P. 1
Teoriile Comunicarii Jurnalism Si RISE

Teoriile Comunicarii Jurnalism Si RISE

|Views: 2,102|Likes:
Published by Daniela Grigoriu

More info:

Published by: Daniela Grigoriu on Aug 04, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/01/2013

pdf

text

original

Universitatea “Andrei Şaguna” – Constanţa Facultatea de Ştiinţele Comunicării şi Ştiinţe Politice

Introducere în Teoriile Comunicării
- note de curs Lector univ. dr. Cristina Gelan

Constanţa 2007

Cuprins:
I. Comunicarea. Introducere. Definiţii …………………………………………………… 7 I. 1. Scurt istoric al comunicării ………………………………………………………. 7 I. 2. Definiţii ale comunicării ………………………………………………………….. 8 I. 3. Particularităţi ale comunicării …………………………………………………….. 9 I. 4. Comunicare şi informaţie ………………………………………………………… 10 II. Procesul de comunicare – elemente, forme şi etape …………………………………. 11 II. 1. Procesul de comunicare. Elemente ale comunicării ……………………………. 11 II. 1. 2. Feed-back –ul în procesul comunicării ……………………………………... 14 II. 1. 2. Bariere în comunicare şi înlăturarea lor …………………………………… 14 II. 1. 3. Zgomotul - barieră de comunicare …………………………………………. 16 II. 2. Forme ale comunicării ………………………………………………………….. 17 II. 3. Etape evolutive ale comunicării – de la indice şi semnal la cuvânt/text ………... 18 II. 3. 1. Indice şi semnal …………………………………………………………… 18 II. 3. 2. Mesaj, semn şi cuvânt ……………………………………………………… 19 II. 3. 2. 1. Mesajul ……………………………………………………………. 19 II. 3. 2. 2. Valoarea informativă a mesajului ……………………………………. 19 II. 3. 3. Semnul ………………………………………………………………………. 20 II. 3. 4. Cuvântul …………………………………………………………………... II. 3. 5. Noţiunea de cod …………………………………………………………… 21 21

II. 3. 5. 1. Codul restrâns şi codul elaborat ……………………………………… 23 III. Comunicare şi sistem ……………………………………………………………….. 25 III. 1. Denotaţie/conotaţie …………………………………………………………… 25 III. 2. Simbolul şi simbolizarea …………………………………………………….. 25 III. 3. Sensul în procesul comunicării …………………………………………………… 27 III. 4. Sistemul de semne ………………………………………………………….. 28 IV. Teorii şi modele ale comunicării ……………………………………………………. 30 IV. 1. Şcoala proces şi şcoala semiotică – paradigme ale studiului comunicării …… 30 IV. 2. Şcoala semiotică ……………………………………………………………… 32 IV. 2. 1. Modelul lui Ch. S. Peirce ………………………………………………... 33 IV. 2. 2. Modelul lui Ogden şi Richards ……………………………………………. 34 IV. 2. 3. Modelul lui Saussure …………………………………………………. 35
4

IV. 3. Şcoala proces ………………………………………………………………… 36 IV. 3. 1. Modelul Roman Jakobson ………………………………………………. 36 IV. 3. 2. Modelul lui Lasswell ………………………………………………… 38 IV. 3. 3. Modelul Shannon & Weaver ………………………………………. .. 39 IV. 3. 4. Modelul lui Gerbner ………………………………………………… 40 V. Comunicarea verbală …………………………………………………………….. .. 43 V. 1. Comunicare şi limbaj …………………………………………………………. 43 V. 2. Limbă şi limbaj; clarificări conceptuale ………………………………………. 44 V. 3. Limbă şi gândire ……………………………………………………………… 46 V. 4. Operaţionalizarea limbajului ………………………………………………….. 47 V. 5. Formele comunicării verbale …………………………………………………. 48 V. 6. Vorbitorul şi ascultătorul în procesul comunicării ………………………………... 50 V. 7. Stil şi comunicare ……………………………………………………………... 53 V. 7. 1. Tipologia stilurilor de comunicare ……………………………………… 54 VI. Comunicarea non-verbală ……………………………………………………………56 VI. 1. Kinetica ………………………………………………………………………….. 56 VI. 1. 1. Expresia feţei …………………………………………………………… 59 VI. 1. 2. Mişcarea corpului ……………………………………………………… 61 VI. 2. Proxemica ……………………………………………………………………. 63 VI. 3. Limbajul culorilor …………………………………………………………… 65 VI. 4. Limbajul timpului ……………………………………………………………. 66 VII. Şcoala de la Frankfurt ……………………………………………………………. 68 VII. 1. Teoria critică a societăţii ………………………………………………………69 VII. 2. Teoria societăţii concepută în intenţie practică …………………………….. 70 VII. 3. Problema formării voinţei politice, a deciziilor relevante pentru mersul istoriei .. 71 VII. 4. Teoria acţiunii la J. Habermas …………………………………………………71 VII. 5. Pragmatica universală …………………………………………………………72 VII. 5. 1. Discursul - formă a comunicării …………………………………………74 VIII. Comunicarea – proces de influenţare socială ……………………………………. 76 VIII. 1. Definirea spaţiului public ………………………………………………….. 77 VIII. 2. Comunicarea în spaţiul public ……………………………………………. IX. Comunicarea de masă …………………………………………………………….. IX. 1. Conceptul de comunicare de masă ………………………………………. 78 81 81
5

