Sei sulla pagina 1di 3

Omului postmodern nu i se renegă accesul la o realitate transcendentă...

În sondaje de opinie nu se declară a-religios, sau ateu, ci


dimpotrivă, manifestă o sete avidă înspre fenomenul religios care trebuie să corespundă nevoii sale de „palpabilitate" şi
autosugestie. El trebuie să creadă şi să experimenteze nemijlocit ceva transcendent care să-l posede, să-l „vacuizeze"; are nevoie
de doza „gândire pozitivă" (termen aflat în vogă) şi iraţional care i-o poate oferi experienţa mistică, fie că este vorba de
superstiţii sau „gospel music", fie de tehnicile erotice tantriste, fie de meditaţia Zen, sau de exerciţiile de relaxare Schulz,
conform standardului Noii Ere şi psihozelor milenariste: „O mişcare ce câştigă teren de la începutul anilor 1980 este New-Age,
fascicol de teorii şi practici diverse, reunite însă prin aceeaşi dorinţă de evadare din cercul îngust al concepţiilor materialiste şi
raţionaliste. New-Age propovăduieşte o schimbare de paradigmă care încorporează tot ceea ce ştiinţa oficială refuză sau
marginalizează: factorul Psi, comunicarea cu alte entităţi(spirite sau extratereştrii), terapii neconvenţional...Ea proclamă, într-un
sens pur milenarist, intrarea omenirii într-o eră care va marca triumful omului asupra materiei, transfigurarea omului şi
emergenţa unei conştiinţe planetare"

Pe acest fond mistic, imaginarul omului postmodern este imprimat de motive, structuri şi teme eshatologice, din care aş aminti:

* mitul conspiraţiei: ce apare în perioadele de criză, are darul de a coagula - prin intermediul fricii - societatea;

* mitul salvatorului: strâns legat de primul, atestă nevoia unei mâini forte, un Mesia, care să salveze societatea de conspiraţie;

* mitul vârstei de aur: când, îndepărtat de o anumită bunăstare, omul simte mersul lucrurilor ca pe o degradare şi o îndepărtare
de o perioadă de aur; pe acest fond putem numi tendinţa de a refuza modernitatea sub forma conceptului return to inocence, o
nostalgie a omului modern de a se reîntoarce în sânul naturii, a unei vieţi paradisiace, ideal puternic reflectat în mistica mişcării
hippy din anii '70;

* mitul unităţii: într-o societate multicoloră, ideea de unitate a omenirii este sugerată prin idealul uniformizării şi transgresării
diferenţelor naţionale şi politice, mitul Europei Unite, al globalizării şi mondializării economiei, în ideea unor duşmani comuni
care vin dintr-o altă constelaţie (Psihoza Războiului Stelelor, mult mediatizat în America);

* mitul revoluţiei: ideea că împotriva structurii osificate a lumii se declanşează ura puternică a unui război devastator, în care cei
răi sunt distruşi definitiv în acea vale a morţii numită Armaghedon;

* mitul progresului: ideea că după această revoluţie care restabileşte ordinea mondială, omul, prin reforme şi schimbări, va
evolua spre o societate ce va corespunde din ce în ce mai mult ideii de Paradis Terestru, ideea milenaristă a celor 1000 de ani de
bine, după de satan va fi închis în iad;

* mitul decadenţei: strâns legat de ideea vârstei de aur; este sugerată stricăciunea şi corupţia ireversibilă a omenirii, pe acest
fond al sfârşitului de mileniu apărând o serie de secte care propovăduiesc acest mesaj justiţiar şi fanatic de Cavaleri ai
Apocalipsului, cu profund caracter milenarist, profetic (exarcebarea demersului catastrofic) şi mesianic (venirea unui Mesia care
să îndrume omenirea)

Trebuie subliniat faptul că transmiterea acestor mituri care probabil au existat de-a lungul întregii istorii, are loc conform noilor
structuri ale limbajului, aici înţelegând orice semn, semnificant, care este capabil să transporte mesajul la nivelul
subconştientului fiecărui om. Însă pentru apocalipsa timpului nostru, rolul cel mai important îi revine imaginii, ea este
responsabilă de introducerea unor mutaţii la nivelul imaginarului colectiv, spaţiul sensibil al miturilor, deosebindu-se de acestea
prin faptul că, deşi îşi trage seva din ele, se dovedeşte ca „o colecţie veritabilă de imagini sensibile" care se afirmă „ca o altă
realitate, îmbinată cu realitatea tangibilă, dar nu mai puţin reală decât aceasta; mai mult, imaginarul se prezintă mult mai
elaborat, uneori chiar deosebit de sofisticat"

