Sei sulla pagina 1di 22

Denumirea cursului: ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

Tip curs: obligatoriu


Titularul cursului: Conf. univ. dr. Valeriu MARINESCU

Manualul recomandat:
Valeriu Marinescu – ,
             
    
             

Bucureşti, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, 2005 (I. – p. 9-


            

 

18; II: – p. 19-27; III. – p.


                                   

 

28-48; IV.
     
        !  "            #       

 

– p. 49-69; V. –
                   #
                    

$ 

p. 70-76)

Obiectivul principal al cursului:


La sfârşitul semestrului de instruire, studenţii vor fi capabili să cunoască
originile limbii române literare şi baza ei dialectală, să încadreze corect textele
reprezentative într-o anumită perioadă a istoriei limbii române literare, pe baza
particularităţilor acestora, să conştientizeze evoluţia normelor limbii române de la
începuturi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, să evalueze, în formulări
proprii, limba şi stilul unor scriitori români “vechi”.

Modul de stabilire a notei finale: evaluare computerizată, pe baza unui test-grilă cu 20


de itemi.

Conţinutul tematic al cursului


Din necesităţi didactice, materia a fost structurată în cinci mari teme, după cum
urmează:
Tema 1:
Conceptul de “limbă literară”
Periodizarea istoriei limbii române literare
Originile limbii române literare
Baza dialectală a limbii române literare

Tema 2:
Începuturile scrisului în limba română
Caracteristicile generale ale primelor texte româneşti (particularităţi fonetice,
morfologice, sintactice şi lexicale)

Tema 3:
Particularităţile textelor din perioada 1640 – 1780
Monumentele limbii române literare din perioada 1640 – 1780: mitropolitului
# 

Varlaam, ; lui Dosoftei (1673);


  &          ' (       '   

% 

(1688); lui Antim Ivireanul


'      !  "  

Tema 4:
Contribuţia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii române literare: Grigore Ureche,
Miron Costin, Ion Neculce.
Cronicarii munteni
Dimitrie Cantemir
Influenţa turcească şi influenţa neogreacă asupra limbii române literare

Tema 5:
Perioada de tranziţie de la epoca veche la epoca modernă
Şcoala Ardeleană

Bibliografia minimală obligatorie:


1. Gheţie, Ion; Al. Mareş, , Bucureşti, Editura
 (                 

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985


2. *** . Coordonator: Ion
                                  

 $ 

Gheţie, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997


3. Marinescu, Valeriu – , Bucureşti, Editura
                     # 

Fundaţiei “România de Mâine”, 2006 (Partea întâi:


             (   !

– p. 9-22 şi Partea a doua: – p. 23-98)


              

$ 

4. Rosetti, Al; B. Cazacu; Liviu Onu, . Vol. I. Ediţia a


                

doua, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1971

Bibliografia facultativă:
1. Cazacu, Boris – , Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură
          

şi Artă, 1960
2. Coteanu, Ion, , Bucureşti, Editura Academiei,
       !    
       

1981
3. Dimitrescu, Florica – , Bucureşti, Editura
     
              

 

Didactică şi Pedagogică, 1973


4. Negrici, Eugen, , Craiova, Editura Vlad & Vlad,
  #              

1996
5. Rosetti, Al. – ,

                   (  !      #        

Bucureşti, Editura Albatros, 1976

PREZENTAREA SUCCINTĂ A TEMELOR

TEMA NR. 1

Această temă are ca obiectiv prezentarea unor chestiuni teoretice importante,


legate de limba noastră de cultură (şi descoperite în manualul indicat mai sus după cum
urmează):
- Conceptul de “limbă literară” (p. 9-13);
- Periodizarea istoriei limbii române literare (p. 13-15);
- Originile limbii române literare (p. 15-17);
- Baza dialectală a limbii române literare (p. 17-18).
este o disciplină relativ nouă a lingvisticii (noţiunea de
       

se vehiculează din prima jumătate a secolului al XIX-lea). Concret, ea


   

reprezintă varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale, caracterizată printr-un sistem de
norme, care s-au fixat în scris şi care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.
Obiectul istoriei limbii române literare îl reprezintă constituirea şi dezvoltarea
normelor limbii literare, de la origini şi până în zilele noastre. Limba literară se situează
deasupra dialectelor, reprezentând . Spre deosebire de
              

dialecte şi de graiuri, folosirea limbii literare presupune o selecţie atentă a mijloacelor


de exprimare, deci, ţine seama de anumite norme, unanim acceptate. Prin
     

, înţelegem expresia convenţională a unui anumit uzaj lingvistic, expresie


    

obligatorie pentru toţi cei care folosesc limba literară respectivă.


De-a lungul istoriei sale, limba română literară evoluează, în strânsă legătură cu
condiţiile de dezvoltare culturală a societăţii. Din acest motiv, se impun a fi stabilite
cele mai importante perioade ale istoriei limbii literare. Împărtăşim opinia lui Ion
Gheţie, potrivit căreia periodizarea limbii române de cultură trebuie să surprindă
principalele momente ale procesului de unificare şi de modernizare. Din acest motiv,
acceptăm periodizarea susţinută de acest mare lingvist român în
           

, unde sunt distinse două mari epoci: epoca veche


                      

$ 

(1532-1780 sau din prima jumătate a secolului al XVI-lea până în 1780) şi epoca
modernă (1780-1960).
Epoca veche, la rândul ei, se împarte – după opinia lui Ion Gheţie – în două mari
perioade, iar epoca modernă – în trei mari perioade. Acestea sunt prezentate în manual,
iar studenţii au obligaţia să le cunoască.
Începuturile românei literare trebuie plasate în momentul când limba română
devine instrumentul de expresie a unei literaturi, în momentul când se săvârşeşte, prin
limbă, un act de cultură. Acest moment trebuie aşezat în secolul al XVI-lea, în perioada
din care datează primele noastre texte literare.
La baza limbii române literare stă graiul muntean (muntenesc). Sunt de această
părere B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Rosetti, Al. Graur, B. Cazacu, I. Coteanu, care
arată rolul major jucat de tipăriturile munteneşti (mai ales cele datorate lui Coresi) în
impunerea acestui grai ca bază a limbii române literare.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:


1) Conceptul de .
     

2) Justificaţi faptul că noţiunea de nu se suprapune peste noţiunea de


     

.
             

3) Care este obiectul istoriei limbii române literare?


4) Explicaţia relaţia .
              (    

5) Periodizarea epocii vechi.


6) Periodizarea epocii moderne.
7) Originile limbii române literare.
8) Baza dialectală a limbii române literare.

Aplicaţii – test de autoevaluare

Răspundeţi cu “ADEVĂRAT” sau cu “FALS”:


1) Limba reprezintă cel mai important mijloc de comunicare între oameni. Ea se
realizează în plan raţional, conştientizat şi se supune unor principii şi unor norme.