VIII. 3. Influenţă şi manipulare în spaţiul public contemporan ……………………. 79

101 IX.. 2. Modalităţi de adaptare a limbajului politic cerinţelor comunicării de masă …. 1. Teoria preeminenţei în formarea convingerilor politice ………………. IX. Tehnici de manipulare prin presă ………………………………………. 107 X. 2. Mijloace de comunicare de masă …………………………………………. Comunicarea prin imagine …………………………………………… 103 IX. 7. Propaganda politică. Modelul „agendei” politice şi publice ………………………………. 4. 2. IX.. Modelul comunicării politice ………………………………………………… 108 X. Modelul serviciului public …………………………………………… 100 IX. Modelul liberal ………………………………………………………. 5. 2. 2.. Evoluţia comunicării de masă în raport cu societatea ……………………….. Teoria încadrării ……………………………………………………… 113 X. 97 IX.. 114 X.. 8. 2. 96 IX. Spaţiul public – loc de manifestare a acţiunii politice …………………………. IX. 7. 114 X. 104 IX. Modelul autoritarist …………………………………………………… 96 IX. 3. 3. 99 IX. IX. 5. Manipularea informaţională şi structurile mediatice ………………………. 1.. 2. 3. 2. Rolul şi funcţiile mass-media în societate …………………………………. 101 IX. Mass-media şi reprezentările mentale ………………………………. 1. 4. Principalele practici manipulative …………………………………… 106 X. Comunicarea prin Internet …………………………………………. 8. 7.. publicitatea şi comunicarea prin acţiunea politică ……… 119 Bibliografie …………………………………………………………………………….. Industrializarea comunicării sociale ………………………………………. 7. 6. 3. Efecte ale comunicării politice ……………………………………………… 111 X. Modelul comunist …………………………………………………….IX.. 1. 8. 8. 112 X. Paradigme ale comunicării de masă din perspectiva evaluării efectelor …… IX. 123 6 .. 3. 2. 1... 116 X. 8. Teoriile efectelor mass-media ……………………………………………… 82 85 87 89 92 93 IX. 4. 4. 7. Comunicarea politică ……………………………………………………………….

respectiv Lyceum. 1. în sensul că în toate statele exista pe lângă liderul autohton indivizi instruiţi care aveau tocmai menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale. care însemna „a pune de acord”. 7 . Elemente concrete de teorie a comunicării apar prima dată în în secolul al VI-lea ante. aceştia instituţionalizând comunicarea ca disciplină de studiu alături de filosofie sau matematică. termenul circulând în vocabularul anticilor şi cu sensul de „a transmite şi celorlalţi”. primul model al sistemului de comunicare. Scurt istoric al comunicării Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane încă din antichitate. „a fi în legătură cu” sau „a fi în relaţie”. putem chiar vorbi de existenţa unui sistem comun de semne şi simboluri pentru anumite zone ale lumii. Introducere. Preocupările pentru teoria comunicării au fost continuate de către Platon şi Aristotel. Comunicarea. Însăşi etimologia termenului sugerează acest lucru. arta cuvântului.I. odată cu dezvoltarea drumurilor comerciale şi cu cristalizarea primelor formaţiuni statale. Apărarea lui Socrate. Astfel. Romanii vor prelua de la greci aceste preocupări. dezvoltându-le şi elaborând in jurul anului 100 ante Chr. comunicării iau fost conferite noi dimensiuni. textul lui Platon Apărarea lui Socrate1 fiind un exemplu în acest sens). primele preocupări. de folosirea cu 1 Platon. în şcolile întemeiate de ei. cuvântul „comunicare” provine latinescul communis. Editura Humanitas. de elaborarea legilor. Bucureşti. măiestria de a-ţi construi discursul şi de a-1 exprima în agora era o condiţie indispensabilă statutului de cetăţean (trebuie însă să avem în vedere faptul că accesul la funcţiile publice ale cetăţii era accesibil oricărui cetăţean grec doar prin tragere la sorti. Chr. Mai mult. Mai mult. Deşi termenul este de origine latină. Este vorba. 1997. de consemnarea faptelor. în lucrarea Arta retoricii a lui Corax din Siracuza. Definiţii I. în Evul Mediu putem vorbi chiar de o instituţionalizare a acestei activităţi. legile din Grecia Antică stipulau dreptul cetăţenilor de a se reprezenta pe ei înşişi în faţa instanţelor de judecată. „a împărtăşi ceva celorlalţi”. Odată cu dezvoltarea bisericii şi a creşterii rolului său în viaţa oamenilor. Academia Greacă. cu deosebire practice pentru comunicare le-au avut grecii. de exemplu pentru Europa. Pentru aceştia..

