Sei sulla pagina 1di 44

Capitolul 2

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

2.1 NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE


RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

2.1.1 Noţiunea raportului juridic civil

Relaţiile dintre oameni sunt diverse. Unele sunt


simple relaţii care alcătuiesc raporturi de prietenie, de
amiciţie, de colegialitate, etc. Altele sunt relaţii reglementate
de norme juridice şi alcătuiesc raporturi juridice.
Deci nu toate relaţiile sociale sunt şi raporturi
juridice, ci doar acelea care fac obiectul reglementării
juridice, celelalte rămânând în domeniul social43.
Dintre raporturile juridice (relaţiile sociale) care se
stabilesc între oameni, unele intră în sfera dreptului civil.
Vânzarea – cumpărarea, schimbul, prestarea unor servicii

43
Numai existenţa unei norme de drept dă relaţiilor sociale caracterul de
raport juridic, normă care creează şi posibilitatea realizării dreptului cu
ajutorul forţei de constrângere a statului (Petru P. Andrei, Irina Apetrei,
Drept civil - Partea generala - Persoanele, Editura Ankarom, Iaşi, 1998,
p.5).

39
constituie exemple de raporturi juridice ale căror condiţii de
desfăşurare sunt reglementate de dreptul civil.
Putem defini astfel raportul juridic civil ca fiind acea
relaţie socială reglementată de norma de drept civil.

2.1.2 Caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic civil are atât caracterele comune


tuturor raporturilor juridice, câr şi unele caractere specifice,
care-l deosebesc de celelalte categorii de raporturi juridice44.
Acestea sunt:

a) Caracterul de raport social

Raportul juridic civil, fiind un raport social, este un


raport între oameni, priviţi fie individual, în calitate de
persoane fizice, fie grupaţi în colective de persoane în
calitate de persoane juridice45.
Prin reglementarea relaţiei dintre oameni de către
norma de drept civil, această relaţie nu îşi pierde principala
sa trăsătură, aceea de a fi o relaţie socială.
Norma de drept civil se adresează conduitei
oamenilor în relaţii dintre ei, în calitatea lor de fiinţe sociale,
şi nu între oameni şi lucruri. Chiar şi atunci când se vorbeşte
despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate se are în
vedere conduita oamenilor cu privire la lucruri46.
44
Teofil Pop, Drept civil român. Teoria Generală, Ed. Lumina Lex,
bucureşti, 1993, p. 54;
45
Dumitru Lupulescu, Introducere în dreptul civil, Editura Fundaţiei
Academice Danubius, Galaţi, 2000, p. 37;
46
În literatura juridică s-a evidenţiat în mod deosebit caracterul social al
raporturilor juridice civile, deoarece au fost unii autori, în special
francezi, care au susţinut că în cazul raporturilor de proprietate, raportul
juridic civil s-ar stabili între proprietar, pe de o parte şi bunul ce
40
b) Caracterul voliţional

Raportul juridic civil este un raport voliţional, în


sensul că exprimă atât voinţa statului de a transforma o
simplă relaţie socială în raport juridic prin edictarea unei
norme de drept civil, cât şi voinţa subiectivă a persoanelor
care dau naştere raporturilor juridice civile prin încheierea de
acte juridice.
Prin urmare, în raporturile juridice civile concrete,
voinţa are un caracter dublu şi anume: ea apare ca voinţă a
legiuitorului şi ca voinţă juridică individuală a participanţilor
la raporturile juridice de drept civil.

c) Caracterul de raport de drept în care părţile au o


poziţie de egalitate juridică

În raporturile juridice de drept civil părţile sunt pe


poziţie de egalitate juridică, ele nefiind subordonate una,
celeilalte.
În acest fel raporturile juridice de drept civil se
deosebesc de raporturile juridice ale altor ramuri de drept
(drept penal, drept administrativ, etc.) în care una dintre părţi
este în poziţie de subordonare faţă de cealaltă.
Acest caracter nu trebuie confundat cu principiul
fundamental al dreptului civil şi anume „egalitatea în faţa
legii civile”. Această poziţie de egalitate juridică nu
semnifică că părţile ar avea drepturi egale sau că patrimoniile

alcătuieşte obiectul dreptului său de proprietate. Acest punct de vedere


a fost supus criticii, susţinându-se, pe bună dreptate, că legea nu poate
reglementa decât conduita oamenilor nu şi pe cea a lucrurilor care nu
sunt susceptibile de a avea voinţă. A stabili obligaţii în sarcina lucrurilor
constituie „o absurditate” remarca Nicolae Titulescu (Dumitru
Lupulescu, op. cit., p. 39).
41
lor ar fi identice. Poziţia de egalitate juridică înseamnă că
nici una din părţi nu poate impune celeilalte să încheie un
raport juridic de drept civil sau să stabilească unilateral
conţinutul acestuia.

2.2 IZVOARELE RAPORTULUI


JURIDIC CIVIL47

2.2.1 Noţiunea de izvor al raportului juridic civil

Aşa cum s-a arătat, raportul juridic civil este un


raport social reglementat de o normă de drept civil. Normele
dreptului civil, reglementează, aşadar, relaţii sociale care
prin aceasta devin raporturi juridice tip, adică raporturi
juridice abstracte.
Pentru ca un raport juridic abstract să devină raport
juridic concret care să dea naştere la drepturi subiective şi
obligaţii este necesar să aibă loc o împrejurare concretă (act
sau fapt juridic) de producerea căreia legea civilă leagă
naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil.
Naşterea unui raport juridic civil concret presupune,
aşadar, existenţa unei norme juridice civile ca premisă
necesară şi obligatorie prin care raporturile sociale devin
raporturi juridice abstracte, precum şi producerea unui fapt
juridic de care legea civilă leagă naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic civil concret.
Devin izvoare ale raporturilor juridice civile concrete
numai acele fapte de care norma juridică civilă leagă
producerea de efecte juridice, ele devenind prin aceasta fapte
juridice.
47
A se vedea Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 73 şi urm.
42
Faţă de cele învederate se poate concluziona că prin
izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o
împrejurare (act sau fapt) de care legea civilă leagă
naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil
concret.

2.2.2 Noţiunea de fapt juridic

Se numesc fapte juridice, evenimentele şi acţiunile


omeneşti care produc efecte juridice, adică care creează,
modifică, transmit sau sting raporturi juridice concrete.
Prin ele însele, faptele nu sunt creatoare de efecte
juridice. Ele numai atunci au această putere şi devin fapte
juridice când normele de drept le recunosc ca atare, legând
de ele producerea unor consecinţe juridice. Într-adevăr
trăsnetul privit ca fapt în sine nu are nici o semnificaţie
juridică. Dacă însă trăsnetul distruge un bun care era
asigurat, el va produce efecte juridice dând naştere la un
raport juridic civil concret din care se va naşte pentru
asigurat un drept la despăgubire, iar pentru asigurator,
obligaţia de a plăti această despăgubire. Acest fapt produce
astfel de efecte juridice deoarece norma juridică civilă
prevede naşterea drepturilor şi obligaţiilor respective.

2.2.3 Clasificarea faptelor juridice

Faptele juridice sunt foarte variate. Ele pot fi


împărţite în două mari categorii: 1) evenimente (fapte
naturale) şi 2) acţiuni omeneşti producătoare de efecte
juridice.

43
1) Evenimentele

Prin evenimente se înţeleg acele fapte care se produc


independent de voinţa oamenilor şi de care normele de drept
leagă anumite consecinţe juridice.
Sunt astfel de evenimente: naşterea, moartea,
scurgerea timpului, intemperiile naturii etc.
Naşterea înseamnă apariţia unui nou subiect de drept
în viaţa juridică, ceea ce este de natură să creeze între copil şi
părinţii săi raporturi juridice privitoare la creşterea,
întreţinerea şi educaţia copilului etc.
Moartea înseamnă încetarea calităţii de subiect de
drept a unei persoane, făcând să ia fiinţă raporturi juridice de
succesiune etc.
Scurgerea timpului prevăzut de lege face să se stingă
dreptul material la acţiune în justiţie. Cutremurul ori
inundaţia ca fapte pot fi forţă majoră şi produc efecte juridice
în sensul că, potrivit legii, suspendă prescripţia extinctivă ori
constituie cauze exoneratoare de răspundere civilă.

2) Acţiunile omeneşti

Cele mai numeroase fapte juridice sunt acţiunile


omeneşti de care normele de drept leagă anumite efecte
juridice. Cu acţiunile sunt asimilate şi abţinerile de la
săvârşirea unor acţiuni ce trebuiau îndeplinite.
Prin acţiuni se înţeleg, aşadar, nu numai fapte de
comisiune, ci şi fapte de omisiune sau abţinerea de la o
activitate impusă de lege.
Acţiunile omeneşti sunt fapte voluntare ale
subiectelor raportului juridic. Prin aceasta ele se deosebesc
de evenimente care se produc independent de voinţa
persoanelor între care se stabileşte raportul juridic.
44
Criteriul după care vom distinge dacă un fapt juridic
este o acţiune sau un eveniment va fi deci caracterul voluntar
sau involuntar al producerii acelui fapt faţă de subiectele
raportului juridic respectiv. Cu alte cuvinte, legătura faptelor
juridice cu voinţa umană face ca acestea să se înfăţişeze fie
ca evenimente fie ca acţiuni omeneşti.
Acest criteriu “îşi păstrează valoarea în teoria
generală a dreptului, întrucât separă net faptele juridice în
care participarea voinţei umane se impune a fi luată în
considerare la stabilirea tratamentului juridic aplicabil, de
faptele juridice pentru care voinţa omului este
nerelevantă”48.

