Sei sulla pagina 1di 23

METODOLOGIA CERCETĂRII ISTORICE.

PREZENTARE SINTETICĂ
Prof. univ. dr. Bogdan MURGESCU

Preocupările referitoare la metodologia cercetării istorice şi la principiile


elaborării lucrărilor ştiinţifice pe teme istorice ocupă un loc central în
activitatea fiecărei şcoli istoriografice conştiente de sine. Desigur, un nucleu
important de principii şi metode rămâne constant, indiferent de preferinţele
istoriografice ale unuia sau altuia dintre istorici, dar totodată fiecare curent
istoriografie tinde să aducă unele elemente şi accente noi. În consecinţă,
este firesc ca lucrările referitoare la metodologia cercetării istorice să se
înnoiască şi ele, pe măsura evoluţiei cunoaşterii istorice în general.
Observaţiile ce urmează nu au pretenţia unei originalităţi integrale; ele îşi
propun, valorificând contribuţiile metodologice prezente în lucrările de
referinţă publicate în istoriografia străină1 şi românească2, să ofere
profesorilor de istorie şi studenţilor o prezentare sintetică şi actualizată a
unui set de principii şi metode centrale în elaborarea lucrărilor istorice.

Istoria nu poate fi cunoscută printr-o intuiţie sintetică şi globală, ci prin


cunoaştere metodică şi treptată. De aceea, şi prezentarea noastră va urma
principalele etape ale cercetării istorice.

I. Definirea temei de cercetat


Alegerea temei se face în funcţie de mai multe criterii. În
primul rând, ea trebuie să răspundă unei nevoi. Această nevoie poate fi
pragmatică sau pur cognitivă. Dacă facem abstracţie de cercetările cu temă
impusă, şi dispunem de libertate reală de a ne alege tema de cercetat,
important este ca această alegere să pornească de la o problemă care ne
frământă. În acest moment, contează cultura istorică deja acumulată. Se
poate întâmpla ca un anumit aspect al istoriei să ne fi interesat deja mai
mult, şi atunci vom porni de la acesta. Sau dacă nu este vorba de un aspect
concret, măcar avem o epocă, un eveniment sau o personalitate care ne
stârneşte curiozitatea. Vom căuta deci să aflăm mai multe, şi vom citi una
sau mai multe cărţi care cuprind informaţii referitoare la problema ce ne
interesează. Ideal este să se înceapă citind lucrări recente, pentru a afla
stadiul actual al cunoaşterii. În mod normal, după una sau mai multe lecturi
de acest fel pe de o parte vom şti mai mult, şi pe de altă parte vor fi aspecte
asupra cărora vom fi nedumeriţi. Asemenea nedumeriri vor apărea fie
atunci când autorii cărţilor citite de noi vor recunoaşte onest că o problemă
sau alta este neclară, sau că ei nu au reuşit s-o clarifice, fie atunci când
vom constata că un anumit aspect care nouă ni se pare interesant şi poate
important este lăsat la o parte în cărţile consultate de noi.
Vom avea deci o problemă, sau măcar o întrebare la care vom dori să
găsim un răspuns.A găsi probleme este însă numai primul pas. Imediat
după aceasta se cuvine să verificăm dacă problema respectivă este
semnificativă din punctul de vedere al cunoaşterii istorice generale, şi dacă
nu cumva ea a fost deja abordată şi poate chiar soluţionată de vreun alt
cercetător. De regulă această verificare se face prin consultarea sintezelor
de referinţă cu privire la perioada sau regiunea ce ne interesează. Vom
prefera sintezele recente - atenţie, ne interesează anul redactării efective a
acestor lucrări, şi nu cel al tipăririi, pentru că este posibil ca o lucrare veche
să fie publicată cu întârziere, sau reeditată - şi dintre acestea îndeosebi pe
cele care cuprind o listă bibliografică detaliată. În asemenea lucrări se
poate întâmpla să găsim enunţată problema la care ne-am gândit noi;
acesta este un semn bun, deoarece problema noastră a mai preocupat şi
pe alţi istorici. Se poate însă întâmpla şi ca problema noastră să nu apară
deloc în sintezele de referinţă consultate. Atunci trebuie să ne gândim bine
dacă problema noastră este cu adevărat relevantă. Faptul că alţi istorici, fie
ei şi importanţi, nu s-au gândit la ea nu este neapărat decisiv. Poate că pe
istoricii respectivi i-au interesat alte probleme mai mult. Poate că problema
noastră corespunde unui stadiu mai nou al cunoaşterii istorice, unui set nou
de întrebări pe care le punem trecutului istoric; într-un asemenea caz ar
trebui însă ca întrebări de acest fel să fi fost puse în legătură cu alte
societăţi comparabile, eventual în istoriografii mai avansate decât cea
românească, sau să provină din arsenalul altor ştiinţe socio-umane.
Oricum, dacă ne simţim bine pregătiţi din punct de vedere teoretic şi
metodologic, atunci nu trebuie să ne sperie faptul că problema noastră este
absentă din preocupările altor istorici, şi putem să începem cercetarea
noastră.

În momentul în care ne decidem pentru o temă de cercetat trebuie să ne


gândim bine dacă ea este potrivită pentru ţelul nostru şi pentru mijloacele
de care dispunem. Aici trebuie să le avem în vedere îndeosebi bugetul de
timp şi cunoştinţele prealabile de care dispunem, cunoştinţe generale
despre epoca cercetată, dar şi cunoştinţe speciale care să ne permită
accesul la sursele relevante şi cunoştinţe referitoare la domeniul de viaţă
cercetat (de exemplu cunoştinţe de teologie pentru o temă referitoare la
istoria doctrinelor religioase, eventual cunoştinţe sociologice pentru o temă
de istorie socială, sau politologie pentru o temă de istorie politică).

Dincolo de restricţiile pe care ni le pune armonizarea temei cu resursele de


care dispunem (timp, nivel de pregătire, surse accesibile), este important să
ne decidem încă de la început asupra problemei pe care o cercetăm, şi să
o delimităm cât mai strict din punct de vedere temporal şi al ariei de
cuprindere. Opţiunea noastră trebuie să se reflecte în stabilirea unui titlu
precis, care să reflecte sintetic obiectul cercetării noastre. În momentul în
care avem titlul - pe care, în caz de nevoie, mai putem să-l ajustăm pe
parcurs - putem considera că tema noastră este ferm definită, şi putem
trece la etapa următoare în realizarea cercetării noastre.
II. Alcătuirea bibliografiei
După cum se ştie, bibliografia este o listă de lucrări (cărţi,
studii din reviste şi volume colective, articole de presă, cataloage de
expoziţie sau arheologie etc); în cazul subiectelor istorice, în bibliografie se
cuvine să fie cuprinse şi izvoarele ce urmează să fie folosite (fonduri
arhivistice, manuscrise, colecţii numismatice etc).

Bibliografiile sunt de mai multe feluri:

O primă clasificare ţine de natura informaţilor cuprinse:


-bibliografii simple (unde sunt indicate numai: autorul, titlul
lucrării, locul şi data apariţiei, numărul de pagini)
- -bibliografii analitice (care
cuprind în plus informaţii şi aprecieri sintetice aparţinând autorului
bibliografiei).

O altă clasificare se realizează în funcţie de aria de cuprindere a


bibliografiei. Din acest punct de vedere avem:
- bibliografii curente (includ numai
lucrările apărute într-un interval limitat de timp; de obicei, apar la intervale
periodice) -
bibliografii cumulative (cuprind toate lucrările apărute până la data
redactarii.

Atunci când începem să cercetăm o anumită teză, avem interesul de a


avea încă de la început o bibliografie cât mai completă. Ideal ar fi să
dispunem de o bibliografie analitică şi cumulativă alcătuită recent de un
specialist al domeniului. Din nefericire însă, asemenea cazuri sunt rare şi
de obicei trebuie să ne alcătuim singuri bibliografia. Pentru aceasta, vom
porni de la o lucrare cât mai recentă, care să înglobeze şi tema ce ne
interesează pe noi; vom citi bibliografia lucrării respective, oprindu-ne la
titlurile ce ni se par relevante, sau, dacă lucrarea nu are o listă bibliografică,
vom urmări trimiterile bibliografice din notele de subsol de la partea care
tratează subiectul ce ne interesează. Evident, lista astfel obţinută va fi
incompletă, dar ea va reprezenta un început.

