COPIII ÎNVAŢĂ CEEA CE TRĂIESC

Oricât de pozitivi şi deschişi am fi spre a ne educa copiii într-o manieră apreciativă şi a le

transmite valori pozitive prin care să-i ajutăm să-şi întărească stima şi respectul de sine, nu putem
să facem acest lucru fără a ne educa mai întâi pe noi, părinţi şi profesori totodată. Această nevoie
de educţie parentală vine din simplul fapt că noua generaţie de copii aduce cu ei nevoia schimbării
modului de educaţie în care am fost crescuţi noi, adulţii de astăzi cărora ne este cel mai uşor să
replicam modurile de comportamnet învăţate de atâtea generaţii în propria familie.
Nu vă regăsiţi uneori în ceea ce părinţii dumneavoastră spuneau sau prin modul lor de
comportament? De câte ori nu aţi spus „Vai ce semăn cu mama!” sau „Exact ca mama mă comport
în situaţia X”. De multe ori ne dorim să schimbăm patternuri comportamentale de care suntem
conştienţi că nu fac bine copiilor noştrii, de câte ori nu spunem, „Eu nu am să-mi bat copilul
niciodată” şi ne trezim plini de furie şi neştiind cum să acţionăm, folosim metoda cea mai
cunoscută nouă – pedeapsa fizică.
Este nevoie de multă înţelepciune în procesul relaţionării cu copiii pentru ca aceştia să
devină nişte adulţi plini de încredere, creativi, deschişi la nou, capabili să înveţe şi să acţioneze aşa
cum îşi doresc .
In funcţie de modul în care noi adulţii, părinţi şi profesori le transmitem copiilor valori,
norme, cunoştinte, deprinderi etc., aceştia vor acţiona în consecinţă. Cu alte cuvinte , copiii învaţă
ceea ce trăiesc , nu putem pretinde ca un copil să fie ascultător dacă i se spune tot timpul că este
un copil rău şi îl pedepsim tocmai pentru a învăţa să fie cuminte. Copilul nu înţelege de ce trebuie
sa stea la colţ cu mâinile în sus, sau de ce este lovit, el ştie doar că este rău, pentru că aşa i s-a spus,
iar daca mama îl pedespeşe ori loveşte înseamnă că nu-l iubeşte . Toate aceste frustări păstate în
sufletul său, îl fac pe copil să fie şi mai „rău” şi în special cu ceilalţi copii pe care doamna
învăţatoare îi laudă pentru că ei sunt cuminţi.

Este fascinant cum comportamntul adultului rezonează în copil şi fiecare acţiune asupra
copilului are anumite efecte potitive ori negative şi manifestări comportamentale în concordanţă cu
trăirile emoţionale.

De aceea, haideţi să analizăm afirmaţiile pline de înţepciune de mai jos:

Copiii învaţă să condamne, dacă trăiesc în critică şi cicăleală,

Copiii absorb tot ce facem, tot ce spunem. Dacă adoptăm o atitudine critică – plângându-ne
de ei, de alţii, ori de lumea care ne înconjoară, le arătăm cum să-i condamne pe ceilalţi sau cum să
se condamne pe ei înşişi. Putem critica în nenumărate feluri – prin cuvinte, tonul vocii, prin
comportament sau chiar printr-o privire. Indiferent de obiectul lor, criticile frecvente au un efect
cumulativ, dând o tentă negativă, intolerantă, vieţii de familie. De asemenea, cicăleala şi
lamentaţia constantă sunt forme subtile de critică.

Copiii învaţă să fie agresivi, dacă trăiesc în ostilitate

Ostilitatea poate exploda oriunde: acasă între fraţi, la şcoală între colegi, între necunoscuţi
– pe stradă, la volan sau în cartier. Copiii îşi pot vedea sau auzi părinţii certându-se între ei, cu şefii
sau cu vecinii. Trăind într-o asemenea atmosferă ostilă, copiii ajung să se simtă vulnerabili. Unii
reacţionează devenind duri, mereu puşi pe harţă, gata să riposteze. Alţii ajung să fie atât de speriaţi
de certuri încât evită orice fel de confilict, chiar şi confruntările fireşti, izolăndu-se. Un model de
agresivitate familială îi poate învăţa pe copii că disputele sunt o necesitate, o cale de a rezolva
problemele şi în acelaşi mod îşi pot rezolva şi în mediul şcolar propriile dispute.

