Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
PREZENTARE SINTETICĂ
Prof. univ. dr. Bogdan MURGESCU
- izvoare nescrise (relicve arheologice de tot felul, incluzând aici atât siturile
arheologice propriu-zise, cât şi obiectele recuperate prin investigaţiile
arheologice şi depozitate în diverse colecţii, incluzând aici şi oasele de
animale găsite în situri arheologice, şi urmele fosile ale unor plante
cultivate, şi diversele obiecte de artă sau de uz curent, fotografiile,
înregistrările audio şi video etc).
După cum lesne se poate vedea, aproape orice poate fi un izvor dacă ştim
să-i adresăm întrebările potrivite, dar nu orice izvor istoric este neapărat
relevant pentru tema studiată de noi. Va trebui deci să stabilim ce izvoare
istorice ne pot ajuta la cercetarea temei alese.
O parte dintre aceste izvoare s-ar putea să fie editate, adică publicate deja
prin grija altor cercetători, în timp ce altele sunt încă inedite, fiind păstrate
de obicei în arhive, muzee, colecţii personale etc. Desigur, consultarea
izvoarelor edite este mai uşoară, în timp ce izvoarele inedite solicită un efort
mai mare, şi pot necesita anumite cunoştinţe speciale din domeniul
ştiinţelor auxiliare ale istoriei (paleografie, diplomatică, sigilografie,
numismatică etc). Pe de altă parte însă, în cazul izvoarelor edite trebuie să
fim atenţi să folosim ediţii de bună calitate, preferând aşa-numitele ediţii
critice, deoarece utilizarea unor ediţii defectuoase poate fie să ne ascundă
informaţii care sunt prezente în izvoarele respective, fie să ne îndrume în
direcţii greşite, care să compromită întregul nostru efort cognitiv; de aceea,
atunci când vom avea îndoieli cu privire la calitatea anumitor ediţii de
izvoare, trebuie să fim pregătiţi se realizăm confruntarea prin apelul direct la
izvorul respectiv, sau dacă aceasta nu este posibil, prin consultarea altor
ediţii sau a unor comentarii de specialitate cu privire la izvorul respectiv.
Pasul următor este alcătuirea unui plan al cercetării, sub forma unui sumar
provizoriu al lucrării. Acest sumar provizoriu este mai degrabă o ipoteză de
lucru, care ne îngăduie să ne ordonăm efortul şi să stabilim anumite
priorităţi în cercetare. În afară de introducere - unde trebuie prezentată
semnificaţia generală a temei cercetate, şi eventual evoluţia concepţiilor
istoriografice referitoare la problema respectivă - şi de concluziile finale,
este bine ca sumarul provizoriu să reflecte opţiunea noastră de a considera
anumite aspecte ca fiind esenţiale (centrale) în cadrul cercetării noastre,
precum şi pe cea de a extinde cercetarea şi asupra altor aspecte mai
degrabă secundare. În funcţie de aceste opţiuni, anumite aspecte vor
benefica de capitole (părţi) întregi, în timp ce altele vor fi expediate doar la
nivelul unor subcapitole sau la cel al unor anexe.
Un aspect important, dar adus în atenţie doar recent, este acela al indexării
fişelor şi al realizării unui sistem de trimiteri între fişele de bază şi fişe
tematice colective5. Cât timp gestionăm seturi relativ reduse de fişe, este
posibil ca pentru fiecare (sub)temă nouă să trecem în revistă toate fişele; în
momentul când acumulăm mai multe fişe, este nevoie să avem un sistem
eficient de a regăsi informaţia. De obicei, indexarea se face pe baza unui
set de cuvinte-cheie, care semnalează aspectele pentru studiul cărora
poate fi utilă respectiva fişă; alegerea cuvintelor-cheie este o operaţiune
importantă, care trebuie realizată de la început într-un mod sistematic,
cuprinzător şi clar, astfel încât să fie nevoie de cât mai puţine adăugiri şi
modificări pe parcurs. Calculatorul electronic îngăduie o indexare rapidă şi
lesnicioasă a fişelor realizate; în lipsa acestui instrument, trebuie să
realizăm periodic fişe tematice pe care să inventariem fişele de bază
relevante pentru toate subtemele desemnate prin cuvinte-cheie. Această
operaţiune este laborioasă şi cere o rigoare deosebită, dar reprezintă o
necesitate imperioasă în momentul când gestionăm cantităţi mari de fişe de
bază.
