Limba romana patria mea

si alte articole de Aurora Petan

cercetãtor principal la Institutul de Lingvisticã “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din Capitalã, specialist în filologie clasicã; Aurora Petan a absolvit
Facultatea de Limbi Straine, sectia Latina-Greaca Veche, are un masterat in Filologie Clasica iar in prezent este doctorand in lingvistica. In
anul 2001, a castigat Premiul Academiei "B.P. Hasdeu" pentru lingvistica, la 27 de ani

Suntem romani pentru ca vorbim romaneste.

Nimic altceva nu ne defineste atat de
fundamental: nici credintele, nici obiceiurile,
nici granitele. In momentul in care vom inceta
sa mai vorbim aceasta limba, nu vom mai avea
identitate. Dar multi dintre noi am inceput deja
sa o facem, fara sa stim ca suntem victimele
unui adevarat razboi impotriva limbii romane
Ce (sau cine) este limba romana?

Lingvistii isi imagineaza limba romana, din

punct de vedere etimologic, ca pe un sandvis:
chifla este elementul latin, care cuprinde o felie
consistenta de sunca (influenta slava), cateva
foi de salata (influenta maghiara, turceasca,
greceasca, rusa, franceza si altele), si putina
maioneza, dar foarte putina, pe post de resturi
din substratul stravechi dacic. Desigur, stiinta
poate defini limba romana cum considera ea ca
e mai potrivit. Dar lingvistica singura, cu
limitele ei, nu ne ajuta deloc sa intelegem cu
adevarat ce (sau cine) este limba romana si
care este rostul ei. Limba romana nu este latina
plus slava, plus substrat, plus maghiara plus,
plus, plus... Limba romana este acea forma
speciala sub care spatiul acesta geografic si
spiritual dintre Carpati, mare, Dunare si dincolo
de ele a capatat o identitate. Limba romana nu
este o simpla structura logico-lingvistica cu
ratiuni de comunicare, rasarita intamplator la
un moment dat dintr-o alta limba ori dintr-un
amestec de limbi, ci un dat de la Dumnezeu,
asa cum sunt toate limbile, cu un trup si un
spirit, cu o istorie, un destin si un rost. Ea
detine un nucleu, o esenta, care este una si
aceeasi de mii de ani, cu mult inainte ca
aceasta limba sa se fi numit "romana". Pe
acest trup s-au asezat diferite haine, dupa
imprejurari si moda: haina slava, cea
turceasca, haina maghiara sau greceasca,
jobenul frantuzesc sau jeansii americani. Chiar
si latina nu a fost decat o alta haina, mai
groasa, mai rezistenta si mai de cale lunga,
imbracata, intr-un anumit moment al istoriei, de
acest nucleu stravechi. Si pentru ca aceasta
haina a convenit din punct de vedere politic
mai marilor vremii, dar nu era, totusi, decat o
simpla imbracaminte, lingvistii au inceput sa
nascoceasca cum ca de fapt latina este si
trupul, si spiritul limbii romane. Au inventat
peste o mie de cuvinte latinesti care stau,
chipurile, la baza unor cuvinte romanesti, dar
care in latina nu au existat niciodata. S-au dat
peste cap ca sa demonstreze ca dacii si-au
abandonat limba in favoarea latinei, chiar si
acei daci - foarte numerosi - care n-au intrat
niciodata in contact cu romanii. Au sucit pe
toate partile limba romana pentru a o face sa
intre in tiparul latin. S-au straduit sa ne
convinga ca limba romana are o istorie
recenta, ca ea s-a "format" la un moment dat,
cam pe vremea cand slavii dadeau tarcoale la
Dunare. Si au reusit sa ne pacaleasca. Evident,
din perspectiva strict stiintifica, respectand
criteriile lingvisticii, ceea ce se vorbeste acum
se poate socoti alta limba decat ceea ce se
vorbea acum cateva mii de ani. In realitate este
o iluzie, bine ascunsa ochilor nostri: esenta si
spiritul limbii sunt aceleasi, doar "hainele"
puse pe deasupra ne iau ochii, mereu altele,
mereu mai colorate si mai inselatoare... Si
numele, desigur: astazi ii spunem "limba
romana", dar ea este aceeasi limba carpatina a
noastra de mii de ani, indiferent cum s-a numit
in stravechime.

Spiritul limbii romane

La o simpla rasfoire a Dictionarului Explicativ

(DEX), constatam ca toate cuvintele limbii
romane vin de undeva: latina, bulgara, sarba,
maghiara, turca, greaca, rusa, franceza,
germana, engleza, italiana, tiganeasca si altele.
Nu exista nici un cuvant atribuit vreunui strat
mai vechi decat latina, in schimb, exista mii de
cuvinte cu etimologie necunoscuta. Ar rezulta
ca romana este un soi de amestec, care a luat
tot ce a putut de la toate limbile cu care a intrat
in contact, fara ca limbile cu pricina sa fi luat
ceva de la noi. Stranie poveste! Cine poate
explica misterul aparitiei limbii romane dintr-o
limba latina care a inghitit pe nerasuflate, ca un
balaur, intreaga limba daca, si in care s-au
amestecat, apoi, ca intr-un Babel absurd,
aproape toate limbile Europei? Nu e nici un
mister, caci adevarul este altul: multe din
cuvintele considerate slave sunt, de fapt,
dacice, iar slavii le-au luat de aici; multe
cuvinte pe care noi spunem ca le-am luat de la
maghiari, in maghiara au sensuri foarte
restranse si maghiarii insisi nu stiu de unde le-
au luat. Si foarte multe cuvinte si chiar
structuri considerate latinesti, in latina nu au
existat niciodata, ci sunt stravechi, carpatice...
Aceste lucruri au fost spuse de lingvisti straini,
care nu au nici un motiv sa masluiasca istoria
limbii romane.
Din pricina faptului ca noi credem in
continuare in teoriile proclamate de savantii
nostri, nu s-a gasit inca nimeni care sa incerce
sa defineasca limba romana din singura
perspectiva justa, aceea de dat sacru.
Constantin Noica a aratat, citandu-l pe
Eminescu, ca cuvintele cu cea mai mare
incarcatura de semnificatii sau cu intelesuri
netraductibile sunt intotdeauna cuvintele
vechi, de la mosi-stramosi, nu cuvintele de ieri
si de azi. Insa savantii nostri, tocmai pe
acestea le ignora sau le falsifica originea. Unde
altundeva poti cauta spiritul limbii, daca nu in
ceea ce a dainuit de secole, neatins? Spiritul
limbii se gaseste in felul in care sunetele se
combina intre ele si sunt accentuate, dand
nastere unei melodii aparte a limbii, in
gramatica, in cuvinte si expresii care adesea
nu pot fi traduse in alte limbi, in sensuri si
imagini, in felul in care se imbina si se
ordoneaza cuvintele, si in cuvintele insele,
milenare, mii de cuvinte cu origine
necunoscuta, despre care lingvistii nu vor sa
pomeneasca niciodata sau le atribuie influentei
altor limbi. Cand e vorba de elementul
stravechi al limbii, ni se recita, batjocoritor:
barza, viezure, mazare, de parca asta e tot ce
ne-a ramas dupa tavalugul latin...
Ganditorul de la Hamangia. Produsul unei
spiritualitati avansate

Oare de ce bucuria este numita cu un cuvant

dacic, pe cand tristetea, mahnirea, necazul,
supararea, obida, jalea sunt luate de la vecini?
Poate pentru ca bucuria este sentimentul
fundamental al fiintei umane, emotia care iti
arata ca esti pe calea cea buna, ca esti in acord
cu Dumnezeu. Gandul, cel care leaga lucrurile
si le gaseste sensul, este desemnat tot printr-
un cuvant dacic (unii lingvisti mai sustin si
astazi ca ar veni din... maghiara!). Doina este
un alt cuvant milenar, care transpune esenta
sufletului romanesc, starea de dor. A mosteni
nu putea fi decat un cuvant cu o viata de mii de
ani, la fel ca mos si mosie, din aceeasi familie.
Vatra este un cuvant dacic sau chiar dinaintea
dacilor, la fel si codrul. Cuvantul a ingropa (si
groapa) are si el o varsta de cateva mii de ani,
iar exemplele sunt multe, multe, multe...
In dictionare nu se foloseste niciodata
termenul de "dacic" sau "substrat". DEX-ul,
dictionarul nostru de capatai, prefera sa spuna
ca un cuvant este de origine necunoscuta
decat sa admita ca este dacic. Lucrarile de
istoria limbii romane incep intotdeauna cu
latina: ce-a fost inainte, nu conteaza, e
considerat doar o "influenta" minora,
marginala... Ceea ce sperie cu adevarat pe
dusmanii identitatii noastre de neam si limba
este continuitatea incredibila, de mii de ani,
caci valurile istoriei si straturile ce s-au asezat
pe deasupra nu au reusit sa modifice acest
sambure puternic.

Razboiul impotriva limbii romane

De aici porneste totul: de la presimtirea sau

intelegerea rostului pe care il are limba
romana. Caci daca limba romana este cea care
da identitate unui spatiu spiritual care sta la
temelia Europei, este limpede ca cei ce doresc
uniformizarea, stergerea diferentelor,
globalizarea, au un dusman de temut in
aceasta limba cu radacini milenare. Si nu este
de-ajuns sa fie falsificate tratatele de istorie si
de lingvistica, deoarece limba isi vede mai
departe de menirea ei, pastrandu-si radacinile
adanc infipte in pamant. Pentru ca limba
romana sa-si piarda rostul, cei potrivnici
actioneaza asupra vorbitorilor, ca intr-un
veritabil razboi.
Exista un razboi impotriva limbii romane, caci
exista un razboi impotriva identitatii noastre.
Iar singurul mod prin care ni se pot taia
radacinile este indepartarea de limba noastra.
Constantin Noica spunea ca vorbirea omului
este fiinta lui. Deci pentru a-i lua unui om sau
unui neam identitatea, trebuie sa ii distrugi
limba: atat istoria limbii, cat si spiritul ei.
Caile pe care se desfasoara lupta impotriva
limbii romane si, implicit, a identitatii noastre,
sunt numeroase. La nivel academic, savantii,
fie ignoranti, biete marionete oportuniste, fie
vanduti cu totul si potrivnici intereselor
neamului, depun eforturi in a ne falsifica
radacinile. De aici aversiunea fatisa, devenita
un adevarat razboi, fata de civilizatia dacilor si
fata de tot ce inseamna componenta straveche
a limbii romane: cetati dacice lasate pe mana
jefuitorilor, triste figuri de academicieni care se
extaziaza in fata ideii cuceririi Daciei si a
masacrarii dacilor care si-au aparat pamantul,
dictionare si tratate ridicole, care cauta sa
demonstreze ca dacii au renuntat brusc,
definitiv si in masa la limba lor, iar limba
romana este continuarea limbii latine, devenita
imediat un "primitor universal", o "limba
ospitaliera" care a renuntat de buna voie la tot
ce a avut specific si a luat de la altii tot ce are
acum.
Mass-media este un alt canal prin care se duce
acest razboi. Presa si internetul promoveaza cu
mare insistenta saracirea limbii, mai ales in
randul tinerilor. Este adevarat ca limba
oglindeste realitatea din jurul nostru, dar este
la fel de adevarat ca si noi suntem modelati,
foarte subtil si eficient, de limba pe care o
vorbim. Daca folosim zi de zi un vocabular
sarac, vom deveni repede la fel de saraci in
spirit. Lucrurile devin cenusii, totul este ori
"misto", ori "naspa", nimic nu mai este
"frumos", "grozav" ori "minunat". Suntem
"cool" ori "trendy", avem "joburi" de
"manageri", "merchandiseri", "brokeri" ori
"dealeri", engleza ne sufoca, suntem invatati
sa pretuim mai mult alte limbi decat a noastra,
ajungem sa ne fie rusine sa mai folosim
cuvinte romanesti curate. Rezultatul e sigur: in
cateva generatii vom uita mai mult de jumatate
din limba, vom face dictionare chiar si pentru
romana ultimelor decenii si nu vom mai sti ca
"Limba noastra-i limba sfanta,/ limba vechilor
cazanii,/ care-o plang si care-o canta/ pe la
vatra lor, taranii".

Europa romaneasca

Putini sunt cei care inteleg ce se intampla cu

adevarat, caci pentru noi, limba materna este
un lucru la fel de firesc ca si aerul pe care il
respiram, si nu suntem constienti de
schimbarile subtile care se produc in vorbirea
noastra. Doar cei plecati departe stiu ce
inseamna sa visezi romaneste si sa tresari la
auzul unei vorbe de acasa. Insa adevarata fata
a acestui razboi s-a vazut si continua sa se
vada in afara granitelor tarii, in comunitatile
istorice de romani, care cuprind cu radacinile
lor aproape jumatate din Europa: din Rusia,
Ucraina, Basarabia, pana in Ungaria si Croatia,
din Serbia, Albania, Bulgaria, pana in
Macedonia, Grecia si chiar Turcia. Istoria
acestor romani este incarcata de suferinta, iar
astazi, desi traim in vremuri democratice, in
cele mai multe dintre aceste teritorii limba
romana e vorbita doar in soapta.

Dacia pe timpul lui Burebista. Se intindea pe

aproape intreaga Europa de azi
Istoricii din antichitate sustineau ca tracii erau
cel mai numeros popor din lume, dupa inzi. Ei
ocupau cea mai mare parte a Balcanilor, Asia
Mica si toata Europa de Sud-Est. Dacii, ramura
nordica a tracilor, locuiau pe ambele maluri ale
Dunarii, ajungand in nord pana la Carpatii
Padurosi, in apus pana la Tisa si Morava, in
rasarit, dincolo de Nistru, pana la gurile
Bugului, iar in sud se intindeau pana la Muntii
Balcani. Vreme de patru secole, intre sec. III si
VII d.Hr., Imperiul Roman a fost, practic, un
imperiu de sorginte tracica: majoritatea
imparatilor Romei si ai Bizantului, ca si multi
generali, proveneau din randul tracilor si al
dacilor nord-dunareni. Dupa ce granita de pe
Dunare s-a prabusit, in Balcani au navalit
slavii, avarii si alte neamuri, iar despre traci si
daci nu s-a mai auzit mare lucru. Cartile de
istorie nu-i mai pomenesc, de parca ar fi intrat
in pamant. In realitate, cei mai multi au ramas
pe vetrele lor, iar urmasii lor sunt toti cei ce
vorbesc astazi romaneste, de multe secole, in
aceleasi teritorii. Nici o alta limba europeana
nu a avut un astfel de destin.
In 1878, Mihai Eminescu publica in ziarul
"Timpul" urmatoarele cuvinte: "Nu exista un
stat in Europa Orientala, nu exista o tara de la
Adriatica la Marea Neagra, care sa nu cuprinda
bucati din nationalitatea noastra. Incepand de
la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia
si Hertegovina, gasim pas cu pas fragmentele
acestei mari unitati etnice in muntii Albaniei, in
Macedonia si Tessalia, in Pind ca si in Balcani,
in Serbia, in Bulgaria, in Grecia, pana sub
zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa
incepand, in toata regiunea Daciei Traiane,
pana dincolo de Nistru, pana aproape de
Odessa si de Kiev". Mai tarziu, Nicolae Iorga
spunea ca Romania reintregita de dupa primul
razboi mondial se invecina tot cu romani.
Numarul romanilor din jurul granitelor era, intr-
adevar, foarte mare, aproape de trei milioane:
intre 800.000 si un milion in Ucraina,
aproximativ 200.000 in Bulgaria, aproximativ
300.000 in Serbia, in regiunea Timoc, si
aproximativ 100-160.000 in vestul Banatului,
intre 100.000 si 400.000 in Ungaria, intre 12.000
si 65.000 in Rutenia Subcarpatica, aflata in
componenta Cehoslovaciei, intre 1919-1939. La
acestia se adaugau cei aproximativ 300.000-
450.000 de aromani din Albania, Macedonia,
sudul Serbiei si sud-vestul Bulgariei, si cei 500-
600.000 de aromani din Grecia, si inca vreo
cateva zeci de mii de meglenoromani si
istroromani, primii in nordul Greciei, ceilalti in
Croatia. Numarul lor a scazut foarte mult, unele
comunitati sunt chiar amenintate cu disparitia.
Astazi mai trebuie sa-i mai adaugam pe romanii
din Republica Moldova (cca trei milioane),
ramasi dincolo de granite, dupa cel de-al doilea
razboi mondial.

Procesiune dacica la Drobeta

Peste tot, in toate aceste teritorii, romanii au
suferit amarnic timp de un mileniu. Au fost
deportati si imprastiati, nu le-au fost
recunoscute drepturile, nu au avut scoli si
biserici, li s-au schimbat numele romanesti cu
altele straine, nu li s-a dat voie sa se roage sau
sa planga in limba lor. La fel s-a intamplat si cu
romanii din Ardeal, in timpul maghiarizarii
fortate. Astazi, in afara tarii, romana este
oficiala doar in Serbia, si acolo doar in cazul
romanilor din Voivodina, in Republica Moldova,
si pe Muntele Athos, la schiturile Prodromu si
Lacu. Insa romanii din Timocul sarbesc nu
sunt recunoscuti nici acum ca minoritate
romaneasca, nici cei din Bulgaria, nici aromanii
din Grecia, Albania ori Bulgaria, nici
meglenoromanii. In Basarabia, limba romana a
fost numita "moldoveneasca", pentru a i se
sterge identitatea, in Transnistria, cimitirul
soldatilor romani a fost arat si crucile aruncate
la gunoi, in Ucraina a fost batut un preot roman
si enoriasii sai, icoanele stropite cu motorina,
iar biserica romaneasca a fost gazata in timpul
slujbei de Inviere. In Timocul sarbesc s-a dat
ordin de demolare pentru singura biserica
romaneasca... Toate s-au intamplat acum, in
ultimii ani, iar lupta pentru deznationalizarea
romanilor din afara granitelor este in plina
desfasurare.

Europa s-a nascut in Carpati

Dar ce se intampla cu celelalte limbi ale
Europei? Sunt la fel de napastuite? Acest
razboi este doar al nostru, sau si al altora?

Fiecare limba de pe lumea asta isi are istoria ei

si propriul ei rost. Noi il stim pe al nostru si pe
al limbii noastre. Multi savanti straini au
demonstrat ca leaganul Europei nu il constituie
civilizatia greco-romana, ci plamada etno-
lingvistica din Carpati si de pe Dunarea de
Mijloc pana la mare, cu cateva mii de ani
inainte ca grecii si romanii sa fi iesit in lume.
De aici au plecat oameni, idei, cuvinte, catre
intreaga Europa, si fara acest nucleu dunarean-
carpatic nu ar fi existat nimic din ceea ce astazi
numim "Europa Clasica". Desigur, varianta
oficiala a istoriei noastre sustine ca nu exista
continuitate din acele timpuri pana astazi, ci au
existat cel putin doua rupturi majore. Prima,
cand splendida cultura a neoliticului a fost
spulberata de razboinicii indo-europeni, care
au invadat Europa in epoca bronzului. Din
acest cataclism ar fi rasarit dacii. A doua, cand
limba si civilizatia dacilor ar fi disparut, pentru
totdeauna, in urma razboaielor cu romanii si a
politicii de romanizare. Iar din acest cataclism
am fi rezultat noi, romanii. Aceasta este politica
de taiere a radacinilor, prin care am fost
invatati ca noi, ca popor si ca limba, ne-am ivit
aici de putina vreme. Dar exista destui invatati,
in special straini, care contesta, unii,
distrugerea civilizatiei cucutenienilor, altii,
chiar venirea indo-europenilor, iar altii, insusi
procesul de romanizare. Si mai exista si o
dovada scrisa, teribil de periculoasa pentru cei
care vor sa ne vada dezradacinati: tablitele de
la Sinaia. In aceste tablite, pe care toata
comunitatea stiintifica se zbate zadarnic sa le
declare falsuri, este consemnata limba dacilor.
Iar aceasta limba nu este indo-europeana,
dovada a faptului ca prima ruptura nu a existat
si, in plus, contine multe cuvinte si structuri pe
care noi le-am socotit pana acum ca venind in
romana din latina, dovada ca romanizarea este,
cel putin in parte, o iluzie, si nici cea de-a doua
ruptura nu a existat. Cu alte cuvinte, limba
romana este, in esenta ei, aceeasi de mii de
ani, in ciuda nenumaratelor straturi depuse pe
deasupra.
Lingvistica romaneasca nu are inca forta de a
iesi din jocul tulbure pe care il face de un
secol, nu e in stare sa caute in miezul lucrurilor
si sa vada continuitatea de esenta a acestei
limbi, care a dat identitate unei mari parti a
Europei. Este un proces dificil, ce necesita
mult curaj, caci nici o alta limba a Europei nu a
avut un asemenea destin.

Razboinici daci

Dar cine sunt cei care au pornit si intretin acest

razboi? E greu sa le gasim un nume. Sunt cei
ce cauta sa uniformizeze lumea, sa topeasca
natiunile si identitatile intr-o singura mare
comunitate. Unii considera ca acesta e un
lucru bun, ca trebuie sa tindem spre unitate.
Poate este asa, dar nu aceasta e calea cea
buna. Daca Dumnezeu a creat lumea atat de
diversificata, trebuie sa respectam diversitatea.
Fiecare limba oglindeste universul in felul ei si
fiecare limba contine un ceva specific numai ei
si nici unei alte limbi de pe lumea aceasta. La
fel, fiecare neam este o fiinta in sine, unica si
irepetabila, definita prin limba sa. Nu putem
participa la universal decat prin particularul
care ne-a fost dat. Si apoi, limba si neamul, atat
ale noastre cat si ale altora, nu sunt niste
simple chestiuni politico-sociale, care sa poata
fi manipulate, ci au fost lasate de Dumnezeu.
Se vor gasi si unii, nu putini, care sa sustina ca
tot ce se intampla este absolut firesc si ca
nimeni nu are nimic cu noi si cu limba noastra.
Mai mult, ca cei care sustin astfel de teorii sunt
ori paranoici, ori nationalisti macinati de
frustrarea ca nu am fost capabili sa ocupam un
loc mai in fata pe scena istoriei. E problema
lor! Pentru cine are ochi sa vada, minte sa
inteleaga si suflet sa cuprinda, noi nu am fost,
intr-adevar, pe scena istoriei: noi suntem
insasi aceasta scena. Eminescu a intuit acest
lucru, si dupa el si altii. Insa pentru a castiga
acest razboi, trebuie sa fim constienti de
valoarea nemarginita a limbii romane. A
exprimat-o cel mai simplu si firesc Nichita
Stanescu: "A vorbi despre limba romana este
ca o duminica. Limba romana este patria mea.
De aceea, pentru mine, muntele munte se
numeste, de aceea, pentru mine, iarba iarba se
spune, de aceea, pentru mine, izvorul
izvoraste, de aceea, pentru mine, viata se
traieste".
=====================

Aurora Petan despre tãblitele de plumb de la

Sinaia, o misterioasã arhivã regalã dacicã
De mai bine de un an, cercetãtori avizati sau
amatori, pasionati de istorie, ziaristi, fundatii
culturale sunt angajati într-o adevãratã cursã
contra cronometru, pentru a dezlega un mare
mister al istoriei noastre vechi: Tãblitele de
plumb de la Sinaia.
Peste 30 de plãci acoperite cu imagini si
înscrisuri într-o limbã necunoscutã stau
neinventariate în subsolul Institutului de
Arheologie Vasile Pârvan din Bucuresti, de mai
bine de un secol, sub pretextul cã sunt niste
falsuri neinteresante. Ele contin o scriere într-o
limbã necunoscutã si reprezentãri iconografice
cu luptãtori înarmati cu suliti si lãnci, regi si
zei, temple, palate, cetãti, monograme si
însemne heraldice, eternizate în plumb, cu
rãbdare si migalã, cu un simt artistic aproape
desãvârsit, misterios si incitant. O lume înviatã
parcã dupã un cataclism dar, paradoxal,
puternicã si de realã.
În legãturã cu acest fascinant subiect, am
realizat un interviu, în exclusivitate pentru
“Observatorul de Toronto”, cu doamna
profesoarã Aurora Petan, cercetãtor principal
la Institutul de Lingvisticã “Iorgu Iordan-Al.
Rosetti”, din Capitalã, specialist în filologie
clasicã. Domnia sa a prezentat o comunicare
pe aceastã temã la Academia Românã, fiind
convinsã cã plãcutele de plumb de la Sinaia
reprezintã o parte a unei importante arhive
regale dacice.

Aurora Petan a absolvit Facultatea de Limbi

Straine, sectia Latina-Greaca
Veche, are un masterat in Filologie Clasica iar
in prezent este doctorand in lingvistica. In anul
2001, a castigat Premiul Academiei "B.P.
Hasdeu" pentru
lingvistica, la 27 de ani.

R: Stimatã doamnã Petan, ce se stie despre

aceste plãcute ?

A.P: Se stie de la primarii din Sinaia, din anii

’20-’30, cã, în preajma anului 1875, când s-a
turnat fundatia Castelului Peles, s-a descoperit
un mare tezaur, din piese de aur – plãci scrise
în relief. Aceste plãci au fost copiate în plumb,
din ordinul Regelui Carol I, la Fabrica de cuie
din Sinaia. Pânã în prezent, nu au fost
descoperite dovezi certe în acest sens. Existã
însã o traditie oralã, destul de serioasã.
Multã lume stie despre acest lucru, însã nu a
scris nimeni pe tema asta.
Plãcile de plumb au fost depozitate la
Mãnãstirea Sinaia si, imediat dupã înfiintarea
Muzeului National de Antichitãti, la sfârsitul
secolului al XIX-lea, au fost aduse la Bucuresti,
pe vremea lui Grigore Tocilescu.
În legãturã cu plãcile de aur, existã douã
ipoteze: una, cã ar fi fost topite de Regele Carol
I si folosite în vremea Rãzboiului de
Independentã si, a doua, cã cel putin o parte
din ele ar fi supravietuit. Nu stim ce s-a
întâmplat cu ele: fie au ajuns, dupã unele
speculatii, în Tezaurul de la Moscova, fie au
fost valorificate, într-un fel sau altul.

R: Dumnevoastrã, ce informatii detineti despre

plãcutele originale, din aur?

A.P: Informatiile pe care le detin eu sunt foarte

ciudate. Ele provin de la o persoanã din
Republica Moldova, care m-a contactat imediat
dupã conferinta mea din 3 iunie 2004, de la
Academia Românã. Mã vãzuse pe TVR-
international si spunea cã vine cu o delegatie
din partea Academiei Ruse. Mi-a arãtat, într-
adevãr, o delegatie, semnatã, parafatã, prin
care era împuternicit sã se ocupe de culegerea
de informatii despre aceste obiecte.
Persoana respectivã sustinea cã astfel de plãci
existã pe teritoriul Rusiei, cã sunt foarte
asemãnãtoare cu cele de la Sinaia, si, cã, din
informatiile pe care le detine, cel putin 40 de
piese din aur ar mai exista în Banca Nationalã a
României.
R: Concret, ce v-a spus acest misterios
personaj despre plãcutele din aur ?

A.P: Ipoteza domniei sale era urmãtoarea:

plãcile din aur nu ar fi fost descoperite când s-
a sãpat fundatia Castelului Peles. Ele s-ar fi
aflat în posesia Mãnãstirii Sinaia care, ca multe
alte asezãminte crestine, a fost ridicatã pe o
capiste, pe locul unui altar pãgân. Deci, aceste
plãci s-ar fi pãstrat, de-a lungul secolelor, în
grija initialã a preotilor precrestini si, apoi, ar fi
fost transmise.
Personajul de care vã spuneam, al cãrui nume
nu vi-l pot face cunoscut, mai spune cã fiecare
mare trib geto-dacic avea o astfel de arhivã de
texte, care se reînnoia periodic. Textele erau
scrise de Marele Preot si aveau caracter sacru,
magic, erau închinate zeilor si, ca atare, erau
foarte, foarte bine pãstrate.
În preajma rãzboaielor cu Traian, câteva ramuri
ale neamului daco-get s-au desprins si au luat-
o spre Rãsãrit, împreunã cu arhivele lor. El
sustinea cã aceste arhive ar fi ajuns pe
teritoriul actual al Rusiei, odatã cu aceastã
migratie dacicã.
Conform informatiilor lui, la noi în tarã, ar mai
exista vreo trei depozite: unul la Mãnãstirea
Tismana, un altul undeva în Muntii Bucegi si
unul chiar lângã Sarmizegetuza. Deocamdatã,
doar cel de la Sinaia ar fi fost scos la luminã.
Tot el sustine cã au existat la Sinaia 240 de
piese si cã mai multe copii se aflã în diferite
institutii. Foarte plauzibil, pentru cã stim, tot de
la oameni din Sinaia, cã unele copii în plumb
au ajuns la prof. Nicolãescu Plopsor, altele la
Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii
Politice, de pe vremea comunistilor.
Deci, piesele de aur, fie s-au salvat si au ajuns
în Tezaurul de la Moscova, vreo 40 ar exista
încã în Banca Nationalã, fie au fost topite. Nu
avem informatii sigure despre nici una dintre
variante.

R: Dar, pânã acum, s-a ocupat cineva de ele ?

Le-a studiat vreun cercetãtor?

A.P: Este un mare mister de ce, timp de mai

bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de
aceste piese. Existã informatii absolut sigure
cã si Pârvan le cunostea. Asta sustine
Alexandru Vulpe, actualul director al Muzeului
de Arheologie “Vasile Pârvan”, al cãrui tatã,
Radu Vulpe, a fost elevul lui Pârvan.
Primul director al Muzeului, Grigore Tocilescu
stia despre ele, la fel ca multi altii. Toatã lumea
stia de existenta lor, însã nimeni nu a vrut sã
se ocupe de ele. Nu vãd nici o explicatie de ce.
Poate doar dacã ei stiau cã a existat un tezaur
din piese de aur care a fost distrus si scoaterea
la luminã a copiilor ar fi dus la un scandal. Asta
ar fi o explicatie. Cred cã a fost dositã povestea
pieselor de plumb, pentru a nu se afla povestea
celor de aur, care au dispãrut. Pentru cã erau
acolo tone de aur. Dacã au fost cel putin 200 de
piese, imaginati-vã.
R: Credeti cã istoricii au evitat, cu bunã stiintã,
sã le cerceteze ?

A.P: Probabil. Istoricii si arheologii consacrati

nu s-ar fi bucurat sã renunte la tot ce
scriseserã pânã atunci, acceptând atât de
multe informatii noi care ar fi dus, într-adevãr,
la rescrierea istoriei noastre vechi, si nu numai
a noastrã, pentru cã sunt lucruri care privesc
istoria întregii Europe. Faptul cã un Pârvan, un
Tocilescu sau un Radu Vulpe au spus cã sunt
falsuri, a constituit o etichetã definitivã. Nimeni
nu a încercat sã vadã dacã nu cumva este
altfel.

R: Ce ne mai puteti spune, în legãturã cu

aceste plãci de plumb ?

A.P: Istoria acestor plãcute este foarte

zbuciumatã. Pânã de curând, nu se stia cã
existã o legãturã între Sinaia si aceste piese.
Inginerul Dan Romano, care a investigat 20 de
ani aceastã poveste, publicându-si rezultatele
cercetãrii în volumul “Cronicã apocrifã pe plãci
de plumb ?”, nu stia nimic despre Sinaia. El
cunostea doar cele douã piese care existã în
depozitul muzeului de la mãnãstire. Eu am dat
peste o carte a lui Iordache Moldoveanu –
“Dacii vorbesc” –, care cunostea cele douã
piese de la Sinaia. Domnul Moldoveanu a
vorbit cu un inginer din Sinaia, pe nume
Ionescu, care astãzi nu mai trãieste. Acesta a
fost foarte pasionat de istoria acestor plãcute.
El i-a spus cã ar fi existat zeci de piese si cã
provin de la Regele Carol I.
În acelasi timp, istoricul Augustin Deac a tinut
o comunicare în 2003, la Congresul
International de Dacologie, despre plãcile de
aur de la Sinaia. Însã nu a avut ecou. Stiu doar
cã detine fotografii inedite dupã plãci, pe care
noi nu le cunoastem, le-am vãzut numai
proiectate. Din pãcate, Deac a murit si nu am
ajuns la documente si la arhiva pe care o
detinea. Vorbind cu cei de la Institutul de
Arheologie, am aflat cã ei stiu, cu sigurantã, cã
toate aceste plãci provin de la Mãnãstirea
Sinaia.
În anii ’40, când Romalo le-a fotografiat, mai
erau o sutã si ceva,iar în anii ’70, au dispãrut
toate. Romalo a cãutat si în inventare, dar ele
nu au fost niciodatã inventariate.
Nu existã absolut nici o informatie cã ele ar fi
existat vreodatã. În 2002, 2003, au reapãrut 35
de piese, nu se stie de unde. Ce s-a întâmplat
cu restul, nu stim. Cele 35 de piese, aflate
astãzi în Muzeul Institutului de Arheologie nu
sunt nici acum inventariate.

R:Am aflat cã, totusi, aceste piese din plumb

au fost analizate.

A.P: Da. Am extras mostre din cele 35 de piese,

le-am dus la Institutul de Fizicã Nuclearã si
rezultatele sunt, fãrã nici un dubiu: plumb de
secolul al XIX-lea. S-au fãcut comparatii cu
medalii de plumb din vremea lui Cuza si
compozitia este identicã. Este sigur plumb
modern, care confirmã teoria copiilor.
În anul 2002 a fost trimisã la Oxford una dintre
piese, împreunã cu o scoabã de plumb din
zidul de la Sarmizegetuza, oferitã de profesorul
Ion Glodariu, care este datatã, sigur, secolul I
d.Hr. Analizele au arãtat cã piesa contine cam
aceleasi impuritãti ca si scoaba de plumb
dacicã si cã autenticitatea acestei piese
depinde de siguranta contextului în care a fost
gãsitã scoaba. Dacã scoaba este autenticã,
este posibil ca si piesa sã fie autenticã.
Pornind de la aceste rezultate, considerând cã
plumbul este dacic, s-a ridicat urmãtoarea
întrebare: cum e posibil sã arate atât de bine
niste piese de plumb peste care au trecut 2.000
de ani, într-un sol cu umiditate ridicatã, ca al
tãrii noastre?
Domnul Romalo a presupus cã s-au fãcut
matrite din folie de aur, în care s-au imprimat
scrisul si imaginile cu poansonul, apoi s-a
turnat plumb, iar când piesele au fost
descoperite, s-a extras folia de aur si abia
atunci plumbul ar fi intrat în contact cu aerul
Cei de la Monetãrie spun însã cã aceastã
ipotezã este neplauzibilã, pentru cã multe piese
au dimensiuni mari si, o folie de aur, ca sã
poatã fi imprimatã, trebuie sã fie foarte subtire.
Astfel de matrite nu ar mai fi suportat o
greutate atât de mare de plumb.
Analizele repetate de trei ori la Institutul de
Fizicã Nuclearã pe piesa analizatã la Oxford au
demonstrat cã existã, într-adevãr, impuritãti,
dar numai la suprafata pieselor: cupru, argint
si alte metale, în cantitãti foarte mici, care pot
proveni fie din contaminarea cu matritele, fie
din contaminarea cu obiectele împreunã cu
care au fost depozitate. Însã, în interiorul
pieselor este plumb pur. Este, deci, posibil, ca
cei de la Oxford sã fi mãsurat numai exteriorul
piesei, nu si interiorul. Nu existã nici un dubiu
cã plumbul din interior este 98% pur, cu adaos
de staniu. Asta este formula tipicã pentru
plumbul de tipografie.
R: Care este opinia Dumneavoastrã, în legãturã
cu autenticitatea acestor plãci ?

A.P: Dupã opinia mea, plãcile sunt autentice, în

ceea ce priveste continutul lor, însã, în ceea ce
priveste suportul este vorba, în mod sigur
despre niste copii din secolul al XIX-lea.
Cu sigurantã, Regele Carol a vrut, când si-a dat
seama de importanta istoricã a acestor piese,
sã lase spre cercetare, chiar dacã cele de aur
nu au fost distruse, chiar dacã ele existã, copii
dupã ele. Pentru cã ar fi fost dificil sã se fi dat
la studiat tone de aur. Mi se pare logic sã fi
fãcut niste dubluri dupã aceste piese.

R: Dacã sunt falsuri, cine ar fi putut sã le facã ?

A.P: Se presupune cã Hasdeu. Unii spun cã el

ar mai fi fãcut niste falsuri, e vorba despre
niste documente medievale.
Nu de aici pleacã însã ipoteza falsului.
Alexandru Vulpe sustine cã un nepot de-al lui
Hasdeu ar fi lãsat o scrisoare în care ar fi spus
ceva în legãturã cu aceste piese. Nu se stie
nimic despre scrisoare, dacã existã sau nu.
Între timp, Alexandru Vulpe a renuntat la ideea
scrisorii, nu si la ideea falsului atribuit lui
Hasdeu. De ce? Pentru cã, aceste plãci, pe
lângã foarte multe ilustratii, contin o limbã. Ori,
la vremea respectivã, în afarã de Hasdeu,
nimeni nu avea cunostinte atât de temeinice
încât sã inventeze o limbã atribuitã dacilor.
Hasdeu a fost un personaj absolut genial. Este
sigur cã cel care a creat plãcile, dacã admitem
cã a existat un falsificator, trebuie sã fi fost
chiar mai genial decât Hasdeu.
Se stie cã doar Hasdeu detinea la vremea
aceea cunostintele necesare creãrii unei limbi
si a unei arhive atribuite dacilor, mai ales cã el
era foarte pasionat de substrat. El este cel
care, scotând în evidentã exagerãrile scolii
latiniste, a studiat temeinic ce s-a putut studia,
pe vremea respectivã, din substratul dacic.
Însã, Hasdeu atribuie dacilor un alfabet folosit
de secui, descoperit într-un document de secol
XIII. Hasdeu presupunea cã dacã secuii aveau
un alfabet în secolul al XIII-lea, trebuie sã-l fi
gãsit acolo, în Ardeal, si cã el trebuie sã fie
continuarea alfabetului dacilor.

R: Si nu este asa ?

A.P: Alfabetul secuilor nu are nici o legãturã cu

alfabetele de pe plãci. Acestea sunt,
predominant, grecesti. Alfabetul secuiesc este
foarte straniu. Dacã Hasdeu ar fi fãcut plãcile
astea, nu ar fi folosit alfabetul grec, el fiind
convins cã acel alfabet al secuilor este dacic.
Înainte de a descoperi alfabetul secuilor,
Hasdeu presupunea cã Deceneu, care, conform
lui Iordanes, ar fi stat o vreme în Egipt, ar fi
adus de acolo o scriere. Deci, a avut o ipotezã
anterioarã alfabetului secuiesc. Asta ar fi prima
neconcordantã. A doua ar fi legatã de limbã. Si
este mult mai gravã.
Limba din plãci nu seamãnã cu substratul
limbii române. Nu existã cuvinte din substratul
limbii române, nu existã fenomene atribuite
substratului limbii române. Ori, Hasdeu, care
studiase substratul (este primul nostru lingvist
care studiase substratul) n-ar fi ratat ocazia sã
introducã niste elemente, clar de substrat, în
aceste plãci.

R: Atunci, în ce limbã au fost scrise plãcile ?

A.P: Dupã mine, limba din plãci nu este o limbã
indo-europeanã. Acesta este lucrul senzational
pe care îl pot spune. Este o limbã care nu are
desinente, care nu face distinctie de gen, de
persoanã, de numãr, de caz. Nu stim când
avem plural, când avem singular, când avem
feminin. Aproape toate cuvintele se terminã în
“o”, nu în “a “, asa cum le stim noi din
izvoarele grecesti si latinesti (de exemplu
Boerobiseto, Vezino), chiar si femininele se
terminã în “o”: Napoco, Genuclo. Existã
elemente care se regãsesc si în limba românã,
dar care, paradoxal, în românã nu sunt
atribuite substratului, ci limbii latine. Este
limba dacã, fãrã îndoialã, însã, fie este o limbã
preindo-europeanã, deci mult mai veche – ceva
de genul limbii basce care a supravietuit
asimilãrii indo-europene, fie, adoua variantã (la
care m-am gândit, dar la care nu tin foarte
mult) este o limbã sacrã, folositã numai de
preoti, în vreme ce poporul folosea o limbã
comunã, diferitã.
Plãcutele ar putea fi, deci, scrise într-o limbã
sacrã, care sã se fi conservat în casta preotilor.

R: De unde ar putea sã provinã aceste plãci

scrise, si ce povestesc ele ?

A.P: În mod sigur, plãcutele provin din mai

multe zone si din mai multe epoci. Ele au fost
strânse laolaltã, într-un anumit moment. Însã,
existã o unitate de stil si de redactare, ceea ce
înseamnã cã exista o traditie puternicã. Plãcile
consemneazã, cu sigurantã, evenimente
importante de la curtea regilor daci, precum
aliante, rãzboaie câstigate, diferite evenimente.
Lipsesc multe piese din aceastã arhivã. Noi
avem foarte putine. Se vede usor cã existã o
unitate de stil pentru plãcile din vremea lui
Burebista, pentru cele din vremea lui Decebal,
pentru cele din Dobrogea si asa mai departe.
Mai mult, tipurile de scriere se grupeazã pe
epoci si pe zone. Lucru foarte important,
pentru cã e greu de crezut cã cineva în secolul
al XIX-lea cunostea scrierile grecesti locale.
Mai exact, plãcile din Dobrogea sunt scrise în
alfabet grecesc ionian, care folosea omega si
eta. Este vorba de plãcile care par sã provinã
de la cetatea Genucla, spre exemplu.
În functie de informatiile de pe plãci, le-am
putut grupa: asdar sunt plãci de la
Sarmizegetuza, de la cetãtile din Dobrogea,
plãcile lui Cotizo, care sunt din zona Banatului.
Cele care par sã provinã din Dobrogea
folosesc un alfabet de influentã clar ionianã,
lucru firesc, pentru cã acolo erau cetãtile
grecesti milesiene. În schimb, plãcile din
vremea lui Decebal folosesc un alfabet grecesc
occidental, care trebuie sã fi provenit de
undeva din sudul Italiei, acelasi care stã la
baza alfabetului latin, prin intermediar etrusc.
Ori asa ceva nu stiu dacã se putea cunoaste la
vremea respectivã (secolul XIX n.n.) pentru cã
alfabetele locale si dialectologia greacã s-au
constituit ca stiinte doar la mijlocul secolului al
XX-lea.
Multe sunt plãci de la Cetatea Helis. Ele
vorbesc nu numai despre Dromichete, el fiind
unul dintre nenumãratii regi de la Helis. Avem
chiar o genealogie de la Helis (mai existã încã
una de la Sarmizegetuza), care se încheie cu
Oroles, care trebuie sã fie acelasi cu Rholes,
din Dio Cassius, si care, cum pare sã rezulte
din texte, este autorul complotului care l-a
detronat pe Burebista.
R: Porf. dr. Vasile Boroneant mi-a arãtat niste
semne asemãnãtoare, descopertie de dânsul
pe niste mandibule de cal, la Chitila...

A.P: Am vãzut si eu semnele de pe oasele de la

Chitila. Textele din plãci sunt scrise 90% în
alfabet grecesc, cu diferite variante. Este
adevãrat cã existã si câteva scrieri total
necunoscute în aceste plãci. Cea mai stranie
apare pe frontonul templelor reprezentate pe
plãci. Aceastã scriere seamãnã, într-adevãr, cu
scrierea de pe oasele de la Chitila.

R: Asemenea semne se aflã si în Biblia lui

Wulfila...

A.P: Biblia lui Wulfila se stie cã a fost scrisã în

nordul Dunãrii în sec. IV d.Hr Wulfila a trãit
câtiva ani aici. El a fost cel care i-a crestinat pe
goti si primul care a tradus în goticã Biblia.
Alfabetul gotic a fost inventat de el, si se spune
cã are la bazã alfabetul grecesc. Însã alfabetul
gotic primitiv, publicat de Vulcanius
Bonaventura, contine cel putin un semn, care a
fost folosit si de daci în aceste tãblite. Pentru
cã, chiar dacã spunem cã dacii au folosit în
tãblite alfabetul grecesc, nu este totusi
alfabetul grecesc pur, ci unul care contine
niste semne speciale, pentru sunete speciale,
care nu existã în limba greacã. Acel semn din
alfabetul gotic, care în alfabetul dacic noteazã
sunetul “ce”, nu are valoare în alfabetul gotic,
pentru cã nu existã sunetul. De aceea nu se
explicã existenta lui, decât printr-o preluare de
la daci.

R: Au mai fost descoperite piese asemãnãtoare

undeva ?

A.P: În afarã de plãcile de plumb, mai existã o

serie de piese de altã provenientã, din colectii
particulare, din muzee, descoperite de
arheologi în sãpãturi, care contin semne si
imagini asemãnãtoare celor de pe plãci,
necunoscute în perioada lui Hasdeu. De pildã,
medalionul care se aflã în posesia domnului
Dan Romalo, care provine de la familia Murnu,
are pe avers portretul lui Burebista, care se
regãseste de mai multe ori pe plãcile de plumb,
probabil fãcut cu aceeasi stantã, pentru cã are
aceleasi dimensiuni. Pe revers are imprimatã
emblema cap de bovideu si sarpe, care
reprezintã probabil emblema statului unitar al
lui Burebista, si un text în aceeasi limbã cu
aceea de pe plãcute.
Medalionul a fost analizat de cãtre Bogdan
Constantinescu, doctor în fizicã, de la Institutul
de Fizicã Nuclearã, care garanteazã cã este
autentic, pentru cã are o combinatie de metale
care se regãseste numai undeva din zona din
sudul Urarilor, un aliaj tipic metalurgiei scitice.
Domnia sa sustine cã este imposibil ca cineva
sã fi falsificat acest medalion.
Mai existã câteva piese în colectia unui anume
domn Pulopol. Domnul Romalo l-a cunoscut
acum vreo 10 ani si a reusit sã le fotografieze.
Ele contin imagini asemãnãtoare cu cele de pe
plãcute.
Mai stiu de existenta altor trei piese,
descoperite de arheologul Victor Bobi, aflate la
Muzeul din Focsani. Este vorba despre un
medalion, cu portretul si numele regelui Duras,
care pe revers are un templu identic cu cele de
pe plãcute, si niste monede de argint, dintre
care una contine o scriere rombicã, identicã cu
scrierile lui Dromichete de pe plãci. Este chiar
monograma acestui rege. O asemenea monedã
a fost inventariatã si de marele numismat
Octavian Iliescu.
Aceste piese se pot constitui în dovezi ale
autenticitãtii plãcilor, pentru cã sunt
descoperite recent.

R: Despre reprezentãrile arhitectonice de plãci

ce ne puteti spune ?

A.P: În ceea ce priveste reprezentãrile

arhitectonice din plãci – temple, cetãti (avem
chiar un plan al cetãtii Sarmizegetuza) – se
pare cã sunt conforme cu ce stim noi despre
arhitectura din antichitate. Multe structuri par
sã fie structuri de lemn, care nu s-au pãstrat
pânã astãzi, însã, dacã ar fi existat un
falsificator, acesta ar fi trebuit sã cunoascã
foarte bine arhitectura anticã. Pe de altã parte,
cele câteva mii de reprezentãri, de portrete, de
trofee, de divinitãti, de armate etc., grupate pe
epoci si pe zone de provenientã sunt
reprezentate foarte coerent.
Arheologul Silviu Teodor de la Muzeul National
a fãcut un studiu de imagine, timp de câteva
luni. A grupat toate aceste imagini si le-a
introdus într-o bazã de date. Rezultatul a fost
de-a dreptul surprinzãtor: nu existã nici o
inconsecventã. Dacã ar fi existat un falsificator,
acesta si-ar fi coordonat extraordinar de bine
munca, pentru cã nici o imagine nu se bate
“cap în cap”, pe nici una dintre plãci.

R: Ca specialist, cum apreciati limba în care au

fost scrie textele de pe misterioasele plãcute ?

A.P: În ceea ce priveste limba din tãblite,

aceasta are toate caracteristicile unei limbi
naturale. Nu pare deloc sã fie o limbã creatã.
Are extrem de multã varietate. Numele lui
Burebista spre exemplu, e scris în vreo 15
feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un
falsificator. Existã foarte multã variatie
foneticã. Toate cuvintele au variante. Existã
chiar indicii de variatie dialectale. Tãblitele
dacilor si cele ale getilor prezintã diferente
clare dialectale. Existã cuvinte care apar în
anumite contexte. Existã structuri fonetice
conditionate. Ori, aceste lucruri nu puteau fi
imaginate de cineva care nu avea la îndemânã
instrumentele actuale. Sã generezi o limbã care
sã aibã cuvinte, care sã aparã numai în
anumite contexte, e imposibil. E vorba de mii
de cuvinte. Limba din tãblite nu are nici un
atribut al unei limbi artificiale.
R: Doamnã Aurora Petan, vã multmim foarte
mult pentru informatii.

Nota redactiei .

Invitam istoricii romani din diaspora sa ne

scrie parerile domniilor lor despre Placile de la
Sinaia pe adresa observro@idirect.ca
Punctele Dvs de vedere sunt foarte importante.
Ele vor fi comunicate celor din tara interesati in
elucidarea adevarurilor istorice ale neamului
nostru.

Carti despre limba dacilor

Dac pe Arcul lui Constantin

 
Iubitorii trecutului romanesc au noi motive de
bucurie. Volume de mare interes la Editura
"Dacica"

Istoria unei limbi trebuie sa inceapa, ca orice

istorie, cu stratul sau cel mai vechi. La noi
insa, acest strat, considerat de fapt "substrat",
a fost cel mai putin favorizat in cercetarea
lingvistica. Cauzele au fost multe, dar cel mai
adesea s-a invocat faptul ca, atata vreme cat
limba dacilor a disparut, nu putem afla nimic
despre ea si deci nu are rost sa speculam.
Radacinile acestei atitudini se gasesc insa si in
vremea Scolii Ardelene, care a incercat sa-i
scoata pe "barbarii" de daci din istorie,
revendicand o descendenta pura, din "gintea
latina". Limba dacilor a ramas de-a lungul
timpului un mister si un domeniu tabu in
acelasi timp. Cateva nume au punctat totusi
drumul spinos al cercetarilor in acest domeniu:
marele scriitor si invatat Bogdan Petriceicu
Hasdeu, cel dintai care a abordat cercetarea
substratului, infruntand curentul epocii, Ion
Iosif Russu - savant clujean care, la o suta de
ani dupa Hasdeu, dadea un impuls urias prin
lucrarile sale, si Grigore Brancus, cel mai mare
specialist al zilelor noastre, in chestiuni de
substrat. Cartile lor (dar si ale altor cercetatori)
au inceput sa fie (re)editate de catre Editura
"Dacica", in efortul de a repune in circulatie
date si informatii fundamentale, stiintifice, cu
privire la limba dacilor.

Bogdan Petriceicu Hasdeu, genialul

 
Intr-o vreme in care latinitatea noastra era litera
de lege in cultura romaneasca si tot ce era
"barbar" era rusinos si trebuia eliminat,
Hasdeu si-a asumat "curajul erorii", cum insusi
spune, si a luptat pentru echilibrarea balantei:
nu ne tragem doar de la Ram, nu au fost
nimiciti toti dacii, nu a fost abandonata Dacia
dupa retragerea aureliana, iar limba noastra nu
este o limba pur latineasca, ci a pastrat multe
elemente de la vechii daci. "Departe de a ma
fali, regret de a fi cel dentai care am intreprins
limpezirea elementului dacic al limbei romane.
Am fost impins la aceasta nu de ambitiunea de
a deschide o cale noua, ci de necesitatea de a
imple o veche lacuna, de care se izbeau, pe
rand, toti acei ce voiau sa inteleaga
inceputurile nationalitatii romane. Aruncandu-
ma pe o cale atat de nestrabatuta, a trebuit sa
ma armez cu acea deciziune de a nu ma teme
chiar sa ratacesc, pe care marele Grimm o
numeste curajul erorii". Prima sa lucrare de
seama, ierit-au dacii?", este un pamflet
savuros impotriva invatatilor Scolii Ardelene,
emblematic ca atitudine si argumentare. Acest
titlu a ramas in istorie, si intrebarea inca este
valabila. "Pogorandu-se de preste plaiuri
impreuna cu cartile sau chiar cu persoanele lui
Clain, Maior, Laurian, Papiu si ale atator alti
doctori ardeleni, un vartej de indaratnicie a fost
buimacit mintile noastre intru a ne socoti de
romani curati, puind intre alte temeiuri fara
temei si acela cum ca toti dacii ar fi pierit pana
la cel din urma sub armele lui Traian. Apoi da!
Pentru popoare, precum si pentru insi, sunt
timpuri de innebuneala, cu acea numai
deosebire, ca pe un ins lepsit, inchid din data
cei sanatosi, carii sunt mai multi, iar de
innebuneste un popor intreg, apoi vai si amar
de cei putintei cuminti ce se mai afla in sanul
sau... Cine are neclintita bunavointa de a da
crezare si de acum inainte, numai lucrurilor de
necrezut, creaza catu-i va placea barfirilor ex
cathedra; in cat despre mine, care sunt nu
numai ne-ardelean, ci si ne-doctor, am o
neinvinsa plecare de a ma increde, intru orice
priveste istoria veche, nu in mantii lungi,
diplome si mai lungi si vorbe afara din cale de
lungi, ci in marturisirile scriitorilor
contimpureni cucerirei Daciei". Firea lui
Hasdeu il impingea sa se revolte si sa riste, sa
emita idei la limita compromiterii. Datorita
acestui curaj, dacii au iesit din umbra istoriei si
s-a creat drum pentru cercetarea istoriei si
limbii lor.
Acest inegalabil pamflet deschide volumul cu
acelasi nume ingrijit si prefatat de profesorul
Grigore Brancus, aparut recent la Editura
"Dacica". In volum sunt reunite, pentru prima
oara, cele mai importante articole ale lui
Hasdeu despre limba si istoria dacilor, pana
acum imprastiate in lucrari mai greu accesibile:
"Originile pastoriei la romani", "Studii
gramaticale asupra limbii dacilor", "Zimbrul in
Dacia", "Fragmente pentru istoria limbii
romane - elemente dacice", "Doina. Originea
poeziei poporane la romani", "Bour, melc si
culbec - dacii si latinii intr-o scoica", "Cine
sunt albanezii", "Strat si substrat" si
"Basaraba". Puse laolalta, aceste studii dau
seama, cu asupra de masura, de geniul lui
Hasdeu, manifestat in cercetarea limbii si
civilizatiei dacilor. Foarte bine pregatit, spirit
enciclopedic, intuitiv si cu conexiuni
spectaculoase in idei, Hasdeu a fost mereu o
figura controversata. Desi contestat de multi,
atat in vremea sa cat si astazi, din pricina
exagerarilor si a firii sale exaltate, Hasdeu
ramane totusi cel dintai si cel mai sclipitor
cercetator al limbii dacilor.

I. I. Russu, criticul

Poate nu este o intamplare faptul ca la Cluj-

Napoca s-a format, dupa cel de-al Doilea
Razboi Mondial, cea mai puternica scoala de
arheologi si lingvisti in domeniul dacologiei.
Profesorul Ion Iosif Russu, lingvist si
epigrafist, a fost cel care a abordat cu
profesionalism problema limbii traco-dacilor, in
mai multe lucrari. Era intr-o vreme cand
proliferau studii exaltate, comandate de regim,
fara baza stiintifica.

 
Russu a dus o munca uriasa de culegere de
informatii, de analiza si interpretare, de
selectare si clasare. Practic, nu a ramas nimic
necercetat - de la nume traco-dacice de locuri
si de persoane, glose, inscriptii, la cuvintele
din limba romana considerate ca provenind din
substratul dacic. Lucrarile lui reprezinta o
piatra de temelie in cercetarile lingvistice
asupra limbii dacilor si, probabil, timp de multa
vreme, nu vor putea fi egalate. Completari
ulterioare s-au mai facut, dar nivelul si
cantitatea muncii sale au ramas unice. I. I.
Russu a avut o personalitate puternica. Spiritul
sau critic, polemic, se simte la tot pasul in
lucrarile sale. A polemizat cu marii lingvisti ai
vremii sale, atat romani cat si straini, pe tema
substratului, si a fost privit adesea cu rezerve
de catre colegii sai, pentru ca a avut curajul sa
extinda cercetarea din acest domeniu, facand
apel la reconstructia indo-europeana,
considerata riscanta de cei mai multi. Insa
dubla sa pregatire - de istoric si lingvist - a
asigurat o temeinicie remarcabila lucrarilor
sale.
Doua dintre lucrarile fundamentale au fost
reeditate de curand la Editura "Dacica": "Limba
traco-dacilor" si "Elemente autohtone in limba
romana". Prima reprezinta singura sinteza
stiintifica in domeniu aparuta la noi, bazata pe
strangerea si interpretarea tuturor resturilor
limbii traco-dacilor. Cea de-a doua vine ca o
completare, inventariind si analizand
etimologic cuvintele de substrat din limba
romana, pornind de la cele mai sigure - anume
cele comune cu albaneza. Cadrul cercetarilor
avea sa se extinda in lucrarile viitoare.