8 . dar a favorizat şi transmiterea informaţiei pe distanţe foarte mari într-un timp record. despre care este greu de spus cu certitudine în ce măsură se aseamănă. Editura Enciclopedică. mouse. I. acestea au facilitat crearea poştei ca principal sistem de comunicare. În prezent. boot. a comunica. de la bun început. acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit: 2 Coord. a determinat crearea de noi sisteme şi modalităţi de comunicare. încât nici măcar nu mai este percepută ca activitate distinctă. window. 2. hacker. menu. extrem de diferite şi de variate. o dificultate majoră: aceştia nu au de a face cu o operaţiune bine determinată. cât mai ales între comunităţi. 1993. Cei care se ocupă de domeniile comunicării. Există o multitudine de situaţii de comunicare. începând cu secolul al XIVlea. a automobilului. şi anume să stăpânească câteva „limbaje” folosite în domeniul informaţiei. conferind alte sensuri unor termeni..comunicare" o definiţie deosebit de complexă. intensificând comunicarea nu atât între indivizi. verbul a comunica şi substantivul comunicare sunt ambele polisemantice. Omul trebuie să cunoască „limbajul calculatorului”.. Dicţionar enciclopedic. a trenului. ci cu o multitudine de operaţiuni. vol. Televiziunea a produs o serie de schimbări şi a diversificat modalităţile de comunicare. virus ş. Definiţii ale comunicării Ca şi cea mai mare parte a cuvintelor unei limbi. şi a limbii latine pentru zona apuseană. Prin televiziune suntem la locul faptei pentru a vedea şi a auzi noi înşine ce s-a întâmplat în oricare colţ al lumii. Popa. Dicţionarul enciclopedic2 oferă termenului . precum backup. ca limbă de circulaţie. Un rol important în extinderea comunicării 1-a avut şi dezvoltarea drumurilor comerciale. Marcel D. devenind atât de prezentă. de asemenea. Epoca modernă a reprezentat boom-ul dezvoltării comunicării sub toate aspectele ei. iar activitatea de comunicare deţine ponderea cea mai ridicată în cadrul activităţilor pe care le desfăşoară în mod curent un individ.a. reprezintă principala dimensiune a existenţei fiecăruia dintre noi. 1. Progresul tehnico-ştiinţific a favorizat apariţia telefonului.. a fi informaţi. Dezvoltarea tehnologiei legate de lumea calculatorul a schimbat şi modul de exprimare.preponderenţă a limbii slave în zona răsăriteană. altfel spus comportă o pluralitate de semnificaţii. întâlnesc astfel. ca sistem comun de semne şi simboluri. creând o „societate a informaţiei”. Bucureşti. Lumea computerelor şi internetul au revoluţionat extrem de diferit tehnicile de comunicare.