V. Analiza
Jerzy Topolski atrage atenţia pe bună dreptate asupra faptului că încă din
această primă etapă - când noi aparent lucrăm numai cu sursele - procesul
nostru analitic este condiţionat de o serie de cunoştinţe provenite din afara
izvoarelor. Aceste cunoştinţe prealabile sunt de o mare diversitate,
incluzând rezultatele propriilor observaţii asupra lumii, rezultatele propriilor
studii despre trecut, cunoştinţele asimilate pe baza cercetărilor istorice
realizate de alţi cercetători, şi cunoştinţele dobândite cu privire la cercetările
din sfera altor ştiinţe6. Cunoştinţele din afara izvoarelor compun atât
viziunea generală despre trecut, cât şi armătura conceptuală şi
metodologică pe care se sprijină istoricul în demersul său cognitiv. Ele au
deci rolul principal în formularea întrebărilor referitoare la problema aleasă
spre cercetare, în selecţia şi valorificarea izvoarelor cu ajutorul cărora
stabilim faptele istorice ce ne interesează, în explicarea proceselor şi
fenomenelor istorice, precum şi în integrarea noilor cunoştinţe în ansamblul
general al cunoaşterii istorice.
Analiza critică a surselor este unul dintre principiile vechi ale cunoaşterii
istorice. Totuşi, deşi exemple de analiză critică pot fi găsite în unele scrieri
ale istoricilor antici, medievali sau renascentişti, regulile sistematice ale
analizei critice a izvoarelor au fost stabilite abia în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, de către călugării benedictini şi de către bollandişti7.
Aceste reguli, folosite iniţial pentru studiul diplomelor medievale, au fost
apoi extinse la toate categoriile de izvoare scrise, şi au devenit în secolul al
XlX-lea o parte indispensabilă a competenţei istoricului profesionist,
despărţindu-l pe acesta de „diletanţi”.
De obicei istoricul face analiza critică a unui izvor chiar în momentul în care
are acces la izvorul respectiv. Această critică iniţială este foarte importantă,
dar nu suficientă. Deseori, în urma criticii iniţiale păstrăm unele îndoieli cu
privire la credibilitatea informaţiei dezvăluite de un anumit izvor, dar,
ulterior, pe măsură ce studiem şi alte izvoare, se poate întâmpla ca
informaţiile respective să fie confirmate de alte surse independente, şi
îndoielile noastre să se dovedească neîndreptăţite. Sau, dimpotrivă, un
izvor de a cărui credibilitate nu ne-am îndoit la început, poate fi infirmat prin
confruntarea cu alte surse. De aceea, analiza critică nu este atât o etapă a
cercetării istorice, cât un principiu ce trebuie să însoţească permanent
munca de cercetare a istoricului.
Unul dintre ţelurile activităţii de cercetare istorică este stabilirea clară a unui
set de fapte istorice (aceste fapte istorice pot fi atât fapte individuale - de
tipul Ştefan cel Mare a murit în anul 1504 - cât şi fenomene sau procese
istorice complexe, rezultate ale acţiunii unor grupuri mari de oameni pe
durate mai lungi de timp).
Jerzy Topolski defineşte esenţa acestei etape a cercetării istorice astfel: „în
general, se poate spune că scopul etapei de stabilire a faptelor este
transformarea informaţiilor provenite din izvoarele care sunt socotite
autentice şi credibile în afirmaţii despre fapte”9. Uneori, această
transformare este extrem de simplă, izvoarele conţinând în mod explicit
informaţiile pe care la considerăm esenţiale pentru faptul istoric ce ne
interesează. Alteori însă, informaţiile din izvoare sunt mai obscure, sau nu
tratează direct faptul ce ne interesează. Atunci trebuie să „citim printre
rânduri”, să folosim diferite metode logice pentru a putea construi în mod
valid afirmaţii despre anumite fapte istorice.
Atunci când analizează cauzele unui fapt istoric, istoricii fac o distincţie între
cauzele efective (directe şi indirecte) şi condiţiile favorizante (sau
defavorizante) care au contribuit la realizarea respectivului fapt istoric. Cu
alte cuvinte, istoricii trebuie să se întrebe atât „de ce?”, cât şi „cum?” sau
„de ce aşa şi nu altfel?”.