Grigore Brancus, singuraticul

In mediul academic actual, cercetarile legate de
substrat sunt insotite de un "iz de epoca".
Astazi, in toata lumea, sunt privilegiate
directiile de avangarda - lingvistica
computationala, neurolingvistica,
psiholingvistica, sociolingvistica si prea putin
lingvistica istorica. Iar in cadrul lingvisticii
istorice, foarte putin se vorbeste despre
straturile cele mai adanci ale limbii, pentru ca,
cu cat sunt mai adanci, cu atat sunt mai
problematice. Asa incat, un specialist in
substratul limbii romane astazi nu poate fi
decat un singuratic. Asa este si academicianul
Grigore Brancus, profesor la Facultatea de
Litere a Universitatii Bucuresti. Modest si
retras, dar cu o minte stralucitoare, Grigore
Brancus este, intr-un fel, "ultimul mohican" al
cercetarii academice a limbii dacilor. Lucrarile
sale, bazate in special pe comparatia istorica
cu albaneza, sunt accesibile doar specialistilor.
Editura "Dacica" a lansat insa recent, in
aceeasi colectie cu cele doua volume ale lui I.
Russu - colectie numita simplu si sugestiv
"Substrat", volumul "Cercetari asupra fondului
traco-dac al limbii romane", semnat de Grigore
Brancus. Volumul reuneste mai multe studii ce
acopera toate compartimentele limbii -
fonetica, morfologie, sintaxa, lexic - incluzand
aspecte fonetice precum rotacismul, originea
structurii numeralului, postpunerea articolului
definit si pasionante probleme de vocabular,
cu largi incursiuni in onomastica.
Din pacate, generatia de cercetatori ce va veni
dupa Grigore Brancus nu promite o revigorare
a acestui domeniu. Nici Academia Romana,
nici catedrele de istoria limbii romane din
cadrul universitatilor nu privilegiaza cercetarea
substratului. Consecintele acestui fapt se
reflecta in interesul tot mai ridicat al publicului
larg si incercarile diletante ale nespecialistilor
de a gasi raspunsuri cu privire la limba dacilor.
Iar daca aceste raspunsuri nu le dau forurile
academice, le vor da acestia - cu riscurile de
rigoare.
 
Urmarea este ca, datorita ideilor exagerate care
au napadit acest domeniu, orice incercare de
"restaurare" a statutului legitim de ramura
serioasa a dacologiei este catalogata drept
tendinta "dacomana". Aceste ilogice acuzatii
de dacomanie au astazi exact acelasi resort
profund pe care il aveau odinioara acuzatiile
latinistilor. "Ma folosesc de a putea raspunde
aci la oarecari invinovatiri din partea unor
limbuti" - isi incheie Hasdeu pamfletul. "Dupre
chibzuinta lor, toata osteneala mea intru
descoperirea adevaratului punt de purcedere al
istoriei romane ar fi o fapta antinationala. Ei se
vanzolesc pana si a presupune in mine planuri
diabolice, niste planuri cari de as sti ca vor
putea vreodata a se furisa in gandul meu, mi-as
taia limba si manele, pentru ca urata cugetare
sa ramana stearpa, fara putere de a iesi afara
prin scriere sau grai. Raspunsul meu, pentru
asta intaie data, va fi scurt. Voi sa dovedesc ca
nationalitatea noastra s-a format din cateva
eleminte, din cari nici unul n-a fost
predomnitor. Alta data vom vorbi mai mult;
pana atunci sa sfarsesc paragraful de fata,
precum si cele trecute, prin intrebarea: Pierit-
au dacii?"
Cartile Editurii "Dacica" pot fi comandate la tel.
021/312.13.42, 0749/11.47.11 sau la
www.dacica.ro.
 Aurora Petan
 
======================================

Potopul lui Noe a avut loc in Marea Neagra

 
Putini stiu ca Marea Neagra este o mare foarte
tanara. Pe vremuri, in locul ei era un lac cu apa
dulce, cu o intindere mult mai mica. Intr-o buna
zi, Mediterana a rupt istmul care o separa de
acest lac si apele ei au navalit cu o forta
nemaipomenita, inundand foarte repede sute
de kilometri de asezari. S-a iscat un exod urias,
oamenii au fugit departe de mare, raspandindu-
si limbile, traditiile si povestile in Europa si
Asia. Intre aceste povesti se afla si cea a unui
mare potop, ramasa in Biblie sub numele de
"Potopul lui Noe"
Urgia

A fost odata ca niciodata, in vremea cand, in

Moldova, preafrumoasele de la Cucuteni
zugraveau spirale ametitoare alb-rosii, pe
oalele de lut, incifrand in ele taina vietii, a
mortii si a intregului univers. Pe atunci, mai
spre miazazi, stramosii nostri inca mai
strabateau campia presarata de dune ce lega
Dobrogea de Crimea, prin luncile Nistrului, ale
Bugului si ale Niprului, care in vremea aceea se
varsau in Dunare. Dunarea insasi serpuia
departe, spre rasarit, catre sudul Rusiei
actuale, iar Insula Serpilor era un deal, probabil
pe malul Nistrului. Pamanturile acestea erau
fertile si au fost populate intens, ia

r oamenii acestor locuri au ajuns la un nivel

ridicat de civilizatie. Inainte fusese o perioada
foarte aspra de glaciatiune, dar acum viata
inflorea din nou, mai cu seama in aceasta
gradina a Raiului. Vremea se incalzise mult si
devenise umeda, vegetatia si toate resursele
vietii erau din belsug. Ghetarii se topeau, iar
nivelul oceanului planetar se ridica pe
nesimtite. Mediterana inghitea si ea apele
ghetarilor, intr-un ritm mult mai rapid decat
acest lac - stramosul Marii Negre. Diferenta de
nivel dintre cele doua ajunsese deja la 150 de
metri.
Intr-o buna zi, limba de pamant care despartea
Mediterana de lacul pontic a cedat, iar apele au
navalit cu o forta de neimaginat. Mai intai s-a
auzit un muget din departari, care se apropia
cu repeziciune. Zgomotul devenea atat de
puternic, incat parea ca vuieste intreg cerul, iar
pamantul se scutura din tatanile sale. Vuietul
se auzea de la 200 de kilometri departare, ceva
cumplit, ce nu mai pomenise nimeni, niciodata,
din mosi-stramosi. Nu putea fi, in conceptia
acelor oameni, decat pedeapsa zeilor. Apoi au
venit apele, prabusindu-se in lac cu puterea a
200 de cascade Niagara, dupa ce au sapat in
acea limba de pamant, spulberand-o si
transformand-o in stramtoare. Cei care erau in
preajma nu au apucat sa se dumireasca.

Marea Neagra in sec. 16

 
Au disparut sub ape mii, poate zeci de mii de
oameni. Potopul a inaintat repede, inghitind
pamanturi, asezari, paduri, cursuri de apa.
Segmente intregi de rauri si fluvii au disparut
pe fundul viitoarei mari. Cei ce se aflau mai
departe, auzind vuietul ingrozitor, si poate
apucand sa si primeasca vesti de la vreun
mesager ingrozit, care reusise sa scape de
urgie, au apucat sa impacheteze repede cate
ceva din putinul lor si sa fuga cat mai departe
de mare, fie pe uscat, fie cu luntrile, pe
cursurile raurilor, in sus. Apele cresteau cu 15
cm pe zi, asa incat exodul a fost aproape
spontan. Vestea s-a raspandit departe, tot mai
departe, iar cei la care apele nu ajunsesera
inca isi faceau si ei bagajele. Au plecat sate
intregi, popoare intregi, populand Europa, Asia
si ajungand, poate, pana in Africa. Revarsarea
a durat aproape doi ani, iar in final au fost
inghitite de ape o suta de mii de km patrati de
pamanturi. Generatia potopului si urmatoarele
generatii au trait cu trauma acestei cumplite
pedepse divine, asa cum a fost interpretat
cataclismul. Multa vreme, nimeni nu s-a
incumetat sa treaca dintr-o parte in alta prin
stramtorile nou aparute, Bosfor si Dardanele.
Va trece mult timp pana ce grecii vor avea
curajul sa patrunda in aceasta mare intunecata,
"neprimitoare", plina de mister si de povesti
fantastice. Argonautii vor fi cei dintai, porniti in
cautarea bogatiilor fabuloase ale Colchidei.
Dupa ei au venit negustorii, care au impanzit
tarmurile Marii Negre cu colonii. Acestia se vor
aventura si mai departe, intrand in nou-
formatul Bosfor Cimerian si Marea de Azov,
care tocmai luase nastere, dupa ce acoperise
cu totul apele Donului. Iar de aici inainte pasim
in istorie, pe un pamant statornic, pe care zeii
nu il vor mai rascoli cu asemenea cumplite
catastrofe.

Doi americani in Marea Neagra

Teoria revarsarii bruste a Mediteranei in Marea

Neagra a fost lansata de doi cercetatori
americani oceanologi, William Ryan si Walter
Pitman. Cercetarile lor au inceput in anii '60,
dar puzzle-ul era prea complicat, si abia prin
1990 incepuse sa se dezlege cu adevarat.
Echipa lor a cules mostre de sedimente de pe
fundul Marii Negre, care incifrasera in ele o
istorie plina de surprize. Zonele care au fost
inundate au oferit sedimente care apartineau
evident unui tinut uscat, inundat brusc de o
apa sarata. S-au gasit apoi sedimente specifice
apelor dulci, care au fost acoperite brusc de un
strat de sedimente aduse de ape sarate, fara
nici o tranzitie. Marea fusese inainte un lac de
apa dulce si era clar ca acele ape venisera
dintr-o data, nu se scursesera treptat, milenii la
rand.
Walter Pitman si William Ryan
 
Apa sarata, fiind mai grea, s-a lasat la fund,
ducand la crearea "zonei moarte", lipsita de
oxigen. La suprafata au ramas apele dulci,
alimentate de numeroasele rauri care se varsa
in mare. Marea Neagra este asadar o mare vie,
pana la adancimea de cca 200 m, iar mai jos de
atat, absenta oxigenului impiedica viata sa se
manifeste. Dar, in acelasi timp, se conserva tot
ce se gaseste pe fundul marii, caci in absenta
oxigenului, materiile organice nu se
descompun. Asa incat fundul marii este un
adevarat muzeu de asezari si epave foarte bine
conservate.
Martorii acestui teribil potop au pastrat in
amintirea lor evenimentul, pe care il regasim in
Biblie ca "Potopul lui Noe". In Vechiul
Testament, potopul are insa loc mai tarziu, in
vreme ce datarile celor doi cercetatori plaseaza
catastrofa acum cca 7600-7500 de ani, deci pe
la 5500 i.Hr. Nu poate fi o simpla coincidenta
faptul ca Facerea Lumii e plasata, de traditie,
tot cam atunci, mai precis in anul 5508!
Prapadul a avut dimensiuni apocaliptice, iar
dupa incetarea lui se nastea, intr-adevar, o
lume noua. In 1998, William Ryan si Walter
Pitman au scris impreuna o carte pasionanta,
"Potopul lui Noe", aparuta recent si in limba
romana, in traducerea Patriciei Serbac, la
Editura Dacica. BBC a facut un documentar pe
baza acestei carti, iar teoria lor a fost preluata
si dezbatuta de lumea stiintifica. Intre cei care
i-au sustinut pe cei doi, se numara si Robert
Ballard, descoperitorul Titanicului, care in anul
2000 a plecat in cautarea asezarilor neolitice
aflate pe fundul marii. Ballard a gasit unelte si
resturile unei asezari umane, la 95 m adancime,
insa analizele nu au fost suficient de
concludente pentru a clasa aceste vestigii
drept antediluviene. S-au detectat apoi
constructii rectangulare de piatra, la 150 m
adancime, cu siguranta facute de mana omului,
s-au analizat moluste extrase din aceste
asezari, care s-au dovedit a fi de apa dulce, iar
cercetarile continua.

Cercetatorii romani: pro si contra

E general acceptat de catre toti cercetatorii

faptul ca Marea Neagra si-a extins mult
suprafata in perioada post-glaciara. Ceea ce
insa nu e acceptat de toti este daca inundarea
marii s-a produse treptat, de-a lungul
mileniilor, sau brusc, in urma unei catastrofe.

Potopul intr-o reprezentare romantica

 
La noi, biologul Sergiu Haimovici a subscris
teoriei lui Ryan si Pitman, aratand ca aparitia
speciilor acvatice mediteraneene Spondilus
Gaederopus si Sparus Aurata pe litoralul
romanesc al Marii Negre nu se poate explica
decat prin acest eveniment al revarsarii bruste
a Mediteranei. Geologul N. Panin si-a
manifestat retinerea in fata teoriei lui Ryan si
Pitman, fara insa a o contesta. Cel care a
contestat-o insa puternic, cu ecouri in cercurile
stiintifice straine, a fost geologul Liviu Giosan,
de la "Woods Hole Oceanographic Institution"
din Massachusetts. El a facut cercetari in Delta
Dunarii si a ajuns la concluzia ca, daca a avut
loc un asemenea eveniment, acesta a fost de
proportii mult mai mici, nivelul Marii Negre
ridicandu-se cu doar 10 metri. Din pacate,
istoricii si arheologii nu au luat in seama
dezbaterile cu privire la modificarea conturului
Marii Negre, desi efectele unei astfel de
catastrofe, de proportii mai mici sau mai mari,
sunt fundamentale pentru a intelege
deplasarea de populatii, aparitia unor culturi
noi si disparitia brusca a altora.
Inundarea Marii Negre nu este o descoperire
recenta. Recenta este doar teoria revarsarii
catastrofice. La inceputul secolului XX, marina
tarista ce sonda fundul Marii Negre in NV a
descoperit in adanc o vale scufundata, ce
porneste din dreptul actualului brat Sf.
Gheorghe si se intinde spre est, spre Crimea.
Aceasta era vechea albie a Dunarii, prin care
fluviul se varsa in mare, mult mai departe decat
astazi. La noi, inca de la inceputul secolului
XX, se stia ca Marea Neagra fusese un lac cu
suprafata mult mai mica si ca raurile care se
varsa acum in mare isi aveau gurile de varsare
mult mai in interior. Ihtiologul A. A. Brauner
arata, la inceputul secolului trecut, ca raurile
Nistru, Nipru si Bug aveau, si ele, vaile lor,
acum scufundate, care se indreptau spre SE,
deci erau afluenti ai Dunarii, iar Insula Serpilor
este un rest din vechiul mal al Dunarii. In 1924,
T. Poruciuc arata ca grindurile submarine nu
sunt altceva decat malurile fostelor albii ale
raurilor inundate, iar acum, marea se afla cu
mai mult de 50 de metri mai sus decat fostul
lac. Insula Serpilor era un deal pe malul Dunarii
si pe coasta dreapta a Nistrului. Pe baza
sondajelor facute de marina britanica in 1919,
C. Bratescu a aratat in 1927 ca fenomenul
trebuie sa fie general pe toata coasta de vest si
de nord a Marii Negre. Cu alte cuvinte, la un
moment dat, marea a fost inundata, nivelul ei
crescand enorm, iar malurile locuite au
disparut sub ape, pe distante de multi
kilometri. In 1936, Gh. Nastase, profesor la
Facultatea de Geografie din Iasi si fost cadet in
armata tarista, a alcatuit o lucrare pe baza
sondajelor facute de rusi, in care descria vaile
submerse ale Dunarii, Cogalnicului, Nistrului si
Niprului, aratand ca fostul lac era mai jos decat
marea actuala cu cel putin 50 m. Alti
cercetatori sustineau ca e vorba de o diferenta
de nivel de cel putin 100 m, iar vechiul lac avea
malurile cu cca 100 km mai la est decat actuala
mare. Deci, cercetatorii nostri stiau foarte bine
ca Marea Neagra arata cu totul altfel, acum
ceva vreme. A fost insa nevoie de tehnologia si
fondurile americane ca sa se poata face
sondaje, scanari, analize si a se ajunge la
concluziile la care au ajuns Ryan si Pitman.

De la legenda la istorie

Povestea unui mare potop este mult mai veche

decat Biblia si exista in traditia a numeroase
populatii.

 
Cercetatorii s-au intrebat daca a existat candva
un potop universal sau e vorba de catastrofe
locale, in diferite parti ale lumii. Se pare ca cea
de-a doua ipoteza este mai vrednica de
crezare. Revarsarea Mediteranei in Marea
Neagra a lasat marturii in texte vechi,
anterioare Bibliei, la populatii care au trait nu
foarte departe de locul catastrofei.
Mesopotamienii au o asemenea poveste, foarte
asemanatoare cu cea a lui Noe din Vechiul
Testament, insa inregistrata cu 3-4000 mii de
ani inainte de Hristos si transmisa ulterior in
documente. E posibil ca evreii sa fi luat
povestea potopului dintr-o sursa comuna cu
mesopotamienii, sau sa o fi luat direct de la
acestia. Grecii aveau si ei mai multe legende
legate de potop, dintre care cea mai
interesanta e consemnata de Diodor din Sicilia,
in insula Samos. Acesta vorbeste de un potop
produs de revarsarea apelor Marii Negre in
Mediterana, peste Bosfor si Dardanele, fapt ce
a dus si la inundarea partiala a Samosului.
Ipoteza a fost sustinuta stiintific de unii
geologi, care au aratat ca din pricina topirii
ghetarilor, in perioada post-glaciara, nivelul
Marii Negre a crescut treptat, ajungand acum
12000 de ani mai sus decat cel al Mediteranei.
Un curent puternic de apa dulce a trecut din
Marea Neagra peste Bosfor in Mediterana,
alimentand-o, pana cand nivelele celor doua
mari s-au egalizat. Asta s-ar fi intamplat acum
7500 de ani. Apoi a inceput schimbul de apa si
in sens invers, Marea Neagra primind apa
sarata din Mediterana. Insa cei doi cercetatori
americani pomeniti mai sus au demonstrat ca
apa sarata a intrat brusc in Marea Neagra, nu
treptat.
Interesant este faptul ca egiptenii nu au nici o
legenda care sa pomeneasca despre un potop.
Dar acest lucru este explicabil, caci potopul a
fost perceput in toate culturile ca o pedeapsa,
ceea ce nu putea fi valabil pentru egipteni, care
traiau din inundatiile periodice ale Nilului:
pentru ei inundatia insemna belsug si viata, nu
pedeapsa. In folclorul nostru exista referiri la
potop, dar sunt de sorginte biblica. E posibil sa
existe insa si la noi povesti precrestine care sa
fi inregistrat teribilul eveniment, pe care
specialistii in folclor le-ar putea identifica.

Stramosii nostri, la margine de potop

Povestile marilor sunt fara sfarsit
 
Inainte de inundare, pe tarmurile lacului si ale
raurilor care se varsau in el, locuiau populatii
cu un nivel de civilizatie avansat. Sudul
Dobrogei era unit cu Crimea, Donul se varsa
direct in lac, caci Marea de Azov nu exista si
nici stramtoarea Kerci (vechea delta a Donului
a fost descoperita pe fundul marii), Nistrul,
Niprul si Bugul se varsau in Dunare care, la
randul ei, se varsa in lac la mare distanta de
actualul tarm. Oamenii ce locuiau in acele
locuri au fugit ingroziti din fata prapadului,
ducand cu ei limbile, culturile si povestile lor
stramosesti. Intre cei ce au fugit de urgia
apelor s-au aflat si stramosii nostri, ce locuiau
pe tarmurile fostului lac. Ei erau probabil
strans inruditi, daca nu cumva acelasi neam,
cu cei ce locuiau in nord-vestul si in nordul
lacului, in Ucraina si sudul Rusiei actuale.
Lucru straniu, dar arheologii si istoricii nu au
luat pana acum in considerare aceasta uriasa
descoperire din domeniul geologiei, care ar fi
trebuit sa influenteze major cercetarile istorice.
Cum catastrofa s-a petrecut destul de recent, la
inceputul neoliticului, efectele ei trebuie sa fie
vizibile in arheologie. In 1978, Alexandra
Bolomey, specialista in arheozoologie, se
intreba de ce in Dobrogea lipseste cu totul
cultura Cris, raspandita in restul Romaniei, dar
si in nordul Bulgariei, Serbiei si Ungariei, iar in
Dobrogea, neoliticul incepe doar cu cultura
Hamangia, din neoliticul terminal. Ea si-a pus
problema daca in Dobrogea nu a existat un fel
de potop, datorat, la un moment dat, fie
revarsarii Dunarii, fie impreuna cu ea, si a altor
ape curgatoare din regiune. Insa o astfel de
revarsare nu avea cum sa duca la un hiatus de
civilizatie, doar o catastrofa de proportii putea
produce asa ceva. Istoricii insa nu au fost
receptivi la aceste intrebari.
Incotro au fugit acesti stramosi ai nostri? Spre
Europa si Asia, presupun, in mod logic, Ryan
si Pitman. Probabil pe cursul Dunarii in
amonte, spre centrul Europei, ducand la
nasterea culturii Vincea. Apoi, spre nordul si
apusul Europei, punand bazele culturii
ceramicii lineare. O alta ramura a format
cultura Hamangia. O a patra a plecat pe Nipru
in amonte, intemeind poate una din ramurile
proto-indoeuropene. Apoi spre Asia, o alta
ramura a proto-indoeuropenilor s-a intins spre
nord-est, pana in Urali, pe langa Marea
Caspica. Toharii se vor fi desprins din aceeasi
ramura, inaintand pana spre actualul desert
Takla Makan, din vestul Chinei. Spre sud-est,
fugarii au ajuns in Levant, Egipt si
Mesopotamia. Ubaizii si semitii ar putea fi
ramuri ale aceluiasi exod post-diluvian, la fel si
egiptenii predinastici. Unitatea exceptionala a
culturii Vincea, pe o suprafata foarte mare,
precum si cea a ceramicii lineare, arata ca e
vorba de o raspandire aproape instantanee.

 
Asa s-ar explica, in opinia celor doi specialisti
americani, aparitia aproape simultana a
culturilor Hamangia, Vincea si cea a ceramicii
liniare.
Istoricii nostri au o relatie mai speciala cu
timpul, in sensul ca nu reusesc sa tina pasul
cu el. Daca ipotezele lansate dincolo de ocean
nu au ajuns pana la urechile lor si nici luarile
de pozitie ale biologilor si geologilor romani,
speram ca aparitia cartii in limba romana o sa
determine o reactie din partea lor. Istoria
noastra se poate rescrie in urma acestor
descoperiri, la fel ca istoria intregii Europe. Ca
sa nu gandim mai departe, pana in Levant si
Egipt. Misterioasa explozie a indo-europenilor
ce s-au imprastiat in Europa si Asia ar putea
capata un sens, iar cei ce au trait candva pe
malurile fostui lac - in mare masura stramosi ai
nostri - trebuie readusi in istorie, cu toate
consecintele care decurg dintr-o astfel de
luminare a trecutului.

Cartea "Potopul lui Noe", de William Ryan si

Walter Pitman, poate fi comandata la Editura
Dacica (www.dacica.ro, tel. 021-312.13.42).
 
Aurora Petan
 
Pastorii din Carpati au cucerit Europa cu
turmele, inca din vremea dacilor -

Stefan Puscasu este doctorand la Universitatea

de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara
din Bucuresti si are ca principala preocupare
oaia romaneasca. A studiat, pe langa lucrari de
specialitate, si lucrari de istorie, lingvistica,
folclor, sociologie si altele, ajungand inevitabil
la zona dacica. L-am invitat la o discutie despre
originile pastoritului la romani si expansiunea
acestuia in Europa

Oaia dacica

- Cat de in urma ne putem intoarce in timp ca

sa vorbim despre oi si pastorit pe teritoriul tarii
noastre?

- Pana la oaia straveche, numita de specialisti

ovis vigne

i arkar, stramoasa tuturor raselor de oi din

Europa. Se considera ca din aceasta oaie
straveche s-a format oaia scito-dacica, in anii
500-400 inainte de Hristos. Insa eu nu exclud
posibilitatea ca oaia scito-dacica sa fi fost de
fapt o subpopulatie balcanica a oii arkar, adica
o rasa ce s-a format in neolitic, in spatiul
carpato-pontic, in anii 5000-4000 inainte de
Hristos si nu un descendent al oii arkar.

- Deci, in zona Carpatilor avem, practic, cel mai

important centru de formare a pastoritului din
Europa. Cum de tocmai aici?

- Este bine stiut ca inca din neolitic Peninsula

Balcanica constituia un loc foarte propice
dezvoltarii agriculturii si cresterii animalelor.
Zonele agricole europene se aflau in bazinele
mijlociu si inferior al Dunarii. Oile au fost
printre primele animale domesticite aici, alaturi
de capre, vite, porci si cai. Cum oile si caprele
domesticite aveau nevoie de hrana diferita de
cea a omului, acesta a trebuit sa urmeze
turmele in cautare de zone unde se gasea iarba
din abundenta, apa si umbra. Acestea trei sunt
elementele fundamentale pentru o turma. Asa a
luat nastere pastoritul, considerat printre cele
mai vechi ramuri ale agriculturii.
- Sa ne intoarcem la oaia dacica. Ce rase de oi
avem astazi ca urmase ale acesteia?

Stefan Puscasu
 
- Din oaia arkar a rezultat oaia scito-dacica, din
care provin cam toate grupele de rase de oi din
Europa Centrala si de Est, din Balcani si din
jurul Marii Negre, pana in Georgia. Concret, din
oaia scito-dacica au rezultat patru grupe: grupa
valaha (Zackel), care nu e altceva decat
turcana, grupa ruda si carnabat, tigaia si
valaha cu coarne in tirbuson sau ratca. Tot din
oaia straveche scito-dacica s-a desprins si oaia
veche, spaniola, din care provin rasele de oi
din tarile nordice si occidentale.

- Deci, turcana este oaia cea mai veche de pe

teritoriul Romaniei, mostenita direct de la daci.

- Exact. Turcana este oaia din interiorul

Carpatilor. Hasdeu spune ca turcana este
cuvant vechi dacic, ce insemna "oaie, capra".

- In unele zone ale tarii exista traditia numita

"turca", masca de capra cu care se colinda de
Craciun. In alte zone se numeste "turca", prin
contaminare cu "turc", dar asta este o
modificare tarzie. Turca desemneaza, de altfel,
si caciula de oaie. Oricum, lingvistii nu au
reusit sa gaseasca o origine pentru aceste
cuvinte, semn ca sunt extrem de vechi.

- Turcana este o oaie rustica ce are si astazi,

dupa cateva mii de ani de evolutie, aceeasi
conformatie, aceeasi rezistenta la boli, cat si
aceeasi grosime si lungime a firului de lana.
Dar si oaia tigaie este veche, ea este prezenta,
de pilda, pe monumentul de la Adamclisi, deci
ea exista in Dobrogea acum doua mii de ani. In
schimb, imbracamintea dacilor de pe Columna
lui Traian prezinta ciucuri lungi, care nu pot
proveni decat de la turcana. Turcana este oaia
de munte, cu lana aspra, care nu se imbiba de
apa atunci cand ploua, iar tigaia e subcarpatica
si are lana semi-fina.
Rasa Ratca
 

- Ratca e o rasa mai putin cunoscuta.

- Si ratca este veche, insa aria ei de raspandire

este restransa, doar in Muntii Banatului. In
plus, ea nu rezista la deplasari lungi sau la
pendularea sezoniera si din acest motiv este
mai putin cunoscuta.

- Recunosc ca nici de ruda nu prea am auzit.

- In aromana, aruda inseamna "lana fina", deci
ruda este tot o tigaie. Unii o considera o rasa
aparte, altii nu. Este numita ori "ruda
romaneasca cu cap negru", ori "tigaia
romaneasca cu cap negru". Denumirea oficiala
este "oaia cu cap negru de Teleorman
(carabasa)".

- Exista dovezi directe in legatura cu cresterea

oilor la daci?

- Exista scenele de pe Columna lui Traian si

Monumentul de la Adamclisi, unde apar oi in
repetate randuri, dar se poate vedea in unele
scene si imbracaminte facuta din lana oilor - un
soi de paturi cu ciucurasi, purtate de daci ca
mantii. Si astazi, unii ciobani, cand se duc cu
oile, isi pun pe umeri o simpla patura aspra.
Exista si dovezi arheologice, cum e foarfecele
pentru tuns oile, descoperit in cetatea dacica
de la Capalna, apoi oasele de oi descoperite
intre ofrandele aduse de daci zeilor. Asta se
facea in special primavara, cand incepea anul
agricol. In concluzie, nu exista nici o indoiala
ca oaia ocupa un loc foarte important in viata
dacilor.

- Oaia, impreuna cu capra si vaca, oferea

probabil si baza alimentatiei.

- Da, pentru ca in trecut carnea se consuma in

cantitati mult mai mici decat acum. Baza
alimentatiei o constituiau laptele, branza,
cerealele, legumele si fructele. Oaia era oricum
mai usor de crescut decat vaca si era foarte
productiva. La fel si capra. Carne se consuma
mai rar, la sarbatori, cu anumite ocazii, si cel
mai adesea avea rol ritualic, caci animalul era
sacrificat pentru zei. Din pacate, astazi ne-am
indepartat de modul de alimentatie sanatos al
stramosilor nostri, printr-un consum excesiv
de carne.

"Am cucerit teritoriu cu oile"

- Cum s-a raspandit oaia dacica in restul

Europei si pana unde a ajuns?

- Nicolae Iorga spunea ca "am cucerit teritoriu

cu oile". Cele mai vechi modalitati de crestere a
oilor sunt nomadismul si transhumanta. In
cazul nomadismului, pastorii si oile pribegeau
toata viata in cautare de pasuni, neavand o
asezare stabila, pe cand in cazul
transhumantei, pastorii se intorceau iarna sau
in anul urmator la asezarile lor. Cum oile se
inmulteau repede, era mereu nevoie de pasuni
noi, si asa au inceput deplasarile cu turmele,
nucleul de plecare constituindu-l Muntii
Carpati. Unele variante din Miorita spun ca
ciobanii au ajuns la mare, dupa vreo doua
saptamani de mers. Distantele mari nu erau o
problema, ciobanii din Carpati bateau cu
piciorul peninsula Balcanica in sus si-n jos, iar
Marea Neagra era aproape pentru ei. De aceea,
eu cred ca marea din balade este de fapt Marea
Adriatica, iar ei au colonizat Dalmatia. Dar sa o
luam pe directii de deplasare. O parte dintre
pastori au pornit spre nord, catre Pocutia, unde
s-a format ulterior, prin secolul al XIV-lea, rasa
polska owca gorska. Altii au plecat spre nord-
est si est, unde au gasit campiile intinse din
regiunea actualei Ucraine. Unul din locurile
preferate pentru pasunat ale urmasilor
pastorilor daci a fost Peninsula Crimeea, unde
au ramas pana la inceputul Primului Razboi
Mondial. Nu mai este un secret nici faptul ca
unele rase de oi din Rusia provin din cele un
milion de ovine confiscate de la oierii romani
acum un secol, cum este cazul rasei tigaia de
Azov.

Oi turcane
 

- Deci, polonezii, ucrainenii si rusii datoreaza

mult oilor noastre.
- Nu numai ei. Turcii se dadeau in vant dupa
oaia moldoveneasca, asa cum atesta Dimitrie
Cantemir in "Descriptio Moldaviae". E vorba de
tusca, cum e numita tigaia in centrul Moldovei,
pe care ei o considerau cea mai buna pentru
carne si o luau initial ca tribut, apoi o importau.
Au numit-o kivirgic si acum este considerata
rasa de oi turceasca.

- Asta s-a intamplat mai tarziu. Cronologic

vorbind, cred ca pastorii nostri au ajuns mai
intai in Europa Centrala. Notarul Anonimus al
regelui Bela al III-lea al Ungariei ii atesta in
Pannonia, in momentul venirii ungurilor, pe
acesti "pastores romanorum".

- In Pannonia sunt campii manoase si multi

pastori plecati din Carpati s-au stabilit aici.
Iernile erau mai blande si exista iarba si in
sezonul rece.

- Deci Pannonia a fost o "tinta" timpurie.

- Cu siguranta. Pe parcursul veacurilor, dar mai

ales in perioada in care Transilvania a fost
inclusa in polul de putere al Imperiului
Habsburgic, au avut loc mai multe "invazii" ale
turcanei in Pannonia, ocazie cu care s-a format
rasa autohtona ungureasca pe care specialistii
o numesc hungarian zackel.

- Adica turcana ungureasca.

- Exact. Tigaia a devenit cigaja sau olah jun. De

asemenea, racka este considerata in Ungaria
drept rasa autohtona, fara insa a i se preciza
originea. Din Pannonia, unii dintre pastori au
mers si mai departe, mult spre vest, catre
Raetia, in zona friulilor, in actuala Elvetie, unde
au lasat vestigii ale trecerii lor chiar si in limba.

"Formula AS", pe urma pastorilor romani

ancestrali

- Inseamna ca asa se explica asemanarile

extraordinare cu zona noastra si in limba, si in
traditii, obiceiuri, obiecte, chiar si in peisaj, pe
care le-a constatat "Formula As" in
peregrinarile sale pe urma friulilor din zona
Alpilor italieni.
- Da, pentru ca unde gaseau un tinut
asemanator cu cel de acasa, acolo prindeau
radacini cel mai repede. Trebuie sa retinem ca
nu doar pastorul era cel care pleca impreuna
cu turma, ci intreaga sa familie, nevasta, copii,
plus ajutoarele sale, adica o mica comunitate
care ajungea sa aiba si alte indeletniciri.
Pastorul era un fel de "patriarh", sef peste
comunitate, asemenea lui Abraham din Biblie,
care impartea dreptate, hotara nuntile si
inmormantarile si asa mai departe. Deci, e
vorba de mici comunitati care se deplasau si
care, odata ajunse intr-un loc, influentau locul
respectiv, inclusiv lingvistic.

Imbracaminte dacica cu ciucuri pe Columna lui

Traian
 

- Asa au ajuns ciobanii romani in Alpi! E o

explicatie plauzibila, pentru ca asemanarile
lingvistice cu aria reto-romana nu se datoreaza
doar elementului latin, ci merg mult mai in
adancime, la substratul prelatin. De pilda, in
dialectul sursilvan din Alpi la miel se spune
"tschutta", iar al nostru "ciuta" e recunoscut ca
fiind cuvant dacic. In friulana, la oaia care nu
fata i se spune "sterpe", exact ca in romana,
unde "sterp" e cuvant dacic, inrudit cu
albanezul "shterpe", care inseamna acelasi
lucru. Dar sa reluam traseul "expansiunii" oilor
dacice. Spre nord pana unde au ajuns?

- Pastorii care s-au indreptat mai departe de

Maramuresul de Nord au dus la formarea rasei
locale slovace valaska. Slovacii sunt cinstiti si
recunosc ca oile lor sunt la origine oile
pacurarilor din Maramures. Spre vest, au fost
impinsi mai tarziu istro-romanii, care s-au
stabilit in Peninsula Istria, la poalele Muntelui
Mare, singurul munte din zona. Era firesc sa
caute tot zona de munte. Ei au adus cu ei capra
care se numeste acum istranska. Istro-romanii
mai erau numiti de ceilalti si choban.

- "Formula AS" a fost in vizita si la istro-romani

si am constatat ca toata traditia lor era legata
de pastorit, care acum a disparut cu totul.

- Astazi, in randul urmasilor dacilor, pastoritul

nu mai ocupa locul pe care ar trebui sa-l
ocupe. Dar am sa mai revin asupra acestui
lucru. Acum sa continuam traseele ciobanilor
nostri. Multi pastori au ales sa plece catre sud-
vest, intemeind acolo asezari. Astfel, rasele au
devenit in fosta Iugoslavie pramenka, cigaja,
racka, valaska vitoroga, cea din urma
considerata rasa sarbeasca, desi se numeste
valaska, adica "romaneasca", de la "vlah". Este
bine stiut ca majoritatea clasei nobiliare din
Serbia era formata din descendenti ai bogatilor
pacurari aromani.

Oile romanesti si politica din Balcani

- Banuiesc ca aromanii sunt cei care au dus

oaia "valaha" in intreaga peninsula Balcanica.

- Intocmai. Vlahii care au ajuns in muntii

Bulgariei au dus la formarea oii de munte
bulgaresti, stavoplaninski tigai. Alt exemplu
este turcana transhumanta a oierilor
transilvaneni, pe care pana la
 sfarsitul Primului Razboi Mondial bulgarii au
numit-o simplu tsurcana si atat. Cand a
survenit problema cu Cadrilaterul, specialistii
bulgari i-au schimbat numele in oaia de
Svistov. Exista specialisti care considera ca
majoritatea oilor existente in Bulgaria isi trag
originea din oile romanesti. Acum, insa,
carabasa se numeste in Bulgaria oaia de
Plevna cu cap negru. Serbia este singura care
recunoaste carabasa ca fiind originara din
Romania.

- Ajungem si la Grecia.
- Triburile aromanilor care au ajuns in
Macedonia greceasca si in Thesalia au adus cu
ei rasele vlahiko, thaki (un fel de kivirgic),
precum si rasele din grupa ruda (carnabat),
sarakatsaniko, care este karakachan-ul
saracacenilor si cutovlahilor din sudul
Rodopilor, iar in restul Thesaliei, karagouniko,
rasa de oi a karagunizilor.

- O mare surpriza! Drumurile europene ale

"Formulei AS", in cautare de urme vechi
romanesti, au urmat, din pura intuitie, intocmai
drumurile stravechilor pastori daci si ale
urmasilor lor. Ne puteti spune despre oaia
spaniola sau despre basci, unde "Formula AS"
a gasit de asemenea asemanari tulburatoare cu
spatiul pastoral romanesc?

- Povestea oii spaniole este incurcata, dar

extrem de interesanta. Pe de o parte,
specialistii sustin ca oaia veche spaniola este
sora buna cu oaia dacica sau valaha,
provenind amandoua din stravechea oaie
scitica, despre care am vorbit la inceput. Dar,
pe de alta parte, turcana transhumanta de Sibiu
este considerata ca provenind din oile vechi
spaniole, Lacha si Chura.

- Cum e posibil acest lucru? Cum puteau sa

ajunga oile spaniole tocmai la Sibiu?

Turme scoase la pasunat

 

- Singura explicatie gasita a fost aceea ca,

dupa cucerirea Daciei, au fost adusi pastori
transhumanti din Spania, cu turmele lor cu tot,
pentru a coloniza noua provincie.

- Greu de crezut! Aici erau oi din belsug, nu

avea sens sa vina colonistii cu turmele lor.
Apoi, nici nu era foarte mare numarul
colonistilor veniti din Spania. Si, nu in ultimul
rand, nu cred ca Dacia a fost colonizata cu
pastori transhumanti. Oamenii au fost adusi
aici in primul rand pentru a lucra pamanturile si
pentru a exploata minele. Deci, avem oaia
spaniola, sora cu oaia dacica si turcana de
Sibiu, inrudita strans cu oaia spaniola. Nici de
data aceasta nu se recunoaste originea
inrudirii.

- Nu e un lucru nou, din pacate. Mereu s-a

considerat ca noi am luat totul de la toti, chiar
si in pastorit, care este o ocupatie straveche
romaneasca. Pana si ciobanescul nostru
carpatin, dulaul de turma, e considerat de unii
ca luat din alte parti. E revoltator!

- Aromanii au pastrat traditia oieritului cu mult

mai multa darzenie decat romanii de la nordul
Dunarii. Cum se explica acest lucru?
- Aromanii erau inconjurati din toate partile de
straini si de aceea si-au dezvoltat un puternic
spirit de casta, conservator. Si-au protejat si
perpetuat cu multa grija traditiile, din tata in fiu.
Iata, de pilda, carlibana, care este toiagul
pastorului la aromani, are sculptat in capat
stindardul dacic. E un lucru extraordinar,
ramas din vremea dacilor. Carlibana era un fel
de sceptru al sefului familiei.

- Ce fel de oi sunt in Italia? Au ajuns si acolo

pastorii nostri?
Tigaie pe Adamclisi
 

- Italienii inca mai au muflonul, oaia salbatica,

din care provin o parte din rasele lor. Dar dupa
infrangerea Daciei lui Decebal si includerea ei
in cadrul Imperiului Roman, comertul dintre
Dacia si celelalte provincii a crescut mult, iar o
parte din oile dacice au ajuns si in Peninsula
Italica, contribuind, printre altele, si la
imbunatatirea genetica a raselor romane.

- In unele dialecte italiene exista cuvinte foarte

asemanatoare cu cele din "stocul" dacic. De
pilda, in graiurile din Valle d'Aniene, la est de
Roma, la tap se spune "tzappu". Ceea ce
inseamna ca e posibil ca inainte de venirea
triburilor italice in zona sa fi existat legaturi
stranse cu Dacia si cu Balcanii. Daca ar fi sa
incercam o recapitulare, am putea spune ca in
Carpati este nucleul pastoritului european sau
cel putin unul dintre nuclee, caci n-am vorbit
de ce se intampla in tarile nordice si in vestul
Europei.

- Trebuie sa tinem cont ca, asa cum am spus la

inceput, la noi au fost conditiile climatice cele
mai propice pentru domesticirea oii. Nordul era
inca sub gheturi, calota glaciara cobora pana
in Nordul Italiei, acoperea Germania si mare
parte din Polonia, ca sa nu vorbesc de tarile
nordice. In schimb, in Carpati, au fost conditii
foarte bune pentru aparitia pastoritului.

- Sa recapitulam teritoriul pe care l-au "cucerit"

stramosii nostri cu oile.

- Din acest nucleu carpatin, stramosii nostri s-

au extins spre rasarit, pana in teritoriile
actualelor tari Rusia si Ucraina - pe tot tarmul
nordic al Marii Negre, pana la Marea de Azov.
Spre nord, pana in Slovacia si Polonia, adica
pana unde le-a permis clima si relieful. Spre
vest, in Ungaria, Elvetia, Istria, Italia, cu aria
reto-romana, dar poate si cu alte zone, si
ramane deschisa discutia cu oaia spaniola. In
sud-est, in Serbia, apoi in sud, in Bulgaria,
Albania, Grecia si spre sud-est, in Turcia.
- Un adevarat imperiu "cucerit" de pastorii
romani! Cate oi erau intr-o turma?

- O turma normala avea de la o mie de oi in

sus. Dimitrie Cantemir vorbeste in "Descriptio
Moldaviae" de vreo trei mii de turme. Unii
sibieni foarte bogati ajungeau sa stapaneasca
turme uriase. Este atestat, de pilda, un cioban
sibian care avea 40 000 de oi!

- Prin aceasta "colonizare" se explica multimea

de toponime romanesti din toate zonele
mentionate. Asa se explica asemanarile
lingvistice greu de explicat altfel, precum si
urmele de traditii autentic romanesti.

- Iata un exemplu: in Bosnia-Hertegovina,

pastorii nostri au gasit locuri bune de pastorit,
iar cand au venit slavii peste ei, s-au refugiat in
munti. Si asa, avem acolo muntele numit
Durmitor. Si asa peste tot pe unde au ajuns, au
dat nume locurilor. In zonele mai deschise,
aceste toponime nu s-au mai pastrat, caci s-au
perindat mai multe neamuri. In cele mai greu
accesibile, mai ales in munti, ai surpriza sa
gasesti in toate aceste tinuturi nume stravechi
romanesti.

Pastoritul romanesc pe cale de stingere

- Vechimea pastoritului la romani si, am putea

spune, primordialitatea lui la romani, caci mai
toate neamurile din partea asta a Europei de la
daci au invatat pastoritul, se vede si din balada
populara Miorita, care nu este atestata decat la
romani si aromani.

- Nu numai ca nu este atestata in alta parte, dar

la noi au fost numarate 930 de variante!
Theodor Sperantia afirma in 1914 ca Miorita
este un rest din cultul dacic al cabirilor. Cred
ca si jocul arhaic "Capra" este la fel de vechi.

- Originea conflictului din Miorita pare sa

oglindeasca tot aceasta expansiune a
pastoritului?

- Este stiut ca intre pastori se iscau frecvent

conflicte din pricina pasunilor. Toti erau in
cautare de pasuni bune, pentru a avea oi mai
mandre si mai "ortomane". Da, Miorita contine,
pe langa alte multiple semnificatii, si amintirea
sau dovada acestui proces de extindere a
pastoritului dinspre Carpati spre teritoriile
invecinate.

Marginimea Sibiului, raiul ciobanilor

transilvaneni
 
- La final, sa ne intoarcem putin in prezent. Ce
se intampla azi cu pastoritul in Romania?
- Numarul oilor scade foarte repede, pentru ca
din ce in ce mai putini romani aleg sa se ocupe
de cresterea lor. In 2009, efectivele au scazut
cu o cincime fata de anul anterior. Unii
specialisti estimeaza ca in 3-4 ani vom mai citi
doar in carti ca in Romania s-au crescut
candva oi si capre.

- O prognoza extrem de pesimista!

- Da, din pacate. Oaia a reusit, in decursul

timpului, sa scape de foamete atatia si atatia
oameni, iar pastoritul este atat de adanc inscris
in existenta si traditiile noastre, incat putem
spune ca este insusi sufletul poporului roman.
Fara pastorit, nu mai suntem noi insine. Putem
spune intr-un fel ca daca piere pastoria, va
"pieri" si Romania.
 
Aurora Petan
 ======================================
==================

Perit-au dacii? Si daca da, de ce?

Foto: Florin Andreescu (2)
 
Cum se explica obtuzitatea si reaua vointa a
istoricilor oficiali fata de epoca dacica?

Domeniul arheologiei este inconjurat de un

bizar paradox. Pe cat se feresc "oficialii"
istoriei sa-i acorde atentie si sa faca lumina in
culisele lui, pe atat de mare este zona de
interes manifestata de opinia publica. Romanul
are un bun simt ancestral, care ii spune ca
ceva nu e in regula cu istoria noastra, ca i s-a
spus doar
o jumatate de adevar si asteapta sa i se
spuna si cealalta jumatate. Poate parea
hazardat, dar indraznesc sa anticipez ca ceea
ce spun si simt oamenii din popor cu privire la
radacina noastra dacica si la problema
romanizarii se va constitui, intr-o buna zi, in
argument istoric. Pentru a face un pas inainte i
n aceasta zona de clar-obscur, am dialogat pe
aceasta tema cu cativa specialisti, incercand
sa delimitam cauzele care blocheaza accesul la
acea jumatate nerostita de adevar.

VASILE BORONEANT,
arheolog, fost director al Muzeului de Istorie al
Municipiului Bucuresti
"Peste tot, oamenii din popor spun ca se trag
din daci"

- V-ati ocupat multa vreme de perioada veche a

istoriei noastre. Ati perceput acest domeniu ca
fiind unul ignorat sau chiar antipatizat?

- Problema este destul de delicata, din cauza

ca la noi s-a impus scoala latinista, care a avut
reprezentanti in universitati, la Bucuresti, Cluj
si Iasi, si de la ei a pornit totul.
- Asta s-a intamplat si in lingvistica, deoarece
romanizarea este in primul rand un proces
lingvistic.

- Tocmai, istoricii au plecat de la lingvistica si

nu se putea imagina alt curs. Toti sunt urmasii
lui Parvan si toti cei care au ajuns pe la catedre
nu au spus decat o singura poveste.

 
- Romanizarea?

- Da, romanizarea. Dar era doar o opinie la varf,

caci traditia, opinia maselor era cu totul alta.
Peste tot oamenii din popor spuneau ca se trag
din daci. Peste tot pe unde te duceai la sat,
taranii spuneau ca cutare movila sau val de
pamant sau cetate e de pe vremea dacilor.
Pentru ca nu aveau posibilitatea sa citeasca
operele scrise ale corifeilor latinisti si spuneau
ce stiau din traditie.

- Este previzibila o contrareactie la acest

curent latinist?

- Nu prea, pentru ca in universitati sunt aceiasi

oameni care propaga aceleasi idei, iar studentii
lor sunt formati in acelasi fel. Numai daca
dintre acesti studenti ramane la catedra
vreunul cu alte idei si sa arunce alta lumina
asupra problemei, dar e destul de putin
probabil sa poata sa ramana, daca nu urmeaza
linia inaintasilor.

- Ce ziceti de manualele de istorie de astazi?

Dumneavoastra ati invatat dupa manualele din
perioada interbelica.

- Cele de astazi sunt imbacsite cu ideologie

comunista. Autorii manualelor de istorie de
astazi sunt formati in epoca comunista, elevi ai
aceleiasi scoli.

- Totusi, epoca dacica este expediata in scoala

in cateva randuri, pe cand celelalte epoci sunt
mai "simpatizate".

- In general, epoca dacica e mai putin studiata

la toate nivelele, pentru ca este mai dificila, nu
prea exista izvoare. Toata lumea se duce la
epoca contemporana, pentru ca te poti
documenta din presa vremii si se poate face
mai usor o lucrare de licenta sau o cercetare.

- Dar daca manualele sunt atat de zgarcite cu

epoca dacica, inseamna ca si copiii sunt de
mici indepartati de domeniul acesta si cresc
fara o constiinta a radacinilor lor.

- Da, doar daca nu au norocul sa aiba bunici

sau parinti care sa le povesteasca si despre
daci. Iar acum se mai adauga si valul acesta
cumplit de cosmopolitism, care vine de la
societatea americana. Tinerii invata ca in alta
parte e mai bine ca aici, ca e bine sa plece si sa
caute sa obtina cat mai usor o slujba in alta
parte. Deci, se paraseste ideea sacrificiului.
Nimeni nu mai vrea astazi sa se sacrifice
pentru niste valori, sa ramana si sa faca ceva
aici, in conditii mai grele. Toata lumea fuge de
greu.

- Sa revenim la curentul latinist. De ce este atat

de puternic acest curent? Ne face mai
europeni? Mai nobili? Mai moderni?
 
- S-a impus aceasta directie si ea se mentine si
se intareste prin ea insasi. Daca s-ar fi impus
orientarea lui Bratescu-Voinesti sau daca am fi
avut guverne nationaliste, s-ar fi inradacinat un
alt punct de vedere.

- Are legatura cine e la guvernare cu ce se

preda in universitati?
- Are. Pentru ca exista teama de a nu se preda
in Universitati adevarul gol-golut. Se preda un
adevar doar pe jumatate. Ideea mentinerii
puterii este aceeasi la toate guvernele: cel
infrant este intotdeauna cel vinovat. Iar daca
dacii au fost infranti, li s-a asociat o vina.

- Asta inseamna ca pentru a se schimba felul in

care se preda istoria in universitati, ar trebui sa
se schimbe ceva si in modul de guvernare?

- Ideologia democratica de astazi nu este cea

pe care a lasat-o Pericle, care a gandit-o pentru
o cetate cum era Atena. Cand ideea
democratica s-a difuzat, lumea l-a uitat pe
Pericle si principiile lui.

- Ce fel de guvernare ar trebui sa avem ca sa

putem spera ca se va preda in universitati
adevarul gol-golut?

- Pentru noi, pentru romani, trebuie sa fie una

crestina, pentru ca numai spiritul crestin
propovaduit de Biserica ar putea sa aduca
adevarul in scoli. Vedeti, traim permanent
aceasta lupta a raului care se perpetueaza si a
binelui care izbucneste numai din cand in
cand.

VICTORELA NEAGOE,
cercetatoare, Institutul de Lingvistica "Iorgu
Iordan - Al. Rosetti"

"In stiinta romaneasca a existat intotdeauna un

soi de provincialism. Intotdeauna am crezut ca
strainul este mai grozav"

- V-ati ocupat de editarea "Daciei Preistorice" a

lui Nicolae Densusianu, impreuna cu sotul
dumneavoastra, istoricul Manole Neagoe. E
vorba de o carte controversata. Nu ati avut
reactii negative?

- Am avut parte de cateva. Ni s-a spus ca ne

compromitem. Nu vad de ce ne-am
compromite, caci este vorba, totusi, de istoria
unei stiinte. Si apoi, chiar daca interpretarile lui
Densusianu sunt in mare masura fanteziste,
materialul strans de el este urias si valoros.

- De ce credeti ca nu se mai formeaza astazi

enciclopedisti de acest fel? Nu mai exista
pasiune? Sau seriozitate? Ori timp?

- A trecut epoca marilor enciclopedisti, care

acumulau enorm de multa informatie si aveau
si capacitatea de a o sintetiza. Hasdeu, de
pilda, ar trebui sa fie un exemplu pentru tinerii
cercetatori, care, in afara de studiile publicate
in occident in ultimii cinci ani, altceva nu mai
folosesc, nu stiu bibliografie. Totul este sters,
totul incepe cu ei si inaintea lor nu mai este
nimic.

- De ce nu se mai apropie nimeni de domeniul

substratului dacic al limbii romane?

- Pentru ca trebuie sa stii foarte multe: indo-

europeana, slava veche, latina, istoria limbii, o
multime de lucruri, apoi sa citesti tot ce s-a
scris in acest domeniu. Astazi tinerii se
orienteaza spre domenii mai usoare. Si nici nu-
i atrage, nu-i intereseaza.

- Asta e de neinteles, caci e un domeniu

pasionant.
Basilica Forensis din vechea asezare daco-
romana Adamclisi
 
- In facultate nu se mai studiaza asa ceva.
Dialectologia s-a scos cu totul ca materie de
studiu, iar istoria limbii se studiaza foarte
putin.

- De ce credeti ca suntem atat de "ospitalieri"

in toate domeniile, inclusiv in cel al limbii, si
preferam sa spunem ca am luat sau
imprumutat tot de la toata lumea, in loc sa ne
afirmam individualitatea?
- In stiinta romaneasca a existat intotdeauna un
soi de provincialism. Intotdeauna ne-am
subestimat. Intotdeauna am crezut ca cel de
langa noi, strainul, este mai grozav. Vinovati
sunt oamenii nostri de stiinta. De pilda, am citit
undeva despre covorul oltenesc ca a fost
considerat influentat de cel sarbesc, desi cel
oltenesc este mult mai bogat, mai boieresc,
mai rafinat decat cel sarbesc. E lipsit de logica
sa afirmam ca am luat totul de la altii, si
cocosul, si troianul, si colindele si cate si mai
cate cuvinte ce sunt considerate ca
imprumutate de la slavi, desi obiectele sau
realitatile pe care le desemneaza existau aici
cu mult inainte de venirea slavilor, iar multe
dintre acestea nici nu le erau cunoscute
slavilor, ci le-au aflat aici.

DUMITRU MANOLACHE,
jurnalist de investigatii, cotidianul "Gardianul"

"Cei ce trebuie sa spuna adevarul nu o fac din

frica, din oportunism sau lasitate"

- In decursul investigatiilor gazetaresti ati avut

tangenta, poate mai mult decat orice alt ziarist
de la noi, cu epoca dacica. V-ati miscat cu
lejeritate in acest domeniu ori l-ati resimtit ca
pe unul "tabu", despre care nu prea se doreste
sa se vorbeasca?

- Sa va expun o situatie concreta. Am scris o

carte despre un foarte controversat subiect:
placile de plumb de la Sinaia, copii ale unui
tezaur dacic din aur, despre care exista
informatii ca ar fi fost descoperit cu prilejul
saparii fundatiei Castelului Peles, sperand ca
lamuririle esentiale sa le obtin de la specialisti.
Dar - surpriza! - specialistii nu le-au cercetat si
refuza sa le cerceteze, repetand, fara
argumente, de vreme ce nu au cercetat
respectivele artefacte, ca sunt falsuri! Exista o
tacere... de plumb in jurul subiectului! De ce nu
se ia in serios si nu se cerceteaza subiectul?
Pe cine deranjeaza si de ce? Problema a fost
ridicata si in Parlamentul Romaniei, de catre
domnul Gheorghe Funar, dar fara nici o
rezolvare practica.

- Si totusi, pe cine credeti ca deranjeaza? Aveti

o idee?

- Exista, dupa parerea mea, un scop clar si bine

controlat de anumite structuri care vizeaza
reducerea treptata a interesului dedicat epocii
vechi a istoriei noastre si, in cele din urma,
stergerea din memoria colectiva, anularea
elementelor identitare esentiale ale neamului,
distrugerea Romaniei profunde, adevarate, cea
care exista dincolo de sticla televizorului. In
aceasta "schema" distructiva sunt cuprinse
istoria, cu precadere perioada dacica, limba,
traditiile, crestinismul ortodox, morala, familia,
scoala etc. Mai devreme sau mai tarziu, va
trebui ca si noi, romanii, sa ne "topim", tacuti
daca se poate, in marea masa amorfa a
globalismului, incapabili sa ne mai definim, sa
mai avem reactii, sa mai putem iubi sau crede
in mantuire prin Hristos. Buni doar de a
executa, "liberi si democrati", comenzile
"pastorului" mondial.

- Cu asemenea afirmatii riscati sa fiti catalogat

drept "conspirationist" si "dacoman".

- Bineinteles, doar asta e una din armele lor.

Cand afirmi asemenea lucruri, risti imediat sa
fii etichetat drept protocronist, dacoman, adept
al teoriei conspiratiei, calificative stigmatizante
intr-o lume ratacita, fara repere. Cei ce trebuie
sa spuna adevarul nu o fac din frica, din
oportunism sau lasitate. Iar cei care au curajul
sa o faca sunt discreditati, izolati, "afurisiti" la
comanda, astfel incat orice ar spune sa nu mai
fie crezuti.
- De ce deranjeaza tocmai epoca dacica? De ce
nu alta epoca?