orice persoană a cărei carieră depinde într-o măsură mai mică sau mai mare de opinia pe care publicul şi-o face despre ea. în mediul în care evoluează. să fie puternică şi în acelaşi timp favorabilă. şefii de întreprinderi. a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup”. comunicarea poate fi înţeleasă ca înştiinţare. oamenii politici.trecere la public".mod fundamental de interacţiune psio-socială a persoanelor. odată cu diversificarea şi masificarea comunicării. orice persoană care se află într-o astfel de situaţie are tot interesul să-şi consolideze imaginea şi să depună toate eforturile pentru a-şi crea o imagine pozitivă. În acest caz.nu reuşeşte să comunice". 3. vom spune că persoana vizată nu are . trebuie ca această imagine.. ştire sau veste. în vederea transmiterii unei informaţii. reprezentarea pe care ne-o facem despre persoana în cauză. artiştii cunoscuţi chiar şi. potrivit căruia comunicarea reprezintă un .. că . • în procesul de comunicare. Când un cuvânt este la modă. cum este astăzi cazul cuvântului comunicare. Particularităţi ale comunicării Dintre particularităţile cele mai importante ale comunicării reţinem: • comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalţi. • orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori). când activităţile sau evenimentele pe care le reprezintă se multiplică. prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii. apelează la serviciile specialiştilor numiţi consilieri în domeniul comunicării. transmitere care se realizează mai ales prin mass-media. În mod firesc. anume de „aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces a unor acte de procedură (acţiune. în general.• un punct de vedere sociologic. I. trebuie să înţelegem prin comunicare transmiterea unei imagini. metacomunicarea (ceea ce se 9 . hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte. în caz contrar. iar în acest sens reţine atenţia aspectul juridic. în limita unor termene care curg obişnuit de la data informării”. realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri. imaginea sa nefiind cea pe care doreşte să o ofere. De aceea. altfel spus. întâmpinare. sensul său tinde să se lărgească datorită chiar interesului de care se bucură. • în al doilea rând.. • un alt punct de vedere este acela potrivit căruia comunicarea presupune o prezentare într-un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice. Astfel.

cultural. cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj. adică are loc într-un anume spaţiu psihologic. de aceea trebuie făcută distincţia între informaţia semantică intenţională 3 4 Ibidem. ne raportăm la undele sonore pe care le emitem în actul vorbirii. Informaţia trebuie considerată. Bucureşti. • aspectul semantic al informaţiei. însă. Ştiinta comunicării.. • orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent. Putem distinge astfel trei aspecte ale conceptului de informaţie4: • aspectul sintactic al informaţiei. datorită faptului că orice comunicare. la undele radio sau cele de televiziune. Semnificaţia nu are cum să fie identică pentru cei ce participă la actul comunicativ.informaţie" sunt două concepte înrudite. 28. el nu mai poate fi oprit în drumul lui către destinatar.ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile”3. Editura Humanitas. • orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context. Semnificaţiile purtate de semnale pot fi decodate datorită convenţiilor sociale. • procesul de comunicare are un caracter ireversibil.J. Cuilenburg. adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ. I. Atunci cand vorbim de semnale. în sine. odată iniţiată. • în situaţii de criză. odată transmis un mesaj. Comunicare şi informaţie ..înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior. auditive sau electrice. fizic sau temporal. social. Scholten. Semnalele sunt purtătoare de informaţie..Comunicare" şi . reprezentat de succesiunea impusă de către emiţător semnalelor grafice. informaţia este definită drept . se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces. dat de semnificaţia care le este acordată semnalelor pe baza convenţiilor sociale. explicitarea fiecăruia dintre ele fiind deplină doar prin înţelegerea celuilalt concept. deci. J. • procesul de comunicare are un caracter dinamic. 28 – 29. 4 10 .. pp. • semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare. procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai mare de cuprindere. în sensul că. ele sunt lipsite de semnificaţie.. ca o combinaţie de semnale şi simboluri.W. are o anumită evoluţie. G. O. Noomen. cu care se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă. 4. 2000. la nivelul sinelui). În ştiinţa comunicării. p.