2) Procesul comunicării prin limbă se realizează între un emiţător şi un receptor, primul


transmiţându-i celuilalt un mesaj, care trebuie decodat, decodificat.

3) De la nivel general, limba română evoluează între aspectul său popular şi cel literar.

4) Limba populară reprezintă aspectul spontan, neelaborat, care se manifestă cu deosebire


în plan oral.

5) Norma literară nu trebuie confundată cu norma lingvistică, aceasta din urmă indicând
– aşa cum arată E. Coşeriu – “cum se spune”, în timp ce norma literară stabileşte “cum
trebuie să se spună”.

6) Norma lingvistică are un caracter “natural” şi abstract, în timp ce norma literară este
concretă şi presupune un acord din partea celor care o hotărăsc şi o respectă.

7) Caracterul normat al limbii literare se evidenţiază la nivel fonetic, la nivel lexical, la


nivel morfologic şi la nivel sintactic.

8) Noţiunii de “limbă literară” i s-au dat, de-a lungul timpului, diferite accepţii.

9) “Limba literară” a fost socotită de unii cercetători exclusiv o “limbă scrisă”.

10) Noţiunea de “limbă literară” a fost suprapusă mult timp peste noţiunea de “limbă a
literaturii artistice”.

Rezolvare : Toate afirmaţiile sunt « ADEVĂRATE ».

TEMA NR. 2

Această temă are ca obiectiv familiarizarea studenţilor cu trăsăturile generale ale


primelor texte româneşti. Din manual, se va studia cu atenţie capitolul II intitulat
(p. 19-27).
                       

Cele mai vechi scrieri româneşti care ne-au parvenit nu sunt anterioare secolului
la XVI-lea, cap de serie fiind (1521).
         !          (

% 

Temă de casă: Citiţi acest text, reprodus în manual (p. 19-20), şi identificaţi
particularităţile limbii române folosite la începutul secolului al XVI-lea.

Textele traducerilor religioase sunt cunoscute sub denumirea de texte


rotacizante, numele venind de la fenomenul numit „rotacism”, potrivit căruia „n”
intervocalic trece la „r” în cuvintele de origine latină: „mâră” sau „mânră” în loc de
„mână”, „pâră” sau „pânră” în loc de „până”, „lură” sau „lunră” în loc de „lună” ş.a.m.d.
Potrivit acestei trăsături, respectivele texte au fost plasate în Maramureş şi reprezintă
traduceri din slavonă ale cărţilor bisericeşti. Ele sunt: (copie
      

 

provenind din biblioteca lui Dim. Sturdza Scheianu), (copie),


        
 

(este un manuscris original şi provine din biblioteca lui Eudoxiu


         # 

Hurmuzaki, fiind donat de acesta Academiei Române) şi (păstrat în


         
 

copie şi numit astfel după numele Mănăstirii Voroneţ, de unde provine). Limba acestor
texte se dovedeşte destul de greoaie, în primul rând din cauza sintaxei, traducătorul
lăsându-se mult influenţat de original. Şi în ceea ce priveşte lexicul, influenţa slavă este
destul de puternică. Cauza trebuie căutată în grija tălmăcitorilor anonimi de a păstra
„neschimbată” litera cărţii sfinte, pentru a nu se îndepărta de la dogmele ortodoxiei.
Originile limbii române literare, datând din secolul al XVI-lea, trebuie legate de
activitatea diaconului Coresi, originar din Târgovişte, trăind aproximativ între 1510-
1581. Împreună cu ucenicii săi, Coresi tipăreşte, în cea de-a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, lucrări de o deosebită importanţă: (tipărit sub titlul
                

  

), , , , , ,
   !        (          #     (               

$ 
  

, etc. La baza limbii cărţilor lui Coresi, se află


                   

graiul din sudul Ardealului-nordul Ţării Româneşti (Coresi a tipărit la Braşov şi la


Târgovişte).
Traducerile lui Coresi au avut o largă circulaţie. Diaconul şi ucenicii săi, prin
munca de „revizuire” şi de muntenizare a textelor maramureşene, au făcut ca aceste
tipărituri, prin trăsăturile specifice, să se aşeze la baza limbii române literare.

Temă de casă: Citiţi din şi din a


                         

   

lui Coresi (texte reproduse în manual la p. 22-23) şi încercaţi să le comparaţi sub raport
lingvistic. Pentru aceasta, este absolut necesar să cunoaşteţi, cu ajutorul manualului, care
sunt particularităţile fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale avute de primele texte
româneşti. Succes !

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:


1) Textele rotacizante.
2) Importanţa tipăriturilor diaconului Coresi pentru istoria limbii române literare.
3) Particularităţile fonetice ale primelor texte româneşti.
4) Particularităţile morfologice şi sintactice ale primelor texte româneşti.
5) Particularităţi lexicale ale primelor texte româneşti.

Aplicaţii – test de autoevaluare

Răspundeţi cu “ADEVĂRAT” sau cu “FALS”:

1) Cărturari precum B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al Rosetti, J. Byck, D. Macrea, B.


Cazacu leagă începuturile limbii noastre de cultură de tipăriturile diaconului Coresi.
2) Până în secolul al XVI-lea, nu avem documente scrise.

3) Este absolut sigur că s-a scris româneşte încă de la începutul constituirii limbii
române (ca limbă independentă de latină).

4) Graiul muntean (muntenesc) s-a impus mai ales datorită tipăriturilor diaconului Coresi.

5) Citind , observăm cu uşurinţă că limba ei este


         !          (

% 

foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi, textul având un caracter compact şi unitar.

6) În formulele protocolare de introducere şi de


         !          (

% 

încheiere sunt în slavonă.

7) se caracterizează prin claritate, prin concizie şi


         !          (

% 

prin cursivitate.

8) Statisticienii lingvişti arată preponderenţa masivă a elementului latin (92,31%) în


.
         !          (

% 

9) Textele rotacizante sunt , ,


                !       

   

.
   

10) Limba textelor rotacizante se dovedeşte destul de simplă, în primul rând la nivel
sintactic.

Rezolvare: 1 – 8 “ADEVĂRAT”; 9 – 10 “FALS”.

TEMA NR. 3

Obiectivul acestei teme îl constituie cunoaşterea, de către studenţi, a


caracteristicilor generale avute de textele româneşti din perioada 1640-1780. Pentru
detalii, studenţii sunt invitaţi să parcurgă, din manual, informaţiile cuprinse în capitolul
III (p. 28-48).

În istoria limbii române literare, perioada 1640-1780 are o importanţă aparte, în


primul rând deoarece ea consemnează consolidarea structurii şi a normelor acestei limbi,
precum şi momentul primei sale unificări. Faţă de perioada anterioară, în intervalul
despre care discutăm, cultura scrisă cunoaşte o dezvoltare fără precedent. În Moldova şi
în Muntenia, se întemeiază tipografii în care se desfăşoară o bogată activitate; de aici se
vor pune în circulaţie cărţi religioase şi pravile, ce vor contribui la răspândirea limbii
române literare şi la unificarea ei.