- Epoca dacica deranjeaza cel mai mult pentru

ca de acolo ne revendicam originea si dreptul
identitar. Paradoxal sau nu, dar noi romanii,
fara trecut, nu putem gandi viitorul. Peste
cateva generatii vom uita acest adevar. Nu
trebuie sa faci eforturi ca sa intelegi acest
lucru. Cititi manualul de istorie a Romaniei,
Dictionarul limbii romane, vizitati muzeele,
cetatile dacice si veti intelege ce putin le-a mai
ramas romanilor din radacina lor principala.
VALENTINA CETEAN,
inginer geolog, director executiv Asociatia
"Greenet"

"O stare generala de indiferenta"

- Va preocupa de mai multa vreme starea

patrimoniului arheologic romanesc, mai ales a
celui de epoca veche si straveche. Cum va
explicati neglijenta de care dau dovada
autoritatile, mai cu seama cand vine vorba de
cetatile dacice care, desi sunt incluse in
patrimoniul mondial, nu beneficiaza de nici o
forma de protectie si conservare, ba mai mult,
unele nici nu sunt marcate, asa incat e
imposibil sa ajungi la ele?

- Neglijarea constanta a vestigiilor construite

din perioada dacica se datoreaza partial
pozitiei lor geografice, caci se afla in general in
zone montane mai greu accesibile, putin sau
deloc populate, dar la aceasta se adauga o
stare generala de indiferenta.
 
- De unde vine indiferenta aceasta?

- Vine, in primul rand, din educatia deficitara

din scoli, cu privire la respectul fata de
extraordinarul patrimoniu istoric, cultural si
natural al teritoriului pe care locuim.

- Dar poate ca nu e vorba doar de indiferenta,

ci si de anume temeri, pentru ca astfel de
actiuni ar putea duce la schimbarea unor opinii
sau directii de cercetare sau, mai grav, ar putea
deranja pe unii din motive care sunt prea
ascunse pentru noi.

- Raspunderea acestor actiuni trebuie asumata,

chiar daca aceasta ar determina schimbarea
unor opinii sau opozitia fata de acele grupuri
aparent "invizibile", care nu doresc ca aceste
amplasamente sa aiba vizibilitate internationala
normala, caci aceasta ar micsora sansa intrarii
unor valori de patrimoniu material mobil in
colectii personale.
- Poate ca turismul ar putea salva putin istoria,
daca s-ar investi mai mult in turism cultural.

- Din pacate, personalul administrativ din

domeniul turistic este slab pregatit si este
orientat mai ales catre investitii si surse de
castig pe termen scurt si mediu. Nu se iau
decizii pe termen lung la nivel administrativ
local, regional si national.

- E un tablou cam pesimist.

- Aceasta este realitatea. Daca nu ne implicam
in prezentul si viitorul nostru, consecintele le
vom suporta fiecare dintre noi.

DAN ROMALO,
autorul cartii "Cronica geta apocrifa pe placi de
plumb?"

"Subiectul supara"

- Ati fost multa vreme aproape de domeniul

dacologiei prin preocuparile dumneavoastra.
Ati perceput acest domeniu ca fiind inchis,
stagnant?

- Haideti sa va raspund tot printr-o intrebare:

De ce oare, atunci cand au aparut placile de
plumb, care au sanse sa fie un element de
noutate pentru istorici, ele au fost refuzate ca
neoriginale, fara sa se admita o cantarire a
elementelor logice care pledau pro si contra?
Ai elemente noi, pe care poti sa faci comparatii,
analize, cautari de antecedente si ramuri
comune, si le refuzi. De ce?

- Cartea pe care ati dedicat-o ansamblului

placilor de plumb de la Sinaia, astazi bine
cunoscute opiniei publice, a deranjat multa
lume. Totusi, din 2003, cand a aparut prima
editie, si pana astazi, nu s-au facut eforturi la
nivel oficial pentru a se demara o cercetare
care sa limpezeasca apele. Cum va explicati
aceasta lipsa de implicare a oficialitatilor?
- Oficialitatile le considera falsuri, dar nu am
auzit inca argumente valide care sa sustina
aceasta pozitie. Ar trebui sa existe un arbitru
care sa cantareasca argumentele de ambele
parti, un arbitru desemnat de o institutie de
cultura. Nu trebuie sa fie neaparat istoric, ci sa
fie un bun logician, care sa fie capabil sa
analizeze argumentele.

- Vedeti totusi o explicatie pentru tacerea din

jurul acestui subiect?

- Singura ipoteza pe care pot sa o emit este

aceea ca exista o vointa foarte puternic
sustinuta de a nu se ridica problema asta, din
doua motive posibile. Fie subiectul supara,
pentru ca ar duce la o intarire a spiritului
national, dar nu pe baza de entuziasm
nationalist, ci pe baza de documente istorice.
Iar asta poate sa contrarieze pe multi, nu doar
pe vecini. Poate sa contrarieze o tendinta
mondiala de a dizolva ideea de istorie
nationala. Sau, al doilea motiv, poate a fost o
manevra la un moment dat, care a impus tacere
pentru o vreme, iar aceasta tacere a avut
consecinte.
Placuta din tezaurul de la Sinaia
 
Daca tezaurul despre care vorbim s-a
descoperit la Sinaia, pe un teren care apartinea
regelui, poate s-a considerat ca aurul din
aceste placi era foarte necesar pentru dotarea
armatei in preajma Razboiului de Independenta
si s-a sacrificat elementul material, adica aurul,
dar s-a pastrat informatia din placi. Daca s-a
pastrat tacere asupra acestui gest, e posibil ca
mai tarziu sa nu se mai fi stiut nimic in legatura
cu provenienta placilor de plumb.

- Zilele astea am citit intr-un cotidian un

interviu cu directorul Institutului de Arheologie,
academicianul Alexandru Vulpe, care sustinea
ca placile sunt niste falsuri ordinare, facute de
Nicolae Densusianu ca sa-si sustina teoriile din
"Dacia Preistorica". Domnul academician nu e
prea sigur pe afirmatiile sale. La inceput,
sustinea ca sunt falsurile lui Hasdeu, iscate
dintr-o disputa cu Tocilescu. Si vorbind despre
"dacomanii" care sustin aceste "falsuri",
domnia sa spunea in interviu - si aici vreau sa
citez exact: "Dar traim intr-o tara libera si nu le
putem face nimic". Eu inteleg ca domnul
academician regreta ca ne aflam intr-o tara
libera, in care exista libertate de exprimare, si
ca nu ni se poate inchide gura cu forta. Cum
comentati?

- Nu am ce sa comentez.

ION GHINOIU,
cercetator, Institutul de Etnografie si Folclor
"Constantin Brailoiu"
"Avem un complex identitar absolut
devastator!"

- V-ati ocupat o viata intreaga de cultura

noastra populara si ati ajuns la concluzia ca
traditiile romanesti se continua inapoi, in timp,
pana in vremea dacilor. Este aceasta o
concluzie ce incomodeaza pe unii?
Oare de ce iau "nemurit" romanii pe dacii atat
de dispretuiti de istoricii nostri?
 

- Ce sa va spun? Avem un complex identitar

absolut devastator! Eu credeam ca dupa
Revolutie, gata, am scapat, dar vad ca in
continuare avem complexe identitare. De ce?
Pentru ca, spre deosebire de grec, de egiptean,
de evreu, de indian, care toti si-au pastrat
numele antic, noi ne-am schimbat numele. Ce
complex identitar poate sa aiba grecul sau
egipteanul? Spre deosebire de toti acestia, noi
ne-am gasit sa renuntam la numele radacinii
noastre autohtone de dac si Dacia si sa ne
luam numele de la Roma. Aici este un fals. E
ceva nefiresc cu romanizarea asta facuta in
mare graba si pe un teritoriu restrans, e ceva in
neregula. Cultura noastra populara nu are
legatura cu Roma. Noi avem o civilizatie
genetic legata de continent, de uscat, de
spatiul continental si de apele curgatoare, spre
deosebire de egipteni si greco-romani, care au
civilizatii maritime. Lucrurile sunt foarte clare:
toata cultura populara romaneasca este legata
genetic de uscat, nu are nimic a face cu cea
greco-romana.

- Cine e de vina ca s-a perpetuat falsul de care

vorbiti?

- O vina mare o au intelectualii, care n-au

curajul sa recunoasca daca s-a gresit ceva. Eu
am tot respectul pentru marii nostri savanti,
dar adevarul trebuie spus.

- Deci, perpetuam niste greseli, din lasitate.

- Da, iar daca spui ceva ce nu se incadreaza in

linia stabilita, imediat esti catalogat drept
"dacoman", "tracoman". Eu acum lucrez la o
carte romaneasca a mortilor. Acolo sa vedeti
cat de vii sunt lucrurile pe care le pomenesc
anticii cand vorbesc de daci, de pilda jalea de a
te naste si bucuria de a scapa de viata aceasta.
Si inca se pastreaza acestea in traditie in ziua
de azi.

- Exista un dezinteres evident fata de studiul

traditiilor, poate chiar mai mare decat pentru
lingvistica si istorie.
- Asa e, uitati, noi publicam acum al patrulea
volum din Atlasul Etnologic Roman. Nu
intereseaza pe nimeni. Nici o televiziune, nici o
emisiune sa pomeneasca ceva, sa faca o
lansare. Sunt, totusi, traditiile noastre
romanesti...

- Pomeneati undeva de "sindromul antichitatii

greco-romane". Va rog sa detaliati putin.

- Chestia asta ca totul vine din Roma si Grecia

Antica este un fals, pentru ca genetic suntem
civilizatii deosebite, asa cum am mai spus. Noi
suntem legati de Dunare, ei de mare. O sa
avem in curand o criza identitara si
continentala. Uitati: numele de Europa ne vine
din Asia. Crestinismul ne vine din Palestina. O
sa vina vremea cand o sa fim intrebati: "Bine-
bine, dar care e leaganul vostru de civilizatie?".

 
N-o sa se mai puna problema ca suntem
romani, nemti sau alte natii. Europeni si atat.
Si-o sa fim intrebati de africani, de irakieni, de
evrei, de indieni: prin ce esti tu european? Care
e leaganul tau de civilizatie? Si-o sa
raspundem: pai, antichitatea greco-romana. Si
or sa rada de noi. Evident, Grecia si Roma au
ajuns la o stralucire de necontestat, dar ele, la
randul lor, sunt tarzii si reprezinta o sinteza a
civilizatiilor care au fost inaintea lor.

- Si-atunci, ce ar trebui sa raspundem?

- Vedeti, exista un triunghi al celor trei delte,

care concentreaza marile civilizatii preistorice
de pe Terra, evident, inainte de antichitatea
greco-romana. Daca va uitati pe un planiglob,
va dati seama mai bine: Nilul cu delta lui si
civilizatia egipteana, Dunarea inferioara si delta
ei, cu civilizatia carpato-dunareana, si Tigru-
Eufrat si delta, cu mesopotamienii. Uitati-va
care este pozitia carpato-dunarenilor. Eu evit
sa mai spun "romani", spun "carpato-
dunareni". Dupa atatia ani de cercetari simt
nevoia sa-i numesc asa, va rog sa ma credeti.
Aici este leaganul.

- Ce se poate face ca sa se indrepte acest fals?

- Acest fals ne-a provocat extraordinar de
multe necazuri. A fost un timp cand a fost de
folos, mai ales in chestiunea cu Transilvania,
dar acum e o rusine. Cine mai crede ca "de la
Ram ne tragem" si toate povestile astea? Nu
stiu ce se poate face, poate intelectualitatea
asta tanara care se ridica sa ia taurul de coarne
si sa faca lumina. Pentru ca vad ca tot mai
multi tineri isi pun intrebari, tot mai multi simt
ca ceva nu e in regula cu istoria noastra.
 
Aurora Petan


 
  =======================
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Pe Turtudui
 
Un tinut cu nume bizar, "Tara Luanei", ascunde
vestigii tulburatoare, necercetate de arheologi:
locuinte si schituri rupestre, urme stravechi de
scrieri necunoscute, incrustate in stanci

Visam de mult sa ajung in Tara Luanei, un tinut

vrajit, aflat in Muntii Buzaului. Acum a sosit
clipa. Din Bucuresti, in doua ore si jumatate
sunt la hotarul acestei "tari" stravechi, unde
fiecare varf de munte e insemnat cu
misterioase inscriptii nedescifrate. Mai am doar
cativa kilometri. Intre Patarlagele si Colti e un
tinut pustiu, numit dealul Burdusoaia. De o
parte pereti abrupti si prafosi, de alta pamant
neted, cu balti murdare. Un caine slab
rataceste in pustietate. Sunt singura. Ma
napadesc presimtiri si imi spun ca e ceva tare
straniu cu zona asta: ori ca privelistea iti da
fiori, ori ceva nevazut bantuie in colb. Apas pe

acceleratie, calc cu iuteala drumul zdrobit si in

cinci minute ma aflu in plin mister.

Inima dintre frunze

Dumitru Nica a fost profesor de istorie in satul
Colti. O materie pe care a indragit-o inca din
anii copilariei, cand jocurile il purtau prin
paduri si pe varfuri de dealuri, pline de pesteri
ciudate, cu peretii acoperiti de desene si
semne bizare. Cunoaste toate vestigiile din
zona: schituri rupestre, pietre cu inscriptii,
locuri pline de istorie si povesti. Dar astazi are
o misiune aparte. Ma insoteste pe culmea
Broscarului, ca sa imi arate o piatra plina de
semne, care a fost descoperita recent. O
relicva istorica ce ascunde, cu siguranta, un
mister. Trecem prin Fijeresti, Coltii de Jos si
Calugaritele. De aici incepe urcusul pe munte.
E amiaza si soarele de toamna loveste in
pietre. Urcam pieptis, pe o scurtatura printre
paduri. Drum greu, abrupt, dar profesorul
parca zboara. Imi povesteste precipitat despre
piatra pe care urmeaza sa o vad. E mare,
acoperita de zeci de semne... Au venit si de la
muzeul din Buzau, au venit si de la Iasi, dar
nimeni n-a dezlegat enigma. I s-a spus ca ar fi
mai bine sa acopere piatra la loc, cu pamant. A
descoperit-o chiar el. Era prin 1997, intr-un
noiembrie rece... Profesorul era la vanatoare de
mistreti, pe dealul Broscarului. Frigul ii
intepenea picioarele. Statea chiar sus, pe
culme, un loc cu padure nu prea deasa, de pini.
"Ce sa va spun? Am inceput sa imi frec talpile
de pamant, ca sa ma incalzesc", povesteste
profesorul.

Piatra scrisa de pe culmea Broscaru

 
"Si cand colo, vad pe o piatra, in fata mea,
doua linii lungi, paralele. M-am gandit eu ca nu
puteau fi facute de natura. Apoi, cand ma uit
mai bine, sub talpile mele era o alta piatra,
acoperita cu muschi si pamant, dar pe care se
vedeau sapate niste stele. De atunci am fost de
zeci de ori la piatra asta. I-am anuntat si pe cei
de la muzeu. Am sapat in jurul ei si am dezvelit
o suprafata cam de doi metri pe un metru, dar
nu i-am dat inca de "radacini". E plina de
semne pe toate fetele."
De la o vreme, urcam prin padure, pe cararile
facute de mistreti. "Aci e un culcus de scroafa
cu purcei", imi arata profesorul. "Acolo jos e
scaldatoarea lor. Scurmaturile astea le fac
cand cauta radacini si oua de carabus". Apoi
profesorul se opreste, intinde mana si imi
spune soptit, aratandu-mi luminisul care se
iveste printre copaci: "Uite-o!". Broscarul nu e
o culme ascutita, cum sunt toate varfurile care
il inconjoara, ci un platou, parca anume netezit
de mana omului. Acolo e piatra. O bucata de
stanca masiva, care de departe pare un organ
urias al pamantului, o inima ciuntita, ingropata
intre frunze uscate. "Vedeti, mai la vale se mai
zareste cate un prun", imi spune profesorul.
"Aci erau livezi, nu paduri". Nu-mi pot
desprinde privirile de pe piatra, ca sa privesc
imprejur. De departe, inima ei cenusie parca
pulseaza. Si padurea pare sa respire odata cu
ea, si pamantul. Profesorul mi-o ia inainte.
Curata piatra de frunze si pamant, sufla prin
santurile lasate de semne, ca sa le faca vizibile.
Ma apropii incet, incercand sa-mi aliniez
respiratia la suflul acelui loc. Semnele de pe
piatra sunt haotice. Nici o ordine: nici verticala,
nici orizontala, nici serpuita, nici circulara,
numai semne aruncate peste tot.

Scriere sau harta stelara?

 
Nu vad nici o litera cunoscuta, din nici un
alfabet care sa fi fost folosit pe teritoriul tarii
noastre sau pe la vecini. Doar stele alcatuite
din linii intretaiate, jumatati de stele, cruci
marginite de patrate si dreptunghiuri, multe
simboluri solare, semne de tipul rabojului, linii
care se intretaie si se frang, spice sau braduti...
Unele imi par vag familiare, parca le mai
vazusem pe diverse obiecte, intre semnele
scrierilor din Vechea Europa si intre semnele
de pe tablitele de la Sinaia, altele parca
seamana cu runele. Dar sunt atat de multe si
de diverse, incat in prima clipa nu pot lega in
minte nimic. Ca si cum mai multi copii s-ar fi
asezat in jurul pietrei si ar fi inceput sa
scrijeleasca fiecare pe unde a apucat, pana ce
piatra s-a umplut de semne. Sa fie doar o
joaca? Greu de crezut, caci piatra e in pamant
de multa vreme, se vede dupa albeata ei.
"Vedeti, pe partea sudica, pamantul a acoperit
piatra mai mult de un metru. In multe sute de
ani se depune atata pamant", imi spune
domnul Nica, citindu-mi parca gandul. Unele
semne sunt grupate cate doua-trei, altele
izolate, sunt semne mai mici, scrijelite mai
delicat, altele mai mari si mai adancite, unele
sunt incadrate in patrate sau dreptunghiuri.
Lipsesc liniile curbe, cel putin la prima vedere,
fapt de inteles, caci pe piatra e destul de greu
sa trasezi cercuri.
"Ei, ce ziceti?", ma intreaba nerabdator
profesorul. Imi trec prin minte doua idei. Prima,
ca un asemenea haos aparent ar putea reda o
harta, poate o harta a cerului. Doar intr-o astfel
de harta semnele sunt imprastiate fara noima
pentru cel ce nu le cunoaste rostul.
Policiorii
 
A doua idee este aceea ca semnele nu au fost
facute toate odata, ci pe rand, la anumite
ocazii. Poate ca acolo era un loc de intalnire si
procesiune periodica, si de fiecare data, se
insemna ceva pe piatra: o invocatie, o ruga de
multumire catre Dumnezeu, vreun nume sau
lucru important. Poate era un loc cu puteri
tamaduitoare, iar semnele erau lasate de cei ce
se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine
zis, de vracii sau preotii care intermediau in
procesiunile de vindecare, in numele celui
bolnav. Un fel de "icoana" pagana facatoare de
minuni, unde la anumite date se strangeau
oameni cu nevoi si boli. Sau, cine stie, un loc
sacru, unde initiatii veneau periodic si lasau
insemnari pentru cei ce vor veni dupa ei, ca sa-
i indrume sau sa le transmita ceva. Cand se
putea intampla asta? Domnul Nica i-a intrebat
pe batranii din sat daca au auzit de la batranii
batranilor despre piatra asta, si nimeni nu stie
nimic. Aici a fost in ultimele generatii pasune si
livada si atat. Sa fie niste semne, nu tocmai de
demult, simbolice, lasate de oameni care aveau
un cod al lor si-si transmiteau informatii in felul
acesta? Poate niste ciobani ce treceau pe
acolo cu turmele? Un soi de raboj, cum era cel
al plutasilor de pe Bistrita? Sau sa fie semne
teribil de vechi, dinainte de inventarea
alfabetelor? Greu de dat un raspuns. Sigur este
ca semnele nu sunt facute in joaca, piatra a
stat sub pamant, cu siguranta, sute de ani. Ma
gandesc ca e uimitor cum, in ultima vreme,
astfel de "documente" pretioase ies tot mai des
la suprafata si cum am norocul sa aflu de ele,
chiar eu... E toamna. Sunt deja trei luni de cand
imi doresc sa vad aceasta piatra. Iar acum se
afla in fata mea!
Chemarea

Era intr-o dimineata de sambata, la capat de

iulie. Abia asteptasem sfarsitul de saptamana,
pentru ca aveam mult de lucru si trebuia sa
recuperez. Dar in Bucuresti era canicula, iar eu
eram stapanita de o stare de agitatie, un dor de
duca neclar. Stiam ca daca nu plec undeva, in
zadar stau acasa, ca nu voi putea lucra. Dupa
cateva ore de nehotarare, m-am urcat in
masina si am plecat. Incotro sa o apuc? Era
deja aproape pranzul. Dintr-o data, mi-am adus
aminte ca de multa vreme doream sa vad
muzeul chihlimbarului de la Colti, in judetul
Buzau. Stiam ca in zona aceea sunt multe
vestigii rupestre, ca locurile sunt pline de
legende, ca lucruri stranii se petrec acolo,
uneori, si ca la curbura Carpatilor, istoria
insasi e scrisa cu un condei parca mai apasat
decat in alte parti... Am ajuns dupa-amiaza, am
vizitat muzeul, m-am cazat la o pensiune in sat,
iar a doua zi dimineata, am pornit peste dealul
Martirei, inspre paduri, pana in poiana Cozanei
(ce nume de poveste!).
Insemne in piatra la Policiori
 

Locul mi s-a parut fabulos. Pe dealul Martirei

erau pajisti cu flori de camp, incredibil de
inalte, aproape cat un stat de om, printre care
inotam ca printre valuri. Nu mai vazusem in
viata mea asa minunatie. Era chiar ca in
basme, dincolo de imaginatie. M-am intors la
Colti obosita, dar fericita. A doua zi dimineata,
inainte de a pleca spre Bucuresti, am schimbat
cateva cuvinte cu gazda mea, doamna Viorica
Nica, o femeie frumoasa si blanda, un fel de
zana buna a locului. Am inteles repede ca e
pasionata de istorie, la fel ca sotul ei, care a
fost multa vreme profesor in sat. Din vorba in
vorba, ii spun ca sunt de la "Formula AS". In
acea clipa, se lumineaza brusc si-mi spune:
"Dumnezeu mi v-a scos in cale! De cateva zile
tot sun la redactie, pentru ca incerc sa dau de
o persoana care scrie in ultimul timp la revista.
Am sunat incontinuu, dar mi s-a spus ca e
plecata din tara si sa-i trimit un e-mail. Am vrea
sa vina sa scrie si despre locurile de-aici. Cum
o cheama, Doamne? A scris acum, de curand,
despre Corbii de Piatra din Arges...". Trec
cateva secunde ce ne apasa greu pe
amandoua. "Eu sunt", ii raspund cu respiratia
taiata. Doamna Nica se albeste brusc la fata si
mainile incep sa-i tremure. Imi spune, cu glas
din ce in ce mai stins: "V-am chemat, doamna.
V-am chemat in fiecare zi, cu gandul. Si cu
inima. Nu-mi vine sa cred ca ati venit. Sotul
meu a descoperit in padure o piatra scrisa, e
plina de semne, trebuie sa o vedeti...". Nu ma
puteam dezmetici, ma simteam ca intr-o
poveste fantastica. Incepeam sa-nteleg de ce
traisem starea aceea de agitatie sambata
dimineata. "Stiti, pe aci se intampla des lucruri
de-astea - incearca doamna Nica sa ma
linisteasca. In locurile astea oamenii mai
comunica si cu puterea gandului. Zona e plina
de vestigii stravechi, pline de semne ciudate,
dar protejate de energii puternice. Aci e
curbura Carpatilor, dar sa stiti ca nu oricine
ajunge aci reuseste sa vada lucrurile de care
va spun. Unii au ameteli, dureri de cap, stari de
rau si se intorc din drum. Altii nu mai percep
timpul cum trebuie, caci in unele locuri, timpul
se dilata sau se strange, si sunt dezorientati."
Am plecat cu totul descumpanita, cu
promisiunea ca ma voi intoarce cat de curand,
probabil dupa doua saptamani. "Cel mai
frumos e aci in octombrie", mai spune doamna
Nica, in drum spre poarta. "O sa vin mult mai
repede", i-am raspuns. Dar saptamanile au
trecut ca stolurile de randunele, si de fiecare
data cand imi propuneam sa revin la Colti, se
ivea ceva. Am ajuns dupa trei luni. In
octombrie.

Athosul romanesc
"Dati-mi voie sa afirm ca aci este un adevarat
Athos romanesc", imi spune solemn domnul
Nica. "In zona Alunis-Nucu-Bozioru, pe o
suprafata de doar cativa kilometri patrati, avem
o multime de schituri si biserici rupestre:
Alunis, grota lui Dionisie Torcatorul, Fundul
Pesterii, Pestera lui Iosif, Agatonul Ve
chi si Agatonul Nou, Schitul Fundatura,
Schitul Piatra Ingaurita, Bucataria... multe. Si
multe nu mai exista.
Profesorul Nica
 
La Calugarite, a existat o manastire, dar nu mai
e, la Gavanele a existat o manastire mare de
maici, apoi intre Muscelul Caramanesti si
Ulmet a existat o biserica cu hramul Sfantul
Dumitru, care a disparut la un cutremur... Se
spune ca a fost inghitita cu totul de pamant. Iar
in unele zile din an, anumiti sateni aud dangat
de clopot venind din adancuri".
"Cum de tocmai aici a luat nastere acest
Athos? Ce are special acest loc?", il intreb pe
profesor, desi imi dau seama ca nu e nevoie de
explicatii: se simte ca locul este foarte special
si nu ar mai fi nimic de adaugat sau de lamurit.
"Aci, la curbura, au existat conditii geografice
prielnice pentru a se dezvolta o viata timpurie",
imi raspunde. "Zona nu este expusa
intemperiilor, vanturilor, gerurilor. E un fel de
microclimat ce nu cunoaste asprimea iernii.
Apoi, mai tarziu, in perioada invaziilor, oamenii
se ascundeau in muntii acestia si nu puteau fi
gasiti de tatari si de alti invadatori. Era o zona
foarte buna pentru refugiu. Si mai e ceva. Au
existat in fiecare generatie batrani, buni
povestitori, tarani adevarati, curati la suflet,
care datorita acestei curatenii sufletesti au
putut transmite din generatie in generatie
lucruri foarte interesante." "Ce fel de lucruri?",
tresar eu si ciulesc urechile. "Legende vechi de
mii de ani. Aci exista o continuitate de locuire
de milenii, dar arheologii nu au venit niciodata
sa faca cercetari. Locurile sunt lasate in voia
sortii. Multe nu sunt cunoscute nici chiar de
localnici, doar fiarele padurii ajung la ele.
Arheologii sapa in alte parti, la Pietroasele,
Monteoru, Carlomanesti si Gheraseni, dar aci,
in zona de munte, nu vin niciodata. Si nu doar
ca sunt putin cunoscute, dar locurile acestea
continua sa se salbaticeasca si sa se
pustiasca. Au disparut sate intregi. Au fost
parasite. Asa s-au pustiit Calugaritele,
Magadani, Coltii de Sus, Linguresti, Lupoaia,
Comarnici, Paltinu. La Matara mai sunt vreo
zece locuitori... E o zona saraca, fara drumuri,
unele sate nu au avut nici curent electric, tinerii
au plecat, batranii au murit si au ramas in urma
lor doar casele naruite si povestile... E trist ca
locurile astea se salbaticesc, dar poate e si un
noroc, caci in felul acesta vestigiile sunt mai
protejate."

Schitul Agatonul Nou

 

Pasesc alaturi de profesorul Nica, ascultandu-i

fascinata povestile. Tinutul stravechi,
incremenit in timp, al curburii Carpatilor se afla
in fata mea. Muntii Buzaului sunt de o
frumusete pe masura salbaticiei lor. Satele si
oamenii poarta in ei o samanta de stravechime
ce se intoarce in timp, mult inaintea
crestinismului, si chiar inaintea dacilor. S-au
asternut straturi peste straturi de istorie si
credinta, calugarii crestini au preluat de la
pustnicii daci lacasurile sfinte, iar crucile au
luat locul stalpilor dacici ai nemuririi. Nu cred
ca am mai vazut undeva, in tara asta sau in alta
tara, atat de multe cruci la margine de drum.
Zeci, sute, la fiecare kilometru sau chiar mai
des, cruci de lemn, cruci de piatra, povarnite
sau drepte, cu simple scrijelituri sau frumos
impodobite, umbre sfinte, ce pazesc drumul si
ii apara pe calatori de rele. In trecut, numarul
lor era si mai mare, dar multe cruci de lemn au
putrezit si nu au mai fost inlocuite. Pe atunci,
trecatorii se inchinau la fiecare. Drumul de la
Colti la Ruginoasa, sub lumina rasaritului, este
un drum al crucilor. Trecem prin Muscelul
Caramanesti, Buduie, Scaieni, Vavalucile,
Fisici, pe langa Bozioru, prin Braesti, sate
arhaice, cu nume de legenda, stravechi.
"Buzau" stiu ca e nume dacic, "scai" si
"muscel" la fel, ma intreb ce poate fi o
"vavaluca", cuvant coborat din basme cu zane
si taramuri cetoase. Rasaritul soarelui printre
crucile de la Vavaluci imi curata sufletul, iar
drumul prin cimitirul de la Ruginoasa e o
adevarata initiere, care ma ajuta sa patrund in
lumea straveche a celor de demult. Aici, la
Ruginoasa, sunt "Policiorii", salasuri ascunse,
pline de semne ciudate.

Semne stravechi la Ruginoasa

Policiorii sunt doua terase de piatra cocotate

sus, intre stanci, care au folosit candva ca
adapost. Nu e usor sa te cateri acolo. Pe o
suprafata de cativa metri patrati, "podeaua" de
gresie e plina de semne. Trebuie sa calc pe ele
ca sa pot inainta, si simt un nod in gat pasind
peste figuri ciudate, fragile, cu cine stie ce
semnificatii sfinte.

Athosul romanesc
 
Astazi, calauza mea e Diana Gavrila, o
localnica pasionata de istoria fabuloasa alaturi
de care a copilarit. Inalta si zvelta, acum sta
asezata in genunchi, migalind pe o foaie de
hartie semnele pe care le vede pe piatra.
"Sori", braduti sau spice, compozitii bizare,
care au mereu 12 sau 7 linii, ceva ce seamana
cu un pom sau o ciuperca, "fulgi de zapada" cu
ramificatii asimetrice, turnuri stranii cu 12
"trepte", posibile figuri umane foarte stilizate,
alcatuite dintr-un patrat, un dreptunghi in locul
capului si doua dreptunghiuri in locul
picioarelor, totul abstractizat si geometric.
Spre deosebire de piatra de la Broscaru, la
care m-a dus profesorul Nica, aici semnele par
a fi mai grupate si contin si linii curbe, dar
impresia generala este tot aceea de lipsa de
coordonare. In plus, unele semne sunt vag
figurative. Si aici au fost facute, probabil, la
momente diferite. Sunt si desene mai noi, caci
zarim reprezentate cateva biserici cu trei turle,
una "semnata" la 1914. Si pe nelipsitii Marius,
Anca, Fanel, Dana, Sanda, Gigel, care si-au
scris numele peste inscriptiile stravechi,
distrugandu-le. Intr-un colt se afla un desen
complex, care pare sa umple un dreptunghi. "O
tablita sumeriana", imi spune Diana. O privesc
cu circumspectie: "Ce sa caute o tablita
sumeriana aici?" "Uitati-va mai bine: spicul din
partea stanga, zig-zagul care delimiteaza
desenul, semnele din interior, grupate in
cadrane, adanciturile din partea de sus, toate
sunt elemente care se gasesc in tablitele
sumeriene." Ma lasa fara grai si nu am cum sa
o contrazic. Desi pentru mine nu prea are sens,
asemanarea este intr-adevar izbitoare. Turnam
apa peste desen, ca sa mai adancim contrastul.
Diana copiaza desenul, cu un firesc care ma
descumpaneste: ei i se pare normal sa
gaseasca semne "sumeriene" printre stancile
Ruginoasei. "La noi sunt semne stravechi, cam
pe fiecare varf de munte. Unele sunt cu totul
necunoscute, nepublicate.

Diana Gavrila
 
Altele sunt inventariate, dar sunt considerate
"de interes local" de catre autoritati. Unele au
fost cercetate de un inginer, Paul Lazar
Tonciulescu. Nici una nu beneficiaza de o
minima protectie: ploile continua sa le macine,
turistii care reusesc sa le descopere le distrug,
fara nici o mustrare de constiinta."
Imi pun aceeasi intrebare ca si la Broscaru:
oare nu e o gluma? Chiar sunt semne
stravechi, autentice? Obisnuita ca la orice
noua descoperire care nu se incadreaza in linia
"oficiala", sa sara pe mine acuzatorii de fals,
am stat si am privit indelung semnele, le-am
comparat cu ce mai vazusem in alte parti si le-
am facut zeci de fotografii. Multe se regasesc
pe piatra de la Broscaru, care a stat in pamant
sute de ani. E o legatura clara intre cele doua
categorii de scrieri si probabil apartin aceleiasi
epoci. Imi trece brusc prin minte ca filmele
americane de aventuri, cu descoperitori de
scrieri si artefacte stravechi, precum si
documentarele gen "Discovery" sau "National
Geographic" despre vechi civilizatii ar putea
pali in fata a ceea ce am vazut eu in doar doua
zile. Si asta este doar inceputul: in Tara Luanei
ma mai asteapta aventuri incredibile.

Diana, fiica Luanei

Diana are ceva din taramul pe care il

stapaneste: o intelepciune uimitoare, gratie
exterioara si forta interioara. Si mai are ceva,
un aer de basm, de zana buna dar severa, in
jurul careia te astepti sa vezi roind pitici si
spiridusi de padure. Ne asteapta un urcus
aspru pe varful Turtudui, unde stim ca exista
alta piatra scrisa.

Semne stravechi (dupa Paul Lazar

Tonciulescu)
 
Si pentru ea, e prima data cand urca pe aceasta
creasta. "Pe aici, toate varfurile ascutite se
cheama Turtudui", ma lamureste. Diana are la
gat un fluier cu care alunga mistretii si ursii.
Din cand in cand, in timp ce urcam, scoate din
el sunete ascutite. Apoi vorbeste. Imi tine o
lectie de istorie. Nu stiu cum poate vorbi in
timp ce urca pieptis, printre crengile copacilor
prabusiti, pe stancile afundate in frunze uscate.
Fac eforturi sa nu pierd nici o vorba, caci felul
in care povesteste are ceva magic. Imi spune
despre schiturile rupestre, despre calugari si
haiduci, despre disparitiile din muntii Buzaului
si despre o misterioasa ceata albastra, despre
azurul cerului la Crucea Spatarului, despre
comori si cautatori de aur, despre chihlimbar si
Valva Baii, despre pasarea Phoenix si despre
argonauti... In rastimpuri, mai sufla in fluierisca
ei, apoi o aud citand in latineste din Ovidiu,
apoi povestindu-mi despre zeii sumerieni,
despre Prometeu, Caucaz, Colchida, menhiri,
scrieri stravechi, ape tamaduitoare... E ciudata
fata asta, cu ochii ei taiati ferm, in roseata fetei,
cu glasul sfatos si usor poruncitor. "O faptura
din alta lume", imi spun. Figura mitica si spirit
protector al acestor locuri.

Tara Luanei
"Suntem in Tara Luanei", imi spune Diana dupa
ce mai sufla o data in fluierul argintiu. "Batranii
de demult povesteau ca Luana era un rege
batran, un mare intelept, o fiinta atotputernica."
"Un barbat?" intreb mirata.

Tara Luanei
 
"Da, un barbat. Exista si o varianta in care
Luana era o fata frumoasa, o sa v-o spun si pe
aceea. Asadar, regele Luana pazea portile unei
cetati puternice, cu ziduri pana la cer. Aceasta
cetate era luminata zi si noapte de un soare ce
stralucea aidoma astrului zilei. Cei din cetate
erau puternici, drepti si netematori. Atunci
cand erau raniti in razboaie, Luana ii tamaduia
cu apele vii si moarte din Valea Izvoarelor.
Multi ani fericiti au trait ei, pana au venit
vrajmasi in care de foc si au doborat soarele
Luanei. Mare prapad s-a intamplat atunci pe
pamant." Felul in care povesteste Diana arata
limpede ca e vorba de o repetare fidela a unei
povesti stravechi. "Pamantul s-a cutremurat
din incheieturi", continua ea oarecum mecanic,
ca si cum ar vorbi in transa, "iar locul cetatii a
fost ars pana la jumatate de metru adancime si
nu a mai fost calcat multa vreme, nici de picior
de animal salbatic, nici de picior de om, nici
pasarile cerului nu au mai zburat pe deasupra."
Brusc, Diana pare ca se trezeste din poveste si
trece la alt ton: "Eu cred ca apele tamaduitoare
sunt cele de la Fisici, unde pe vremea
comunistilor erau bai curative. Povestea
regelui Luana este evident legata de un cult al
soarelui, foarte vechi, si asa se explica si
multimea de simboluri solare de pe pietre -
stele, sori, cruci. Iar doborarea soarelui ar
putea simboliza trecerea de la o credinta la
alta, de la religia solara la crestinism. In
cealalta varianta, Luana era o fata foarte
frumoasa, venita din cer intr-un car de foc. S-a
indragostit de un locuitor de aici si a ramas in
locurile astea. I-a invatat pe oameni scrisul,
cititul, medicina, si le vindeca bolile cu apa vie
si apa moarta.

 
Dar fostul ei iubit a descoperit unde se afla si a
pornit razboi impotriva localnicilor. Luana i-a
invatat sa se ascunda in stanca, deoarece
numai acolo vor scapa de trambele de foc
aruncate de dusmani. Asa se explica multimea
de asezari rupestre in zona Carpatilor de
curbura, in special la Colti-Bozioru." "Se stie in
ce zona s-au intamplat toate astea?" "Da, cum
sa nu... E vorba de platoul Martirei..." Platoul
Martirei! Locul fabulos in care inotasem prin
flori de camp, in calatoria facuta in vara. Iar
stancile in care s-au ascuns oamenii ca sa
scape de trambele de foc sunt stancile din
poiana Cozanei! Acolo, la Fundul Pesterii,
vazusem pe pereti desenate multime de
pumnale, varfuri de sageata si de lance
orientate cu varful in sus, intre care erau
figurate zeci de linii. Profesorul Vasile
Boroneant spune ca sunt pumnale de tip
akinakes, tipice perioadei sec. VI-IV inainte de
Hristos. Imaginea este impresionanta, si parca
ilustreaza, intr-adevar, un atac, un razboi,
poate chiar trambe de foc.

"Tablita" de la Policiori
 
Povestea soarelui este cu adevarat stranie, si
ar putea sugera existenta unei surse de
energie care presupunea o tehnologie foarte
avansata pentru vremea aceea. Ce sa inteleg
din aceste legende? Ca in aceasta regiune cu
energii ciudate s-au stabilit, candva, niste fiinte
venite poate din alte lumi, posesoare ale unor
tehnologii inaintate? Stratul de arsura a fost
confirmat de unii cercetatori, dar nicaieri nu s-
au facut sapaturi arheologice. De altfel, Fundul
Pesterii este incadrat in Lista Monumentelor cu
datarea in sec. XVI-XIX! In plus, se vorbeste ca
in zona sunt zacaminte de uraniu, care au fost
exploatate in secret pe vremea comunistilor,
deci regiunea e radioactiva... "Sumerienii
aveau 12 zei-regi", ma lamureste fata. "Cand
intre ei se nastea un alt zeu, cel mai batran
trebuia sa plece. Iar Luana e atestat, a fost unul
dintre regii Sumerului, prediluvian, al treilea la
numar. De altfel, numele acesta e strain de noi,
nimeni nu il poarta, el apare doar in legenda".
O las sa continue, dar pentru mine e parca prea
mult. Am patruns dintr-o data intr-o lume
fantastica, dar care e pe jumatate aievea:
"tablita" sumeriana de la Policiori, scrierile
ciudate de pe Broscaru, povestea regelui
Luana, carele si trambele de foc, florile uriase
de pe dealul Martirei...

Inscriptia de pe Turtudui

Linistea de pe Turtudui e tot mai stranie. Diana

povesteste, povesteste, iar cand ajungem sus,
se opreste brusc. Privelistea iti taie respiratia.
Si nu doar pentru o clipa. Este atat de ciudata
atmosfera, incat ma tem ca daca as respira, s-
ar isca cine stie ce grozavie din senin. "Ma
gandesc la disparitiile acelea din poiana
Cozanei, de la Tiharia, deasupra Fundului
Pesterii, unde pe vremuri domnea Luana si a
avut loc atacul acela", imi spune Diana dupa
cateva clipe de pauza. "Stiti, acolo au disparut
in anii '80 doi baieti. Doi frati. Au disparut, pur
si simplu, si nu au mai aparut niciodata! Te
apuca racorile. Daca disparem si noi? Eu ca
eu, da numa dumneavoastra sa nu dispareti, ca
nu stiu cum mai dau eu fata cu domnul Nica!",
spune fara urma de zambet pe chip. "Nu-i de
gluma!"
Diana transcrie semne
 

Ne apucam sa cautam inscriptia. Sunt zeci de

colti stancosi, si pe oricare dintre ei s-ar putea
gasi scrierea cautata. O luam in directii diferite,
in timp ce Diana isi reia firul vorbirii. O aud
departandu-se, vorbind tare, ca si cum s-ar
teme de ceturile albastre sau de intensitatea
azurului, care, zic unii, poate favoriza
teleportarea. La un moment dat, tace brusc.
Trec minute lungi si nu o mai aud. O caut
printre pietre, ma duc in directia in care a mers
si ea, o strig pe nume. Nu primesc nici un
raspuns. De jur-imprejur, doar eternitate.
Pentru o clipa, am sentimentul ca am pasit in
alt taram. E o liniste absoluta, iar faptul ca nu o
aud pe fata vorbind ma nelinisteste. "A
disparut Diana", imi zic, pe jumatate amuzata,
pe jumatate ingrijorata. Reiau cautarile si o
gasesc asezata pe jos, langa o piatra inalta,
frumos fasonata, doborata la pamant. Sta si
copiaza intr-un caiet inscriptia. Rasuflu
usurata. Arunc o privire pe scriere si decretez
scurt: "sunt chirilice". "Nu sunt chirilice",
raspunde ea calma si absorbita. "E o scriere
autohtona. Par a fi chirilice, dar sunt si semne
care nu exista in alfabetul chirilic. De fapt,
alfabetul chirilic deriva dintr-un alfabet de-al
nostru, autohton." "Pi Pascul", citeste repede,
pe primul rand. Apoi, sacadat, pe litere: "e-s-t-
h-a-i-r-a-t-u d-o-g-a-v-b-u-i-l-i. Ce o fi
insemnand?"

O zana in tara piticilor

In padurea de iarba de pe Dealul Martirei
 
Ma uit uimita la fata asta care are doi copii,
pazeste vacile si trudeste pamantul, dar citeaza
in latineste din Ovidiu si, desi are doar studii
medii, ar putea in orice moment sa-si dea un
doctorat in "luanologie", fiindca stie absolut tot
ce s-a scris vreodata despre toate schiturile,
bisericile, asezarile si intamplarile din Tara
Luanei. Multe le-a invatat de la sotii Nica, multe
le-a citit in carti, altele le-a vazut la fata locului
si a inteles singura legaturile dintre lucruri.
Fara computer, fara internet, fara posibilitati.
Doar din pasiune. O intreb cum a patruns in
lumea asta, a basmului, care se impleteste cu
istoria. "Am ramas orfana de tata de mica, si
mama s-a chinuit sa ma creasca singura, cum
a putut. Ea era tare mare iubitoare de istorie si
citea mereu. Seara imi spunea povesti.
Niciodata nu ma saturam, o puneam sa mi le
repete iar si iar... Mama a facut ca lumea in
care am crescut sa mi se para de basm. Cand
ma uitam pe fereastra, la marginea padurii, se
vedeau saivanele, ca niste casute mici,
crescute din pamant. Mama spunea ca alea
sunt casele piticilor, si ca acolo este taramul
lor. Cand mergea dupa lemne in padure, ma
punea sa stau ascunsa sub frunze, ca sa nu-i
trezesc pe pitici. Asa am crescut, cu povesti,
iar cand am ajuns mare, nu mi-a fost usor sa
ma infrunt cu realitatea. Mama a murit, dar am
ramas de la ea cu pasiunea pentru istorie si cu
bucuria povestilor."

Epilog

Rasarit de soare la Vavalucile

 
Plec de la Colti inainte de rasarit. Luna e inca
sus. Ies din sat si intru pe drumul pustiu de pe
dealul Burdusoaia. Norii se zvarcolesc
deasupra pamantului sarac, lipsit de vegetatie.
Trec minute lungi, drumul spart se curbeaza pe
langa stanci, se intoarce, se incovoaie, colbul
lui imi invaluie masina. Sunt singura, intre
bezna si lumina, la hotarul dintre Tara Luanei si
lume. Cainele costeliv e tot acolo, in baltile
murdare. Privelistea pare ca se repeta la
nesfarsit, la fiecare cotitura. Imi pare ca trece o
vesnicie. Nu mai stiu pe ce lume sunt, pe
lumea mea, sau in lumea patriarhului Luana.
Imi trec prin fata ochilor chipuri de pustnici
daci garbovi, aplecati deasupra pietrelor pe
care migalesc scrieri ciudate, si vavalucile,
poate fiinte de abur ce canta suierat prin vai, si
aud dangat de clopote venind din adancuri...
Se zaresc, in sfarsit, primele case. Trec podul
si cotesc la stanga, spre Cislau. Dintr-o data,
imi dau seama ca e lumina: a rasarit soarele.
(Fotografiile autoarei)
 
Aurora Petan


 
============================
In Tara Dacilor, la Sibiel

Sibiel, la vama dintre iarna si primavara

 
Cetatile transilvanene de la Orlat si Sibiel
adapostesc in tainitele lor comori din vremea
dacilor si povesti cu uriasi. Chiar daca aici,
arheologii intorc istoria inapoi doar pana in
Evul Mediu, satenii stiu, au stiut dintotdeauna
ca aceste locuri sunt ale dacilor
Vremea uriasilor

Era demult, in vremea cand norii atipeau pe

fruntile uriasilor. Erau vremuri de liniste si
bunastare in Marginimea Sibiului, unde
oamenii cei maruntei si harnici se impacau
bine cu neamul uriesesc. Si nu numai acolo, ci
pe tot cuprinsul tarii, stirpea cea omeneasca
traia impreuna cu cea a uriasilor. Apoi uriasii
au disparut - cine poate sti din ce pricina? -,
dar amintirea lor a ramas in basme si in
legende. In unele locuri, legendele chiar au fost
confirmate de descoperiri de schelete
gigantice, insa stiinta oficiala se fereste sa
pomeneasca despre astfel de lucruri. Traditia
vorbeste despre aceste fiinte cu un firesc
nemarginit si le numeste urisei, novaci sau
tatari. La fel ca in Apuseni, in Muntii Buzaului,
la Popesti-Novaci, la Cetatenii Argesului si in
multe alte parti, si in Marginime, oamenii si
uriasii au vietuit impreuna in vremuri de
demult. Asa spun legendele.
Batranii batranilor povesteau odinioara ca la
Orlat, pe dealul Zidul, traia, demult tare, o
familie de uriasi, iar la Sibiel, pe dealul La Zid,
o alta. Cele doua familii se intreceau in a-si
construi case mari de piatra, cu ziduri groase
si inalte pana la cer, fiecare pe dealul ei. Si
ambele familii nu aveau impreuna decat o
singura sita pentru cernut faina, pe care o
foloseau cand unii, cand ceilalti. Intr-o buna zi,
unul din copiii uriasilor a vrut sa stranga cu
sita stelele de pe cer. Dar stelele erau asa de
fierbinti, ca sita s-a ars. Cele doua familii au
inceput sa se certe si sa se incaiere din pricina
sitei. Si-au distrus casele si au aruncat unii in
altii cu ziduri si stanci. Si acum se vad steiurile
ascutite aruncate ici si colo. Apoi au plecat
peste munti, unde s-au impacat si si-au facut
alte case. Asa povesteste Ioan Parean, cel care
a cules legendele locului de la cei foarte
batrani. Caci astazi satenii nu mai stiu vechile
povesti cu uriasi. Doar bunicii lor mai stiau.
Insa cu totii stiu ca cetatile sunt ale dacilor si
ca acolo sunt ascunse comori. In toate satele
dimprejur, la Fantanele, Orlat, Sibiel, batranii
povestesc acelasi lucru: cetatile sunt ale
dacilor, dealurile sunt tot ale lor, toate locurile
astea sunt ale lor...

Comoara lui Decebal

Legendele spun ca uriasii s-au impacat bine cu
dacii. Ba mai mult, ei sunt cei care le-au pazit
comorile in vremea lui Decebal, asa cum si
uriasii din Apuseni au pazit comori dacice.
La Orlat, trecutul si traditia nu mai ajung din
urma prezentul, ci raman in uitare. Foarte
putini sunt cei care isi mai aduc aminte vechile
povesti. Intre ei, Mihail Righieru, care imi
explica cu toata convingerea ca cetatea este a
dacilor. "Aci, la Orlat, l-o batut Traian pe
Decebal.
Elisabeta Nistor
 
S-o tinut razboi mare, ca era granita, si acolo la
cetate erau transee si depozite de munitie."
Timpul aluneca, se da peste cap si se intoarce.
Parca totul se intampla aici si acum, simultan,
si daci, si boieri, si nemti, o istorie ce traieste
fara timp si fara reper in oameni. Erau copii si
mergeau prin frunze si cautau cartuse, pe sub
cetate serpuiau pesteri si tuneluri ce nu
duceau niciunde, iar in jurul cetatii erau
santuri, santuri mari si ziduri, nimeni nu mai
stie sa faca azi asa ziduri bune, si era si o
fantana, dar acum totul e acoperit de ierburi
mari, nu se mai vede si nu se mai stie nimic...
In Sibiel, oamenii povestesc ca cetatea lor a
fost construita pe o cetate mai veche, a dacilor.
Ei isi pastreaza mai bine decat orlatenii traditia.
Asa spune Elisabeta Nistor, nana Vetuta, care
stie de la bunica ei, care stia de la bunicii ei,
care stiau de la mosii si stramosii lor. "Cetatea
de la Sibiel este a dacilor", imi spune cu
aceeasi nestramutata hotarare ca si orlateanul
cu care vorbisem inainte. In timp, de pe coltul
mesei abureste deja un blid cu tocana de
cartofi, iar in fundul odaii, dintr-un aparat vechi
de radio rasuna muzica populara. Nana Vetuta
povesteste cu insufletire. Nu, nu sunt povesti,
ci lucruri care s-au intamplat aievea, fara nici o
indoiala, daca bunica le stie de la strabunica si
tot asa... "Exista un canal pe sub pamant",
curge povestea, "facut de daci, care pleaca pe
Varful Zidului si se spune ca duce pana la rau,
in Valea Cetatii. Dar nimeni nu stie cu adevarat
unde duce, caci nu s-a putut cobori mai mult
de cativa metri in acest tunel, care merge putin
orizontal, apoi coboara dintr-o data pe
verticala. Stiu de la bunica mea ca un popa
catolic din Orlat o adus multe slugi si au sapat
ani de zile in cetate, pana si-a ruinat averea."
"Comorile, exista cu adevarat?" "Comorile
exista. La fiecare cativa ani se vad palpaind
flacari galbene deasupra locurilor cu comori.
Dar nimeni nu indrazneste sa sape, caci se stie
ca dacii au pus comorile cu blesteme grele."
Afara ninge, poate ultima zapada din acest
inceput friguros de primavara, iar Sibielul pare
desprins dintr-un ev stravechi, ramas asijderea
de doua mii de ani, cu case marunte si blajine.
Nu pare, ci chiar este: un sat dacic, doar putin
schimbat.

Scrisoarea dezertorului

Varful Zidului, locul unei pres

upuse cetati dacice, in care batranii spun ca
ar fi ingropate comori
 
Ioan Parean cunoaste cel mai bine locurile si
traditia orala. In timp ce imi povesteste despre
istoria Orlatului, in tihna unui ceai servit in
apartamentul sau din Sibiu, mi se deruleaza in
fata ochilor filmul fantastic, si totusi aievea, al
ultimei batalii intre Traian si Decebal, fuga
marelui rege infrant si sinuciderea sa. Nimeni
nu stie unde s-au petrecut aceste lucruri. De ce
nu s-ar fi petrecut acolo, in Marginime, asa
cum sustin taranii, pastratori ai memoriei
veacurilor? Si de ce nu s-ar afla, tot acolo,
comoara cea mare - caci Traian cu siguranta
nu a gasit si nu a luat decat o parte din tezaurul
regal?
O veche legenda din Orlat, culeasa de domnul
Parean, zice ca in beciurile cetatii de pe dealul
Zidul, numit si Dealul Uriasilor, se afla ascunsa
comoara lui Decebal. Multi au incercat sa dea
de urma ei, dar comoara e pecetluita cu greu
blestem, si toti cei care au cautat sa o scoata la
lumina au murit de moarte naprasnica. Istoricul
Aurel Decei sustinea, pe la mijlocul veacului
trecut, ca povestea comorii a inceput odata cu
gasirea in arhivele regale din Targu Mures a
unei scrisori ce a apartinut unui soldat
dezertor, scrisa de acesta cu cateva ceasuri
inainte de a fi executat in inchisoare. Fugind
din armata imparatului, dezertorul s-a adapostit
in padurile din Muntii Cindrelului. Intr-o buna
zi, umbland prin paduri, omul a descoperit gura
unui tunel din care furtuna smulsese un stejar
si un bolovan, dezvelind-o. In tunel se vedeau
urmele unor ziduri stravechi.

Ioan Parean
 
Dezertorul a descoperit mai intai doi ogari de
argint, care pazeau o incapere, apoi alta
incapere, plina toata cu oseminte omenesti, si
o a treia sala, in care era o masa in jurul careia
sedeau mai multe figuri omenesti din aur. Intre
ei era Decebal pe un tron, iar ceilalti erau
sfetnicii sai. Intr-o parte a camerei, se afla sotia
lui Decebal, Ezis, cu insotitoarele sale, apoi o
closca cu puii de aur si foarte mult aur, argint
si pietre pretioase. Dezertorul isi umplu
buzunarele cu aur si argint, iesi afara, astupa
intrarea in tunel si fugi. Inainte de a muri in
inchisoare, a marturisit in scris despre
descoperirea sa.
Legenda aceasta este aproape identica cu
aceea a unui oarecare Pavel Varga din Cluj,
care in 1716 si-a scris testamentul in care
dezvaluia locul in care el descoperise comorile
lui Decebal. Testamentul a fost publicat la
inceputul secolului al XIX-lea, in "Gazeta
Transilvaniei", iar comoara era alcatuita tot din
doi ogari de argint, o masa la care statea un
om de aur cu un sceptru, insotit de 12 "regi",
toti din aur, si multe buti cu aur si argint. In
plus, fata de varianta dezertorului din Muntii
Cindrelului, Varga adauga ca a gasit in grota si
niste scrieri pe care nu le-a priceput. Multi au
fost cei care au mers pe urmele testamentului
lui Varga, si la fel de multi cei care au scotocit
in cetatea de la Orlat, distrugand zidurile si
bortind pamantul. Nu au gasit nimic.

Memoria veacurilor

In vreme ce batranii povestesc despre uriasi si

despre daci, arheologii spun ca cele doua
cetati au fost construite tarziu, prin secolul al
XIV-lea, si ca nu exista urme ale unor ziduri mai
vechi. Ca basmele sunt basme si legendele
sunt legende. Si totusi, nu poti sa nu te intrebi
cum au luat nastere aceste legende? De ce se
vorbeste in ele cu atata insistenta de daci? De
ce in toate satele dimprejur circula aceleasi
legende, cu aceleasi personaje si intamplari?

Zapada mieilor. Sibielul e neschimbat de sute

de ani
 
Il intreb insistent pe domnul Parean despre
cele doua cetati surori, din Orlat si Sibiel: cum
isi explica faptul ca toate legendele se intorc la
vremea dacilor, desi nu exista urme de daci la
cele doua cetati? "Ba exista astfel de urme",
spune. "Mai firave, doar putina ceramica
dacica, dar exista semne ca zona a fost locuita
de daci. Si e drept, nici nu s-a cercetat prea
mult." E posibil, intr-adevar, ca inainte de
vremea evului de mijloc, sa fi existat pe cele
doua dealuri cetati dacice, dar nu cetati cu
ziduri de piatra, cum sunt cele din Muntii
Orastiei, ci cetati de pamant. Si nici nu e de
mirare sa fi fost asa, caci cetati dacice atestate
exista in preajma, cum este cea de la Tilisca.
Intr-adevar, locurile astea au fost ale dacilor. Si
sunt, in continuare...
Acasa la nana Vetuta, in timp ce gazda imi
povestea despre grote misterioase, ruine de
cetati, haiduci si comori blestemate, dintr-un
colt al odaii barbatul ei intervine in poveste, ca
trezit dintr-un somn moale. Aude si vorbeste
greu, dar are ceva important de zis. "Traian nu
i-o putut birui pe daci" - isi incepe mosul
vorbirea. "Si atunci, i-o chemat pe bavarezi.
Numa' asa l-o biruit pe Decebal. Si Decebal i-o
chemat pe polonezi, da' bavarezii o fost mai
multi."