Elemente ale comunicării J. telegraf. După cum am văzut. Studiată ca proces social. s-a constituit astfel o ştiinţă autonomă. O. când sursa transmite o informaţie. 11 . cibernetică etc. Actul comunicării se realizează atunci când o sursă de mesaje transmite semnale. semiotică. Orice act de comunicare se încheie cu implicaţiile pragmatice ale acestuia pentru receptor.. prin reviste şi ziare. 1965. de la un individ către un grup social sau de la un grup social la altul. o idee sau o atitudine. fonograf sau alte mijloace. ideilor şi sentimentelor (atitudinilor. Barnhart şi Robert K. • aspectul pragmatic. opiniilor).J. definindu-le pe acestea din urmă drept: . ceea ce se întâmplă cu informaţia primită sau cu efectul acesteia asupra receptorului. ca un concept care include toate acele procese prin care oamenii se influenţează unii pe alţii. sociologică. Chicago. II. Barnhart.Van Cuilenburg. discuri. comunicarea a devenit obiect de cercetare al ştiinţelor sociale.W. Robert K. Astfel. la un receptor. caracterizată prin pluralitatea modurilor de abordare a comunicării (lingvistică. radio. forme şi etape Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informaţiilor. psiho-socială. comunicarea este înţeleasă ca un proces al transmiterii expresiilor semnificative între oameni. de la un individ la altul. prin intermediul unui canal. Clarence L. comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificaţii între persoane. The world book dictionary. televiziune şi altele.un sistem de comunicare prin telefon. . Procesul de comunicare. 1. face distincţie între comunicare şi comunicaţii.(informaţia pe care emiţătorul vrea să o transmită) şi informaţia semantică realizată (informaţia pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat). The World Book Dictionary5. G. aceasta reprezentând etapa finală a transferului de informaţie. televiziune. editat de Clarence L. Field Enterprises Educational Corporation.). cu scopul de 5 Barnhart. Scholten.studiul transmisiei informaţiei şi divertismentului prin vorbire sau scriere. II..Noomen definesc comunicarea ca pe „un proces prin care un emiţător transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal.un sistem de rute sau facilităţi pentru transportarea proviziilor militare a vehiculelor şi a trupelor. Procesul de comunicare – elemente. a comunicării. prin radio. .

op. Noomen. dezvoltă structura procesului de comunicare. Roman Jakobson. de timp.. Scholten.receptor. op. Transmiterea mesajului se realizează într-un anume cod.W... 27. Informaţia pleacă de la emiţător şi devine informaţie pentru receptor. fiind determinat de loc.a produce asupra receptorului anumite efecte”6. Scholten şi G. codul este fix. p. J. 12 . J.. invariabil abstract. redus la un număr destul de mic de semne. Introducere în teoria comunicării.J.. O. O. în vreme ce mesajul se caracterizează prin coerenţă.W. Emiţătorul are scopul de a oferi. cursivitate..J. Van Cuilenburg. urmărind schema lui Karl Buhler. Ion. Editura Fundaţiei “România de Mâine”. Apud. între emiţător şi receptor are loc un transfer de informaţie. REFERENT MESAJ EMIŢĂTOR CANAL COD Schema lui Roman Jakobson RECEPTOR J. Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă.. Atât emiţătorul. Haineş. 18. 1998. cit. p. Scholten. referent Relaţia de comunicare se realizează astfel: emiţătorul transmite un mesaj într-un anumit cod (limbaj) către receptor. canal. Noomen realizează un model al procesul de comunicare8: emiţător 6 7 codare canal decodare receptor efect Van Cuilenburg. Altfel spus. G. de starea psihică a emiţătorului. cit. claritate. G. Noomen. Cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare a fost propusă încă din anul 1934 de Karl Buhler. O. care va iniţia o acţiune de decodare a mesajului ce i-a fost transmis.. J. fiecare proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de un anumit tip de relaţie dezvoltată de trinomul emiţător – mesaj . p. cât şi receptorul sunt entităţi orientate către un scop. receptorul are scopul de a primi informaţia. 8 Van Cuilenburg. în lucrarea Die Sprachtheorie7: Mesaj Emiţător Feed-back Receptor Ulterior. adăugându-i încă trei componente: cod. W. 27. Bucureşti. Astfel. Acest mesaj este constituit într-un anume cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflaţi în contact.

preferinţe. şi altcineva căruia îi este destinat mesajul. Feed-back-ul este un mesaj specific prin care emitentul primeşte de la destinatar un anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat. mimică etc. de deprinderile de comunicare ale emiţătorului şi destinatarului. Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ce există între elementele structurale enumerate mai sus. Canalele de comunicare reprezintă căile urmate de mesaje. Mesajul transmis este o componentă complexă a procesului de comunicare. Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul. • existenţa unui canal de transmitere a mesajului. interes personal. 13 . 2. Limbajul paraverbal este o formă a limbajului nonverbal. în general. pauzele dintre cuvinte. canalele de comunicare. Limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor. emiţătorul. orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice : • existenţa a cel puţin doi parteneri (emiţător şi receptor) între care se stabileşte o anumită relaţie. Limbajul nonverbal este limbajul care foloseşte altă modalitate de exprimare decât cuvântul (gesturi. o formă vocală reprezentată de tonalitatea şi inflexiunile vocii. canale formale. Există două tipuri de canale de comunicare: 1. Această relaţie de interdependenţă face ca orice proces de comunicare să se desfăşoare astfel: există cineva care iniţiază comunicarea.). Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal.zgomot de fond Astfel. prestabilite. ritmul de vorbire. mediul comunicării. nonverbal sau paraverbal. cunoscut de ambii parteneri (de menţionat faptul că. de contextul fizic şi psihosocial în care are loc comunicarea. ticurile verbale. • capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod. datorită faptului că presupune etape precum codificarea şi decodificarea. canale neformale stabilite pe relaţii de prietenie. barierele comunicaţionale. destinatarul. modul de accentuare a cuvintelor. cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizaţie. presupune existenţa unor canale de transmitere. în orice proces de comunicare partenerii „joacă" pe rând rolul de emiţător şi receptor). este dependent de modul în care va fi recepţionat.

