Resocializarea a infractorului

Resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte
readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirii recidivei.
Din definiţia prezentată rezultă caracteristicile acestui tip special de recuperare socială:
- resocializarea vizează persoane care au săvârşit deja o infracţiune;
- resocializarea are drept scop imediat prevenirea recidivei, deci reprezintă o componentă a prevenirii speciale;
- resocializarea constituie un demers social realizat în mod ştiinţific, de personal calificat în acest scop;
- metodele resocializării sunt: educarea, reeducarea şi tratamentul.
Educarea vizează mai ales pe infractorii a căror personalitate a suferit o "socializare negativă", asimilând norme şi valori contrare celor
general acceptate de societate. Reeducarea se adresează infractorilor a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de norme amintit.
Educarea şi reeducarea se realizează prin modalităţi diverse, atât teoretice, cât şi practice, prin care se doreşte ca infractorii să redobândească
respectul pentru oameni şi lege, pentru muncă, pentru calificarea ori recalificarea profesională etc.
Tratamentul de resocializare se realizează prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate (chirurgicale, medico-pedagogice, psiho-
terapeutice, psihanalitice etc.), urmărindu-se remodelarea personalităţii infractorului, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor
care îi animă interesele şi modificarea atitudinilor acestuia, în scopul reinserţiei sociale prin readaptarea la mediul socio-cultural.
Resocializarea infractorului constituie domeniul de cercetare al criminologiei clinice.

Criminologia clinică
Criminologia clinică este o ştiinţă aplicată, care se concretizează în examinarea multidisciplinară a cazului individual, formularea unui
diagnostic, a unei ipoteze asupra conduitei ulterioare (prognostic) şi luarea unei decizii asupra tratamentului ce se va aplica
infractorului, în scopul resocializării acestuia şi prevenirii recidivei.

Examenul medico-psiho-social a fost instituit, pe plan legislativ, în Franţa, în anul 1959, în cadrul art. 81 alin.4 C.proc.pen. Acesta are un
conţinut complex, care cuprinde:
- un examen cu privire la personalitatea inculpatului şi o anchetă referitoare la situaţia socială materială şi familială a acestuia;
- un examen medical;
- un examen medico-psihologic;
- orice alte măsuri utile.
Examenul de personalitate şi ancheta socială sunt obligatorii în materie criminală şi facultative în materie corecţională. Examenul medico-
psihologic este facultativ în ambele situaţii. Organele competente să dispună efectuarea examenului de personalitate sunt atât judecătorul de
instrucţie cât şi instanţa de judecată.
Dosarul de personalitate al infractorului serveşte la individualizarea sancţiunii. După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dosarul
se transmite administraţiei penitenciare, iar ulterior, comitetului de reinserţie post-penală.
Fiind o ştiinţă aplicată, organizată metodic în maniera unei clinici medicale, criminologia clinică îşi orientează eforturile asupra
infractorului concret, formulând un diagnostic, un prognostic şi, eventual, un tratament.
Totodată, criminologia clinică nu este un capitol al criminologiei medicale, întrucât nu ia în considerare doar elementele bio-psihologice; ea
are un caracter social accentuat. Elementele sociale şi bio-psihologice sunt unite de criminologia clinică într-o perspectivă sintetizatoare,
dominată de conceptul de stare periculoasă.

Starea periculoasă
Aprecierea criminologică a "stării periculoase" presupune evaluarea capacităţii infracţionale şi a posibilităţii de adaptare la mediul social a
delincventului. Conceptul de stare periculoasă nu este o noţiune juridică, ci o realitate clinică observabilă. Clinic, starea periculoasă se poate
manifesta atât sub formă cronică (permanentă), cât şi sub formă iminentă:
- forma cronică a stării periculoase poate fi definită ca o "modalitate psihologică şi morală care caracterizează individul antisocial";
poate fi sesizată mai ales la recidivişti;
- Etienne de Greef a constatat faptul că, înainte de trecerea la săvârşirea actului infracţional, toţi delincvenţii parcurg o stare
periculoasă iminentă. Ea poate fi caracterizată ca o stare de criză, de frământări, a individului care şi-a propus să comită o faptă
pedepsită de lege.
Aprecierea stării periculoase conduce la formularea unui diagnostic, a prognosticului şi a tratamentului. Această apreciere se bazează pe
metodele şi tehnicile utilizate frecvent în criminologie: observarea, interpretarea şi experimentarea.
În faza observării sunt puse în evidenţă elementele de personalitate ale individului studiat, precum şi factorii sociali care au contribuit la
orientarea antisocială a personalităţii. Observarea este realizată de o echipă interdisciplinară (psiholog, psihiatru, medic, asistent social etc.).
În timpul experimentelor efectuate vor fi identificate trăsăturile patologice care constituie nucleul personalităţii orientate antisocial,
variabilitatea acestora sugerând nivelul de adaptabilitate socială a persoanei în cauză.
Faza interpretării cuprinde trei etape:
- aprecierea personalităţii delincventului - formularea diagnosticului criminologic;
- exprimarea unei ipoteze asupra comportamentului ulterior, ipoteză care poartă numele de prognostic criminologic;
- formularea unui program de tratament bio-psiho-social.
Pe de o parte, se încearcă identificarea complexului de factori care au contribuit la formarea personalităţii infractorului, iar pe de altă parte,
clarificarea situaţiei concrete de viaţă care a favorizat săvârşirea faptei penale.