Pasul următor este consultarea bibliografiilor cumulative mai vechi, sau a


bibliografiilor curente. În cazul bibliografiilor curente, pentru cercetătorii
interesaţi de istoria românească esenţială este Bibliografia istorică a
României, realizată sub egida Academiei Române de un colectiv de istorici
de la Cluj, şi din care au apărut până acum 10 volume3. Lucrările
inventariate în Bibliografia istorică a României sunt numerotate şi ordonate
tematic şi cronologic, iar în cadrul fiecărei subteme şi a fiecărui segment
cronologic după criteriul alfabetic, ceea ce uşurează foarte mult
consultarea. Ultimele două volume conţin şi o Addenda cuprinzând studii
despre istoria României apărute în străinătate.

Dacă tema ce ne interesează se referă la istoria universală, atunci


bibliografia curentă cea mai bogată este Historical Abstracts. Publicată în
Statele Unite, aceasta apare în 2 serii a câte 4 volume anual. Seria A
cuprinde materiale referitoare la epoca modernă (1450-1914), iar seria B
materiale referitoare la istoria lumii după 1914. Dacă Bibliografia istorică a
României este o bibliografie simplă, Historical Abstracts este o bibliografie
analitică, în care se indică pe scurt problema tratată în diferitele lucrări şi
natura izvoarelor istorice folosite. Dezavantajul major al lui Historical
Abstracts este acela că pentru alcătuirea unei bibliografii trebuie consultate
un mare număr de volume. De asemenea, probabilitatea ca multe lucrări
semnalate să nu poată fi găsite în bibliotecile publice accesibile din
România este relativ ridicată.

O altă cale de completare a bibliografiei este consultarea cataloagelor


bibliotecilor accesibile. Dacă cele mai multe biblioteci au cataloage alcătuite
din fişe manuscrise sau tipărite, în ultimele decenii a început în diverse ţări
ale lumii un proces de informatizare a cataloagelor, care pot fi consultate fie
la terminale de calculator situate în incinta bibliotecilor, fie prin Internet.
Informatizarea oferă mari avantaje, deoarece îngăduie găsirea rapidă a
lucrărilor care cuprind un anumit termen în titlu, sau care se referă la o
anumită problemă. Pe de altă parte însă, doar puţine biblioteci au reuşit să-
şi treacă în format electronic totalitatea informaţiilor cuprinse în cataloage,
ceea ce înseamnă că istoricii vor trebui încă multă vreme să consulte atât
bazele de date electronice, cât şi cataloagele tematice tradiţionale.

Atunci când realizăm documentarea pentru realizarea unei cercetări


istorice, trebuie să ţinem cont de distincţia dintre izvoarele istorice
primare (directe) şi literatura secundară. Ambele categorii de surse sunt
importante pentru istoric. Astfel, studiul literaturii secundare produse de
istorici (sau de sociologi, economişti, politologi, lingvişti etc.) este
indispensabil pentru a dobândi o viziune de ansamblu asupra unei perioade
şi a unui proces istoric. Pe de altă parte însă, recursul la izvoarele istorice
primare este esenţial pentru verificarea ipotezelor conţinute în lucrările
diverşilor specialişti, şi pentru a putea îmbogăţi din punct de vedere
cantitativ cunoaşterea istorică. Izvoarele istorice sunt extrem de diverse.
Fără a putea realiza o enumerare exhaustivă, să reţinem câteva dintre
categoriile de izvoare folosite frecvent în cercetările istorice:

- izvoare scrise (acte oficiale, acte şi însemnări personale, inscripţii, scrisori,


contracte, registre, lucrări de tot felul, fie ele manuscrise sau tipărite,
cronici, memorii, însemnări de călătorie etc.)

- izvoare nescrise (relicve arheologice de tot felul, incluzând aici atât siturile
arheologice propriu-zise, cât şi obiectele recuperate prin investigaţiile
arheologice şi depozitate în diverse colecţii, incluzând aici şi oasele de
animale găsite în situri arheologice, şi urmele fosile ale unor plante
cultivate, şi diversele obiecte de artă sau de uz curent, fotografiile,
înregistrările audio şi video etc).

După cum lesne se poate vedea, aproape orice poate fi un izvor dacă ştim
să-i adresăm întrebările potrivite, dar nu orice izvor istoric este neapărat
relevant pentru tema studiată de noi. Va trebui deci să stabilim ce izvoare
istorice ne pot ajuta la cercetarea temei alese.

O parte dintre aceste izvoare s-ar putea să fie editate, adică publicate deja
prin grija altor cercetători, în timp ce altele sunt încă inedite, fiind păstrate
de obicei în arhive, muzee, colecţii personale etc. Desigur, consultarea
izvoarelor edite este mai uşoară, în timp ce izvoarele inedite solicită un efort
mai mare, şi pot necesita anumite cunoştinţe speciale din domeniul
ştiinţelor auxiliare ale istoriei (paleografie, diplomatică, sigilografie,
numismatică etc). Pe de altă parte însă, în cazul izvoarelor edite trebuie să
fim atenţi să folosim ediţii de bună calitate, preferând aşa-numitele ediţii
critice, deoarece utilizarea unor ediţii defectuoase poate fie să ne ascundă
informaţii care sunt prezente în izvoarele respective, fie să ne îndrume în
direcţii greşite, care să compromită întregul nostru efort cognitiv; de aceea,
atunci când vom avea îndoieli cu privire la calitatea anumitor ediţii de
izvoare, trebuie să fim pregătiţi se realizăm confruntarea prin apelul direct la
izvorul respectiv, sau dacă aceasta nu este posibil, prin consultarea altor
ediţii sau a unor comentarii de specialitate cu privire la izvorul respectiv.

Inventarierea surselor relevante - fie ele izvoare primare, fie lucrări de


specialitate - se cuvine să fie făcută în mod sistematic şi uniform, conform
anumitor reguli bibliografice. Dacă nu dispunem de un calculator portabil, în
care să înmagazinăm toată informaţia necesară, atunci este bine să lucrăm
pe fişe bibliografice autonome de hârtie sau de carton, şi să evităm a scrie
pe caiete compacte. Lucrul pe fişe ne va îngădui să grupăm apoi fişele
potrivit intereselor noastre, în timp ce indicaţiile bibliografice amestecate
dintr-un caiet vor fi mult mai greu de regăsit.

Ce trebuie să conţină o fişă bibliografică? În primul rând informaţie


bibliografică propriu-zisă, adică datele referitoare la autor, titlu, locul şi data
publicării, numărul de pagini. Pe lângă aceste informaţii bibliografice
standard, fişele noastre bibliografice mai trebuie să cuprindă şi câteva
informaţii suplimentare, care eventual se adaugă pe parcurs: informaţii
referitoare la locul unde poate fi găsită lucrarea cu pricina (biblioteca şi
cota), informaţii sintetice cu privire la natura conţinutului lucrării (sursei)
respective, şi poate chiar unele aprecieri sau sigle proprii cu privire la
subproblemele pentru care intenţionăm să utilizăm lucrarea sau izvorul
respective.
După ce am cuprins în fişe bibliografice atât izvoarele primare relevante şi
accesibile, cât şi literatura secundară relevantă, putem trece la ordonarea
bibliografiei. Aici se probează avantajele lucrului cu fişe autonome,
deoarece acesta ne îngăduie ordonarea conform intereselor noastre. în
mod pragmatic, vom ordona mai întâi izvoarele pe categorii (mai întâi
izvoarele inedite, apoi pe cele edite; eventual putem introduce categorii
separate pentru izvoarele arheologice sau pentru seriile de periodice
consultate), apoi literatura secundară. În cazul acesteia din urmă, dacă
tema noastră este vastă, poate fi util să o împărţim, grupând mai întâi
lucrările de interes general, şi apoi lucrările foarte speciale, pe care le vom
consulta numai cu privire la anumite subaspecte ale problemei pe care o
cercetăm.

III. Alcătuirea planului lucrării.

Pasul următor este alcătuirea unui plan al cercetării, sub forma unui sumar
provizoriu al lucrării. Acest sumar provizoriu este mai degrabă o ipoteză de
lucru, care ne îngăduie să ne ordonăm efortul şi să stabilim anumite
priorităţi în cercetare. În afară de introducere - unde trebuie prezentată
semnificaţia generală a temei cercetate, şi eventual evoluţia concepţiilor
istoriografice referitoare la problema respectivă - şi de concluziile finale,
este bine ca sumarul provizoriu să reflecte opţiunea noastră de a considera
anumite aspecte ca fiind esenţiale (centrale) în cadrul cercetării noastre,
precum şi pe cea de a extinde cercetarea şi asupra altor aspecte mai
degrabă secundare. În funcţie de aceste opţiuni, anumite aspecte vor
benefica de capitole (părţi) întregi, în timp ce altele vor fi expediate doar la
nivelul unor subcapitole sau la cel al unor anexe.

