Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- Napoca

Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

Adolf Hitler și „Germania Mare”

De-a lungul istoriei, evoluția Europei a fost marcată de existența unor personalități
care, prin acțiunile întreprinse, au determinat reorientări politice cu ample modificări de
frontiere, care au stat uneori chiar la baza declanșării unor războaie la nivel mondial. Acestui
decor îi aparține și Adolf Hitler, tânărul cu aspirații artistice, ce avea să ajungă mai târziu
conducătorul revanșard al Germaniei naziste.

Pe bună dreptate ne putem întreba care a fost rolul lui Hitler în declanșarea celui de-al
Doilea Război Mondial. Dar până acolo, un interes aparte este îndreptat înspre modul în care,
folosindu-se de instrumente ce se doreau a fi apanaje ale democrației- dreptul de vot,
alegerile libere, suveranitatea națiunii, Hitler a acaparat întreaga putere, transformând
Germania într-un stat totalitar de extremă dreaptă. Pornind de la acest fundal politic, se poate
vorbi despre Germania în al Doilea Război Mondial.

În contextul prăbușirii Germaniei după Primul Război Mondial și al umilirii ei în

urma semnării tratatului de pace de la Versailles și a tratatelor adiacente, tânăra Republică de
la Weimar este învinovățită pentru transformarea Germaniei în putere de rang inferior pe
harta Europei. Adolf Hitler, austriac înrolat în armata germană, manifestă o atitudine
revanșardă și este hotărât să readucă Germania în rândul marilor puteri Europene.

Devine membru al „Partidului Muncitoresc German”- orientat înspre extrema dreaptă-

fiind angajat de stat pentru a supraveghea întrunirile grupărilor extremiste născute în urma
înfrângerii Germaniei. Curând, va prelua conducerea și-l va transforma în Partidul Național-
Socialist (PNSMG).1 Astfel, Hitler intră în contact cu o grupare extremistă, nemulțumită de
situația Germaniei. Acesta este primul pas în organizarea planului de aplicare a propriilor idei
privind reconstruirea Germaniei. Nefiind adeptul unei școli politice renumite, el a reușit să-și
îndeplinească idealurile apelând la calitățile lui oratorice pentru a atrage masele. Fiind totuși
un reprezentat al micii burghezii, Hitler, coagulează în propria-i persoană nemulțumirile și
frustrările unei întregi categorii sociale care a pierdut- pe lângă prestigiu, o serie de avantaje.

1
Serge Berstein, Pierre Milza. Istoria Europei. Secolul XX ( din 1919 până în zilele noastre), vol. V,
traducere de Monica Tinu, ediție îngrijită, note și comentarii de Doina Barcan Sterpu, Iași, Institutul
European, 1998, p. 89
Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

Stilul său oratoric a reprezentat un plus în atragerea aliaților și în principiu a

electoratului. În timpul ședințelor nu ezita să apeleze la această calitate pentru a-și transmite
eficient ideile, pentru a mobiliza: „ Hitler iarăși a entuziasmat publicul. Vorbea simplu și cu
emoție, ceea ce îl particulariza favorabil prin intelectualii care apelau la rațiune. Un
observator al poliției a raportat conducerii că « Hitler a vorbit excelent » și că « poate deveni
propagandist profesionist și orator. »”.2

De situația nefavorabilă a Germaniei au fost învinovățiți evreii, pe care Hitler îi

consideră un pericol internațional. În cadrul unui discurs, de la mijlocul lui 1920, acesta
rostește, cu înverșunare, cuvinte grele la adresa evreilor susținând că „lupta trebuie dusă
împotriva întregii rase evreiești. Lozinca « Proletari din toate țările, uniți-vă! » el a propus să
fie înlocuită cu lozinca « Antisemiți din toate țările uniți-vă! ».”3