Case vechi, foarte putin diferite de cele ale

stramosilor daci
 
Ma uit mirata la el. E foarte convins de ce
spune. Din nou, veacurile si povestile se
amesteca si istoria se intampla simultan, in
afara timpului, invelita pe un graunte luminos
de adevar. "Da' nu-i bai ca i-o batut, ca noi tot
din daci ne tragem", continua el la fel de
nestramutat. Il intreb de ce crede asta. Priveste
pe geam, parca lipsit de ganduri. Afara sunt
zilele Babelor si zidurile celor doua cetati sunt
inca imprastiate pe sub zapezi, desi e sfarsit de
februarie. Glasul mosului se imbina cadentat
cu trosniturile lemnului din soba, legand o
lectie neasteptata de istorie: "Pai vedeti, noi,
romanii, am fost mereu ai mai viteji din Europa.
Noi si sarbii si grecii. De zece ori mai viteji
decat italienii, care se trag din Traian. Asta
inseamna ca noi ne tragem din daci, pentru ca
si ei erau ai mai viteji din Europa si nu se
temeau de nimica. Nu ne putem trage din
romani. Asa simt io".

Fotografii de ANDREI CHERAN

 
Aurora Petan
==========================
Documentele identitatii noastre
 
Prea putin bagate in seama de cronicari, doua
carti aparute recent aduc dovezi impresionante
despre trecutul si continuitatea romanilor

- Doina Isfanoni, Paula Popoiu, "Costumul

romanesc de patrimoniu" (Editura "Alcor
Edimpex" (tel. 021-2237106), 2007, album color,
editie bilingva engleza-romana).
A aparut, de curand, la Editura "Alcor", un
minunat album dedicat costumului romanesc
de patrimoniu. Comori de vechime si
frumusete apartinand Muzeului National al
Satului "Dimitrie Gusti", multe dintre cele
14.641 de costume sunt scoase la lumina
pentru prima data. Prezentarea lor s-a facut,
cum era de asteptat, dupa criteriul geografic:
Moldova, Dobrogea si Baragan, Muntenia,
Oltenia, Banat si Transilvania, fiecare regi
ntent(2) / Rectangle(1) / Rectangle 300x250(7)
-->
une fiind reprezentata de mai multe zone. Dar
importanta albumului nu rezida doar in imagini.
Textele din album constituie, si ele, o veritabila
enciclopedie a costumului popular romanesc,
pornind de la caracterizarea generala a fiecarei
regiuni in parte, la descrieri detaliate pentru
fiecare zona. Esenta costumului romanesc este
redata de autoare intr-o singura fraza:
"Sobrietatea croiurilor si simplitatea austera a
materialelor de in, canepa sau lana este
compensata, in portul popular romanesc, de
rafinamentul broderiilor si exuberanta lor
cromatica, ceea ce confera fiecarui ansamblu
vestimentar valoare de giuvaer indelung slefuit
de priceputele maini ale femeilor".
Idol feminin de la Garla Mare (aprox. 3500 ani
vechime)
 
Albumul cuprinde si un glosar de termeni
etnografici si o harta a tarii noastre, pe care
sunt reprezentate costumele specifice fiecarei
zone. Textul romanesc este dublat de o
varianta in engleza, fara de care lucrarea ar fi
ramas inaccesibila strainilor.
Daca ar fi fost doar atat, si albumul ar putea fi
considerat o lucrare exceptionala. Dar
autoarele nu se limiteaza doar la a prezenta
aceste obiecte de patrimoniu, ci se ocupa si de
istoria costumului. Iar aceasta istorie este mult
mai lunga decat ne-am fi putut imagina, si
scoate la lumina o continuitate incredibila.
Primele reprezentari de piese de imbracaminte
si de ornamente de vesminte au fost
identificate sub forma unor desene geometrice,
pe idoli de lut, din perioada neolitica si epoca
bronzului: Venus de la Craiova, figurine
descoperite la Carna, Garla Mare si in alte parti.
Reputati specialisti au interpretat demult
aceste desene de pe figurinele de lut, ca fiind
posibile ornamente de pe vesmintele din acele
vremuri. Este cu adevarat tulburator faptul ca
podoabele de pe imbracamintea femeilor care
traiau acum sase mii de ani pe acest teritoriu
sunt foarte asemanatoare, unele chiar identice,
cu cele ale romancelor de la tara, din vremurile
recente. In perioada antichitatii, Monumentul
de la Adamclisi si Columna lui Traian ne-au
lasat marturii importante cu privire la felul cum
se imbracau dacii. Camasile lor lungi pana la
genunchi, purtate peste pantalonii stransi pe
picior, cureaua, hainele groase din panura, fara
maneci, gluga, opincile legate cu curele si
caciula tuguiata sunt piese de imbracaminte pe
care le regasim si la mijlocul secolului XX, in
zonele montane ale tarii. La fel si camasa
incretita la gat si fota femeilor dace se
regasesc in portul moldovenesc si muntenesc.

Costum din Marginimea Sibiului (inceputul

secolului XX)
 
Incepand cu secolul al XIV-lea, diverse
documente, cronici pictate, jurnale de calatorie
ale unor calatori straini, carturari, clerici,
artisti, descriu cu admiratie sau infatiseaza in
desene, acuarele sau gravuri, costume purtate
de romani.
La fel de pretioase sunt si informatiile cu
privire la procesul in urma caruia ia nastere un
costum, de la recoltarea inului sau a canepii,
pana la clacile si sezatorile satului, unde
generatiile tinere invatau de la femeile in varsta
secretele acestei arte. Din pacate, traditiile au
inceput sa se piarda, iar pierderea este cu atat
mai mare cu cat, spun autoarele, "fiecare piesa
este o carte de intelepciune si experiente
umane". Costumul popular transmite informatii
despre purtatorul sau: cine este, de unde vine,
ce varsta, etnie si statut civil are si pentru ce
eveniment s-a imbracat astfel. Astazi, dupa
atatea mii de ani de continuitate miraculoasa,
cu greu mai putem "decodifica" mesajele
ascunse in croiul, decorul, motivele si culorile
costumului popular. Aceste "carti de
intelepciune" sunt tot mai rare, iar Muzeul
Satului se transforma, incet-incet, intr-o
biblioteca impresionanta, unde numai
cercetatorii mai stiu sa citeasca limbajul
pierdut al intelepciunii noastre populare.

Al. Papadopol-Calimah, "Scrieri vechi pierdute

atingatoare de Dacia" (Editura "Dacica" -
www.dacica.ro, tel. 0749/114711, 2007)
 

Soarta scrierilor a fost mereu legata de cea a

materialelor pe care acestea au fost transpuse:
lemn, lut, papirus, pergament... Pana la aparitia
tiparului, care a permis multiplicarea cu
usurinta a textelor, multe lucrari de mare
valoare au pierit, fie in foc, fie in apa, fie
distruse de-a lungul timpului de uscaciunea ori
de umezeala locurilor in care au fost pastrate.
Intamplarea, neglijenta, ignoranta sau cenzura
au sters din istoria literaturii capodopere, iar
pe istorici i-au saracit de valoroase surse
documentare.
Cea mai mare parte din stiinta antichitatii a
pierit in incendieri de biblioteci. Crestinii au ars
carti pagane, musulmanii cartii crestine.
Romanii au distrus bibliotecile de la Alexandria
si Cartagina, arabii au ars-o apoi din nou.
Turcii au incendiat-o pe cea de la Cairo si au
distrus bibliotecile persilor, apoi au ars
valoroasa biblioteca de la Buda, fondata de
Matei Corvin, si tot ei si-au facut fitile din
manuscrisele grecesti de la Athos. Francii au
ars cele trei milioane de manuscrise ale
bibliotecii din Tripoli. Unii suverani si-au ars
propriile biblioteci, pentru ca istoria sa inceapa
cu ei... Nu e de mirare, dupa atatea dezastre, ca
ne-a ramas atat de putin din productiile literare
ale Antichitatii.
Intre toate aceste pierderi numeroase s-au aflat
si scrieri de mare importanta pentru istoria
noastra. Izvoarele ramase care vorbesc despre
daci si geti sunt putine, fragmentare, cele mai
multe transmise la a doua sau a treia mana.
Desi aceste izvoare au fost mult cercetate,
despre cele disparute - mult mai numeroase si
de mare importanta - se pomeneste putin in
literatura de specialitate. O inventariere a lor
era necesara, pentru a obtine o imagine pe cat
posibil completa asupra a ceea ce s-a scris in
Antichitate despre daci. Alexandru Papadopol-
Calimah a facut acest lucru. A trudit in stilul
carturarilor secolului al XIX-lea, realizand o
sinteza care nici astazi, cu ajutorul mijloacelor
de informare moderne, nu ar fi usor de dus la
indeplinire. A consultat texte antice in original,
s-a folosit de enciclopedii, culegeri de texte,
monografii, editii critice. A strans laolalta 282
de nume de autori care s-au referit la Dacia si
la daci, fie in treacat, fie in capitole sau lucrari
intregi. Probabil autorul insusi nu banuia cat
de vasta va ajunge sa fie intreprinderea sa. A
inceput sa-si publice textul in anul 1872 in
revista "Columna lui Traian", initiata si
condusa de B.P. Hasdeu, si a continuat timp de
patru ani, realizand 19 articole. Cartea de fata
pune laolalta, pentru prima oara, munca de
multi ani a lui Papadopol-Calimah.
Dupa o lectura a acestei carti, cateva lucruri
devin clare. In primul rand, exista un numar
foarte mare de scrieri disparute "atingatoare de
Dacia". Probabil nu s-a scris despre nici un alt
neam al Europei (din afara lumii greco-romane)
atata cat s-a scris despre daci. Dar, in
comparatie cu ce ne-a ramas din aceste scrieri,
procentul pierderilor depaseste 90%.

Statuia lui Papadopol-Calimah din Tecuci

 
In al doilea rand, remarcam o anume
"consecventa" in disparitia textelor pentru
unele perioade, in special pentru epoca cea
mai interesanta pentru istoricii antici, cea a
razboaielor daco-romane. S-a scris mult despre
cucerirea Daciei si transformarea ei in
provincie romana, dar s-a pierdut tot, cu
exceptia catorva palide rezumate tarzii.
Desigur, se pune intrebarea: de ce au disparut
aceste scrieri? Este vorba doar de
coincidente? Este numai mana sortii? Sau a
existat, la un moment dat, din motive greu de
intuit, o incercare de inlaturare a documentelor
referitoare la daci? In lipsa dovezilor,
raspunsul este greu de dat.
Tecucean de origine, la fel ca Hortensia
Papadat-Bengescu si Calistrat Hogas, Al.
Papadopol-Calimah s-a nascut in anul 1833,
fiind inrudit pe linie materna cu familia
domnitorului moldovean Scarlat Callimachi. A
fost prefect al Tecucilor, ministru de externe in
vremea lui Cuza si ministru al Cultelor si
Instructiunii Publice in vremea lui Carol I.
Prietenia lui cu Vasile Alecsandri era celebra in
epoca. In anul 1876, ca o incununare a intregii
sale activitati stiintifice, a fost primit in randul
membrilor Academiei Romane, pentru ca in
1890 sa fie ales vicepresedintele Sectiunii
Istorice din cadrul acesteia. S-a stins din viata
in anul 1898 si a fost repede uitat de lumea
stiintifica, la fel si lucrarile sale. Prin aceasta
carte i s-a facut dreptate.
 
Aurora Petan
 ======================
Apostolul Andrei si regii dacilor

 
"Trece-ma si Dunarea, ca sa afle Dacia, ca s-a
nascut Mesia"
Intr-una din legendele dobrogene despre
Sfantul Andrei sunt pomeniti regii daci, sub
conducerea carora s-a petrecut marele
eveniment al venirii Apostolului in Dacia. Nici
un istoric nu a luat vreodata in serios aceste
informatii, de o importanta uriasa: le-a fost
greu sa creada ca omul de rand a putut
memora si transmite faptele, timp de doua mii
de ani, din generatie in generatie

Dregatorul Dura si printul Cutusone "cel

Viteaz"
In anii '20, un avocat pe nume Ion (Jean) Dinu
strangea legende despre Sfantul Andrei, in
satul Ion Corvin, in apropierea caruia se afla
pestera in care se
ntent(2) / Rectangle(1) / Rectangle 300x250(7)
-->
 spune ca a poposit apostolul. Una dintre
aceste legende este cu totul uluitoare, caci
ofera informatii istorice de cea mai mare
importanta. Am aflat-o citind cartea lui Dumitru
Manolache, "Andrei, Apostolul Lupilor": "Ci s-a
oprit maritu Andreiu in plaiul dregatorilor
Cutusone si Dura - spune povestea - unde este
acum satul Ion Corvin si padurea cu pestera
sfintitoare, care a fost schit de odihna sfantului
calator si loc de inchinare pentru el si pentru
sfintii cari au fost cu el, in calatorie de
propoveduire. Multimea de trudnici si de daci
si geti si alani si greci si romani, de pe tot
plaiul au alergat la Sfantul Apostol, iar Andreiu
ii invata si ii boteza in apele celor noua izvoare
sfintitoare si tamaduitoare, pe langa schitul
sau sfant, care izvoare se mai vad si pana
acum, oglindind sfintitul schit si dand
tamaduire si alinare celor bolnavi si
sanatosilor".
Cine erau acesti "dregatori", Dura si Cutusone,
si care erau "plaiurile" lor? Stim din mai multe
surse stravechi ca Apostolul Andrei primise
spre evanghelizare, prin tragere la sorti, Scitia,
Tracia si regiunile care se intind pana la
Dunare, ba mai precis, "Gotia" si regiunile de
rasarit ale Daciei Carpatice, pana dincolo de
Nistru. Deci ajunsese, fara indoiala, in tinuturile
dacilor. Aici existau numeroase nuclee de
preoti ai vechiului cult zamolxian, religie care
avea multe in comun cu noua credinta crestina.
Trecuse un veac de la vremurile de glorie ale
marelui rege Burebista si incepea sa se simta
amenintarea teribila a Imperiului Roman. Cum
Apostolul Andrei a murit in anul 60, vremea in
care acesta a ajuns pe pamantul dacic trebuie
sa fi fost cu cativa ani mai inainte. Nu cu multi,
spun cercetatorii. Dar nici un autor antic, nici
un izvor cunoscut nu ne spune cine era pe
tronul Sarmisegetuzei in acel moment. Stim
numai de la un istoric grec ca, mai tarziu, in
preajma anului 87, batranul rege Duras ii va
ceda tronul tanarului Decebal, mult mai energic
si mai priceput in fata amenintarii romane. Este
oare vorba despre acelasi Dura, pomenit de
legenda dobrogeana? Fara nici o indoiala. Dar
atunci trebuie sa admitem ca Duras era, intr-
adevar, foarte batran, devreme ce tot el era
rege si in vremea apostolatului Sfantului
Andrei, adica cu 27 de ani mai inainte. Desigur,
multi vor zice ca nu trebuie sa dam crezare
unei simple legende, ca daca izvoarele istorice
spun ca regele Duras era foarte batran, nu
inseamna ca a si domnit mult, ci putea sa urce
pe tron la batranete. Vor mai spune unii ca nu e
posibil ca numele unui rege dac sa fi fost
pastrat, timp de doua mii de ani, in memoria
colectiva si transmis prin traditie. Ba e posibil!
Nu stim daca Andrei a ajuns pana la
Sarmisegetuza. Tinutul cel mai accesibil si
direct vizat era cel al Daciei Mici, adica
Dobrogea. Oricum, evenimentul venirii
Apostolului Andrei trebuie sa fi avut ecouri de
puternica amploare in constiinta dacilor din
toate tinuturile, de la mare pana la munte. Deci,
n-ar trebui sa ne mire ca numele regelui Duras
a ramas in traditia populara ca fiind
"dregatorul" in vremea caruia Apostolul Andrei
a ajuns in Dacia.
Ar trebui sa ne resemnam cu gandul ca nu
avem nici o alta informatie despre acest
intelept rege Duras, cu o domnie atat de lunga,
in vremea caruia dacii au primit Vestea cea
Buna. Si totusi, in mod fericit, o informatie
ignorata de istoricii "oficiali" vine sa confirme
ca Duras a putut fi contemporan cu Sfantul
Andrei. Este vorba de textul uneia dintre
tablitele de plumb de la Sinaia, in care numele
regelui Duras apare alaturi de cel al lui
Fonteius Agrippa. Acesta era un guvernator
roman al provinciei Moesia, despre care stim
sigur, dintr-un document latinesc, ca a murit in
anul 69, in timpul unui atac al dacilor in sudul
Dunarii. Autorul latin care ne povesteste
aceasta intamplare nu ne spune ce capetenie a
fost in fruntea dacilor, dar textul placii de
plumb ne spune clar: regele Dura. Asadar,
Dura (poate pronuntat Dura, nume de familie
existent inca astazi) era "dregator" in anul 69,
la cativa ani dupa moartea apostolului Andrei.
Asta inseamna ca putea sa fi fost rege, la fel de
bine, si in vremea lui Andrei.
Cutusone poate parea un nume ciudat, la prima
vedere. Dar nu este asa. In Dacia Mica au
existat multe generatii de capetenii din stirpea
Cotizo. Un Cotizo a domnit si in Banat, spun
scrierile latinesti, alti printi cu numele Cotizo
intalnim in Tracia. Cu siguranta in Dobrogea
exista, la vremea aceea, un "dregator" cu acest
nume, dar dacii din acele locuri stiau ca in
munti mai exista un rege mai mare, mai
puternic, pe nume Dura. De aceea, i-au pomenit
pe amandoi: Dura si Cutusone. E admirabil
faptul ca traditia populara a retinut numele
Cutusone, asa cum probabil il pronuntau dacii,
iar nu Cotizo, cum il pronuntau grecii si
romanii. Si in cazul acesta, una din placile de la
Sinaia ne aduce o confirmare: intr-una din
cetatile dacice dobrogene domnea un print pe
nume Cutezonio! Era printul "cel viteaz", caci
"a cuteza" este un cuvant stravechi romanesc,
despre a carui origine lingvistii nu ne pot
spune mare lucru.

Decebal si Traian la pestera Sfantului Andrei

Apostolul a gasit, in pestera care astazi ii
poarta numele, o comunitate de preoti daci.
Legendele spun ca era o pestera sfintita, iar
preotii daci sunt numiti "sfinti". Era firesc ca
Andrei sa apeleze la preoti locali care, la randul
lor, sa raspandeasca invatatura cea noua in
randul oamenilor. Legenda spune mai departe
ca cei doi regi, Dura si Cutusone, s-au mirat
cand au aflat ca preotii daci au cazut in
genunchi in fata apostolului. Dar nu i-au
pedepsit, ci i-au lasat "sa invete si sa boteze".
Vremea a trecut, Duras a cedat tronul tanarului
Decebal, se apropia pentru daci infruntarea cu
romanii si sfarsitul istoriei si al lumii lor. O
balada dobrogeana spune ca insusi Decebal,
urmasul lui Duras, ar fi venit la pestera
Sfantului Andrei: "La schitul din tei,/ Crucea lui
Andrei,/ Cine ca-mi venea,/ Si descaleca?/
Venea Decebal,/ Calare pe-un cal,/ Sfintii ca-mi
gasea,/ Cu ei ca-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/
Nici cruce-si facea. / La schitul din tei, / Crucea
lui Andrei,/ Traian ca venea,/ La slujba sedea,/
Slujba asculta, / Si ingenunchea,/ si nu se-
nchina.../ Pe murg calarea,/ Si calea-si lua,/ La
cetatea lui,/ A Trofeului...". Decebal era foarte
bine informat cu privire la venirea apostolului
si la lucrarea lui in Dacia Mica si poate si in alte
parti ale Daciei, asa incat este chiar de crezut
ca s-a dus sa viziteze acel loc. Memoria
populara a retinut imaginea unui rege distant
fata de noua religie. Atitudinea lui Decebal este
fireasca, trecusera doar putini ani de cand
apostolul ajunsese pe tarmul marii, iar regele
tinea inca la vechile traditii. Cat despre Traian,
cum cetatea sa Tropaeum Traiani, pomenita si
in versuri, era aproape de renumita pestera,
deci nu ar trebui sa ne indoim de spusele
baladei.
Au fost vremuri si oameni care au pus la
indoiala prezenta Apostolului Andrei pe
pamantul nostru. Mai sunt si astazi destui
sceptici. Dar daca documentele istorice sunt
sarace in privinta acestui eveniment, in schimb
traditia populara este formidabil de puternica.
Oamenii au imortalizat acest eveniment crucial
in cantecele si povestile lor, l-au povestit cu
sfintenie si l-au cantat cu credinta, timp de
doua mii de ani, din generatie in generatie,
pana astazi. Ce ne invata aceste legende? Ca
in loc sa cautam informatii despre istoria
noastra in cartile citite si rascitite din biblioteci,
in loc sa ne resemnam cu faptul ca s-au pierdut
mai toate documentele despre epocile acelea
indepartate, am face mai bine sa intrebam omul
de la sat: el stie, uneori, mai bine decat orice
savant. Istoria este vie, traieste prin noi,
trebuie doar sa o lasam sa vorbeasca. Nu au
reusit sa afle nici cei mai vajnici cercetatori
cine era rege al dacilor cand a venit Apostolul
Andrei la noi. Daca i-ar fi intrebat pe satenii din
satul Ion Corvin, ar fi aflat. Memoria locala, ca
si memoria unui neam intreg, este teribil de
puternica. Ea este o carte uriasa, plina de
informatii cruciale, dar pe care nimeni nu se
mai osteneste astazi sa o citeasca. Cat despre
prezenta apostolului nostru, al romanilor, nu
avem nevoie de alte documente. Trei versuri de
colinda despre Sfantul Andrei, din aceasta
"carte" minunata a traditiei populare, spun asa:
"Trece-ma si Dunarea,/ Ca sa afle Dacia,/ Ca s-
a nascut Mesia".
 
Aurora Petan
 ===========================
In Tara Dacilor vine iarna
Cetatea Piatra Rosie in paragina. Aici a fost
cuibul de vulturi al dacilor
 
Daca imparatul Traian nu a putut sa-i
dezlipeasca pe daci de munti, a reusit
societatea de azi. Ultimii urmasi ai dacilor si-au
parasit pentru totdeauna casele, si-au umplut
desagile, si-au luat pruncii pe umeri si coboara,
invinsi, din muntii lor

In cautarea zidului ascuns

In Muntii Orastiei, nu departe de cetatea Piatra
Rosie, deasupra satului Cioclovina, porneste
un zid urias, lung de 2,5 kilometri, construit de
dacii lui Decebal pe creasta unui munte, pentru
a inchide accesul dusmanilor spre capitala lor.
Cartile spun ca localnicii il numesc Troianul.
Perpendicular pe acest zid se mai afla alte
peste 30 de ziduri si cateva bastioane, formand
un pieptene gigantic. Inaltimea zidului era de
cativa metri. Astazi, zidul e doborat si zace
ascuns in padure, sub covor de frunze de fagi.
Putini localnici stiu de existenta lui. Nu e inclus
in nici un traseu turistic, iar cerc
 etatorii nu pomenesc aproape niciodata de
el. Am pornit in cautarea lui si a cetatii de la
Piatra Rosie, intr-o zi de toamna tarzie.
*
E ora sapte dimineata.

Drumul pe Valea Luncanilor

 
Drumul spre Luncani se desface din Calan.
Pana la Bosorod e asfalt, apoi mergi numai pe
spinarea colbuita a pamantului. Valea
Luncanilor unduieste printre palcuri de brazi
intunecati care strapung ruginiul fagilor. Trei
copii cu caciulite colorate merg veseli pe drum:
mai e mult pana la scoala. Primul satean pe
care il intalnesc sta pe o banca de lemn, pe
marginea apei. Banca se sprijina intr-o parte pe
un picior de lemn, in cealalta pe trunchiul unui
copac. Sateanul sta cu picioarele incrucisate si
manile in buzunare si tine langa el o nuia si o
secure. Il intreb de Troian. N-a auzit. N-a auzit
de nici un zid. De trunchiul copacului e agatata
o cana galbena de metal. Aerul diminetii e
limpede si taios, soarele de toamna e palid.
Nori grosi se strang in preajma lui. Drumul se
misca inainte, ca o vietate obosita ce-si taraste
trupul prin praf. Nici tipenie de om. Dupa cale
lunga de mers, coteste brusc spre dreapta si
urca cu iuteala. La cotitura isi fac veacul patru-
cinci case marunte, pazite de o haita de caini.
O femeie tanara si slaba imi iese in
intampinare. O intreb de ce sat tin casele astea.
"De Cioclovina", spune femeia. "Dar Troianul
pe unde vine?" Nu a auzit. "Dar batranii din
sat?" Nu crede sa stie cineva de Troian, ca ar fi
auzit si ea. Nu stie de nici un zid mare care sa
treaca pe deasupra satului si a pesterii. Cainii
hamaie agitati. Urc panta abrupta ce duce la
pestera Cioclovina. In drum, dau de un cioban
tanar ce pazeste o turma de oi, toate albe,
numai una neagra, cu coada pe jumatate alba.
Sta sprijinit in toiag si are pe umar o desaga
din lana colorata. Nu, nu a auzit de Troian, nu
stie de nici un zid, de nici o cetate dacica. Norii
se ingroasa tot mai tare. Soarele mi-a intors
spatele. Incepe sa ploua. In luminisul marunt
din preajma pesterii sta lungita o masa de lemn
cu banci si cu acoperis. Ma adapostesc de
ploaie. Stiu din carti ca zidul incepe undeva
deasupra satului si deasupra pesterii, deci ar
trebui sa urmez cararea lata care iese din
luminis si urca spre stanga, prin padure. Dar
ploua incet, muntii sunt imbracati in ceturi si,
fapt ciudat, nimeni nu stie unde e Troianul. Ma
gandesc ca poate e un semn ca trebuie sa ma
intorc. Poate nu a venit vremea. Dar daca e o
incercare? Daca Zamolxe din inalturi imi pune
la incercare credinta si vointa? Poate ca in
astfel de locuri ferite si anevoioase nu ajung
decat cei care vor cu adevarat.
Imi pun pelerina si pornesc neabatuta la drum.
Ploua cu ceata, dar ploaia e moale si marunta,
mai mult mangaiere decat sfichiuiala, mai mult
lacrimare decat burnita. Desi e dimineata, e o
lumina de dupa-amiaza, eterna, din afara
timpului. Tin cararea prin padure, sus, tot mai
sus, pana ajung intr-o poiana intinsa. E prea
multa frumusete, prea mult dans de culori
tomnatice... Codrii aburiti de ploi imbratiseaza
din toate partile poiana. Nu e frig, nu bate
vantul, nu simt ploaia. Mai mult o aud si imi
pare ca din inalturi, un zeu plange infundat, cu
capul in palme si nu-i inteleg tristetea si
tanguiala.

Vremea cand radea pamantul

Strabat zaristea sub ploaia marunta. Cativa

meri scuturati, cu scoarta innegrita si ramurile
strambe, inchipuiesc un dans nebunesc in
ploaie. Trei cai cu spinarile ude pasc slobozi
intre pomi. Cararea se pierde in iarba jilava si
nu mai stiu incotro sa o apuc.
Poiana
 
La capatul poienii se zareste o pata intunecata
intre ceturi: o casa. Ma indrept intr-acolo. In
gradina casei, doi barbati scot cartofi din
pamant, cu mainile pline de noroi. Cel mai in
varsta lasa din palma doi cartofi naclaiti si vine
la gard. Il cheama Roman Miclaus. E localnic.
Casa e-a lui. Si pamantul. Mult pamant,
pamantul mosilor si stramosilor lui, dar el n-a
mai putut sta acolo, in munti. A coborat in vale.
Casa e parasita acum. Doar pentru pamant mai
vine, cand e nevoie, sa-l munceasca. E necaz
mare, ca nu mai castigi mare lucru, nici pe vite,
nici pe roade. Vocea barbatului se inmoaie.
Timpurile-s rele pentru taranii din satele de la
munte. Si-a lasat casa, pamantul nu mai
rodeste ca altadata, statul nu-i ajuta cu nimic.
Au ajuns de n-au din ce trai. Ba si mai rau, de
cand s-a facut rezervatie naturala in munte, nu
mai poate lua nici un vreasc din padurea care a
fost intotdeauna a lor si pe care au ingrijit-o ca
pe ochii din cap. Pe ei nu i-a intrebat nimeni
cand s-a facut rezervatia. Nu i-a despagubit
nimeni cu nimic. Vorbeste cu naduf si
gesticuleaza cu palmele murdare si muncite.
Are peste 70 de ani, dar arata mult mai tanar.
Ploua fara incetare, iar eu il intreb de daci si de
zidul Troian. Nici el nu a auzit de Troian, dar
imi arata cu mana spre cel mai inalt varf de
munte, inspre apus: Varful lui Traian. Acolo s-
au batut dacii cu romanii. Acolo si-au facut
dacii un zid mare, din pietre albe. Erau viteji
tare dacii. Si destepti. Imi spune sa ma intorc
din drum, in poiana, sa tin cararea, sa urc pe
coama muntelui din fata, apoi imi arata cu
mana saua dintre doua culmi.

Roman Miclaus
 
Acolo e alta poiana. Dupa ce o strabat, o sa
dau de un drum care duce la Varful lui Traian.
Si acolo o sa vad ziduri vechi, de piatra. Nu stie
daca ala e Troianul, dar acolo sigur s-au batut
dacii cu romanii. Ii multumesc si plec. Fac
drumul inapoi, spre capatul poienii, cautand
cararea ce duce in munte. O femeie trece alene
prin ploaie, tinand de capastru doi cai, unul
alb, unul negru, incarcati cu desagi. Imi
raspunde la salut, schimbam cateva vorbe de
parca ne-am cunoaste de cand lumea, apoi imi
zice, ca trezita dintr-un vis: "E saracie mare,
mama, nu mai e ca pe vremuri, cand era atata
rod, ca radea pamantul". Si pleaca mai departe,
ca si cum si-ar fi spus replica pe scena si rolul
ei s-a incheiat. Ma mir din nou cat de frumos si
simplu vorbesc taranii. Fara inflorituri. Au un
firesc in vorbire pe care noi, ceilalti, l-am
pierdut, asa cum un copil isi pierde inocenta.
Ceea ce pentru noi este figura de stil pentru un
om al pamantului este lucru curat, firesc: cand
e recolta buna, pamantul rade. Rade de-
adevaratelea. Iar acum...
Cararea mea tot nu se vede in iarba. Ma uit
spre munte si zaresc, intre sirurile de brazi, un
fagas. Pe acolo trebuie sa fie suisul. Incep sa
urc. Cerul plange, pamantul plange.

Locul unde timpul curge inapoi

Nu ma bate gandul nici o clipa sa ma intorc. Nu
mi-e frig, nu mi-e cald, nu simt oboseala. Ma
afund in noroi pana la glezne, intr-un urcus din
ce in ce mai abrupt, printre brazii napaditi de
licheni. Ma agat de pietre si de radacini. Ma
agat de stropii de ploaie, care parca ma iau pe
aripile lor si ma urca in poiana. De s
us, din luminis, lumea se vede altfel. Agitatia
de zi cu zi, ambitiile, fricile marunte si grijile
devin ridicole. Stancile indepartate ale
Cioclovinei sunt invaluite in ceata. Aici totul e
desavarsit: e liniste, e rai. De pe saua muntelui,
restul lumii pare o prapastie uriasa, din care
tocmai am scapat.

Drum dacic in cetatea Piatra Rosie

 
Strabat poiana cautand, din nou, cararea. O
gasesc repede si merg inainte. Tufe nesfarsite
de merisor... Bob cu bob, picurii de ploaie curg
pe fructele lor purpurii. Inaintez prin saua
muntelui, lasand crestele in stanga si in
dreapta. Tin drumeagul inainte, in cautarea
zidului ascuns.
Nu stiu cat e ceasul. Lumina e aceeasi ca si de
dimineata, cerul e acelasi, ploaia e aceeasi. Un
asemenea loc nu poate sta sub vremi, nu poate
exista decat in afara timpului. Cararea ma fura
tot mai mult, merg vreme multa, fara sa dau de
Troian si imi pare, de la un timp, ca nu e
drumul cel bun. Dar nu am pe cine intreba.
Deodata, mi se pare ca aud un tipat, ca un fel
de chemare. Grabesc pasul si in fata mea se
deschide o vale adanca, ireala, neteda ca un
fund de iaz. O apa strabate valea si se scurge,
rupand pamanturile, intr-o pestera. E
Ponoriciul. Trei gospodarii dorm in ploaie, ca
niste casute de jucarie, inconjurate de gradini
si fanete. Stau in fata unui tablou neclintit,
parca agatat pe peretele nesfarsit al cerului de
toamna. Se aude din nou tipatul. Ma uit in
directia din care vine si vad, desprinzandu-se
din ceturi, o umbra galbuie. E o femeie ce
pazeste cativa porci. Ma intreaba strigand, de
la mare departare, unde am pornit pe vremea
asta? Ma duc spre ea si o intreb de Troian. N-a
auzit. Nici de varful lui Traian. Nici de daci. Nici
de ziduri. Ea pazeste porcii. Ponoriciul e
parasit. Oamenii si-au lasat casele,
gospodariile, si au coborat la vale, in satul Pui.
Aici nu se mai poate trai, e prea greu. Cativa
porci rozalii cu pete negre forfotesc in preajma
ei. Porcareasa e o femeie intre doua varste.

Marioara de la Ponorici
 
Peste imbracamintea neagra poarta doua
pelerine, una galbena si una transparenta. Sta
acolo, in pustietatea aceea dumnezeiasca si
pazeste porcii, in ploaie. Ma intreaba daca stiu
cat e ceasul. "Ciudata intrebare", imi spun. Ma
uit la ceasul de pe telefonul mobil: e unu si
jumatate. Femeia scoate cu incetineala, dintr-
un buzunar, de sub pelerine, o punga
invechita, mototolita, iar din punga scoate un
ceasornic vechi, de masa, din metal si plastic
rosiatic, decolorat. Cu gesturi alene, muta
limbile ceasului si invarte cheia, intrebandu-ma
absenta: "Cat ai zis? Jumate la doi?". Apoi
ceasornicul dispare inapoi in punga sifonata si
in buzunarul hainei, sub cele doua pelerine.
Aici timpul, cand nu sta pe loc, curge inapoi.
De la ora doua spre ora unu. De la clipa de fata
spre inceputuri, spre izvoare. Inapoi, la
vremurile in care cerul si pamantul si oamenii
radeau. Ne luam ramas bun. O vad disparand,
umbra galbuie, spre padure, vorbind cu porcii
ei. Dupa ce ma indepartez, mi-aduc aminte ca
am uitat sa o intreb cum o cheama. O strig de
departe, prin panza subtire de apa ce leaga
aerul: "Cum va zice?" "Marioara!" "Marioara si
mai cum?", strig eu fara sa-mi aud ecoul.
"Marioara de la Ponorici...", mai aud, inainte ca
femeia sa dispara cu totul in trupul de ceata al
vaii.

Promisiunea lui Zamolxe

Dau ocol vaii, cautand un reper, ceva care sa-

mi spuna incotro sa o iau. Zidul ascuns trebuie
sa fie pe o creasta de munte, iar eu sunt intre
creste. Prin dreapta vaii se face un drum taiat
in stanca, unde candva a fost cale ferata
industriala. Taranul cu cartofii mi-a povestit de
drumul acesta care duce peste munte, in satul
Pui. O iau pe acolo si mai zaresc cateva
adaposturi sezoniere paraginite.

Zidul ascuns
 
Cateva oi pasc nestingherite, in ploaie. Mai
sus, in padure, se aud talangi. Urc intr-acolo,
ca sa vorbesc cu ciobanul. Il gasesc stand
neabatut in ploaie, cu mioarele lui. Intr-o mana
are un toiag, in cealalta o umbrela. Nu a auzit
de Troian. Nici de ziduri dacice. Nici de Varful
lui Traian. Imi aduc aminte de Albii, un nume
scris pe singura harta pe care vazusem indicat
Troianul. Albii figura in apropiere de Troian. Ma
gandesc ca poate e chiar o alta denumire a
Troianului. Ciobanul se lumineaza. Pai daca am
venit dinspre Cioclovina, am venit pe Albii!
Trebuia sa intreb de la inceput de Albii, toata
lumea stie de ele. Dar Troian?
Ploaia se inteteste, dusmanoasa. Cerul e
intunecat, dar linistit. Nu tuna, nu fulgera, nu
bate vantul, nu e frig. Soarele s-a retras in alta
lume, poate in lumea cealalta, sa incalzeasca
sufletele dacilor plecati. Ma intorc pe drumul
pe care am venit si ajung la drumeagul ce se
desprindea spre stanga si care urca paralel cu
Albii. Ma intreb ce-o fi cu numele asta, "Albii".
Suna destul de ciudat. O fi de la "albie de rau",
sau de la "cei albi"? Or fi niste zei albi, sau
niste batrani cu pletele ninse, pe care timpul i-a
preschimbat in stane de piatra? Drumeagul
care ma chemase de la bun inceput, dar nu
voisem sa-i dau ascultare, urca grabit prin
padure, disparand sub covorul de frunze de
fag. Sunt din nou fara carare si nu stiu incotro
sa o apuc. Dar iata ca ploaia se rareste pe
nesimtite. E deja tarziu si ar trebui sa ma
indrept spre vale, ca sa nu ma prinda noaptea
in munti. Ma uit imprejur: numai fagi. Ii cer un
semn lui Zamolxe, care m-a adus pana aici. In
fata mea, copacii urca pieptis o panta abrupta.
In varf, printre fagi, se vede cerul, semn ca
acolo e creasta. Ma opintesc prin covorul gros
de frunze si noroi si urc pana pe creasta. Au
trecut deja opt ore de cand am pornit la drum,
asta e ultima incercare, ultima ispita, apoi
trebuie sa cobor in vale. Urc tot mai repede,
aproape gonind, cu pasi mari si sufletul strans.
Am ajuns pe creasta. Si de o parte si de alta,
pamantul alearga la vale abrupt, cu fagi cu tot.
Ajung intr-o mica surpatura, intre pomi. La
stanga si la dreapta o carare lata porneste
brusc, printre copaci. Pentru prima data de
cand am pornit la drum, ploaia s-a oprit. Ceata
se rostogoleste in valatuci desenati limpede:
rotocoale albe, ca scapate din mana cofetarului
ce tese vata de zahar. In cateva clipe, aerul se
curata si privelistea se limpezeste.

Piatra Rosie
 
De o parte si de alta a cararii, trunchiurile ude
ale fagilor, innegrite, drepte, paralele, par o
armata de tineri voinici gata pentru ultima
batalie. Merg mai departe, cu senzatia ca ceva
nu se potriveste la acest peisaj. Sunt pe un
drumeag suspendat pe creasta. Ce fel de
carare e asta? Si, dintr-o data, ma luminez:
sunt pe zidul ascuns al dacilor. Nu mai ploua.
Zidul e acoperit de frunze, dar uneori se vede
piatra. Calupuri mari, din piatra alba, tocita. Am
ajuns pe Troianul. Sunt pe capatul lui de
deasupra satului Cioclovina. Pe masura ce
inaintez, zidul creste in inaltime, ajungand la
doi metri. As vrea sa strabat cei doi kilometri si
jumatate mergand pe zid, sa vad cum dacii au
zidit muntii, sa vad cum au legat crestele intre
ele, dar timpul nu ma lasa. Vine seara. Totusi,
dorinta mi-a fost implinita si am ajuns unde-am
vrut. La zid. Zamolxe mi-a implinit dorinta. In
tara dacilor e toamna tarzie. Dar cerul nu mai
plange. Ma gandesc ca asta e un semn, o
promisiune din partea marelui zeu, ca va veni,
intr-o buna zi, si primavara.

Vremea dacilor
E dimineata. Soarele s-a intors din lumea de
dincolo. O iau din nou la drum, spre cetatea
Piatra Rosie, aflata la mica distanta de zidul
ascuns. Acum, Valea Luncanilor mi se pare
atat de familiara, de parca as fi trait acolo nu o
viata, ci mai multe. Piatra Rosie se inalta
singuratica, in stanga drumului. E o stanca
semeata si este, intr-adevar, rosie. Unii spun ca
de la oxizii de fier care coloreaza pamantul si
pietrele in tot tinutul. Altii, ca e sangele
pamantului: atat de mult au suferit dacii cand
romanii le-au luat tara. O sageata rosie si un
triunghi rosu te trimit inselator inainte, pe vale.
Nici un indicator spre stanga, spre piatra
insangerata. Nici un semn catre un monument
intrat in patrimoniul mondial sub egida
UNESCO. O iau la stanga si urc pe pietrele
alunecoase in graba, cu neliniste. Mi-e dor sa
vad cetatea de la Piatra Rosie, desi nu am
vazut-o niciodata pana acum. Poate am vazut-o
in vreun vis. Poate mi-am inchipuit-o prea mult.
Inainte de poarta cetatii, treci prin curtea unei
case. Ma gandesc ca trebuie sa fie tare ciudat
ca drumul spre cetate sa treaca prin curtea ta.
Casa e parasita. Cusca cainelui e goala,
gradina e napadita de buruieni, gardul prabusit
in cateva locuri. In livada, sub un par, se vede
o fantana. In departare se zareste o alta fata a
Varfului lui Traian. Cum iesi din curtea
parasita, intri in cetate. Urcusul este dureros.
Pietre verzi, imbracate in muschi des,
impanzesc padurea de fagi crescuta peste
obrazul cetatii. Marele drum pavat, care se mai
vede si acum, urca pieptis pana pe platou.
Acolo sunt stapani doar mistretii si uitarea.
Zidurile au disparut demult, sub haina groasa a
ierburilor. Scaieti, buruieni de tot neamul, apa
baltind ici si colo si pamant scurmat de fiarele
padurii, asta e tot ce se mai poate vedea la
Piatra Rosie.

Femeia cu caii
 
Acolo, candva demult, in vremea cand
pamanturile dansau in hora cu cerurile, a fost
cuibul de vulturi al dacilor. O cetate mandra,
zidita pe varf de munte, inconjurata din toate
partile de prapastii. Iar cand a venit jalea si
prapadul, nu a mai ramas piatra peste piatra in
calea furiei romanilor. Oamenii locului au
inrosit si cerul si pamantul cu sangele lor. Unii
si-au umplut desagile, si-au luat pruncii pe
umeri si au plecat, nadajduind sa se intoarca
intr-o zi, daca vremurile vor fi mai bune. Altii au
ramas cu radacinile adanc infipte in pamantul
lor rosu. Au ramas sa-si creasca animalele, sa-
si cultive pamanturile, sa-si ingrijeasca
padurile. Clipele au trecut repede, s-au
transformat in veacuri, iar cei ce locuiesc in
Valea Luncanilor se stiu acolo dintotdeauna.
Acolo au vietuit mosii si stramosii lor si nu-si
amintesc sa fi venit de undeva, de prin alte
parti.
Ultimul locuitor al casei de pe Piatra Rosie a
plecat la munca in Spania, impreuna cu
nevasta. Pe cei doi copii i-a lasat in grija unei
batrane, intr-un sat departe de Luncani. Bunicii
si strabunicii lui au trait dintotdeauna la Piatra
Rosie. Pamanturile alea sunt ale lor. Cetatea
este tot pe pamanturile lor. Intr-un fel, cetatea
este chiar la ei in curte. Toti cei din neamul lui
s-au nascut si au crescut cu cetatea in curte.
Omul a stat la Piatra Rosie pana i-au crescut
pruncii si nu a avut unde sa-i dea la scoala. In
Luncani este scoala doar pentru clasele I-IV.
Dar si pana acolo e destul de departe. Cand au
crescut cei mici, au plecat cu totii la vale. Mai
urca la casa de la cetate doar din cand in cand.
Acolo viata e prea grea. Statul nu-i ajuta,
laptele si roadele se vand la pret de nimic,
vitele nu mai au valoare. Daca nu mai tii vite, la
ce sa mai ai fanete? S-a mai facut si rezervatie
peste pamanturile lor, fara sa-i intrebe nimeni,
fara sa primeasca despagubiri.
Vorbesc cu satenii din Luncani, despre casele
parasite din munti. "Da, da", spun ei, "multi
oameni si-au lasat gospodariile si-au coborat
in vale. Tinerii pleaca mai toti, ori la oras, ori in
strainatate, la munca. Tinutul se pustieste."
*
In tara dacilor e toamna tarzie si se pregateste
sa vina iarna. Ploua iar, de parca Zamolxe
plange infundat, cu capul in palme. Ii inteleg
tristetea si tanguiala. Sunt la capatul unui drum
printre case parasite, printre pamanturi
pustiite, printre oameni uitati de lume. A trecut
vremea cand dacii zideau coamele muntilor si
le inlantuiau crestele. A trecut vremea lor. Plec
din Valea Luncanilor cu sentimentul ca-mi
parasesc casa, trecutul si istoria. Stropii de
ploaie mi se preling pe fata si nu stiu ale cui
lacrimi sunt: ale cerului, ale zeului sau ale
mele. In drum spre casa, ploaia se preschimba
in ninsoare. Ne asteapta o iarna lunga si grea,
ne asteapta uitarea. Ne mai ramane doar
speranta ca, intr-o buna zi, va veni si aici
primavara. De n-ar veni prea tarziu...

Fotografii de Marian Coman

 
Aurora Petan
====================
Gauri negre ale istoriei - Pestera de la Limanu
Lacul de la Limanu. Labirintul pesterii trece si
pe sub el.
 
Intr-un colt de tara, acolo unde se innoada
pamantul romanesc cu cel al bulgarilor si cu
apele Marii Negre, ascunsa in pantecele unui
deal, isi doarme somnul de milenii o lume
straveche si plina de mister: Pestera de la
Limanu. Intortocheata ca un labirint, cu sute de
galerii care serpuiesc pe sub sat si pe sub
lacul din apropiere, in ea si-au gasit adapost
mai intai dacii urgisiti de romani, apoi crestinii
primelor veacuri, care au cautat insingurarea
sau un loc de rugaciune. In ultimele decenii,
oamenii au devastat pestera, dar aceasta
poarta catre lumi ciudate a avut si un noroc
intarziat: a primit, in sfarsit, o usa, un lacat si o
calauza

Celebra mai ales pentru statiunile ei de pe

litoral, cu plajele lor insorite si intinse, putini
dintre turistii ce se indreapta vara catre
Mangalia sau Vama Veche stiu ca dincolo de
liziera de asfalt a soselei, campia Dobrogei
este un pamant ce geme de istorie din toate
veacurile. Aici s-au intalnit mai multe lumi,
fiecare cu culoarea si parfumul ei, fiecare cu
durerile si frumusetile sale. De la vremea de
aur a ganditorului de la Hamangia, la timpurile
glorioase ale dacilor, la rafinata lume
greceasca din coloniile de pe malul Marii
Negre, la romanii mereu insetati de cuceriri, la
sciti, sarmati, turci, tatari, lipoveni... Dobrogea
este si u
n taram fabulos al pesterilor. Aici se afla
minunata pestera a Sfantului Andrei, aici este
pestera Sfantului Cassian, pesterile din Cheile
Dobrogei. Aici sunt uimitoarele grote de la
Basarabi. Si tot in Dobrogea se afla si pestera
La Movile, pentru care americanii de la NASA
au venit cu sufletul la gura, sa vada primul loc
de pe planeta noastra unde s-a descoperit viata
in mediu fara oxigen, acelasi mediu ca pe
Marte. Iar la cativa kilometri de Movile, se afla
pestera Limanu, cea mai incalcita pestera din
Romania. Mai putin spectaculoase ca pesterile
de munte, pline cu stalactite si stalagmite,
pesterile dobrogene sunt mai putin grandioase,
dar mai calde si mai favorabile vietuirii, si au
strans in ele mai multa istorie. Asa s-a
intamplat si la Limanu.

Un loc de pierzanie
Toamna dobrogeana e ca o miere veche,
parfumata si densa. Nu mai are limpezimea si
voiosia verii, aerul e mai greoi, dar inca se mai
simte putin din caldura lui august, amestecata
cu miros sarat de alge si scoici.

Sateni din Limanu (Stana, Vasilica si Nicolae)

 
Pamanturile si pietrele galbene isi impletesc
culoarea cu cea a nucilor ruginiti si a plopilor
poleiti, peste noapte, cu aur. E duminica, e
liniste, litoralul e pustiu, satele adormite.
Drumul de la Mangalia spre 2 Mai lasa pe
stanga statiunile aflate acum in "concediu de
odihna". Inainte de a ajunge la destinatie treci
peste lacul Mangalia. Dincolo de apa, de pe
pod se vede un sat alungit pe coama unui deal.
Este Limanu. Ici case noi, colorate, colo case
mai marunte si turme de animale imprastiate
pe pajiste. Dupa pod, se desprinde un drum la
dreapta. Satul doarme. Un magar si cateva rate
motate par sa fie singurii lui locuitori. Vreau sa
ajung la pestera Limanu, dar nu exista nici un
indicator. Intru pe una din ulite. Sat mare, cu
multe case, cu garduri din piatra galbuie,
aceeasi pe care o vazusem in burtile dealurilor.
Vad oameni pe la porti. Tacuti, curiosi,
asteapta ceva. In sat e nunta.
Ma duc la prima poarta si intreb de pestera.
Doua femei si un barbat stau sprijiniti de un
gard metalic, decorat cu flori albe si inimi verzi.
In spate se vede o casa albastra, in stil
dobrogean, cu cerdac, umbrita de bolti de vita
de vie. "Da, pestera e aproape, dar nu stiu
nimic despre ea". Chiar nimic? Nu, ce sa stie,
cele doua femei n-au fost niciodata in pestera.
Una din ele pare mai in putere, poarta un halat
de casa albastru, un batic alb si ochelari cu
lentile galbene. Imi spune ca batranii care mai
stiau cate ceva au murit, ca nu mai e nimeni in
sat care sa stie ce e cu pestera. Cealalta
femeie, mai in varsta, e mai dornica de vorba si
are in glas o adiere de mister. O cheama Stana.
"Pestera asta e ramificata ca vinele pomului",
zice. "Pe oriunde mergi, ajungi in acelasi loc.
Toata-i la fel, nu stii unde esti, unde ai ajuns, te
invarti dintr-un loc in celalalt si nu-i mai gasesti
gura. E un loc de pierzanie, de-aia lumea din
sat nu se duce acolo." In pestera de la Limanu
au pierit oameni. Au intrat ori sa se ascunda,
ori din curiozitate, nu au stiut sa mai iasa si
acolo le-au putrezit oasele. Ei, satenii, se
feresc sa intre in ea. E ca un loc blestemat. In
timp ce Stana vorbeste, Vasilica o dezaproba
discret: "Nu se stie exact, astea-s doar basme".
Sigur este ca pestera se intinde pe sub sat si
pe sub ghiol, pentru ca in unele locuri picura
apa din pereti si acolo, deasupra, trebuie sa fie
ghiolul. Odata, unul din sateni a sapat o
fantana si cand a ajuns mai adanc cu sapatul,
au iesit din pamant lilieci.
Fantana din care au iesit lilieci
 
Asta inseamna ca fantana dadea cumva in
pestera. Cine stie cat se intinde. Si-a intins
coridoarele chiar si in beciurile unor sateni.
Barbatul, care pana acum a tacut, aproba si
intra si el in discutie. Il cheama Nicolae si are
pe cap o sapca galbena pe care scrie "I love
Radu". El a fost in pestera de mai multe ori.
Tatal lui, "mosu", cunostea pestera cel mai
bine. Dar nu mai traieste. El ii scotea pe cei
rataciti, cunostea toate cotloanele. Odata s-au
ratacit trei copii. Au intrat in pestera si nu s-au
mai intors trei zile. S-a dus mosu dupa ei, sa-i
scoata. Si-au ars copiii si hainele de pe ei ca sa
faca lumina, dar n-au mai gasit drumul inapoi.
Mosul i-a adus acasa, iar copiii au povestit ca,
ratacind prin cotloanele pesterii, au auzit, la un
moment dat, deasupra, batand "cloapetele": se
aflau sub biserica! Altadata, o femeie statea si
plangea in fata pesterii. Barbatul ei, Virgil, era
in pestera de mai multe ceasuri si nu mai iesea.
Au trimis satenii dupa "mosu". Acesta s-a
afundat in pestera pipaind cu degetele tavanul.
Stia pe unde trebuie sa o ia dupa forma pietrei.
Il striga pe nume pe Virgil si se indrepta spre
locul de unde venea raspunsul. Asa l-a scos
afara. Omul zicea ca pestera il vrajise. A intrat
cu o cutie de chibrituri, a aprins un bat, a facut
cativa pasi, a mai aprins unul si inca unul. Voia
sa vada ce urmeaza mai incolo, dupa cotitura,
dupa pietrele din fata, ce-o mai fi la stanga,
unde se vede o ferestruica in piatra, si tot asa,
pana a terminat chibriturile si nu a mai gasit
drumul de intoarcere. A ramas prins in mrejele
pesterii, noroc ca nevasta-sa venise cu el si a
cerut ajutor, altfel acolo ii ramaneau oasele.
Nicolae se aprinde tot mai tare. Gesticuleaza
des si povesteste cu mandrie despre "mosul"
lui. El nu stie pestera cum o stia taica-sau, dar
a umblat si el prin multe cotloane. "Cand eram
mici, eram niste draci de copii. Cand intra in
pestera cineva, marcandu-si drumul cu un
ghem de sfoara, pe care il desfasura pe unde
trecea, ca sa nu se rataceasca, noi luam
capatul sforii si-l duceam de la intrare intr-un
cotlon, ca sa nu mai gaseasca drumul." Rade,
amintindu-si de nazdravaniile din copilarie, dar
apoi devine dintr-o data serios. Imi povesteste
cum a ajuns odata intr-o galerie gatuita tare si
cum a trecut in alta camera, unde nu mai
intrase nimeni de multa vreme. Din loc in loc,
sub talpa piciorului suna a gol. In galeria cea
neumblata a gasit o sfoara, ramasa de la
cineva care ajunsese acolo, cine stie cand.
"Cand am pus mana pe firul de sfoara s-a facut
praf, asa de veche era." Mi-aduc aminte, fara sa
vreau, de o scena din cartea "Calatorie spre
centrul pamantului" si ma infior. Brusc, se
porneste muzica. Se apropie alaiul de nunta si
ulita se anima. Le multumesc celor trei.
Vasilica da in continuare din cap,
neincrezatoare. Stana si Nicolae regreta ca nu
imi pot spune mai multe, ca nu mai traieste
"mosu". Ar vrea sa le trimit fotografiile. Le cer
adresa. "Sat Limanu", imi raspunde barbatul.
"Strada?" "Pai fara strada". "Traian Vuia",
intervine cu seriozitate stapana casei, care
pana atunci tacuse. "Numarul?", intreb eu mai
departe. "Nu stiu", zice Nicolae amuzat. Nu stie
la ce numar sta. E drept, nu vad nici un numar
pe nici o poarta. In sat toti se stiu dupa nume.
"57", rapunde serioasa Vasilica, indepartandu-
se de noi.
O iau in directia indicata de sateni. Pentru ei e
simplu: tii cararea pe deal, pana vezi niste
pietre mai mari, aproape de copacii care se vad
in departare. Acolo e pestera. O iau spre o
padurice de pini, pe marginea unei valcele
adanci. De o parte este lacul linistit, cu malurile
invelite in vegetatie de balta. De cealalta,
valceaua, acoperita doar de ierburi sarace.
Pamantul scrasneste sub talpi si nu pricep de
ce.
Intrarea in pestera, decorata cu grafitti
 
Ma uit mai bine: ierburile sunt impestritate cu
mii de cochilii marunte si albe. Cioburi de
scoici. Pe masura ce ma apropii de padurea de
pini, cochiliile se amesteca cu conuri de pin
cazute, formand, impreuna cu ierburile, un
covor ciudat si incomod. Versantul vaii e
strabatut de doua manunchiuri de dare, sapate
candva de ape. De departe, par a fi urmele
lasate de o vrajitoare rea, care a zgariat
peretele cu unghiile, incercand sa iasa din
prapastia in care a aruncat-o Fat-Frumos. Ma
uit dupa pietrele date ca reper de sateni, dar nu
le vad. Cararea a disparut de mult. Ma indrept
spre lac, unde terenul pare mai stancos. Ma
invart, ma intorc, pestera nicaieri. Peisajul e
uniform, iar eu caut in zadar intrarea in lumea
de sub pamant. Ma intorc inapoi in sat si mai
intreb o data. Mi se dau aceleasi repere, dar
abia acum inteleg ca, de fapt, m-am plimbat tot
timpul pe spinarea pesterii si ca intrarea este in
panta, in valcea. Intre pietrele galbui, care ies
din deal ca niste oase de mamut, se vede o
poarta mica, metalica, tintuita intr-un zid de
beton. Pe poarta e pictat cu vopsea rosie un
craniu si doua oase incrucisate. In diagonala,
cineva a scris cu alb: "A iubi este cel mai
frumos lucru". Mai sus, un numar de telefon
mobil, pentru cei care vor sa viziteze pestera.
Alaturi, pe perete, scris tot cu rosu: "Pestera
Muierii". Mazgalelile de pe zid si de pe poarta
prevesteau ce aveam sa vad in pestera.
Calatorie sub pamant

Catalin Vilau are 18 ani si de doi ani este

calauza la pestera Limanu.