De aceea, un rol important pe care l-a avut în declanşarea acestor psihoze ale omului contemporan, în detrimentul apocalipsele
orale sau scrise, l-a avut imaginea pictată, filmată, televizată, care devine universul mental al omului postmodern atras ca de un
magnet, de acest cult al noului său idol - ecranul sălii de cinematograf, al televizorului, al monitoarelor computerelor.
Diagnosticul cert al acestei civilizaţii postmoderne o reprezintă această seriozitate prin care orice imagine televizată poate
deveni un document serios al acestei istorii iconoclaste a imaginarului mentalităţilor colective. Arta cinematografică şi
televiziunea devin astfel martorul numărul unu al istoriei; putem spune că istoria este de fapt o producţie a acestei uzine de vise
si fantasme, veridic este tot ceea ce a fost înregistrat pe pelicula celuloidului, fără acest fapt, nu mai putem avea certitudinea
evidenţelor scrise ale istoriei; ştiinţă, religie, artă, devin sclavele acestui zeu, care nu iartă nimic din cea ce nu i s-a supus
exigenţelor telegeniei sale şi prizei la conştiinţa publicului... În acest sens, tainele sunt dezghiocate şi expuse consumului
devoratorilor de imagini - mintea omului transformată într-un imens stomac, ce validează existenţa, transformată într-o
pasivitate concupiscentă a privirii... Totul trebuie expus inflamării sale... Credinţa, sexul, moartea, crima, violul, sunt toate
transmise în direct, răspunzând exigenţei dorinţelor noastre de nou şi live. Dar de fapt toată această manie a telefagiei se trage
din plictiseala şi akedia(termen grecesc specific pentru plictiseala monahilor din deşert datorată căldurii de amiază) existenţelor
1
noastre: Televiziunea seduce aşadar masiv prin faptul că, dincolo de teroarea şi utopia care le suscită, ea constituie forma cea
mai simplă de ocupare şi potoleşte, prin procură, setea noastră de peripeţii şi de derivate facile. Criza limbajului şi a comunicării
sunt şi consecinţe ale abstractizării existenţei noastre, transformată în simple convenţii stereotip ale imaginii televizate -
devenind astfel oglinda a tot ceea ce percepem prin televiziune. De fapt, prin abundenţa de imagini la care omul postmodern
este supus prin această dictatură a privitului, simţul său estetic, înţelegerea semiotică, catartică a imaginii (cum apare în pictural)
îi este atrofiată până la dispariţia completă. Căci, permanent, avalanşei de imagini i se alătură un noian de informaţii si
explicaţii, fiind supus acestui ultraj al manipulării prin forme lipsite de conţinut care „extenuează privirea" şi supune mentalul
unui brain storming, care amputează orice discernământ al unei judecăţi de valoare.

Un rol important în geneza noilor mituri ale postmodernităţii îl are cinematograful, prin producţiile sale comerciale în mare
parte, care vin să răspundă nevoii de fantasmare a omului postmodern, creându-i-se produse de piaţă potrivite aşteptărilor sale
eshatologice, milenariste sau sentimentale... Astfel, în timpul cursei pentru înarmare din timpul Războiului Rece, Războiul
Stelelor era filmul ce încarna temerile civilizaţiei americane ce se credea ameninţată de posibile civilizaţii extraterestre şi, astfel,
din punct de vedere politic, mcCarthismul anilor 50 a profitat din plin pentru a continua cursa pentru înarmări. Nu lipsită de
importanţă a fost realizarea producţiei filmului Armaghedon, care venea în sprijinul ecologiştilor ce vedeau în escaladarea
nucleară un mod profitabil de îmbogăţire prin declanşarea ideii de Apocalipsă ecologică. Un alt film recent, American Beauty,
vine să anihileze orice urmă a tragicului în existenţa reală a morţii, fiind vorba practic de secularizarea acesteia; totul poate fi
frumos, chiar şi moartea. Astfel, prin această confiscare a oricărei temeri, omului îi sunt justificate fantasmările sale, care
primesc o tentă new-ageistă, aşa încât criza sensului societăţii postmoderne să fie deturnată de la adevăratele ei dramatisme ce
nu ar fi politicaly correct.