Acţiunile omeneşti se împart la rândul lor în:


a) Acţiuni ce se săvârşesc fără intenţia de a produce
anumite efecte juridice, dar care se produc totuşi în virtutea
legii.
b) Acţiuni ce se săvârşesc cu intenţia de a produce
anumite efecte juridice.

a) Acţiunile ce se săvârşesc fără intenţia de a


produce efecte juridice şi care, cu toate acestea, creează,
modifică, transmit sau sting raporturi juridice, fiindcă aşa
prevede legea, pot fi acţiuni licite şi acţiuni ilicite.
Astfel, faptul de a găsi un bun care a fost pierdut, -
acţiune licită, creează un raport juridic în temeiul căruia cel
ce a găsit bunul este obligat să-l restituie, iar proprietarul este
îndrituit să-l preia în schimbul restituirii cheltuielilor de
păstrare a lucrului, efecte juridice ce se produc în puterea
legii şi nu fiindcă ar fi fost urmărite anume de către părţi.

48
D.Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed.Ştiinţifică,
Bucureşti 1969, p.7.
45
Tot astfel, invaliditatea unei persoane provocată de
loviturile aduse altei persoane, vinovată astfel de o acţiune
ilicită, dă naştere unui raport juridic în temeiul căruia victima
este îndreptăţită să obţină de la autorul agresiunii o
despăgubire care să-i repare paguba materială suferită.
Raportul juridic se naşte în puterea legii, drept consecinţă a
săvârşirii acţiunii ilicite şi aceasta împotriva - chiar - a
voinţei celui care a săvârşit acţiunea ilicită (art.998 şi urm.
C.civ.).

b) Acţiunile ce se săvârşesc cu intenţia de a produce


efecte juridice, adică cu intenţia de a crea, modifica,
transmite sau stinge raporturi juridice, sunt cele mai
numeroase dintre acţiunile omeneşti producătoare de efecte
juridice. Ele se numesc acte juridice.
Astfel, persoanele fizice sau persoanele juridice care
vor să creeze între ele raporturi juridice de vânzare-
cumpărare, locaţiune, antrepriză, depozit, transport,
împrumut etc. vor trebui să încheie între ele în acest scop
actul juridic corespunzător care, cuprinzând manifestarea
intenţiei lor de a crea aceste raporturi, va da naştere
drepturilor şi obligaţiilor specifice conţinutului acestor acte
juridice.
Actul juridic produce efecte juridice, nu numai
fiindcă a fost săvârşit cu această intenţie de către părţi, dar şi
fiindcă voinţa statului, exprimată în normele de drept,
recunoaşte această putere actului juridic.
Spre a deosebi actele juridice (care se săvârşesc cu
intenţia de a produce anumite efecte juridice) de celelalte
fapte juridice (care se produc independent de voinţa
subiectelor raportului juridic – evenimente - sau de acţiunile
care se săvârşesc fără intenţia de a produce efecte juridice),

46
în literatura juridică se foloseşte pentru acestea din urmă,
termenul de fapte juridice în sensul restrâns al cuvântului.
Prin urmare în sensul larg al cuvântului (lato sensu),
prin expresia de fapte juridice înţelegem toate evenimentele
şi acţiunile care produc efecte juridice, inclusiv actele
juridice, iar în sensul restrâns al cuvântului (stricto sensu),
prin fapte juridice înţelegem numai evenimente şi acele
acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte
juridice.
Expresia de fapte juridice este întrebuinţată în sensul
restrâns al cuvântului, atunci când ne referim la ele în
opoziţie cu actele juridice, pentru a scoate în relief ceea ce le
deosebesc. Dimpotrivă, când ne referim la caracterul lor
comun, care este acela de a produce efecte juridice, atunci
expresia de fapte juridice este întrebuinţată în sensul larg al
cuvântului.
Importanţa teoretică şi practică a acestei clasificări
constă nu numai în aceea de opunere a actelor juridice faţă
de faptele juridice, ci şi într-un regim juridic diferit ce există
în materia probaţiunii judiciare. Într-adevăr, în timp ce
faptele juridice stricto sensu, de regulă, pot fi dovedite prin
toate mijloacele de probă prevăzute de lege, pentru actele
juridice legea prevede condiţii restrictive de probaţiune.

2.3 ELEMENTELE RAPORTULUI


JURIDIC CIVIL

Raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente


constitutive: părţile, conţinutul şi obiectul. Pentru a fi în
prezenţa unui raport juridic civil aceste trei elemente trebuie
întrunite cumulativ.
47
Părţile (sau subiectele) raportului juridic sunt
persoanele fizice sau persoanele juridice între care se
statorniceşte raportul juridic.
Conţinutul raportului juridic reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor civile ale părţilor care participă la
raportul juridic civil.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile
sau inacţiunile pe care le vizează drepturile şi obligaţiile
părţilor.

2.3.1 Părţile (subiectele) raportului juridic civil

2.3.1.1 Noţiunea de subiect al raportului


juridic civil

Raportul juridic civil fiind un raport social, părţile


acestui raport nu pot fi decât oamenii, priviţi fie individual,
în calitate de persoane fizice, fie grupaţi în anumite
colective, în calitate de persoane juridice49.
Persoanele fizice sunt oamenii priviţi individual ca
titulari de drepturi şi obligaţii în raporturile juridice civile.
Persoanele juridice sunt colective de oameni, care, în
numele lor propriu, pot să dobândească drepturi şi să-şi
asume obligaţii. Pentru a deveni persoană juridică un
colectiv de persoane trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele condiţii50:

49
În dreptul modern, orice fiinţă umană este subiect de drept, deci să
figureze ca parte într-un raport juridic civil. Această calitate a fiinţei
umane este însă o însuşire social – juridică ce necesită o consacrare
legală cu puternic caracter istoric. De exemplu, în epoca sclavagistă,
sclavilor nu li se recunoştea calitatea de fiinţe umane, fiind consideraţi
lucruri. (a se vedea Petru P. Andrei, Irina Apetrei, op. cit, p. 9).
50
Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 41.
48
- organizarea de sine stătătoare, care asigură
funcţionarea persoanei juridice ca un tot unitar;
- independenţa patrimonială, care constă în aceea că
persoana juridică are un patrimoniu propriu, distinct de
patrimoniile celor ce o alcătuiesc;
- afectarea patrimoniului la realizarea unui scop
determinat, în acord cu interesul general.
În lipsa acestor elemente, un colectiv nu dobândeşte
personalitate juridică51. Astfel, un cerc de prieteni sau un
grup de persoane care urmăresc în mod temporar un scop
comun, alcătuiesc un colectiv, fără ca să dobândească
personalitate juridică. În schimb agenţii economici,
instituţiile publice, partidele politice sau organizaţiile
neguvernamentale dobândesc personalitate juridică52.
Persoanele fizice sau persoanele juridice au în cadrul
raportului juridic civil situaţii diferite. Unele sunt titulare de
drepturi, altele de obligaţii.
Persoana care dobândeşte drepturile ce formează
conţinutul raportului juridic civil se numeşte subiect activ,
iar persoana căreia îi incumbă obligaţiile corespunzătoare se
numeşte subiect pasiv. În raporturile de obligaţii, subiectul
activ este numit creditor, iar cel pasiv debitor.