barierele reprezintă perturbaţiile ce pot interveni în procesul de comunicare. Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate. 1. dacă profesorul nu a reuşit să capteze atenţia studenţilor.Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul procesului de comunicare (mijloace de comunicare): telefon. În funcţie de caracteristicile pe care le au. telex. El reprezintă reversul fluxului de comunicare. se agită. 1. Feed-back-ul pozitiv încurajează comportamentul comunicaţional care se desfăşoară (de exemplu. Specialiştii în comunicare au identificat două feluri de feed-back: pozitiv şi negativ. mediu vizual. unii chiar citesc altceva sau îşi copiază cursuri la altă disciplină etc. există mediu oral sau mediu scris. aceste semne constituie un feed-back negativ care ar trebui să determine profesorul să schimbe modul de comunicare). Bariere în comunicare şi înlăturarea lor 14 . În procesul de comunicare. semantici. 2. barierele pot fi clasificate în bariere de limbaj. perceptivi. 2. zgomotele. întreruperi succesive ale procesului de comunicare). Feed-back –ul în procesul comunicării Noţiunea de feed-back desemnează acele răspunsuri ale receptorului care formează şi deformează mesajul ulterior al emiţătorului. încât între acesta şi mesajul primit să existe diferenţe vizibile. aceştia sunt neatenţi. II. dacă într-un amfiteatru plin de studenţi. Mediul comunicării este influenţat de mijloacele de comunicare. vorbesc. Perturbaţiile pot fi de natură internă . calculator. au ochii aţintiţi asupra profesorului. prin care emiţătorul devine receptor. profesorul a reuşit să capteze atenţia acestora. toate aceste semne constituie un feed-back pozitiv ce încurajează profesorul să continue în acelaşi mod). iar receptorul devine noul emiţător. aceştia transmit un feed-back pozitiv: nu vorbesc. fax. bariere de concepţie. Filtrele. dacă sunt întrebaţi răspund la obiect etc. bariera reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau eficienţa transferului de mesaj. Feed-back-ul negativ încearcă să schimbe comunicarea sau chiar să o întrerupă (pornind de la acelaşi exemplu. factori interpersonali sau intrapersonali şi de natură externă care apar în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică puternică.factori fiziologici. figura lor denotă atenţie şi concentrare. bariere de mediu. II. mijloace audio-video. bariere datorate poziţiei emiţătorului şi receptorului.

Bucureşti. 2. care pot consta în faptul că: • aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane. • sentimentelor şi intenţiilor cu care interlocutorii participă la comunicare. • rutina în procesul de comunicare. • concluzii grăbite asupra mesajului. Barierele de mediu. 22. 2001. • dificultăţi de exprimare. • caracterizării diferite de către emiţător şi receptor a situaţiei în care are loc comunicarea. care sunt reprezentate de: • climat de muncă necorespunzător (poluare fonică ridicată). p. de asemenea. • exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător. existând câteva aspecte care trebuie luate în considerare pentru înlăturarea lor: • planificarea comunicării. 9 Apud.Doctor Leonard Saules. • climatul locului de muncă poate determina angajaţii să-şi ascundă gândurile adevărate pentru că le este frică să spună ceea ce gândesc. considera că în procesul de comunicare pot interveni următoarele tipuri de bariere: 1. Irina. • folosirea de suporţi informaţionali necorespunzători. • lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj. • utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze. • determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări. 15 . Tran. • cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă. • starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude. Bariere de limbaj. • ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea. Teoria comunicării. 4. Barierele de concepţie. constitui o barieră datorită: • imaginii pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre interlocutor. • alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării. Deşi îmbracă forme diferite. Stănciugelu. 3. • clarificarea ideilor înaintea comunicării. Poziţia emiţătorului şi receptorului în comunicare poate. acestea fiind reprezentate de: • existenţa presupunerilor. barierele nu sunt de neevitat. constituind reale probleme în realizarea procesului de comunicare. Vasile. Editura SNSPA. de la Grand School of Business Universitatea Columbia9. • lipsa de atenţie în receptarea mesajului.

