FIOROSUL

Dacă vezi o pasăre căzută, treci mai departe. Dacă o iei, drama va fi
aceeaşi, dar cu sentimente mult mai puternice din partea ta...
Nişte copii, care ştiau că îngrijisem o grămadă de animale, îmi arată
într-o zi un boţ de carne cu pene de guguştiuc. Copiii şedeau în jurul lui,
iar puiul stătea într-un colţ, îngrozit de ceea ce i se întâmplase. Căzuse de
pe acoperiş, trecând prin frunzişul unui copac. Se lovise probabil binişor
de crengi şi de beton, nu mai îndrăznea să mişte, sau poate nu mai putea să
mişte.
M-am uitat lung la el. Avea pene, era cam pregătit de zbor, dar nu
avea guleraşul negru, deci nu era pregătit pentru viaţă solitară. Dacă îl
lăsam acolo, aşa cum mi-a fost primul gând, copiii l-ar fi părăsit într-un
târziu, căci s-ar fi plictisit să-l tot păzească, şi ar fi trecut pe-acolo un câine
sau o pisică şi i-ar fi făcut de petrecanie. Dacă-l urcam într-un copac, ar fi
stat un timp acolo, dar apoi ori ar fi căzut iarăşi, ori ar fi plecat din proprie
voinţă, în căutare de hrană şi apă.
N-am putut rezista şi am întins mâna spre el să-l ridic. Brusc s-a
înfoiat, a răşchirat coada, a întins penele de la aripi, făcându-se cât mai
fioros, să mă sperie. Şi Fiorosul i-a rămas numele. În clipa în care l-am
luat în mână, în mintea mea a apărut imaginea lui, peste un timp, mare cât
un vultur, cu nişte aripi enorme, plutind pe adierea vântului. Dar în mână
aveam un boţ de carne pe care îl acoperea în întregime palma mea...
Eram la serviciu; colegii mă ştiau de "mama răniţilor" şi nu s-au
mirat că am adus cu mine un guguştiuc. Doar că au început să arunce
pastile "colegiale", că ce saramură o să facem noi când mai creşte
"vulturul" şi că putem să facem o nuntă cu mâncarea făcută din el... Vorbe
de clacă, nu ne-au afectat cu nici un chip.
Pe balconul închis l-am lăsat liber. Şi-a
găsit loc pe un ciot de mătură şi nu s-a mai
mişcat de acolo.
De la o farmacie veterinară am luat o cutie
de boabe pentru peruşi. Habar n-aveam cu ce se
hrăneşte un guguştiuc, atâta ştiam, că este
granivor ca ruda lui, porumbelul. I-am pus
bobiţe pe lângă el, dar nu s-a atins de ele. Cred
că încă mai era dependent de părinţii lui. Mi-am amintit că, demult, tatăl
meu îngrijise un pui de porumbel care aterizase în balconul lui, hrănindu-l
forţat cu pâine înmuiată şi câteva boabe de grâu, vreo două săptămâni,
după care pasărea îşi luase zborul singură.
 Fiorosul n-avea nimic în guşă. Atunci m-am hotărât să-l hrănesc cu
forţa, că doar nu-l luasem ca să moară de inaniţie. Făceam cocoloaşe mici
de pâine înmuiată în apă, le treceam prin seminţe, îl obligam să deschidă
cioculeţul şi-i împingeam cocoloaşele pe gât. Se zbătea el un pic, dar
măcar avea ceva în guşă.
Dacă nu ştii ceva şi vrei să afli, încerci pe
Internet. Şi am încercat, căci enciclopedia mea
despre păsări nu spunea mare lucru despre
guguştiuci. Dar, surpriză mare, pe Internet
găseşti ce n-ai crede, atâta doar că ceea ce vrei
efectiv nu prea găseşti. Nu-i nimeni de vină, fiecare pune pe reţea ce crede
el că este mai interesant; atâta doar că eu voiam ceva foarte specializat.
Am aflat totuşi că mai multă lume îngrijise guguştiuci, unii se lamentau că,
mai ales puii, nu erau cooperanţi şi fuseseră hrăniţi aşa cum făceam eu cu
"vulturul" meu, cu forţa.
Seara l-am luat acasă, spre plăcuta surpriză a întregii familii. I-am
amenajat un cuibuleţ într-o cutie de carton, ca să nu fie stresat de noul
mediu. Am căutat iarbă uscată, am modelat-o într-un castron de plastic şi
Fiorosul a stat liniştit acolo, toată noaptea. L-am mai hrănit o dată înainte
de culcare (ca toate păsările, se culcă foarte devreme).
Pisicile din casă au fost foarte interesate de guguştiuc. Au simţit
imediat că e ceva nou în cutie şi au venit să cerceteze. Am stat cu ochii pe
ele, să vedem ce fac. Ar fi dat cu gheara dacă nu eram noi pe aproape. Ca
să rezolvăm problema, am urcat cutia pe o poliţă, la înălţime, şi astfel nu
mai exista nici un pericol. Cel puţin cât stătea pasărea în cutie.