2.3.1.2 Determinarea subiectelor raportului


juridic civil

În majoritatea cazurilor, subiectele raportului juridic


civil (părţile) sunt determinate în mod concret şi

51
Cele trei condiţii obligatorii pentru existenţa calităţii de persoană
juridică sunt prevăzute de art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954:
„organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării
unui scop anume în acord cu interesul obştesc.”
52
Petru P. Andrei, Irina Apetrei, op. cit., p. 9.
49
individualizate încă de la început. În anumite raporturi
juridice civile, însă, numai unul din subiecte este determinat.
Determinarea subiectelor raporturilor juridice civile
se pune diferit, în funcţie după cum acesta are în conţinutul
lui un drept absolut sau un drept relativ.
Astfel, în cazul raporturilor juridice ce au în
conţinutul lor un drept absolut, precum dreptul de
proprietate, numai subiectul activ (titularul de drepturi) este
determinat; subiectul pasiv (titularul de obligaţii) este
nedeterminat, el fiind format din toate celelalte persoane
cărora le incumbă obligaţia general negativă de a nu stânjeni
exercitarea drepturior de către subiectul activ53.
La raporturile juridice ce au în conţinutul lor drepturi
relative, precum drepturile de creanţă54, atât subiectul activ,
cât şi subiectul pasiv sunt determinate din momentul naşterii
raportului juridic.
De asemenea, în cele mai multe situaţii, fiecare dintre
părţile raportului juridic civil este în acelaşi timp şi subiect
activ şi subiect pasiv, caracter specific raporturilor juridice

53
De exemplu, într-un raport juridic de proprietate asupra unui
automobil, proprietarul automobilului (subiect activ determinat) are toate
prerogativele acordate de lege asupra bunului aflat în proprietate, în timp
ce, toate celelalte persoane (subiecte pasive nedeterminate) au obligaţia
să se abţină de la comiterea unor acte care ar aduce atingere stăpânirii în
bune condiţii a bunului respectiv. Aşadar subiectul pasiv, respectiv
titularul obligaţiei, nu este individualizat (Ştefan Răuschi, Tamara
Ungureanu, op. cit., p. 42; Gabriel Boroi, op. cit., p.45).
54
Dreptul ce aparţine creditorului într-un raport juridic de obligaţie de a
pretinde debitorului său îndeplinirea prestaţiei la care acesta s-a obligat,
adică de a da, a face sau a nu face ceva (Dicţionar de drept privat, Ed.
Mondan `94, p.432).
50
civile care izvorăsc din contractele sinalagmatice55. În aceste
raporturi, fiecare din părţi are drepturi şi obligaţii56.

2.3.1.3 Pluralitatea subiectelor raportului


juridic civil

Raportul juridic civil se stabileşte, în mod obişnuit,


între două persoane, caz în care vorbim despre un raport
juridic simplu.
Există şi cazuri în care raportul juridic se stabileşte
între mai multe persoane, raport în care mai multe persoane
au calitatea de subiect activ sau pe aceea de subiect pasiv.
Un raport juridic de drept civil poate avea deci, fie
mai multe subiecte active şi un subiect pasiv57, fie mai multe
subiecte pasive şi un subiect activ58, fie mai multe subiecte
active şi mai multe subiecte pasive59. În astfel de situaţii ne
aflăm în prezenţa unui raport juridic complex, cu pluralităţi
active, pasive ori mixte de subiecte60.
În funcţie de categoria din care face parte raportul
juridic respectiv, pluralitatea de subiecte se înfăţişează astfel:
55
Contract care produce, de la data încheierii lui, obligaţii reciproce şi
interdependente în sarcina ambelor părţi (Dicţionar de drept privat, op.
cit., p.333).
56
Astfel, în raportul juridic civil care se naşte dintr-un contract de
vânzare-cumpărare, vânzătorul este subiectul activ al dreptului de a i se
plăti preţul lucrului vândut şi subiectul pasiv al obligaţiei de transmitere,
predare şi garantare a lucrului, iar cumpărătorul este subiectul activ al
dreptului de a i se transmite, preda şi garanta lucrul cumpărat şi subiectul
pasiv al obligaţiei de a plăti preţul (Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 43).
57
De exemplu, o casă este coproprietatea mei multor persoane care o
închiriază alteia.
58
De exemplu o persoană împrumută altor trei persoane o sumă de bani.
59
De exemplu doi fraţi vând altor doi fraţi un teren.
60
C.Stătescu, C.Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Bucureşti, Editura All Educational, 1998, p.381.
51
a) În raporturile reale (care conţin drepturi reale
precum dreptul de proprietate) există o pluralitate de subiecte
pasive, toate persoanele având obligaţia de a nu stânjeni pe
proprietar în exercitarea atributelor recunoscute de lege61.
Pluralitatea activă în cazul raporturilor de proprietate se
întâlneşte în cazul dreptului de proprietate comună, când un
bun sau o universalitate de bunuri aparţin mai multor
proprietari sub formă de cote părţi sau în devălmăşie.

b) În raporturile obligaţionale (care conţin drepturi


de creanţă), pluralitatea poate fi : activă (când există mai
mulţi creditori), pasivă (când există mai mulţi debitori) sau
mixtă (când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori).
În funcţie de forma pe care o îmbracă pluralitatea de
subiecte, raporturile obligaţionale sunt de trei feluri:
- raporturi obligaţionale conjuncte;
- raporturi obligaţionale solidare;
- raporturi obligaţionale indivizibile.
În cadrul raporturilor conjuncte, drepturile şi
obligaţiile părţilor se împart în mod corespunzător. Fiecare
creditor nu va putea cere decât partea sa şi fiecare debitor va
fi obligat numai pentru partea sa62.
În cazul raporturilor de obligaţii solidare, fiecare
creditor poate cere debitorului întreaga datorie (solidaritate
activă), sau creditorul poate de la oricare din debitori plata
integrală a datoriei (solidaritate pasivă). Solidaritatea nu se
presupune. Ea trebuie să rezulte din voinţa părţilor sau din
lege.

61
D.Lupulescu, Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi
aplicaţiile sale practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.37.
62
De exemplu, daca o persoană împrumută 100 de lei altor doua
persoane, creditorul nu va putea cere de la fiecare dintre debitori decât
câte 50 de lei.
52
În raporturile obligaţionale indivizibile, obligaţiile nu
pot fi împărţite nici între creditori şi nici între debitori., fie
datorită naturii obiectului, fie datorită voinţei părţilor63.

c) În raporturile nepatrimoniale, care decurg din


creaţia intelectuală (operă sau invenţie), pluralitatea se
manifestă sub forma coautoratului. Opera comună a fost
creată de mai multe persoane prin contribuţia determinată
(operă comună divizibilă) sau imposibil de determinat (operă
comună indivizibilă) a fiecărui autor.

2.3.1.4 Schimbarea subiectelor raportului


juridic civil

Subiectele raportului juridic civil (persoanele fizice


sau juridice) se pot schimba doar în cadrul raporturilor civile
patrimoniale, fiindcă drepturile personale nepatrimoniale
sunt inalienabile, iar subiectele pasive sunt nedeterminate64.
În privinţa schimbării subiectelor raporturilor civile
patrimoniale trebuie să distingem după cum conţinutul
acestora este format din drepturi reale sau de creanţă.
În cazul raporturilor civile reale, schimbarea
subiectului activ se realizează prin transmiterea bunului ce
formează obiectul dreptului real către o altă persoană.
Subiectul pasiv în astfel de raporturi fiind nedeterminat nu se
pune problema schimbării acestuia.
În cadrul raporturilor civile obligaţionale, subiectul
activ poate fi schimbat prin una din următoarele forme:
cesiunea de creanţă, subrogaţia personală şi novaţia prin

63
De exemplu, dacă 3 persoane se obligă să predea alteia o maşină, nu
este posibil ca fiecare să predea câte 1/3; de aceea creditorul se poate
îndrepta împotriva oricăruia dintre debitori.
64
A se vedea Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 45.
53
schimbare de creditor Schimbarea subiectului pasiv în astfel
de raporturi juridice se poate realiza prin: novaţie prin
schimbare de debitor , delegaţie imperfectă şi perfectă ,
stipulaţie pentru altul şi poprire65.

2.3.1.5 Capacitatea civilă a subiectelor


raportului juridic

Pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată


participa la raporturile juridice de drept civil, trebuie să aibă
capacitate civilă.
Capacitatea civilă cuprinde capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei
de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei
de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii.

Capacitatea de folosinţă este deci aptitudinea care


conferă persoanelor posibilitatea de a avea drepturi şi
obligaţii şi de deveni, astfel, subiecte în raporturile juridice
de drept civil.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice
începe la naşterea ei, iar în ce priveşte aptitudinea de a
dobândi drepturi civile, chiar de la data când copilul a fost
conceput, cu condiţia însă de a se naşte viu. Capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea acesteia sau
odată cu declararea judecătorească a morţii persoanei fizice.
Capacitatea de folosinţă este recunoscută de lege
tuturor persoanelor fizice, fără nici o discriminare. Ea este
generală – cuprinde toate drepturile şi obligaţiile civile

65
T.Pop, op.cit., p.59; G.Boroi, op.cit., p.50.
54
recunoscute de dreptul obiectiv – şi este egală pentru toate
persoanele.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de
folosinţă, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de
lege. De asemenea, nici o persoană fizică nu poate renunţa,
nici în tot, nici în parte, la capacitatea ei de folosinţă sau la
cea de exerciţiu.
Persoanele juridice dobândesc capacitatea de
folosinţă odată cu înfiinţarea lor. Astfel, persoanele juridice
supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă de la
data înregistrării lor66. Persoanele juridice care nu sunt
supuse înregistrării, dobândesc capacitatea de folosinţă, după
caz, de la data înscrierii, a actului de dispoziţie prin care se
înfiinţează, de la data recunoaşterii actului de înfiinţare sau a
celui prin care se autorizează înfiinţarea lor, precum şi de la
data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice ia
sfârşit prin încetarea fiinţei lor.