Ghidul Catalin Vilau zis Nae

 
Acum doi ani a lucrat ca voluntar la curatarea
pesterii si la inchiderea ei, sub indrumarea
profesorului de geografie din sat. La initiativa
Grupului de Explorari Subacvatice si
Speologice, au scos zeci de saci cu gunoaie
din pestera, au curatat, au turnat beton, au pus
poarta si un panou. Atunci profesorul i-a
incredintat cheia. Catalin, zis Nae, e un tanar
linistit si placut la infatisare. E atent, tacticos,
constient de importanta misiunii sale. Mai intai
curata incet treptele si intrarea, apoi descuie
poarta si imi ofera o lanterna. Il intreb unde e
panoul cu informatii despre pestera. "L-au furat
satenii si l-au dus la fier vechi", imi raspunde.
"Daca punem panou de lemn, il fura pentru
foc." Stiu ca pestera are o lungime de aproape
patru kilometri, la care se mai adauga alti
kilometri de galerii ramificate, intortocheate,
asa ca ii cer sa ma duca doar in locurile pe
care le considera mai interesante. Baiatul imi
arata o harta a pesterii care seamana la prima
vedere cu planul unui oras imens, organizat in
trei cartiere. Sunt cele trei sectiuni ale pesterii.
Galeriile reprezentate in plan par stradute
intortocheate, intretaiate, comunicand unele cu
altele sau infundandu-se brusc in cate un colt
de harta. Iti trebuie cateva zile bune ca sa
parcurgi toata pestera.
Din intrarea spatioasa, unde poti sta in
picioare, se intra intr-o sala larga, apoi nu mai
stii unde esti. Imi amintesc de vorbele Stanei.
Mergi ba cocosat, ba pe vine, ba la stanga, ba
la dreapta, iar piatra galbuie e la fel peste tot.
Nu gasesc nici un reper, in afara unor sageti
rosii, din loc in loc, care nu stiu incotro trimit.
Peretii sunt plini de funingine si mazgaleli,
aproape nu vad colt de piatra fara scrijelituri.
Rodica, Mihai, Raquel, Duti, Grasu... Ici si colo
cate un chip hidos ranjeste catre mine de pe
pereti. Am sentimentul ca am coborat intr-o
lume a umbrelor, care ma urmaresc la fiecare
pas, latindu-se slute pe pereti: Doru, Mariana,
Nicu... Nae aproape alearga, fara sa stea deloc
pe ganduri, de parca ar fi pe ulitele satului.
Cunoaste pestera ca pe buzunarul lui. E
intuneric de smoala, dar in lumina palida a
lanternelor, pestera parca e din ce in ce mai
aglomerata de umbrele celor ce si-au lasat
numele acolo. Nu se aude decat zgomotul
pasilor nostri. Inainte de a se pune poarta, mai
intrau animale salbatice in pestera.

La patura, posibile altare dacice

 
O vulpe isi facuse cuibul aici intr-un an. Dar
acum e pustiu, liliecii sunt singurii stapani, ei
si jivinele marunte. Ne strecuram alert pe
strazile inguste ale orasului subpamantean.
Intr-un loc se vede cate o fereastra, parca
sapata de mana omului, ce da intr-o incapere
retrasa. In altul, bolovani uriasi par sa
intrupeze fiinte din alta lume. Intr-un perete se
vede o firida, in care fumega candva un opait.
Miroase a piatra veche, miroase a milioane de
ani. Nu e mai frig decat afara. Ajungem "la
lilieci". Pe jos e un covor moale, de guano.
Cuiburile liliecilor sunt goale. S-a inserat deja,
iar zburatoarele ies afara prin spatii special
lasate pentru ei. "Sunt specii protejate", imi
spune Nae. Apoi mergem "la paturi". Iesim din
galeriile stramte, prin care am mers aproape in
genunchi, si patrundem in niste sali largi, cu
peretii drepti, regulati. Aici se vede clar mana
omului. Daca te uiti mai atent, se vad si urmele
lasate de uneltele cu care s-a sapat in calcarul
moale. Din sala cea mare se adancesc doua
incaperi mai mici, patrulatere, in fundul carora
se vede ceea ce Nae numea "paturi": niste
pietre fasonate, alungite, asemenea unor
banchete. Umbrele continua sa ma urmareasca
de pe pereti: Radu, Bita, Ramona... Apoi
mergem "la oase". Pestera este aproape
perfect orizontala. Nu urca, nu coboara, nu are
"etaje". Ajungem intr-o galerie plina de oase
maronii, de animale. In pereti se zaresc mai
multe firide dreptunghiulare, sapate de mana
omului, in care sunt asezate oase, ca intr-un
relicvariu. Imaginea e lugubra, te trec fiori. Nae
nu stie cine le-a aranjat asa. In urma mea, se
latesc pe pereti Valy, Alin, Pindaru, Ilie... Orasul
de sub pamant e aglomerat. Nu gasesti perete
care sa nu contina un nume. "Pana unde
ajunge pestera?" "Pana la marginea satului",
imi raspunde tanarul, cu o oarece ezitare. "Dar
unii zic ca ajunge in Bulgaria. Nu stiu daca e
asa. Nu e mult pana in Bulgaria. In sat se zice
ca unii au reusit sa ajunga in Bulgaria, dupa
cateva zile de mers prin pestera, dar ca iesirea
de acolo este astupata. Nu mai traiesc batranii
care au trecut la bulgari." Ne intoarcem spre
iesire, dupa un drum ametitor prin maruntaiele
pamantului. Ies la lumina cu sentimentul ca am
facut o calatorie in lumea de dincolo. O lume
tulbure, nedeslusita, populata de nume si
umbre.
Keiris, ultimul refugiu

Profesorul Vasile Boroneant se ocupa, de multi

ani, de arheologia pesterilor. In anii '70 a facut
cercetari si la Limanu. "Cei de la Muzeul din
Constanta radeau de mine cand le spuneam ca
vreau sa ma duc la Limanu." A gasit ceramica,
si greceasca si romana, dar cea mai multa este
dacica si seamana mult cu c
ea de la Chitila, unde sapa acum. A gasit
desene rupestre, tot din vremea dacilor,
cavaleri, figuri de oameni, animale. Unele figuri
le-a regasit, aproape identice, reprezentate pe
piese de la Chitila. Dar a gasit desenate si cruci
la Limanu - simple si rasturnate - din perioada
primilor crestini, poate daci crestinati de
timpuriu, poate crestini refugiati in vremea
persecutiilor. Cateva inscriptii in slavona,
scrise cu caractere chirilice, trimit spre
secolele 9-11 dupa Hristos. Dar, din pacate, nu
poti face arheologie cu lanterna. Pestera ar
trebui electrificata, cel putin in primul din cele
trei sectoare ale ei. Oricum, e posibil sa fie
prea tarziu ca sa se mai faca ceva. Inscriptiile
pe care le-a descoperit acum treizeci de ani nu
mai exista, au fost acoperite de mazgalituri
moderne. Intreaga pestera este vandalizata,
acoperita de sute de graffiti ale vizitatorilor
inconstienti.
In traditia locala, pestera se numeste "La
Icoane" sau "Pestera de la balta". "Ce icoane
erau acolo?", intreb nedumerita. "Aaa - se
lumineaza profesorul dintr-o data - icoana
inseamna in limba veche "chip", "imagine". Nu
e vorba de icoane in sensul crestin. Acolo erau
niste chipuri din piatra, chiar la intrare.
Bolovanii de la intrare au fost sculptati, cand
am facut eu cercetari se vedeau clar trasaturile
umane, ochii, nasul, gura. Acum sunt
rasturnati, nu cred ca se mai vede ceva. Deci
erau niste capete de piatra care vegheau la
intrarea in pestera. De aceea satenii au numit
pestera "La Icoane". Figurile astea au fost
facute probabil demult, in vremea dacilor,
poate ca un semn de recunoastere pentru locul
prin care se intra sub pamant, ori cine stie din
ce alte motive." Il intreb de "paturi". "Ce
paturi?", ma intreaba razand. "Acelea nu sunt
paturi, sunt altare. Altare dacice, folosite mai
apoi si de crestinii primelor veacuri."
Osuar
 
Il intreb ce cautau dacii in pestera de la
Limanu. Si imi spune o poveste trista,
adevarata, ajunsa pana la noi datorita
istoricului grec Dio Cassius.
Acum mai mult de doua mii de ani, dupa ce
Burebista a fost inlaturat de la domnie, regatul
marelui rege s-a impartit in mai multe tinuturi
mai mici, conduse de printisori. In Dobrogea
existau trei astfel de printisori, care nu traiau
tocmai in buna pace. Unul dintre ei, Rholes, a
pornit cu razboi impotriva vecinului sau Dapyx,
si a adus in ajutorul sau si pe romani. Romanii
nu au ezitat sa vina, mai ales ca Rholes le
daduse si el o mana de ajutor cand au avut
nevoie. Fortareata in care se refugiase printul
dac a cazut prin tradare. Dapyx a fost ucis iar
fratele lui a fost luat prizonier. Populatia s-a
refugiat intr-o pestera mare, din apropiere,
numita Keiris. Oamenii au luat cu ei si vitele si
alte lucruri de pret, punandu-le la adapost sub
pamant. Dar romanii au cautat toate intrarile
"intortocheate si greu de gasit" - cum le
numeste istoricul grec -, le-au astupat si i-au
infrant pe cei din pestera prin infometare.
Vasile Parvan a incercat sa dea de urma
acestei pesteri, dar a cautat-o mai mult pe la
Gura Dobrogei, desi s-a gandit, la un moment
dat, ca ar putea fi vorba de Limanu.

Oase incastrate in peretii pesterii

 
Profesorul Boroneant este convins ca pestera
de la Limanu este pestera Keiris, caci prea
multe se potrivesc. Pestera avea mai multe
intrari, unele sapate dinspre interior spre
exterior. Acum toate sunt blocate si peste ele a
crescut vegetatie. Dacii au stiut, cand s-au
adapostit in pestera, ca pot iesi pe alta parte,
dar romanii au gasit toate iesirile. Unele galerii
au fost prelucrate de oameni si folosite pentru
adapost, ori chiar ca altare sau morminte.
Peretii au fost intariti cu ziduri sau coloane de
piatra. Exista si incaperi care au fost zidite.
Sunt toate semnele ca pestera a folosit ca
adapost in vremea dacilor. In plus, pestera
este, intr-adevar, teribil de intortocheata, asa
cum spune istoricul grec, si nici o alta pestera
din Dobrogea nu s-ar potrivi la fel de bine cu
stravechea Keiris. Din pacate, nu se pot face
cercetari mai amanuntite, in lipsa celor mai
elementare conditii de lucru.
Pestera de la Limanu a fost pentru dacii din
zona ultimul refugiu, ultima speranta.
Vremurile au trecut, iar peste orasul subteran
de la Keiris se intind astazi apele ghiolului si
casele din sat. Keiris doarme, ca o imensa
radacina de copac adanc infipta in pamant,
imbratisand din strafunduri dealul, lacul si
satul. In carnea ei, prezentul isi scrijeleste cu
cruzime lipsa de respect fata de trecut. Pentru
cei ce au ochi sa vada, umbrele dacilor tradati
inca aluneca incet, fara odihna, pe peretii
pangariti ai pesterii de la Limanu, printre sutele
de nume ale celor ce le-au tulburat linistea. "A
iubi este cel mai frumos lucru."

Fotografii de Marian Coman

 
Aurora Petan


 
  ========================
Misterul din dealul de creta: Bisericile rupestre
de la Basarabi

 
Nu stie nimeni cine a fost primul crestin care a
simtit nevoia sa sape o chilie intr-un munte de
creta, pentru a i se inchina, in liniste, lui
Cristos. Se intampla in urma cu peste o mie de
ani, pe vremea cand istoria mirosea inca a
ceata. Important e faptul ca s-a petrecut in
Dobrogea, la Basarabi, si ca Romania se afla
printre tarile cu cele mai pretioase vestigii
crestine din Europa.

*
Orasul Basarabi se afla pe malul canalului
Dunare-Marea Neagra, pe drumul ce duce de la
Constanta la Cernavoda. Dupa podul de peste
apa, un drumeag prafuit se desprinde spre
stanga, strajuit de o parte de dealuri joase. In
apropierea lor era, candva, o cariera de creta.
In vara anului 1957, ca urmare a detonarilor
efectuate pentru extinderea exploatarii, s-a
descoperit intrarea intr-o chilie rupestra. Au
inceput imediat cercetarile arheologice si, in
anii urmatori, au fost descoperite mai multe
astfel de incaperi sapate in dealul de creta,
unele cu rol de biserici, altele folosite ca
locuinte sau incaperi funerare. In total, sase bi

serici si multe alte galerii si chilii. S-au facut si

lucrari de restaurare, caci unii pereti erau
prabusiti. Valoarea intregului complex era data,
in primul rand, de numarul mare de inscriptii si
desene de pe pereti: cruci, oameni, animale,
figuri geometrice, multime de simboluri stranii,
zeci de inscriptii scrise cu caractere grecesti,
chirilice, glagolitice, cu rune, unele nici astazi
descifrate, si intre toate acestea, o data: anul
6500 de la facerea lumii, ceea ce inseamna 992
dupa Hristos.

 
Vestea descoperii ansamblului de biserici
vechi de peste un mileniu a atras, la vremea
aceea, multi turisti, care nu au stiut sa
pretuiasca aceasta comoara. Intemperiile au
lucrat si ele la degradarea complexului, chiar
daca arheologii s-au grabit sa protejeze
proaspata descoperire. Masurile au fost
insuficiente. Din suprafata de aproape trei
hectare, doar o treime a fost acoperita printr-o
constructie de beton armat, cu aspect vag de
catedrala si cu acoperisul in trepte, ridicata in
anii '70. Pentru restul suprafetei s-a facut un fel
de sopron din lemn si stuf, acoperit cu carton
asfaltat, care nu a putut sta cu folos in calea
ploilor. Creta, fiind un material foarte moale, s-
a degradat rapid. Peretii s-au exfoliat, zeci de
desene si inscriptii au disparut. Lipsa
fondurilor, dar poate si lipsa interesului din
partea oficialitatilor comuniste pentru un
monument crestin au contribuit la distrugerea
treptata a bisericilor de la Basarabi. Anii de
dupa Revolutie nu au adus vesti bune pentru
aceasta minune a crestinatatii de pe teritoriul
Romaniei. Ploile au continuat sa roada peretii
incarcati de istorie. Aceasta era situatia la
sfarsitul primaverii acestui an, cand am
incercat sa vizitez complexul. Dar cum astazi,
din fericire, nu se poate patrunde in spatiul
sacru milenar de la Basarabi fara acordul
Muzeului de Arheologie din Constanta, a
trebuit sa aman vizita pentru mai tarziu. Iar
cand am revenit, in plina toamna dobrogeana,
se produsese minunea din cel de-al
doisprezecelea ceas.

Dealul sfant

Nimic din aspectul exterior al complexului de la

Basarabi nu-ti spune ca ar fi vorba de o
"minune". Dincolo de un gard oarecare se
zareste o constructie stranie, structurata pe
trei nivele, cu pereti si acoperisuri din fibra de
sticla, ce pare sa tasneasca direct din dealurile
de creta acoperite cu vegetatie rara. Remarc
repede: acoperisul care asta vara lipsea acum
exista. Vechiul invelis de carton, prin care se
scurgeau apele ploilor si prin care treceau
viscolele iernii, a fost inlocuit.

 
Mai trebuie inlocuiti cativa stalpi de lemn,
subreziti de vreme si, cel mai important,
trebuie sa se gaseasca bani pentru
conservarea incintei rupestre, operatiune ce
necesita milioane de euro. Dar e de-ajuns sa
vezi doar cateva dintre incaperile ce le-au
folosit drept biserici primilor crestini din
Dobrogea, ca sa intelegi ca ansamblul de la
Basarabi este cu adevarat o minune, al carei
pret nu se poate tocmi.
Ghidul ne conduce in cea mai mare biserica,
numita de cercetatori "B4". Dimensiunile sale
sunt de 7 x 3,5 m. E suficient luminata pentru a
zari, chiar de la intrare, un porumbel urias,
sapat pe unul dintre cei trei stalpi ai
pronaosului, iar alaturi de porumbel, siluete
umane, cruci malteze, dragoni impletiti,
inscriptii in rune misterioase. Pe celelalte fete
ale stalpului, alte cruci malteze uriase, sapate
in relief. Tavanul naosului se sprijina pe alte
cinci coloane, iar intrarea in altar se face prin
trei arcade frumos ornamentate cu vopsea
rosie, pastrata pana astazi. Intr-un colt al
naosului e desenata o figura umana cu bratele
larg deschise, probabil in atitudine de ruga.
Are o imbracaminte larga, pe care se vede
desenata o cruce, iar in jurul sau sunt multime
de alte cruci si de rune. Exista si un cavou, in
care se intra din naos, iar in tavanul naosului
se zareste o deschizatura prin care se
comunica cu o alta biserica, aflata deasupra.
Iar deasupra aceleia se afla inca o biserica!
Fiecare bisericuta are pronaos, naos si altar,
dar si alte incaperi alaturate si galerii prin care
incaperile comunica unele cu altele: un
adevarat labirint. Lumina slaba, alb-galbuie, da
un contur cald desenelor. In incaperi e o tacere
absoluta, de mormant. Din loc in loc, creta
alterneaza cu cimentul folosit la consolidare,
iar peretii au aspectul unui mozaic. "Ideea a
fost proasta", explica ghidul, "deoarece
cimentul atrage umiditatea si grabeste
deteriorarea cretei". Bisericuta de deasupra
este mai mica. Pe un perete al incaperii
centrale se zareste un cap de taur, pe peretele
din dreapta intrarii altarului o pasare, cruci si
inscriptii runice, intr-o incapere laterala se vad
banci sapate in creta, intr-o alta un mormant...
Un univers intreg, ce reuneste viata cu moartea
si somnul cu rugaciunea, unde lumina se
dilueaza si zgomotul se stinge, un labirint in
care sufletul se curata si mintea se limpezeste.
Primii crestini

Bisericile de la Basarabi sunt unicat prin

dimensiuni si complexitate, dar nu sunt
singulare: asemenea asezari exista si in alte
locuri apropiate de noi, in Bulgaria si in
Basarabia. Se crede ca modelul acestor
manastiri rupestre ar fi fost adus din
Cappadocia, unde exista cu sutele. Dar cine si
cand a sapat chiliile de la Basarabi? Cat timp
au fost locuite si de catre cine? De ce apar
simboluri atat de diverse? Am solicitat cateva
raspunsuri de la parintele Ionut Holubeanu,
cadru didactic la Facultatea de Teologie a
Universitatii Ovidius din Constanta, foarte
preocupat de complexul de la Basarabi, despre
ale carui reprezentari sustinuse, de curand, o
comunicare stiintifica. Tanar, inteligent, foarte
bine documentat, vorbeste repede, cu caldura
si har. Ne primeste in biserica Sf. Spiridon din
Constanta, iluminata sarbatoreste pentru a
celebra o cununie religioasa.
 

"Complexul de la Basarabi a fost datat in

secolele 9-10 dupa Hristos, pe baza inscriptiilor
de pe pereti, care contin si ani, pe baza
ceramicii gasite acolo, care apartine evului
mediu timpuriu, si pe baza arhitecturii
bisericilor. Totusi, este posibil sa fi existat o
prima etapa de locuire mult mai devreme, in
secolele 4-6, iar un indiciu in acest sens ar fi
una dintre bisericute, care are o arhitectura
specifica lumii crestine primare. E vorba de o
biserica in forma unei corabii, cu absida si
contraabsida (absida este peretele incovoiat al
altarului). Este doar o ipoteza, dar argumentul
arhitecturii este puternic. Mai avem un caz
asemanator la Dumbraveni. Acolo s-a
descoperit un ansamblu monahal rupestru,
cioplit in stanca, exact ca cel de la Basarabi,
unde exista doua bisericute, datate initial in
secolele 9-10. Si acolo, una dintre bisericute
are arhitectura specifica secolelor 4-6, la fel ca
la Basarabi, si cu toate acestea a fost datata
mai tarziu. Apoi s-a descoperit un mormant, in
care s-a gasit o moneda din secolul al 4-lea, iar
cel care le datase initial a fost obligat sa admita
ca a existat o prima etapa de locuire mai veche
cu cateva secole si a coborat datarea acelei
bisericute in secolul 4. Aceeasi este situatia si
la Basarabi, doar ca aici nu s-au gasit dovezi
suplimentare."

- Mai existau in zona astfel de manastiri

rupestre?

- Basarabi nu este un caz unic. In sudul

Dobrogei - atat in Dobrogea romaneasca, dar si
in Cadrilater, exista o intreaga arie monahala.
Si bulgarii au gasit vestigii monahale rupestre,
unele sunt din secolele 9-10, dar unele dintre
ele sunt mai timpurii, din secolele 4-6,
refolosite apoi in secolele 9-10 si pana in
secolul 11, la fel ca la Basarabi. De fapt,
acestea sunt etapele in care viata monahala a
fost infloritoare in aceasta zona. Pana au venit
slavo-avarii, care au inabusit-o, si ea dispare
brusc, in secolul 6 si inceputul secolului 7, si
reapare dupa crestinarea bulgarilor, cand
conditiile erau din nou prielnice vietii crestine,
cand au venit si multi misionari bizantini si au
dat probabil si ei un impuls pentru revigorarea
vietii monahale din zona.

Sfantul fara nume

- Cele mai interesante reprezentari de la

Basarabi sunt cele umane. Multe dintre figuri
sunt in pozitie de rugaciune, cu bratele
ridicate, uneori tinand o cruce intr-una din
maini, unele au chiar o aura in jurul capului.
Cine sunt aceste personaje?
 

- In cea mai mare dintre bisericutele din grupul

celor notate cu B este reprezentat un sfant in
pozitie de rugaciune, cu mainile ridicate. Semn
distinctiv este aura specifica sfintilor si
vesmintele bisericesti. Reprezentarea este
insotita de un text in caractere runice, care n-a
fost descifrat. Este evident vorba de un sfant,
dar pe care nu il putem identifica deocamdata.
In schimb, o alta reprezentare, din aceeasi
bisericuta, a fost identificata, deoarece de o
parte si de alta a figurii se afla o inscriptie in
limba greaca, din care rezulta ca este vorba de
Sfantul Teodor. Chipul sfantului e distrus, nu
se mai vede, dar atributele principale sunt
clare: un vesmant lung, o tunica, probabil de
blana, in mana dreapta o sulita, iar in mana
stanga un scut ca o litera "O" alungita. Pornind
de la aceasta imagine, am cautat sa gasesc
reprezentari apropiate in iconografia
traditionala bizantina din aceeasi epoca si am
gasit intr-un manuscris, o evanghelie din
secolul al 12-lea, o reprezentare a sfantului
Teodor, cu exact aceleasi elemente: sfantul e
reprezentat pedestru, ca si cel de la Basarabi,
are in mana dreapta o sulita, in cea stanga un
scut, iar ca vesmant o tunica lunga cu
dungulite. Reprezentarea de la Basarabi
seamana izbitor de mult cu cea din manuscris.
Acest lucru ma face sa cred despre crestinii de
la Basarabi ca au avut niste modele, fie
icoanele vremii, fie reprezentarile de sfinti de
pe manuscrisele din epoca.

- Sunt numeroase aceste reprezentari de sfinti

in bisericile de la Basarabi?

- Nu sunt foarte numeroase. Pe langa Sfantul

Teodor, in aceeasi bisericuta mai sunt doi
sfinti. Intr-o alta bisericuta mai exista o
reprezentare interesanta, foarte frumoasa, a
nasterii Mantuitorului, dar este atat de
schematic reprezentata, incat interpretarea ei a
ridicat probleme.
 
Este figurat un drum curbat, o cladire cu o
cruce deasupra, interpretata ca fiind Betleemul,
mai sus este o iesle in care se afla un copil in
fasa si deasupra o stea, din care coboara trei
raze catre pruncul din iesle. Si in acest caz, eu
consider ca este o reproducere dupa o icoana
a vremii. Cautand modele posibile, am gasit o
icoana de la Muntele Sinai, de la sfarsitul
secolului 12 si inceputul secolului 13, care
contine exact aceleasi elemente de baza ca in
reprezentarea de la Basarabi, adica ieslea,
pruncul culcat si steaua cu razele. Nu apare
Maica Domnului, nici magii care se inchina, asa
ca in icoanele din vremea noastra. Si asta m-a
facut sa cred ca au avut modele pe care au
incercat sa le reproduca schematic, asa cum s-
au priceput. Mai exista intr-una din bisericute
un sfant, despre care eu personal cred ca este
un arhanghel. Are o aura clara si frumoasa, dar
literatura de specialitate l-a descris drept
"barbat cu nimb". De ce cred ca este un
arhanghel? Deoarece are umerii foarte
proeminenti, ridicati, la fel ca in reprezentarile
de arhangheli.
- Exista astfel de icoane rudimentare si in alte
parti?

- In Bulgaria, la Ravna, dincolo de limita de sud

a Cadrilaterului, exista un complex monahal
unde s-au descoperit multe reprezentari de tip
graffiti asemanatoare cu cele de la Basarabi.
Acolo apare figura Sfantului Vasile, la fel de
rudimentar incizata.

- De ce sunt atat de schematice aceste icoane?

- Aceste reprezentari exprima saracia

crestinilor din acele vremuri. De pilda, la
Capidava s-a gasit un ciob de ceramica dintr-
un vas romano-bizantin spart, pe care mai
tarziu cineva a scrijelit figura Sfantului
Gheorghe, extrem de rudimentara, dar a
obtinut astfel un fel de iconita. Oamenii
simteau nevoia sa aiba astfel de icoane langa
ei, sa se simta mai protejati.
Pelerini la altarele albe
Ce poate fi mai straniu decat un perete de
biserica, vechi de mai mult de o mie de ani,
scrijelit peste tot in sus si-n jos, in diagonala si
pe orizontala, in toate directiile, cu figuri si
semne care se intretaie si se suprapun, unele
mai noi, altele mai vechi, unele mai adanci,
peste altele mai putin adanci, mai mici, mai
mari, in relief, sau doar simple linii subtiri,
naive sau pline de arta, oameni, pasari, cai,
cruci, cizme, barci, serpi, alfabete cunoscute si
necunoscute? Un mozaic ametitor ce se
intinde pe cei mai multi pereti ai labirintului, al
carui sens ii scapa celui ce ar incerca sa afle
care este rostul acestei babilonii... Si totusi,
specialistii au reusit sa inteleaga ce s-a
petrecut in acele grote. Cercetatorii bulgari
care au studiat complexul monahal de la Ravna
au lansat ideea ca unele dintre reprezentari au
fost facute de pelerinii care au trecut pe acolo.
Aceeasi ar putea fi situatia si la Basarabi. De
fapt, pe langa icoanele cu sfinti, care sunt
foarte putine, exista un numar foarte mare de
simboluri. Dintre toate, cizma pare simbolul cel
mai misterios.

 
- De ce apar atat de multe cizme, ce anume
simbolizeaza incaltamintea desenata pe peretii
bisericilor de la Basarabi?

- E greu sa interpretezi un simbol din acea

epoca. Exista mai multe ipoteze, iar cercetatorii
nu au ajuns la un acord. Dar cea mai plauzibila
dintre ele spune ca acesta este un mod de a
marca locul sfant pe care pelerinii l-au vizitat,
dupa modelul Sinaiului. Acolo, Dumnezeu i-a
spus lui Moise: "Descalta-te, ca acesta este loc
sfant". Si atunci incaltarea a ramas un simbol
al locului sfant. Apar cizme, sandale, opinci - la
Ravna apare sandaua -, fiecare pelerin desena
semnul sau distinctiv, pentru a marca faptul ca
a trecut pe acolo.

- Ce alte simboluri sunt frecvente?

- Apare arcul cu sageata, chiar in altarul uneia

dintre bisericutele de la Basarabi. In
simbolistica crestina acesta semnifica
alungarea lui Adam din Rai. Mai apar caii, sunt
multi cai, iar acest lucru este legat de prezenta
unei populatii nomade in zona, probabil
pecenegii. Exista chiar un chip cu trasaturi
mongoloide. Apoi sunt reprezentati porumbei,
iepuri, dragoni, corabii - s-a spus chiar despre
o corabie ca seamana cu o corabie de vikingi.
Simbolurile sunt foarte numeroase,
interpretarea lor ridica mari probleme si nu am
ajuns inca in faza in care sa ne putem pronunta
sigur asupra semnificatiei acestora. Putem
insa presupune ca apartineau pelerinilor de
diverse neamuri care ajungeau in zona. Cele
mai multe apartin epocii evului mediu timpuriu,
deci secolelor 10-11.
- De ce neam erau cei ce au locuit si cei ce au
trecut pe la Basarabi?

- Este greu de stiut. Ce putem spune este ca, la

vremea respectiva, complexul de la Basarabi
oglindea mozaicul etnic al regiunii. Unii spun
ca au fost si populatii nordice. S-au descoperit
si schelete ale unor nordici, probabil erau
vikingi, caci pe aici, pe malul vestic al Marii
Negre, trecea drumul cunoscut "de la varegi la
greci", adica de la vikingi la bizantini. E posibil
ca unii vikingi sa fi murit in zona sau chiar sa fi
ramas sa vietuiasca la Basarabi, dar mai
probabil este ca au venit aici dupa
abandonarea complexului. De ce spun asta?

 
Pentru ca unele dintre locuintele de la Basarabi
au fost refolosite mai tarziu drept cavouri. De
pilda, exista doua incaperi folosite probabil
drept chilii de unii monahi, pentru ca au vatra,
scaunele sapate in creta, iar incaperea avea o
usa de lemn prinsa in peretele de creta cu
carlige de fier. Insa mai tarziu, acolo au fost
asezate trupurile unor oameni, iar intrarea a
fost zidita cu calupuri de creta. La fel s-a
intamplat si cu unele galerii, in care au fost
gasite oseminte umane, chiar si de femei,
semn ca aceste galerii au capatat destinatie
funerara numai dupa ce complexul monahal nu
a mai fost locuit. Altii spun ca au fost si
populatii nomade, pecenegi. Altii spun ca au
fost si slavo-bulgari, caci au fost identificate
inscriptii in limba slavona. Altii spun ca au fost
si bizantini, caci avem si inscriptii in greaca. Iar
altii spun ca au fost si autohtoni, protoromani,
deci stramosii nostri, pentru ca inscriptiile
acestea in limba greaca au greseli de ortografie
si e clar ca au fost scrise de cineva care nu
stapanea foarte bine alfabetul grecesc. Deci,
cea mai sigura ipoteza este ca Basarabi fost un
loc de pelerinaj pentru crestinii din regiune.

"Doamne ajuta pe robul tau"

- Peretii bisericilor rupestre de la Basarabi au,

pe langa desene, si extrem de multe inscriptii.
Le-a descifrat cineva?
- Iata una dintre inscriptiile de la Basarabi,
scrisa in limba slavona, cu caractere chirilice:
"Eu, Aian (sau Dimian), preotul, merg pe drum
(in sensul de "calatoresc"), pun lumanari
pentru pacatele mele, omule, in aceasta
biserica. Iar Dumnezeu sa va miluiasca cu
Sfintii Parinti. Amin. Dimian. Luna mai." Si o
alta, tot in slavona: "In numele Tatalui si al
Fiului si al Duhului Sfant s-a inchinat
nedestoinicul rob Simion, prima data, in
biserica, in luna august in 31." Deci, este vorba
de oameni care veneau, se inchinau si isi
marcau trecerea pe acolo. O alta inscriptie, de
data aceasta in limba greaca, spune: "Doamne
ajuta pe robul tau Iosif preotul".
- Pe langa alfabetele cunoscute - chirilic, grec -
exista si multe inscriptii inca nedescifrate. In
ce limba si cu ce alfabet sunt scrise?

- Da, este vorba de alfabetul numit "runic" ce a

fost folosit de scandinavi si de protobulgari,
dar e vorba de alfabete diferite, doar ca sunt
incadrate ca aspect in categoria "rune". Deci,
sunt numite alfabete runice, dar cu precizarea
de rune protobulgare sau rune nordice. La
Basarabi apare un alfabet considerat de unii
original, care amesteca rune nordice cu rune
protobulgare. Poate fi o scriere locala,
originala, folosita in aceasta zona intr-o
anumita etapa istorica, dupa care alfabetul a
fost uitat, nu a mai fost folosit. Cateva
caractere runice apar si la Dumbraveni, dar
acolo peretii sunt de stanca si cu greu puteau
fi scrijeliti. Pentru aceste inscriptii runice inca
nu s-au dat solutii sigure de descifrare.
*
Discutia cu parintele Holubeanu este din ce in
ce mai animata. Dar la intrarea in biserica se
face zarva, se apropie alaiul multicolor de
nuntasi. Maine e duminica. Vor veni
credinciosii, poate pelerini moderni, vor lasa
acatiste - tot un fel de inscriptii, dar nu pe
pereti, ci pe hartie -, se vor inchina la icoane si
vor lua parte la Sfanta Liturghie. Iar ca semn al
trecerii lor pe acolo, vor lasa, in loc de o
inscriptie pe un perete, puterea unei rugaciuni.
O mie de ani inseamna o zi in fata lui
Dumnezeu. La Basarabi, aceasta zi parca nici
nu a trecut. Daca privesti cu ochiul limpede, pe
drumeagul de la poalele dealului de creta se
intrevad in praf urme de sandale si de opinci,
pasii pelerinilor de mai ieri, ce urca incet
cararea, strangand la piept un ciob, o iconita
cu un sfant grabnic-ajutator.

Fotografii de Marian Coman

 
Aurora Petan


 


 ==========================
Femeia din gradina dacilor

 
De 12 ani, Lucretia Rambetea face 18 km pe zi,
ca sa ajunga la Cetatile din Muntii Orastiei.
Ingenuncheata, de dimineata si pana seara, ea
curata buruienile de pe pietrele albe si de pe
istoria dacilor.

Statea chircita pe Soarele de Andezit, rascaind

cu atentie piatra altarului dacic... Cat pe ce sa
ma iau de ea, revoltata de gesturile sale
ciudate si agresive. Mai fac doi pasi si ii vad
chipul: o femeie la vreo 50 de ani, cu ochii
negri si un obraz ars de soare. Zambeste. Nu
pare a fi dintre indivizii care de la o vreme
aprind lumanari, practicand ritualuri pagane la
altarele dacice din Muntii Orastiei. Nici dintre
cei care isi sapa numele in piatra. Numele si
anul nefericitei lor vizite in cetatea dacica de la
Sarmisegetuza. Femeia din fata mea e de-a
locului, o femeie modesta, dar cu raspunderi
mari: o cheama Lucretia Rambetea si e
ste ingrijitoarea Cetatii. Zana cea buna a
sanctuarului dacic.
Sfarsitul verii a umplut cu flori incinta sacra,
care straluceste de curatenie. Lucretia trudeste
de dimineata, sa biruie toate ierburile care au
crescut intre pietrele altarului dacic. Ierburile
astea salbatice strica piatra, baga radacini
peste tot, nu trebuie lasate sa creasca pe
monumente asa de valoroase. Si de-acuma
incep sa cada si frunzele, padurile de fagi au
inceput sa-si schimbe culoarea si sa-si scuture
frunzele. Fie cat de frumoase, n-au ce sa caute-
n sanctuarele dacice. Lucretia aduna jirul si
frunzele din incinta sacra cu patura si le duce
in padure. Noaptea, vantul scutura iar fagii, iar
femeia o ia de la capat a doua zi. Uneori, e
atata frunza de fag, ca ingroapa cetatea sub ea.
Atunci vine cu grebla, face curat, iar dupa
doua-trei zile o ia de la capat. Strange si
gunoaiele turistilor, care nu "nimeresc"
cosurile special amplasate acolo. De 12 ani, de
luni pana vineri, in fiecare zi, Lucretia se scoala
la ora patru dimineata, strabate pe jos 18
kilometri de acasa pana la Sarmisegetuza si
inapoi, ca sa curete cetatea, si se intoarce
acasa seara. De fapt, Lucretia curata chiar
istoria dacilor, iar daca sambata nu se duce,
noaptea viseaza cetatea ingropata-n gunoaie,
iar duminica fuge repede sa vada daca e curat.

Daci, icoane si lumanari

 
Ma asez langa ea pe marginea Soarelui de
Andezit. Femeia se opreste din plivit, isi sterge
fruntea de sudoare si scoate repede, dintr-o
sacosa de plastic, un teanc de carti, de
ilustrate si de pliante despre Cetatile Dacice.
Le poarta cu ea pentru turisti, zi de zi, prin
padure, din satul ei, Gradistea de Munte, apoi
pe Valea Alba, sus in cetate. Nu exista nici un
chiosc, nici un punct de vanzare. Le intinde pe
iarba, la soare. Lucretia e angajata a Muzeului
din Deva, cu salariu minim pe economie. Bilete
la intrare nu poate vinde, ca nu exista o intrare
amenajata si cetatea nu e ingradita, dar la
pliante si carti are "norma" si se straduieste sa
le vanda. Cumpar sase ilustrate. Barbatul ei a
lucrat si el 18 ani in cetate: cosea iarba din
incinta sacra, curata buruienile, se ocupa de
lucrurile mai grele. Apoi s-a angajat ea, caci
barbatul i s-a pensionat. Dupa 31 de ani de
munca, are o pensie de 220 lei.
Ne indreptam spre masa de lemn de langa
templul mare, de calcar. A facut-o barbatul ei,
cand a venit prima data la lucru in cetate, acum
18 ani. Pentru odihna turistilor. Inainte sa vina
ei ca ingrijitori, cetatea era napadita de
buruieni. Rachitile erau uite-asa de mari (imi
arata pana la brau), doua saptamani a taiat
barbatul ei la rachiti si tufe de soc. In drum
spre masa de sub brad, se apleaca, mai culege
cate o pietricica din iarba si o arunca din drum.
Vorbeste cu voiosie. I-e drag de ce face. N-ar
lasa, "doamne feri", sanctuarele singure. Se
simte de parca i le-ar fi dat in grija chiar
Dumnezeu. Mai ales cand ii vede pe vizitatori
incremeniti de uimire, simte ca are si ea un pic
de merit in bucuria lor. Mai vin si din aia de se
inchina la pietre si aprind lumanari, da ea se
face ca nu ii vede. Cine stie ce necazuri or fi
avand, ori poate vreo boala de minte, ca lumea
ii plina de suferinte si incercari.

 
Cand vin, Lucretia se trage mai catre padure, si
numai dupa ce pleaca, se-apuca rabdatoare sa
racaie ceara scursa si strange lumanarile. Unii
lasa si iconite printre pietre, cu Maica
Domnului sau cu Iisus Hristos, dar pe alea le
lasa acolo, sa fie sanctuarele in paza Celui de
Sus. Cand ploua, Lucretia are grija sa dreneze
apele ca sa nu balteasca. Iar cand vantul
smulge crengi si le azvarle pe sanctuare,
Lucretia le strange repede, sa nu putrezeasca
peste pietre. Are grija si de izvorul dacilor, care
curge chiar in cetate. Iarna, daca e zapada
mare, urca in munte cu calul, desi turistii sunt
mai rari. Dar vara vine lume, parca din ce in ce
mai multa de la un timp. "Doar suntem nime',
fara istorie", spune cumva rusinata. Numai ieri
a numarat 24 de masini. Cand au fost serbari in
vale, la Costesti, au urcat la cetate vreo 200 de
persoane. S-a bucurat ca de o victorie
personala, dar cat a muncit dupa aceea ca sa
curete dupa turisti... Din pacate, Lucretia se
ocupa doar de incinta sacra. Restul cetatii este
neingrijit. Cine sa se ocupe daca nu sunt bani?
Arheologii sapa foarte putin, anul asta au stat
doar doua saptamani, din care patru zile a
plouat. Si anul trecut au stat tot numai doua
saptamani. Pe vremuri, sapau si cate doua luni.
Acum nu mai sunt fonduri.

Fetele Albe
Abia acum arunc o privire atenta asupra
luminisului ce adaposteste sanctuarele. Iarba e
moale, de un verde linistitor. Intre pietrele
dacilor sunt covoare gingase din mii de flori
albe, galbene si liliachii. Nici o frunza uscata,
nici o buruiana nu strica armonia desavarsita a
privelistii: o poiana a zeilor, imbracata in
zumzet continuu, de greieri si albine.

 
Plecam impreuna spre Fetele Albe, o asezare
dacica foarte putin cunoscuta, care este in
drumul spre casa al Lucretiei. Acelasi gest, al
neincetatei griji pentru ca cetatea ei sa fie
curata, il face si cand iesim dintre ziduri: o
hartiuta cat de mica este cel mai mare dusman,
o creanga ce blocheaza drumul turistilor este
imediat inlaturata. Ochii ei vioi urmaresc fara
incetare perfectiunea... Gunoaiele nu pateaza
doar piatra, ci si obrazul istoriei.
Urcam dinspre Valea Alba spre Fetele Albe prin
padure, pe o carare abrupta. Si cararea a facut-
o tot ea cu barbatul ei, de atatia ani de cand tot
au venit la lucru in cetate. Acum este marcata
pentru turisti. Fagetul crud, foarte tanar, se
sfarseste brusc, in fata unei paduri de brad,
aproape in intregime uscata. Inaintam printr-un
peisaj halucinant, de brazi roscati-vinetii,
printre crengile carora se filtreaza o lumina cu
nuante de culoarea vinului vechi. Pe jos e pat
de cetina de aceeasi culoare. "Sunt prea desi",
imi explica Lucretia. "S-au uscat ca n-au
destula lumina. Mor fara soare. Numai la varf
mai sunt verzi." Pasul ei ager si puternic ma
lasa in urma. A facut de mii de ori acest drum.
Nu se teme de ursi, nu a intalnit nici unul in
viata ei. Doar o capra neagra i-a taiat intr-o zi
poteca. Trecem de paraul Alboanei si ne
apropiem de asezarea dacica de la Fetele Albe.
"Alboana" vine de la Albu Ioana, o femeie care
statea la o casa din munte si le aducea apa
celor ce lucrau la cetate. De-asta i-au zis asa.
Dar "Fetele Albe"? Nu stie. Asa a apucat, asa le
zice de cand se stie.
La Fetele Albe a existat in vremea dacilor o
intinsa asezare civila, randuita pe vreo 30 de
terase facute de mana omului. Calcarul alb al
cladirilor trebuie sa se fi vazut impresionant
din vale. Asezarea a fost distrusa de romani,
dar ruinele albe probabil au uimit multe secole
pe cei ce treceau pe acolo. Asa s-o fi nascut
numele acelui loc, poate chiar si numele
paraului sa vina tot de aici. O intreb pe Lucretia
cand s-au facut sapaturi la Fetele Albe. In 1951.
Si inca putin in 1953. Arheologii au cercetat
foarte putin. Si de atunci? De atunci totul e in
paragina. Ajungem. Privelistea este obositoare.
Natura salbatica a facut parca tot posibilul sa
ascunda vederii putinul care putea fi vazut.
Rugi de mure, urzici, buruieni inalte, lastaris
incalcit, fagi cu radacini strambe, covoare de
muschi, toate au acoperit vestigiile dacice. Se
ghicesc pietrele, sute, mii de pietre, aruncate
de-a valma in toate partile, de parca un zeu
suparat s-a aplecat din inalturile lui si le-a
amestecat pe toate intre ele, ca nimeni sa nu
mai stie vreodata care a fost rostul fiecareia:
piatra de zid, piatra de cladire ori de templu,
piatra dintr-o scara sau dintr-o fantana dacica.
Se mai vad urmele unui sanctuar circular
napadit de brusturi. Au trecut mai mult de 50
de ani de cand salbaticia a pus stapanire pe
acest loc. Fara truda Lucretiei, asa ar arata si
cetatile... De altfel, locul e aproape de casa
femeii, la doar zece minute, si Lucretiei i-ar
placea sa se ocupe de Fetele Albe, "daca s-ar
scoate un post". Dar muzeul nu are bani. Inca
doi-trei ani, si nu o sa se mai vada mai nimic
din asezarea aceasta a dacilor. Si, cine stie
daca o sa se mai incumete vreodata cineva sa
se ia la tranta cu furia ierbii.

 
Abia acum inteleg cat de mare e rodul muncii
acestei femei, care zi de zi strabate padurile ca
sa vina la Sarmisegetuza, sa pliveasca
frunzulitele dintre pietrele altarelor dacice. Abia
acum imi dau seama ce ar fi fost sanctuarele
dacice fara aceasta femeie, care viseaza
noaptea ca cetatea ei e ingropata-n gunoaie si
fuge a doua zi, 18 kilometri distanta, ca sa o
curete, pentru un salariu minim pe economie...
Iar viata Lucretiei nu e deloc usoara. Sora ei a
murit de tanara, iar ea i-a crescut pe toti cei
patru copii orfani, plus inca un copil al ei. Are
toate necazurile omului sarman de la tara si
poate inca altele in plus. Dar are o
responsabilitate de care e mandra, si pentru
nimic in lume nu va ingadui ca cetatea ei sa fie
altfel decat o gradina ingrijita, chiar daca
turistii nu vor sti niciodata al cui este meritul.
La plecare, vrea sa-mi dea o sacosa de mere
bune, de munte, si ma invita la ea acasa. Dar e
tarziu si trebuie sa cobor in vale. Lucretia
dispare ca o naluca printre copaci. Nici
frunzele de sub talpile ei nu fosnesc, nici
pamantul batatorit al cararii nu-i boncane sub
toiag. Doar crengile aplecate ale copacilor se
dau usor la o parte din calea ei, ca intr-o
plecaciune in fata unui stapan iubit.

(Fotografiile autoarei)
 
 Aurora Petan
 
 ======================
Muntii misterelor - Bucegii

Marele Sfinx din Bucegi are aceeasi inaltime cu

cel egiptean
 
Cuprinsi intre Valea Prahovei, Valea Ialomitei,
Depresiunea Brasovului si Subcarpatii
Curburii, Bucegii nu sunt doar inima de piatra a
Romaniei, ci si un minunat sanctuar: un munte
sfant, de pe creasta caruia se vede toata tara,
pana la Dunare, poate cea mai curata apa din
lume, si un zeu de piatra cu chip de dac, ce
vegheaza neincetat asupra Romaniei.

Taina Marelui Sfinx

Chipul de om sapat in stanca priveste cu ochii

larg deschisi peste tara dacilor. Are infatisare
mandra, cu caciula moale pe crestet, cu varful
indreptat inainte. Fata ii este potrivita,
proportionata, buzele ferme si barbia hotarata.
Marele Sfinx din Bucegi este simbolul
Romaniei, asa cum turnul Eiffel este pecetea
Frantei ori piramidele de la Gizeh emblema
Egiptului. Il asezam cu mandrie pe carti postale
ilustrate si in ghidurile turistice pentru straini,
dar am uitat de mult care e rostul lui, ce cauta
acolo, in Bucegi, si de ce ne vegheaza tainic de
atatea milenii.
Sfinxul nostru are exa
ct aceeasi inaltime cu cea a sfinxului egiptean
de la Gizeh. Oare e o coincidenta? Privirea sa
este indreptata spre locul in care echinoxurile
se deseneaza pe cer, iar conturul cel mai clar il
dobandeste la 21 noiembrie, cand apune
soarele. Daca sfinxul din Egipt stim ca a fost
facut de mana omului, despre al nostru
specialistii romani se tem sa spuna asa ceva.
Doar strainii, mereu strainii, cand vin pe aici si
se minuneaza de frumusetea si vraja plaiurilor
noastre, au curajul sa gandeasca mai departe.
Asa a fost cercetatorul peruan Daniel Ruzo,
care a venit in Bucegi in 1968, anume ca sa
vada Sfinxul nostru, pe care il stia de pe o
carte postala. Si a constatat ca Sfinxul
seamana cu chipul principal dintr-un ansamblu
sculptat intr-o stanca de pe podisul
Marcahuasi din Peru... Controversatul istoric
Nicolae Densusianu spunea ca egiptenii au
plecat din Carpati, trecand prin Grecia, Asia
Mica si Liban, pana pe malurile Nilului, ducand
cu ei zestrea spirituala pelasga. Iata deci
originea sfinxului egiptean, in opinia sa! Si
chiar daca am admite ca Sfinxul nostru,
impreuna cu Babele - stranii fapturi de piatra
ce stau la taifas in apropierea Sfinxului - sunt
doar opera naturii si nu creatia unor indepartati
stramosi, inseamna ca natura si-a depasit
limitele si s-a intrecut pe sine. Sunt, oare,
Babele, niste altare ciclopice? Caci singura
actiunea naturii pare sa nu le explice suficient
forma. Nu stim daca asa au fost dintotdeauna,
ori o mana de om a intervenit asupra lor,
dandu-le infatisarea de azi.
Babele - o creatie a omului sau a naturii?
 

Cum priveau dacii Sfinxul, acest Om de Piatra

din varful muntilor? Cu siguranta, nu ca pe o
simpla stanca erodata de ploi si vant, cum
facem noi astazi. Probabil ca la poalele lui se
practicau ritualuri, era intrebata vointa zeilor
ori se faceau initieri si sacrificii. Poate ca aici,
mai mult ca in orice loc, nemurirea era la ea
acasa. Dar Sfinxul din Bucegi nu este singurul
de la noi din tara. Mai exista si un Sfinx
banatean, "de la Toplet", undeva, pe un mal al
raului Cerna, apoi un Sfinx al Bratocei, in
Muntii Ciucas, un altul in zona Carpatilor de
Curbura, pe valea raului Teleajen... Si mai spun
unii ca numele de "Sfinx" nu este potrivit. E un
nume carturaresc, din mitologia greaca si
egipteana, menit sa-i atraga pe turisti, nume ce
nu are a face cu lumea noastra dacica,
straveche. Oare cum numeau stramosii nostri
acest chip impietrit, vesnic veghetor asupra
noastra?
Muntele cu nume de om

"Un munte care se numeste Omul! Este oare

muntele atat de mic sau fost-au omul atat de
mare, de s-a numit muntele dupa dansul? Ce a
fost oare omul acela? Fost-a el un erou mare,
care s-a batut in batalie? Fost-a el un pustnic,
care traia in locuri salbatice? Fost-a el un hot
mare al carui nume nimeni nu indraznea sa-l
pronunte? Fost-a el un imparat, de care se
cutremurau imparatiile?" Asa isi incepea
Carmen Sylva, regina indragostita de Bucegi,
legenda despre Muntele Omu. Un nume ciudat,
pentru cel mai inalt varf din Bucegi, un nume
abstract si tulburator. Unii spun ca o data pe
an, la asfintit de noiembrie, una din stancile din
apropierea varfului isi lasa umbra pe platou.
Profilul stancii deseneaza o imagine umana,
care i-a dat numele "Omul". Altii spun ca e mai
mult de atat. Ca pe Varful Omu a existat, in
vremea dacilor, un altar inchinat unui mare
zeu, poate lui Saturn, zeul timpului, cunoscut la
noi sub numele de Zamolxe. Ori ca pietrele
enigmatice semanate parca de uriasi, tocmai in
varful varfului, sunt altare ciclopice, sunt
megaliti, asemenea celor din apusul Europei.
Sau ca sunt coloanele cerului. Unii numesc
stanca cea mai inalta de pe Varful Omu "Tronul
lui Zamolxe". Iar altii, mai indrazneti, zic ca nici
macar nu e vorba in numele Omu de cuvantul
pe care noi l-am luat din latina, pentru a
desemna fiinta umana, ci de un cuvant mult
mai vechi, de cand lumea, care il desemna pe
zeul primordial. E adevarat, un Monte Omu
exista si in insula Sardinia, Alpii Dolomitici au
si ei un varf Omo, iar cei Ligurici un Monte
Omo a carui creasta depaseste altitudinea de
2600 m. Si nu putem jura ca este vorba de
cuvantul latinesc pentru om, caci stim ca
varfurile cele mai inalte nu erau ale oamenilor,
ci erau consacrate zeilor umblatori prin nori,
erau sacre, erau lacasurile marilor preoti. Acel
Om care a dat numele celui mai inalt virf din
Bucegi nu putea fi decat un zeu.
Despre Varful Omu (2507 m) se spune ca este
centrul unei stele alcatuite din mai multi munti
convergenti. El este chiar centrul intregului arc
de culmi care alcatuiesc Bucegii, in el se
intalnesc si se innoada toate crestele. Si cu
toate acestea, chiar fiind cel mai inalt varf din
Bucegi, el nu poate fi vazut tot timpul de pe
traseu, ci doar din anumite puncte: este, intr-
un fel, un munte tainic, un munte ascuns. Din
acest centru, de la poalele Varfului Omu,
izvoraste Ialomita, care curge prin Valea
Obarsiei, lasand la rasarit Sfinxul si Babele, iar
la apus Muntele Batrana si Muntele Doamnele.
Babele, Batrana si Doamnele: ce duhuri, ce
vantoase, ce zane prefacute in pietre salasluiau
aici in vremuri de mult apuse?
Se spune ca Bucegii sunt munti vrajiti care
emana o energie puternica
 

Cei incercati, care au urcat pe varful Omu de

nenumarate ori si au scrutat zarile in diminetile
limpezi, spun ca de aici, din inima Bucegilor,
poti sa vezi aproape toata tara, daca te uiti in
toate directiile. Se vede pana si Dunarea, se
vad Bucurestiul, Buzaul, Carpatii Orientali,
Tara Barsei, toata Transilvania. Esti pe
acoperisul tarii dacilor. Numai cerul e deasupra
ta.
Unii sustin ca Omu e un munte vrajit, cu o
energie foarte puternica, in maruntaiele caruia
sunt stranse comori. S-a afirmat, pe baza
masuratorilor radiestezice, ca exista o poarta
de intrare intr-o retea subterana aflata sub
Omu. Aceasta poarta ar fi undeva pe Valea
Obarsiei Ialomitei, intr-un loc dominat de o
stanca numita "Biserica Trasnita". Vasile
Lovinescu sustine si el, in "Dacia
Hiperboreana," ca "muntele Om este traversat
de o grota imensa, care este una dintre cele
mai mari din lume, in sensul ca nu i s-a dat de
capat, fiind explorata doar pe vreo 20 de
kilometri".