Filme interesante, ce dezvoltă tema conspiraţiei, sensibilitatea „paranoică" a omului ce justifică răul prin existenţa unei reţele
ocultate în pânza socială, este Matrix şi The Net (Reţeaua) în care se avansează această idee a conspiraţiei mondiale, în care
individul este inclus fără voia sa; cel care reuşeşte să scape este cel care cunoaşte regula jocului din lăuntrul Conspiraţiei,
promovând ideea mimesisului social, acea docilitate socială a individului expus noilor structuri ale puterii. Cinemania omului
postmodern răspunde cu succes nevoii omului postmodern de a fantasma, de a visa cu ochii deschişi, sau de a se iubi pe sine, de
care are nevoie pentru a-şi înţelege complexele de orice natură sau de a-şi ajusta hedonismul propriu, noilor standarde ale
succesului comercial. ªi, mai mult decât atât, de a-i da accesul la Legendă şi propriul Mit, de a-i crea permanent mitologii în care
să creadă. Însă, dincolo de aceste elucubraţii ale imaginii, televizualul are pretenţii mult mai mari. El trece de la ficţiunea
cinematografului, în care există o legătură cu un original, chiar dacă nu este întru totul autentică, la o suficienţă absolută a
imaginii, care se transformă „într-un mod de a fi universal", abolind orice limită temporală consumului său, "...tunul de
electroni bombardează ecranul fără întrerupere reconstituind pe acesta imagini zi şi noapte" (Pascal Bruckner).Astfel realitatea
personală este înlocuită cu irealitate impersonală, scopul televiziunii fiind clar, acela de a crea privitorului un câmp infinit de
iluzionare şi sugestabilitate, astfel încât acesta să-şi recunoască drept nişă a propriei sale existenţe matitatea diagonalei
televizorului, a cărei perpetuă stropire cu electroni şi prospectare a privirii să-i dezmărgineze fiinţa de sub limitele curente ale
timpului, spaţiului, ego-ului şi, astfel, să-l consacre definitiv ca şi "Senior al voyeurismului", în acest imperiu tehnologic al
imaginarului artificial.

Toate aceste provocări ale postmodernităţii suscită interesul din partea teologiei cu noi răspunsuri, care să corespundă
aşteptărilor tot mai pretenţioase ale omului postmodern - ce a „relativizat democratic" şi desacralizat orice „tabu-izare"
religioasă prin raţiunea evidenţelor modelate matematic(tehnoştiinţa contemporană) şi "blândeţea ecumenică"a noii sinteze
transcendente, New Age. Rolul teologiei creştine în ambianţa noilor paradigme create este de a identifica tot acest arsenal al
înstrăinării de sine al omului postmodern, dar şi de a actualiza într-o formulă accesibilă omului postmodern, seva patristică a
trăirii creştine autentice.Inexpresivitatea limbajului de lemn teologic(Baconski) trebuie contrabalansat prin plasticitatea
mesajului creştin,evitând orice complicare "barocă" datorată tradiţionalismelor şi ritualismelor excesive. Dar trebuie evitată şi
denaturarea fundamentelor sacramentale şi mistagogice ale Tradiţiei autentice păstrate în Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine, în
rugăciune şi comuniune euharistică, care ligaturează mistic mădularele Bisericii văzute şi nevăzute. Astfel, deznădejdea
resimţită de omul contemporan, „angst"-ul heideggerian, poate să devină un serios motiv al acceptării Tainei, în profunzimea ei
hristologică şi sacramentală de revelare permanentă prin Biserică - temelia încorporării noastre în Eonul Hristic, accesibil în
toată splendoarea sa eshatologică, încă din această viaţă. Insă este anacronic un creştinism care ar începe doar să denigreze
progresul lumii actuale, spunând mereu că răul se trage "de la folosirea excesivă a televizoarelor sau a internetului"fără să-si
asume cotidianul "în carne şi oase" al omului postmodern...Sfinţii Părinţi nu au fost "învechiţi" în epoca lor ci au preluat
sensurile lumii îmbogăţindu-le cu sensul plenar al existenţei omului pe acest pământ-Dumnezeu.Aşadar creştinismul epocii în
care trăim trebuie să regăsească în chip inteligent legătura cu structurile şi ligaturile acestei lumi şi să devenină o parte
integrantă, asemeni unui ferment care în chip tainic să transfigureze fiecare realitate a acestei lumi, pornind de la cea mai intimă
realitate existentă-inima omului contemporan. Arta, ştiinţa, tehnica lumii postmoderne nu trebuiesc judecate ultimativ, ci doar
înţelese ca manifestare a spiritului creator omenesc ce a părăsit treptat de la Renaştere, legătura, echilibrul şi unitatea dintre
minte şi inimă, dintre văzut şi nevăzut. Iar pe de altă parte, evitând orice impunere cu forţa, orice constrângere, orice judecată
superficială şi ultimativă, creştinismul trebuie să emane acea căldură creatoare plină de încredere şi deschidere a Dragostei, aşa
cum Sfântul Siluan Athonitul, mărturisea: "Mi-e milă de sărmanii oameni care nu cunosc pe Dumnezeu. Ei sunt mândrii că au
ajuns să zboare , dar nu e nimic uimitor în aceasta: şi păsările zboară şi slăvesc pe Dumnezeu. Dar omul, zidire a lui Dumnezeu,
2
lasă pe Ziditorul lui. (...)Mă rog mult lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mântuiţi şi să vă bucuraţi împreună cu îngerii şi
sfinţii."