IV. Documentarea propriu-zisă.

În realizarea acesteia se cuvine să îmbinăm exigenţele logice ale planului


nostru de cercetare cu constrângerile legate de bugetul de timp şi de
accesibilitatea diverselor categorii de surse. În principiu ar trebui ca în
structurarea documentării să urmăm sfatul lui Umberto Eco: după formarea
unei idei de ansamblu despre problemă prin intermediul a 2-3 sinteze
generale, să trecem la studiul izvoarelor de primă mână, pentru a vedea
exact care sunt elementele noi pe care le putem aduce; apoi, după fişarea
izvoarelor (sau măcar a izvorului principal), ar trebui să trecem la
consultarea literaturii secundare, urmând structura sumarului provizoriu (fie
în varianta elaborată iniţial, fie într-una modificată după lectura izvoarelor);
în fine, dacă lectura literaturii secundare ne sugerează alte unghiuri de
abordare a izvoarelor, şi dacă mai avem timp, putem să ne întoarcem la
izvor şi să-l parcurgem din nou în lumina noilor întrebări4.

Dincolo însă de ordinea în care parcurgem diversele categorii de surse,


câteva reguli sunt ferme. Prima este aceea de a fişa lucrările şi izvoarele
folosite. Fişele de lucru manuscrise pot fi de diverse tipuri: fişe de lectură
(rezumative), fişe cu citate, fişe tematice („numite şi fişe de idee”), fişe de
autori etc. Este bine ca fişele să fie realizate pe hârtii de acelaşi fel, şi ca
încă de la începutul fişării să trecem pe fişă elementele de identificare
bibliografică a lucrării sau izvorului consultat, astfel încât în momentul
redactării să fim capabili să facem o trimitere completă folosind numai fişa,
fără să mai consultăm lucrarea originală.

După ce am trecut elementele de identificare bibliografică şi eventual titlul


tematic al fişei, putem trece la fişarea propriu-zisă. În fişă vom putea trece
trei tipuri de informaţii: idei principale schiţate de noi sau rezumate după
conţinutul unei lucrări sau unui izvor; citate din lucrarea sau izvorul
respectiv; observaţii critice ale noastre după anumite idei ale autorului citat.
Dincolo de situaţiile concrete, este esenţial ca cele trei categorii de mai sus
să fie clar deosebite pe fişele de lucru. De aceea este imperativ ca citatele
să fie indicate prin ghilimele. Totodată, observaţiile critice proprii trebuie
marcate printr-un semn special. O altă regulă deosebit de importantă este
aceea ca după fiecare idee rezumată, sau după fiecare citat să se indice
imediat pagina sau fila din dosarul de arhivă unde se regăseşte informaţia
respectivă; aceasta ne va ajuta să realizăm rapid trimiteri concrete şi
complete în momentul redactării (experienţa arată că unul dintre lucrurile
cele mai rele ce se pot întâmpla în faza redactării finale, când de obicei
presiunea timpului este foarte mare, este să trebuiască să căutăm din nou
în lucrările din bibliotecă locul exact de unde provine un anumit citat sau o
anumită idee).

Unul dintre avantajele pe care ni le oferă tehnica modernă este posibilitatea


fotocopierii unora dintre izvoarele şi lucrările folosite. Dacă ne putem
permite financiar acest lucru, avantajul este important atât din punct de
vedere al economiei de timp, cât şi pentru că ne fereşte de erori de
transcriere. Unele dintre regulile fişării manuscrise se păstrează şi la
fotocopii. Astfel, este important ca pe xerox (sau pe spatele copiei
fotografice) să trecem elementele de identificare bibliografică. De
asemenea, poate fi util ca pe margine să realizăm însemnările noastre
personale. Copierea xerox a unor surse nu ne scuteşte de elaborarea unor
fişe tematice manuscrise, unde să marcăm pe scurt lista locurilor unde
regăsim informaţii pentru anumite probleme particulare.

Un aspect important, dar adus în atenţie doar recent, este acela al indexării
fişelor şi al realizării unui sistem de trimiteri între fişele de bază şi fişe
tematice colective5. Cât timp gestionăm seturi relativ reduse de fişe, este
posibil ca pentru fiecare (sub)temă nouă să trecem în revistă toate fişele; în
momentul când acumulăm mai multe fişe, este nevoie să avem un sistem
eficient de a regăsi informaţia. De obicei, indexarea se face pe baza unui
set de cuvinte-cheie, care semnalează aspectele pentru studiul cărora
poate fi utilă respectiva fişă; alegerea cuvintelor-cheie este o operaţiune
importantă, care trebuie realizată de la început într-un mod sistematic,
cuprinzător şi clar, astfel încât să fie nevoie de cât mai puţine adăugiri şi
modificări pe parcurs. Calculatorul electronic îngăduie o indexare rapidă şi
lesnicioasă a fişelor realizate; în lipsa acestui instrument, trebuie să
realizăm periodic fişe tematice pe care să inventariem fişele de bază
relevante pentru toate subtemele desemnate prin cuvinte-cheie. Această
operaţiune este laborioasă şi cere o rigoare deosebită, dar reprezintă o
necesitate imperioasă în momentul când gestionăm cantităţi mari de fişe de
bază.

De altfel, experienţa arată că păstrarea rigorii şi a ordinii în procesul de


documentare, mai ales în alcătuirea fişelor de lucru, deşi presupune unele
incomodităţi iniţiale, reprezintă un mare avantaj pe parcursul analizei
materialului şi a redactării lucrării, conducând în final la o economie
substanţială de timp şi la un cert spor calitativ.

V. Analiza

În realizarea unei cercetări istorice documentarea se împleteşte firesc cu


analiza materialului. Chiar dacă o logică simplistă ar dicta ca întâi să se
strângă tot materialul şi abia apoi să se purceadă la analiza sa, în practică
o asemenea etapizare este imposibilă, şi chiar indezirabilă. De fapt, atunci
când parcurgem un izvor istoric sau o lucrare aparţinând literaturii
secundare, noi procedăm deja la o primă etapă de analiză şi de selecţie.

Jerzy Topolski atrage atenţia pe bună dreptate asupra faptului că încă din
această primă etapă - când noi aparent lucrăm numai cu sursele - procesul
nostru analitic este condiţionat de o serie de cunoştinţe provenite din afara
izvoarelor. Aceste cunoştinţe prealabile sunt de o mare diversitate,
incluzând rezultatele propriilor observaţii asupra lumii, rezultatele propriilor
studii despre trecut, cunoştinţele asimilate pe baza cercetărilor istorice
realizate de alţi cercetători, şi cunoştinţele dobândite cu privire la cercetările
din sfera altor ştiinţe6. Cunoştinţele din afara izvoarelor compun atât
viziunea generală despre trecut, cât şi armătura conceptuală şi
metodologică pe care se sprijină istoricul în demersul său cognitiv. Ele au
deci rolul principal în formularea întrebărilor referitoare la problema aleasă
spre cercetare, în selecţia şi valorificarea izvoarelor cu ajutorul cărora
stabilim faptele istorice ce ne interesează, în explicarea proceselor şi
fenomenelor istorice, precum şi în integrarea noilor cunoştinţe în ansamblul
general al cunoaşterii istorice.

Ca atare, cunoştinţele din afara izvoarelor sunt esenţiale inclusiv în


dobândirea de cunoştinţe din izvoarele istorice. Ele includ deci principiile
criticii sistematice a izvoarelor.

Analiza critică a surselor este unul dintre principiile vechi ale cunoaşterii
istorice. Totuşi, deşi exemple de analiză critică pot fi găsite în unele scrieri
ale istoricilor antici, medievali sau renascentişti, regulile sistematice ale
analizei critice a izvoarelor au fost stabilite abia în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, de către călugării benedictini şi de către bollandişti7.
Aceste reguli, folosite iniţial pentru studiul diplomelor medievale, au fost
apoi extinse la toate categoriile de izvoare scrise, şi au devenit în secolul al
XlX-lea o parte indispensabilă a competenţei istoricului profesionist,
despărţindu-l pe acesta de „diletanţi”.