Copiii învaţă să fie anxioşi, dacă trăiesc în teamă

Copii care se confruntă cu teama ori frica reală , acolo în mediul familial datorită parinţilor
foarte autoritari şi agrsivi, acest sentiment le distruge încrederea în sine şi sentimentul
fundamental de securitate. Frica subminează mediul ocrotitor de care copilul are nevoie ca să
crească, să exploreze lumea şi să înveţe. Îi inoculează un sentiment persistent de teama, o anxietate
globală care îi poate afecta în mod fundamental atitudinea faţă de oameni, faţă de sitaţii noi, şi
încrederea în a şi exprima propriile păreri.

Copiii învaţă autocompătimirea, dacă trăiesc înconjuraţi de milă

Dacă ne e milă de copiii noştri sau dacă ne lăsăm noi înşine pradă autocompătimirii, îi
învăţăm că e normal să le fie milă de ei, manifestând asemenea comportamente când doresc să
atragă atenţia chiar şi când nu este cazul. Nu vom reuşi să trezim în ei îniţiativa, perseverenţa sau
entuziasm deoarece se aşteaptă ca ceilalţi să aibă iniţiativă pentru ei. Autocompătimirea
proiectează adesea o imagine de neajutorare şi neadecvare.

Copiii învaţă să fie timizi, dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol

Copilul riducularizat este pus într-o poziţie în care oricum ar reacţiona, rezulatele sunt tot
în defavoarea sa. Dacă protestează, riscă să fie ridicularizat şi mai tare; dacă acceptă
ridicularizarea, respectul de sine al copilului are de suferit. Un copil ridicularizat nu ştie cum e
mai bine: să încerce să tempereze ori să evite persoana care-l sâcâie. Prins în acest conflict, copilul
riscă să devină ezitant şi timid, refuzând exeperienţele noi de frică să nu se râdă iar de el şi în acest
fel se străduieşte să nu atragă atenţia asupra sa.

Copiii învaţă să simtă invidia, dacă trăiesc în gelozie

Dacă le arătăm copiilor nemulţumirea noastră şi ne comparăm neîncetat cu cei care au mai
mult, copiii ne vor călca, foarte probabil, pe urme, fiind şi ei invidioşi pe colegii care au mai mult,
iar viaţa lor va fi marcată de gelozie şi dezamăgire. Trebuie să ne stăpânim gelozia, astfel încât
copiii noştri să înveţe să se bucure de ceea ce au în loc să fie nefericiţi pentru ceea ce nu au.

Copiii învaţă să se simtă vinovaţi, dacă trăiesc în ruşine

Nici un părinte nu doreşte ca proprii noştri copii să trăiască într-un climat de ruşine şi de
vinovăţie. Însă acuzându-i şi făcându-i de râs, îi facem să se simtă inferiori, ceea ce duce la
neîncredere de sine sau la sentimentul a lipsei de valoare. Nu trebuie deci să recurgem la ruşine
pentru a ne manipula sau controla copiii. Copiii învaţă cel mai bine când sunt sprijiniţi şi
încurajaţi, nu pedepsiţi.

Copiii învaţă să fie încrezători, dacă trăiesc în încurajare

Este sarcina noastră să-i ajutăm şi să-i susţinem pe copii în timp ce ei îşi dezvoltă
deprinderile şi încrederea de sine. Au nevoie să-i ajutăm să „crească” şi totodată să fim lângă ei
când dau greş. Încurajându-i din tot sufletul – încurajându-le visurile, talentele şi calităţile – îi
ajutăm să devină capabili să înfrunte viaţa cu siguranţă de sine.
Copiii învaţă răbdarea, dacă trăiesc în toleranţă

Răbdarea presupune toleranţă. Prin toleranţă înţelegem acceptarea activă a ceea ce se

întâmplă. Dacă acceptăm lucrurile pe care nu le putem schimba şi ne hotărâm să luăm partea bună
a unei situaţii proaste, vom fi surprinşi de rezultate, iar optimismul dă copilului un sentiment de
încredere, astfel încât, pe viitor să poată realiza mai bine o situaţie similară.

Copiii învaţă preţuirea, dacă trăiesc în laudă

Cuvintele de laudă îi încurajează pe copii şi îi fac să se simtă apreciaţi cu adevărat.

Recunoscându-le valoarea intrinsecă şi atrăgând atenţia asupra ei, îi ajutăm pe copii să-şi formeze
o rezervă de încredere la care să poată apela mai târziu. Când sunt lăudaţi copiii învaţă ce
înseamnă cu adevărat preţuirea. Ei trebuie să fie lăudaţi şi apreciaţi in acord cu acţiunile pe care le
întreprind şi permanent încurajaţi şi stimulaţi spre creşterea potenţialului.

