Când ai citit câteva cărţi autentice şi ai întâlnit câţiva oameni autentici,

„originalitatea” nu te mai poate păcăli

Momente spirituale – întâlnirea cu Bruce Lipton I
Sfârşit de septembrie în Bucureşti. Toamnă cenuşie, ploaie măruntă,
rece, frisoane septice, amărăciune profundă, organică, materială,
oameni grăbiţi (spre unde, spre ce?), proteste sindicale obosite,
anemice, speriate, pancarte ofilite, cărate/sprijinite pe umeri osoşi,
claxoane răguşite sau prea stridente, maşini speriate, smucite,
văruite cu noroi vâscos, faruri ca nişte opaiţe fosforescente, paltoane
mergătoare, ezitante, speriate, evazive, priviri mioape, urechi mute.
Încă o toamnă morbidă şi strivitor de tristă, ignorată, neluată de
nimeni în seamă, nesocotită...
Ajung la hotel şi intru într-o oază aparentă de fericire sintetică – podele
ce reflectă impecabil spoturile sclipitoare din tavan, fotolii din piele
scumpă, atent selectată, şi vreo 15-20 de majordomi extrem de atenţi la
eventualele sau presupusele nevoi ale musafirilor – puţini, ce-i drept.
Mă aşez la o măsuţă împreună cu soţia şi Dana Dumbrăveanu –
conferenţiar universitar doctor, buna noastră prietenă (severineancă
100% deşi trăitoare în Bucureşti) care azi va fi tălmaciul nostru. Cum
arată Profesorul Lipton? Cum o să îl „atac”? ...
Mi-am dorit încă de acum 3 ani, de când i-am văzut conferinţele pe
DVD şi i-am citi cărţile, să îl întâlnesc şi... atât.
La ce sunt bune adevărurile „originale”
Savurez liniştea şi încerc să îmi pun ordine în gânduri. Imposibil
însă!...În acea atmosferă de linişte sintetică mă gândeam la numeroşii
„sfătoşi” care gândesc în majuscule şi care au pretenţia de a fi unicii
posesori ai Adevărului Unic. Întâlnim adesea în scurta noastră viaţă
astfel de specimene de indivizi care caută dintr-o disperată nevoie de a-şi
justifica umbra pe care o fac pământului, să fie originali. Şi ce e mai
facil, mai lesne decât să dai „din gură” sau „din mână” mimând
originalitatea? Ei au certitudinea că gândesc, că jocul lor e gândire şi mai
ales că jocul lor prea luat în serios de ei înşişi este şi creator. Ei
îmbrăţişează cu puterea argumentelor logice o eroare, o îmbracă în
culori vii şi fascinante şi o propagă ca şi cum ar fi un adevăr definitiv.
Au un bagaj nesfârşit de aforisme şi parabole cu care argumentează
strivind orice presupusă opoziţie şi creează iluzia (pornită dintr-o
certitudine atent mimată) că ei nu se pot înşela niciodată. Viaţa lor este
însă sterilă, goală, anostă, searbădă dar nu total inutilă. Meritul lor (au
totuşi un merit!) este că ne ajută prin atitudinea şi comportamentul lor să
înţelegem mai bine definiţia erorii dar ne şi îndeamnă în acelaşi timp la
căutarea şi cultivarea adevărului...
„Original” şi „autentic”
Diferenţa între a fi „original” şi a fi „autentic” este diferenţa între „a-ţi
imagina că bei apă” şi „a bea apă”. Când ai citit câteva cărţi autentice,
când ai întâlnit câţiva oameni autentici, atunci vraja „originalităţii”
aceastor inşi nefericiţi se destramă instantaneu şi doar un sentiment de
compasiune te cuprinde atunci când observi cu coada ochiului, eforturile
acestora de a convinge, de a îmbrobodi sau de a mai îmbălsăma vreun
inocent aflat în căutarea „adevărului”...
Mai aveam câteva minute până să îl întâlnesc pe Profesorul Lipton şi
gândurile mele se amestecau de-a valma...
Întâlnirea cu Profesorul Lipton
Uşile rotative de la intrarea în holul larg al hotelului se mişcau lent din
când în când „înghiţind” câte un locatar. La un moment dat apare
Profesorul Lipton voios ca un copil care se întoarce din parc. Este scund,
are o barbă rotundă şi un zâmbet ca un hamac aninat de lobii urechilor. Îl
privesc preţ de câteva secunde pe cel care a rescris Biologia şi cel care,
cu argumente articulate, a desfiinţat teorii consacrate şi acceptate ca
definitive de miliarde de oameni trăitori pe această biată planetă aflată în
perpetuă vâjâială prin Universul întunecat. Ne recuneaştem şi mă
întâmpină ca şi cum am fi cel puţin rude de gradul întâi. Toate ezitările,
toate spaimele, toate prejudecăţile mele s-au dizolvat instantaneu chiar
atunci. El ştia deja că în următoarele minute va vorbi severinenilor
despre noua ştiinţă – Epigenetica – acea ştiinţă care va schimba multe
vieţi şi care va reaminti oamenilor că există totuşi vindecare (nu doar
ameliorare).
L-am întrebat unde ar fi mai potrivit să vorbim şi după ce s-a uitat
discret în jur, mi-a spus că nu crede că ar fi bine să deranjăm turiştii din
hol cu discuţia noastră şi ne-a invitat la el în cameră.
Mi-a luat din mână geanta şi trepiedul şi a intrat în liftul larg iar eu şi
soţia am luat celelalte bagaje (alte camere, încă un trepied, cărţile,
clipboard-urile, aparatele foto, etc). Am urcat vreo 12 etaje şi în faţa uşii
l-am întrebat de ce a cerut cameră aşa de sus şi mi-a spus că îi place să
vadă panorama oraşului. Am vorbit despre familie, despre copii, despre
primele impresiile ale lui în România, etc. Între timp am aranjat
„sculele” şi am început un dialog extraordinar, despre epigenetică,
despre viaţă, şi nu numai, având în spate un Bucureşti unic şi fermecător,
total opus celui pe care îl percepusem cu numai o oră mai devreme.
Ce este „epigenetica”?
Într-o singură frază, „epigenetica” ne face stăpânii propriei noastre
sănătăţi şi bunăstări. Sau, cu alte cuvinte, credinţele noastre conştiente
sau inconştiente structurează într-un mod real particulele de materie din
ceeace numim generic realitate.
Dar, întrebările şi răspunsurile Profesorului în numerele viitoare.