Problemele care ne interesează atunci când analizăm critic un izvor istoric


pot fi rezumate cu ajutorul următorului catalog de întrebări: Cine? Ce?
Când? Unde? Cum? De ce? Sau, pentru a folosi o clasificare devenită deja
clasică, critica izvoarelor vizează două aspecte principale: stabilirea
autenticităţii izvorului (critica externă) şi evaluarea credibilităţii informaţiilor
transmise de izvor (critica internă).

Critica externă urmăreşte în esenţă stabilirea timpului, a locului şi a


autorului unui izvor. Ea se realizează atât prin investigarea unor elemente
fizice ale suportului material al izvorului (hârtie, filigran, sigiliu, grafia etc),
cât şi prin analiza unor elemente de conţinut (termenii folosiţi, anumite
formule diplomatice etc).

Critica internă a izvoarelor se realizează la mai multe niveluri. Unul dintre


acestea este cel al întrebărilor referitoare la scopul pragmatic al izvorului.
Cu câteva excepţii, izvoarele nu au fost elaborate pentru a sluji drept surse
istoricilor, ci pentru a îndeplini anumite funcţii pragmatice, adică pentru a
sluji pe autorii sau pe comanditarii lor. În acest sens, după cum a arătat
Jacques Le Goff, orice document este un monument, adică un construct pe
care istoricul trebuie să-l „de-monteze”, să-l „de-structureze” pentru a
separa intenţia iniţială, posibil mistificatoare, de valoarea sa de adevăr8.
Întrebarea-cheie ce trebuie pusă deci oricărui izvor este: ce interes a avut
autorul (individual sau colectiv) în „producerea” izvorului respectiv? După ce
am clarificat natura interesului pragmatic, trebuie să ne întrebăm dacă
izvorul era în sine suficient pentru atingerea scopului urmărit de autor, sau
dacă el trebuia mai întâi să determine modificări ale comportamentului unor
contemporani ai autorului? În ultimul caz - care de altfel este mult mai
frecvent decât cel al eficacităţii pragmatice nemediate - trebuie să
identificăm pe destinatarul sau destinatarii mesajului inclus în izvor.
Evident, după aceasta trebuie să ne întrebăm dacă izvorul a fost sau nu
structurat special pentru a fi receptat favorabil de destinatarul ce trebuia
influenţat pentru atingerea scopului pragmatic al autorului. Şi, odată ajunşi
în acest punct, se cuvine să ne întrebăm dacă efortul de influenţare a
destinatarului a condus sau nu la deformarea „faptelor” invocate sau
descrise în izvor?

De obicei istoricul face analiza critică a unui izvor chiar în momentul în care
are acces la izvorul respectiv. Această critică iniţială este foarte importantă,
dar nu suficientă. Deseori, în urma criticii iniţiale păstrăm unele îndoieli cu
privire la credibilitatea informaţiei dezvăluite de un anumit izvor, dar,
ulterior, pe măsură ce studiem şi alte izvoare, se poate întâmpla ca
informaţiile respective să fie confirmate de alte surse independente, şi
îndoielile noastre să se dovedească neîndreptăţite. Sau, dimpotrivă, un
izvor de a cărui credibilitate nu ne-am îndoit la început, poate fi infirmat prin
confruntarea cu alte surse. De aceea, analiza critică nu este atât o etapă a
cercetării istorice, cât un principiu ce trebuie să însoţească permanent
munca de cercetare a istoricului.

VI. Stabilirea faptelor istorice.

Unul dintre ţelurile activităţii de cercetare istorică este stabilirea clară a unui
set de fapte istorice (aceste fapte istorice pot fi atât fapte individuale - de
tipul Ştefan cel Mare a murit în anul 1504 - cât şi fenomene sau procese
istorice complexe, rezultate ale acţiunii unor grupuri mari de oameni pe
durate mai lungi de timp).

Jerzy Topolski defineşte esenţa acestei etape a cercetării istorice astfel: „în
general, se poate spune că scopul etapei de stabilire a faptelor este
transformarea informaţiilor provenite din izvoarele care sunt socotite
autentice şi credibile în afirmaţii despre fapte”9. Uneori, această
transformare este extrem de simplă, izvoarele conţinând în mod explicit
informaţiile pe care la considerăm esenţiale pentru faptul istoric ce ne
interesează. Alteori însă, informaţiile din izvoare sunt mai obscure, sau nu
tratează direct faptul ce ne interesează. Atunci trebuie să „citim printre
rânduri”, să folosim diferite metode logice pentru a putea construi în mod
valid afirmaţii despre anumite fapte istorice.

Dintre metodele indirecte de stabilire a faptelor istorice, Jerzy Topolski


enumera - fără pretenţia de a oferi o listă completă - metoda filologică
(lexicală), metoda geografică (spaţială), metoda genealogică, metoda
regresivă, şi metoda comparativă10

Metoda filologică sau lexicală constă în stabilirea unor fapte istorice pe


baza datelor lingvistice. De exemplu, utilizarea pe o durată mai mare de
timp a aceluiaşi toponim (sau a unor forme foarte asemănătoare ale
acestuia) este un argument în favoarea unei continuităţi de locuire în
regiunea respectivă. La fel, utilizarea unor termeni instituţionali provenind
dintr-o anume limbă străină poate să ne indice şi filiera pe care s-a realizat
un anumit import instituţional.

Metoda geografică (sau cartografică) presupune folosirea cunoştinţelor


geografice în stabilirea şi explicarea faptelor istorice. Astfel, plasarea pe
hartă a aşezărilor atestate în documentele medievale ale Ţării Româneşti a
îngăduit lui Ion Donat să extragă o concluzie care nu era conţinută în mod
direct de izvoarele respective, şi anume aceea că cea mai mare parte a
aşezărilor şi a populaţiei era concentrată în regiunile subcarpatice, în timp
ce părţile sudice ale Ţării Româneşti, şi îndeosebi Bărăganul, erau slab
locuite11. Metoda genealogică îngăduie stabilirea unor fapte istorice şi
evidenţierea unor aspecte ale trecutului istoric pe baza cunoştinţelor
referitoare la legăturile de rudenie dintre diferitele personaje istorice.
Deseori, informaţiile genealogice îngăduie evidenţierea felului cum membrii
aceleiaşi familii se ajută reciproc în competiţia socială, după cum interesele
legate de împărţirea unor moşteniri explică destule acţiuni istorice altfel
greu de înţeles. Metoda regresivă presupune reconstituirea succesivă a
faptelor referitoare la epoci mai îndepărtate cu ajutorul informaţiilor
referitoare la perioadele de timp imediat următoare. Cu alte cuvinte, istoricul
care se foloseşte de metoda regresivă porneşte de la informaţiile relativ
complete despre perioada T, pentru a reconstitui faptele referitoare la
perioada T(-1); apoi, pe baza informaţiilor dobândite despre perioada T(-1)
încearcă reconstituirea faptelor referitoare la perioada T(-2), ş.a.m.d.
Evident, gradul de certitudine a informaţilor astfel dobândite este mai mare
pentru perioadele mai apropiate de momentul pentru care avem informaţii
din izvoare, şi scade pe măsură ce ne îndepărtăm în timp. Dincolo însă de
aceste limite ale sale, metoda regresivă este frecvent folosită în studiile
istorice, şi este chiar indispensabilă pentru societăţile istorice în cazul
cărora nu dispunem de izvoare scrise.

Metoda comparativă „serveşte nu numai pentru a stabili fapte despre care


nu există informaţii directe în izvoare, ci şi pentru verificarea ipotezelor
referitoare la explicaţiile cauzale”12. Nu vom intra acum în discuţia
referitoare la rolul metodei comparative în stabilirea explicaţiilor istorice şi în
general în interpretarea faptelor istorice. La nivelul faptelor istorice
concrete, compararea a două sau mai multe cazuri istorice este menită să
sugereze, cu ajutorul judecăţii prin analogie, forme de desfăşurare a
evenimentelor pentru care nu există în izvoare suficiente informaţii directe.
Evident, pentru ca o asemenea stabilire a faptelor să fie validă, este
esenţial ca unităţile de comparat să fie judicios alese, şi să aibă suficient de
multe trăsături comune pentru a îngădui o comparaţie validă; dacă
deosebirile sunt mai importante decât asemănările, atunci şi validitatea
raţionamentului prin analogie este mai slabă. De aceea, în practică istoricii
compară fie fapte istorice aparţinând aceleiaşi societăţi în momente diferite,
fie fapte istorice aparţinând unor societăţi distincte, dar asemănătoare şi
contemporane în timp una cu alta. După cum atrag însă atenţia Heinz-
Gerhard Haupt şi Jurgen Kocka, comparaţiile istorice, atunci când sunt
realizate cu spirit critic şi respect faţă de adevărul faptelor istorice, pot
evidenţia nu numai asemănări, ci şi deosebiri între cazurile comparate13;
această observaţie evidenţiază o dată în plus necesitatea ca pre-judecăţile
cu care pornim în aplicarea metodei comparative să fie evaluate critic şi la
nevoie corectate prin confruntarea cu informaţiile concrete despre cazurile
comparate.