Aceste clasificări sunt desigur interesante din punct de vedere cognitiv, dar
puţin utile în procesul practic de elaborare a unei lucrări istorice. în fapt,
istoricul nu se gândeşte dacă produsul său va fi o sinteză structurală sau
una genetică, ci pur şi simplu îşi structurează lucrarea conform percepţiei
sale asupra conţinutului intrinsec al temei studiate, şi eventual conform
anticipărilor sale referitoare la aşteptările publicului-ţintă al acestei lucrări.
Dincolo însă de motivele care determină alegerea uneia sau alteia dintre
formulele de construcţie istorică, ceea ce contează este ca planul să fie
logic, şi să distingă ferm între diferitele niveluri de generalitate a cunoaşterii
istorice. Astfel, este esenţial să marcăm clar trecerea de la studiile de caz
concrete la adevărurile mai generale (macro-sintetice), şi invers. Această
îmbinare a mai multor niveluri de generalitate este cu atât mai importantă
cu cât cunoaşterea istorică nu urmăreşte doar tezaurizarea unui set de
cunoştinţe punctuale, ci şi evidenţierea unor mecanisme recurente ale
evoluţiei istorice, a unor modele cu un grad variabil de validitate; pe de altă
parte, istoricii nu numai că sunt chemaţi să contribuie la elaborarea unor
modele ale evoluţiei istorice, ci şi folosesc în cercetările lor modele
elaborate de alţi istorici sau de specialişti ai diverselor ştiinţe sociale. Iar
testarea validităţii acestor modele teoretice în diferite contexte istorice este
una dintre contribuţiile cele mai importante pe care sunt chemaţi istoricii s-o
aducă la cunoaşterea generală a evoluţiei umane18.
Mai întâi, conţinutul trebuie astfel aranjat încât să reflecte un plan logic axat
pe răspunsul la întrebarea principală a cercetării. Dacă lucrarea este de
mari dimensiuni şi o împărţim în mai multe părţi, capitole şi subcapitole,
este important ca acestea să fie relativ echilibrate între ele - nu este normal
ca un capitol să aibă 50 de pagini şi altul 3 pagini, sau ca un subcapitol să
fie mai întins decât capitolul învecinat - şi să aibă titluri clare, care să
reflecte fără ambiguităţi conţinutul. Desigur, nu este interzis ca unele
titluri/subtitluri să aibă şi valenţe metaforice, dar aceasta nu trebuie să fie în
dauna clarităţii, ci dimpotrivă în serviciul acesteia.
Într-o lucrare este uneori nevoie să fie citate pasaje din surse sau opinii
aparţinând altor istorici. Potrivit lui Umberto Eco, „citatele sunt practic de
două tipuri: (a) se citează un text asupra căruia ne oprim din punct de
vedere interpretativ şi (b) se citează un text în susţinerea propriei
interpretări”20. Tot Umberto Eco enunţă 10 reguli pentru folosirea citatelor,
dintre care fără îndoială cea mai importantă este aceea că citatul trebuie să
reflecte în mod onest părerea autorului citat (nu trebuie extrase tale-quale
afirmaţii care în textul original sunt precedate sau urmate de rezerve critice
sau de nuanţări importante ale autorului respectiv) şi să fie fidele în litera şi
spiritul lor (toate întreruperile trebuie marcate cu trei puncte, iar intervenţiile
şi lămuririle
proprii trebuie să fie puse între paranteze drepte sau între bare). Sau,
pentru a-l cita riguros pe Umberto Eco, Regula 9 - ... Dacă autorul pe care-l
citaţi, deşi demn de menţionat, cade într-o eroare evidentă, de stil sau de
informaţie, voi trebuie să respectaţi eroarea sa, dar s-o semnalaţi cititorului
cel puţin printr-o paranteză pătrată ... [sic]... „Regula 10-A cita este ca şi
cum ai depune mărturie într-un proces. Trebuie să fiţi întotdeauna în
măsură să reperaţi martorii şi să demonstraţi că sunt credibili. De aceea,
referinţa trebuie să fie exactă şi punctuală (nu se citează un autor fără a
spune în ce carte şi în ce pagină) şi trebuie să poată fi controlabilă de către
origine...”21.
formula grafică
Apud [ap.] După Când se citează în cazul informaţiilor
indirect o anumită obţinute prin viu grai,
opinie, se introduce formula uzuală este
înainte de „informaţie comunicată
precizarea locului de...”