Temă de casă: Pe baza informaţiilor din manual, observaţi care sunt principalele trăsături
fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale avute de textele din această perioadă Succes !
lui Varlaam (1643) a avut o mare răspândire, graţie excelentelor condiţii
# 

grafice în care a apărut, numărului mare de exemplare şi prestigiului de care se bucura


mitropolitul. Opera mitropolitului Varlaam este scrisă într-o limbă mai limpede decât a
lui Coresi de la 1581.
#  

În Transilvania, unul dintre cei mai de seamă promotori ai culturii, în prima


jumătate a secolului al XVII-lea, a fost mitropolitul Simeon Ştefan, contemporan cu
Varlaam şi cu marele cărturar muntean Udrişte Năsturel. Cartea de căpetenie tipărită de
acesta este (Alba Iulia, 1648), de o extraordinară
  &          ' (  

importanţă în istoria limbii române literare, în primul rând pentru problemele teoretice pe
care le ridică mitropolitul în prefaţa către cititori, ca şi pentru limba folosită în traducerea
acestei voluminoase opere (este prima traducere integrală a Noului Testament în limba
română), limbă caracterizată printr-un aspect relativ unitar, deşi existenţa variantelor
limbii noastre literare constituie o dovadă că ne aflăm încă departe în timp de preocupări
mai susţinute în vederea constituirii unor norme literare unitare.
Arătând că lucrarea este tradusă după izvoade „greceşti şi sârbeşti şi lătineşti”,
mitropolitul observă existenţa unor graiuri diferite pe teritoriul românesc şi susţine
importanţa stabilirii unei limbi care să fie înţeleasă de toţi. În acest sens, cărturarul
propune utilizarea cuvintelor de largă circulaţie, comparate sugestiv cu banii. O altă
problemă adusă în discuţie este aceea a împrumuturilor din alte limbi, nevoia îmbogăţirii
limbii române cu neologisme.

Temă de casă: Citiţi din (o găsiţi


                  &          ' (  

 %

în manual la p. 36-38) şi observaţi ce probleme legate de limba română ridică mitropolitul


Simeon Ştefan.

Cei mai mulţi comentatori îl socotesc pe Dosoftei ctitor al poeziei lirice româneşti.
Făcând efortul de a găsi, cu orice preţ, cuvântul solicitat de rimă, Dosoftei va ignora
adesea exactitatea sensurilor termenilor şi de aici remarcabilele îndrăzneli metaforice. El
adaugă versuri fără corespondent în textul biblic sau imprimă spaţiului un „aer
moldovenesc” (aşa cum se observă în Psalmul 49). Modificările de măsură a versurilor
favorizează schimbări de tonalitate, astfel încât putem distinge doine de jale, imnuri de
slavă, rugăciune umilă, confesiuni, meditaţii. Năzuinţa fierbinte de a desăvârşi vers după
vers, conform spuselor lui „foarte cu osârdie mare”, poate fi interpretată ca un sentiment
că astfel se aduce un omagiu divinităţii. În prima treime a , ezitările sunt
  

frecvente, varietatea ritmurilor încercate fiind foarte mare; apoi, versul se domoleşte,
putându-se observa un progres al îndemânării prozodice, noutatea frapantă constituind-o
apelul curent la metrul folcloric, impus ca model poeziei culte.

Temă de casă: Citiţi, din manual (p. 41-42), Psalmul 148 din lui Dosoftei şi
   

observaţi particularităţile fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale.

Sub patronajul domnitorului valah Şerban Cantacuzino, se realizează prima


traducere integrală a Bibliei în româneşte – , lucrare capitală pentru
'     

evoluţia în timp a culturii naţionale, adevărat act oficial de naştere a limbii române
literare, contribuind la introducerea limbii române în biserică. Lucrarea se dovedeşte mai
puţin unitară sub raport fonetic şi sintactic; ea oferă multe fenomene arhaice, dintre care
unele sunt şi populare.
În domeniul fonetic, se constată încă o pronunţată instabilitate, normele fonetice
nefiind bine fixate; se menţine sufixul ( ),
                (                  

se închide la după consoanele ( ). Întâlnim forme vechi


 ! #            !  

de plural în cazul unor substantive ( ), precum şi articularea pronumelui


#           

relativ ( ). Articolul posesiv se acordă în gen, în


               #  (   

număr şi în caz:
     !                 !            

Construcţia frazei este, în general, mult mai firească, iar lexicul se dovedeşte bogat şi
variat; spre deosebire de traducerile religioase din secolul al XVI-lea, în
'   

, numărul elementelor lexicale slavone este destul de redus; în schimb, apar


'      ! 

unele neologisme greceşti, fenomen pe care Şerban Cantacuzino îl explică prin lipsa unor
termeni corespondenţi în româneşte şi „având pildă pe tălmăcitorii latinilor şi slovenilor”;
traducătorii au păstrat, de pildă, din limba greacă forma din original a cuvintelor
denumind pietre preţioase.

Egumen la Mănăstirea Snagov, episcop de Râmnic şi mitropolit al Ţării


Româneşti, canonizat, în zilele noastre, de Biserica Ortodoxă Română, Antim Ivireanul
este cunoscut ca tipograf, editor, traducător şi orator bisericesc. Susţinut de voievodul
Constantin Brâncoveanu, Ivireanul devine îndrumătorul tiparului în Ţara Românească.
Capodopera sa – cartea de predici intitulată –, publicată, pentru prima
" 

oară la sfârşitul secolului al XIX-lea, îl indică pe mitropolit ca iniţiator al elocvenţei sacre


româneşti. Lucrările sale predicatoriale, de o factură nouă în evoluţia speciei la noi, sunt
de o extraordinară substanţă stilistică. Folosindu-se de Vechiul Testament, de Evanghelii,
de Faptele Apostolilor, de Scrisorile Soborniceşti, Antim ridică predica la rang de eseu
teologic, de operă beletristică. La el, omilia e meditată, relevând un caracter scriptic şi
implicând ideea de public. Stilul didahiei se subordonează relaţiei predicator-auditor şi
toate datele conduc la ideea că actul de naştere a discursului românesc nu se află în altă
parte.
Antim foloseşte întreaga reţea de reguli omiletice: afectarea modestiei, persoana I
participativă, stilul solemn, persuasiunea, argumentaţia, abstractizarea, exaltarea,
capacitatea de a coborî în concretul exemplului etc., şi, de asemenea, recurge la
procedeele stilistice ale oratoriei: interogaţia retorică, exclamaţia, repetiţia, contrastul,
pamfletul, comparaţia, epitetul ornant.
În , sunt incluse câteva specii: imnul, rugăciunea, descrierea, portretul (de
" 

cele mai multe ori, o caricatură a păcătosului); întâlnim şi predici narative, unde se
rezumă viaţa sfântului prăznuit, Antim Ivireanul având meritul de a alcătui o textură
omogenă, capabilă să ne convingă de ceva. Compoziţia didahiei este transparentă,
cercetătorii remarcând că nu lipsesc introducerea, tratarea şi încheierea, însoţite de
formule de adresare (precum ) şi de un motto la

   
   
         

 

16 predici, care facilitează coborârea în subiect.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:


1) Ce importanţă are perioada 1640 – 1780 pentru istoria limbii române literare?
2) Particularităţile fonetice şi lexicale ale textelor din perioada 1640-1780.
3) Particularităţile morfologice şi sintactice ale textelor din perioada 1640-1780.
4) mitropolitului Varlaam.
# 

5)
  &          ' (   

6) lui Dosoftei (1673).