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea


persoanelor fizice sau juridice de a-şi exercita drepturile şi de
a-şi asuma obligaţii, încheind acte juridice în nume propriu.
Persoanele fizice dobândesc capacitatea deplină de
exerciţiu la 18 ani, vârsta majoratului, la care legiuitorul
presupune că ele au o voinţă conştientă şi putere de
discernământ care le îngăduie să-şi dea seama de
însemnătatea actelor juridice ce le săvârşesc.
Până la vârsta de 14 ani, minorii sunt complet lipsiţi
de capacitatea de exerciţiu. Sunt, de asemenea, lipsiţi de
capacitatea de exerciţiu alienaţii şi debilii mintali puşi sub
interdicţie judecătorească. Actele juridice ale celor lipsiţi de
66
În conformitate cu prevederile art.33 din Decretul nr. 31/1954 privind
persoanele fizice şi persoanele juridice.
55
capacitatea de exerciţiu sunt încheiate de reprezentanţii lor
legali, părinţi sau tutori, în numele şi pe seama minorilor şi a
alienaţilor şi debililor mintali puşi sub interdicţie
judecătorească.
Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani au
capacitatea de exerciţiu restrânsă. Ei încheie singuri acte
juridice, dar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau
tutorelui. Aceasta înseamnă că între 14 şi 18 ani minorii au o
voinţă conştientă şi discernământul actelor lor de
comportament însă nu au experienţa vieţii juridice.
În ce priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanelor
juridice, potrivit legii ele îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplinesc obligaţiile prin organele lor de conducere.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice
în limita puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele
persoanei juridice însăşi. Faptele licite sau ilicite săvârşite de
organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost
săvârşite cu prilejul exercitării atribuţiilor lor. Faptele ilicite
atrag însă şi răspunderea personală a celor ce le-au săvârşit,
atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi67.

2.3.2 Conţinutul raportului juridic civil

2.3.2.1 Noţiune

Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din


drepturile subiectului activ şi din obligaţiile subiectului
pasiv.
Drepturile şi obligaţiile ce se nasc între părţile
raportului juridic civil sunt interdependente în sensul că
drepturilor subiectului activ le corespund obligaţiile

67
A se vedea Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 49.
56
subiectului pasiv şi invers, obligaţiilor subiectului pasiv le
corespund drepturile subiectului activ68.
Conţinutul drepturilor subiective este deci determinat
de obligaţiile ce corespund acestor drepturi, după cum
conţinutul obligaţiilor este determinat de drepturile
subiective corespunzătoare.
Cuprinsul drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc
conţinutul raportului juridic civil este, prin urmare, corelativ
sau, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile reprezintă
diferitele aspecte ale conţinutului unui raport juridic civil,
după cum acest conţinut e privit din punctul de vedere al
subiectului activ sau al subiectului pasiv.
Interdependenţa corelativă a drepturilor şi obligaţiilor
ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic se întâlneşte la
toate raporturile juridice, indiferent că acestea sunt
patrimoniale sau nepatrimoniale, iar cele patrimoniale, reale
sau de creanţă.

2.3.2.2 Dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv poate fi definit ca fiind posibilitatea


juridică a titularului dreptului, dintr-un raport juridic civil, de
a desfăşura o anumită conduită garantată de lege prin putinţa
de a pretinde persoanei obligate o anumită comportare

68
Astfel, de exemplu, la raportul juridic de vânzare-cumpărare, dreptului
vânzătorului de a obţine preţul lucrului vândut îi corespunde obligaţia
cumpărătorului de a-i plăti preţul, iar obligaţiilor vânzătorului de a
transmite, preda şi garanta lucrul vândut, le corespund drepturile
cumpărătorului de a i se transmite, preda şi garanta lucrul cumpărat. Tot
astfel, la raportul juridic de proprietate, drepturilor proprietarului de
posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra lucrului său, le corespunde
obligaţia tuturor celorlalte persoane de a nu stânjeni pe proprietar în
exerciţiul acestor drepturi.
57
corespunzătoare care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin
mijlocirea forţei coercitive a statului69.
Din această definiţie, reiese că dreptul subiectiv
prezintă următoarele caractere specifice:
a) presupune neapărat o obligaţie corelativă a altei
sau altor persoane, implicând astfel în mod necesar un raport
social între două sau mai multe persoane, raport reglementat
de norma juridică de drept civil;
b) conferă titularului său posibilitatea de a desfăşura
o anumită conduită, în limitele legii, căreia îi corespunde o
anumită comportare corelativă din partea persoanei obligate;
c) conferă titularului său putinţa de a pretinde
persoanei obligate să-şi îndeplinească obligaţia, adică de a
avea o anumită comportare corespunzătoare, recurgând în
caz de nevoie la concursul forţei de constrângere a statului;
d) ia fiinţă la naşterea raportului juridic, chiar dacă
titularul său n-a început încă să-l exercite, deoarece el este
posibilitatea juridică a unei anumite conduite şi nu numai
decât însăşi această conduită.

În conformitate cu prevederile art.1 din Decretul nr.


31/1954, drepturile civile ale persoanelor fizice sunt
recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale,
materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit
legii şi regulilor de convieţuire socială.
Acelaşi decret, prevede în art.2 că drepturile civile pe
care le au persoanele juridice, sunt recunoscute în scopul de
a se asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi a

69
Gh.Beleiu, Op.cit., p.74; I.Dogaru, Op.cit., p.76; Şt.Rauschi, Op.cit.,
p.49; T.Pop, Op.cit., p.69; D.Ştefănescu, Contribuţii la elaborarea unei
noi definiţii a dreptului subiectiv, în revista „Dreptul” nr. 7-8/1991, p.77
şi urm.
58
nivelului cultural al populaţiei, prin dezvoltarea puterii
economice a ţării.
Această recunoaştere cu caracter general (globală)
făcută prin textele de lege menţionate se completează cu
recunoaşterea specială a drepturilor civile ce se realizează
prin celelalte acte normative, izvoare ale dreptului civil,
dintre care cel mai important este Codul civil care
reglementează majoritatea raporturilor patrimoniale al căror
conţinut este format din drepturi reale şi de creanţă.
Drepturile civile, se prevede în art.3 al Decretului nr.
31/1954 sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai
potrivit cu scopul lor economic şi social. Această prevedere
constituie consacrarea legală a unuia dintre principiile
fundamentale ale dreptului civil a cărui înfăptuire, în
practică, se poate realiza, de regulă, pe calea procesului civil.
Într-adevăr, în cazul încălcării unui drept subiectiv civil,
titularul acestuia este îndreptăţit să cheme în judecată
persoana ce răspunde de această încălcare în vederea
restabilirii dreptului încălcat sau nesocotit.
Pentru unele drepturi civile este stabilit un cadru legal
special de ocrotire al acestora cum ar fi, spre exemplu,
dispoziţiile cuprinse în art.54-56 din Decretul nr. 31/1954
privind ocrotirea şi apărarea drepturilor personale nepatri-
moniale. În legătură cu aceasta în art.54 din Decretul nr.
31/1954 se prevede că persoana care a suferit o atingere într-
un drept al său nepatrimonial, va putea cere instanţei
judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei ce aduce atingere
acelui drept.
În scopul restabilirii dreptului încălcat instanţa de
judecată va putea obliga pe autorul faptei săvârşite fără drept
să publice, pe cheltuiala sa, hotărârea judecătorească
pronunţată sau să îndeplinească orice alte fapte de natură să
restabilească dreptul atins, iar în cazul în care refuză să
59
aducă la îndeplinire dispoziţiile instanţei stabilite prin
hotărâre, poate fi obligat la plata, în folosul statului, a unei
amenzi de întârziere.
Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor civile are ca
scop practic asigurarea exercitării acestor drepturi în
conformitate cu principiile stabilite de normele legislaţiei
civile. Astfel, în exercitarea drepturilor subiective civile
trebuie să fie avute în vedere următoarele principii:
exercitarea dreptului subiectiv civil se face numai potrivit cu
scopul său social şi economic, principiu prevăzut în mod
expres de art.3 alin.2 al Decretului nr. 31/1954; drepturile
civile trebuie exercitate cu respectarea strictă a legii şi a
regulilor de morală, principiu consacrat de art.5 din Codul
civil; drepturile subiective civile trebuie exercitate cu bună-
credinţă, principiu prevăzut de art.54 din Constituţie şi
art.970 alin.1 din Codul civil70.
Exercitarea drepturilor subiective civile prin
încălcarea acestor principii constituie, ceea ce se numeşte în
literatura de specialitate şi practica judecătorească, abuz de
drept71.
Exercitarea abuzivă a drepturilor subiective civile nu
se bucură de ocrotirea legii, în sensul că titularului dreptului
îi este refuzat concursul forţei coercitive a statului în
apărarea dreptului exercitat abuziv, iar dacă prin exercitarea
abuzivă s-a produs un prejudiciu, el urmează să fie reparat de
către autorul faptei ilicite.