Nume vrajite

La fel de magice ca si locurile sunt numele

acestora. Cele mai multe sunt franturi dintr-o
limba straveche, pe care am uitat-o, desi ea
inca salasluieste in vorbirea noastra de zi cu zi.
De la nume de forme de relief marunte, la
numele proprii ale fiecarui coltisor din Bucegi,
cuvintele au taria si mireasma unor vremuri
in care oamenii vorbeau cu zeii si erau una
cu natura. Putine influente straine, venite mai
tarziu, au putut patrunde aici.Piscul, plaiul,
muchia, curmatura, braul sau brana, strunga -
toate sunt cuvinte stravechi, unele socotite
dacice, altele cu origine necunoscuta, deci
probabil tot din vremea dacilor sau chiar mai
demult. Zimbrii, animale cu nume dacic,
salasluiau odinioara pe Creasta cu Zimbri sau
in Valcelul cu Zimbri. La fel si tapul, denumit
tot cu un cuvant dacic, dar de buna seama
tapul salbatic, cel negru si iute de picior, care a
dat numele Coltii Tapului, Valea si Poiana
Tapului. Candva, Bucegii erau cutreierati si de
cerbi, cum ne marturiseste Valea Cerbului.
Zanoage, Bolboci, Gavane, Galme, Clabucete,
Clai, Spintecaturi, Zgarbura, Vanturisul si
Vantoasele, atatea cuvinte milenare incarcate
de poveste, ce astazi nu mai exista in vorbirea
noastra cea chinuita de neologisme ale noului
mileniu, precum inflatie, piata de capital,
incalzire globala, pensii private, motiuni de
cenzura... O alta lume, un alt taram, dar acelasi
suflet legat de pamantul romanesc...
Chiar numele Bucegilor se lasa greu de
descifrat: ce este un buceag? Lingvistii spun
ca huceagul sau buceagul este un paduris des
si jos, ori covorul de muschi verde si moale,
sau chiar pamantul pustiu, lipsit de paduri,
doar cu buruieni si ierbarie. Localitati cu
numele Bugeac sau Buceag exista in judetele
Constanta, Ialomita si Teleorman, ca sa nu mai
vorbim de Bugeacul istoric din Basarabia,
teritoriu apartinand regatului dacic al lui
Burebista. Poate ca tufele joase de jepi, numite
si buceag, au dat numele Bucegilor. Cat despre
originea numelui, in zadar o cautam in limbile
vecine: este la fel de vechi precum numele
Carpatilor. Lingvistul Sextil Puscariu sustine
chiar ca Bucsoiul, unul din bratele stelei de
munti ce se intalnesc in varful Omu, isi are
numele derivat de la Buc, Bucur, tot asa cum si
Buceci, Bugeci, se deriva de la Buc cu acelasi
sufix ca in Maneciu sau Moeciu. Iar Bucur,
stim, este un nume autentic dacic.
Ca locurile acestea erau vrajite, ne-o arata si
alte nume. Valea Comorilor ne povesteste de
uriasele tezaure dacice, ascunse la ananghie
de preoti si regi. Iar povestile locului spun ca
nu departe, in Sinaia, doua astfel de tezaure
chiar au fost descoperite in vremea regelui
Carol. Ce stiau batranii locului de i-au spus
acelei vai "a comorilor"? Daniel Ruzo spunea
ca, de fapt, Sfinxul nu reprezinta doar un
singur chip, ci e inconjurat de alte chipuri
umane, din rase diferite, precum si de capul
unui caine, care are rolul de pazitor al unei
comori ascunse intr-o Pestera a Tezaurului. Iar
aceasta pestera, mai adauga cercetatorul,
trebuie sa fie undeva in apropierea Sfinxului,
acest magnific monument al Omului. Ce fel de
tezaur ar putea fi ascuns in maruntaiele
muntelui? Unul omenesc, alcatuit din cupe
scumpe de aur si argint, incrustate cu
nestemate, sau unul divin, care strange laolalta
cunoasterea si intelepciunea unui trecut ce
poate a fost, in privinta spiritualitatii, cu mult
deasupra prezentului?
Si atatea alte nume de poveste... Dar poiana
Sfarsitul Lumii? Poate e vorba de o lume ce
incepe in ochiul Sfinxului si se sfarseste in
norii de sub talpile zeilor daci. Dar Podul cu
Florile sau Piatra Arsa? Dar Varful cu Dor? Ce
dor atat de fierbinte a dat numele unei vai, unui
izvor si unui varf printr-o numire atat de
stravechi inmiresmata? Caci nu este Varful
Dorului, ci e Varful cu Dor, asa cum e Valea cu
Brazi ori Dealul cu Melci. Iata dorul, stand pe
un varf, unde pietre ciudate formeaza, zice
Nicolae Densusianu, un altar ciclopic. Un dor
mai tare decat moartea, un dor vesnic,
incremenit in piatra. Poate sufletul strabunilor
care geme, uitat, poate dorul de vremurile cand
zeii umblau cu talpile goale pe pajistile
Bucegilor.
Au venit apoi valurile tarzii de neamuri straine,
care si-au lasat numele in Bucegi: turcii
(Mecetul Turcesc), tatarii (Cheile Tatarului) si
chiar tiganii, dar samburele dacic a ramas.
Pana si "stanca" si "stana", vorbe atat de
insemnate, au obarsie necunoscuta: de buna
seama sunt cuvinte stravechi, rostite pe aceste
meleaguri cu mult inainte ca romanii sa ajunga
cu armatele lor la Dunare, si pastrate in limba
noastra pana astazi.

Un urias sanctuar stravechi

Cetatea de piatra a Bucegilor nu a fost
niciodata cucerita
 
Cetatea de piatra a Bucegilor nu a fost
niciodata cucerita. Armatele imparatilor romani
Domitian si Traian nu au ajuns in locurile sacre
ale dacilor. A fost cucerita Sarmizegetusa, cu
complexul ei de sanctuare minunate, ce au fost
facute de romani una cu pamantul. Stalpii
templelor au fost facuti bucati, preotii alungati
ori ucisi, incinta sacra a fost vandalizata. Dar
Muntele Sfant al dacilor nu a fost niciodata
profanat. Poate pana astazi, cand hoardele de
turisti ii rapesc linistea, ingroapa in gunoaie
aceste monumente si le manjesc cu spray-uri
colorate.
Scriitorii greci din vechime spun ca dacii aveau
un munte sfant, pe care il numeau Kogaionon,
cuvant care insemna chiar acest lucru "Cel
Sfant", iar pe langa acesta curgea apa lor
sfanta, care se numea la fel. Tot in apropiere se
afla si o pestera sacra, in care s-a retras
Zamolxe si, dupa el, preotii daci care tineau
cumpana vremilor. Multi si-au batut capul sa
afle unde se afla acest munte. Unii au spus ca
Godeanul este muntele sfant, cel indeaproape
veghetor asupra Sarmizegetusei, iar apa sfanta
ar fi ori Streiul, ori Gradistea. Altii au vazut in
Retezat acest munte sfant, altii au ales
Ceahlaul, unii Muntele Gaina ori varful Gugu,
din Muntii Tarcului. Ba mai mult, unii sustin ca
Kogaionon nu a fost unul singur, ci mai multi
munti. Si despre Bucegi s-a spus, cu
indreptatire, ca ar putea adaposti muntele
sfant, iar Varful Omu pare sa fie cel mai de
crezut pentru aceasta demnitate. Si nu doar
pentru ca este cel mai inalt din Bucegi si de pe
fruntea lui se poate vedea braul Dunarii. Si nu
doar pentru ca este presarat cu stanci ciudate,
socotite de unii altare megalitice. Si nu doar
pentru ca de la poalele lui izvoraste Ialomita,
care curge pe langa Sfinx, Babe si naucitoarea
pestera cu acelasi nume - loc curat de
rugaciune, atat in trecut cat si astazi. Si nu
doar pentru ca se numeste Omu... Ci pentru ca
intreaga zona pare sa fie un urias sanctuar
preistoric, cu un parcurs initiatic ce incepe de
la Pestera Ialomitei, pe care unii o numesc
Pestera lui Decebal, locuita in trecut de preoti
daci, iar astazi de calugari crestini, urca la
platoul Babelor, unde se face inchinare
Sfinxului si sfatuitoarelor lui, apoi se indreapta
spre obarsia Ialomitei, pana pe varful Omu.
Acesta este Muntele Sfant, aceasta este Apa
Sfanta, aceasta este Pestera lui Zamolxe. Nu
puteau fi preotii daci atat de necugetati incat
sa-si lase muntele sacru, toata sfintenia si tot
temeiul neamului lor, in mainile dusmanului.
Ce aveau ei mai sfant nu se afla la
Sarmizegetusa, unde era de prevazut ca
romanii vor putea ajunge, ci in creierii muntilor,
in nori, pe varfurile cele mai inaccesibile.

Locul unde se intalnesc lumile

Locuitorii din satele de munte ale Bucegilor,
dar si cercetatorii zonelor obscure ale
existentei spun ca aici se petrec lucruri stranii.
Aici se intalnesc lumile. Aici este polul
energetic al intregii Romanii. Oamenii care
ajung in aceste locuri cu sufletul curat se
incarca de energie. Unii chiar se vindeca.
Legendele spun ca Bucegii sunt strabatuti de
nesfarsite tuneluri subterane. Uneori, Omu se
cutremura din senin, cum a fost in 1993, cand
timp de o luna au fost sute de cutremure mici,
uneori si cate zece pe zi. Lucru ciudat, caci
muntele e alcatuit din calcare si conglomerate,
care sunt roci stabile. Alteori se aud bubuituri
de sub pamant, ca si cum ceva s-ar prabusi, iar
multi oameni din asezarile din apropiere sunt
chinuiti de insomnii in timpul acestor
fenomene. Se zice ca intre 1994 si 1998, in
zona Bucegilor s-au inregistrat mici zguduituri
subterane zilnice, produse fix la orele 20.00 si
la 3.00 noaptea. Specialistii au afirmat ca e
vorba de fracturi ale scoartei, dar n-au putut
explica de ce s-au petrecut la ore fixe...
Cercetari efectuate inainte de 1989 pe mostre
de roca au demonstrat ca Varful Ocolit
(Bucura), aflat aproape de Varful Omu, are
caracteristici speciale, e un adevarat Stalp al
Cerului. Concluzia cercetarilor
neconventionale a fost ca acolo se afla un fel
de poarta de iesire din universul terestru, cu o
activitate energetica masurabila, iar aceasta
energie era din ce in ce mai puternica,
depasind pragul de latenta in 1986. Acest
centru energetic ar fi fost cunoscut si dacilor,
care l-au numit Kogaionon. Fenomene stranii
se petrec si in aer, in aceste locuri: curcubee
stralucitoare in plin soare, fara sa fi plouat
inainte, uneori chiar saptamani intregi; lumini
ciudate, fulgere, scantei lungi de un metru in
jurul Sfinxului si multe altele. Cate din acestea
sunt reale si cate provin din imaginatia
turistilor, nu stim. Dar, in mod sigur, Bucegii
sunt un loc aparte, caci multi le-au simtit
energia extraordinara.

Ialomita aproape de obarsie

 

In ce priveste Apa Sfanta, chiar si cercetarile

stiintifice moderne par sa i se supuna. Poate ca
Ialomita, numita in scrierile vechi Naparis si
Helibakia, a fost intr-adevar apa sfanta, care
dupa 400 de km se varsa in Dunare, la
Carsium, unul din punctele strategice de pe
fluviu. Sau poate este vorba de Apa Vie, un
fenomen straniu, dar real, intalnit in Valea
Ialomitei. Este vorba de zona numita "Sapte
Izvoare", aflata pe versantul estic al Bucegilor,
pe Valea Ialomitei, intre Lacul Bolboci si
Scropoasa, unde exista o sursa de apa
misterioasa, cercetata in laborator inca din
1927. Ce are special aceasta apa? Se pare ca
este una dintre cele mai curate din lume!
Studiile au continuat, au venit si strainii si au
facut cercetari, iar testele aratau ca toti
indicatorii calitativi ai apei de la Sapte Izvoare
au un standard superior tuturor surselor de
apa cunoscute in lume! De pilda: numarul de
bacterii e zero - fata de 5, limita minima
acceptata - poluarea cu azotati si azotiti e zero.
In anii 80, au fost reluate cercetarile, iar zona a
fost inchisa. Testele recente au aratat ca, intr-
adevar, este vorba de o apa speciala, care
izvoraste dintr-o grota unde se afla un imens
lac subteran. Din punct de vedere chimic,
aceste izvoare sunt, intr-adevar, unele dintre
cele mai curate surse naturale de apa plata din
lume. S-au gasit si explicatii stiintifice pentru
aceasta minune: fie apa aceasta trece printr-un
camp magnetic, fapt care o face sa-si recapete
structura ordonata ideala (iar cercetarile
magnetometrice au detectat puternice anomalii
in zona), fie izvoarele trec pe langa un
zacamant de argint, iar argintul impiedica
dezvoltarea bacteriilor. Aceasta este "apa vie",
cunoscuta de preotii daci, care erau si mari
vindecatori.
Oricat de greu sunt de crezut pentru unii
legendele, povestile impatimitilor de munte sau
cercetarile neconventionale, oricat de banala si
cenusie ar fi perspectiva asupra Bucegilor din
birourile oficiale ale institutelor de cercetare,
un lucru e sigur: Bucegii sunt un loc cu totul
special. Dar numai cei care ajung acolo cu
gand curat stiu asta. Chiar daca ni se spune ca
e vorba doar de capriciile naturii, care a sapat
in pietre forme curioase, a croit pesteri si a
limpezit izvoare pana la puritatea absoluta, nu
trebuie sa uitam ca un lucru, oricat de banal,
daca generatii la rand e socotit sfant, devine
sfant. Iar Sfinxul, Babele si Omu nu sunt deloc
banale: este de netagaduit ca dacii, si chiar
stramosii lor indepartati, le-au considerat
sacre. Mii de ani, preotii au vorbit cu zeii la
poalele Sfinxului si s-au initiat band apa vie.
Trebuie sa fii orb la suflet si intunecat la privire
ca sa nu accepti ca Bucegii,

Locuitorii din zona spun ca in Bucegi se petrec

lucruri stranii
 
daca nu au fost dintotdeauna, in mod sigur au
devenit la un moment dat, datorita stramosilor
nostri, un mare si puternic sanctuar. Si nu
multe neamuri au parte de astfel de minunatii,
produse de atingerea zeilor, asa cum avem noi:
trebuie doar sa vedem, sa intelegem si sa
ocrotim ceea ce ni s-a dat.

Foto: Mediafax
 
Aurora Petan


 
 ===================
Imparatii daci ai Romei

Daci pe sarcofagul imparatesei Elena, mama lui

Constantin
 
Imparatii romani de origine dacica sunt un
subiect foarte putin cunoscut. Poate numele
lor le sunt familiare multora, dar cu privire la
originea lor dacica s-a pastrat tacere.
Enigme Istorice

De-a lungul timpului, cei mai multi istorici

romani, dar si unii straini, le-au contestat
originea, in ciuda documentelor care ne
garanteaza obarsia lor dacica. Totusi, fara
acesti daci ajunsi la carma Imperiului, istoria
Daciei, a Europei si chiar a intregii crestinatati
ar fi fost alta. Istoria oficiala le contesta
dacismul si astazi, din motive greu de inteles.
Regalian, stranepotul lui Decebal

Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa

cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa
dam crezare manualelor, ei s-au romanizat
rapid si fara cale de intoarcere, in

decursul a doar un secol si jumatate. Totusi,

amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele
urmatoare, iar numele de "dac" este purtat cu
mandrie de mai multe personaje istorice,
ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei
militare sau politice a Imperiului roman. Dupa
constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti
cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau
cetateni romani cu drepturi depline, orice dac
devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile
vremii.
Regalian este cel dintai dac care a urcat in
aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca
dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma
anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas
al lui Decebal, un stranepot al marelui rege
martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi
doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu
se poate pune la indoiala este originea dacica a
lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul
Romei se afla Gallienus, dacul Regalian,
general cu talent de strateg, se afla in fruntea
trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si
Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale
o rebeliune, in urma careia este proclamat
imparat de catre trupele sale. Monedele emise
de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia
Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat
la zona dunareana. Dupa preluarea puterii,
duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus
vine de la Roma impotriva lui si il invinge.
Conform surselor scrise, Regalian este ucis
intr-un complot de propriii sai partizani, aliati
cu roxolanii.

Dacia - abandonata sau eliberata?

Figura lui Regalian este deosebit de importanta

in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide
cu un moment-cheie: abandonarea provinciei
de catre Gallienus. Desi Aurelian este
considerat autorul retragerii trupelor si
administratiei romane din Dacia, totusi,
izvoarele istorice si arheologice ne confirma
faptul ca provi
ncia Dacia a fost abandonata mai devreme, in
vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut
decat sa consemneze in acte un fapt deja
consumat si pe care oficialitatile multa vreme
nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile
vechi ne informeaza ca "Dacia a fost pierduta"
in vremea adversarului lui Regalian, iar
arheologia ne arata ca tot in vremea acestui
imparat au incetat inscriptiile romane din
Dacia, precum si baterea de monede. Acest
moment coincide si cu o serie de atacuri dure
ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.

Maximinus Daia (Daza)

 
Contextul acesta este rareori invocat de
istoricii nostri, care pun retragerea romanilor
doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari
si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca
este vorba de carpi, istoricii insista ca prin
"carpi" trebuie sa intelegem "goti"). Uzurparea
puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea
dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne
poate sugera ca retragerea armatei si a
administratiei romane din provincie nu
reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra,
o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv,
alungati din provincie de catre daci si au
sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu
de aparat, din pricina atacurilor barbare.
Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta
Dacie, numita "Dacia Aureliana" si mai apoi
"Dacia Ripensis", pentru a pastra aparenta
unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca
Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau
daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor
lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca
Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata
vreme, sa fie provincie romana. In acest fel,
Dacia a fost prima provincie a imperiului din
care romanii au fost nevoiti sa se retraga.

Aureolus, ciobanul din Carpati

Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus

Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani,
el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin
Zonaras spune despre el: "Aureolus era din
tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam
obscur, fiind mai intai pastor...". Intrat ca
soldat de rand in armata romana, a castigat
simpatia imparatului Valerianus si a ajuns
ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si
increderea lui Gallienus (succesorul lui
Valerian la tron), a fost trimis de imparat in
anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din
Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu
acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost
proclamat suveran la Mediolanum de catre
armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in
plina criza politica a imperiului, celebra criza a
secolului al Iii-lea, cand s-au succedat la tronul
Romei o multime de imparati, mai toti
provinciali, mai adesea sprijiniti de armata.
Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea
dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a
cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a
refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi,
cel care a murit in asediul de la Mediolanum a
fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si
pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar
a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii
lui soldati.

Imparatul Galeriu, "olteanul" care i-a razbunat

pe daci

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la

domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-
a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica
(Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul
Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa
numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi
venit de undeva din Oltenia, din Dacia
Malvensis, poate chiar din orasul Romula
(astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul
crestin care ne confirma originea dacica a
imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii
uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In
primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii
impozitelor Roma si intreaga Italie, drept
razbunare

Arcul lui Galeriu din Salonic

 
pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-
a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut
sa schimbe numele Imperiului roman in
Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a
retras in satul sau natal, care a fost numit
Romulianum, dupa numele mamei sale. Galeriu
a ramas in istorie pentru persecutiile sale
impotriva crestinilor, atat in vremea lui
Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron.
Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de
toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de
Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de
la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor
national in forma de sarpe cu cap de lup.
Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti
daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au
presupus ca este vorba de soldati daci din
regiunea natala a imparatului. Dacismul lui
Galerius este incontestabil, la fel si
adversitatea sa fata de romani si de numele de
"roman", declarata deschis de imparat. Nu ar fi
exclus ca seria lunga de documente ce relatau
cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi
fost cenzurate sau distruse in vremea lui
Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care
au incercat sa apere astfel memoria dacilor.

Daia si Licinius

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul

imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia
Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama
pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de
unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut
sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre
Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o
familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a
nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun
cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui
Licinius titlul de "Augustus" in vestul
imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul
imparatului, si Constantin (si acesta de origine
moeso-dacica) au fost numiti "fiii augustilor".
In felul acesta, toti cei patru suverani care
formau tetrarhia (forma de conducere cu patru
imparati, doi de rang superior si doi de rang
mai mic), erau de origine dacica. Dupa moartea
lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit
imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu
Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega,
la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius
se reunisera la Milano pentru un eveniment
extrem de important: promulgarea edictului
prin care religia crestina devenea egala in
drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De
cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul
Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era
previzibil. Daia a

Degetul lui Constantin

 
fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa
se sinucida. Locul sau a fost luat de
Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea
a fost platita. Licinius si Constantin au intrat
intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a
iesit invingator si a devenit unic imparat al
imperiului. Cu acesti patru imparati de origine
dacica, ce au condus imperiul simultan, a
inceput o noua epoca in istoria Imperiului
roman.

Constantin si Elena. Enigma dacilor de pe

Arcul lui Constantin

Dar cel mai mare imparat roman de origine

dacica este Constantin, primul imparat crestin
din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la
Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci
provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul
Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In
anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la
Naissus este atestat un episcop care isi spune
"Dacus". Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat
inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea,
este incontestabila. Deci, Constantin era, mai
exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel
dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur
un lucru: el este cel care, la doar doua secole
dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele
din splendidul for al lui Traian. Marea friza de
piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri
(dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca
marime din intreaga antichitate, este sparta in
bucati de Constantin. Patru bucati sunt
incastrate in arcul sau de triumf de la Roma,
dupa ce figura lui Traian este stearsa din
reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din
grandioasele statui de daci, inalte de trei metri,
care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase
de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului
Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor
statui colosale de daci si plasarea lor pe un
monument al unui imparat roman, daca nu
faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor?
Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire
pentru stramosii sai. Documentele ne spun
chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub
stapanirea sa si a refacut podul de peste
Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta
"profanare" a forului lui Traian? Specialistii
spun ca era nevoie de material de constructie
si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti
talentati ca in vremurile anterioare, arta romana
aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat,
pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe
Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite
de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc
Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut
de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian
Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut
pentru prima data forul lui Traian, Constantin a
fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca
el nu va avea niciodata un for atat de grandios.
Dar nu este suficienta aceasta explicatie.
Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de
artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit
sa distruga monumentele unui predecesor,
daca acesta era pretuit, memoria sa era
onorata si facea parte din galeria sacra a
parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si
de socant al plasarii celor opt statui de daci pe
Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in
acest fel o explicatie. Statuile de pe arc
simbolizeaza obarsia dacica, mandra si
iubitoare de libertate, a imparatului. Din
aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa
ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian
despre cucerirea Daciei a disparut, ca si
celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment
dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui
Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la
disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut
Constantin.

Imparatul Constantin. El a pus statuile dacilor

pe Arcul sau de la Roma
 

Constantin cel Mare este cel care a mutat

capitala imperiului la Byzantion, numit dupa
moartea sa Constantinopol, iar dupa cucerirea
de catre turci, in sec. Xv, Istanbul. Orientul a
devenit astfel izvorul spiritual si cultural al
intregii Europe. In vreme ce occidentul bajbaia
in intunericul in care barbarii migratori l-au
aruncat, in orient straluceau luminile Bizantului
crestin, Noua Roma. Cat de mult a contribuit
dacismul lui Constantin la aceasta transferare
a gloriei romane in orient este foarte greu de
spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin
vegheaza vechea Roma si astazi, semn al
dainuirii spiritului dac peste timp.
Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se
pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte
modesta. A avut o legatura neoficiala cu
Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a
nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la
sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a
contribuit foarte mult la intarirea crestinismului
ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de
Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a
descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a
adus la Roma. Descoperirea s-a facut in urma
unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat
si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena
este patroana arheologilor. Sarcofagul sau din
porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican,
in sala numita "Crucea greceasca". Este
ornamentat, in mod destul de bizar, cu scene
de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting
cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele
lor caciuli. Sfintii imparati Constantin si Elena,
praznuiti de Biserica Ortodoxa la 21 mai, au
schimbat definitiv cursul istoriei.
Falsificarea istoriei

Se impune o intrebare: de ce manualele de

istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor
in istoria imperiului roman? A existat si
continua sa existe o adevarata conspiratie in
jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii
straini, in special maghiari, au facut tot
posibilul pentru a "demonta" originea dacica a
unor personaje ajunse pe tronul imparatiei
romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca
era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul
cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne
spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii,
chiar daca avea nume latin. Despre informatiile
pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu
s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune.
Despre cele din "Historia Augusta", care ne
atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca
ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate
acestea? Din doua motive diferite, dar cu un
unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A.
Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa
abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai
ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel
de continuitate de-a lungul mileniului
"intunecat", pana la venirea maghiarilor in
Transilvania. Aparitia unor personaje istorice
importante, de obarsie dacica, le incurca
socotelile, si au recurs la contestarea surselor
documentare, pentru a demonstra ca nu este
vorba de daci autentici. Istoricii romani, in
schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa
abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in
provincie era deja complet romanizata. Prin
urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau
sa fie tot romani. La acea vreme, "nu trebuiau"
sa mai existe decat romani, eventual proveniti
din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca
scrierile la care ne-am referit insista asupra
originii dacice a acestor imparati ne arata cu
claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv
romanizati, ci originea lor etnica era foarte
importanta. Cunosteau, desigur, limba latina,
erau integrati in societatea romana

Arcul lui Constantin cu cele 8 statui de daci

 
provinciala, dar obarsia lor era dacica. Daca ar
fi fost daci complet romanizati, fara sa mai
poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus
romani, pur si simplu, fara prea multa
insistenta pe originea etnica. Probabil din
acest motiv, istorici precum Constantin
Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat
dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre
Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a
nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a
insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu,
Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o
familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi
nici un document nu sugera asa ceva. Dupa
trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi
istoric, Romula "devenea" o daca romanizata.
In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l
numeasca pe Aureolus "hatmanul calarimii
Avreulus Dacul". Deci, atat pe istoricii
maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja
existenta unor daci dupa retragerea romanilor
din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit
inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea
adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise.
Aceasta falsificare persista pana astazi, iar
istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a
acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie
pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut
demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri
desavarsesc opera celor ce au ars scrierile
despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce
pare sa nu se mai sfarseasca.
 
Aurora Petan


 
 ====================
O descoperire senzationala: Scrierea dacica de
la Chitila
Sceptrul din bronz de la Chitila, cea mai veche
dovada a crestinismului din Campia Romana
 
Un initiat.

Fiecare lume apusa, care a fiintat in urma cu

mii de ani pe aceste meleaguri, face parte, intr-
un fel tainic, din lumea si din fiinta noastra. Din
pacate, stim foarte putin despre ele, iar
arheologii, cei ce trudesc sa le scoata la
lumina, nu reusesc intotdeauna sa le
recompuna. Pentru a putea sa refaci un univers
din cateva cioburi, trebuie sa fii, intr-un fel,
magician, un initiat. Sa rezonezi cu lumea pe
care o gasesti in pamant, sa te poti intoarce in
timp, sa poti vedea intr-o frantura de vas ca
intr-un glob de cristal. Un astfel de personaj
este profesorul Vasile Boroneant si, ca orice
initiat care cunoaste lumi pe care noi nu su
ntem in stare sa le vedem, este foarte modest
si intelept. Dupa o tinerete petrecuta dupa
gratii de puscarie politica si dupa o viata
dedicata arheologiei, profesorul Boroneant mai
viseaza si astazi la lumile care-au fost. L-am
gasit in biroul sau intunecos, ingropat in
materiale arheologice prelucrate sau care
asteptau sa fie clasificate, cele mai multe
provenind de la Chitila, unde sapa de cativa ani
incoace. Vestigiile scoase la iveala sunt
tulburatoare. La Chitila exista urme de locuire
din cele mai vechi timpuri, din paleolitic pana
in epoca moderna. S-au mai facut sapaturi si in
anii `80, dar santierul a fost redeschis in anul
2001.
"In perioada dacica, locuitorii acestei zone erau
pastori si agricultori, se ocupau cu torsul si
impletitul, cu cioplitul lemnului si cu
pescuitul", spune profesorul Boroneant.
"Agricultura inflorea si ea, datorita pamantului
umed, fertil, din preajma raului Dambovita si a
mlastinilor formate de el. De altfel, cursul
Dimbovitei era navigabil la vremea aceea,
favoriza legaturile de schimb cu regiunile de
deal si munte, dar si cu bazinul dunarean.
Locuitorii din asezarea de la Chitila aveau o
organizare militara si aliante cu alte populatii."
Deci o asezare in toata regula, in plina
dezvoltare, capabila sa produca surprize...

Vasile Boroneant
 
"In ultimii ani, sapaturile s-au axat intr-un
punct din partea de nord a sitului arheologic,
pe un ostrov colmatat al Colentinei, la est de
calea ferata Bucuresti-Ploiesti. Aici locuiau
daci liberi sau carpo-daci, iar asezarea este
datata in perioada sec. Ii-V d.Cr. S-au dezvelit
mai multe locuinte, in interiorul carora s-au
gasit fragmente ceramice lucrate cu mana si cu
roata olarului, unelte agricole si de pastorit,
podoabe de bronz, argint sau sticla, dar si
monede romane, caci comunitatea de la Chitila
folosea moneda romana in relatiile de schimb."
Dar marea surpriza descoperita in sapaturile
arheologice reprezinta o enigma, deocamdata
nedezlegata: niste oase de animale, acoperite
cu o scriere necunoscuta.

Mesaje pe oase de animale

In incaperea de la parterul Observatorului

Astronomic din Bucuresti, care serveste drept
birou profesorului Boroneant, se afla o masa
invechita, iar in fata ei un rand de scaune
invelite intr-un plus ponosit, parca esuate
acolo dintr-un cinematograf de cartier. De
partea cealalta a mesei, arheologul manuieste
cu multa grija niste oase. La prima ochire, nu
zaresc pe ele decat niste zgarieturi. La cea de-a
doua insa, bagheta vrajita a arheologului imi
deschide ochii. "In 2001, cand am descoperit
primele oase de acest fel, am crezut ca e vorba
de o simpla ornamentatie. In 2003, cand am
scos la suprafata mai multe oase cu incizii, am
ajuns la concluzia ca este vorba de o scriere.
Era evident ca nu putea fi vorba de simple
zgarieturi rezultate din curatarea carnii de pe
oase. De altfel, ele au fost descoperite in
interiorul locuintelor, alaturi de obiecte de uz
casnic si podoabe. Predomina oasele cu
suprafete mari, care ofereau spatiu pentru
scriere, in special mandibule de cal, dar si de la
alte animale domestice sau vanate. Suprafata
era intai pregatita: se netezea prin slefuire cu o
bucata de gresie, apoi se lustruia cu o bucata
de piele, cu o tesatura sau cu o bucata de lemn
de esenta moale. Dupa aceea, se aplicau

Oase inscriptionate
 
impunsaturi succesive cu un obiect metalic
ascutit, iar aceste impunsaturi formau semnul.
Se scria, probabil, de la stanga la dreapta, caci
se vede dupa inclinatia semnelor. Adesea, osul
este scris pe doua fete sau chiar pe trei. In mai
multe cazuri, se observa doua straturi de
scriere: o scriere mai veche, care s-a tocit sau
a fost stearsa, si o scriere mai noua, aplicata
deasupra celei vechi, dupa ce osul a fost din
nou lustruit. Apar chiar si imagini, cum e de
pilda chipul din profil al unui barbat,
asemanator cu unele reprezentari de pe
monede, sau monograme. Semnele apartin
unei scrieri necunoscute, ele nu par sa fie nici
grecesti, nici romane, nici rune gotice. Se
combina intr-o maniera deosebita, apropiindu-
se de insemnarile numite raboaje. Dacii liberi
de la Chitila cunosteau si alfabetul latin, caci
am gasit fragmente de scriere in acest alfabet
pe o bucata de ceramica autohtona. Dar
scrierea de pe oase este cu totul aparte. Astfel
de mesaje au fost probabil insemnate si pe
obiecte de lemn, care nu au supravietuit
timpului." In fata unei descoperiri atat de
socante, nu poti decat sa izbucnesti intr-o
avalansa de intrebari: Cine a scris acele texte
pe oase? In ce limba? Ce a vrut sa transmita?
Privesc cu mare atentie inciziile: impunsaturile
succesive sunt extrem de regulate, semnele se
leaga unele de altele intr-un mod tainic, uneori
mai stranse, alteori mai departate, uneori mai
inalte, alteori marunte. Linii, carlige, ovaluri...
Nu exista nici o indoiala ca aceste insemnari
sunt intentionate, facute cu mare grija, nu
simple zgirieturi accidentale. Bucatile de oase
au capatat luciu de la folosirea indelungata.
Dar ce folosire? Erau trecute din mana in
mana? Care era rolul acestor inscriptii? "Poate
e vorba de rememorarea unor evenimente ale
comunitatii, ori poate se scriau diverse mesaje.
Poate aveau caracter magic, sau poate doar
unul profan, de simplu raboj. Nu putem sti
inca, in acest stadiu al cercetarilor. Este posibil
sa fie vorba de o scriere dacica, locala, folosita
doar de initiati. Asezarea de la Chitila era una
de daci liberi, neromanizati. Au trecut pe aici si
sarmatii, si gotii, dar e putin probabil sa le
apartina lor aceasta scriere. Oricum, nu e
vorba de rune. Este o scriere autohtona. Da,
oricat de socanta pare aceasta afirmatie, se
pare ca dacii scriau si aveau si o scriere
proprie. Iar aceasta scriere de pe oase aduce
mult cu unul din tipurile de scriere de pe
tablitele de plumb de la Sinaia." Intr-adevar, pe
tablitele de plumb de la Sinaia (considerate
falsuri, de catre cei mai multi cercetatori
romani), exista mai multe tipuri de scriere, cea
mai frecventa fiind scrierea bazata pe alfabetul
grecesc. Totusi, intre acestea se afla si o
scriere misterioasa, prezenta doar pe
frontoanele templelor si care pare sa fie cea
mai veche forma de scriere din aceste placi.
Semnele acestei scrieri se aseamana cu
semnele de pe oasele de la Chitila, dar
deocamdata nu putem sti care este mesajul
transmis de aceste texte, caci scrierea aceasta
ne este total necunoscuta. Unde putem gasi
cheia descifrarii acestor mesaje? Mai exista
astfel de scrieri in alte parti? "Da, semne pe
oase s-au mai gasit si in Basarabia si e posibil
sa existe si in alte locuri, dar arheologii, de
regula, nu acorda mare importanta oaselor, nu
stau sa vada ce e pe suprafata lor. In ce
priveste osul ca suport de ornamentatie, m-am
gandit in primul rand la cultura Schela
Cladovei, care ne-a furnizat multe piese
ornamentate, dar intr-o alta tehnica decat cea a
impunsaturilor, si in epoci mult mai
indepartate. Totusi, scrierea de la Chitila pare
sa aiba radacini stravechi, caci poate fi
comparata cu semnele scrierilor neolitice
europene, cu semne care insotesc unele
reprezentari rupestre din arealul geografic al
traco-getilor si cu alte materiale arheologice ce
provin din sudul Dunarii."

Sceptrul crestin

 
Povestea s-ar putea incheia aici, in asteptarea
unui alt vrajitor care sa descante semnele si sa
descifreze mesajele pe care inteleptii de acum
doua mii de ani din Chitila au vrut sa le
transmita pana la noi. Dar mai e ceva de spus...
Intre obiectele descoperite de profesorul
Boroneant in campania de sapaturi din 2001,
se numara si un sceptru de bronz ornamentat
cu motive in bradut, datat in sec. Iii-V d. Cr,
care constituie cea mai veche dovada a
crestinismului in Campia Romana. Avand
forma de glob, in care se infigeau, deasupra o
cruce, iar dedesubt un baston, piesa seamana
izbitor cu sceptrele reprezentate pe unele
monede de epoca si chiar cu o reprezentare a
lui Constantin cel Mare, care tine in mana un
astfel de sceptru. Cui putea sa apartina acest
insemn crestin? Cu siguranta unei capetenii
locale, poate un preot cu rang inalt. "Motivul in
bradut este stravechi si se regaseste si pe
coifurile dacice de la Poiana Cotofenesti,
Agighiol, Portile de Fier si Peretu, fiind atestat
in continuare, in secolele Ii-V si urmatoarele.
Forma de glob a sceptrului face parte din
traditia dacica a arealului si este atestata si
prin sceptrul descoperit in mormantul dacic de
secol Iii de la Peretu, avand chiar "stramosi"
mai indepartati, in sceptrele din piatra si lut din
epoca pietrei si bronzului, in special cele din
cultura Tei." Deci, un sceptru cu radacini
dacice, apartinand unei capetenii crestine! Iar
acest ierarh este, foarte probabil, unul din
autorii misterioaselor texte de pe oase.
Din motive greu de inteles, descoperiri
senzationale precum cele facute de profesorul
Boroneant sunt trecute sub tacere in lumea
stiintifica romaneasca. Colegii il privesc cu
suspiciune (la fel se intampla si cu tablitele de
la Tartaria), asemenea profanilor care nu vad si
nu cred in alta realitate decat cea pe care au
invatat-o la scoala. Dar nu conteaza ce cred ei
acum. Istoria va cerne lucrurile si timpul va
aseza la locul cuvenit fiecare descoperire.

Ostrovul de la Chitila
 
Astazi, punctul arheologic de la Chitila-Ferma
are o soarta trista. Inainte de `89, aici existau
livezi cu pomi fructiferi - ciresi, caisi, meri si
pruni - care apartineau gospodariei de stat.
Dupa `89, terenul a fost vandalizat de romi. In
apropiere, ei au improvizat un abator pentru
traficul ilegal de carne, iar zona sitului
arheologic a fost impanzita cu oasele de la
acest abator, care atrageau multime de caini
vagabonzi si infestau zona. In 2006, cei care au
cumparat in preajma terenuri au transportat
pamant din sit, pentru a-si umple fundatiile
vilelor. Si, odata cu pamantul, au ingropat si
vestigii nepretuite. Insa dincolo si in paralel cu
aceasta lume in descompunere, lipsita de
repere si de credinta, se afla, pentru cei care au
ochi sa vada si suflet sa cuprinda, lumea
dacilor liberi, cu mesajele lor misterioase si
sacre, cu viata lor aproape de Dumnezeu.
 
Aurora Petan


 
 ======================
Tezaurul dacic de la Sinaia

Una din placile posibilei arhive a regilor daci

 
Gaurile negre ale istoriei.

Titlul acesta incitant este purtat de o carte

scrisa de-un jurnalist. Apeland la mijloacele
anchetei de presa, Dumitru Manolache reia un
subiect de senzatie, abordat pe larg si in
revista "Formula As": tablitele de aur de la
Sinaia, un posibil tezaur dacic, dispretuit si
abandonat de istorici si arheologi

In peisajul editorial actual, somnolent si

saturat, cartile care se refera la daci sunt
incadrate, la prima ochire, ori in categoria
"conspiratii intergalactice", ori in cea a
rapoartelor stiintifice gen "doua cuie, trei
cioburi". Intre atatea "coduri" si "mis

tere", istoria nu mai foloseste decat ca decor si

pretext pentru best-seller-uri. Despre daci nu
se mai vorbeste demult sine ira et studio, din
numeroase motive. Exista, in mod evident, o
jena a "intelighentiei" noastre in a-si aminti de
acesti "barbari", cu care "nu dam bine" in
Europa. Istoricii si arheologii diminueaza rolul
dacilor in istorie. In manuale, pe daci ii gasim
anevoie, ingramaditi pe cel mult doua pagini.
Stiinta dacologiei e inexistenta. Cetatile dacice
au ajuns gropi de gunoaie. Cautatorii de
comori dezgroapa aurul dacilor si-l vand peste
hotare. In acest neprielnic context, o carte care
clameaza din titlu existenta unui tezaur dacic la
Sinaia isca neincredere. Insa cei care vor avea
curiozitatea si rabdarea de a o citi vor fi cu
siguranta bulversati de enigmatica si
complicea tacere a oamenilor de stiinta. In
cazul de fata: un imens tezaur de piese de aur
inscriptionate intr-o limba necunoscuta si cu
imagini care fac referire la civilizatia dacilor,
descoperit in a doua jumatate a sec. Xix la
Sinaia, despre care circula multe informatii
orale, o adevarata increngatura de legende, dar
nu exista nici un document scris. Insa, mai
mult decat un document scris, exista un martor
mut ce tipa de 150 de ani si nimeni nu vrea sa-l
auda: copiile in plumb ale acelor originale de
aur. Sunt suficiente acest martor si multimea
de marturii orale pentru a demonstra existenta
acelui tezaur? Poate ca nu. Dar este suficient
pentru a demonstra ca exista o problema care
a deranjat multa vreme si mai deranjeaza si
astazi, in mediile academice: acele piese de
plumb sunt considerate cu indarjire falsuri,
studierea lor este considerata o pierdere de
vreme, iar existenta originalelor de aur, astazi
disparute, este ridiculizata. Cu siguranta,
informatiile reunite in aceasta carte de catre
autor, in urma unei intense investigatii de
aproape doi ani, nu vor putea fi ignorate. Toate
firele acestei povesti duc la castelul Peles,
constituindu-se intr-o adevarata odisee despre
care nu se doreste sa se stie nimic: arhiva
regilor daci. O carte exceptionala, alerta,
incomoda, care desteleneste calea acestei
complicate afaceri si da cercetatorilor o mana
de ajutor generoasa in evaluarea corecta a
subiectului. In preajma aparitiei cartii, am
adresat cateva intrebari autorului acestei
curajoase investigatii.

Dumitru Manolache

"In cartea mea sunt

surprize mari, va asigur"
Un jurnalist investiugheaza istoria
 
- Ati scris o carte incomoda, care va starni
multe reactii. Cum ati luat hotararea de a va
apuca de ea?
- Pentru prima data am aflat despre
misterioasele placi de plumb de la Sinaia de la
un coleg ziarist, prin anul 2004, dupa ce se
desfasurase un congres de dacologie la
Bucuresti. La inceput, nu le-am acordat prea
mare importanta, preocuparile mele fiind axate
la vremea respectiva pe problematica
inceputului crestinismului romane
sc, o pasiune ceva mai veche, careia ii
dedicasem cativa ani de investigatii. Interesul
meu pentru tablitele de la Sinaia a fost
declansat de o anumita "iritare profesionala",
daca o pot numi asa, specifica gazetarilor care
ani de zile s-au ocupat de investigatii.
Aparusera in perioada respectiva cateva
articole si interviuri pe aceasta tema, in diverse
publicatii, cele mai multe avand ca punct de
pornire comunicarea profesorului Augustin
Deac, prezentata la congresul amintit, si cartea
domnului Dan Romalo "Cronica apocrifa pe
placi de plumb?", pe care nici macar nu o
vazusem. Se vorbea despre un misterios tezaur
din placi de aur descoperit la Sinaia si despre
legenda posibilei topiri a artefactelor de catre
regele Carol I, dupa ce originalele fusesera
copiate in plumb. Am vazut apoi fotografiile
placilor pe un Cd. Imaginile lor m-au tulburat
profund. Atunci am inceput sa ma interesez
despre aceste extraordinare artefacte.
Incepuse deja sa se discute in contradictoriu
despre ele, suficient pentru un gazetar ca sa
inteleaga ca poate fi vorba despre "un subiect
gras". Am citit tot ceea ce se scrisese despre
ele. Cu exceptia unui reportaj-ancheta publicat
de Horia Turcanu in revista "Formula As", care
m-a pus pe ganduri, trezindu-mi instinctul
despre care vorbeam, aproape toate articolele
se refereau la opinii pro sau contra
autenticitatii placilor. Atunci m-am hotarat sa
investighez si eu acest subiect. Dupa cateva
luni de munca, am realizat un serial de cinci
episoade, pe tema placilor de la Sinaia, pe care
l-am publicat in cotidianul "Gardianul". Abia
dupa aceea mi-am dat seama cat de departe
sunt de "miezul" subiectului, ceea ce m-a iritat
si ambitionat sa continui investigatia. Cand mi-
am dat seama ca volumul informatiilor
acumulate nu poate fi publicat in alte cateva
articole de ziar, m-am gandit sa le valorific intr-
o carte. Era prin primavara anului 2005.
- Acum, cartea dvs. e scrisa si se afla in pragul
lansarii in librarii. Ce concluzie ati tras? Este
tezaurul dacic de la Sinaia o simpla legenda
sau un teribil adevar ocultat?
- Va raspund fara nici un fel de ezitare: este
vorba despre un adevar ocultat. Dupa aproape
doi ani de investigatii, pot afirma acest lucru,
cu toata responsabilitatea. Va spun insa ca mi-
a fost teama de acest rezultat. Nu l-am dorit.
Am sperat ca nu voi ajunge la aceasta
concluzie, stiind ce furtuni se vor abate asupra
mea, publicand o asemenea ipoteza. Eu insumi
m-am ferit sa dau crezare unor teorii ale
conspiratiei in anchetele mele de pana acum,
desi uneori acestea erau atat de evidente.
"Ocultare", "conspiratia sau legea tacerii", cine
mai crede astazi in asa ceva? Vorbind despre
ele, pasul de la respect la dispret si
discreditare profesionala este atat de mic,
astazi, incat poate ca ar trebui sa-l eviti. Ce te
faci insa daca adevarul te sufoca?
- Care credeti ca ar fi cauzele ocultarii?
- Fara indoiala, ele au legatura cu personajele
implicate in aceasta tenebroasa afacere -
regele Carol I, primul ministru Catargiu,
autoritatile locale din Sinaia etc. - si cu factorii
socio-politici interni si externi, explozivi, care
actionau in societatea romaneasca in
momentul in care s-a consumat aceasta
afacere. Lipsa unor probe, in sensul juridic al
cuvantului, nu inseamna ca povestea placilor
nu a existat cu adevarat, asa cum sustin unii
astazi. In volumul care va aparea in curand la
Editura "Dacica", prezint pe larg acest aspect
al problemei. In cartea mea sunt surprize mari,
va asigur.

"Regina Maria stia ca placile

de aur au fost topite"

 
- Exista, cu siguranta, cateva puncte forte ale
cartii. Ne puteti divulga cateva?
- Imi cereti sa divulg secretele acestei
investigatii, in avanpremiera! Din respect
pentru cititorii revistei "Formula As", voi
enumera cateva dintre acestea. Am in vedere,
in primul rand, cateva declaratii explozive, care
dovedesc ca regina Maria, spre exemplu,
cunostea faptul ca placile originale din aur au
fost topite. Apoi, disparitia misterioasa a unor
documente de la manastirea Sinaia, in care,
probabil, se mentiona ceva despre acest
subiect. Nu in ultimul rand, actiunile unor forte
care au "lucrat" tot timpul in vederea
ascunderii adevarului acestui subiect, chiar si
in perioada in care propaganda comunista
sustinea si promova in forta ideea dacismului.
Dar poate cea mai tulburatoare dezvaluire se
refera la faptul ca, cel putin o parte din
artefactele din plumb, a fost depozitata, dupa
parerea mea, pana dupa ultimul razboi
mondial, chiar la castelul Peles! Pentru ce vor
fi fost pastrate aceste "falsuri" tocmai acolo,
incercati dumneavoastra sa raspundeti. Va mai
spun, doar, ca dupa anul 2000, niste personaje
dubioase, de dincolo de Prut, s-au indragostit
subit de subiectul placilor de plumb de la
Sinaia, deoarece ele "vorbesc" despre niste
originale din aur, despre care se crede ca nu ar
fi fost chiar toate topite. Ne-au vizitat si siturile
arheologice de la Sarmizegetusa, de vreo 50 de
ori, de fiecare data plecand cu "amintiri" de
acolo, evident, din inalte sentimente patriotice!
Restul cititi in carte.

"Investigatia mea este jurnalistica.

Ea nu se poate substitui unei
cercetari de specialitate"
- Cum credeti ca va influenta cercetarea
tablitelor aceasta carte?
- Mi-este greu sa fac o asemenea evaluare.
Investigatia mea a avut ca scop aflarea cat mai
multor informatii despre acest subiect
fascinant, despre care istoria refuza sa
vorbeasca si care, iata, astazi, infierbanta din
ce in ce mai multe minti. In masura in care
datele, informatiile si ipotezele prezentate in
acest volum pot constitui o baza de pornire
intr-o cercetare viitoare, realizata de specialisti,
posibilitatea aceasta nu face decat sa ma
onoreze si sa ma multumeasca, deoarece acest
fapt ar insemna ca munca mea si-a atins
scopul. Vreau sa fiu foarte clar: ceea ce am
realizat eu este doar o investigatie jurnalistica.
Deci, in nici un caz, ea nu se poate substitui
unei cercetari de specialitate, pentru care
pledez cu toata convingerea.

 
- Sustinand veridicitatea legendei placilor de la
Sinaia, nu credeti ca va veti atrage critica dura
a celor care o contrazic? Va asteptati la reactii
dure?
- In mod cert, da. Dar ce carte ar mai fi aceea,
daca nu ar da nastere la discutii si opinii
contradictorii? Ele sunt bine venite, chiar daca
vor fi dure, pentru ca interesul meu este, repet,
acela de a se afla adevarul despre tulburatorul
corpus de artefacte. De altfel, in incheierea
volumului, am rugat pe cei care cunosc
povestea placilor, care detin documente sau au
opinii legate strict de istoria lor, sa mi le
comunice prin intermediul editurii, pentru ca
investigarea subiectului nu o consider
incheiata, odata cu aparitia acestei carti. Spun
lucrul acesta pentru ca stiu sigur ca exista
persoane care cunosc mult mai multe despre
placile de plumb de la Sinaia. Unele dintre ele
au refuzat, deocamdata, sa vorbeasca. Am
simtit chiar o oarecare retinere in atitudinea
lor. Sunt convins ca exista specialisti care ar
dori sa se ocupe de placi, intr-un cadru oficial,
dar carora le este teama sa nu se compromita,
de vreme ce cateva notabilitati au pus stampila
cu inscrisul "falsuri" pe aceste artefacte, fara a
le fi cercetat suficient, cum s-ar fi cuvenit.
- Este vinovat regele Carol I de distrugerea
tezaurului?
- Carol a consultat mai multi istorici ai vremii,
cu privire la valoarea arheologica a tezaurului.
Veti afla din carte pe cine a consultat, care a
fost verdictul istoricilor, cum a fost
argumentat, si veti vedea cui ii revine vina
instrainarii sau distrugerii tezaurului. De fapt,
chiar decizia de copiere a pieselor
demonstreaza ca regele a inteles valoarea lor.
- Suntem in Anul Carol. Credeti ca informatiile
din carte vor afecta in vreun fel imaginea
regelui?
- Este doar o intamplare faptul ca acest volum
apare chiar in Anul Carol. Nu a existat nici cea
mai mica intentie din partea mea de a influenta
in vreun fel manifestarile dedicate acestei
personalitati a istoriei moderne a Romaniei.
Nimeni, cred, nu poate nega realizarile regelui
Carol I. Eu sunt de parere ca istoria trebuie
asumata, in mod critic, cu tot ce are ea. Cu
bune si cu rele. Si dupa cum stim, domnia lui
Carol I a avut parte de infaptuiri marete, dar si
de lucruri mai putin placute. Imaginea lui este
insa aceea pe care i-au conferit-o faptele si
istoria.
 
 Aurora Petan
 ============================
O enigma istorica: romanizarea

Decebal, simbolul Daciei libere

 
O enigma istorica: romanizarea.

Istoria noastra este plina de intrebari si umbre,

carora cercetatorii refuza sa le dea contur.
Romanizarea, de pilda, este un exemplu foarte
incomod: se vorbeste cu convingere numai
despre rezultatele sale - limba si poporul
roman -, dar daca vrem sa cercetam felul in
care dacii au fost romanizati, ne prabusim in
cea mai adanca gaura neagra a istoriei noastre.

Ce este romanizarea?

Indiferent cat de mult au construit, investit si

civilizat romanii intr-un teritoriu ocupat, despre
fenomenul de romanizare nu putem vorbi decat
atunci cand populatia cucerita si-a insusit
limba latina, renuntand

definitiv la limba proprie. Or, romanii nu si-au

propus niciodata sa romanizeze pe nimeni,
deci romanizarea nu a avut nicaieri un caracter
intentionat, programatic, organizat. Nu exista
nici un document care sa dovedeasca asa
ceva. Imperiul Roman era foarte intins la
vremea apogeului sau (in anul 117 d.Cr. a atins
extinderea maxima), dar in cea mai mare parte
a teritoriului ocupat, limba latina nu a putut
inlatura limbile locale, in ciuda faptului ca
stapanirea romana a durat multe sute de ani: in
primul rand Grecia si Egiptul, care aveau o
cultura superioara celei romane, nu au fost
romanizate niciodata; apoi tot restul Orientului
elenistic, cu Asia Mica, Siria, Palestina etc.;
teritoriile din Africa de Nord - Mauretania,
Numidia, Cyrenaica; Britannia, Germania,
Illyricum, tot restul Peninsulei Balcanice, cu
Tracia, Macedonia si cele doua Moesii, apoi
Pannonia, Noricum si alte teritorii. Nicaieri
limba latina nu a persistat: fie nu s-a impus
niciodata, fie s-a impus pentru un timp limitat,
disparand sub presiunea altor limbi (a celor
slave, de exemplu). Se considera ca, din acest
imens teritoriu, au ramas romanice doar
Hispania, Gallia, Italia, micul teritoriu al Raetiei,
Dalmatia si Dacia, dand nastere celor zece
limbi romanice: spaniola, portugheza, catalana,
franceza, provensala, italiana, sarda, reto-
romana, dalmata (azi disparuta) si romana.
Cum de in unele teritorii romanizarea limbii a
reusit, iar in altele (cele mai multe) nu?
Hazardul? Cine poate raspunde?

Romanizarea Daciei

Dacia a fost ultima cucerita si prima

abandonata de romani, durata sederii lor
efective fiind de mai putin de 150 de ani. Dupa
victoria din anul 106, romanii stapaneau
Banatul, Oltenia si teritoriul intracarpatic
(Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor
(Crisana, Maramures, Moldova - inclusiv cea
dintre Prut si Nistru -, Muntenia) ramanand in
libertate. Dobrogea fusese incorporata de
timpuriu in Moesia Inferior. Sudul Moldovei si
Muntenia au fost si ele ocupate pentru scurt
timp, dar granita a fost repede mutata pe Olt si
Dunare. Hadrian, care i-a urmat la domnie lui
Traian, intentiona deja sa abandoneze Dacia.
Chiar daca se considera ca parasirea Daciei s-a
facut in vremea lui Aurelian, in anul 271,
izvoarele sustin ca Dacia a fost pierduta sub
Gallienus, in anul 256, la o data care coincide
cu un puternic atac al carpilor - dacii liberi din
Moldova -, iar dupa acest moment inceteaza
circulatia monedelor romane si nu mai exista
inscriptii.
Este greu de apreciat care a fost numarul total
al romanilor

E greu de admis ca dacii si-ar fi insusit limba

dusmanilor
 
stabiliti in Dacia. Insa in mod cert, retragerea la
sudul Dunarii a vizat intreaga armata si
administratia, dar si un numar mare de familii
bogate de coloni, care nu doreau sa ramana in
calea migratorilor, lipsite de protectia
imperiului. De altfel, cu aceste efective de
romani s-a intemeiat in sudul Dunarii o noua
"Dacie". In nord au ramas colonistii mai saraci,
atasati de pamant, care nu aveau unde pleca,
dar numarul acestora nu il depasea pe cel al
autohtonilor. De unde veneau acesti colonisti?
In nici un caz din Roma, nici chiar din Italia, ci
din provincii apropiate, in primul rand din
sudul Dunarii, din Tracia, apoi din Asia Mica.
Acesti colonisti vorbeau o latina precara, pe
care o foloseau pentru a comunica intre ei, dar
nu isi abandonasera limba materna. Este foarte
posibil ca cei veniti din sudul Dunarii sa fi fost
din acelasi neam cu dacii si sa fi vorbit o limba
asemanatoare cu a lor. Atunci, cum s-a produs
romanizarea?
Cercetatorii au incercat sa explice in fel si chip
cum a fost posibil acest lucru, si au ajuns la
concluzia ca a avut loc o romanizare intensa si
organizata. Ca a fost organizata, nu au nici o
dovada. Ca a fost intensa, nici atat. Parghiile
acestei romanizari au fost: colonizarea masiva,
numarul mare de militari adusi in Dacia,
deoarece era o provincie de granita,
implementarea sistemului de invatamant
roman, raspandirea cultelor religioase din
imperiu in defavoarea celor autohtone,
dezvoltarea unei retele dense de comunicatii,
relatiile economice stranse dintre autohtoni si
noii veniti, acordarea de drepturi politice si
chiar a cetateniei romane, raspandirea latinei
prin intermediul crestinismului popular. Luate
la rand, nici una din aceste "parghii" nu
convinge, si nici puse toate laolalta. Colonizari
masive, drumuri si scoli s-au facut si in alte
provincii, in masura mult mai mare si pe
perioade mult mai lungi, fara ca aceasta sa
influenteze sortii romanizarii. Comercianti au
fost peste tot, drepturi politice s-au acordat
mai multe in alte parti decat in Dacia. E cu totul
absurd sa ne imaginam ca au fost substituite
cultele autohtone de cele din imperiu, ele au
circulat mai mult intre colonistii romani care le-
au adus. Iar crestinismul nu a putut juca un rol
capital in raspandirea latinei, caci nu avea cum
sa patrunda in sec. Ii-Iii in Dacia. Problema
consta in abordarea modalitatii in care dacii au
fost romanizati, si anume - se considera ca toti
dacii au intrat in contact cu structurile romane,
cand firesc este sa presupunem ca oamenii
simpli au ramas la gospodariile si stanile lor,
vorbind in continuare in limba lor. Romanii
erau grupati in orasele nou construite, putini
au fost cei care s-au integrat in lumea rurala.