Dincolo de metoda folosită pentru stabilirea faptelor istorice, la sfârşitul


acestei etape vom dispune de un set de informaţii concrete cu privire la
desfăşurarea evenimentului sau a procesului istoric care ne interesează.
Totodată, datorită insuficienţei informaţiilor din izvoare sau din alte motive,
este posibil ca în legătură cu anumite fapte istorice să persiste o serie de
semne de întrebare; în acest caz este foarte important ca incertitudinile să
fie explicit distinse de cunoştinţele ferme şi sigure.

VII. Explicaţia în istorie.

Verificarea ipotezelor iniţiale Istoricul nu trebuie să răspundă numai la


întrebarea „Ce s-a întâmplat?”, ci şi la întrebarea „De ce a avut loc faptul
istoric X?”. Explicarea faptelor istorice ocupă deci un loc important în
cunoaşterea istorică.

Explicaţia se poate realiza la mai multe niveluri. Deseori ea se realizează


doar la un nivel descriptiv, istoricul considerând că prezentarea detaliată a
desfăşurării faptelor este suficientă pentru evidenţierea mecanismului lor de
desfăşurare. O variantă a acestui tip de explicaţie este aşa-numita
explicaţie descriptiv-genetică, considerată de unii specialişti ca fiind tipul
dominant de explicaţie istorică, prin care se consideră că pentru explicarea
unui fapt istoric este suficientă stabilirea stadiilor sale succesive de
dezvoltare (geneza sa). Pe lângă explicaţiile descriptive şi descriptiv-
genetice, există şi explicaţii prin definirea unui concept sau termen istoric.
Totuşi, forma deplină a explicaţiei în istorie este aceea care ia în discuţie
cauzele unui eveniment, fenomen sau proces istoric.

Atunci când analizează cauzele unui fapt istoric, istoricii fac o distincţie între
cauzele efective (directe şi indirecte) şi condiţiile favorizante (sau
defavorizante) care au contribuit la realizarea respectivului fapt istoric. Cu
alte cuvinte, istoricii trebuie să se întrebe atât „de ce?”, cât şi „cum?” sau
„de ce aşa şi nu altfel?”.

Amplitudinea explicaţiei depinde de natura faptelor istorice cercetate. Astfel,


pentru explicarea unor evenimente simple analiza cauzală este mai uşoară,
în timp ce explicarea unor procese istorice complexe necesită deseori
luarea în discuţie a unui număr mai mare de cauze şi condiţii de realizare a
respectivului proces istoric; în acest din urmă caz, importantă devine
ierarhizarea cauzelor şi condiţiilor favorabile, care la rândul ei se poate face
fie impresionist, fie prin testare sistematică.

Una dintre problemele care apar atunci când se încearcă explicarea


diverselor fapte istorice este stabilirea raportului dintre activitatea
intenţională a oamenilor şi efectele neintenţionate ale activităţii umane14.
Astfel, unul dintre câştigurile cele mai importante ale istoriografiei şi
ştiinţelor sociale moderne este conştientizarea însemnătăţii istorice a
efectelor ne-premeditate ale acţiunilor umane, precum şi a faptului că multe
acţiuni umane au efecte diferite de scopul lor iniţial. Valabilă îndeosebi în
cazul proceselor istorice complexe, această explicaţie prin efectele
neintenţionate ale activităţii umane este de cele mai multe ori de natură
structurală sau funcţională, adică se referă la locul şi funcţiile unui element
în cadrul unui sistem mai larg. Pe de altă parte, chiar şi la nivelul analizelor
structurale cu un nivel ridicat de abstractizare, nu trebuie pierdut din vedere
faptul că în istorie structurile nu acţionează prin ele însele, ci prin
intermediul oamenilor (sau al grupurilor de oameni). Or, în viaţa reală
oamenii acţionează pe baza anumitor motive, eventual propunându-şi
anumite scopuri. De aceea, chiar analizele structurale sau funcţionale
abstracte nu trebuie să facă abstracţie de problema complexă a medierii
umane, şi îndeosebi de nevoia de a verifica felul cum cauzalitatea
„obiectivă” este transformată în acţiune umană prin intermediul motivaţiilor
subiective ale oamenilor. Atunci când analizăm structura motivaţională a
unei acţiuni umane ne lovim însă de o altă problemă, şi anume raportul
dintre motivaţiile raţionale şi cele iraţionale (de fapt, mai corect spus, non-
raţionale). În această privinţă, una dintre tentaţiile căreia istoricii trebuie să-i
reziste cu toată tăria este aceea de a extinde asupra trecutului felul de
raţionament al prezentului. Oamenii din trecut aveau un cu totul alt nivel de
cunoştinţe, acţionau în contexte existenţiale diferite şi aveau alte priorităţi
sau preferinţe în definirea ţelurilor acţiunilor lor. În consecinţă, ceea ce
nouă, în lumina experienţei noastre actuale, ni se părea non-raţional, s-ar
putea să fi fost perfect raţional în condiţiile în care s-au decis pentru o
acţiune oarecare oamenii din trecut, în acest context, chiar şi acţiunile pe
care le considerăm aberante au o raţionalitate oarecare în felul de a judeca
al oamenilor care au participat la realizarea lor.

Atunci când restabilim faptele şi încercăm să le explicăm, ideal ar fi să ne


putem susţine toate argumentările cu informaţii relevante din izvoare. Din
nefericire, izvoarele disponibile sunt rareori atât de explicite, de detaliate şi
de clare pe cât am dori noi. Pentru a suplini lacunele informaţiilor din
izvoare, istoricul recurge deseori la metoda comparativă. Comparaţia poate
servi la evidenţierea unor aspecte care nu rezultă în mod direct din izvoare,
a unor probleme şi conexiuni care altfel ar fi rămas obscure; îndeosebi
comparaţia contrastivă (cuprinzând cazuri istorice care au trăsături comune,
dar care au evoluat diferit) contribuie la conştientizarea de către istoric a
alternativelor istorice, la o percepere mai fină a elementelor care au
determinat un anumit sens al evoluţiei istorice. Totodată, utilizarea metodei
comparative obligă pe cercetător la o relativizare a raportului său cu tema
studiată, şi consolidează capacitatea sa analitică15.

Din procesul de stabilire a faptelor istorice şi de elaborare a unor explicaţi


convingătoare pentru aceste fapte, istoricul procedează de obicei şi la
verificarea ipotezelor de lucru cu care a început cercetarea. Evident, se
poate întâmpla ca una sau alta dintre ipotezele iniţiale să fie confirmată de
cercetarea izvoarelor, sau ca realitatea istorică să se dovedească diferită
de felul cum ne-am imaginat-o iniţial. Dincolo însă de aceste posibilităţi şi
de nevoia de a rămâne receptivi la eventualele „abateri” ale realităţii
dezvăluite de izvoare, este important ca în acest moment să putem
considera că am clarificat o parte cât mai mare din catalogul iniţial de
probleme (sumarul provizoriu), incluzând aici neapărat problema centrală
asupra căreia s-a axat demersul nostru. Acest bilanţ provizoriu certifică
dacă ne-am îndeplinit scopul propus la debutul cercetării, şi ne arată de
asemenea în ce măsură este de modificat planul iniţial al lucrării.

VIII. Construcţia şi sinteza istorică

Prin stabilirea faptelor şi a explicaţiilor istorice, ca şi prin verificarea


ipotezelor iniţiale ale cercetării, istoricul se află deja în plin proces de
elaborare a răspunsurilor la problema fundamentală şi la întrebările
subsumate acesteia. Totuşi, cunoştinţele parţiale astfel dobândite trebuie
asamblate într-un tot coerent prin procesul de construcţie istorică. Potrivit
clasificării lui Jerzy Topolski, construcţiile istorice sunt simple - adică
structurate pe baza unui criteriu elementar, fie el cronologic, geografico-
teritorial sau sistematic-factual - sau sintetice, cazul în care criteriile sunt
combinate conform viziunii proprii a istoricului pentru a răspunde unor
întrebări complexe cu privire la tema studiată16. Acelaşi Jerzy Topolski
clasifică construcţiile sintetice în sinteze structurale, caracterizate prin
preeminenţa structurii sistemului de referinţă, sinteze genetice, care pun
accentul pe succesiunea şi legăturile cauzale dintre diferitele fapte istorice
analizate, şi sinteze dialectice, care unesc dimensiunea structurală cu cea
genetică17.