Îl luam apoi cu mine la serviciu şi îl lăsam liber pe balcon, hrănindu-l
la intervale destul de regulate; seara îl aduceam acasă, cu cutie cu tot. Până
într-o seară, când ne-am trezit cu el zburând din balcon şi venind în
bucătărie. Derutat, s-a zbătut un pic, lovind mereu în tavan (instinctul îi
spunea că trebuie să zboare numai în sus), apoi a descoperit un dulap
suspendat pe un perete şi s-a aşezat liniştit pe o cutie de cafea, de pe care
nu s-a mai mişcat apoi. Acolo nu putea fi ajuns de pisici, care îi aruncau
ocheade şi ciuleau urechile când îl vedeau.
Într-o zi a ieşit pe o gaură de aerisire de pe balconul de la firmă.
Eram pe-aproape, am ieşit imediat după el. A zburat dintr-un pom în altul,
dar numai la înălţime mică. Apoi, s-a ascuns sub o maşină şi m-a făcut să
alerg dintr-o parte în alta a ei, de parcă ne jucam de-a v-aţi-ascunselea.
Până la urmă s-a ghemuit într-un tufiş, rămânând nemişcat, astfel încât,
dacă n-aş fi ştiut că e acolo, nici n-aş fi bănuit, aşa de bine se ascunsese
acolo. L-am luat înapoi, mi-am dat seama că nu avea încă destul exerciţiu
de zbor.
 Apă nu învăţase să bea din recipient, cu toate că încercasem tot felul
de aranjamente. Luam apă într-o seringă mare, îi puneam ciocul între două
degete ale mele şi pompam apa ca să facă o mică băltoacă acolo, între
degete, şi aşa o sugea de trei patru ori. Mai
târziu întindeam către el, încet, să nu-l
speriem, o lingură, în care pompam apa din
seringă, şi de acolo o bea cu înghiţituri mari,
aşa cum fac porumbeii.
Curând făcea exerciţii de zbor, îşi
schimba locul prin balcon, de pe o poliţă pe
alta, mai ciugulea ceva din florile noastre de
pe balcon, dar în general era liniştit. Seara
venea mereu în bucătărie, pe cutia lui de cafea
pe care pusese stăpânire. Acolo se simţea el cel
mai bine protejat, şi ne urmărea toate mişcările, dar numai până se
întuneca. După, puteam face zgomote, nu-l mai interesa nimic, închidea
ochişorii şi adormea. Bănuiesc, fericit.
Zilele treceau repejor şi el devenea parcă mai mare. Îşi făcea
îndelung toaleta, îşi aranja penele, zbura la cazanul în care era nisipul de
rezervă pentru pisoi şi ciugulea de acolo câteva bobiţe, mai mici sau mai
mari. Dar mâncarea nu voia cu nici un chip s-o ciugulească, şi asta ne
exaspera, căci ştiam că se apropia momentul în care-şi va lua zborul în
lume şi el nu ştia încă să mănânce. Cum oare se va descurca în sălbăticie?
Uneori îl mai lăsam pe balconul de la firmă, nu-l mai luam seara
acasă. Stătea liniştit la locul lui preferat. Dimineaţa, când opream maşina
în faţa balconului, mă uitam după el şi îl vedeam la înălţime, pe un
lemnişor pe care i-l amenajasem. Stătea şi se uita prin geamuri. De îndată
ce coboram din maşină, devenea agitat, zburătăcea în balcon, se lovea de
geamuri, cădea, se ridica, şi nu se liniştea decât când intram eu înăuntru şi
mă vedea aproape. Îmi plăcea să cred că se bucura că mă vede. La apariţia
colegilor mei nu se manifesta deloc astfel. Şi poate nu greşeam prea tare în
credinţa asta.
Începuse să fie mai independent, nu-i mai era frică de mine, adesea
zbura de pe balcon şi se urca pe umărul meu, dar nu stătea mult. În maşină,
când îl transportam de acasă la serviciu şi invers, nu mai stătea în cutie, se
urca imediat pe umărul meu şi stătea acolo liniştit, având grijă să
"însemne" locul...
Şi într-o zi, inevitabilul s-a produs. De pe balconul de la firmă şi-a
luat zborul. Găsise un geam deschis mai mult decât trebuia şi a plecat.
Poate nu mi-aş fi dat seama imediat, căci nu mă duceam să-l controlez
decât când trebuia să-l hrănesc, dar în salcia din faţa ferestrei am auzit
zgomot de aripi. Când am privit în sus, am văzut un guguştiuc matur care
îl ataca pe bietul Fiorosul, până ce acesta din urmă a reuşit să coboare pe o
ramură mai jos, unde atacantului îi era greu să-l mai streseze, căci era
frunzişul prea bogat şi nu se putea desfăşura în voie.
Cu toate că aşteptam acest moment, am simţit un gol în inimă. După
trei săptămâni în care mă chinuisem eu şi-l chinuisem şi pe el să mănânce
forţat, acum plecase. Ce-o să facă el, singur, în lumea asta în care primul
guguştiuc care îl văzuse îl şi atacase?