70
I.Dogaru, Op.cit., p.87; Gh.Beleiu, Op.cit., p.80.
71
În legătură cu teoriile exprimate în doctrină în legătură cu abuzul de
drept, a se vedea P.M.Cosmovici, Op.cit., p.78-83.
60
Drepturile subiective civile se clasifică după
următoarele criterii:
1) în funcţie de gradul de opozabilitate în drepturi
absolute şi drepturi relative;
2) în funcţie de conţinutul lor în drepturi patrimoniale
şi personale nepatrimoniale;
3) în funcţie de gradul de siguranţă şi certitudine
oferit titularilor se împart în drepturi pure şi simple şi
afectate de modalităţi72.

1) Drepturi absolute şi drepturi relative

Drepturile absolute sunt acele drepturi în temeiul


cărora titularul lor are posibilitatea să le exercite singur, fără
concursul altor persoane, drepturi cărora le corespunde
obligaţia generală negativă a tuturor persoanelor de a se
abţine de a le aduce vreo vătămare.
Drepturile absolute prezintă următoarele caractere
specifice:
a) raportul juridic care are în conţintul său un drept
absolut, se stabileşte între titularul dreptului, ca subiect activ,
şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive, nedeterminate;
b) drepturile absolute sunt opozabile tuturor, erga
omnes;
c) conţinutul obligaţiei subiectelor pasive
nedeterminate este îndatorirea lor generală negativă de a se
abţine de la orice act sau fapt care ar putea aduce atingere
dreptului absolut al subiectului activ.
Sunt drepturi absolute: drepturile personale
nepatrimoniale ; dreptul de proprietate şi celelalte drepturi
reale.
72
G.Boroi, Op.cit., p.57; Gh.Beleiu, Op.cit., p.75; T.Pop, Op.cit., p.70;
Şt.Rauschi, Op.cit., p.50.
61
Drepturile relative, în opoziţie cu cele absolute, sunt
acele drepturi cărora le corespunde obligaţia uneia sau a unor
persoane determinate din însăşi momentul naşterii raportului
juridic, de a da, de a face (obligaţii pozitive), sau, uneori, de
a se abţine de la săvârşirea unor acte sau fapte juridice
(obligaţie negativă).
Drepturile relative prezintă următoarele caractere
specifice:
a) raportul juridic care are în conţinutul său un drept
relativ se stabileşte între titularul sau titularii dreptului ca
subiect activ şi una sau mai multe persoane, determinate din
însăşi momentul naşterii raportului juridic ca subiecte
pasive;
b) drepturile relative sunt opozabile numai unor
persoane determinate, care constituie subiectele pasive
determinate ale raportului juridic respectiv;
c) conţinutul obligaţiei subiectului pasiv determinat
este îndatorirea, cel mai adesea, pozitivă, de a da sau a face
ceva prin îndeplinirea cărora se realizează dreptul subiectului
activ, sau uneori, de a se abţine de la săvârşirea unor anumite
acte sau fapte (obligaţie negativă).
Sunt drepturi relative, drepturile care rezultă din acte
juridice ori din fapte juridice, în temeiul cărora una sau mai
multe persoane determinate numite creditori, au dreptul de a
pretinde altor persoane determinate, numite debitori, de a da,
a face sau a nu face ceva73.
73
Astfel, din contractul de vânzare-cumpărare, rezultă dreptul relativ al
vânzătorului de a obţine de la o persoană determinată (cumpărătorul)
plata preţului lucrului vândut, plată prin săvârşirea căreia se realizează
dreptul vânzătorului; vânzătorul este creditorul preţului, iar cumpărătorul
este debitorul plăţii acestui preţ; dreptul vânzătorului este relativ,
deoarece el nu poate cere şi obţine plata preţului decât de la cumpărător.
Tot astfel, dacă o persoană a suferit o pagubă în urma faptei ilicite
62
2) Drepturi patrimoniale şi drepturi personale
nepatrimoniale

După cum au sau nu conţinut economic drepturile


civile se împart în drepturi patrimoniale şi drepturi
nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au


un conţinut economic şi care pot fi evaluate în bani. Marea
majoritate a drepturilor civile sunt patrimoniale, căci dreptul
civil reglementează, în principal, raporturi patrimoniale.
Drepturile patrimoniale pot fi, fie absolute, cum este dreptul
de proprietate şi celelalte drepturi reale, fie relative, cum sunt
drepturile de creanţă.

Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care n-


au un conţinut economic şi nu pot fi evaluate în bani. Intră în
această categorie: drepturile care privesc integritatea fizică şi
morală a persoanei, cum ar fi drepturile la existenţă şi
integritate corporală, la cinste, la onoare, la reputaţie, etc.;
drepturi care privesc atributele de identificare ale persoanei,
cum ar fi dreptul la nume, prenume, domiciliu, etc.;
drepturile care privesc latura nepatrimonială a creaţiei
intelectuale, cum ar fi dreptul de autor, inventator, etc.
Aceste drepturi sunt drepturi absolute, adică
opozabile tuturor persoanelor, erga omnes; nu fac parte din
patrimoniul persoanei; nu se pot transmite prin moştenire şi
se exercită personal74.

culpabile a altor persoane, victima are dreptul relativ de a cere de la


autorii pagubei, persoane determinate, o despăgubire corespunzătoare
74
T.Pop, Op.cit., p.72; Şt.Rauschi, Op.cit., p.51.
63
Uneori, drepturile personale nepatrimoniale sunt
împletite cu drepturile patrimoniale sau pot da naştere la
drepturi patrimoniale. Astfel, de exemplu, dreptul personal
nepatrimonial de autor sau de inventator dă naştere dreptului
patrimonial de a primi o remuneraţie atunci când opera este
încredinţată unei edituri spre publicare, sau când invenţia
este predată unei societăţi comerciale spre a fi aplicată în
practică.

Drepturile patrimoniale se împart, la rândul lor, în


drepturi reale şi drepturi de creanţă.

Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale în


temeiul cărora titularii lor îşi pot exercita prerogativele
conferite de lege, direct şi nemijlocit asupra unui bun
determinat fără a fi necesar concursul altor persoane.
Drepturile reale prezintă următoarele caractere
specifice:
a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc
între una sau mai multe persoane, ca subiecte active
determinate, şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive
nedeterminate;
b) ele conferă titularilor lor puterea de a-şi exercita
prerogativele direct şi nemijlocit asupra unui bun, fără
concursul altor persoane;
c) ele implică obligaţia generală negativă a
subiectelor pasive de a nu face nimic de natură să
stânjenească exerciţiul prerogativelor ce aparţin titularului
dreptului real;
d) ele sunt drepturi absolute şi, ca atare, opozabile
tuturor, erga omnes;
e) ele conferă titularilor, atât prerogativa de a putea
urmări lucrul respectiv în orice mâini s-ar afla (dreptul de
64
urmărire), cât şi prerogativa creditorilor ale căror creanţe
sunt garantate prin drepturi reale accesorii asupra unor
lucruri ale debitorilor lor, de a fi satisfăcuţi cu preferinţă faţă
de creditorii chirografari, lipsiţi de asemenea garanţii
(dreptul de preferinţă);
f) drepturile reale sunt limitate ca număr.
Drepturile reale se clasifică, la rândul lor, în drepturi
reale principale şi drepturi reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt acele drepturi care
au o existenţă de sine stătătoare, existenţa lor nefiind
condiţionată de un alt drept, titularul lor exercitându-şi
atributele conferite de lege asupra bunului fără intervenţia
altor persoane.
Sunt drepturi reale principale, dreptul de proprietate,
în toate formele sale, drepturile reale principale
corespunzătoare dreptului de proprietate (uzufruct, uz,
abitaţie, superficie, servitute), dreptul de folosinţă, etc.
Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi care nu
au o existenţă de sine stătătoare, naşterea, existenţa şi
stingerea lor depinzând de drepturile de creanţă ale căror
garanţii sunt. Aceste drepturi sunt accesorii drepturilor de
creanţă şi sunt afectate garantării acestor drepturi.
Drepturile reale accesorii sunt: dreptul de gaj
(amanet) ipoteca, privilegiile şi dreptul de retenţie.

Drepturile de creanţă sunt acele drepturi


patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ, numit creditor,
poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, ca acesta să
dea, să facă ori să nu facă, obligaţii prin săvârşirea cărora se
realizează dreptul creditorului. Raporturile juridice al căror
conţinut este alcătuit din drepturi de creanţă şi obligaţii
corespunzătoare acestor drepturi, se numesc raporturi de
obligaţii, sau pe scurt obligaţii, expresia de obligaţie fiind
65
întrebuinţată aici în înţelesul larg al cuvântului, de raport
obligaţional civil.
Drepturile de creanţă prezintă următoarele caractere
specifice:
a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc
între una sau mai multe persoane, ca subiecte active
determinate, şi una sau mai multe persoane, ca subiecte
pasive determinate;
b) ele conferă titularului lor − creditorului − dreptul
de a pretinde subiectului pasiv determinat − debitorul − să
dea, să facă sau să nu facă ceva, obligaţii prin săvârşirea
cărora se realizează drepturile creditorului. Astfel, în raportul
juridic de vânzare-cumpărare, vânzătorul (care este
creditorul preţului lucrului vândut), poate pretinde
cumpărătorului (care este debitorul obligaţiei de a plăti preţul
lucrului cumpărat) să efectueze această plată, prin săvârşirea
căreia se realizează dreptul vânzătorului. Vânzătorul
(creditorul) nu se poate adresa în acest scop decât
cumpărătorului (debitorului său);
c) ele implică obligaţia subiectului pasiv − a
debitorului − de a da (adică de a constitui sau strămuta un
drept real asupra unui anumit bun), de a face (adică de a
săvârşi anumite acte, acţiuni, lucrări sau de a presta anumite
servicii), sau de a nu face (adică de a se abţine de la o
anumită activitate pe care ar fi avut dreptul să o săvârşească);
d) ele sunt drepturi relative şi, ca atare, nu sunt
opozabile decât faţă de persoana sau persoanele care
figurează în raportul juridic respectiv, ca subiect sau subiecte
pasive determinate;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.