Aceste clasificări sunt desigur interesante din punct de vedere cognitiv, dar
puţin utile în procesul practic de elaborare a unei lucrări istorice. în fapt,
istoricul nu se gândeşte dacă produsul său va fi o sinteză structurală sau
una genetică, ci pur şi simplu îşi structurează lucrarea conform percepţiei
sale asupra conţinutului intrinsec al temei studiate, şi eventual conform
anticipărilor sale referitoare la aşteptările publicului-ţintă al acestei lucrări.
Dincolo însă de motivele care determină alegerea uneia sau alteia dintre
formulele de construcţie istorică, ceea ce contează este ca planul să fie
logic, şi să distingă ferm între diferitele niveluri de generalitate a cunoaşterii
istorice. Astfel, este esenţial să marcăm clar trecerea de la studiile de caz
concrete la adevărurile mai generale (macro-sintetice), şi invers. Această
îmbinare a mai multor niveluri de generalitate este cu atât mai importantă
cu cât cunoaşterea istorică nu urmăreşte doar tezaurizarea unui set de
cunoştinţe punctuale, ci şi evidenţierea unor mecanisme recurente ale
evoluţiei istorice, a unor modele cu un grad variabil de validitate; pe de altă
parte, istoricii nu numai că sunt chemaţi să contribuie la elaborarea unor
modele ale evoluţiei istorice, ci şi folosesc în cercetările lor modele
elaborate de alţi istorici sau de specialişti ai diverselor ştiinţe sociale. Iar
testarea validităţii acestor modele teoretice în diferite contexte istorice este
una dintre contribuţiile cele mai importante pe care sunt chemaţi istoricii s-o
aducă la cunoaşterea generală a evoluţiei umane18.

IX. Redactarea. Forme de prezentare a rezultatelor cercetării istorice


La capătul cercetării stă redactarea propriu-zisă a lucrării. Desigur, forma
concretă a lucrării finale poate fi diversă, în funcţie de scopul său, ca şi în
funcţie de modalitatea de prezentare aleasă. în cele ce urmează vom lua în
discuţie unele aspecte ale redactării lucrărilor scrise, deoarece aceasta este
forma în care sunt finalizate majoritatea cercetărilor istorice; menţionăm
totuşi că rezultatul unei cercetări istorice poate fi prezentat şi sub forma
unei expoziţii de obiecte, a unei înregistrări audio sau video etc.

Indiferent de forma aleasă şi de dimensiuni, lucrarea trebuie să fie clar


structurată. Pentru aceasta este nevoie ca ea să aibă o introducere, o parte
principală (care în cazul lucrărilor de mai mari dimensiuni trebuie divizată în
mai multe părţi şi/sau capitole), concluzii şi anexe (bibliografie, eventual
ilustraţii, extrase din izvoare etc).

Introducerea trebuie să cuprindă o descriere succintă a problematicii


lucrării, unde să se puncteze întrebarea principală şi eventual chestiunile
colaterale pe care lucrarea îşi propune să le clarifice, precum şi semnificaţia
sau miza intelectuală a problemei tratate. Tot în cazul introducerii este bine
să fie realizată şi o scurtă trecere în revistă a istoriografiei şi a izvoarelor
referitoare la tema aleasă. Aici trebuie însă precizat că multe lucrări
păcătuiesc prin faptul că partea dedicată istoriografiei este o simplă
enumerare insipidă de titluri bibliografice, cu minimale comentarii laudative;
or, pasajul dedicat istoriografiei nu trebuie să fie o variantă a listei
bibliografice, ci o prezentare sintetică a felului cum a fost tratată de-a lungul
timpului problema care face obiectul cercetării şi a momentelor (lucrărilor)
care au marcat schimbări majore de perspectivă în această privinţă

În ceea ce priveşte partea expozitivă principală este mai greu de venit cu


o regulă general valabilă. Totuşi, câteva principii generale se pot desprinde.

Mai întâi, conţinutul trebuie astfel aranjat încât să reflecte un plan logic axat
pe răspunsul la întrebarea principală a cercetării. Dacă lucrarea este de
mari dimensiuni şi o împărţim în mai multe părţi, capitole şi subcapitole,
este important ca acestea să fie relativ echilibrate între ele - nu este normal
ca un capitol să aibă 50 de pagini şi altul 3 pagini, sau ca un subcapitol să
fie mai întins decât capitolul învecinat - şi să aibă titluri clare, care să
reflecte fără ambiguităţi conţinutul. Desigur, nu este interzis ca unele
titluri/subtitluri să aibă şi valenţe metaforice, dar aceasta nu trebuie să fie în
dauna clarităţii, ci dimpotrivă în serviciul acesteia.

Expunerea propriu-zisă trebuie să fie adaptată în funcţie de publicul-ţintă.


Umberto Eco insistă că în momentul trecerii la redactare, prima întrebare ce
trebuie clarificată este „cui îi vorbesc?”19. Dincolo însă de nivelul de
cunoştinţe şi de sofisticare intelectuală al potenţialului receptor,
argumentarea trebuie să fie întotdeauna clară şi susţinută de exemple
concrete. Conceptele centrale ale lucrării sau termenii tehnici folosiţi trebuie
definiţi şi eventual explicaţi, dar fără a cădea în excesul de a explica şi
termeni sau concepte intrate de mult în uzul curent, cum ar fi de exemplu
„democraţie parlamentară”, „vot universal” etc. (se va face o excepţie dacă
anumiţi termeni sunt folosiţi în accepţiuni diferite de înţelesul lor comun, sau
dacă definiţia încetăţenită în cultura comună este defectuoasă). Totodată,
înşiruirea argumentelor şi a exemplelor trebuie făcute cu economie de
mijloace, astfel încât să nu împiedice urmărirea ideii de ansamblu; de
aceea, în cazul în care există prea multe argumente sau exemple care nu
ar aduce ceva radical nou în argumentaţie, este mai bine să se reţină în
textul principal doar unul sau două, cele mai importante sau mai sugestive,
iar restul să fie invocat într-o frază, sau enumerat într-o notă de subsol sau
într-o anexă la lucrare.

Într-o lucrare este uneori nevoie să fie citate pasaje din surse sau opinii
aparţinând altor istorici. Potrivit lui Umberto Eco, „citatele sunt practic de
două tipuri: (a) se citează un text asupra căruia ne oprim din punct de
vedere interpretativ şi (b) se citează un text în susţinerea propriei
interpretări”20. Tot Umberto Eco enunţă 10 reguli pentru folosirea citatelor,
dintre care fără îndoială cea mai importantă este aceea că citatul trebuie să
reflecte în mod onest părerea autorului citat (nu trebuie extrase tale-quale
afirmaţii care în textul original sunt precedate sau urmate de rezerve critice
sau de nuanţări importante ale autorului respectiv) şi să fie fidele în litera şi
spiritul lor (toate întreruperile trebuie marcate cu trei puncte, iar intervenţiile
şi lămuririle