   

7) (1688).
'    '      ! 

8) lui Antim Ivireanul.


"  

Aplicaţii – test de autoevaluare

Răspundeţi cu “ADEVĂRAT” sau cu “FALS”:

1) În istoria limbii române literare, perioada 1640 – 1780 are o importanţă aparte, în
primul rând deoarece ea consemnează consolidarea structurii şi a normelor acestei
limbi, precum şi momentul primei sale unificări.

2) Variantele literare distincte sunt, în perioada 1640-1780, trei: ardelenească,


moldovenească şi muntenească.

3) În perioada 1640-1780, principalele surse de împrumut sunt franceza şi germana.

4) Mitropolitul Dosoftei al Moldovei semnează


               
   

5) (autor: Antim Ivireanul) este apărută la Iaşi, cu


               
  

ajutorul domnului ţării, Constantin Brâncoveanu.

6) În Transilvania, unul dintre cei mai de seamă promotori ai culturii, în prima


jumătate a secolului al XVII-lea, a fost mitropolitul Varlaam.

7) În prefaţa la mitropolitul Dosoftei observă existenţa


  &          ' (  

unor graiuri diferite pe teritoriul românesc.

8) În , întâlnim foarte puţine fenomene arhaice şi populare.


'    '      ! 

9) Mitropolitul Antim Ivireanul al Ţării Româneşti contribuie la dezvoltarea limbii


române literare, prin lucrările sale predicatoriale.

10) Stilul didahiei lui Antim Ivireanul se subordonează relaţiei predicator – auditor.

Rezolvare: 1; 9 – 10 “ADEVĂRAT”; 2 – 8 “FALS”.


TEMA NR. 4:

Obiectivul principal al acestei teme îl constituie cunoaşterea, de către studenţi, a


contribuţiei cronicarilor şi a lui Dimitrie Cantemir la dezvoltarea limbii române literare.
Din manual, se vor parcurge informaţiile de la p. 49-69.

Prin cronicarii moldoveni şi munteni, limba română literară înregistrează o fază


nouă a evoluţiei sale, întrucât aceştia părăsesc (este drept, nu în totalitate) limba textelor
religioase şi pun la baza letopiseţelor pe care le redactează graiul vorbit de ei înşişi. Iată
de ce vom descoperi multe elemente populare în textele din această perioadă, elemente
care, datorită culturii, datorită erudiţiei cronicarilor, se îmbină cu procedeele de limbă
cultă, savantă, cărturărească (de pildă fraza de tip periodic din cronica lui Miron Costin).
Particularităţile fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale – discutate pentru
perioada de până la 1780 – rămân valabile. În operele cronicarilor, se găsesc începuturile
exprimării artistice, în ciuda caracterului documentar accentuat.

Grigore Ureche este autorul celei mai vechi cronici în limba română (care ni s-a
păstrat): , prezentând istoria acestei provincii româneşti de la
     

      

„al doilea descălecatu” al lui Dragoş-Vodă (1359) până la cea de-a doua domnie a lui
Aron-Vodă (1594). Originalul nu ni s-a păstrat, dar lucrarea o cunoaştem din copii
interpolate, cele mai multe interpolări fiind făcute de Simion Dascălul (alţi interpolatori:
Misail Călugărul şi Axinte Uricariul).
Din cauza numărului mic de izvoare, cronica se caracterizează prin sobrietate,
prin simplitate, prin concizie, prin energie. Naraţiunea are o desfăşurare firească,
naturală, este liniară şi posedă atributul cursivităţii. Ureche are vigoarea relatării, iar
naraţiunea înaintează rapid. Ţinerea strictă a cronologiei evenimentelor vine în sprijinul
relatării, ferind-o de lâncezire, iar lipsa amănuntelor lasă libertate imaginaţiei (Eugen
Negrici).
Trăsături stilistice:
- precizia – cronica este inteligibilă, termenii au proprietate;
- crescendo-ul narativ – la început, letopiseţul are izvoare puţine, însă, pe măsură ce
cronicarul primeşte informaţii, lucrarea devine mai bogată şi mai dinamică;
- pregnanţa involuntară – plasticitatea limbajului, „harul limbii” (G. Călinescu); din
punctul de vedere al lui Ureche, exprimarea nu este figurată, dar ea se dovedeşte
astfel din punctul nostru de vedere;
- dintre „tehnicile” lui Ureche, amintim enumerarea de fapte, insinuarea, ironia,
antiteza (de exemplu, Aron-Vodă pus în opoziţie cu Petru Şchiopul), vorba
memorabilă, plasată în împrejurări excepţionale (de pildă, în faţa morţii – vezi cazul
lui Ioan Vodă cel Cumplit).

Miron Costin reprezintă, în cultura română, primul scriitor savant, el cunoscând


multe limbi străine şi iubind literatura antică. Dintre operele sale importante, amintim
poemul filosofic , letopiseţul şi lucrarea polemică

  "              
(în care el se referă la originea poporului român şi la epoca stăpânirii Daciei de către
romani).
se dovedeşte un amplu poem
     