Cum se paraseste o limba

Lingvistii (si, inaintea lor, unii nespecialisti) ne-

au invatat ca dacii si-au parasit limba repede,
ca au renuntat la doinele si vorbele lor de alint,
la povestile si ghicitorile lor stramosesti, in
favoarea limbii cuceritorilor. Dar cum s-a ajuns
aici? Cum a fost posibil ca dacii sa-si
paraseasca limba atat de repede,
iar dupa retragerea romanilor, sa continue
sa foloseasca limba dusmanului, in loc sa
revina la limba lor materna? Pentru cei mai
multi specialisti, fie chiar purtatori ai titlului de
academician, nu mai conteaza procesul,
important este doar rezultatul. Si totusi, nu
putini au fost aceia care au intuit dificultatile
demonstrarii romanizarii. Ideea ca dacii
Columna Traiana, istoria infrangerii dacilor
 
au renuntat la limba lor intr-un interval foarte
scurt, desi nu au fost constransi sa o faca,
pluteste in apele tulburi ale lipsei de logica.
Procesul nu este imposibil, ci doar
nedemonstrabil. In aceste conditii, singura
formula decenta este cea a lui Gh. Bratianu,
preluata de la istoricul francez Ferdinand Lot: o
enigma si un miracol istoric.
Pentru a explica romanizarea atat de rapida,
Iorga si Parvan admiteau ca a existat o faza
pregatitoare, inainte de razboaiele cu romanii,
in care dacii au luat contact masiv cu civilizatia
romanilor si cu limba latina. Este vorba de
comercianti, meseriasi si alte categorii de
vorbitori de latina, care au ajuns in Dacia
inaintea lui Traian. Si totusi, oricat de multi
latinofoni s-ar fi perindat pe plaiurile Daciei,
este absurd sa ne imaginam ca vreunui dac i-a
venit ideea sa-si lase limba, pentru a o invata
pe a strainului, exceptie facand eventualele
casatorii mixte. Cateva cuvinte latinesti vor fi
invatat si autohtonii, pentru a se intelege cu
acesti oaspeti. Dar pana la a presupune ca o
mana de mestesugari si negustori au pregatit
romanizarea, e cale lunga si intunecata.
Cum se paraseste o limba in favoarea alteia?
Printr-un proces complex si de lunga durata,
care cunoaste cel putin trei faze. Intr-o prima
faza, autohtonii continua sa vorbeasca in limba
lor, dar sunt capabili sa converseze si in cea
de-a doua limba, fara sa o stapaneasca la
perfectie. Este vorba de cuvinte si expresii
putine, necesare unui minimum de
comunicare. In cea de-a doua faza, autohtonii
ajung sa vorbeasca bine cea de-a doua limba,
iar uneori introduc cuvinte si tipare din limba
materna in cea straina. Dar oricat de bine s-ar fi
ajuns la stapanirea limbii straine, tot limba
materna predomina, mai ales in mediul
femeilor, care isi cresteau si educau copiii in
limba stramoseasca, barbatii find cei care
intrau in contact mai frecvent cu vorbitorii
celeilalte limbi. In sfarsit, in faza a treia, se
ajunge la renuntarea definitiva la limba
materna in favoarea limbii straine. Aplicand
principiul la societatea dacica, ar trebui sa
admitem ca dupa circa un secol si jumatate,
romanizarea a fost ireversibila, dacii au
renuntat la limba lor, iar femeile dace si-au
crescut pruncii in limba ocupantului, desi nu
putem sti cate femei au fost bucuroase sa se
marite cu ucigasii sotilor lor. Dar, cu toate
acestea, timpul a fost atat de scurt, incat
procesul, cu toate fazele sale peste care nu se
poate sari, este foarte dificil de imaginat.

Talmaciul dacilor

La toate dificultatile enuntate mai sus, se mai

adauga una, aceea a numarului dacilor
"interesati" in a-si abandona limba si a o
inlocui cu cea a cuceritorilor. Au fost interesati
dacii din armata, cei care intrau in contact cu
administratia si chiar obtineau posturi in
structurile noii provincii, femeile din familiile
mixte, cei ce locuiau in preajma oraselor si a
castrelor si le deserveau. N-au

Sarmizegetusa romana. Ruinele

 
fost interesati, ci, din contra, cu siguranta
inversunati impotriva romanizarii, taranii din
satele mai retrase, de munte, aflati mai departe
de orase si castre, oamenii simpli din diverse
categorii, care nu urmareau beneficii de pe
urma romanilor. Putem presupune ca, in
momentul retragerii romanilor, dupa o suta si
ceva de ani, o anumita parte a populatiei din
Dacia vorbea perfect latineste (e vorba,
desigur, de latina vulgara, nu de cea literara).
Insa cel mai mare procent din populatia dacica
de rand din provincie nu renuntase definitiv la
limba sa. O inscriptie de la inceputul sec. Iii,
din vremea lui Caracalla, nu cu mult inainte de
abandonarea Daciei, pomeneste de existenta in
armata romana a unui interpres dacorum, adica
"translator al dacilor", prin intermediul caruia
romanii comunicau cu dacii. Evident, istoricii si
lingvistii nostri o ignora, pentru ca le incurca
planurile, sau sustin ca e vorba de negocierile
cu dacii liberi. Oricum, ramane ideea ca macar
uneori, romanii aveau nevoie de traducatori ca
sa-i inteleaga pe daci.

Retragerea romanilor si urmarile ei

Ca si cum lucrurile nu ar fi fost suficient de
complicate, retragerea romanilor, care ar fi
trebuit sa rezolve enigma, nu a facut decat sa o
adanceasca. A vorbi latineste dupa ce
provincia a fost abandonata de romani nu mai
reprezenta un avantaj. Sau, chiar daca era un
avantaj, abandonul limbii materne nu avea
logica. Cum cei mai multi daci ajunsesera pana
cel mult in faza a doua, cea in care vorbeau
ambele limbi, fara a-si fi abandonat limba
stramoseasca, logica ne indeamna sa
presupunem ca, odata cu echilibrarea
provinciei, limba materna ar fi trebuit sa
recastige terenul pierdut, iar dacii sa renunte
treptat la bilingvismul daco-roman si sa
vorbeasca doar in limba lor. Dar nu! Conform
istoricilor, dupa retragerea aureliana, limba
latina s-a "consolidat" in mod misterios, iar
procesul romanizarii a continuat vertiginos,
manat de un mecanism necunoscut. In
concluzie, daca procesul romanizarii este o
mare enigma, pastrarea romanitatii lingvistice
dupa redobandirea libertatii este un mister si
mai tulburator.
Arheologii nu se inteleg la acest capitol cu
lingvistii: in vreme ce romanitatea limbii pare,
teoretic, sa persiste si sa se intareasca, cultura
materiala dacica cunoaste, in fosta provincie,
in secolele V-Vi, un reviriment spectaculos:
ceramica dacica, riturile dacice de incinerare
iau locul culturii provinciale romane, acum in
regres evident. Cine alimenta aceasta cultura
materiala?

Au fost romanizati dacii liberi?

Si pentru ca cele infatisate mai sus nu

reprezinta decat o mica parte dintr-o mare
enigma, sa formulam intrebarea cea mai grea,
pe care astazi nici un istoric sau lingvist nu ar
vrea sa o auda: ce s-a intamplat cu dacii liberi?
Stim ca provincia romana Dacia cuprindea
doar un sfert din teritoriul locuit de daci.
Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar
dacii care le locuiau au continuat sa
vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt
dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub
numele de daci mari, iar in Moldova, de carpi si
costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de
furca romanilor din provincia proaspat
cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si
imperiului, care a ajuns sa plateasca sume
mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei
care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au
stabilit in mai multe valuri in fosta provincie,
contribuind la... romanizare! Cel putin asa
sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile
carora romanii nu au pus piciorul niciodata, si
a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au
ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si
consolideze cunostintele de... limba latina!
Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea,
cat si de dupa revolutie, s-a straduit sa
argumenteze felul in care dacii liberi s-au
romanizat: caci nu incape indoiala, spun
specialistii, ca acestia au fost romanizati.
Cum? Au intrat, treptat-treptat, in raza de
influenta a romanilor. Si desi romanii n-au
ajuns pana la ei, decat printr-o mana de
negustori de oale, si desi nu existau mijloace
de comunicare in masa, dacii liberi, puternic
impresionati de maretia imperiului roman, si-au
parasit cu totii limba si au inlocuit-o cu limba
latina, printr-un misterios proces de telepatie in
masa.

Unitatea incredibila a limbii romane

Capidava
 
O alta problema care ii nelinisteste pe cei ce
vor sa cerceteze cu buna credinta istoria
noastra o constituie unitatea incredibila a
limbii romane. Limba romana nu are dialecte.
Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E
de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din
nordul peninsulei nu se inteleg cu cei din sud
decat prin intermediul limbii literare, atat sunt
de diferite intre ele dialectele italienesti. Un
sicilian si un lombard vorbesc practic doua
limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si
Spania, se vorbesc de asemenea dialecte
diferentiate, ba unele dialecte reclama, in
ultimul timp, statutul de limba independenta,
cum este cazul asturienei, galicienei sau
corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba
romana. Daca, insa, privim in urma, orizontul
se incetoseaza: in provincia Dacia, unde
istoricii spun ca a avut loc o romanizare
intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie
sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decat in
teritoriul dacilor liberi, Moldova si Maramures,
unde limba latina nu a avut cum sa se impuna
si unde limba daca a continuat sa existe. Cu
alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut
intelege cu dacii liberi, or realitatea este
complet diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand
vorbesc de aparitia graiurilor, nu se intorc in
timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat o
romana comuna unitara, pe care au numit-o si
protoromana. Insa nimeni nu se intreaba cum
de aceasta protoromana a fost atat de unitara
in toate regiunile tarii, in conditiile in care
teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze
lingvistic cu totul altfel decat cele
neromanizate. Cum e posibil ca in Moldova,
unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa
si unde dacii au trait in libertate, sa se
vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a
avut loc o intensa romanizare? Cum de nu
exista nici macar o diferentiere dialectala, ci
doar o serie de regionalisme si unele
particularitati de pronuntie?

Scoala Ardeleana si baroana Nicholson

Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara

nu se indoieste de faptul ca limba romana e
limba romanica. Totusi, insistenta cu care
continuam sa clamam originea latina a limbii
romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a
mutat in laboratoare de neuro- si
psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa
fie un capitol incheiat inca din secolul Xix,
denota o nesiguranta, o teama. Daca lucrurile
ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am incheia
acest capitol si ne-am apuca de lingvistica
computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar
lingvistii nostri poarta barbile lungi si
diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe
Hasdeu) ale "doctorilor ardeleni" care i-au
expulzat pe daci din istorie. In sec. Xviii, cand
in Ardeal romanii erau o natiune "tolerata", in
vreme ce maghiarii, secuii si sasii isi justificau
privilegiile prin originea lor nobila, era
necesara gasirea unei origini nobile si pentru
ardeleni. Astfel s-a creat mitul fondator al lui
Traian si celebra incheiere "noi de la Ram ne
tragem". Acest purism extrem a avut ecouri
lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de
absurda frustrare a intelectualului roman, care
se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei
natiuni "tolerate" in Europa, duce, in plin secol
Xxi, la un extremism care nu are legatura cu
stiinta: dacii sunt alungati din manuale,
cucerirea Daciei este aniversata cu fast,
formarea limbii romane si a poporului roman
sunt pecetluite de dogme. Totul de dragul de a
fi mai europeni decat celebra baroneasa
Nicholson.

Istorie si politica
Imparatul Traian
 
Romanitatea serveste astazi ca stindard al
integrarii. Istoricii ne invata ca suntem mai
europeni daca ii proslavim pe cuceritorii
romani si exageram mostenirea romana: ei ne-
au civilizat, ne-au coborat din copac si ne-au
adus in Europa. Cam asa rezulta din programul
manifestarii Dacia Provincia Augusti, organizat
in aceasta toamna de Muzeul National de
Istorie a Romaniei, in parteneriat cu Ministerul
Culturii si cu Rosia Montana - Gold
Corporation: "Aceasta incorporare a Daciei in
hotarele Imperiului Roman marcheaza prima
incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in
spatiul unei civilizatii cu valente universale.
Anul 106 reprezinta, asadar, un moment
important pentru istoria noastra, o prima
"integrare" in Europa." Cu alte cuvinte, primul
pas spre Europa l-a facut Decebal, prin
sinuciderea sa.
Dand Cezarului ce este al Cezarului,
recunoastem ca romanii au construit o
civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm
la istoria omenirii. Dar mostenirea lor in Dacia,
desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este
aproape nula. Romanii au venit, au cucerit, au
construit drumuri, poduri si orase, au exploatat
aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma
lor, au venit migratorii, iar in urma migratorilor
nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra peste
piatra din ce construisera romanii. A urmat
apoi mai mult de un mileniu in care nimeni nu
si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata
romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea
romana? Nu putem spune ca romanii ne-au
civilizat, caci urmarile scurtei perioade de
aculturatie au disparut foarte repede. Faptul ca
vorbim o limba romanica nu ne face cu nimic
mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi
facut un instrument politic din aceasta
romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca
am baut laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea
originii romane are infatisarea unui penibil mit
fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca
si cum nu am putea intra in Uniunea
Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria
noastra, cu daci cu tot. Uitam ca dacii
cunosteau astronomie, medicina, credeau in
nemurire si erau temuti si admirati de vecinii
lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jeneaza
la auzul cuvantului "dac", ca si cum dacii ar fi
ruda de la tara cu care ne rusinam sa stam la
masa Europei. Asta inseamna ca ne e rusine cu
toti taranii nostri, care astazi inca se mai
imbraca, la sarbatori, cu portul pe care il au
dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu
doinele si obiceiurile lor, cu toata traditia
noastra ancestrala!
Mecanismul este vechi. Cat am fost sub
ocupatie rusa, istoricii ne-au populat istoria cu
slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am
distantat politic de Rusia, am rescris istoria si
i-am impins pe slavi ceva mai la sud. Cand
politica regimului a trambitat independenta si
neamestecul in treburile interne, i-am pus la
index pe romanii lui Traian, numindu-i
"cotropitori" si "dusmani". Cand Ceausescu a
vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la
nimeni si sa nu ne subordonam nimanui,
istoricii au apelat la individualitatea culturii
dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum,
daca vrem in Uniunea Europeana, romanii
devin parintii nostri dragi si intelepti, care ne-
au luat de mana si ne-au adus in Europa, inca
acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!

Tacerea specialistilor
Arme dacice
 
"Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist".
Cercetatorii nostri nu se indoiesc, nu-si pun
intrebari, deci ei nu exista in stiinta adevarata,
ci doar in dimensiunea dogmelor. Raspunsurile
la intrebarile formulate mai sus nu pot veni
decat in urma unui studiu extrem de serios al
mai multor echipe. De ce tac specialistii? De ce
refuza sa-si puna intrebari? Probabil, din
ratiuni care pentru ei sunt mai inalte decat
sfantul adevar: obedienta in fata unor interese
politice, teama de a nu-si vedea opera de o
viata rasturnata, nevoia irationala, disperata,
de a avea dreptate.
 
Aurora Petan
 
======================
Pierit-Au Dacii?
Bust de nobil dac (tarabostes)
 
Gauri Negre Ale Istoriei. Scrieri pierdute cu
privire la daci.

Din tot ce s-a scris despre daci in antichitate,

pana la noi nu a ajuns mai mult de 10%! Stranie
si tragica soarta a unor documente distruse din
voia destinului sau cu buna stiinta, ori care
poate zac inca nestiute, in beciurile vreunor
manastiri sau biblioteci!

Drama izvoarelor scrise

Pana la aparitia tiparului in sec. 16, scrierile

antice au supravietuit cu destula dificultate,
prin intermediul copistilor. Totusi, din noianul
greu de evaluat de scrieri ale eruditei
antichitati, s-a pierdut enorm de mult, fie din
pura intamplare, fie cu reavointa, din pricina
fanatismului care a dus la incendieri
 de biblioteci, fie din neglijenta, ignoranta sau
dezinteres. Scrierile care marturiseau despre
geti si daci au avut, aproape toate, aceasta
soarta: nu au reusit sa traverseze veacurile.
Ceea ce a ajuns pana la noi nu reprezinta,
probabil, nici 10% din ce s-a scris despre
acesti nestiuti locuitori ai pamanturilor de la
nordul Dunarii. Istoricii nostri ii citeaza adesea
pe Herodot, pe Strabon si pe Dio Cassius, cu
putinele lor fragmente in care se vorbeste
despre geti si daci, lasandu-ne impresia ca
acest neam a fost fie ignorat de marile puteri
vecine, fie pur si simplu prea "barbar" ca sa
prezinte interes. Totusi, exista numeroase
marturii antice despre scrieri care vorbeau de
stramosii nostri, dar care s-au pierdut. Insa
cata vreme aceste marturii exista, trebuie sa
tinem cont de ele si sa admitem ca s-a scris
mult mai mult despre geti si daci, decat ni s-a
spus in cartile de istorie, ca acestia au starnit
interesul vecinilor lor intr-o masura mare, atat
prin modul lor de viata si prin religia si
credintele lor, cat si prin relatiile pe care le-au
avut cu cei din jur si prin razboaiele pe care le-
au dus. Cu exceptia lui Al. Papadopol-Calimah,
un istoric uitat din veacul al Xix-lea, pe care
nimeni nu il citeaza si a carui opera a fost in
totalitate ignorata pana in prezent, nimeni nu a
incercat pana acum sa faca o evaluare
completa a ceea ce s-a pierdut din
documentele despre daci. Conform acestuia,
numarul autorilor care au scris sau doar au
pomenit in treacat despre stramosii nostri este
de... aproape trei sute.
Nu stim daca pentru alte neamuri s-au facut
astfel de evaluari. Nu stim daca soarta
izvoarelor privitoare la daci a fost mai vitrega
decat a altora. Marele invatat Posidoniu
calatorise la gali si scrisese o carte despre
acestia, astazi pierduta. Imparatul Claudiu
scrisese si el o istorie a etruscilor in 20 de
volume, din care nimic nu a ajuns pana la noi.
Totusi, despre gali stim multe lucruri din alte
izvoare, de la etrusci avem monumente si
inscriptii, doar dacii s-au dovedit mult prea
"tacuti", ori poate noi nu am cautat indeajuns,
caci suntem prea putin interesati de soarta
lor...

Unde "s-au ascuns" getii si dacii?

Pentru antici, in vremurile cele mai indepartate,

teritoriile de la nordul Dunarii reprezentau un
loc enigmatic, populat de fiinte mitice. Cu
timpul, pe masura ce relatiile comerciale s-au
dezvoltat si sfera de influenta a lumii greco-
romane s-a extins, getii si dacii au inceput sa
fie mai bine cunoscuti si pomeniti in scrierile
grecilor si ale romanilor. Totusi, putini au fost
aceia care au scris ceea ce au vazut cu ochii
lor, caci putini au calatorit pana pe aceste
pamanturi. Astfel ca majoritatea informatiilor
pe care ni le transmit aceste izvoare sunt
informatii de a doua sau a treia mana,
aproximative, deformate, transmise din gura in
gura printr-un fel de "telefon fara fir". Au
existat si lucrari ale unor martori oculari care
au fost in Dacia si au descris cu mare
exactitate geografia, istoria, organizarea
politica si sociala, traditiile, poate si limba
dacilor, dar toate aceste scrieri s-au pierdut.
Vom reveni mai jos asupra lor.

Columna lui Traian

 
Prin urmare, informatiile pe care le mai avem
sunt adesea confuze. Ba mai mult, anticii nu
faceau intotdeauna distinctie clara intre sciti si
geti sau intre traci si geti, iar mai tarziu, ii
confunda pe geti chiar cu gotii (cu sau fara
intentie) sau cu alte neamuri. Astfel ca, nu de
putine ori, sub referintele la sciti, traci, goti etc.
se pot ascunde informatii pretioase despre
daci si geti. Ce fel de evenimente consemneaza
scrierile vremii? In primul rand, inregistreaza
numai evenimente politice si militare
importante - razboaie, victorii, aliante, tradari,
asasinate, succesiuni la tron, iar o perioada de
pace si liniste este aproape intotdeauna
absenta din documente. Asadar, cei ce traiau
in pace traiau intr-un fel "in afara" istoriei. In al
doilea rand, istoria scrisa este aproape
intotdeauna istoria invingatorilor. De aceea,
izvoarele latine nu vor pomeni prea mult
despre autohtoni, ci in primul rand despre
romanii colonizatori, si tot de aceea, mai tarziu,
numele dacilor sedentari si pasnici dispare din
scrieri, in primul plan fiind gotii, gepizii, hunii
si alti migratori cu o istorie "activa".

Primele informatii

Putem presupune ca primele informatii despre

geti au fost consemnate de popoarele orientale
cu care acestia au intrat in contact, in primul
rand pe calea comertului. Dar din cronicile
orientale nu ni s-a pastrat nici o informatie cu
privire la geti. Comertul i-a pus in contact cu
scitii de pe tarmurile nordice ale Marii
Negre, cu persii, cu fenicienii, cu neamurile
din Asia Mica si chiar cu egiptenii.
Documentele acelora ii vor fi pomenit si pe
stramosii nostri, cel putin cei dobrogeni. Cel
mai vechi eveniment in care sunt antrenati getii
este cel pomenit de Herodot cu referire la
campania lui Darius (sec. Vi i.Cr.), regele
persilor, impotriva scitilor, care, inainte de a
ajunge la Istru, ii biruie si pe geti. Cea de-a
doua informatie ne trimite in timp doua secole
mai tarziu si se refera la expeditia impotriva
tribalilor a lui Alexandru cel Mare (sec. Iv i.Cr.)
care, ajuns la Dunare, infrunta opozitia getilor.
Numarul mare al geografiilor pierdute, in care
foarte probabil erau descrise si teritoriile
getice, face ca misterul sa fie si mai adanc.
Insusi marele geograf Strabon a scris o carte
despre Tracia si Dacia, astazi cu desavarsire
pierduta. Marele geograf Marin din Tyr
descrisese in amanuntime teritoriile locuite de
geti si daci, dar lucrarea sa nu a ajuns pana la
noi, decat intr-o palida masura, prin
intermediul unei prescurtari facute de
Ptolemeu. Una dintre geografiile pierdute
apartinea lui Demetrios din Callatis (actuala
Mangalia), iar datele prezentate de el cu privire
la teritoriile getilor trebuie sa fi fost foarte
exacte. Nici hartile, nu putine, care infatisau
lumea cunoscuta in vremea dacilor nu au ajuns
pana la noi: de la cea mai veche harta a lumii
despre care avem stiinta, cea a lui
Anaximandru (sec. Vi i.Cr., invatat care a
calatorit pana la sciti), si pana la cucerirea
romana, nu s-a pastrat absolut nici o harta care
sa infatiseze Dacia veche. Cele mai vechi harti
reprezinta Dacia de dupa cucerire.
Un interes aparte au starnit, cu siguranta,
religia si credintele getilor, mult diferite de ale
altor neamuri din Europa, dar si in acest aspect
documentele pierdute spuneau de buna seama
mult mai mult decat cele pastrate.

Un get celebru: regele Dromihete

Grecii aveau o admiratie fata de "barbari"

(cuvant care inseamna in greceste "balbait,
persoana care vorbeste o limba de neinteles",
caci asa le pareau grecilor cei care vorbeau
alta limba decat a lor), pe care si-i reprezentau
ca virtuosi, curajosi si generosi. Un celebru
model il constituie regele get Dromihete (sec.
Iii i.Cr.), care l-a invins pe Lisimah, unul dintre
urmasii lui Alexandru cel Mare. Acesta venise
cu oastea macedoneana impotriva getilor, dar
a fost infrant si luat prizonier, impreuna cu fiul
sau, Agatocle. Dromihete i-a dus pe prizonieri
la cetatea Helis, resedinta sa, i-a ospatat
regeste la o masa scumpa, cu pocaluri si vase
de aur si argint, in vreme ce el si getii sai
stateau la o masa de lemn, modesta. Apoi i-a
eliberat, spunandu-le ca, daca au acasa atatea
bogatii, sa nu mai ravneasca la avutul modest
al altora. Campania lui Lisimah si patania de la
curtea generosului rege get au fost mult
preluate si citate in scrierile vechi, dar tocmai
acele scrieri care le prezentau in amanunt s-au
pierdut - in primul rand cartea 21 din
"Biblioteca Istorica" a lui Diodor din Sicilia,
apoi istoria universala a lui Polibiu si altele. Tot
ce stim despre aceasta victorie a getilor
provine din prescurtari si marturii marunte.

Epoca lui Burebista

Statuie de nobil dac de pe arcul lui Constantin
 
De la Dromihete la Burebista se intinde o
perioada de mai mult de doua secole de mare
pustietate documentara. Fie ca dacii traiau in
pace si nu au atras atentia grecilor si
romanilor, fie ca scrierile care se refereau la
acea epoca s-au pierdut, noi nu stim mai nimic
despre acele vremuri. De la Strabon avem
cateva informatii pretioase despre epoca lui
Burebista, cu care vestitul geograf era
contemporan. Dar Strabon la randul sau a
folosit lucrarile lui Posidoniu, cel mai invatat
om al acelei epoci. Din pacate, nici o scriere a
lui Posidoniu nu s-a pastrat pana astazi. Dio
Cassius scria si el, in cartile sale pierdute,
despre aceasta epoca. Augustus insusi,
contemporan cu Burebista, a scris despre
propria sa viata, lucrare si ea pierduta, unde
fara indoiala ca pomenea si de relatiile cu
Dacia.
Momentul cuceririi Daciei: o imensa gaura
neagra

De la Burebista la Decebal avem din nou o

mare lacuna documentara. Cateva nume de
regi daci ne sunt pomenite de catre Iordanes,
dar mai mult nu stim. Istoricul Titus Livius
includea aceasta perioada in opera sa uriasa,
dar cartile 124 si 125, dedicate Daciei, s-au
pierdut. Distrugerea operei marelui istoric se
datoreaza imparatului Domitian, care a decretat
crima de stat citirea acestei lucrari, si papei
Grigore cel Mare, care a dispus arderea sa, din
pricina ca in paginile sale se vorbea despre
minuni, inainte de epoca crestina.
Informatiile despre daci reapar in preajma
conflictului cu imparatul Domitian, cand
batranul rege Duras ii cedeaza tronul lui
Decebal. Evenimentele premergatoare cuceririi
Daciei de catre romani, campaniile lui Domitian
si ale lui Traian, infrangerea dacilor si
intemeierea provinciei Dacia, colonizarea si
organizarea provinciei, prazile imense luate de
la daci - sunt evenimente care au avut parte de
numeroase si detaliate consemnari in scrierile
vremii. Ne-am fi asteptat ca numarul izvoarelor
scrise din acea epoca, ajunse pana la noi, sa
fie mult mai mare decat pentru epoci mai
indepartate si mai nesigure. Si totusi... O bizara
coincidenta a facut sa se piarda cam tot ce s-a
scris despre daci si razboaiele lor cu romanii.
Dio Chrysostomos, exilat in Dacia din pricina
urii lui Domitian, rechemat de Nerva si apoi
foarte pretuit de Traian, a scris o istorie a
Daciei intitulata Getica, pierduta astazi cu totul.
Probabil scrierea sa infatisa cu mare precizie
geografia, istoria si obiceiurile dacilor, precum
si societatea dacica, pregatindu-se pentru
razboaiele cu imparatul Domitian. O alta Getica
a fost scrisa de Criton, medicul personal al lui
Traian si martor ocular al evenimentelor din
Dacia. Aceasta nepretuita lucrare prezenta, cu
siguranta, campaniile lui Traian si furniza
valoroase informatii cu privire la daci. Din
aceasta scriere avem doar cateva foarte mici
fragmente, citate de un autor tarziu. Al treilea
martor ocular care a scris despre daci a fost
insusi imparatul Traian. El a compus un jurnal
de razboi intitulat De bello dacico ("Despre
razboiul cu dacii"), in care a consemnat cu
grija toate etapele si aspectele campaniilor
sale. Si acesta este pierdut in intregime (au
ramas doar cinci cuvinte, citate de un
gramatic). Dupa intoarcerea triumfala la Roma,
Traian a publicat un edict prin care dadea
seama de toate operatiunile sale in Dacia si
expunea bugetul cheltuielilor de razboi. Nici
acest edict nu a ajuns pana la noi. Dar Traian a
avut biografii sai, care au scris despre viata si
faptele sale, deci si despre cucerirea si
colonizarea Daciei. Cunoastem numele a cel
putin patru istorici biografi, dar ale caror scrieri
astazi sunt pierdute cu desavarsire. Pe langa
acestia, Tacit insusi, marele istoric roman
contemporan cu Traian, a scris o biografie a
imparatului, dar care nu a ajuns pana la noi.
Mai mult, in Istoriile sale, pastrate doar in
parte, Tacit a scris mult despre daci, infatisand
expeditia lui Traian, insa tocmai capitolele
acelea s-au pierdut. Pliniu cel Tanar, prieten
apropiat al lui Traian, a scris si el pe larg, intr-o
istorie a epocii sale, despre cucerirea Daciei si
intemeierea provinciei. E posibil chiar sa-l fi
insotit pe ilustrul sau prieten in Dacia si sa fi
fost martor la evenimente. Dar si aceasta
istorie a pierit in negura vremii. Caninius, un
bun prieten al lui Pliniu, a scris in versuri
istoria expeditiei lui Traian, poem astazi
pierdut. Appian, un mare istoric care a trait in
vremea imparatilor Traian, Hadrian si
Antoninus Pius, a scris in douazeci si patru de
carti Istoria Romanilor, din care ne-a ramas
numai jumatate. Cartea 22, care continea o
istorie a Daciei, se afla tocmai intre cartile
pierdute. Marele istoric Dio Cassius a scris si
el o istorie a domniei lui Traian, nimicita cu
totul de timpul necrutator. Dar si lucrarea sa de
capatai, monumentala Istorie romana, la care a
muncit 22 de ani, a ajuns la noi doar
fragmentar, mare parte a ei fiindu-ne
cunoscuta doar din unele rezumate tarzii. Intre
cartile pierdute se afla si intreaga carte 67, care
cuprindea expeditia si razboaiele lui Domitian
contra dacilor si relatari ample etnografice,
istorice si geografice despre Dacia. Tot
pierduta este si cartea 68, care cuprindea
expeditiile lui Traian in Dacia, caderea dacilor
sub dominatia romanilor si colonizarea Daciei.
Din acestea nu avem, ca si din multe altele,
decat o foarte modesta prescurtare tarzie, plina
si aceasta de lipsuri. Plutarh, celebrul istoric
grec, a scris o biografie a lui Traian, care a avut
aceeasi stranie soarta: pierduta cu desavarsire.
Ammianus Marcellinus a scris o istorie de la
Nerva pana la Valens, dar aceasta importanta
scriere ne-a parvenit cu totul ciuntita. Din 31 de
carti care o alcatuiau, cele dintai 13 au pierit -
si tocmai acelea in care se trata si despre
Dacia si in care se scria istoria de la anii 96
pana la 350 d.Cr. In sfarsit, Apollodor din
Damasc a scris o carte in care descria detaliat
constructia podului lui Traian. Nici aceasta nu
a putut strabate veacurile...

Dacia dupa Traian si disparitia dacilor din

izvoare
Portretul regelui Decebal de pe Columna lui
Traian
 
Informatiile istoriografice din perioada
urmatoare nu se refera aproape deloc la dacii
autohtoni, care continua sa fie o enigma: aflam
doar despre organizarea administrativa si
militara a noii provincii Dacia, despre colonistii
adusi aici, despre viata in coloniile intemeiate.
Dar nici un document nu ne spune ce s-a
intamplat cu nobilimea si preotimea daca, cu
marea masa a dacilor de rand, cu zeii lor, ale
caror temple fusesera facute una cu pamantul
de catre romani. "Cartile getice", scrise de
Polyainos in sec. 2 d.Cr., au fost inghitite de
monstrii intunecati ai timpului. Dupa
abandonarea provinciei sub Aurelian, tacerea
este si mai adanca. Avem cateva mentiuni ale
dacilor liberi, ultimele din sec. Iv d.Cr, cand
carpii din Moldova dau de furca romanilor.
Dupa aceea, tacere absoluta. In Dacia se
perinda nenumarate neamuri migratoare, pe
care izvoarele vremii le consemneaza cu
constiinciozitate si curiozitate, dar nu mai
aflam absolut nimic despre oamenii pamantului
- dacii, desi prezenta lor pe vechile teritorii nu
poate fi pusa la indoiala, asa cum ne
demonstreaza izvoarele arheologice, traditiile,
folclorul si chiar lingvistica.

Cum au disparut scrierile vechi

O scurta insiruire, ametitoare, de crime

culturale ne poate deslusi tragica soarta a
scrierilor din antichitate pana la aparitia
tiparului. Dar chiar si dupa Guttenberg, foarte
multe manuscrise au ramas necercetate,
needitate si chiar in primejdie de distrugere.
Nabonassar, regele Babilonului, a distrus in
anul 747 i.Cr. toate scrierile care cuprindeau
istoria si faptele regilor predecesori ai sai.
Renumita biblioteca din Alexandria, care
numara la un moment dat 700.000 de volume, a
pierit cu totul intr-un incendiu cand Cezar a
cucerit Alexandria. Luptele intre crestini si
pagani au fost fatale, si ele, cartilor. In zilele
Sfantului Apostol Pavel, efesienii si-au ars in
piata toate bibliotecile. Sfantul Papa Grigore
cel Mare arde, in anul 604, mii de carti pagane,
intre altele pe Titus Livius. Sfantul Grigorie
"Luminatorul Armeniei" arde in 277 d.Cr. toate
cartile si bibliotecile din Armenia, toata
literatura armeana, care era o comoara pentru
istoria asirienilor, mezilor, persilor, grecilor,
getilor si a tuturor neamurilor cu care armenii
au avut a face in curs de secole.
Navalirile barbarilor au distrus, la randul lor,
nenumarate biblioteci. In 640, arabii invadeaza
Alexandria si ii ard biblioteca. Cand
musulmanii au cucerit provinciile persane, mai
multe biblioteci au cazut in mainile lor si au
fost distruse. Biblioteca din Cairo, a califilor
Egiptului, avea peste 1.600.000 de volume. Dar
in anul 1073 turcii au pradat si distrus aceasta
imensa biblioteca. Biblioteca de la Tripoli
(Siria), mai vestita decat cea a califilor,
cuprindea 3.000.000 de volume de teologie,
stiinte, istorie, traditii, geografie! Dar in 1105,
Tripoli a cazut sub stapanirea francilor
comandati de Raimond Iv si nepretuita
biblioteca a fost prefacuta in cenusa.
Matei Corvin fundase la Buda o mare si
pretioasa biblioteca, adunand carti cu cheltuieli
enorme, din Italia si din Grecia, dupa caderea
Imperiului Bizantin. Acest depozit de eruditie
cuprindea o multime de scrieri antice, cu totul
pierdute astazi. In 1526, cand sultanul Soliman
a cucerit Buda, dupa batalia de la Mohacz, a
dat foc si a devastat aceasta biblioteca.
Manastirile de la muntele Athos au fost un
mare depozit de scrieri manuscrise vechi, dar
bibliotecile de la acest munte au suferit multe
devastari. In 1820, la inceputul razboiului de
independenta a Greciei, bibliotecile de pe
Sfantul Munte au fost silite sa furnizeze turcilor
manuscrise pentru fitilele tunurilor! Astfel au
pierit mii de lucrari de mare pret.
Si totusi... Suntem indreptatiti sa speram ca nu
toate scrierile care au pierdut lupta cu timpul
sunt disparute definitiv. In marile biblioteci de
manuscrise din lume, cum sunt Biblioteca
Vaticanului si cea a manastirii Sfanta Ecaterina
de pe muntele Sinai, zac inca zeci de mii de
manuscrise necercetate. Timpul poate sa ne
mai rezerve mari surprize!

Al. Papadopol-Calimah: un nume de strada in

Tecuci
Portretul regelui Burebista pe un medalion de
bronz
 
Multe dintre informatiile prezentate mai sus
provin dintr-o ampla lucrare a unui istoric uitat
din sec. al Xix-lea: Al. Papadopol-Calimah. Pe
parcursul mai multor ani, Calimah a strans cu
migala si precizie filologica toate informatiile
despre scrierile pierdute cu privire la daci,
disponibile la acea vreme. Foarte bun
cunoscator al limbilor latina si greaca veche,
colaborator apropiat al lui B.P. Hasdeu, intr-o
vreme - chiar vicepresedinte al Academiei
Romane, nestiutul savant a publicat in revista
"Columna lui Traian", timp de 6 ani, incepand
cu 1872, o serie de 19 articole, despre scrierile
pierdute "atingatoare de Dacia". Soarta lor a
fost asemanatoare cu cea a cartilor despre
care a scris cu atata pasiune: desi a trecut doar
un secol, nimeni nu-si mai aminteste de
lucrarea sa. Nu e niciodata citat, nu a fost
editat, iar timpul trece in defavoarea sa. Cele
peste trei sute de nume de autori antici
marturisitori despre daci, pe care le-a strans
laolalta, formeaza un tablou impresionant,
neasteptat. Abia citind cele 150 de pagini de
text din lucrarea lui Papadopol-Calimah, putem
sa ne facem o imagine reala despre cat si cum
erau receptati dacii in antichitate.
Papadopol-Calimah este astazi doar un nume
de strada in Tecuci, orasul sau natal. Istoricii,
clasicistii, specialistii in izvoare antice nu au
auzit de el si continua sa recite pe dinafara cele
cateva fragmente din Herodot, Strabon si Dio
Cassius despre geti si daci, cei mai multi
convinsi de putinatatea si chiar de lipsa de
importanta a informatiilor istoriografice.
Speram ca apropiata aparitie editoriala a operei
lui Calimah in volum va determina o regandire
a importantei surselor documentare despre
daci si a imaginii acestora in ochii grecilor si
romanilor.

Scrierile despre daci au aceeasi

soarta si in epocile mai noi

Pare de necrezut, dar si in vremurile mai

recente, putinele lucrari despre daci sunt
urmarite de acelasi ghinion ca si vechile
documente. Marele carturar si poet german
Martin Opitz, invitat sa viziteze Transilvania la
inceputul sec. al Xvii-lea de catre principele

 
Gabriel Bethlen, se indragosteste de aceste
locuri, cerceteaza istoria si traditiile romanilor,
se documenteaza intens si lucreaza timp de 12
de ani la o lucrare monumentala: Dacia
Antiqua. Dar manuscrisul a disparut fara urma
dupa moartea sa. Despre o mitologie a dacilor,
lucrare scrisa in limba rusa de savantul B.P.
Hasdeu, stim doar ca a ramas in manuscris.
Tatal sau, Al. Hasdeu, a scris o istorie a
dacilor, care a ajuns in arhiva din Petersburg a
lui A.S. Sturdza: nici de soarta acestui
manuscris nu se mai stie nimic.
De la misteriosul manuscris despre daci, aflat
candva la Centrul National de Manuscrise din
Ulan Bator, dar de soarta caruia nu se mai stie
nimic, pana la istoria getilor a carturarului
italian Niccolo di Modrusa, scrisa in sec. Xv si
niciodata publicata (desi manuscrisul se afla la
Vatican), drumul tacut al documentelor despre
daci este acelasi: catre neant. Dar daca
documentele antichitatii au avut de traversat
doua milenii de zbuciumata istorie, cele mai
recente, aflate la indemana cercetatorului, nu
merita soarta pe care o au. Scrieri medievale
precum Zamolxis, primul legiuitor al getilor a
lui Carolus Lundius si cea despre alfabetul
getilor, a lui Vulcanius Bonaventura, sunt inca
ignorate la noi, sub pretextul provenientei lor
din mediul carturaresc nordic, unde confuziile
geti-goti si daci-dani, voite sau nu, erau
frecvente. Geografia lui Philippe Briet, scrisa in
sec. Xvii si continand informatii inedite despre
daci, este cu totul necunoscuta cercetatorilor
romani. Si lista poate continua, facand hartia
sa roseasca...
Controversatele placi de plumb de la Sinaia,
care par sa reprezinte arhivele regilor daci,
despre care s-a vorbit acum doi ani intr-un
numar al revistei "Formula As", continua sa fie
ignorate de catre specialisti. Daca acestea nu
sunt falsuri, ci documente autentice (si exista
multe argumente in favoarea acestei din urma
ipoteze), inseamna ca noi, cu propriile noastre
maini, ingropam in uitare cele mai importante
documente cu privire la daci care s-au scris
vreodata.

Dacii - un subiect incomod

Este oare o simpla coincidenta, o intamplare,

ca au disparut aproape toate scrierile despre
daci? Ce nestiut blestem bantuie memoria
acestor enigmatici si bravi stramosi ai nostri si
ce magie poate rupe acest blestem? Este tot o
intamplare faptul ca specialistii au decretat
drept "falsuri" niste documente pe care nu le-
au cercetat niciodata, refuzand sa creada ca
dacii si-ar fi putut scrie propria istorie pe placi
de aur sau de plumb? Al cui somn este
deranjat de acesti intelepti si curajosi daci,
care nu fac decat sa-si ceara dreptul la istorie?
Este oare tot o intamplare ca singurul care s-a
ocupat vreodata de dramatica poveste a
disparitiei manuscriselor despre daci a fost in
totalitate ignorat? Soarta lui Papadopol-
Calimah este una emblematica. Despre daci se
vorbeste in mediile academice putin: ei sunt
"barbarii" Europei, atat de proslaviti in anii
comunismului, cand autohtonismul era
ideologizat. Acum, a nu vorbi despre daci
reprezinta un absurd si inutil semn de
dizidenta, de manifestare anti-comunista si de
simpatie pro-europeana: daca vrem in Europa,
e de preferat sa vorbim mai mult de Roma,
decat de Sarmizegetusa; daca vrem cu
Occidentul, trebuie sa ne uitam trecutul si
traditiile. Nimic mai gresit! Nu putem fi
universali decat prin ceea ce avem particular.
Suntem romani tocmai pentru ca stramosii
nostri au fost daci: daca ar fi fost celti, noi am
fi fost probabil francezi, iar daca ar fi fost iberi,
astazi am fi fost spanioli. A ignora sau a
contesta importanta componentei dacice a
istoriei noastre inseamna a nega propriul
nostru specific romanesc.
 
Aurora Petan


 
 ============
Povestile Ceahlaului
Varful Panaghia
 
Fara povesti, sufletul omului se transforma in
piatra. Isi pierde zborul. Se rataceste de
Dumnezeu

Nu exista la noi in tara munte mai cantat de

poeti si mai intesat de povesti decat Ceahlaul.
Dimitrie Cantemir spunea despre el ca ar fi fost
la fel de celebru precum Olimpul sau Pindul,
daca ar fi intrat in basmele vechilor greci.
Sihastrii si-au facut veacul pe Ceahlau din cele
mai vechi timpuri, lasand in urma lor nume
precum Ghedeonul, Batca Popii, Turnul
Sihastrilor sau La Chilii. Considerat al doilea
munte sfant al ortodoxiei dupa Athos, Ceahlaul
este singurul munte de la noi care avea hram si
sarbatoare, Schimbarea la Fata, pe 6 august. In
aceasta zi, preotii urcau sus pe poienile dintre
stanci, pentru a face rugaciuni. Urcau si sateni
 i din satele dimprejur, de cu noapte,
imbracati de sarbatoare, pentru praznic si hore.
Intr-atat de sfant a fost dintotdeauna Ceahlaul
pentru oamenii locului! Si chiar din vremea
dacilor si dinaintea lor, Dumnezeu cobora pe
Ceahlau si umbla descultprin poieni, oprindu-
se la cate o stana sa mangaie mioarele. Unii
carturari spun ca aici ar fi fost Kogaionul,
muntele sfant al dacilor, aici se afla Jiltul
Zeilor, Masa Dacica, Pavilionul dacic, Vulturul
lui Traian, Stanca Dochiei si alte locuri ce au
zamislit legende. L-au cantat Alecsandri, Goga,
Cosbuc, Asachi, Hogas, Alecu Russo,
Sadoveanu si atatia alti scriitori. Atata
frumusete, istorie si spiritualitate la un loc e
greu de gasit in alta parte. Stancile sale, nu
foarte inalte, au in schimb forme ciudate,
chipuri de zane adormite sau zei pagani care
au nascut sute de povesti, pe care batranii le
istoriseau in serile de iarna, la gura sobei. Am
plecat in cautarea acestor povesti prin satele
de pe malul lacului Izvorul Muntelui, sperand
sa pot culege ceva din sfintenia de altadata a
Ceahlaului.

Dochia, printesa dacilor

Mitica Letsta sprijinit de gard, langa o gramada

de lemne. Slab si drept, cu chip de bunic blajin,
priveste in zare spre munti, depanand povesti.
Are 91 de ani si este veteranul satului Ceahlau.
"Cand s-o batut Decebal cu Traian, fata lui
Decebal o fujit si s-o ascuns in muntii astia, ca
Traian o pus ohii pe ea. Dochia ii zacea. Era
frumoasa tare, ai mai frumoasa..." Lumina
domoala a dupa-amiezii ii scalda chipul
uscativ. Ochii ii rad din cand in cand, in clipele
in care se lasa prins de lumea povestilor. A
fost si el in razboi, stie ce inseamna lupta. Si
dacii s-au batut vitejeste sa-si apere pamantul,
dar tot Traian a fost mai tare. "Si cu Dochia ce
s-a-ntamplat?", il iscodesc. Cu Dochia e
poveste mare, dar el nu stie decat franturi din
ea. Batranii batranilor stiau mai multe si unii
carturari au consemnat aceasta poveste, de la
cei ce inca o mai povesteau.
Lacul Izvorul Muntelui
 

Dochia a venit de la Sarmizegetusa, chiar pe

Ceahlau. Unii zic ca era sora, altii ca era fata lui
Decebal. Multa lume fugise spre miazanoapte,
in vremurile acelea, ca sa scape de urgia
romana. Familii intregi de daci, cu putinul lor
avut, in siruri cat vezi cu ochii, se retrageau
incet spre nordul Moldovei, la fratii lor liberi,
unde sandaua soldatului roman nu avea sa
ajunga. "Du-te, copila mea", i-o fi zis Decebal
Dochiei. "Du-te si izbaveste-te de robie". Si
Dochia s-a dus. Imparatul Traian a urmarit-o,
gonind calare peste munti, aprins de iubire
pentru preafrumoasa printesa daca. Unii zic ca
nu era iubire adevarata, era doar cheful
imparatului de a o avea roaba pe fata lui
Decebal. Copila s-a ascuns prin vagaunile
Ceahlaului, si-a lepadat vesmintele regale si
podoabele si si-a pus pe spinare un cojoc greu,
de ciobanita. Asa umbla prin munti, cu o turma
de oi, ferita de ochii oamenilor, vorbind doar cu
jivinele padurii. Cale lunga a facut Traian,
indrumat de iscoadele lui, pana in Tara
Moldovei. Si a gasit-o pe Dochia. A intins catre
ea bratul sau regesc, chemand-o sa vina cu el
la Roma, in capitala lumii, unde sa o faca
imparateasa. Dar pentru nimic in lume, fata nu
si-ar fi parasit tara, urmandu-l pe dusmanul
tatalui ei. Atunci Traian facu un semn scurt si
garzile sale o inconjurara din toate partile.
Dochia isi ridica privirea spre inalt si sopti in
gand o rugaciune fierbinte, catre Zamolxe,
parintele vietii, cel ce are in grija toate cate
sunt in cer si pe pamant. In cateva clipe se lasa
frigul peste trupul feciorelnic al Dochiei, iar
ochii sai clipira pentru ultima oara, inlacrimati.
Piatra rece o cuprinse cu totul. Acum era o
stana, un stei, in jurul caruia zaceau rasfirate
mioarele, prefacute, si ele, in pietre. Lacrimile ii
curgeau siroaie pe obraji si pe haine,
impletindu-se la poale cu ierburile
inmiresmate. Acolo, la picioarele ei, a luat
nastere Izvorul Alb, cu o apa limpede si dulce,
cum nu s-a mai pomenit. Traian si-a spalat
obrajii in el, a mangaiat neputincios chipul de
piatra al fetei si s-a intors la Roma. Dochia a
ramas pentru vesnicie in Ceahlau, iar in
vremurile grele, aici veneau si se adaposteau
"vergurele" (fecioarele) din satele din preajma,
ca sa scape de capcauni...

Cobal si vulturul lui Traian

Stanca Dochiei
 
Urcasem de dimineata pe valea Izvorul Alb,
spre Jgheabul cu Hotar, pana la Stanca
Dochiei, pe o carare salbatica, ce adesea se
pierdea in apa raului. Fluturi mari, colorati, m-
au insotit plutind in fata mea in aerul cald.
Strajuita de flori multicolore si macris salbatic,
padurea lasa din cand in cand sa se vada
crestele maiestuoase ale Ocolasului Mare si ale
Toacai. Ma asteptam sa dau de o piatra
impunatoare, ce sa aduca oarecum cu un chip
de fata. Dar am trecut pe langa Stanca Dochiei
fara sa o bag in seama, apoi m-am intors din
drum sa o caut. Era o piatra mare, rotunjita, cu
verdeata pe crestet si un izvor limpede la
poale: obarsia Izvorului Alb. Dar nimic care sa
aduca, oricat de nelamurit, cu un chip de fata.
"Am vazut stanca, dar nu seamana deloc cu o
fata!", ii spun batranului, cu o privire
intrebatoare. "O semanat mai demult. Da' o
vinit de sus din munte prapad mare, intr-o zi de
sarbatoare, si o rupt tat". Documentele spun ca
era in primavara anului 1704, chiar in noaptea
de Inviere, cand o avalansa cumplita s-a pornit
din munte, pravalind la vale zapada, stanci si
lemne. Atunci s-a daramat partea de sus a
Stancii Dochiei, in care vremurile sapasera
chipul fecioarei. Iar Dochia a ramas pana azi
fara chip, un trup ciuntit de piatra, din temelia
caruia apa continua sa izvorasca... In aceeasi
noapte cumplita a pierit si schitul de pe Izvorul
Alb, cu calugari cu tot. Acolo sihastrea, ferit de
lume, Radu, un tanar care, asemenea lui
Traian, patimise din dragoste pentru o
preafrumoasa fata din Ceahlau. Dar asta e alta
poveste...
Mitica Let
 
Mitica Let atata stie, ca fata de imparat nu s-a
lasat prinsa, alegand mai degraba sa se
prefaca in piatra. Dar de ce atata patima? Pai
iubea un june dac, cum altfel?...
Cobal e numele flacaului ce prinse drag de
Dochia in vremea cand copila era inca in Dacia,
acasa la ea, un tanar dac viteaz si chipes, ce
cazuse prizonier la Roma. O legenda spune ca
scapand din inchisoare a venit sa o caute si,
gasind-o impietrita, l-a cuprins deznadejdea si
s-a aruncat de pe Toaca. Zeii l-au preschimbat
si pe el in stanca, nu departe de stanca
Dochiei. Insa o alta legenda spune ca Dochia l-
ar fi iubit pe Traian, fara sa stie ca e dusmanul
poporului sau. Cobal a cerut-o in casatorie pe
Dochia, dar aceasta l-a refuzat. Intelegand ca
fata e indragostita de Traian, Cobal incearca sa
il omoare pe imparat, dar nu reuseste si e luat
prizonier. Cand fata a inteles cine era cu
adevarat cel de care se indragostise, a cuprins-
o o jale fara margini. Inima ei s-a sfasiat de
durere, dar si-a inabusit iubirea si a fugit in
munti, in Ceahlau, unde s-a facut ciobanita.
Cobal a scapat si el si a fugit spre nord, unde
atatia daci au plecat in bejenie, gasind-o pe
Dochia. Cei doi n-au scapat de urmarirea lui
Traian, dar primesc de la Zamolxe trup de
piatra, pentru a nu fi luati robi la Roma.
Deznadajduit, imparatul isi lasa vulturul regal
sa-i pazeasca si pleaca in tara lui. Dar si
vulturul este prefacut in piatra, de catre
Zamolxe. Teribila poveste, ce tradeaza
amintirea unor vremuri in care Ceahlaul a fost
adapost pentru dacii fugiti din Ardeal, in
vremea razboaielor daco-romane. Iar unii spun
ca Dochia este chiar Dacia, pe care Traian nu a
putut-o supune, asa cum a vrut el. Degeaba si-
a lasat vulturii sa o pazeasca, Dacia nu si-a
inmuiat inima in fata Romei...

Preafrumoasa Panaghia si Soarele de pe cer

"Dar Panaghia? Ce poveste are stanca asta?",

il intreb pe batranul Let, privind in zare catre
cea mai mandra si mai inalta stanca din varful
Ceahlaului. "Panaghia era tot o fata". "Cum tot
o fata? Pai e plin Ceahlaul de fete frumoase
prefacute in piatra!". Batranul zambeste
sugubat. Nu stie p
ovestea Panaghiei. Stie doar ca tot de iubire
e vorba, ca tot Ceahlaul e plin de povesti de
dragoste.
Ce nu stie el stie Hogas, pasionatul cronicar al
Muntilor Neamtului, care aflase de la batranii
locului povestile Ceahlaului. In scrierile lui, el
spune ca Panaghia era o fata nespus de
frumoasa, atat de frumoasa, incat ursitoarele
au adapostit-o in munti de mica, pentru a o feri
de invidia muritorilor. La nastere, una dintre
zane a luat intuneric din intunericul cel mai
nepatruns al unei nopti fara luna, adanc din
adancul marilor fara de fund, foc si lumina din
lumina si focul luceferilor celor mai stralucitori,
duiosie si blandete din ochii ingerilor ce stau la
dreapta lui Dumnezeu si le-a pus pe toate in
privirile ei.

"Kogaionul" dacilor
 
Alta a rupt din fragezimea si albeata crinilor si
din rumeneala trandafirilor si le-a pus pe fata
ei. A treia a tors din caierul de neguri fire
subtiri de umbra neprihanita si i le-a pus pe
cap, ca podoaba de par negru si bogat. Dar
lucrul cel mai minunat a fost cand insusi
atotputernicul Dumnezeu a rupt din inima si
sufletul sau particica cea mai aleasa, daruindu-
i-o Panaghiei ca suflet si inima. Asa s-a
zamislit preafrumoasa Panaghia, chiar din
inima lui Dumnezeu! Si pentru ca sa nu fie
pangarita de priviri muritoare, ursitoarele au
dus-o pe inaltimile cele mai de sus ale
Ceahlaului, dincolo de imparatia norilor, si au
asezat-o in pestera pustnicului Ghedeon.
Albinele din Sihastrii au hranit-o cu mierea lor,
iar noptile senine au scaldat-o in roua de flori
mirositoare. Si Panaghia a crescut mare si s-a
facut fata frumoasa, cum numai povestile isi
pot inchipui. Dar degeaba au ascuns-o
ursitoarele in munti, ca cineva tot avea sa o
vada: Soarele, din inaltimile cerului, care o
privea cu nesatin fiecare zi. Dar si fata se uita
la Soare, cu acelasi dor in suflet. Si amandoi s-
au indragostit. Ceasuri intregi se oprea Soarele
din calea lui ca s-o priveasca, infasurand-o in
razele sale. Si pana intr-atata s-a marit ziua, in
vreme ce noaptea s-a micsorat, ca ajunse
amurgul aproape sa-si dea mana cu zorile.
Atunci noaptea, suparata, s-a plans lui
Dumnezeu si Dumnezeu s-a maniat si l-a
pedepsit pe Soare, sa nu mai rasara de acum
inainte, decat invesmantat de neguri, ca sa nu
mai ispiteasca sufletele slabe ale muritorilor. Si
s-a implinit porunca lui Dumnezeu, iar
Panaghia nu l-a mai vazut pe Soare. Jalea i-a
cuprins sufletul si a plans neincetat zile si
nopti la rand, fara sa mai inchida un ochi. Dar
de la o vreme i s-a facut lui Dumnezeu mila de
ea si a trimis porunca rasaritului si apusului sa
trimita in graba cele mai usoare si mai dulci
dintre vanturile lor, spre culmile inalte ale
Ceahlaului, ca sa-i usuce copilei lacrimile. Dar
Panaghia nu mai putea trai fara Soare si jalea
ei era atat de mare, incat se ruga lui Dumnezeu
sa o prefaca in stana de piatra si sa dea din
nou drumul zeului zilei si al luminii sa
straluceasca pe cer.

Batrana Varvara
 
Dumnezeu ii implini voia si fata simti cum
picioarele ei prinsera radacina in pamant si nu
se mai putu urni. Si cand voi sa indrepte iarasi
ochii spre ceruri, pleoapele ii cazura grele si un
intuneric nemarginit o cuprinse. Panaghia se
prefacuse in stanca de piatra. Se zice, insa, ca
inima ei nu s-a impietrit, ca si acum se bucura
de razele soarelui, de stralucirea florilor si de
vanturile dulci si mangaietoare ale rasaritului si
apusului.
O alta varianta a legendei Panaghiei, mai
ancorata in istorie, vorbeste de iubire, gelozie
si razbunare. Povestea spune ca pe vremea lui
Vasile Lupu, un tanar de seama, numit Radu
Valcu, o indragi pe frumoasa Panaghia, fata
parcalabului de Suceava. Dar tanarul pleca la
lupta si multa vreme avea sa nu o mai vada pe
draga lui. In acest timp, Panaghia facu nunta
cu hatmanul Bahrin, vestea cazand ca un
fulger peste Radu. Zdrobit de durere, el se
arunca in lupta, si zarindu-l in invalmaseala pe
Bahrin, sufletul i se umplu pe loc de o ura
nemarginita. Se arunca asupra lui ca un vultur,
cu gandul sa-l ucida. Dar, dintr-o data, poarta
cetatii se deschise si se ivi Panaghia, in straie
ostasesti, cu sabia in mana, hotarata sa-si
ajute sotul. Radu rupse cu o lovitura sabia
Panaghiei si se intoarse catre Bahrin,
rapunandu-l. Cu pieptul despicat, hatmanul
cazu intr-o balta de sange, ultimele batai ale
inimii sale daruindu-le Panaghiei. Ca o fiara
ranita de moarte se napusti fata parcalabului
asupra lui Radu. Poate ca el s-ar fi lasat ucis de
mana ei, acum cand isi implinise dorul de
razbunare, dar un ostean sari sa-l apere si
Panaghia se prabusi sub palosul greu. Radu
ridica trupul iubit al Panaghiei, il puse in sa in
fata lui si pleca spre manastirea Putna, unde-l
cobori in lacasul de veci. Dar viata isi pierduse
orice rost pentru Radu. El parasi nestiut curtea
domneasca si pleca in pribegie. Ajunse la
sihastria de pe Izvorul Alb, unde trai in pestera
de la obarsia acestui izvor. Ratacind singuratic
prin coclauri, el poposea adesea pe culmea
Ceahlaului, in ceasurile inserarii, privind
indelung o stanca mandra si zvelta pe care a
numit-o Panaghia, in amintirea iubirii lui.