Diagnosticul criminologic
Formularea diagnosticului criminologic se realizează în trei etape succesive: aprecierea capacităţii infracţionale, evaluarea inadaptării sociale
şi aprecierea stării periculoase prin sinteza celor două elemente obţinute anterior.
Diagnosticul capacităţii infracţionale presupune aprecierea trăsăturilor psihologice care compun personalitatea orientată antisocial. Pe de
o parte, sunt puse în evidenţă trăsături specifice, cum ar fi agresivitatea, egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa afectivă, iar pe de altă parte, sunt
relevaţi factorii şi împrejurările concrete care au marcat evoluţia socială a individului.
Aprecierea adaptabilităţii persoanei studiate ia în considerare nivelul aptitudinilor fizice, psihice şi profesionale pe de o parte, iar pe de altă
parte, pulsiunile instinctive ale acesteia, aspiraţiile sale la un anumit status social. Astfel, un individ valoros şi cu aspiraţii înalte va ridica serioase
probleme de adaptare într-un microclimat social mediocru. În mod asemănător, o persoană mediocră, dar cu aspiraţii care îi depăşesc posibilităţile
reale, se va comporta inadecvat şi va fi respinsă de un mediu social elevat.

Prognosticul social: Prognosticul social reprezintă o ipoteză de lucru în care judecata de valoare asupra stării periculoase de moment a unui
infractor trebuie combinată cu aprecierea situaţiilor probabile în care subiectul va evolua în viitor. De regulă, elaborarea unei scheme de prognostic
se bazează pe principii matematice, statistice şi, mai recent, informatice. Valoarea reală a prognosticului nu poate fi deosebit de înaltă întrucât, cel
mai frecvent, datele necesare cu privire la infractor lipsesc ori sunt eronate.

Programe de tratament
Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte modelarea personalităţii acestuia, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea
motivaţiilor şi modificarea atitudinilor, în scopul prevenirii recidivei şi facilitării reinserţiei sociale prin readaptarea individului la mediul social.
Condiţia esenţială a tratamentului de resocializare este necesitatea colaborării delincventului la transformarea propriei personalităţi.
Psihoterapii individuale
a) Psihanaliza - vizează identificarea motivelor inconştiente ale diverselor tulburări, dezechilibre sau comportamente specifice infractorilor, în
scopul înlăturării lor, ori a dezvoltării şi anihilării acestora prin conştientizare.
- Psihoterapia raţională se bazează pe represiunea psihologică, vizând conştientizarea pacientului în legătură cu trăsăturile pozitive şi
negative ale caracterului său şi determinarea acestuia să se autoconcentreze şi să-şi cenzureze comportamentul, să nu se lase influenţat şi
intimidat de partenerii săi, să ia decizii proprii etc.

Psihoterapii colective
Au la bază interacţiunile care apar la nivelul grupului în scopul depăşirii dificultăţilor relaţionale şi emoţionale ale membrilor grupului.
În cadrul psihoterapiei de grup, analizatul foloseşte inter-relaţiile care apar în grup pentru a examina problemele de ordin personal pe care
le ridică participanţii. Terapia se bazează pe discuţia liberă între membrii grupului, în cadrul căruia subiecţii îşi expun propriile probleme şi încearcă
să se "elibereze" de tendinţele negative. Terapeutul îi ajută să conştientizeze etiologia acestor tendinţe reacţionale şi comportamentale,
demonstrându-le că în situaţii identice sau similare se pot lua decizii care să nu afecteze societatea.
O altă metodă de resocializare este metoda relaţiilor de grup, care se bazează pe teoria asociaţiilor diferenţiale şi constă în punerea
infractorului în contact cu grupuri sociale care respectă legea. Această metodă se aplică în general în perioada de probaţiune sau de eliberare
condiţională şi succesul ei depinde de respectarea unor reguli, între care menţionăm:
- grupul va fi constituit în aşa fel încât infractorul să se bucure de o anumită consideraţie;
- cu cât infractorul va fi atras mai mult de către grup, cu atât mai mare va fi influenţa pe care grupul o va exercita asupra acestuia;
- atracţia exercitată de grup trebuie să se bazeze pe interesele majore ale delincventului şi nu pe cele marginale;
- grupul constituit trebuie să fie predominant anticriminal, astfel încât orice abatere de la normele grupului să fie considerată o
apropiere de calea infracţională;
- grupul este acela care trebuie să-şi exercite presiunea asupra infractorului şi să nu aştepte ca schimbările comportamentale să se
ivească de la sine.