitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritatea rasei. Conform acelor idei,
omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața reprezenta numai
„supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” și îi
revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a subordona rasele inferioare: evreii, țiganii, slavii și
rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea trupul
Germaniei. Hitler era convins că „alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care
explică declinul civilizațiilor străvechi. Niciodată războiul nu a ruinat națiunile. În această lume, cine nu
este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă”.

Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât și de condițiile foarte grele de despăgubiri de război
impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză economică gravă. Firava democrație
(Republica de la Weimar) nu îi putea face față, populația devenind din ce în ce mai pauperizată și
nemulțumită. După o scurtă redresare, situația s-a agravat din nou prin declanșarea în 1929 a crizei
economice mondiale. Numărul șomerilor a ajuns la circa șase milioane. Din păcate pentru evoluția
ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război Mondial nu au fost capabile să înțeleagă că o țară
umilită nu putea fi pol de stabilitate. Condițiile impuse Germaniei, ca reparații de război, nu aveau cum să
fie acceptate de o populație flămândă, sătulă de război, dar foarte mândră. Efectele s-au dovedit fatale.
Din această situație, mișcarea nazistă, condusă de Hitler, a reușit să obțină un capital politic important
prin voturile care i-au fost acordate, până în 1932.

[modifică]Ascensiunea la putere
Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a propagandei.
În aprilie 1930 l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe tot teritoriul
Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și propagandă, afișele
electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München (1923) și acapararea puterii
de stat în 1933. Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în
cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din urmă naziștii au obținut rezultatele
scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul obținut în alegerile pentru reichstag din 6
noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930,
a avut printre cauze slaba prezentare a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea
criză economică (cu peste șase milioane de șomeri), precum și politica deflaționară cu care guvernul
cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-o. Succesul
obținut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziștii au format cel mai mare grup
parlamentar în reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție
decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler și președintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu
au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când
Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar între 1
iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4
decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de președintele Hindenburg,
pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.

În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (reichstag) și cele
regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de
împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și
transferul puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu
ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt”
sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”),
legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura
totalitară.

[modifică]Antisemitismul

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura profundă
față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama
motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicație o oferă Geoff
Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”:

„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l
considerăm un antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a influențat
întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin
circumstanțele specifce ale Germaniei postbelice: umilința suferită la Versailles și problemele
grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și 1929-1933. Într-o asemenea situație,
 Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei ostilități latente împotriva evreilor și să o
transforme într-o politică radicală a urii.”

Benito Mussolini (stânga) și Adolf Hitler

Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce au căzut
victime politicii hitleriste este îngrozitor. Șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele morții
de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia. Pretinsa superioritate
rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică
internațională. La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute caLegile de
la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută numai de persoanele de
origine germană; de asemeni, au fost interzise căsătoriile mixte dintre evrei și etnicii germani
precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri antisemite
fizice prin programul generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost
distruse case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000
trimiși în lagăre de concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins
la Conferința de la Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern
au decis "Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.

[modifică]Prăbușirea celui de-al Treilea Reich

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârșitului Hitler. Cu toate
victoriile de început dintre anii 1939-1941, Hitler și conducerea militară a Germaniei au făcut marea
greșeală de a-și subestima inamicii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, precum și greșeala de a
începe un război pe două fronturi, cu aceste două puteri. Orbit de succesele înregistrate de
„războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operațiunii Barbarossa, care prevedea
invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la
22 iunie 1941. Hitler primește o nouă lovitură în luna decembrie a aceluiași an prin intrarea în război
a Statelor Unite ale Americii. Înverșunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeții și frigul iernii au oprit
înaintarea Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedește că-și
pierduse clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se
afla în defensivă, pierzând inițiativa și, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârșit, lăsând în urmă
o Europă distrusă și șaizeci de milioane de victime.

]Moartea lui Hitler - varianta general acceptată

La 30 aprilie 1945, în toiul ultimelor lupte grele în Berlin, când trupele sovietice se aflau la mică
distanță de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, mușcând o capsulă de cianură și împușcându-
se. Trupul lui și cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă öi care s-a sinucis
simultan) au fost depuse în craterul unei bombe, stropite cu benzină de cütre Otto Günsche și alte
ajutoare din Führerbunker și li s-a dat foc când Armata Roșie se apropia și continuau
bombardamentele. Înainte de a se sinucide, Hitler își otrăvise câinele pentru a testa otrava.

La 2 mai Helmuth Weidling a capitulat și a predat Berlinul fără condiții sovieticilor. Când au ajuns la
cancelarie, forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind amprente
dentare pentru identificare. Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate secret
de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit Serviciului
Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale și expus într-o
expoziție din anul 2000 provine din rămășițele pământești ale lui Hitler. Totuși, autenticitatea
craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulți istorici și cercetători.

În mai 1945 Germania era complet ruinată, și nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă

Rusia bolșevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremația așa-zisei rase
„ariene”.

Bolile lui Hitler și ce a dus la sinucidere

În urma unor cercetări intense a peste 300 de ore de film, cercetătorii au ajuns la concluzia că Hitler
a suferit începând din 1943 de boala Parkinson. Până în acel moment dictatorul își folosea ambele
mâini pentru a gesticula și a-și susține discursurile, însă din acel an Hitler era mai reticent în
gesticulările cu mâna stângă. Un filmuleț, care s-a uitat a fi cenzurat, demonstrează că în anumite
momente mâna stângă a lui Hitler tremura exact ca în cazul bolii Parkinson. Deși au fost făcute
cercetări amănunțite, nu s-au descoperit nici în scrierile apropiaților, însă nici în scrierile sale dovezi
cum că ar putea fi bolnav de această boală. Mai curând s-a descoperit că unul dintre medicii acelei
perioade îi administra o substanță "misterioasă"[ care, spune valetul lui, îi oferea o energie
incredibilă încă dinainte de a scoate acul din venă. Cercetările au dovedit că lui Hitler îi erau
administrate amfetamine, astfel că în scurt timp a devenit dependent.[ Dar, parkinsonismul nu
afecteaza funcțiile cognitive sau gândirea - a nu se confunda cualtzheimer; amfetaminele se
înrudesc funcțional cu levo-dopa (tratament parkinson). Când Anglia și SUA au început atacarea
Berlinului, Hitler s-a ascuns într-unul dintre buncărele blindate create special, împreună cu câțiva
oameni de încredere. În acele vremuri deja suferise de un atac cerebral [însă dependența de
amfetamine, boala Parkinson și mai ales căderea Berlinului l-au dus la sinucidere.