Între drepturile reale şi cele de creanţă există unele


asemănări, dar şi deosebiri.
66
Astfel, sub aspectul asemănărilor, menţionăm în
primul rând, că ambele drepturi sunt patrimoniale şi în al
doilea rând, în raporturile juridice ce au în conţinutul lor
drepturi reale şi de creanţă sunt cunoscuţi titularii acestor
drepturi, adică subiectele active.
Drepturile de creanţă se deosebesc de drepturile reale,
aşa cum reiese din caracterele lor specifice, prin următoarele:
a) la drepturile de creanţă, creditorul nu poate obţine
realizarea dreptului său decât în urma activităţii sau abţinerii
debitorului, pe când la drepturile reale, titularul dreptului real
îşi poate exercita direct şi nemijlocit atributele
(prerogativele) dreptului său asupra bunului, fără concursul
altor persoane;
b) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv − debitorul
− este determinat din momentul naşterii raportului juridic, pe
când la drepturile reale, subiectul pasiv, este universal,
nedeterminat;
c) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv − debitorul
− are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva, pe când la
drepturile reale, subiectul pasiv universal are numai obligaţia
de a nu face nimic de natură să stânjenească pe titularul
dreptului real în exerciţiul atributelor conferite de lege;
d) drepturile de creanţă sunt relative, pe când
drepturile reale sunt absolute;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate, ca număr pe
când drepturile reale sunt limitate;
f) drepturile reale conferă titularilor săi dreptul de
urmărire şi drept de preferinţă.

67
3) Drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de
modalităţi

Drepturile pure şi simple sunt acele drepturi care


conferă titularilor lor certitudine şi siguranţă, ele
producându-şi efectele, imediat şi definitiv din momentul
naşterii raportului juridic, existenţa şi exercitarea lor nefiind
afectată de vreo împrejurare viitoare75.
Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi a
căror naştere, existenţă, exercitare ori stingere depind de
anumite evenimente viitoare sigure sau nesigure denumite
termen, condiţie şi sarcină.

2.3.2.3 Obligaţia civilă

Obligaţia, la rândul ei, poate fi definită ca fiind


îndatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic civil, de a
avea o anumită comportare corespunzătoare faţă de conduita
titularului dreptului subiectiv, comportare care poate consta
în a da, a face sau a nu face ceva şi care, poate fi impusă la
nevoie, prin mijlocirea forţei de costrângere a statului.
Din această definiţie rezultă următoarele trăsături
caracteristice ale obligaţiei:
a) constă într-o îndatorire a subiectului pasiv şi nu
într-o posibilitate juridică pe care o are subiectul activ;
b) îndatorirea subiectului pasiv constă dintr-o
conduită corespunzătoare şi pretinsă de conduita subiectului
activ;
c) conduita subiectului pasiv constă, cel mai adesea,
dintr-o prestaţie pozitivă, a da, a face şi numai rareori dintr-o
prestaţie negativă, a nu face;

75
Şt.Rauschi, Op.cit., p.55; Gh.Beleiu, Op.cit., p.78.
68
d) în caz de nevoie, subiectul pasiv poate fi obligat
să-şi îndeplinească îndatorirea prin mijlocirea forţei
coercitive a statului.
Termenul de obligaţie civilă în afara sensului de
îndatorire a subiectului pasiv mai are şi sensurile de raport
juridic obligaţional ce se naşte între creditor şi debitor,
precum şi de înscris constatator al unei datorii, cum ar fi spre
exemplu, obligaţiile la o bancă.

2.3.3 Obiectul raportului juridic civil

2.3.3.1 Noţiune

Fiind un raport social, raportul juridic de drept civil


se referă la activitatea oamenilor. De aceea, obiectul lui va
consta întotdeauna în anumite acţiuni ale acestora sau în
abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni, deci într-o conduită
anume.
Prin urmare, obiectul raportului juridic civil îl
constituie acţiunea sau inacţiunea pe care subiectul activ o
pretinde şi pe care subiectul pasiv trebuie să o
îndeplinească.
Obiectul nu trebuie confundat cu conţinutul
raportului juridic. Prin conţinut se înţeleg drepturile şi
obligaţiile părţilor, adică posibilitatea juridică de a
întreprinde anumite acţiuni, în timp ce prin obiect se înţeleg
însăşi acţiunile pe care subiectul activ le poate pretinde şi
subiectul pasiv trebuie să le îndeplinească76.

76
De exemplu, la raporturile juridice de vânzare-cumpărare, obligaţia
vânzătorului de a preda bunul vândut şi dreptul cumpărătorului de a
pretinde predarea bunului intră în noţiunea de conţinut al raportului
juridic de vânzare cumpărare, în timp ce acţiunea efectivă de predare şi,
69
Acţiunea sau inacţiunea care constituie obiectul
raportului juridic civil se referă de foarte multe ori la bunuri
(obiect material)77. În aceste cazuri, acţiunile titularilor de
drepturi reale şi în special acţiunile proprietarului, se
confundă în aşa măsură cu lucrul la care se referă, încât
lucrul apare ca fiind obiectul raportului juridic. Dar aceasta
nu este decât o aparenţă pentru că obiectul raportului juridic
este întotdeauna acţiunea sau inacţiunea la care este
îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
Bunurile nu sunt decât obiecte materiale exterioare
raportului juridic la care se referă raportul juridic (obiecte
juridice derivate), ele neputând fi considerate un element al
raportului juridic civil. Ele nici nu apar în toate raporturile
juridice civile, ci doar în unele raporturi patrimoniale.

2.3.3.2 Bunurile şi clasificarea lor

În legislaţia civilă, deşi există numeroase texte care


folosesc termenul de „bun” sau „lucru”, nu găsim o definiţie
a bunului.
Literatura juridică a fost cea care a arătat că prin
lucru se înţelege tot ce se află în natură, fiind perceptibil prin
simţurile noastre78. Pentru ca un lucru să devină bun în sens
juridic, trebuie să fie util omului, să aibă valoare economică
şi să fie susceptibil de apropriere (însuşire) sub forma unor

respectiv, de primire a bunului vândut fac parte din noţiunea de obiect al


aceluiaşi raport juridic (D. Lupulescu, op. cit.,p. 61).
77
Astfel, proprietarul îşi îndreaptă acţiunea sa de posesiune, folosinţă şi
dispoziţie asupra unui lucru. Tot astfel, titularii de alte drepturi reale îşi
îndreaptă acţiunile corespunzătoare drepturilor lor asupra unor lucruri
78
G.Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti 1947, p.81.
70
drepturi ce intră în compunerea unui patrimoniu, fie al unei
persoane fizice, fie al unei persoane juridice79.
Putem defini astfel bunul ca fiind acea valoare
economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor
materiale ori spirituale ale omului şi este susceptibilă de
apropriere sub forma dreptului patrimonial80.

Bunurile pot fi clasificate după următoarele criterii:


1) În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de
lege, bunurile se împart în bunuri imobile (nemişcătoare) şi
bunuri mobile (mişcătoare);
2) În raport de regimul juridic al circulaţiei lor
bunurile se împart în bunuri care se află în circuitul civil şi
bunuri scoase din circuitul civil;
3) După cum au o întrebuinţare independentă sau
sunt utile numai prin intermediul altor bunuri de care sunt
strâns legate, deosebim bunuri principale şi bunuri accesorii;
4) După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi
schimbe destinaţia, distingem bunuri divizibile şi bunuri
indivizibile;
5) După cum sunt ori nu producătoare de fructe,
bunurile se clasifică în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere;
6) După modul cum sunt determinate, bunurile se
clasifică în bunuri individual determinate (res certa) şi bunuri
determinate generic (res genera);

79
Aşa se explică de ce unele lucruri care sunt nu numai utile omului, dar
chiar indispensabile vieţii cum ar fi aerul, apa mărilor, căldura şi lumina
soarelui nu sunt bunuri în sens juridic, deoarece ele nu sunt susceptibile
de apropriere (însuşire) sub formă de drepturi patrimoniale care să
aparţină unor persoane fizice sau juridice (Dumitru Lupulescu, op.cit.,
p.62).
80
Corneliu Turianu, Curs de drept civil.Partea generală, Editura
Universitară, Bucureşti, 2005, p. 78.
71
7) După cum pot fi înlocuite unele cu altele în
executarea unei obligaţii, deosebim bunuri fungibile şi
bunuri nefungibile;
8) După cum întrebuinţarea lor implică ori nu
consumarea sau înstrăinarea lor, bunurile se împart în bunuri
consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
9) După modul cum sunt percepute, bunurile se
împart în bunuri corporale şi bunuri incorporale;
10) După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi
executării silite, distingem bunuri sesizabile şi bunuri
insesizabile.