Victor. 2. 1996. De la omul necunoscut la omul cognoscibil. considerăm că. atunci celălalt va trebui să efectueze reacţia inversă. b) zgomotul mecanic. care presupune a reda mesajul cuiva cu propriile cuvinte. Feed-back este un termen preluat din limba engleză şi este întrebuinţat cu deosebire în cibernetică. necesitând o anume dezvoltare. cele mai des folosite şi eficiente tehnici de feed-back sunt: 1. emiţătorul este cel care trebuie să ceară un feed-back. 10 Săhleanu. Este folosită ori de câte ori se încearcă a determina pe cineva să-şi exprime sincer o părere. spre deosebire de citat. ea este utilă atunci când dorim să clarificăm poziţia pe care o susţinem într-o discuţie. întrebarea indirectă . ce apare atunci când există o problemă cu mecanismul folosit pentru a ajuta comunicarea. c) zgomotul de mediu. care se referă la zgomotele externe care intervin în procesul comunicării (un restaurant zgomotos pentru cineva care doreşte să întreţină o conversaţie etc). Zgomotul . care apare atunci când oameni diferiţi au diferite înţelesuri pentru aceleaşi cuvinte sau fraze. De obicei. Necesitatea unor astfel de întrebări este dovedită atunci când se doreşte obţinerea unor informaţii scurte şi concise. Există trei feluri de zgomot: a) zgomotul semantic. 16 . foarte zgârcit la vorbă. Acest gen de întrebări nu trebuie puse în cazul în care cel întrebat nu ştie nimic. când textul respectiv este reprodus. dar în situaţia în care el nu face precizarea necesară. parafraza.este interogaţia prin care se poate răspunde prin da sau nu. Structurând informaţiile despre tehnica şi rolul feed-back-ului în comunicare. Un rol important în reducerea efectelor zgomotului îl are feed-back-ul. Bucureşti. când ne aflăm în faţa unui interlocutor laconic. Editura Ramida. 1. pentru asigurarea corectării ei în scopul atingerii unui obiectiv fixat.acesta este întrebarea la care nu se poate oferi un răspuns categoric da sau nu. întrebarea directă . Victor Săhlenu10 consideră că principiul reacţiei inverse este important pentru controlul eficienţei unei acţiuni. semnificând reacţie inversă.• folosirea unui limbaj adecvat II.barieră de comunicare Zgomotul reprezintă orice lucru care intervine în transmiterea mesajului. iar celălalt ştie totul. sau când dorim să clarificăm o neînţelegere. 3. 3.

2. pretext de interiorizare. având ca suport undele hertziene). aceste întrebări au un pronunţat caracter manipulator. pp. Atunci când dorim să iniţiem o comunicare sinceră este bine să ne ferim de a pune sau de a răspunde la astfel de întrebări. indispoziţie. dojeni. Limbajul (verbal sau nonverbal) al neacceptării se exprimă prin sentinţe. se încearcă conducerea discuţiei în mod deliberat spre a obţine de la interlocutor răspunsul dorit. o comunicare poate să se desfăşoare optim doar în cazul în care fiecare receptor îi dovedeşte transmiţătorului mesajului că îl acceptă ca partener de discuţie. II. comunicarea directă. • comunicare radiofonică (radio. distingem mai multe forme ale comunicării.). În cadrul comunicării indirecte distingem între: • comunicare imprimată (presa. în situaţia în care se folosesc tehnici secundare . revista. etc. 17 .4.scriere. banda magnetică etc. Editura Şansa. Astfel.). în situaţia în care mesajul este transmis uzitându-se mijloace primare . TV. 5. disc. aceste semnale de neacceptare îi provoacă partenerului de dialog teamă. întrebarea cu răspuns sugerat reprezintă genul de întrebare care conţine deja o părere. cabluri. fibre optice etc. Bucureşti. gest. comunicare prin cablu. disconfort. acest lucru realizându-se fără ca acesta să conştientizeze acest fapt. Acceptarea partenerului de dialog trebuie dovedită prin gesturi sau mesaje tipice. 1996. Paradigme ale comunicării de masă. gestică). tipăritura. • comunicare înregistrată (film. şi comunicarea indirectă. Un prim criteriu luat în clasificarea formelor comunicării îl constitute modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului. realizată de fiecare individ în forul sau interior). participă la procesul de comunicare identificăm următoarele forme ale comunicării: • comunicare intrapersonală (sau comunicarea cu sinele. În funcţie de modul în care individul. Identificăm astfel11. • comunicare prin fir (telefon. mimica. sistem grafice etc. Forme ale comunicării În funcţie de criteriul luat în considerare. 10 – 11. semnale transmise prin unde hertziene. gesturi specifice etc. ameninţări. În cele mai multe cazuri. astfel încât pot apărea divergenţe de păreri. Un individ nesigur interpretează automat lipsa unui mesaj de acceptare ca pe unul de refuz.). afiş. ascultarea activă presupune ascultarea punctului de vedere al interlocutorului şi exprimarea acordului sau dezacordului faţă de acesta. 11 Drăgan. Un rol aparte în acest tip de feedback îl are comunicarea nonverbală (mimică. carte. sau indivizii. Ion. telegraf. Cu alte cuvinte. intenţia nedeclarată fiind aceea de a-l influenţa pe celălalt să-şi însuşească acea opinie.cuvânt. critici.