                   

elegiac al Moldovei, împrumutând cadrul tematic de la . Letopiseţul continuă



 

cronica lui Ureche, relatând evenimentele de la cea de-a doua domnie a lui Aron-Vodă
(1595) până la Dabija-Vodă (1661).
Izvoarele cronicii nu pot fi precizate, pentru că ele sunt interne: din auzite, din
povestirile boierilor bătrâni… De la 1653, odată cu guvernarea lui Vasile Lupu, cronica
devine memorialistică. Impresionează, în primul rând, energia cu care Costin îşi conduce
naraţiunea, spre deosebire de Ureche, în al cărui letopiseţ putem spune că există mai
multă acţiune decât povestire. Având plăcerea de a istorisi, cronicarul comentează
întâmplările, iar când izvoarele îi dau prea puţine informaţii, el umple golul cu numeroase
divagaţii, stârnind interesul cititorului. Pe Costin îl interesează ce fac oamenii, cum se
mişcă, el descriind lumea în mijlocul căreia trăieşte, iar pasiunea pentru anecdotic îi
salvează stilul de uscăciune. Miron Costin deschide seria marilor noştri povestitori.
Trăsăturile naraţiunii:
- conduita narativă subiectivă, stilul participativ, dat de formula „iubite cetitoriule”,
spre deosebire de redactarea glacială a cronicii lui Ureche;
- sistematizare, artă, compoziţie;
- caracterul descriptiv;
- înclinaţia către comic (Costin este interesat de bizarerii, de întâmplări ciudate,
putându-se vorbi, în cazul său, despre un gust al spectacolului şi despre o înclinaţie
către comic; din acest punct de vedere, el seamănă cu Neculce şi cu cronicarii
munteni, atraşi parcă numai de senzaţional);
- caracterul digresiv-cărturăresc (cronica lui Miron Costin reprezintă o victorie a
detaliului; Costin informează şi delectează în acelaşi timp, deschizând paranteze de
tip explicativ, iar frazele în sine semnalează un scriitor, un cărturar care lasă a se
vedea că există, că alege, că judecă, fiind un comentator al istoriei, spre deosebire de
letopiseţul lui Ureche, unde nu există comentariu ideologic; din momentul în care
cronica devine memorialistică, „personajul” care vorbeşte este unul care se
confesează;
- diversitatea stilistică (se pot remarca mai multe tipuri de redactare: rezumate narative,
povestiri relativ autonome, discursuri, chiar epistole – de exemplu, fragmentul ce
relatează prăbuşirea domniei lui Vasile Lupu; secvenţele tragice sunt prezentate pe un
ton egal, cronicarul având grija de estet să redea replica memorabilă – de pildă, aceea
a lui Ştefan Tomşa către vreun boier dat „în grija” călăului: „Să nu te ierte Dumnezeu
cu cel cap mare al tău”);
- Miron Costin este primul nostru reporter de război, datorită detaliilor numeroase,
datorită înregistrării exacte a locului, a împrejurărilor, a momentului în care se
desfăşoară războaiele; cronicarul intuieşte, psihologic, situaţiile şi caracterele,
reacţiile, psihozele colective, stările iraţionale (a se vedea prezentarea răscoalei
împotriva grecilor din vremea lui Alexandru Iliaş);
- începuturile dialogului ca procedeu literar trebuie căutate în cronici; la Grigore
Ureche, reproducerile în vorbire directă sunt foarte rare, verbul prin care se introduce
vorbirea directă (întrebare şi răspuns) fiind „a zice”; la Miron Costin, numărul
intervenţiilor în vorbire directă este mult mai mare decât la înaintaşul său, replica
reprodusă în stil direct fiind precedată, de multe ori, de întrebarea redată în stilul
indirect-liber: „La slobozitul lui Costin postelnicul din închisoare, au întrebat ceauşii
cu pază l-or slobozi au fără pază? Au zis chihaia vizirului: Unde să fugă, săracul?”;
contextul îi permite cititorului să-şi reprezinte cadrul situaţional în care va fi avut loc
convorbirea.

Cel de-al treilea mare cronicar moldovean, Ion Neculce, continuă letopiseţul lui
Miron Costin, relatând evenimentele de la Dabija-Vodă (1661) până la domniile
Mavrocordaţilor (1743).
Cel mai important lucru este unghiul de abordare a evenimentelor ce decurge din
trăsăturile naratorului (Neculce ne-a lăsat o cronică memorialistică). Acesta se
caracterizează prin cultură măruntă de logofăt de ţară, prin providenţialism, printr-un
fatalism oriental bine marcat, fiind lipsit de simţul eroicului, al grandorii şi având o mare
neîncredere în valori. El minimalizează, redimensionează ţărăneşte totul şi avem de-a
face cu triumful naraţiunii anecdotice, decorative. Tot ceea ce poate încânta prin bizarerie
este inclus în cronică, unde există dorinţa de a uimi, ca în cărţile populare şi în
mentalitatea povestitorului popular. Evenimentele politice sunt privite prin latura
bizareriei lor, secundarul luând locul principalului. Pretutindeni, descoperim bârfe
răutăciose, iar povestirile ilustrează tendinţa spre batjocură şi spre caricatura întemeiată
pe o anomalie fizică.
este precedat de 42 de legende istorice, reunite sub
     
      

titlul . Aceste legende – cele mai multe de origine folclorică – au fost


         

aşezate la începutul letopiseţului, întrucât povestesc fapte anterioare domniei lui Dabija-
Vodă, iar cronicarul pune sub semnul îndoielii autenticitatea lor, lăsând la alegerea
cititorului să creadă sau nu în ele. Legendele – ca şi letopiseţul – se caracterizează în
primul rând prin oralitate, care este spontană şi nu căutată (prin oralitate, înţelegem
însuşirea textului scris de a părea vorbit, ceea ce presupune o receptare simultană vizuală
şi auditivă a textului pentru decodarea lui exactă). Neculce îl anticipează foarte bine pe
Ion Creangă, după cum a observat G. Călinescu: „Când citeşti cronica lui Neculce, un
nume îţi năvăleşte numaidecât în minte: Creangă”.

Temă de casă: Citiţi din manual (p. 55-56) cea de-a 41-a povestire şi observaţi
particularităţile lingvistice.

Cronicarii munteni scriu în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în


prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Multă vreme, paginile lor au fost subestimate, ca
urmare a comparaţiei cu cele ale moldovenilor. Subiectivismul cu care scriu pentru a
apăra interesele unei partide boiereşti a determinat o atitudine rezervată. Cele două mari
grupări feudale – Cantacuzinii şi Bălenii – ce s-au înfruntat de-a lungul anilor au solicitat
cronici (care pot fi privite dintr-un unghi jurnalistic) pentru a le apăra interesele. În vreme
ce cronicarii moldoveni au considerat o datorie patriotică să scrie unul în continuarea
celuilalt, confraţii lor de peste Milcov iau de fiecare dată totul de la început, în funcţie de
interesele partidei din care fac parte. Limba cronicarilor munteni se distinge prin
trăsăturile sale populare, dintre care multe s-au impus cu timpul ca normă supradialectală
în limba română literară, iar altele – mai puţine – s-au păstrat până astăzi în graiurile din
sudul ţării, ca elemente regionale. Alături de acestea, întâlnim şi unele fenomene arhaice.
Cele mai importante cronici munteneşti sunt:
1) – prezintă evenimentele de la 1290 (de la aşa-crezuta
     