Volume Prenumele şi numele autorului [dacă sunt mai mulţi coautori,


prenumele şi numele coordonatorului cu menţionarea acestei
calităţi în paranteză; dacă volumul nu are coordonator, atunci
numele tuturor co-autorilor, cu condiţia ca aceştia să nu fie mai
mult de 3], titlu [în textele scrise de mână sau la maşina de scris,
unde nu există caractere italice, se subliniază - BM], volumul
[vol.], ediţia/editor [ed.], localitate, Editura [Edit.] [facultativ],
an, pagina [p.]. Ex.: Bogdan Murgescu (coord.), Istoria
României în texte, Bucureşti, Corint, 2001, p. 172.
Materiale Prenumele şi numele autorului, titlu, „Numele periodicului”,
publicate în localitatea [facultativ], seria [dacă există mai multe serii], tomul
periodice [t.], anul calendaristic de apariţie, nr., pagina. Ex.: Mirela-
Luminiţa Murgescu, Clerici şi intelectuali laici Intre confesiune
şi naţiune In Transilvania anului 1852, „Revista Istorică” (serie
nouă), 3, 1992, nr. 5-6, p. 571-578.
Documente de Deţinător de arhivă, fond/colecţie [col.], serie/parte structurală,
arhivă pachet/dosar, an, fila, [f.], retro/verso. Ex.: Direcţia Judeţeană a
Arhivelor Naţionale Braşov, fond Primăria Braşov, seria Acte
Judecătoreşti, doc. 149/1795, f. 1 v.
Manuscris Deţinător, fond/colecţie, prenumele şi numele autorului, titlu, nr.
manuscris, fila, retro/verso. Ex.: Biblioteca Academiei Române,
Manuscrise, loan Barac, Naşteria, viaţa şi perina lui luda
Iscarioteanui, acum în stihuri cu învăţături moralnice, ms. rom.
2309, f. 48 r.
Bază de date Deţinător, numele bazei de date, data preluării bazei de date
informatizată [facultativ], elementul de identificare a înregistrării (numărul
secţiunii, pagina etc.) Ex.: World Bank, 2007 World
Development Indicators, 12.01.2002, tab.1.1.
Internet Denumirea „gazdei”, adresa de bază a acesteia, alte elemente de
identificare [facultativ], dare preluării informaţiei [facultativ]
Ex.: http://history.hanover.edU/texts/nonantes/htlmart.X,
18.04.2000.
Teletext Numele postului emitent, data preluării informaţiei, numărul
paginii, partea structurală, numărul subpaginii Ex.: TVR-TXT
(din 01.08.1999), p. 351 - Ştiri, 1/1
Microfilme Deţinător, col., rola [r.], cadru [c] Ex.: Direcţia Arhivelor
Naţionale Istorice Centrale, col. Microfilme Austria, r. 198, c.
316.
Obiect din Deţinător, colecţia, numărul de inventar. Ex.: Biblioteca
colecţii Academiei Române, Stampe, inv. 42.
muzeale sau
personale

proprii trebuie să fie puse între paranteze drepte sau între bare). Sau,
pentru a-l cita riguros pe Umberto Eco, Regula 9 - ... Dacă autorul pe care-l
citaţi, deşi demn de menţionat, cade într-o eroare evidentă, de stil sau de
informaţie, voi trebuie să respectaţi eroarea sa, dar s-o semnalaţi cititorului
cel puţin printr-o paranteză pătrată ... [sic]... „Regula 10-A cita este ca şi
cum ai depune mărturie într-un proces. Trebuie să fiţi întotdeauna în
măsură să reperaţi martorii şi să demonstraţi că sunt credibili. De aceea,
referinţa trebuie să fie exactă şi punctuală (nu se citează un autor fără a
spune în ce carte şi în ce pagină) şi trebuie să poată fi controlabilă de către
origine...”21.

Prescurtarea/ Semnificaţia Regula de utilizare Forma Observaţii

formula grafică
Apud [ap.] După Când se citează în cazul informaţiilor
indirect o anumită obţinute prin viu grai,
opinie, se introduce formula uzuală este
înainte de „informaţie comunicată
precizarea locului de...”
exact de unde am
preluat citatul
respectiv
Idem Acelaşi Acelaşi/aceeaşi
[eadem] [aceeaşi] autor/autoare ca la
trimiterea
precedentă, dar cu o
lucrare diferită
Ibidem Tot acolo Acelaşi autor ItaliceDacă apare o diferenţă
[ibid.]. [aceiaşi autori] cu sau de volum sau pagină
aceeaşi lucrare ca şi subliniat
faţă de trimiterea
la trimiterea precedentă, acestea se
precedentă indică imediat după
ibidem
Op. cit. Lucrarea Se foloseşte numai Italice Se foloseşte numai dacă
citată după indicarea sau în trimiterile precedente
numelui autorului, subliniat s-a citat o singură
pentru a indica o lucrare a autorului
lucrare anterior respectiv. Dacă au fost
citată a autorului citate mai multe lucrări
respectiv ale aceluiaşi autor, la
trimiterile următoare se
prescurtează titlul prin
folosirea primelor
cuvinte relevante din
titlu, urmate de...
Passim Ici şi colo Se foloseşte atunci
când un anume
termen sau o
anumită idee apar în
foarte multe locuri
pe cuprinsul lucrării
citate

O caracteristică a lucrărilor de cercetare istorică este aceea că folosesc


trimiteri ştiinţifice. Trimiterile sunt forma prin care un om de ştiinţă îşi
recunoaşte datoriile intelectuale faţă de autorii şi lucrările din care s-a
informat, şi totodată o formă prin care se îngăduie verificarea informaţiei şi
se evidenţiază co-respon-sabilitatea asupra acesteia. Trimiterile se dau atât
după citate, cât şi după ideile preluate din diverse categorii de surse
(izvoare, literatură secundară). în acest din urmă caz nu este nevoie să se
facă trimiteri la ideile comune, de mult intrate în tezaurul comun de
cunoştinţe al disciplinei sau chiar în cultura generală - de exemplu nu este
necesar să se facă o trimitere atunci când se menţionează că Traian a
cucerit Dacia în anul 106 - dar se cuvine să se facă trimitere la informaţiile
mai deosebite preluate din anumite surse - de exemplu atunci când se
indică nominal legiunile care au luat parte la asediul Sarmizegetusei. Există
şi lucrări în care nu se impune folosirea trimiterilor ştiinţifice; în această
situaţie sunt eseurile care nu au neapărat pretenţia rigorii ştiinţifice, sau
sintezele şi manualele care utilizează numai în puţine situaţii informaţii care
să nu facă parte din cultura generală de specialitate, şi unde bibliografia
(deseori comentată) de la final oferă suficiente indicii pentru identificarea
surselor folosite.

Din punct de vedere tehnic, există mai multe feluri în care se dau trimiterile
ştiinţifice; având în vedere coexistenţa în lume a mai multor sisteme de
redactare a trimiterilor (notelor), important este ca sistemul pentru care s-a
optat să fie utilizat consecvent, astfel încât cititorul să primească o
informaţie completă şi să fie evitate orice fel de confuzii sau ambiguităţi. în
cele ce urmează, vom menţiona doar două sisteme de realizare a
trimiterilor ştiinţifice: sistemul academic clasic, şi sistemul autor-dată-pagină
(cunoscut şi ca sistemul Chicago sau american).

Regulile de folosire a sistemului de trimiteri clasic au fost recent


sistematizate de către Bogdan Popovici, prin raportare atât la standardul
ISO 690-1987, cât şi la practica actuală a istoricilor22. în cele de mai jos am
sintetizat unele dintre observaţiile mai ample ale lui Bogdan Popovici, şi am
adăugat exemple concrete de elaborare a trimiterilor. în paranteze drepte
au fost incluse unele indicaţii referitoare la includerea elementului respectiv,
şi - cu litere boldate - unele abrevieri convenţionale.

O menţiune importantă: „Datele necesare întocmirii trimiterilor bibliografice


nu se preiau de pe copertă, ci de pe FOAIA DE TITLU!!”23.

În cadrul sistemului clasic, se folosesc şi anumite prescurtări uzuale


specifice24:

Pe lângă acestea, sistemul clasic mai foloseşte şi alte abrevieri speciale


(îndeosebi în cazul numelor de publicaţii periodice - de exemplu JEH pentru
„The Journal of Economic History” - în cel al unor instituţii - de exemplu
DJAN repete dintr-un punct de vedere diferit ceea ce aţi spus deja într-un
mod esenţial, f) Notele folosesc pentru corectarea afirmaţiilor din text: în
acest sens sunteţi siguri de ceea ce afirmaţi dar sunteţi şi conştienţi că
cineva s-ar putea să nu fie de acord, ori mai curând consideraţi că, dintr-un
anumit punct de vedere, s-ar putea ivi o obiecţie la afirmaţia voastră.
Atunci, a insera o notă parţial reductivă va fi dovadă nu doar de lealitate
ştiinţifică, ci şi de spirit critic, g) Notele pot servi la traducerea italiană
[românească - BM] a unui citat care era esenţial să fie dat în limba străină
sau la versiunea originală de control a unui citat care, din exigenţe de
fluiditate a discursului, era mai comod să fie dat în traducerea italiană
[românească], h) Notele folosesc spre a plăti datorii. A cita o carte din care
s-a extras o frază înseamnă a plăti o datorie. A cita un autor de ia care s-a
degajat o idee sau o informaţie înseamnă a plăti o datorie. Câteodată,
totuşi, trebuie plătite şi nişte datorii mai puţin documentabile şi poate deveni
regulă de corectitudine ştiinţifică a avertiza, spre exemplu, că tot ceea ce
expunem nu s-ar fi putut naşte fără stimulii primiţi de la lectura cutărei
opere sau din conversaţiile private cu cutare cercetător”25. La scopurile
menţionate mai sus am mai adăuga două: prin citarea anumitor lucrări mai
deosebite, sau prin comentariile favorabile sau critice la anumite lucrări,
notele de subsol servesc la edificarea unei complicităţi între autor şi cititor,
având deci o certă funcţie retorică; totodată, notele au şi o funcţie formativă,
întrucât prin trimiterea la anumite lucrări mai deosebite se poate orienta
lectura cititorului interesat de subiect, facilitându-i-se acestuia accesul spre
noi piste cognitive.