Toată ziua m-am uitat să văd ce face în salcie. Mereu îl vedeam
făcânduşi toaleta. Până când am plecat acasă, nu s-a mişcat de pe creanga
aceea unde-şi găsise adăpost.
În noaptea următoare a plouat. Mă gândeam la el, poate i-o fi dat în
gând să zboare trei metri mai sus, spre un acoperiş unde s-ar fi putut
adăposti mai bine. Nu cred că i-a dat în gând.
A doua zi nu l-am mai văzut în salcie, chiar dacă am luat-o la studiu
pe îndelete. Mi-am luat adio de la el, pentru totdeauna.
Dimineaţa următoare a plouat din nou. Când s-a mai potolit ploaia,
am ieşit să ne dăm cu părerea la o defecţiune a unei maşini. Stând aşa pe
lângă maşină, deodată am auzit zgomot puternic de aripi, nişte ţipete de
pasăre şi deodată un ghemotoc de pene care zbura spre noi, urmărit de un
guguştiuc matur. Era chiar Fiorosul, care a aterizat lângă noi, parcă
cerându-ne ajutorul, să-l scăpăm de cel care îl bătea.
Am pus mâna pe el. Era ud, penele erau în neorânduială, nu arăta
deloc bine. L-am luat înăuntru, l-am învelit într-un prosop să se
încălzească şi să se mai usuce, apoi l-am pus la locul lui favorit pe balcon.
Mă tot minunam de el, cum de venise spre noi şi nu o luase în altă direcţie
când fusese atacat de celălalt şi deodată a zburat direct către mine şi mi s-a
aşezat pe umăr. M-am mirat, am înţeles că nu degeaba făcuse gestul acela
şi, la întâmplare, am umplut un păhărel cu apă şi i l-am apropiat de cioc.
Nu a reacţionat imediat, probabil paharul îi era necunoscut, dar l-am
ridicat un pic şi a simţit apa. Atunci şi-a băgat cioculeţul în apă şi a sorbit
pe îndelete. Am aşteptat să se sature şi l-am mai încercat. A mai băut apă şi
când i-a ajuns, a zburat la locul lui pe balcon.
Nu ştiu sigur dacă a încercat atunci să-şi caute scăparea alături de
noi, oamenii pe care îi cunoştea, sau nu putuse să zboare în altă parte, în
sus. Am înţeles atunci că mai avea nevoie de încă puţin timp ca să fie
complet independent.
La întâmplare, am presărat câteva grâne şi un pic de nisip pe pervazul
de la ferestrele balconului şi am avut o surpriză foarte plăcută. Fiorosul
ciugulea nu numai bobiţele de nisip, ci şi grânele. Iată că experienţa
evadării de două zile avea şi un rezultat bun: ştia să mănânce singur. I-am
amenajat imediat o cutiuţă în care i-am pus grâne, era acolo un amestec de
vreo cinci soiuri, am remarcat că le alegea cu grijă pe cele mici şi rotunde,
pe cele de orz le cam ocolea. Le împrăştia bine când dădea cu ciocul şi
seminţele mai săreau şi pe partea exterioară a balconului, spre bucuria
vrăbiuţelor din zonă, care veneau să se ospăteze şi ele din resturile de la
masa puiului de guguştiuc.
După vreo săptămână, timp în care văzusem că tot făcea exerciţii de
zbor şi părea mai sigur pe el, am hotărât că poate să plece în lume, dacă o
vrea el. N-aş fi dorit să-l păstrez ca pasăre de companie, guguştiucul este
pasăre sălbatică şi aşa trebuie să rămână. I-am lăsat geamurile larg
deschise, dacă va vrea să plece, era liber.
Dar el, nici gând. Avea grijă să mănânce foarte bine, mereu avea
guşuliţa plină de boabe şi pietricele, doar cu apa trebuia să-l încerc eu
mereu să bea, dar nu-mi făceam griji din pricina asta, cum făceau ceilalţi
guguştiuci, trebuia să facă şi el, nevoia speram să-l înveţe.
Au mai trecut câteva zile, ferestrele erau deschise, din când în când
treceam pe la el să văd dacă plecase, el nici gând. Mă privea de sus, parcă
râzând de mine.
Şi la un moment dat nu l-am mai găsit. M-am uitat bine peste tot, să
nu fi căzut pe după obiectele din balcon, dar nu mai era nicăieri. Până la
urmă, chemarea naturii fusese mai puternică.
Multe zile apoi m-am mai uitat prin zonă, în speranţa vagă că poate
nu s-a dus departe şi-l voi mai vedea, dar nu a mai apărut. Alături de bloc
sunt nişte case cu curţi în care sunt copaci mulţi, sper că şi-o fi găsit un
adăpost pe acolo.
Acum privind în urmă, sper că n-am făcut prea rău că l-am salvat şi
că l-am îngrijit atâta timp. Şi mai sper că s-a descurcat în lume...

Valeriu CIUCULIN
Slatina 230122, str.Plevnei bl.11 sc.A ap.5
valeriu_ciuculin@yahoo.fr