Astfel, antisemitismul este prezent încă dinainte ca Hitler să preia funcțiile de

conducere. Totuși el utilizează din plin abilitățile cameleonice de adaptare a discursului în
funcție de interes și știe ce trebuie să răspundă în situații care i-ar putea periclita imaginea în
plan internațional. De aceea în timpul unei discuții cu căpitanul Truman Smith- delegat să
verifice cursul mișcării național-socialiste din Germania- Hitler evită să vorbească despre
antisemitism iar cand, inevitabil, se ajunge la acest subiect se limitează la o scurtă observație
prin care susține că el „ este numai în favoarea privării evreilor de cetățenie și pentru
interdicția de a ocupa posturi guvernamentale.”4 Această remarcă va veni mai târziu în
contrast cu ceea ce numim astăzi victimele Holocaustului- peste șase milioane de evrei uciși.
Dacă „purificarea” rasei germane necesita un genocid, probabil că și celălalt obiectiv, al
„Germaniei Mari”, trebuia să se fi îndeplinit prin zdruncinarea unui întreg continent, cu
puternice reverberații în exterior, chiar peste ocean.

Înfrângerea „puciului de la berărie” din iarna lui 1923, vine ca o lovitură pentru
Hitler. Deși este închis, el nu renunță și refuză să-și păstreze ideile în stare latentă, motiv
pentru care începe să scrie fundamentul pseudo-științific al ideologiei naziste- Mein Kampf .
Printre aspectele tratate aici se numără superioritatea rasei ariene considerată „rasa aleasă”
menită să stăpânească lumea, precum și amestecul „unor elemente alogene care i-au
denaturant parțial caracterele și care au împiedicat mersul normal al istoriei : „[...] evreii «
2
John Toland. Viața lui Adolf Hitler, vol. 1, traducere de Emil Iordache, Iași, Editura Moldova, 1995,
p. 57
3
Ibidem, p. 61
4
Ibidem, p. 75
Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

bacili care distrug omenirea » [...] .”5 Tot aici regăsim referiri la crearea „spațiului vital” și
anume o Germanie care să-i înglobeze pe toți vorbitorii de limbă germană, superiori celorlalte
rase însă toleranți cu o serie de rase „asociate” de origine similară, și nu în ultimul rând
reinventarea ordinii sociale europene.

Toate aceste obiective cu tente utopice îl determină pe Führer să pornească în marea

aventură politico-militară de revigorare a Germaniei. Profitând de caracterul oarecum nedrept
al Păcii de la Versailles și de promovarea principiului suveranității națiunilor, Hitler va reuși,
succesiv, să obțină- indiferent de mijloace- ceea ce dorește. Astfel, Societatea Națiunilor
devine- indirect- paravanul acțiunilor întreprinse de conducătorul atotputernic. Nici Marea
Britanie, nici Franța nu înțeleg „democrația” germană iar în plus, niciunul dintre aceste state
nu își pune problema grandorii proiectului de cuceriri hitleriste.

Deși în Europa îngrozită de calamitățile Primului Război Mondial se prolifera ideea

dezarmării, Germania reușește să treacă de acest „obstacol”. Înainte de ocuparea Renaniei,
Hitler reface armata și printr-un abil dirijism economic orientează industria grea înspre
construcția de armament. Declanșarea războiului nu era un proiect îndepărtat iar Hitler
pregătește din timp, cu minuțiozitate, fiecare detaliu. Efectul reocupării Renaniei a fost
înlesnirea drumului spre Europa Centrală iar de aici până la aprinderea butoiului cu pulbere
nu a mai fost decât un pas- revendicările teritoriale necesare construirii Germaniei naziste.