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească

Atunci când ne iubim din tot sufletul copiii şi îi acceptăm necondiţionat ei înfloresc. Copiii
trebuie să trăiască într-un mediu care să le dea certitudinea că vor fi mereu acceptaţi şi iubiţi în
ciuda defectelor lor. La fel şi profesorii trebuie să manifeste acel sentiment de acceptare şi iubire
egal pentru toţi copiii. Iubiţi în acest mod, ei vor putea să se maturizeze afectiv, devenind capabili
să iubească la rândul lor.

Copiii învaţă să se placă pe sine, dacă trăiesc în aprobare

Prin felul în care ne exprimăm aprobarea sau dezaprobarea faţă de copii şi prin lucrurile pe
care alegem să le încurajăm, îi învăţăm pe aceştia multe din valorile noastre. Putem considera
aprobarea noastră o modalitate de a confirma şi accepta personalitatea spontană şi imprevizibilă a
copilului, de a-l ajuta să-şi construiască o imagine de sine pozitivă şi un respect sănătos faţă de
propria persoană.

Copiii învaţă că este bine să ai un ţel, dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere

Dorim să ne vedem copiii raportându-se cu optimism şi încredere la propriile visuri şi

ţeluri; recunoscându-le fiecare pas în drumul spre obiectivul ales şi încurajându-i să persevereze în
faţa frustrării şi să înţeleagă că obstacolele sunt inevitabile în procesul creşterii umane, îi ajutăm
să-şi menţină atitudinea pozitivă şi să realizeze scopurile pe care singuri şi le-au propus.

Copiii învaţă să fie generoşi, dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi

Copiii învaţă să împartă cu ceilalţi când au trăit experienţa cooperării şi a compromisului în

cadrul familiei. Când împărţim cu eleganţă atât cu ceilalţi, cât şi cu copiii noştri, le arătăm acestora
cum să fie generoşi.

Copiii învaţă respectul pentru adevăr, dacă trăiesc în onestitate

Respectul pentru adevăr este, poate, lucrul cel mai greu de insuflat cuiva. În viaţă, copiilor
le va fi de mare ajutor dacă îi vom educa să fie oneşti şi să respecte adevărul, fără a se teme de
consecinţe. Vor înţelege valoare integrităţii şi a încrederii în relaţiile cu colegii, prietenii şi familia
şi importanţa asumării propriilor fapte.
Copiii învaţă să fie drepţi, dacă trăiesc în corectitudine

Copiii tind să fie extrem de practici în ceea ce priveşte ideea de corectitudine. Pentru ei
corect înseamnă bine, iar incorect înseamnă rău. Dacă le respectăm preocuparea de a fi trataţi
corect, se vor comporta şi ei cu acelaşi respect.

Copiii învaţă respectul , dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie

Copiii învaţă respectul când îşi observă părinţii tratându-se între ei şi tratându-i pe ceilalţi
membri ai familiei într-un mod plin de bunăvoinţă, consideraţie şi atenţie şi cresc cu convingerea
că modul în care au fost trataţi e cel în care trebuie şi ei să-i trateze pe alţii.

Copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi, dacă trăiesc în siguranţă

Copiii au nevoie să ştie că vom fi lângă ei indiferent ce s-ar întâmpla – asta înseamnă să te
simţi în siguranţă. Pornind de la acest sentiment de securitate şi de la sprijinul nostru ferm pot să-şi
dezvolte încrederea în sine.

Copiii învaţă că e plăcut să trăieşti alături de ceilalţi, dacă trăiesc în prietenie

La început pentru copii lumea înseamnă familie. Un mediu familial prietenos este acela în
care eforturile copiilor sunt încurajate, recunoscute şi preţuite, în care greşelile, defectele şi
diferenţele individuale sunt tolerate, în care ei sunt trataţi corect. E importantă pentru copii o
perspectivă pozitivă/apreciativă despre viaţă, care să-i ajute să-şi găsească locul în lume şi să se
bucure de ceea ce lumea le poate oferi.

Aşadar, să respectăm copiii după cum ne respectăm pe noi înşine, să iubim copiii, după
cum ne iubim pe noi înşine şi să-i învăţăm ce înseamnă: încrederea, răbdarea, preţuirea,
acceptarea, iubirea, generozizate, respectul pentru sine şi pentru alţii, adevărul şi dreptatea,
ca valori fundamentale împărtăşite atât de părinţi cât şi de profesori.

Bibliografie: Dorothy Law Nolte şi Rachel Harris - „Copiii învaţă ceea ce trăiesc , educaţia care insuflă
valori”, Ed Humanitas Bucureşti 2007