     #    

întemeiere a Ţării Româneşti de către Radu Negru sau Negru-vodă) până la 1688.
Avem de-a face cu un corpus de texte puse cap la cap, naraţiunea nu este omogenă,
ritmurile narative diferă. După momentul 1663 (uciderea postelnicului Constantin
Cantacuzino din porunca lui Ghica-vodă), cronica începe să vibreze, căpătând aerul
unui pamflet, al unui poem al urii, caracterul polemic reuşind să omogenizeze textul.
Ritmul devine alert, apar antiteza, gradaţia, imprecaţia, blestemul arghezian, dar nu
lipsesc nici comentariile religioase, întemeiate pe o morală fatalist-creştină.
2) – este alcătuită tot din numeroase fragmente şi prezintă cam
    '    

aceleaşi evenimente. Virulenţa merge în cunoscutul spirit balcanic, descoperim


disimularea, limbuţia maliţioasă, insinuarea, intenţia mistificării, pamfletul, gustul
farsei, înscenarea burlescă.
3) – prezintă evenimentele
               !        '            

petrecute de la moartea domnitorului Şerban Cantacuzino până la domnia lui Nicolae


Mavrocordat (octombrie 1688 – martie 1717). Autorul se simte atras de anecdotic, de
pitoresc, iar opera se caracterizează prin „plăcerea de a povesti, de a reconstitui istoria
cu ajutorul imaginaţiei scenice surprinzătoare a autorului, care preface realitatea
însăşi în spectacol. […] Episoadele se înlănţuie într-o naraţiune punctată de
numeroase nuclee dramatice, fastuoase şi burleşti rând pe rând” (
" 
   

). Interesantă se dovedeşte intuirea


                (       

extraordinară a mecanismului dramatic; dramatizarea este vie, intriga politică devine


intrigă de teatru popular (a se vedea, spre exemplu, scena aducerii la Brâncoveanu a
paharnicului Staico sau aceea a judecării clucerului Constantin în Divanul ţării). În
acest letopiseţ, se produce un fenomen uimitor: cronicarul nu se mai arată interesat de
continuitatea anilor. Avem de-a face cu o scriere nucleică, materia epică nefiind, prin
urmare, continuă, ci coagulându-se în episoade, astfel încât se pot alcătui mici
scenete, cu eroi şi cu o atmosferă particulară.
4) – este un letopiseţ cu autor cunoscut, Radu
                  ! 

Popescu, şi consemnează evenimentele petrecute în perioada 1200 – 1729, Radu


Popescu având ambiţia de a da o istorie completă, de la întemeierea Munteniei până
în zilele sale. Scenele sunt dinamice, limbajul – energic, vorbirea directă apare de
multe ori, se recurge la tehnica acumulării (de pildă, în prezentarea bătăliei de la
Călugăreni). Radu Popescu evită portretul în stil clasic şi preferă să nareze
evenimente semnificative, care să ilustreze trăsături de caracter. Dacă, până la domnia
lui Nicolae Mavrocordat, cronicarul nu şi-a disimulat ura şi şi-a înmuiat pana într-o
cerneală îndoită cu venin (Radu Popescu deschide, astfel seria marilor noştri
pamfletari, în care se înscriu Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu,
Al. Macedonski, N. D. Cocea, Tudor Arghezi), odată cu întronarea lui Nicolae
Mavrocordat, tonul se schimbă, iar cronica devine un encomion, trimiţându-ne cu
gândul la Radu Greceanu.
Radu Greceanu (unul dintre traducătorii ) reprezintă, prin
  '     '      ! 

cronica alcătuită din porunca şi la adresa lui Constantin Brâncoveanu, intelectualul


din epocile de opresiune care se străduieşte să spună frumos lucruri inofensive,
ocolind mereu complicaţiile.
Cea mai complexă personalitate din istoria literaturii române vechi, Dimitrie
Cantemir, prin vasta şi remarcabila sa operă ştiinţifică şi literară, se plasează cu mult
deasupra cărturarilor vremii. Personalitate de factură enciclopedică, Dimitrie Cantemir se
manifestă în cele mai variate domenii – istorie, filosofie, literatură, geografie, muzică,
arhitectură, matematică –, fiind în acelaşi timp un neobişnuit poliglot. Lucrările sale, cele
mai multe scrise în limba latină, atestă o bogată documentare în domeniul ştiinţelor
umaniste şi o mare pasiune pentru cercetare.
Prin scrierile sale în limba română –
"      (      
          

, şi
  (   
                      (                   

 

–, Dimitrie Cantemir contribuie substanţial la dezvoltarea limbii noastre


       

literare, în special în domeniul vocabularului (introduce, în lexicul românesc, un număr


foarte mare de cuvinte împrumutate din diferite limbi) şi al sintaxei (încearcă să realizeze
o modalitate de exprimare în scris deosebită de tot ce se făcuse până la el.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale:


1) Limba cronicii lui Grigore Ureche.
2) Miron Costin: trăsăturile naraţiunii şi particularităţile lingvistice.
3) Limba şi stilul lui Ion Neculce.
4) Limba cronicarilor munteni.
5) Dimitrie Cantemir: particularităţile lingvistice ale scrierilor în limba română.
6) Influenţa turcească asupra limbii române literare.
7) Influenţa neogreacă asupra limbii române literare.

Aplicaţii – test de autoevaluare

Răspundeţi cu “ADEVĂRAT” sau cu “FALS”:

1) Prin cronicarii moldoveni şi munteni, limba română literară înregistrează o fază nouă
a evoluţiei sale.

2) În operele cronicarilor, se găsesc începuturile exprimării artistice, în ciuda


caracterului documentar accentuat.

3) În cronici, naraţiunea este legitimă, istoriografia înseamnă şi istorisire, apropiindu-se


de artă, pentru că dă accent subiectiv evenimentului şi pentru că se ocupă de
accidental.

4) Naraţiunea cronicilor este una artistică, iar timpul, în letopiseţe, este epic şi nu istoric.

5) Cronicarii îşi îngăduie anticiparea şi recuperarea evenimentelor – ceea ce ţine de epic.


6) Dimitrie Cantemir contribuie substanţial la dezvoltarea limbii noastre literare, în
special în domeniul vocabularului.

7) Dimitrie Cantemir introduce, în lexicul românesc, un număr foarte mare de cuvinte


împrumutate din diferite limbi.

8) Dimitrie Cantemir încearcă să realizeze o modalitate de exprimare în scris deosebită


de tot ce se făcuse până la el.

9) Hiperbatul presupune separarea a două cuvinte strict conexe din punct de vedere
sintactic, prin intercalarea unei părţi de propoziţie al cărei loc ar trebui să fie în altă
parte.

10) La sfârşitul secolului al XVIII-lea, apar primele gramatici ale limbii române, ca
urmare a necesităţii de codificare a limbii literare şi de creare a unei norme literare
supradialectale.

Rezolvare: Toate afirmaţiile sunt “ADEVĂRATE”.