În funcţie de criteriile menţionate, în cele ce urmează


vor fi înfăţişate noţiunea şi caracterele specifice fiecărei
categorii de bunuri în parte81:

1) Bunuri imobile (nemişcătoare) şi bunuri mobile


(mişcătoare)
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare
fixă şi stabilă şi nu pot fi mişcate dintr-un loc în altul.
Bunurile mobile sunt acele bunuri care se pot muta
dintr-un loc în altul fie prin energie proprie, fie cu ajutorul
unei energii străine82.
Bunurile imobile se clasifică în: a) imobile prin
natura lor; b) imobile prin destinaţie; c) imobile prin
obiectul la care se aplică.

81
Dumitru Lupulescu, op.cit., p.65
82
În legătură cu această definiţie în art.473 C.civ. se prevede că „Sunt
mobile prin natura lor corpurile care se pot transporta de la un loc la
altul, atât cele care se mişcă de la sine precum sunt animale, precum şi
cele care nu se pot strămuta din loc în loc decât printr-o putere străină
precum sunt lucrurile neînsufleţite”.
72
a) Sunt bunuri imobile prin natura lor: pământul şi
toate bunurile care, în mod natural sau artificial sunt
încorporate pământului, cum sunt clădirile, construcţiile,
fabricile, conductele de apă, gaz sau electricitate, recoltele
prinse de rădăcini etc. (art.463-465 C.civ.).
b) Sunt bunuri imobile prin destinaţie: bunurile
mişcătoare prin natura lor, aşezate în mod perpetuu asupra
unui imobil (de exemplu obiectele de ornamentaţie) sau
destinate serviciului ori exploatării unui imobil (de exemplu
maşinile, aparatele ori camioanele afectate unei exploatări
industriale, uneltele de arat, animalele întrebuinţate la munca
câmpului etc.), care, deşi mobile prin natura lor, sunt totuşi
considerate ca bunuri imobile prin destinaţie.
Pentru ca un bun mobil să poată deveni imobil prin
destinaţie este necesară întrunirea următoarelor două
condiţii:
- atât bunul mobil, cât şi cel imobil trebuie să se afle
în proprietatea aceleiaşi persoane;
- între cele două bunuri să existe un raport de
accesorietate, adică bunul mobil să fie afectat exploatării
bunului imobil (art.468-470 C.civ.).83.
c) Sunt bunuri imobile prin obiectul la care se aplica
drepturile reale asupra imobilelor, creanţele imobiliare şi
acţiunile în justiţie privitoare la imobile care, deşi sunt
drepturi şi nu bunuri, sunt totuşi considerate ca bunuri
imobile prin obiectul la care se aplică (art.471 C.civ.).

Bunurile mobile, la rândul lor, se împart în trei


categorii şi anume: a) mobile prin natura lor; mobile prin
determinarea legii; c) mobile prin anticipaţie.
83
Acest raport se stabileşte fie printr-o legătură materială, ca de exemplu
ţevile, fie printr-o legătură intelectuală, cum ar fi inventarul agricol

73
a) Bunuri mobile prin natura lor se pot strămuta din
loc în loc (art.473 C.civ.). Sunt bunuri mobile prin natura lor
cele care se mişcă de la sine prin putere proprie, precum şi
cele care pot fi mişcate dintr-un loc în altul printr-o forţă
externă.
b) Bunuri mobile prin determinarea legii sunt de
exemplu, drepturile reale asupra mobilelor, drepturile de
creanţă asupra bunurilor mobile, precum şi acţiunile în
justiţie privitoare la mobile (art.474 C.civ.).
c) Bunuri mobile prin anticipaţie. Fac parte din
această categorie bunuri imobile prin natura lor, dar pe care
părţile prin contract le consideră ca fiind bunuri mobile. De
exemplu acele imobile care prin aderenţa lor la pământ sunt
considerate într-un contract, în mod anticipat, ca mobile,
calitate pe care nu o vor avea decât în viitor, în care caz,
pentru contractanţii respectivi, ele sunt mobile prin
anticipaţie84.

2) Bunuri care se află în circuitul civil şi bunuri


scoase din circuitul civil
Sunt bunuri aflate în circuitul civil acele bunuri care
pot face obiectul actelor juridice, în alţi termeni, bunurile
care pot fi dobândite ori înstrăinate prin acte juridice.
Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu
pot forma obiectul actului juridic civil. Aceste bunuri sunt
inalienabile85.
84
Potrivit dispoziţiilor art. 465 C.civ., recoltele prinse în rădăcini şi
fructele neculese încă sunt imobile prin natura lor. Dar de „îndată ce
recoltele se vor tăia şi fructele se vor culege, sunt mobile”. La aceste
prevederi legale, în art.466 C.civ. se adaugă cfaptul că “arborii ce se taie
devin mobile”.
85
Un asemenea bun este teritoriul României precum şi bunurile
enumerate de art. 136 alin. 3 din Constituţie care nu pot fi decât obiect al
proprietăţii publice: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul
74
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă
în planul valabilităţii prevederilor legale. Astfel,
nerespectarea prevederilor legale care supun unor condiţii
actele juridice privitoare la anumite bunuri atrage, pe lângă
nulitatea respectivelor acte şi răspunderea administrativă sau
penală86.

3) Bunuri principale şi bunuri accesorii


Bunurile ce servesc la folosirea altor bunuri se
numesc bunuri accesorii, iar cele pe care le servesc se
numesc bunuri principale. Sunt astfel, bunuri accesorii:
cutiile pentru instrumentele muzicale, cheile pentru lacăte,
pompa şi cheile pentru bicicletă, lopeţile pentru o barcă,
beţele de sprijin pentru schi etc.
Această clasificare prezintă interes în dreptul civil
deoarece bunul accesoriu urmează soarta juridică a bunului
principal, dacă nu reiese altfel din lege sau din convenţia
părţilor87.

4) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile


Sunt divizibile acele bunuri care se pot divide în mai
multe părţi, fără ca prin aceasta să se schimbe destinaţia lor
economică. De exemplu, o bucată de stofă care se poate
împărţi în mai multe cupoane.

aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,


plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice, etc.
86
Corneliu Turianu, op. cit. p. 86.
87
Astfel, vânzarea unui instrument muzical implică obligaţia
vânzătorului de a preda cumpărătorului şi cutia care este bun accesoriu,
dacă părţile nu au convenit altfel.

75
Dimpotrivă, bunurile care, prin împărţirea lor în mai
multe părţi, îşi pierd destinaţia lor economică anterioară sunt
bunuri indivizibile. De exemplu, o maşină, o haină etc.
Această clasificare prezintă interes juridic în cazul
împărţirii bunurilor comune între mai mulţi coproprietari.
Bunurile indivizibile vor fi atribuite în întregul lor unui
coproprietar, iar ceilalţi vor primi în schimb alte bunuri de
valoare egală sau compensaţii în bani.

5) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere


Bunurile frugifere sunt acelea care dau naştere în
mod periodic altor produse (fructe), fără a se consuma
substanţa lor.
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu pot crea alte
produse fără consumarea substanţei lor.
Codul civil distinge trei categorii de fructe: naturale,
industriale şi civile.
Fructele naturale sunt produsul naturii, fără
intervenţia muncii omului. Sunt astfel de bunuri fructele de
pădure88.
Fructele industriale sunt acelea care se produc ca
urmare a activităţii omului. Fac parte din această categorie
fructele şi legumele de cultură (recoltele, plantaţiile)89.
Fructele civile reprezintă echivalentul în bani al
folosirii unui anumit bun. Sunt astfel de fructe chiriile,
dobânzile, etc90.
88
Potrivit art. 522 teza I C. civ., „fructele naturale sunt acelea ce
pământul produce de la sine; producţia şi prăsila (sporul animalelor) sunt
asemenea fructe naturale”.
89
Potrivit art. 522 teza II C. civ., „fructele industriale ale unui fond sunt
acelea ce se dobândesc prin cultură”.
90
Potrivit art. 523 C. civi., „fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile
sumelor exigibile, venitul rentelor; arendele intră în clasa fructelor
civile”.
76
Fructele nu trebuie confundate cu productele.
Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea
substanţei sale. Este product, de exemplu, piatra dintr-o
carieră sau nisipul dintr-o albie a unui râu.
Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă
interes în ceea ce priveşte modul lor de dobândire, în sensul
că fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin
culegere (percepere), iar fructele civile se dobândesc zi cu zi
(prin simpla scurgere a timpului).
De asemenea, în litigiul dintre proprietari şi posesori
cu privire la un anumit bun, prezintă importanţă dacă bunul
este producător de fructe, deoarece posesorul de rea credinţă
este obligat să restituie nu numai bunul, ci şi fructele produse
de acesta.
Distincţia dintre fructe şi producte prezintă
importanţă practică sub mai multe aspecte. De exemplu:
uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte,
care se cuvin nudului proprietar; posesorul de bună-credinţă
dobândeşte numai fructele, nu şi productele91.