exact de unde am
preluat citatul
respectiv
Idem Acelaşi Acelaşi/aceeaşi
[eadem] [aceeaşi] autor/autoare ca la
trimiterea
precedentă, dar cu o
lucrare diferită
Ibidem Tot acolo Acelaşi autor ItaliceDacă apare o diferenţă
[ibid.]. [aceiaşi autori] cu sau de volum sau pagină
aceeaşi lucrare ca şi subliniat
faţă de trimiterea
la trimiterea precedentă, acestea se
precedentă indică imediat după
ibidem
Op. cit. Lucrarea Se foloseşte numai Italice Se foloseşte numai dacă
citată după indicarea sau în trimiterile precedente
numelui autorului, subliniat s-a citat o singură
pentru a indica o lucrare a autorului
lucrare anterior respectiv. Dacă au fost
citată a autorului citate mai multe lucrări
respectiv ale aceluiaşi autor, la
trimiterile următoare se
prescurtează titlul prin
folosirea primelor
cuvinte relevante din
titlu, urmate de...
Passim Ici şi colo Se foloseşte atunci
când un anume
termen sau o
anumită idee apar în
foarte multe locuri
pe cuprinsul lucrării
citate
Din punct de vedere tehnic, există mai multe feluri în care se dau trimiterile
ştiinţifice; având în vedere coexistenţa în lume a mai multor sisteme de
redactare a trimiterilor (notelor), important este ca sistemul pentru care s-a
optat să fie utilizat consecvent, astfel încât cititorul să primească o
informaţie completă şi să fie evitate orice fel de confuzii sau ambiguităţi. în
cele ce urmează, vom menţiona doar două sisteme de realizare a
trimiterilor ştiinţifice: sistemul academic clasic, şi sistemul autor-dată-pagină
(cunoscut şi ca sistemul Chicago sau american).
Dintre acestea, cea mai importantă este lista bibliografică. Aceasta poate fi
explicit selectivă, sau poate aspira spre un caracter exhaustiv; dacă în
lucrare a fost folosit sistemul trimiterilor autor-dată-pagină, atunci este
obligatoriu ca bibliografia să cuprindă toate lucrările citate. Dacă lista
bibliografică este relativ scurtă, ea va fi ordonată strict alfabetic după autori;
în cazul lucrărilor de mai mari dimensiuni, unde şi lista bibliografică este
mai lungă, se pot introduce subdiviziuni, despărţindu-se izvoarele de
literatura secundară. Există şi structurări mai detaliate, care disting la
categoria izvoarelor între izvoarele inedite şi izvoarele edite, acordând
eventual locuri separate pentru colecţiile de presă, pentru izvoarele
arheologice şi/sau numismatice şi pentru bazele de date electronice; de
asemenea, în cadrul literaturii secundare este posibil să se distingă între
lucrările generale (categorie în care ar intra de exemplu sintezele
referitoare la o întreagă epocă sau la istoria generală a unei ţâri) şi lucrările
speciale referitoare la tema studiată sau la aspecte ale acesteia.
3 Dintre acestea, trei volume cuprind informaţii referitoare la lucrările publicate în secolul al
XIX-lea şi până spre 1960 cu privire la secolul al XIX-lea românesc, iar celelalte şapte includ
lucrările realizate de istoricii români în diverse intervale de timp din 1944 şi până în 1999.
4 Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă. Disciplinele umaniste, [Craiova], 2000, p. 117.
7 Denumire generică pentru călugării angajaţi în publicarea vieţilor sfinţilor (colecţia Acta
Sanctorum). Etimologic provine de la numele iezuitului loannes Bollandus (1596-1665).
8 Jacques Le Goff, Histoire etmâmoire, [f. I.], Editions Gallimard, 1988, p. 304.
10 Ibidem, p. 322-328.
11 Ion Donat, Aşezările omeneşti din Ţara Românească In secolele XIV-XVI, „Studii. Revistă
de istorie”, 9, 1956, nr. 6, p. 75-95.
17 Ibidem, p. 405-406.
20 Ibidem, p. 169.
21 Ibidem, p. 174-175.
23 Ibidem, p. 230.
24 Tabelul de mai jos a fost sintetizat de noi după cel mai amplu alcătuit de Bogdan Popovici,
op. cit, p. 238-242.
25 Ibidem, p. 181-183.