TEMA NR. 5:

Obiectivul principal al acestei teme îl constituie prezentarea evoluţiei limbii


române literare la cumpăna veacurilor al XVIII-lea – al XIX-lea, precum şi a rolului jucat
de reprezentanţii Şcolii Ardelene în stabilirea unor norme ortografice.

Anul 1780 reprezintă începutul unui lung proces de modernizare a limbii române
literare, proces care va dura până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi va avea drept
consecinţe realizarea caracterului unitar al limbii noastre de cultură şi nuanţarea lexicului
ei. În această perioadă, limba română literară va renunţa la un mare număr de elemente
neogreceşti (care se conformau greu structurii gramaticale româneşti şi aveau o circulaţie
limitată) şi se va îndrepta spre limba latină şi spre limbile romanice (în special franceza şi
italiana). O contribuţie însemnată vor avea, în aceste privinţe, Şcoala Ardeleană, Ion
Heliade Rădulescu, reprezentanţii curentului popular-istoric (precum Alecu Russo,
Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu şi alţii) şi cei ai direcţiilor latiniste (Timotei
Cipariu, A. T. Laurian, Aron Pumnul).
Acum apar primele gramatici ale limbii române, ca urmare a necesităţii de
codificare a limbii literare şi de creare a unei norme literare supradialectale. Limba
română literară modernă se va închega abia după 1830, perfecţionându-se şi
îmbogăţindu-se treptat până în zilele noastre.
În fonetică, se abandonează unele fonetisme arhaice destul de răspândite în epoca
precedentă: etc.
                         (   (     (     ( 

Unele fonetisme vechi se conservă (păstrarea lui în forme ca ; păstrarea


      

lui iniţial în Moldova, în cuvinte precum – în Muntenia, predomină


       
formele cu în loc de ), se acceptă formele cu pentru şi cu pentru ( se menţine
  #  #

în şi în ), formele verbale cu dentala refăcută sunt aproape generale


     (        (  

în Muntenia ( ; doar alternează cu ).


                    

În morfologie, observăm tendinţa de înlocuire a articolului posesiv-genitival


invariabil cu formele variabile, răspândirea formelor de indicativ imperfect persoana a

III-a plural terminate în ( în loc de ), auxiliarul de indicativ perfect compus


     

persoana a III-a singular este înlocuit cu , formele de conjunctiv de tipul


     

alternează cu .
              

Sintaxa păstrează unele construcţii vechi şi populare, dar, către sfârşitul perioadei
(spre 1840), se constată o modernizare accentuată a sintaxei, datorită lui Ion Heliade
Rădulescu şi datorită unei puternice influenţe a modelului sintactic francez.
Lexicul înregistrează puternice modificări acum, elementele latino-romanice
concurând cu cele autohtone.

Şcoala Ardeleană reprezintă un moment de solidaritate intelectuală, întrucât, în


afară de corifeii Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, s-au
înscris în acelaşi program şi alţi cărturari cu merite incontestabile în afirmarea idealurilor
românilor din Ardeal, precum Radu Tempea, Vasile Aaron, Paul Iorgovici, Ioan Molnar
Piuariu şi alţii. În plan teoretic, al elaborării unor lucrări ştiinţifice, reprezentanţii Şcolii
Ardelene redactează opere istorice şi filologice de mare erudiţie, în care preiau de la
cronicarii umanişti problema originii latine a poporului nostru şi a limbii lui, problema
continuităţii neîntrerupte a elementului roman în spaţiul carpato-danubiano-pontic,
problema unităţii românilor din toate provinciile româneşti, limba literară constituind cea
mai bună dovadă în acest sens.
Printre operele de o covârşitoare importanţă, se numără:
      (      

(apărută la Viena, în 1780, scrisă în latineşte, este cea dintâi


           

gramatică românească tipărită şi prima gramatică de la noi în care, pentru redarea


exemplelor şi a dialogurilor în limba română, se folosesc litere latine şi nu chirilice;
lucrarea are patru părţi: Ortografia, Sintaxa, Etimologia, Formarea cuvintelor daco-
romane din cele latine); (de Samuil
       (                      

  

Micu, autorul discutând probleme de ortografie şi adoptând un sistem ortografic


etimologizant);
"     
                        !      (         

 

(de Petru Maior); (apărută la Sibiu, în 1797, şi


                   

 

datorată lui Radu Tempea, un adept al latiniştilor care crede că „măestria grammaticească
este începere şi povăţuire spre toate celelalte măestrii şi ştiinţe înalte”);
    
 

(de Paul Iorgovici); (scrisă de Ion


          &       (           ! 

Budai-Deleanu, iniţial în latină şi apoi tradusă în româneşte),


                
  

(ambele de Ion Budai-Deleanu);


!   
                             

(publicat în 1825, început de Samuil Micu şi continuat de Petru


        '  

Maior şi de alţii, primul dicţionar etimologic românesc unde se precizează genul şi


formele de plural pentru substantive, indicativul prezent, infinitivul şi participiul pentru
verbe, iar atunci când se înregistrează forme regionale, se fac trimiteri la cele literare).
Reprezentanţii Şcolii Ardelene încearcă să elaboreze un sistem ortografic, bazat
pe principiul etimologic. Dacă Samuil Micu şi Gheorghe Şincai susţineau că limba
română este descendentă din latina cultă, Petru Maior, cu un dezvoltat simţ lingvistic, a
demonstrat – cu argumente valabile şi astăzi – că limba noastră îşi are originea în latina
vulgară. Tot el a explicat apariţia, în alfabetul românesc, în urma unor procese lingvistice,
a vocalelor şi şi a grupurilor şi .
   (

 

Pentru limba română literară, etimologismul extrem al gramaticii de la 1780 a


avut efecte negative, care cu greu au putut fi înlăturate în secolul următor. De caracterul
exagerat al acestei scrieri etimologice şi-a dat seama, într-o oarecare măsură, chiar
Gheorghe Şincai, care, în ediţia a doua a lucrării Elementa linguae…(Buda, 1805), face
unele concesii ortografiei fonetice (diftongii oa şi ia se scriu ca în ortografia actuală, se
simplifică, la unele cuvinte, consoanele duble, grupurile che, chi, ghe, ghi sunt notate ca
în ortografia de astăzi etc.).

Subiect de evaluare: Într-un eseu de circa patru pagini, prezentaţi, valorificând şi


informaţiile din manual (p. 70-76), contribuţia reprezentanţilor Şcolii Ardelene la
dezvoltarea limbii române.

Test de autoevaluare din toată materia semestrului I (model pentru examen)

Alegeţi varianta corectă:

1) Norma limbii literare este:


a) varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale;
b) expresia convenţională a unui anumit uzaj lingvistic, expresie obligatorie pentru toţi
cei care folosesc respectiva limbă;
c) norma lingvistică.