6) Bunuri individual determinate (certe) şi bunuri


determinate generic (generice)
Bunurile determinate prin caractere individuale şi
specifice unui anumit bun, se numesc bunuri certe. Sunt
bunuri individual determinate, spre exemplu, o anumită casă,
un anumit tablou etc.
Bunurile determinate prin caractere generice, adică
comune unei anumite categorii de bunuri şi care se
individualizează prin indicarea greutăţii, numărului ori
măsurii, se numesc bunuri generice. Sunt bunuri generice,
spre exemplu, banii, alimentele, combustibilul etc.
91
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001, p. 78.
77
Bunurile sunt certe sau generice nu atât prin natura
lor intrinsecă, cât mai cu seamă prin felul cum sunt privite de
către părţi în actele juridice pe care le încheie cu privire la
ele. Astfel, un volum de poezii împrumutat, care este un
lucru generic prin natura sa, poate fi privit de părţi ca un bun
cert, ce nu poate fi înlocuit prin alt exemplar, exemplarul
împrumutat prezentând o valoare de amintire pentru
proprietarul său92.
Clasificarea bunurilor în bunuri certe şi generice
prezintă o deosebită importanţă în dreptul civil, sub aspectul
regimului juridic ce li se aplică. Astfel, în caz de înstrăinare a
unui bun, dacă el este cert - individual determinat -
transmiterea dreptului de proprietate către dobânditor are loc
în chiar momentul încheierii contractului, adică al realizării
acordului de voinţă, chiar dacă bunul n-a fost predat.
Dacă însă, bunul este generic, determinat numai prin
caractere generice, atunci dreptul de proprietate se transmite
la dobânditor după încheierea contractului şi anume, de
regulă, la predarea bunului când se va proceda la
individualizarea acestuia prin numărare, măsurare ori
cântărire. Fără individualizare nu se poate opera transmiterea
dreptului de proprietate, căci până atunci bunul vândut se
confundă în masa celorlalte bunuri identice ale
proprietarului.

7) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile


Bunurile fungibile sunt acele bunuri care pot fi
înlocuite unele cu altele cu ocazia executării unei obligaţii.
Sunt bunuri fungibile: banii, alimentele de un anumit fel, etc.
Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care nu pot fi
înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii. De exemplu:
un tablou, o mobilă executată la comandă, etc.
92
Dumitru Lupulescu, op.cit., p.66.
78
Ca regulă, bunurile bunurile individual determinate
(certe) sunt nefungibile, iar cele determinate generic
(generice) sunt fungibile. Însă, ca şi caracterul generic sau
cert al bunurilor, fungibilitatea ori nefungibilitatea lor
depinde, nu numai de însuşirile bunurilor, ci adesea şi de
intenţia părţilor93.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă
în materia executării obligaţiilor civile privind valabilitatea
plăţii. Astfel, dacă debitorul datora creditorului un bun
fungibil plata este valabilă dacă a dat un bun de gen şi este
de natură să-l libereze pe debitor de datorie. Dimpotrivă,
dacă debitorul datorează creditorului un bun cert, debitorul
nu poate face o plată valabilă decât dacă dă creditorului
bunul pe care îl datorează.

8) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile


Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care
implică prin folosirea lor conform destinaţiei obişnuite,
consumarea substanţei ori înstrăinarea lor de la prima
întrebuinţare. Astfel, alimentele, combustibilul, etc., sunt
bunuri consumptibile, deoarece ele nu pot fi folosite conform
destinaţiei lor obişnuite, fără a li se distruge sau consuma
substanţa de la prima întrebuinţare. La fel, banii sunt bunuri
consumptibile, căci ei nu pot fi folosiţi fără a fi înstrăinaţi,
fără a ieşi din patrimoniul posesorului lor.
Bunurile neconsumptibile sunt acele bunuri care pot
fi folosite în mod repetat, fără ca prin aceasta să-şi consume

93
De exemplu, o carte împrumutată este un bun generic şi fungibil,
putând fi în înlocuită cu o altă carte de acelaşi autor, cu acelaşi titlu şi
aceeaşi ediţie. Părţile pot stabili însă ca să se restituie neapărat aceeaşi
carte, deoarece poartă dedicaţia autorului sau note ale proprietarului.
Astfel, cartea devine un bun individual determinat, deoarece are caractere
specifice, care-l deosebesc de celelalte bunuri din aceeaşi categorie.
79
substanţa sau să fie necesară înstrăinarea lor. De exemplu
pământul, clădirile, maşinile, obiectele casnice, hainele etc.
sunt bunuri neconsumptibile, fiindcă pot face obiectul unor
acte multiple şi succesive de întrebuinţare, fără a fi distruse
sau înstrăinate.
Consumptibilitatea ori neconsumptibilitatea depind,
de regulă generală, de natura bunurilor. Ea poate rezulta însă
şi din voinţa oamenilor.94
Clasificarea bunurilor în consumptibile şi
neconsumptibile prezintă interes în materie de uzufruct şi
împrumut.
Astfel, uzufructul implică pentru uzufructuar dreptul
de a se folosi de un bun fără a-i consuma substanţa, cu
obligaţia de a-l restitui proprietarului la încetarea
uzufructului. Constituirea unui drept de uzufruct poate,
aşadar, avea loc numai asupra unui bun neconsumptibil.
În cazul în care se constituie un drept de uzufruct
asupra unui bun consumptibil., uzufructuarul nu mai are
obligaţia de a conserva substanţa bunului, ci poate dispune
de el, cu îndatorirea de a restitui proprietarului un bun de
aceeaşi cantitate, calitate şi valoare.
De asemenea, în ceea ce priveşte contractul de
împrumut, obligaţia de restituire poartă asupra însuşi bunului
împrumutat, dacă el este neconsumptibil, caz în care
contractul se numeşte comodat, sau asupra unui bun identic,

94
Astfel, pentru o librărie cărţile sunt bunuri consumptibile, căci aceasta
nu le poate folosi decât înstrăinându-le, deşi prin natura lor ele sunt
neconsumptibile. De asemenea, alimentele expuse în vitrină, în scop de
reclamă, deşi consumptibile prin natura lor, devin - prin această utilizare
- neconsumptibile, fiind susceptibile de o întrebuinţare prelungită în timp
(Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 68).

80
dacă el este consumptibil, caz în care contractul se numeşte
împrumut de consumaţie.95

9) Bunuri corporale şi bunuri incorporale


Bunurile corporale sunt acelea care au o existenţă
materială, fiind percepute prin simţurile omului, cum ar fi o
maşină, o haină, o casă, etc.
Bunurile incorporale sunt valorile economice care nu
au o existenţă materială, sunt abstracte, ideale, ele neputând
fi percepute cu ajutorul simţurilor noastre. Din această
categorie fac parte drepturile nepatrimoniale (de autor96, de
inventator, etc.), drepturile de creanţă, moştenirile, titlurile
de valoare, etc.
Codul civil român, deşi nu face în mod clar această
clasificare, se referă implicit la ea când se referă la bunurile
mobile incorporale în art. 471 şi la mobilele incorporale în
art. 474.97

95
În cazul contractului de împrumut de consumaţie se transmite faţă de
dobânditor însuşi dreptul de proprietate, spre deosebire de comodat când
are loc numai transmiterea folosinţei.
96
Deşi dreptul de autor înseamnă facultatea autorului de a exploata în
exclusivitate opera sa, inclusiv prin primirea unei sume de bani (bun
corporal), dreptul în sine nu se identifică cu suma de bani primită.
Dreptul de autor ori facultatea pe care o are el asupra operei este un lucru
abstract (bun incorporal). Tot astfel sunt abstracte şi drepturile de creanţă
(Corneliu Turianu, op. cit., p.92)..
97
Examinată atent, această clasificare apare ca fundamentată pe un punct
de vedere eronat, deoarece confundă dreptul asupra unui bun cu obiectul
însuşi. Având în vedere confuzia existentă putem conchide că şi
importanţa practică a acestei clasificări este redusă (a se vedea Petru p.
Andrei, Irina Apetrei, op. cit., p.51)
81
10) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile
Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul
executării silite a debitorului.
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit
pentru plata unei datorii.
Sunt bunuri insesizabile acelea care nu se pot urmări
sau vinde pentru nici o datorie, cum ar fi icoanele ori
portretele de familie ale debitorului sau alte bunuri
enumerate de art. 406 C. proc. Civ.

82