În primul rînd, democraţia înseamnă „suveranitatea poporului”. E sensul său literal, sensul său dintîi. „Demos” înseamnă
popor, iar „krateo”, stăpînesc. Poporul, adică, este stăpîn. Pare însă că este un mit că poporul poate fi stăpîn. Pe cine să
stăpînească? Pe el însuşi, deoarece în afară de popor nu mai e nimeni de stăpînit într-o ţară. Atunci de fapt alţii stăpînesc
poporul? Unii străini, din altă ţară, sau o minoritate, tot din popor? Rezultă că, dacă poporul nu se stăpîneşte pe sine, e stăpînit
de alţii. După părerea autorului, acesta ar fi cazul probabil mereu, deoarece stăpînirea de sine a poporului ar fi un mit. Ele nu
ascultă însă de logica obişnuită. Sunt polivalente şi susceptibile de lecturi divergente. Este vorba de mitologii. Mitologiile nu
sunt logice – de exemplu oamenii se prefac în privighetori, în stele etc. În orice caz nu sunt raţionale. Dar democraţia este, după
autorul textului, o mitologie. Înseamnă că democraţia nu ascultă de logică, depinde de credinţe netemeinice, ca nişte superstiţii.
Ca şi mitul Minotaurului, democraţia e susceptibilă de interpretări divergente. Pentru unii înseamnă ceva, pentru alţii, altceva.
Dar încă două semnificaţii se adaugă acesteia. Într-o societate inegalitară, suveranitatea poporului riscă să devină vorbă
goală; ar fi pur şi simplu confiscată de privilegiaţi. Pe de altă parte, dacă libertăţile ar fi prejudiciate, n-ar mai rămîne decît o
egalitate în sclavie. Cele trei principii merg aşadar împreună: suveranitatea poporului, egalitatea şi libertatea. Este formula
ideală a democraţiei. Iată deci în sfîrşit şi definiţia: libertate, egalitate, suveranitate a poporului. Dar de ce este acesta un mit?
Probabil pentru că există limite ale libertăţii, la fel şi ale egalităţii, şi derivă de aici că ar exista şi limite ale suveranităţii.
Datorită acestor limite, democraţia poate fi considerată un mit. Rămîne să vedem care sunt aceste limite, cum se combină ele
între ele, şi ce rezultat final produc, pentru ca să ne dăm seama dacă un popor de oameni liberi, care nu ascultă de nimeni, este şi
un popor suveran, adică stăpîn pe sine. Cum poţi fi suveran asupra unor oameni liberi şi egali cu tine? Nu este un « lucru », nici
măcar o idee ; este o mitologie. Mitologia este o colecţie de mituri. Cartea se numeşte « Mitul democraţiei ». Democraţia este
oare un mit ? Miturile sînt poveşti, nu sînt adevărate. Deci democraţia este un basm, o poveste de adormit copiii ? Dacă sînt mai
multe feluri de democraţie, sînt mai multe poveşti diferite. Înseamnă că ar trebui să abandonăm ideea de democraţie. Dar poate
poveştile nu sînt toate la fel. Poate există ceva care poate fi cules şi păstrat din aceste poveşti.

Mitologiile nu au nimic cartezian. « Cartezian » vine de la Descartes. Descartes era un filosof francez. El a scris « Discursul
despre metodă ». În mitologie nu prea există metodă. Deci ideea de democraţie este ceva cam confuz, fără metodă precisă, fără o
bază filosofică limpede precum ideile lui Descartes. Cum poate o mitologie să fie filosofică? Poate o fi vreun alt filosof decît
Descartes care să folosească mituri şi să le propage ?