2) Cei mai mulţi lingvişti consideră că limba română literară s-a format:
a) în secolul al XIX-lea;
b) în secolul al XVI-lea;
c) în secolul al XX-lea.

3) Ion Gheţie, încercând o periodizare a istoriei limbii române literare, distinge:


a) două mari epoci;
b) trei mari epoci;
c) patru mari epoci.

4) Cele mai vechi texte româneşti scrise sunt:


a) textele rotacizante;
b) tipăriturile lui Coresi;
c) cronicile lui Ureche şi Costin.

5) În secolul al XVI-lea, consoanele africate se păstrează în:


a) aria nordică;
b) aria sudică;
c) aria vestică.
6) În aceeaşi perioadă, palatalizarea labio-dentalei f se întâlneşte în:
a) aria nordică;
b) aria sudică;
c) aria vestică.

7) Diftongul ea este redus la è în:


a) Muntenia;
b) Moldova;
c) Dobrogea.

8) Forme precum călcâńu, cuńu întâlnim în:


a) Muntenia;
b) Moldova;
c) Dobrogea.

9) În epoca veche, auxiliarul au, pentru perfectul compus persoana a III-a singular, se
întâlneşte în:
a) aria nordică;
b) aria sudică;
c) şi în aria nordică, şi în aria sudică.

10) Aşezarea pronumelui reflexiv după verb (de tipul ) reprezintă o


          

influenţă:
a) slavonă;
b) franceză;
c) maghiară.

11) În perioada 1640-1780, diftongul pentru se întâlneşte:




a) destul de des;
b) destul de rar;
c) nu se întâlneşte.

12) Dativul adnominal reprezintă o trăsătură sintactică a perioadei:


a) 1532-1640;
b) 1640-1780;
c) 1840-1960.

13) Raportul concesiv realizat prin elementul săvai/săva se întâlneşte mai ales în secolul:
a) al XV-lea;
b) al XVII-lea;
c) al XVIII-lea.

14) Mitropoliţii Varlaam, Dosoftei şi Simeon Ştefan contribuie la dezvoltarea limbii


române literare din secolul:
a) al XVI-lea;
b) al XVII-lea;
c) al XVIII-lea.

15) Influenţa sintaxei latine se observă mai ales în cronica lui:


a) Grigore Ureche;
b) Miron Costin;
c) Ion Neculce.

16) Reproducerile în stil direct sunt mai numeroase în cronica lui:


a) Grigore Ureche;
b) Miron Costin;
c) Ion Neculce.

17) Dimitrie Cantemir contribuie la dezvoltarea limbii române literare mai ales la
palierele:
a) lexical şi sintactic;
b) morfologic şi sintactic;
c) fonetic şi morfologic.

18) Prima gramatică tipărită a limbii române se numeşte:


a)
        '   

b)
&       (           !  

c) .
      (   "              

$ 

19) Normele limbii române literare pot fi schimbate de:


a) Universitatea din Bucureşti;
b) Ministerul Educaţiei şi Cercetării;
c) Academia Română.

20) O normă trebuie respectată:


a) imediat ce a fost adoptată;
b) după 5 ani de la adoptare;
c) după 10 ani de la adoptare.

21) În enunţul
"   !      #     
              
              !  

, există:
       

a) trei greşeli;
b) patru greşeli;
c) cinci greşeli.

22) Afirmaţia că limba literară reprezintă “un aspect al limbii naţionale, aspectul ei cel
mai corect, produs al unei prelucrări continue din partea scriitorilor, oamenilor de
ştiinţă, publiciştilor etc., sinteză a posibilităţilor de exprimare pe care le are limba
întregului popor. Ea este limba ştiinţei, literaturii, ideologiei, politicii, teatrului,
administraţiei” îi aparţine lui:
a) G. Călinescu;
b) Ion Gheţie;
c) Iorgu Iordan.

23) Definiţia “limba literară este varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care
serveşte drept instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi
se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor
comunităţii căreia i se adresează” îi aparţine lui:
a) G. Călinescu;
b) Ion Gheţie;
c) Iorgu Iordan.

24) Primele noastre texte literare datează din secolul:


a) al XVI-lea;
b) al XVII-lea;
c) al XVIII-lea.

25) Normele ortoepice indică:


a) scrierea corectă a cuvintelor;
b) pronunţarea corectă a cuvintelor;
c) altă interpretare.

26) Normele ortografice indică:


a) scrierea corectă a cuvintelor;
b) pronunţarea corectă a cuvintelor;
c) altă interpretare.

27) Scrierea cu alfabet latin a fost legiferată de:


a) Ştefan cel Mare;
b) Mihai Viteazul;
c) Alexandru Ioan Cuza.

28) Cei mai mulţi specialişti consideră că limba română literară are la bază graiul:
a) muntean (muntenesc);
b) moldovean (moldovenesc);
c) ardelean (ardelenesc).

29) “Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” datează din anul:


a) 1512;
b) 1521;
c) 1532.

30) Anul celei mai vechi menţionări a unui text literar românesc şi, implicit, al folosirii
limbii române pentru realizarea unui act de cultură este:
a) 1512;
b) 1521;
c) 1532.
31) Textele rotacizante sunt în număr de:
a) 4;
b) 5;
c) 6.

32) Diaconul Coresi era originar din:


a) Maramureş;
b) Târgovişte;
c) Braşov.

33) “Cazania” lui Varlaam a apărut în anul:


a) 1643;
b) 1648;
c) 1673.

34) “Noul Testament de la Bălgrad” a apărut în anul:


a) 1643;
b) 1648;
c) 1673.

35) “Psaltirea” lui Dosoftei a apărut în anul:


a) 1643;
b) 1648;
c) 1673.

36) “Biblia de la Bucureşti” (a lui Şerban Cantacuzino) a apărut în anul:


a) 1688;
b) 1643;
c) 1648;
d) 1673.

37) Este cronicar muntean:


a) Ion Neculce;
b) Miron Costin;
c) Radu Greceanu.

38) Frază de tip periodic întâlnim în cronica lui:


a) Grigore Ureche ;
b) Miron Costin ;
c) Ion Neculce.

39) se găseşte în :
          !                      

a) ;
       (  

b) ;
"            

c) .
                        

 
40) Hiperbatul este o trăsătură a sintaxei lui:
a) Grigore Ureche ;
b) Ion Neculce ;
c) Dimitrie Cantemir.

1) b; 2) b; 3) a; 4) a; 5) a; 6) a; 7) b; 8) b; 9) c; 10) a; 11) a; 12) b; 13) b; 14) b; 15) b; 16)


c; 17) a; 18) c; 19) c; 20) a; 21) b; 22) c; 23) b; 24) a; 25) b; 26) a; 27) c; 28) a; 29) b; 30)
c; 31) a; 32) b; 33) a; 34) b; 35) c; 36) a; 37) c; 38) b; 39) a; 40) c.