Umberto Eco oferă şi o serie de sfaturi procedurale şi stilistice, dintre


care spicuim: "Vi se poate recomanda să rescrieţi teza de mai multe ori sau
de a scrie alte lucruri mai înainte de a începe teza, fiindcă a scrie înseamnă
şi o chestiune de antrenament... Nu sunteţi Proust. Nu faceţi fraze lungi.
Dacă vă survin, scrieţi-le, dar, apoi, scurtaţi-le... Definiţi totodeauna un
termen atunci când îl introduceţi pentru prima oară. Dacă nu ştiţi să-l
definiţi, evitaţi-l... Nu explicaţi unde se află Roma fără a explica apoi unde
este Timbuctu... Nu atribuiţi unui autor o idee pe care el o reia ca idee a
altcuiva"26.

Concluziile sunt o parte esenţială a oricărei lucrări de cercetare istorică. Se


pot insera concluziile parţiale la sfârşitul capitolelor sau a diferitelor
subdiviziuni ale lucrării, dar aceasta nu scuteşte de includerea unei părţi
distincte dedicate concluziilor generale. Acestea trebuie să răspundă
explicit problemei centrale enunţate încă din introducere, şi să reliefeze
însemnătatea răspunsurilor la care s-a ajuns în urma cercetării, şi eventual
să indice noi direcţii de investigaţie ştiinţifică. Regula clarităţii este esenţială
în formularea concluziilor, dar fermitatea şi claritatea trebuie să se îmbine
cu grija pentru nuanţe şi cu o anumită prudenţă ştiinţifică.

În fine, o lucrare ştiinţifică poate include şi mai multe anexe.

Dintre acestea, cea mai importantă este lista bibliografică. Aceasta poate fi
explicit selectivă, sau poate aspira spre un caracter exhaustiv; dacă în
lucrare a fost folosit sistemul trimiterilor autor-dată-pagină, atunci este
obligatoriu ca bibliografia să cuprindă toate lucrările citate. Dacă lista
bibliografică este relativ scurtă, ea va fi ordonată strict alfabetic după autori;
în cazul lucrărilor de mai mari dimensiuni, unde şi lista bibliografică este
mai lungă, se pot introduce subdiviziuni, despărţindu-se izvoarele de
literatura secundară. Există şi structurări mai detaliate, care disting la
categoria izvoarelor între izvoarele inedite şi izvoarele edite, acordând
eventual locuri separate pentru colecţiile de presă, pentru izvoarele
arheologice şi/sau numismatice şi pentru bazele de date electronice; de
asemenea, în cadrul literaturii secundare este posibil să se distingă între
lucrările generale (categorie în care ar intra de exemplu sintezele
referitoare la o întreagă epocă sau la istoria generală a unei ţâri) şi lucrările
speciale referitoare la tema studiată sau la aspecte ale acesteia.

La categoria anexe mai pot fi incluşi apendici cuprinzând discuţii asupra


unor subteme speciale care nu şi-au găsit locul în textul principal, ilustraţii,
hărţi, cataloage de descoperiri arheologice, extrase din izvoare, tabele
cronologice sau sinoptice, liste ale persoanelor care au ocupat anumite
demnităţi sau funcţii, liste ale tabelelor sau ale graficelor folosite pe
parcursul lucrării, indici (de persoane, de locuri, de materii sau generali) etc.
După cum lesne se poate vedea, lista eventualelor anexe este deschisă. Pe
de altă parte, anexele nu sunt un scop în sine, ci doar mijloace pentru a
uşura publicului cititor asimilarea întregii informaţii transmise de autor; de
aceea, trebuie întotdeauna să existe un echilibru între dimensiunile lucrării
şi anexe, în sensul că acestea din urmă nu trebuie să eclipseze textul
propriu-zis a lucrării, cel în cadrul căruia istoricul aduce efectiv o contribuţie
originală la progresul cunoaşterii istorice.

Bogdan Murgescu, Profesor univ. dr., Facultatea de Istorie


a Universităţii din Bucureşti.

1 Dintre lucrările metodologice de referinţă în istoriografia universală amintim aici, fără


pretenţia exhaustivităţii: Ernst Bernheim, Lehrbuch der historischen Methode, Leipzig, 1889;
Charles Langlois, Charles Seignobos, Introduction aux âtudes historiques, Paris, 1897;
L'histoire et ses mâthodes. Volume publie sous la direction de Charles Samaran, Paris, 1961;
Jerzy Topolski, Metodologia istoriei, Bucureşti, 1987; Paul Veyne, Cum se scrie istoria,
Bucureşti, 1999.

2 Nici în acest caz, enumerarea noastră nu are pretenţia exhaustivităţii: Aurelian


Sacerdoţeanu, Îndrumări în cercetări istorice, Bucureşti, f.a. [1943]; Radu Manolescu,
Teorie, metodologie şi terminologie în istorie (cu referire la medievistică), „Revista istorică”
(serie nouă), 1, 1991, nr. 11-12, p. 615-623. În perioada când redactam acest studiu, lucrărilor
româneşti de referinţă în domeniu li s-a adăugat un studiu al fostului meu student, Bogdan
Florin Popovici, Câteva consideraţii privind metodica realizării unei lucrări ştiinţifice în
domeniul istoriei, „Hrisovul. Buletin al Facultăţii de Arhivistică”, VI-VII, 2001, p. 217-244.

3 Dintre acestea, trei volume cuprind informaţii referitoare la lucrările publicate în secolul al
XIX-lea şi până spre 1960 cu privire la secolul al XIX-lea românesc, iar celelalte şapte includ
lucrările realizate de istoricii români în diverse intervale de timp din 1944 şi până în 1999.
4 Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă. Disciplinele umaniste, [Craiova], 2000, p. 117.

5 Bogdan Florin Popovici, op. cit., p. 226-227.

6 Jerzy Topolsky, Metodologia istoriei, București, 1987, p. 281.

7 Denumire generică pentru călugării angajaţi în publicarea vieţilor sfinţilor (colecţia Acta
Sanctorum). Etimologic provine de la numele iezuitului loannes Bollandus (1596-1665).

8 Jacques Le Goff, Histoire etmâmoire, [f. I.], Editions Gallimard, 1988, p. 304.

9 Jerzy Topolski, op. cit, p. 315.

10 Ibidem, p. 322-328.

11 Ion Donat, Aşezările omeneşti din Ţara Românească In secolele XIV-XVI, „Studii. Revistă
de istorie”, 9, 1956, nr. 6, p. 75-95.

12 Jerzy Topolski, op. cit, p. 325.

13 Heinz-Gerhard Haupt, Jurgen Kocka, Historischer Vergleich: Methoden, Aufgaben,


Probleme. Eine Einleitung, în Heinz-Gerhard Haupt, Jurgen Kocka (hg.), Geschichte und
Vergleich. Ansătze und Ergebnisse internaţional vergleichender Geschichtsschreibung,
Frankfurt/New York, 1996, p. 9-11.

14 Jerzy Topolski, op. cit., p. 374.

15 Heinz-Gerhard Haupt, Jurgen Kocka, op. cit., p. 12-14.

16 Jerzy Topolski, op. cit., p. 402-403.

17 Ibidem, p. 405-406.

18 Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, Bucureşti, 2000, p. 15-17.

19 Umberto Eco, op. cit., p. 157.

20 Ibidem, p. 169.

21 Ibidem, p. 174-175.

22 Bogdan Florin Popovici, op. cit, p. 228-233.

23 Ibidem, p. 230.

24 Tabelul de mai jos a fost sintetizat de noi după cel mai amplu alcătuit de Bogdan Popovici,
op. cit, p. 238-242.

25 Ibidem, p. 181-183.

26 Ibidem, p. 159, 166, 194.