Ultimele povesti

Strabat satul Ceahlau, intrebandu-i pe batrani

de povesti. In Durau au ramas putini oameni,
acum mai multi sunt turisti decat sateni. Dar
Ceahlaul e animat, si casele lui vechi trebuie ca
mai adapostesc istorie si legende. Intreb in
stanga si-n dreapta de povestile muntelui si
oamenii ma privesc cu mirare cumva: "Ce
povesti? Astea-s copilarii... Batranii mai stiau
ceva, dar s-au dus toti...". Intru, totusi, in doua
curti, cu speranta sa mai gasesc un fir de
poveste tesut in jurul acestor munti...
Batrana Varvara Ciobanu sta in fata casei sale,
cu o maturica in mana. O bunicuta frumoasa,
cu o casa frumoasa, exact ca in amintirile
copilariei mele. Scunda, cu naframa si sortin
carouri, daca n-ar fi avut ochelari, as fi zis ca a
coborat direct din cartea cu povesti. Curtea e
cosita proaspat, urmele lasate pe iarba stau
verzi si proaspete, una in spinarea celeilalte.
Casa e albastra, cu cerdac din lemn vopsit in
verde. Ma invita inauntru sa-i vad covoarele
colorate, tesute in motive vechi de mii de ani,
din vremurile cand frumoasele Cucutenilor, ce
au vietuit nu departe de Ceahlau, isi
impodobeau imbracamintea, casa si obiectele
cu aceleasi forme si figuri. In casa miroase
curat si luminos, a lemn si a lana. "Astazi,
fetele nu mai torc si nu mai tes. Stau toata ziua
la televizor, sa vada care ce-o mai facut". O
intreb daca era mai bine inainte. Era mai greu,
dar mai sanatos. Casele din lemn, alimentele
naturale, imbracamintea curata, din canepa si
din lana, traiul la munca in aer liber erau mai
bune pentru om. Povesti despre muntii astia nu
stie. Stiau batranii, pe vremuri, stia si ea in
tinerete, dar daca Al de Sus i-a dat ani multi, le-
a uitat.
Leon Marcoci
 
Intru si in curte la Leon Marcoci, unul dintre
ultimii ciobani din Ceahlau. Satenii zic ca daca
Leon nu cunoaste muntii astia, atunci nimeni
nu-i cunoaste. Ma uit la casa noua, cu
termopane si gard frumos, dar oierul iese din
spate, dintr-o casuta alba, de lemn, cu ferestre
verzi si muscate. Casa cea noua e a fetii. In
ochii mei, Leon e un om tare frumos: felul
acela de om deschis, direct, prin vorbele caruia
curge toata linistea muntilor, cu dangatele
turmelor cu tot. Uscativ, drept, cu ochi ca jarul
si sprancene stufoase, ciobanul pare sa aiba in
jur de 60 de ani. "71", imi spune scurt. I-au fost
dragi muntii si stie fiece stanca si fiecare
vaioaga, ca doar le-a batut cu piciorul o viata. Il
intreb ce loc ii e cel mai drag. "Toate." Si
incepe sa mi le enumere, concentrat, adunand
in memorie imagini si ganduri ce alcatuiesc o
viata: Viezuri, Piatra Lata, Duruitoarea,
Scaiusul, Arinisul, Toaca, Panaghia, Ocolasul,
Claile lui Miron, La Scaune, Curmatura
Stanilelor, Lutul Rosu, Stanca Dochiei,
Detunatele... La Stanile, a avut ani de zile
stana, avea multe oi, tot Ceahlaul era plin de
viata. Acum nu mai e nici o stana pe acolo, cei
care au mai ramas s-au retras dincoace de
rezervatie. Tinerii nu mai sunt interesati de
trecut si de pastorit. Nici nu mai merg la oi: e
rusine pentru un tanar din ziua de azi sa se
faca cioban, toti vor la oras, la civilizatie. Si
apoi, cui ii mai trebuie lana si branza? Peste o
tona de lana a strans Leon in doi ani, de la o
suta de oi, si nimeni nu i-o cumpara. La fel si
pieile, a venit cineva si i-a oferit doar un leu pe
bucata. Fetele nu mai torc si nu mai tes.
Gust dintr-o bucata de urda neasemuit de
gustoasa si plec cu un pachet mare de
bunataturi sub brat: "Pentru sanatatea oilor",
insista Leon Marcoci, cand vreau sa-i platesc.
"Dar povesti? Mai stiti povesti despre muntii
astia?", intreb. "Cui ii mai trebuie azi povesti?",
ofteaza baciul cu obida. Povestile sunt facute
ca sa fie povestite. Iar daca nu mai ai cui sa le
povestesti, se pierd...
Lacul Izvorul Muntelui sclipeste tot mai stins,
pe masura ce ma indepartez. Panaghia e
imbratisata de lumina moale a asfintitului. La
poalele Ceahlaului, batranii au uitat povestile,
in vreme ce tinerii nu au apucat sa le mai afle.
Ca si cum apele uriasului lac de acumulare ar fi
inghitit, odata cu vechile sate, si povestile lor.
La ce ne mai trebuie povesti? Nu stiu. Totusi, o
lume fara povesti e o lume in care sufletul
omului se transforma in piatra, ca Dochia. O
lume fara viata, fara simtire si fara zborul
gandului si al inchipuirii. Fara iubire. Lumea
fara povesti e o lume prea departe de
Dumnezeu.
Fotografii de Marian Coman
 
Aurora Petan


 


 
 

 


====================
Valea regilor traci

Preistoria Bulgariei este reprezentata cu stralucire. Morminte tracice, la poalele Balcanilor

 
Tara de dincolo de Dunare

De la Giurgiu la Russe e o aruncatura de bat. Un pod ce separa doua tari, peste o Dunare-granita care in trecut lega, si nu despartea, ca acum, malurile. Si care era o
adevarata coloana vertebrala a Europei.
Sunt pentru prima oara in Bulgaria. Pentru mine e o tara straina, cu o limba straina. Si totusi, acum doua mii de ani, de o parte si de alta a apei, traia acelasi neam si se
vorbea aceeasi limba. Asa cum de o parte si de alta a Muresului sau pe un mal si altul al Oltului traieste acelasi popor. Oamenii se strigau de pe un mal pe celalalt al
Dunarii in acelasi grai. Flacaii mergeau la petit cu barcile, iar pescarii de pe ambele ta

rmuri se intalneau in mijlocul apei la povesti despre stime si balauri cu sapte capete. Dar ce s-a intamplat? Unde a disparut bucata aceasta de istorie comuna?
Din vremurile indepartate ale neoliticului, Dunarea a fost o singura casa pentru cei de pe ambele sale maluri: aceeasi cultura, aceleasi manifestari artistice, aceleasi
traditii si stil de viata. Au intrat apoi in istorie daco-getii, numiti asa la nordul Danubiului si numiti "moesi" la sud. In campia sudica marelui fluviu, pe fasia ce se intinde
de la tarmul Dunarii, pana la sirul de munti Stara Planina, numiti odinioara Haemus (Balcani), ce strabat Bulgaria de la vest la est, locuiau acesti moesi sau mysi, de la
numele carora teritoriul acesta se va numi Moesia. Aceasta este tara dacilor de la sud de Dunare, o tara orientata spre fluviu si continent, spre spatii inchise, pamanturi
roditoare si clima temperata. In sud, dincolo de muntii Balcani, se aflau insa tracii, inruditi cu dacii, dar puternic influentati de lumea grecilor: o lume orientata catre
mare, catre spatii deschise si clima calda, mediteraneana. Bulgarii vorbesc doar despre acei traci. Pe ei ii considera stramosii lor si se mandresc cu mostenirea lor tracica.
Cel mai numeros neam dupa inzi, cum spune Herodot despre traci, au lasat in urma lor constructii si tezaure fabuloase, pe care bulgarii au stiut sa le scoata la lumina, sa
le conserve si sa le arate intregii lumi. Ceea ce noi, romanii, nu am stiut sa facem cu dacii nostri.
Neam razboinic si mandru, tracii au avut perioade de mare glorie. Homer insusi ii aminteste ca fiind aliati ai troienilor, in razboiul impotriva grecilor. De fapt, insisi
troienii se pare ca erau de neam tracic. Negurile istoriei sunt cu atat mai dense, cu cat ne indepartam mai mult in timp, iar peisajul de azi al campiilor bulgare nu mai
evoca cu nimic vremurile de altadata. Tracii, care traiau divizati in multe triburi, au reusit in secolul al VI-lea inainte de Hristos sa se adune sub coroana regelui Teres,
formand un mare regat, cel al odrisilor. Apogeul acestuia a fost atins in timpul dinastiei Cotizonilor si a regelui Sitalces, in secolul al IV-lea inainte de Hristos. Dar
romanii si-au intins stapanirea si peste Tracia, transformand-o in provincie, in secolul I i.Hr. Cercetatorii considera ca la venirea slavilor, care s-a petrecut in secolul al
VI-lea dupa Hristos, tracii isi pierdusera deja identitatea si fusesera romanizati sau grecizati. Asa incat slavii s-ar fi asezat probabil pe un substrat romanic. Totusi, ceva
nu e clar in aceasta poveste: exista asemanari mari de structura intre bulgara si romana, care nu au nimic a face cu latina si, ca urmare, sunt socotite de unii lingvisti
"coincidente". Mai mult, trebuie facuta o distinctie intre daco-moesiana vorbita intre Dunare si Balcani si traca vorbita dincolo de Balcani. Cat despre romanizarea
moeso-dacilor sau a tracilor, in absenta probelor e greu de sustinut acest proces. E usor de spus: tracii au fost romanizati, dar apoi au venit slavii care i-au asimilat si nu
au mai ramas urme ale romanizarii. Dar nu e argumentabil stiintific. In schimb, nu s-au sters cu totul urmele substratului dacic al limbii bulgare. Iar bulgarii nu se
straduiesc sa studieze acest aspect.

Valea Regilor Traci

Am pornit in cautarea dacilor si a tracilor de la sud de Dunare, intr-o zi de vara, strabatand Bulgaria de la Russe spre inima tarii, prin paduri nesfarsite si sate marunte ce
par pustii. Russe, Byala, Gorna, Veliko Tarnovo, Dryanovo, Gabrovo, pasul Shipka, Kazanlak - acesta e traseul care duce de la Dunare in renumita Vale a Regilor Traci.
Un traseu initiatic, ce urca brusc dupa Gabrovo, din campie in inima muntelui, unde temperatura scade instantaneu cu 20 de grade, ceturile sunt atat de dense, incat nu se
mai vede nici marcajul pe sosea, iar serpentinele ametitoare sunt strajuite de paduri neguroase. Un drum prin pacla, frig si intuneric, bajbaind la limita, care dupa o ora
de infern coboara triumfator in lumina, in valea vestitilor trandafiri de Damasc si a mormintelor regale, pictate cu cai si printese. Ca si acum, in antichitate, acesti munti
trebuie sa fi fost o pavaza teribila in fata dusmanilor, o granita de piatra. Nu e o intamplare ca regii traci si-au construit mormintele, dar si capitala, la poalele acestor
munti. Iar faptul ca s-au asezat la sud arata ca dominatia lor se intindea spre Grecia, in vreme ce la nord de Balcani e posibil ca neamul daco-moesilor sa-si fi creat o
lume oarecum diferita, mai putin influentata de civilizatia grecilor si mai aproape de cea a Carpatilor.

Mormantul lui Seuthes

Ca si la noi, nici in Bulgaria nu au existat, dupa 1990, prea multi bani pentru sapaturi arheologice. Fusesera descoperite vestigii tracice imediat dupa al doilea razboi
mondial, existau sute de tumuli funerari despre care se banuia ca adaposteau morminte si tainuiau comori, dar nu se facusera investigatii sistematice la scara mai larga.
In 1992, arheologul bulgar Georgi Kitov a planuit o campanie de sapaturi cu vise mari, dar a obtinut bani putini, doar pentru o saptamana de lucru. Si a avut de ales: sa
sape la intamplare, intr-unul din tumuli, sperand ca ceea ce gaseste acolo sa convinga autoritatile sa-i dea mai multi bani, sau sa renunte pe moment, incercand sa obtina
fonduri mai mari in viitor. A ales prima varianta. A sapat in tumulul Malkata, unde primele trei zile au fost dezamagitoare. Apoi a inceput sa apara aurul: mormantul
fusese dezvelit. Dar si pacea celui adormit fusese tulburata. Ploi teribile si vanturi puternice s-au starnit dintr-o data, spulberand tabara arheologilor. Kitov a mers inainte.
A obtinut fonduri si a condus expeditia timp de sapte ani. In acei ani a descoperit comori fabuloase, constructii funerare incredibile, picturi murale impresionante,
simboluri si taine de nedescifrat. Intr-un cuvant, o lume intreaga ce parea sa fi fost pierduta pentru totdeauna. Asa a iesit la lumina Valea Regilor Traci.
Cele mai multe dintre mormintele regale ale tracilor se afla la mica departare de Kazanlak. Tumuli exista in Bulgaria cca 1500. Cercetati sunt cateva zeci. Astazi,
mormintele sunt incluse in patrimoniul mondial UNESCO si sunt extrem de bine conservate. Mormantul de la Kazanlak are chiar o replica la scara, pe care o pot vizita
turistii, pentru ca originalul sa fie cat mai putin expus. Exista drumuri de acces in stare perfecta pana la aceste morminte, iluminare, ventilare, conditii de conservare,
exista indicatoare si ghizi. Autocarele cu turisti se revarsa ritmic, iar blitzurile aparatelor de fotografiat clipesc in mainile japonezilor veniti de peste mari si tari sa
viziteze lumea tracilor. (Dar nu si pe cea a dacilor!) Bulgarii au dezvoltat un infloritor turism cultural, bazat pe mostenirea tracica. Vorbesc mereu de traci, se mandresc
cu ei, motivul tracic a devenit un fel de amprenta a civilizatiei de azi a bulgarilor.

Mormantul regelui Seuthes

Muzeul din Kazanlak adaposteste multe dintre minunatiile descoperite in Valea Regilor, chiar daca unele sunt replici, caci originalele se afla la Sofia. Dar e minunat sa
poti vedea laolalta, chiar la fata locului, obiectele care alcatuiau lumea tracilor. Cel mai incredibil obiect din muzeu il constituie, cu siguranta, coroana regelui Seuthes al
III-lea, descoperita in mormantul acestuia din movila Golyama Kosmatka: o cununa din ramuri, frunze de stejar si ghinde din aur, delicata si impunatoare in acelasi timp,
o opera de arta fara egal. Alaturi se afla bustul de bronz al regelui Seuthes. Cu parul suvite, barba bogata, nasul puternic, coroiat, si privirea usor incruntata, dar
patrunzatoare, regele Seuthes pare sa scruteze viitorul cumva asemenea dacilor de pe arcul lui Constantin. Alaturi, splendide vase de aur si argint, amfore, arme, si toate
cele trebuitoare sa-l insoteasca pe cel plecat.

Intrarea in mormant

 
Mormantul regelui, aflat la 15 minute distanta de Kazanlak, se afla in plin camp. Strajuita de ciresi incarcati de rod si de pajisti cu flori multicolore, movila rasare domol
din campie, ca un animal garbov. Asfaltul negru duce pana la intrarea in "grobnita", cum le spun bulgarii acestor morminte. La intrare vorbesc cu ghidul, care imi spune
cate in luna si in stele despre traci si Seuthes, dar nu a auzit nici de daci, nici de Decebal. Intru in pantecele cocoasei de pamant, unde ma asteapta lumea celor plecati
dincolo. Dupa un coridor de piatra lung de 13 metri, si doua incaperi boltite, urmeaza o a treia, sapata toata intr-un singur bloc de piatra, ce a fost transformata in
incapere-sarcofag. Aici a fost inmormantat marele rege Seuthes al III-lea, a carui capitala, Seuthopolis, se afla astazi sub apele lacului de acumulare Koprinka. Totusi,
mormantul acesta nu mi se pare cu mult mai impresionant decat cel din movila Documaci, de langa Mangalia. Cele doua se aseamana foarte mult ca arhitectura si chiar
si nuantele de vopsea conservate pe pereti par a fi identice. Dupa mormantul lui Seuthes, mai vizitez movilele Helvetsia si Ostrushka. Acum incep sa inteleg rostul
acestor morminte-temple. La Helvetsia, mormantul reprezenta matricea, uterul, iar cel decedat se intorcea inapoi de unde venise, prin tainele si riturile care se practicau
asupra lui. Acest mormant chiar are forma si neregularitatile unui uter si multe alte indicii trimit spre aceasta interpretare. La Ostrushka, s-au conservat cateva picturi
splendide, intre care chipul indurerat al unei nobile, probabil sotia decedatului, o femeie frumoasa, distinsa, cu parul roscat. Dar cele mai uluitoare picturi murale se
gasesc in mormantul de la Kazanlak. Aici arta tracilor este prezenta in plin apogeul sau, prefigurand arta Europei de mult mai tarziu. Cupola ametitoare e acoperita de
cercuri concentrice, cu scene diverse, asemenea unei biserici pagane. Culorile si formele pastrate aievea evoca o lume serena, cu cai frumosi, femei gratioase si mese
imbelsugate, un fel de paradis in ocru si albastru, ce converge spre personajul regal ce-si tine soata de mana cu tandrete.
Mormintele tracilor nu par simple morminte. Sunt constructii impresionante, cu coridoare si incaperi boltite, cu usi de marmura strajuite de capete de zei si cu sisteme de
inchidere a usilor care si astazi functioneaza. Sunt lumi in sine la scara mai mica, in care se petrec lucruri tainice, la hotarul dintre viata si moarte, lucruri care pentru
universul profan in care traim nu mai au nici inteles, nici importanta. Epoca pe care o acopera este cea a secolelor VI-II inainte de Hristos. Spre deosebire de traci, dacii
aveau o alta viziune asupra lumii de dincolo. Exceptand influentele tracice din Dobrogea, lumea dacilor nu cunoaste astfel de "pregatiri" pentru lumea de dincolo, ci
trupurile celor decedati erau incinerate. Cenusa era depusa intr-o urna, iar in epoca de varf a regalitatii (sec. II i.Hr. - I d.Hr.), nici urnele nu mai sunt de gasit. Probabil
cenusa era imprastiata in patru vanturi sau pe ape, iar spiritul era eliberat de povara trupului.

O usa de mii de ani

 
Cat de mult din lumea aceasta a tracilor ne apartine? Nu stim prea bine. Imi vin in minte unele similitudini, fara sa le pot lega intr-un fir prea solid, din lipsa de alte
informatii: o coroana asemanatoare cu cea a lui Seuthes, dar mai putin elaborata, s-a gasit in mormantul cu papirus de la Mangalia, un inel de aur cu broasca testoasa,
asemanator cu cel descoperit de bulgari in movila Sineva, s-a descoperit in movila de la Documaci, iar aceasta din urma este extrem de asemanatoare cu mormintele
tracice pe care le-am vizitat. Insa la noi nu se accepta ca cele doua morminte - de la Callatis si de la Documaci - sunt tracice. "Nu se stie", mi s-a spus: pot fi grecesti,
scitice, tracice mai putin. Sa vina bulgarii sa ne lamureasca.
Drumul prin Valea Regilor este un drum luminos, chiar daca trece printre morminte. Un drum curat, ce respecta trecutul. Si nu pot sa nu ma gandesc la dacii nostri, la
drumurile, muzeele, indicatoarele noastre. La gunoaiele din cetatile dacice, la dezinteresul oficialitatilor, la furturile din situri, la infinitele gropi facute de cautatori, la
nepasarea ucigatoare a celor ce ar fi in drept sa faca ceva. Ceva, orice, cat de putin, pentru noi, romanii. Nu neaparat autostrazi, pentru autocarele cu japonezi.

Dacii din sudul Dunarii

Poate ca nu in cautarea tracilor ar fi trebuit sa pornesc, ci in cautarea dacilor de pana la Muntii Balcani. Nu stim prea bine nici astazi care erau raporturile dintre daci si
moesi, dintre daci si traci. Stim ca erau inruditi, poate dacii o ramura a tracilor, poate doua ramuri surori.
href="http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/881/1605_1250601786-large.jpg" rel="lightbox[articol]" title="Valea regilor traci">

Bolta pictata in mormant

 
Dar daca tracii sunt mai departe de lumea noastra, in schimb moesii au fost mereu in contact cu locuitorii de la nordul Dunarii. In vremea lui Augustus au avut loc
transbordari uriase de populatie getica, de la nord de Dunare la sud. Multe cetati infloritoare au incetat brusc sa fiinteze, depopulate cu ordin de la Roma. In acest fel
romanii incercau sa tina sub control granita de pe Dunare. Aceste sute de mii de daci adusi in sud au consolidat nucleul de dacism din Moesia. O a doua deplasare
majora de daci, de la nord la sud, are loc in perioada retragerii aureliene, dupa anul 271, cand, pe langa armata si administratie, trec in sud si multe familii care doresc sa
ramana in imperiu, pentru a fi protejate de invaziile migratorilor. Acolo ii gasesc, fireste, pe oamenii locului, frati de sange cu ei. Probabil ca astfel de treceri de o parte
si de alta a apei nu au fost putine de-a lungul timpului. Nu e deloc intamplator faptul ca Aurelian creeaza in sudul Dunarii o noua provincie, Dacia Aureliana, impartita
administrativ, ulterior, in Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea. Daca teritoriul acesta nu ar fi fost locuit de daci, Aurelian nu l-ar fi numit "Dacia". Ce s-a intamplat cu
acesti daci? Cu limba lor? Cu zestrea lor culturala si genetica? Odata cu retragerea aureliana, Dunarea devine granita a imperiului, iar dacii sunt divizati, o parte in
imperiu, o parte in afara lui. Acesta este inceputul sfarsitului in istorie. Insa doar in istorie, caci viata maselor, ce curge dincolo de istoria scrisa de invingatori, si-a urmat
cursul neclintita. Asadar, daca din manuale nu putem afla mare lucru despre ce s-a intamplat cu acesti daci si cum de-am ajuns dupa atata timp sa fim doua tari straine pe
doua maluri straine, putem incerca sa aflam altfel.

Bulgara si romana - surori nestiute

Nu inteleg mare lucru din limba bulgara. Asa cum probabil n-as intelege mai nimic nici din limba albaneza. Si totusi, romana, bulgara si albaneza formeaza nucleul a
ceea ce lingvistii numesc "uniunea lingvistica balcanica". Adica aceste limbi, desi apartin unor familii diferite (bulgara e slava, albaneza traco-ilira, iar romana e
considerata romanica), au, totusi, in comun, trasaturi foarte importante, care nu se regasesc decat aici, in Balcani. La aceasta "uniune" mai participa partial si greaca.
Unii lingvisti au sustinut, fara prea mult temei, ca trasaturile acestea au aparut independent, in fiecare limba. Cei mai multi insa sunt de acord ca ele provin dintr-un
substrat balcanic comun. Desi nu intelegem mare lucru din aceste limbi, pentru ca difera vocabularul, totusi, structura, scheletul lor fundamental, care este mult mai
stabil decat cuvintele care adesea vin si pleaca, este asemanator.

Regele Seuthes

 
Iar aceste lucruri nu se imprumuta, ci se mostenesc. Asta inseamna ca bulgara s-a format pe un substrat asemanator cu romana. Aceasta limba slava sudica, ce difera de
celelalte grupe de limbi slave, va fi purtatoarea unei intregi culturi ecleziastice, care va duce si la raspandirea alfabetului chirilic, impreuna cu slavona bisericeasca. Dar
cine sa se mai intrebe care este originea reala a alfabetului chirilic, creat pe teritoriul dacic? El are, desigur, la baza, alfabetul grec. Insa bulgarii in nici un caz nu-si vor
pune problema de unde au luat Chiril si Metodiu unele semne care nu exista in alfabetul grec si pentru care specialistii nu au gasit o origine. Noi am luat tot de la toata
lumea si nimeni nu a imprumutat nimic de la noi - pare sa fie postulatul preferat al oamenilor de stiinta din domeniul lingvistic. Iar daca e vorba de slava, cu atat mai
mult. Exista, totusi, cercetatori straini, precum Giuliano Bonfante sau Mario Enrietti, care sustin ca slava a devenit slava numai in urma contactului cu protoromana,
cand si-a conturat principalele caracteristici. Dar vorbind strict de bulgara, putem spune ca aceasta este un fel de sora cu romana, poate sa-i zicem sora vitrega, caci cele
doua surori au un parinte diferit si nu mai seamana la chip. Aici, in aceste trasaturi de limba, precum postpunerea articolului hotarat, formarea viitorului si a perfectului,
evitarea infinitivului si altele, in spiritul limbii pe care lingvistii bulgari nu-l cerceteaza, iar cei romani nici atat, se ascund dacii din sudul Dunarii, abandonati de istorie,
cu limba lor cu tot.

Imperiul vlaho-bulgar

Au venit apoi vremuri tulburi, in care nu stim ce s-a intamplat cu urmasii dacilor de la sud de Dunare. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, nu a mai ramas nimic din
neamul lor. Cand slavii au impanzit Peninsula Balcanica, dupa secolul al VI-lea, au asimiliat ce a mai ramas din urmele tracice, care fusesera expuse romanizarii. De
fapt, ce au gasit slavii in actuala Bulgarie? Intre Dunare si Balcani, o populatie de sorginte dacica, ce vorbea ori vechea limba a dacilor, daca romanizarea nu apucase sa
se produca, ori o protoromana. Cu alte cuvinte, bulgara este o limba slava cu substrat traco-dacic sau chiar stravechi romanesc. Cu populatia s-a intamplat la fel: slavii nu
au exterminat populatia locala. Asa incat actuala etnie a bulgarilor trebuie sa aiba o componenta genetica foarte asemanatoare cu cea de la nordul Dunarii.
Coroana lui Seuthes

Dar ce s-a intamplat mai departe? Cand s-a pierdut, cel putin in memoria colectiva, legatura dintre nordul si sudul Dunarii? Probabil ca niciodata. Chiar daca dacii dispar
din istorie, apar vlahii, urmasii acestora, al caror nume poate sa fi insemnat chiar "lupii". Ei sunt cei care, in numeroase randuri, vor scrie istoria Balcanilor. Si tot ei sunt
cei carora li se va refuza, pana astazi, dreptul la istorie. Si nu este vorba doar de comunitatile compacte de vlasi sau vlahi (aromani, meglenoromani sau istroromani), ci
de mase mari ce impanzeau peninsula Balcanica si o parte a Europei Centrale, despre care nimeni nu vorbeste. Ei sunt urmasii dacilor, ai dacilor liberi, ai dacilor din
provinciile nord si sud-dunarene, ai dacilor bejeniti, plecati spre apus, dar si spre rasarit, cand urgia romana s-a abatut asupra tarii lor. Ei sunt oierii ce au impanzit
Europa cu turmele lor, care au dat atatea nume romanesti muntilor si catunelor prin care si-au gasit adapost.
Acesti vlahi, firi aprige si neinfricate, au scris pagini din istoria Bulgariei. In iarna anilor 1185-1186, birurile Imperiului Bizantin devenisera atat de grele, incat vlahii,
impreuna cu bulgarii, s-au rasculat. A luat nastere Imperiul romano-bulgar sau Taratul vlaho-bulgar, cunoscut in istoriografia moderna sub numele de Al II-lea Tarat
Bulgar. Intemeietorii acestui tarat au fost trei frati de origine vlaha, din dinastia Asanestilor: Petru, Asan si Ionita Caloian. Toate sursele medievale sustin ca cei trei frati
erau de neam vlah. Cu toate acestea, istoricii bulgari nu accepta originea lor vlaha si sustin ca erau bulgari, afirmand ca prin "vlahi", sursele medievale intelegeau
"bulgari". Ei insisi s-au autointitulat "imparati ai vlahilor si bulgarilor". Capitala taratului a fost la Veliko Tarnovo, splendid oras medieval, ce si astazi pastreaza
parfumul vremurilor trecute. Dinastia Asanestilor a stralucit timp de un secol si si-a impus dominatia in Balcani, luptand impotriva bizantinilor, a ungurilor si a
cruciatilor. S-a stins dupa marea invazie tatara din 1241, dar imperiul a mai dainuit o vreme, destramandu-se spre sfarsitul secolului al XIV-lea, in mai multe state
feudale, cucerite apoi de otomani. Bulgarii si-au sters din istorie numele de "vlah", refuzand sa accepte ca aceasta perioada de maxima glorie, libertate si stralucire ni s-a
datorat in mare masura noua, romanilor.

O istorie pierduta

Femeia de la Thrace Ostrusha

 
Cat de mult este a noastra lumea tracilor? Poate cea a tracilor de dincolo de Balcani nu este a noastra decat in parte. Dar cea a dacilor dintre Dunare si Balcani este a
noastra intru totul. Vremurile ne-au inlaturat-o din istorie si cine stie daca o va mai revendica cineva in manuale sau in constiinta urmasilor nostri. Bulgaria ramane tara
de dincolo de Dunare, cu oamenii sai, cu istoria sa, in care regimul trecut nu a vrut sa se amestece, pentru a pastra buna vecinatate. Dunarea a devenit granita prin chiar
mijlocul sufletului dac, involburata de un spirit slav potrivnic, ce refuza sa-si recunoasca substratul dacic sau romanesc, precum si stralucirea geniului vlah, fara de care
Bulgaria nu ar fi avut istoria pe care o are. Ce avem totusi de invatat de la bulgari: sa pretuim ceea ce avem. Ei o fac. Noi, nu.

Foto: Iulian Ignat

 
 Aurora Petan

Comori romanesti la Viena

Catedrala Sfantul Stefan

 
Multe comori romanesti sunt risipite in lume, despre care nu stim aproape nimic. In vreme ce egiptenii isi revendica cu vehementa valorile imprastiate in
marile muzee ale strainatatii, afirmand ca ele sunt proprietatea pamantului din care provin, noi nici macar nu stim pe unde ni s-au risipit tezaurele, nu avem
nici macar reproduceri dupa aceste valori, informatiile lipsesc, iar fotografiile sunt greu de obtinut. Cu atatea obstacole in fata, am pornit, totusi, in cautarea
acestor vestigii, iar primul popas l-am facut la Viena, unde se afla cateva tezaure fabuloase, descoperite in Transilvania, in timpul Imperiului Habsburgic si
apoi Austro-Ungar

Martie la Viena

In martie, la Viena miroase a frezii. E inceput de primavara, iar in fata palatului primariei rasuna un vals de Strauss, sub sclipirile feerice ale unui patinoar ce serpuieste
pe aleile parcului. In mintea oricarui turist, Viena inseamna cladiri impunatoare, catedrale ce strapung cerul, palate somptuoase. Inseamna muzica, echilibru si arta la tot
pasul. Pe scurt, maretia si eleganta somptuoasa a unei capitale imperiale. In mintea mea, insa, dincolo de acestea, Viena inseamna istorie: drumurile grele, pline de ploi si
praf ale ardelenilor plecati pe jos, cu "jalba", la "Imparatul", spe

rantele iobagilor intr-o justitie augusta care sa le usureze jugul pus de nobilimea maghiara, Horea, Badea Cartan, Avram Iancu si durerile pamantului lor. Viena si
figura aproape mitica a Imparatului si a curtii sale au dainuit in imaginatia ardelenilor timp de doua secole, in timpul Imperiului Habsburgic, si apoi al celui Austro-
Ungar. Dar, ca orice capitala imperiala, si Viena si-a cladit splendorile pe sudoarea si bogatiile celor asupriti. Iar pamantul romanesc a fost intotdeauna printre cele mai
bogate, nu doar in roade, ci si in comori. Asa se face ca in colectiile imperiale ale Vienei au ajuns tezaure de o inestimabila valoare, descoperite in acea perioada in
Transilvania. Si acolo au ramas! Despre aceste incredibile tezaure romanesti, pe care le-ar ravni orice muzeu din lume, ce au apartinut unor capetenii dace si unor printi
barbari de mai tarziu, au auzit foarte putini romani. Acesta este motivul pentru care ma aflu la Viena la acest inceput de martie.

Tezaurul de la Sannicolau Mare

 
Si, desi sunt pentru prima oara aici, aman traditionalul "pelerinaj" turistic de la biserica Sfantul Stefan la Prater si de la Hoffburg la Schonbrunn si alerg, din prima zi, in
cautarea muzeului de istorie. Numai ca Viena nu are asa ceva. Pentru austrieci, epocile vechi, de la paleolitic pana la celti, sunt puse laolalta cu dinozaurii, la Muzeul de
Istorie Naturala, iar productiile de lux ale Antichitatii si Evului Mediu sunt incluse in colectiile de la Muzeul de Istoria Artei. Cele doua muzee se afla fata in fata, in
doua cladiri gemene. Deci, intr-acolo ma indrept.
Cu toate ca e sambata dimineata si un soare incantator pe cer, la ora deschiderii, in fata la Kunsthistorisches Museum nu sunt nici zece oameni. Mai multi par sa fie
vizavi, la stiintele naturii. Dupa ce intram, aproape toti turistii se reped la etaj, unde se afla o valoroasa pinacoteca, cu lucrari de Rafael, Rubens, Breugel, si multi altii.
La parter se afla colectia greco-romana si etrusca, destul de modesta, cea egipteana, ceva mai spectaculoasa, si sala tezaurelor. Aici ma opresc, singura, in stralucirea
aurului vechi de secole. Si aici am sa raman vreme lunga, sub privirile din ce in ce mai ingrijorate ale custozilor salii, care probabil nu au mai avut de mult un vizitator
atat de fascinat.
Comorile printilor barbari

Multa istorie si multe destine de neamuri intregi s-au ridicat ori s-au prabusit sub lucirile aurului. Dar in vremurile de demult, aurul nu era doar o ispita materiala.

 
Metalul galben era un metal al zeilor, care ii dadea putere celui care il detinea. Un tezaur mare conferea putere mare. De la fabuloasele comori ale lui Mithridate si
Decebal, capturate de romani, la pierdutul tezaur al lui Montezuma ori la aurul nibelungilor scufundat in Rin, puterea unei capetenii si a neamului sau a pierit odata cu
tezaurul. Biograful lui Carol cel Mare spunea, chiar, ca avarii au pierit pentru ca si-au pierdut tezaurul. Gloria si puterea erau garantate de aceste comori de aur care,
ingropate la vreme de restriste, puteau asigura renasterea unei comunitati dupa ce trecea primejdia. Tezaurul era un fel de "banca nationala", un soi de depozit
obligatoriu. Insa istoria are caile ei nestiute si, de multe ori, poate de cele mai multe ori - aceste tezaure au ramas ingropate, impreuna cu sperantele celor ce le-au
ingropat in pamant. Au trecut ani, secole, uneori milenii, iar sapa ori plugul vreunui taran a ajuns sa dezgroape din uitare cate o comoara. Sperantele ingropate impreuna
cu ea, odata iesite la lumina, s-au transformat adesea in blesteme, iar tezaurele nu si-au gasit linistea decat in vitrinele cate unui muzeu.

 
In vremea migratiilor, la noi, in Carpati, s-au ascuns multe tezaure, probabil mai multe decat in orice parte a Europei. Insa comorile printilor barbari sunt mai putin
cunoscute decat cele ale egiptenilor sau ale scitilor: ele au ramas in umbra, la fel ca epocile din care provin. Tezaurul de la Pietroasa, descoperit in Muntenia si ajuns la
Bucuresti, dupa nenumarate peripetii, este cel mai faimos tezaur ce provine din acele vremuri. Este atribuit vizigotilor din secolul al IV-lea, si nu are egal in Europa. De
o frumusete si un rafinament fara seaman sunt si tezaurele gepidice, descoperite la noi in tara, mai cunoscut fiind cel de la Apahida. Cat de barbari erau, de fapt, acesti
barbari, capabili sa creeze si sa pretuiasca frumosul la cote din cele mai inalte? Tot din vremea migratiilor dateaza alte doua tezaure, descoperite in pamant romanesc,
care au luat calea Vienei.

Tezaurul de la Sannicolau Mare

Sala-tezaur a muzeului din Viena are cam un sfert din marimea salii tezaurului de la Muzeul National de Istorie din Bucuresti.
Tezaurul cantareste 10 kg si este din aur pur

 
Ingramadita, cu vitrine pe langa pereti si cu panouri in mijloc, iti da o senzatie de sufocare, sustinuta si de lumina palida din vitrine. In capatul salii se afla piesele cele
mai valoroase. Prima reactie pe care o am cand le vad este aceea de naucire. De fapt, nu e o reactie, ci o inmarmurire, stupefactie, mirare, emotie, apoi exaltare, apoi iar
uimire... Cel mai fabulos tezaur, cel mai valoros, cel mai frumos, cel mai... este romanesc! "Goldschatz von Nagyszentmikls" scrie mare, pe un perete. Explicatiile din
muzeele austriece sunt scrise doar in germana, nici urma de text in engleza sau vreo alta limba de circulatie. Tezaurul cantareste aproape 10 kg si este din aur pur. De 20-
22 karate, transformat in incredibile opere de arta: 23 de cupe, potire, cani, ulcioare, cu o lucratura dusa la perfectiune, cu decoruri milimetrice, filigrane fantastice, figuri
de oameni si animale, decoruri ametitoare si ciudate inscriptii cu litere grecesti sau runiforme, unele nedescifrate pana astazi. In fata mea se afla tezaurul de la
Sannicolau Mare, perla colectiei de la Kunsthistoriches Museum. Un tezaur fara egal, descoperit in pamant romanesc, dar despre care noi, romanii, nu prea am auzit
pana acum.
Era in vara anului 1799, intr-o zi de iulie, cand taranul Nera Vuin, sarb de origine, sapa pe langa un zid ca sa planteze vie, in curtea casei lui din satul Sannicolau Mare,
astazi cea mai vestica localitate a Romaniei. La un moment dat, sapa i s-a lovit de ceva metalic. Ceea ce a scos apoi din pamant avea sa fie cel mai mare tezaur
apartinand Evului Mediu timpuriu. Nu se stie nici acum, si probabil nu se va sti niciodata, cate piese faceau parte din tezaur. Multe dintre ele sunt perechi si e posibil ca
toate sa fi avut o pereche, dar nu au mai ajuns pana la noi. Povestea spune ca descoperitorul le-a vandut pe nimica toata mai multor negustori, separat, sau numai unui
negustor grec ori armean, dupa alta varianta, care a incercat sa le vanda la pret mult mai mare, la Pesta.

 
Aici piesele au atras imediat atentia si au fost confiscate si inventariate de catre magistratul municipal Ioan de Boraros. O alta varianta spune ca, atunci cand taranul a
incercat sa le vanda, proprietarul terenului, un anume Nacu, a aflat si a alertat autoritatile. Era in interesul lui, caci legea oferea o compensatie atat descoperitorului (daca
declara imediat comoara), cat si proprietarului pamantului, iar daca descoperitorul nu declara, dar era denuntat, partea acestuia ii revenea denuntatorului. Deci, Nacu ar fi
primit ambele parti ale rasplatii. Indiferent cum s-a intamplat, cert este ca cea mai mare parte a tezaurului a ajuns intr-un final de la Pesta la Viena, unde se afla si astazi.
Unele dintre piese fusesera deteriorate, li s-au rupt tortile sau unele parti ornamentale. Sotia lui Nera Vuin a declarat ulterior ca a pastrat si ea cateva piese mici, pe care
le-a topit. Despre soarta taranului care a facut colosala descoperire nu mai stim mare lucru: doar ca nevasta sa a batut de doua ori pe jos drumul pana la Viena, ca sa-i
ceara imparatului partea sa de recompensa. Nu a primit nimic. Locul in care s-a descoperit tezaurul se afla astazi pe strada Comorii. Descoperirea a avut in epoca un
mare rasunet, valoarea sa fiind estimata la trei milioane de florini. Tezaurul de la Sannicolau Mare a fost expus si la Budapesta, de doua ori, prima data in 1884, apoi in
2002, la aniversarea a doua sute de ani de la fondarea Muzeului National al Ungariei. In Romania nu a fost expus niciodata. Au existat cereri din partea Muzeului
Banatului, pentru realizarea unor copii, insa muzeul din Viena a refuzat, pe motiv ca se pot deteriora originalele. Au existat doua serii de copii efectuate prin galvano-
plastie, una la Muzeul Banatului si una la Szeged. Cea de la noi a fost rechizitionata de o comisie militara sarba, in anul 1919, si nu se mai stie nimic de ea. Cea de la
Szeged exista si azi. Despre o restituire a tezaurului nici nu poate fi vorba.
Ce s-o fi intamplat cu perechile lipsa? Foarte probabil, au fost gasite impreuna cu celelalte piese, dar li s-a pierdut urma. Sperand ca poate, totusi, au fost ingropate
undeva aproape de locul descoperirii tezaurului, in 2006, o echipa mixta de arheologi romano-maghiara, condusa de Florin Drasovean, a investigat zona, cu aparatura
performanta. Nu s-a gasit nimic. Cautatorii de comori au rascolit si ei in zadar si continua sa rascoleasca si astazi in preajma locului unde acum 211 ani a iesit la iveala
comoara.
Tezaurul este alcatuit din sapte ulcioare, ornamentate cu figuri florale, mitologice si geometrice, sapte vase joase - doua farfurii mai mari, doua mici, doua patere si un
platou oval -, un bol cu o lucratura extrem de sofisticata, trei pocale, dintre care doua cu un cap de taur rasucit, privind inapoi si sprijinite pe trei picioare, iar un al
treilea, in forma de scoica (nautilus), doua potire, doua cani si un corn in forma de palnie. Majoritatea au inscriptii: in greaca, in limbi locale, dar cu alfabet grecesc, inca
nedescifrate satisfacator, in semne cu aspect de rune, de asemenea nedescifrate satisfacator. In inscriptia de pe vasul nr. 21 apar "jupanii" (scris zoapan) Boila (Boila sau
Buila) si Butaul, considerate de unii cercetatori nume romanesti.

 
Descoperirea este unica, iar specialistii au reusit sa faca prea putine paralele cu piese gasite in alte parti. Nu s-a ajuns nici astazi la un acord asupra provenientei
tezaurului. Datarea s-a facut intre secolele al VI-lea si al IX-lea dupa Hristos. Bulgarii spun ca a apartinut unui print bulgar, ungurii ca e hunic, apartinand poate lui
Attila, sau chiar timpuriu maghiar, impingand datarea pana in secolul X, cercetatorii nostri spun ca a fost al ducelui Ahtum, un descendent al voievodului Glad. Unii
considera ca piesele au fost executate de mesteri aurari din Crimea, altii ca au fost lucrate la Bizant, si nu au fost uitati nici pecenegii. Cele mai multe fire trimit insa spre
o origine avara a tezaurului. Desi la prima vedere ansamblul pare unitar, piesele sunt de proveniente diferite si chiar din epoci diferite. Ele au fost la un moment dat
stranse laolalta si ascunse. E posibil sa fi fost vorba de un tribut platit de Bizant vreunui print barbar de la Dunare, prin care se cumparau linistea si securitatea in zona.
Unele vase au inscriptii grecesti cu mesaj crestin, altele au reprezentari de inspiratie persa-sasanida, altele trimit spre zona central-asiatica, iar altele sunt greco-romane.
Un amestec ametitor, care insa nu stirbeste cu nimic din frumusetea intregului. Ceea ce confera o mare valoare tezaurului este insa lucratura mesterilor aurari care le-au
faurit, o lucratura aproape de perfectiune. Studiile facute de catre cercetatorii austrieci, care au efectuat o scanare microscopica asupra pieselor, marind detaliile de 4000
de ori, au aratat ca exista ornamente de doar un milimetru, pentru care s-a lucrat cu trei instrumente diferite.
Kunsthistorisches Museum din Viena

 
Reprezentarile figurative sunt destul de stranii. Pe unul din vase vedem un luptator calare, cu trasaturi mongoloide, tarand un prizonier si avand atarnat la saua calului
capul decapitat al vreunui dusman invins. Intr-o alta scena este infatisata o pasare uriasa, purtand in gheare o femeie, care tine intr-o mana un vas cu apa indreptat spre
ciocul pasarii, iar in alta o ramura, ori, intr-o alta reprezentare, doua ramuri. Acest motiv a fost pus in legatura cu pasari mitice din traditia central-asiatica, din India,
Siberia sau chiar China. Insa mult mai aproape de noi este fantastica pasare a basmelor romanesti, zgripturoaica, cea care ii aduce pe muritori de pe Taramul de Dincolo,
inapoi, pe pamant. Zgripturoaica trebuie sa bea apa si sa fie hranita in timpul zborului de catre cel pe care il transporta, la fel ca pasarea ce apare pe doua dintre vasele de
la Sannicolau Mare. Fabuloasa pasare din mitologia romaneasca este paznica lumii de dincolo si a aurului aflat acolo. Ea este strans inrudita (nu doar etimologic) cu
grifonii din tinuturile hiperboree, care si ei pazeau aurul din taramul lor. O alta scena infatiseaza un arcas la vanatoare, calare pe un straniu mamifer inaripat si cu cap de
om, doborand o pantera. Iar o alta ne prezinta un grifon ucigand un cerb.
Desi tezaurul este cercetat cu asiduitate de aproape doua sute de ani, inca mai este cale lunga de strabatut pana la dezlegarea misterului care il inconjoara. Dimensiunile
sale, caracterul de unicat, ciudatenia imaginilor si a inscrisurilor, maiestria lucraturii, puritatea aurului, frumusetea formelor, toate acestea au facut ca tezaurul de la
Sannicolau Mare sa fie plasat intre primele 10 cele mai spectaculoase tezaure de aur descoperite vreodata, alaturi de cel de la Pietroasele si in compania aleasa a
tezaurului lui Tutankamon sau a celui tracic de la Panaghiuriste (Bulgaria).

Tezaurul de la Simleul Silvaniei

Mergand inapoi in timp, undeva in secolele IV-V, un alt print, probabil gepid, ascundea un alt tezaur impresionant, intr-un loc aflat astazi in Simleul Silvaniei. Cel ce a
recurs la aceasta masura disperata a impartit tezaurul in doua parti, ingropandu-le la o distanta de cativa pasi una de cealalta.

Tezaurul de la Simleul Silvaniei - Medalii

 
In anul 1797, doi copii ciobani, ce culegeau prune, s-au impiedicat de piesele din primul tezaur, ce au ajuns si au ramas de atunci la Viena. Dupa aproape o suta de ani,
in 1889, niste zilieri care lucrau la scos cartofi au descoperit cea de-a doua jumatate, ajunsa apoi la Budapesta. In total, 73 de piese de aur si argint, cantarind cam opt
kilograme. In anul 1999, cele doua muzee au organizat o expozitie comuna, in care a fost expus intregul tezaur.
Din primul tezaur fac parte 24 de inele de aur, cu un diametru prea mare pentru a putea fi purtate pe deget. Inca nu se stie ce intrebuintare aveau. Apoi, 17 medalioane de
aur, cu figuri de imparati romani din secolul al IV-lea (Maximinianus I Hercules, Constantin I, Constantin II, Valentinian, Valens, Gratian), dintre care trei sunt pierdute,
un fragment de bratara, un inel (de data aceasta de purtat pe deget), un pandantiv in forma umana si un altul rotund, incrustat cu pietre semipretioase. Dar obiectul cel
mai fantastic il reprezinta o salba cu 52 de pandantive-amulete, ce se purta peste tot trunchiul, peste piept si peste spate, prinsa pe mijloc, de o parte si de alta, cu doua
inele. Podoaba principala, care cadea pe mijlocul pieptului, consta dintr-o margea mare, de cristal fumuriu, strajuita de doi lei de aur, asezati fata in fata.
 
Cel mai important pandantiv e reprezentat de un barbat intr-o barca, aflat chiar langa margeaua de cristal. Celelalte 50 de pandantive infatiseaza unelte si arme
miniaturale, separate la anumite intervale de frunze de aur. Se crede ca acest minunat lant petrecut peste corp avea rol de amuleta, protejandu-l pe purtator. In ultima
vreme, s-a emis ipoteza ca era purtat de o femeie.
In cel de-al doilea tezaur, aflat acum la Budapesta, se aflau 10 perechi de fibule din aur si pietre semipretioase, trei vase deosebit de frumoase, incrustate cu pietre
scumpe, o fibula din onix si un inel de logodna. Piesele sunt de factura germanica si romana: cele din primul tezaur - mai mult de inspiratie romana, iar cele dintr-al
doilea - mai mult germanice. Fibulele au o lucratura magnifica, iar brosa cu onix este unicat pentru vremea respectiva. In primul tezaur se gaseste cel mai mare medalion
din cate s-au pastrat din Antichitate. Lucratura pieselor este de cea mai inalta clasa, iar tezaurul, in intregul lui, reprezinta unul dintre cele mai valoroase din epoca.
Specialistii spun ca piesele din tezaurul de la Simleul Silvaniei trebuie sa fi fost stranse de-a lungul a 150 de ani si ingropate sub amenintarea unei primejdii teribile.

Podoaba

 
In fata acestui delir al comorilor romanesti, pe care le puteai intalni doar imaginate in basme, din cel mai pur aur, batute cu pietre scumpe si lucrate cu cea mai
mestesugita arta, restul exponatelor palesc. Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adapostesc piesele din tezaurul de la Simleu sunt chiar langa cele sub care se
afla comoara de la Sannicolau Mare. Pentru turistul atent, trebuie sa fie izbitor faptul ca cele mai impresionante exponate provin din pamantul romanesc. Celelalte sunt
din Ucraina, Serbia, Croatia, Cehia, Slovacia. Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din tezaurul de la Untersibenbrunn, dar nici pe departe de
valoarea celor descoperite in Romania. Dupa un tur al incaperii, e usor de constatat ca jumatate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupata de piese de la noi. In
vitrinele de langa cele doua mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule digitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Seica Mica si in alte locuri
neidentificate din Ardeal, precum si catarame maiestrit lucrate, de aceeasi provenienta, datate in a doua jumatate a secolului al V-lea. Dar calatoria printre tezaurele
romanesti nu e nici pe departe incheiata.

Tezaurul dacic

Coborand si mai mult in timp, ajungem si la epoca dacilor, foarte bogat reprezentata in mica sala a tezaurelor, caci o vitrina lunga, ce nu poate fi cuprinsa dintr-o singura
privire, straluceste de odoare ce au apartinut stramosilor nostri.

Placuta de la Cioara

 
E asezata chiar la intrarea in incapere si eticheta din capatul ei spune: "Dakischer Silberschmuck". Adica podoabe dacice de argint (si argint aurit), toate situate intre
secolul al II-lea inainte de Hristos si secolul I dupa.
Obiectele insirate de la stanga la dreapta, numerotate si insotite de explicatii cuminti in germana, par a fi desprinse din inventarul vreunei familii de neam ales, gata de
plecare. Ele provin insa din mai multe localitati: un colan frumos rasucit, de la Moroda (Arad), alte doua, mai mari, descoperite la Marca (Salaj), un lant din inele duble,
cu un pandativ rotund, de care atarna noua piese ascutite de argint, descoperit la Somesu Cald (Cluj)... In mijlocul vitrinei celei lungi troneaza o bratara dacica din argint
aurit, cu sapte spire, descoperita la Orastie, aidoma celor de aur recuperate recent. Bratara de la Viena poarta patina celor doua milenii petrecute in pamant, luciul sau
este inegal, umbrit din loc in loc de pete si zgarieturi.

Fibule descoperite in Transilvania

 
Acesta este primul obiect care iti atrage privirile, in momentul in care intri in sala tezaurelor. Ciudatele capete de lupi-serpi ce au fost infatisate de mana mesterului
vegheaza in tacere vitrina cu podoabe dacice. In cea de-a doua jumatate a vitrinei, dincolo de acest gardian somptuos, este tezaurul de la Saliste (judetul Alba), cunoscut
si sub numele de "Tezaurul de la Cioara", caci asa se numea localitatea la vremea descoperirii si pana tarziu, in anul 1965, cand i-a fost schimbat numele. Era prin 1820,
cand taranul Matei al lui Stefan Molodet a descoperit intamplator un tezaur format din 64 de piese de argint. Descoperirea a fost raportata autoritatilor, iar tezaurul a
ajuns la Viena. Astazi, in vitrina cea lunga, se afla 31 de piese din acest tezaur. Dar ce bogat in istorie este pamantul Salistei! Caci satul Tartaria, care a dat la iveala cea
mai veche scriere din lume, apartine tot de Saliste, iar cuviosul Sofronie de la Cioara s-a aflat in fruntea luptei ardelenilor pentru pastrarea legii stramosesti, in vremea
unitarianismului si a generalului Bukow.
In alcatuirea tezaurului de la Cioara intra o ciudata piesa-unicat in forma de corn, prevazuta cu patru nituri, fara nici o alta paralela in alta parte, a carei utilizare ne este
cu totul necunoscuta. S-a presupus ca ar putea fi toarta unui vas, element dintr-un coif sau chiar un tub de scurgere. Urmeaza apoi trei inele spiralate, patru bratari
simple, din bara de argint, o pereche de fibule cu scut romboidal, doua colane subtiri, din fire rasucite de argint si cu inchizatoare, un fragment dintr-un colan mestesugit
impletit din patru sarme de argint, mai multe pandantive de la un colier pierdut si, elementul cel mai valoros, o placuta de argint aurit cu niste figuri executate prin
batere, in relief (au repuse).

 
Cele doua personaje infatisate au fost considerate de unii ca fiind preoti, de altii drept razboinici. Vasile Parvan considera ca reprezentarea aceasta apartine unui tip strain
de cel dacic, in vreme ce arheologii de astazi sustin, din contra, ca este cea mai tipica manifestare a artei dacice. Personajele nu au caracteristici dacice, fata lor este
imberba si ovala, alungita, imbracamintea nu are mai nimic in comun cu cea a dacilor de pe Columna lui Traian sau Monumentul de la Adamclisi, nici incaltamintea. Cu
toate aceste controverse, placuta de la Cioara, care probabil impodobea o centura de piele, apartine unui tezaur cu siguranta dacic din secolul I inainte sau dupa Hristos.
Vitrina se opreste brusc in fata usii, curmandu-mi intrebarile: ce printesa daca si-o fi strans laolalta brosele, inelele, bratarile si colierele, si le-a ascuns la vreme de
restriste? Si cine o fi purtat bratara cea de sapte ori rasucita? Unde or fi disparut celelalte piese din tezaur, mai mult de jumatate?

Basmul de aur
Catarama

 
Nici mirosul de frezii, nici valsul de la Rathaus nu ma mai pot seduce dupa ce ies de la muzeu. As vrea sa pot spune ca experimentul trait in mica sala a tezaurelor a fost
unul al rigorii stiintifice, al documentarii severe si minutioase. Nu a fost asa decat in mica parte. Strania lume a comorilor noastre de acum multe secole imi devenise, in
timp ce o priveam, brusc familiara. La un moment dat, mi-am dat seama ca tineam inutil in mana carnetelul de notite cu foile albe, iar aparatul de fotografiat imi atarna
neputincios la gat: ma trezisem transportata in afara timpului, in lumea basmelor copilariei.

Coloane dacice

 
Toate acele tezaure erau aidoma comorilor imparatesti din povesti, stralucitoare si batute cu nestemate, cu atat de mult aur si atata filigran, cu imparati si printi, cu
vrajitoare si jivine fermecate. Din cand in cand, pe langa mine trecea in graba cate o profesoara cu glas ragusit, explicand elevilor ei in aspra limba germana cate ceva
despre tezaurele de acolo. Copiii priveau uimiti pocalele de aur, apoi dispareau in salile urmatoare. Ori vreun turist japonez se mai apropia de vitrine curios, sa vada la ce
ma uit de minute in sir, cu atata insistenta. Apoi reveneam in basmul meu. La o masa statea Imparatul Verde, band vin din pocale de aur si mancand bucate alese din
farfurii de aur incrustate cu pietre rare. Mongolul nu poate fi decat Spanul cel crud si viclean din poveste, cu mustata lui rasucita.

 
Animale nemaivazute populau lumea de basm din acea incapere, iar personajele principale erau negresit de fata: un Fat-Frumos calare pe un cal inaripat cu cap de om,
care cu siguranta vorbea pe limba oamenilor si zbura ca vantul si ca gandul, si o Ileana Cosanzeana purtata in zbor de o zgripturoaica, ce o aducea de pe Taramul de
Dincolo, scapata de zmeu. Undeva, poate pe un ulcior pierdut, cei doi s-au intalnit si au trait fericiti pana la adanci batraneti.
A doua zi, am revenit la traseul turistului obisnuit, dar am ramas cu gandul in lumea de poveste de la muzeu. In aeroport, la intoarcere, turistii au sacose pline de
cumparaturi cu pret redus de la Pandorf, ciocolata cu chipul lui Mozart, cani si brelocuri cu imaginea printesei Sissi. Bagajele mele de la Viena sunt insa pline de
amintirile unui basm romanesc de aur, prizonier la Kunsthistoriches Museum.

Fotografiile autoarei
 
 Aurora Petan