Cele două puteri democratice- Marea Britanie și Franța- în jurul cărora gravita ideea
menținării ordinii sociale după război precum și a securității colective, vin - indirect- să
garanteze acțiunile lui Hitler. De acum nu se mai discută despre legitimitatea anexărilor
teritoriale ci despre modul în care acestea sunt/ trebuie făcute, astfel că- mai ales Anglia, nu
pare deranjată de revendicările lui Hitler ci e mai mult îngrijorată de modul în care acesta va
anexa teritoriile. De aceea „ [...] Marea Britanie cu convingere, Franța cu o îndoială dublată
de disperare- au fost silite să bea până la fund cupa concilierii ca să le demonstreze
popoarelor lor că defapt Hitler nu mai poate fi oprit.”6

După succesul obținut în urma anexării Austriei, Hitler devine tot mai încrezător și nu
ezită să-și ducă la îndeplinire obiectivul. Următoarea țintă era Cehoslovacia iar pretextul

5
Serge Berstein, op.cit., p. 89
6

Henry Kissinger. Diplomația, traducere de Mircea Ștefănescu, Radu Paraschivescu, București,

Editura BIC ALL, 2003, p. 275
Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

anexării ei devine regiunea Sudetă. Profitând de tendințele naționaliste de eliberare ale

minorităților Hitler ocupă și această regiune, locuită de germani, în urma Pactului de la
München. Acest moment nu-i aduce satisfacție ci mai degrabă îl înverșunează să meargă mai
departe : ” În discursul către poporul german cu ocazia Anului Nou, Hitler a declarat că
guvernul german dorește un singur lucru: « să obțină în anul care vine succese în pacificarea
lumii, în stil german ». Pasul următor din acest program de « pacificare » îl constituia
instituirea controlului total asupra Cehoslovaciei.”7 Fapt care avea să se și întâmple.

În plan internațional, Uniunea Sovietică reușise să instaureze starea de alarmă în fața

comunismului, motiv pentru care puterile democratice încercau să evite extinderea regimului.
Nu ar fi, astfel, deplasată acceptarea rolului catalizator al Uniunii Sovietice în afirmarea
obiectivelor teritoriale hitleriste. Nu de puține ori, concesiile făcute lui Hitler au fost
percepute de occidentali drept instrumente de apărare în fața unui regim amenințător.

Simțindu-se îndreptățit să ocupe teritorii în numele poporului superior pe care îl

reprezenta, Hitler își îndreaptă în cele din urmă atenția asupra Poloniei. În acest caz pretextul
este reprezentat de coridorul Danzig. Acestă etapă va modifica evoluția relației dintre
Germania nazistă și puterile occidentale democratice. Puse în fața unei situații limită Anglia
și Franța realizează amploarea planului hitlerist și acționează în consecință. Astfel se
coagulează elementele conflictului: cele două părți- Germania în antiteză cu Anglia și Franța
( Nazism vs. Democrație ), miza- menținerea unei Europe stabile, iar procesul se va definitiva
odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Analizând situația Europei în contextul ascensiunii Germaniei naziste și urmărind

procesul de edificare a „Germaniei Mari” rămâne validă afirmația că : „[ ... ] megalomania
incrontrolabilă a lui Hitler a transformat ceea ce ar fi putut fi o evoluție pașnică într-un război
mondial.”8

Iancu Andreea CRP, G4, An II

Bibliografie
7
John Toland. Viața lui Adolf Hitler, vol. 2, traducere de Ilie Danilov, Iași, Editura Moldova, 1995,
p. 13
8
Henry Kissinger. Diplomația, traducere de Mircea Ștefănescu, Radu Paraschivescu, București,
Editura BIC ALL, 2003, p. 253
Universitatea Babeș- Bolyai Cluj- Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

Berstein, Serge. Milza, Pierre. Istoria Europei. Secolul XX ( din 1919 până în zilele noastre),
vol. V, traducere de Monica Tinu, ediție îngrijită, note și comentarii de Doina Barcan Sterpu,
Iași, Institutul European, 1998

Kissinger, Henry. Diplomația, traducere de Mircea Ștefănescu, Radu Paraschivescu,

București, Editura BIC ALL, 2003

Toland, John. Viața lui Adolf Hitler, vol. 1, traducere de Emil Iordache, Iași, Editura
Moldova, 1995

Toland, John. Viața lui Adolf Hitler, vol. 2, traducere de Ilie Danilov, Iași, Editura Moldova,
1995