realizată între indivizi în cadrul grupului sau organizaţiei din care fac parte. Indicele este un dat al realităţii. Un alt criteriu îl reprezintă modul de realizare a procesului de comunicare în funcţie de relaţia existentă între indivizii din cadrul unei organizaţii. • comunicare descendentă (atunci când fluxurile informaţionale se realizează de la nivelele superioare către cele inferioare). Astfel. cu condiţia ca acesta să fi fost produs în mod deliberat de cineva care se aşteaptă ca acesta să fie înţeles ca atare. Semnalul este orice element purtător de informaţie. 18 . sensul cuvintelor comunicate nu poate fi stabilit în întregime decât dacă ne servim de indici. prin natura sa. putem astfel identifica: • comunicare ascendentă (realizată de la nivelele inferioare ale unei organizaţii către cele superioare). care nu este în sine un indice. cuvintele constituie semnale cu ajutorul cărora informaţiile sunt transmise. în timp ce semnalul le furnizează prin chiar natura sa.• comunicare interpersonală (sau comunicare de grup. • comunicare de masă (este comunicarea realizată pentru publicul larg. dar care devine un indice atunci când este folosit de creierul uman ca sursă de informaţii. 3. nu serveşte comunicării voluntare decât ca accesoriu. 1. atunci când întăreşte sau modifică informaţiile pe care destinatarul le are asupra conţinutului comunicat sau intenţiei comunicante. De exemplu. De multe ori. Etape evolutive ale comunicării – de la indice şi semnal la cuvânt/text II. Indice şi semnal Din punctul de vedere al comunicării. indicele. nici accesibilă nici unuia din celelalte simţuri ale noastre. În principiu. în această categorie intră şi comunicarea desfăşurată în cadrul organizaţiei). Indicele nu oferă informaţii decât în mod ocazional. diferenţa dintre indice şi semnal devine relativă. Vom spune deci că este vorba de un indice intenţional. de către instituţii specializate şi cu mijloace specifice). nefiind nici vizibilă. Nu există comunicare deplină fără semnal. deoarece şi unii şi alţii au acelaşi rol. 3. II. rămâne ascunsă în măsura în care nu se manifestă prin consecinţe perceptibile. • comunicare orizontală (realizată între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare sau între compartimentele unei organizaţii în cadrul relaţiilor de colaborare ce se stabilesc între acestea). putem numi indice ceea ce oferă informaţii asupra unei stări psihologice care.

Aceleaşi realităţi pot servi uneori drept indici. Două aspecte sunt în acest cadru importante. în general sub forma orală. cele mai importante ţinând de nivelul formal sau de nivelul semantic. acesta este produs pentru a fi semnal. de fapt. valoarea informativă poate fi stabilită printr-un calcul diferenţiat al tuturor şanselor posibile de ieşire dintr-o situaţie dată. Într-un semnal văzut din punctul de vedere al destinatarului. aspectul fizic etc. dimpotrivă. gradul de incertitudine presupus de un anumit eveniment (probabilitatea ca acel eveniment să se producă). semn şi cuvânt II. 1. Cel care determină până la urmă cât de mare este valoarea informativă a unui mesaj este publicul. Formal. Există şi alte cuvinte.obiectivităţii" valorii informative a mesajului s-au înregistrat diverse tentative. dar tot atât de importante.. ci şi în funcţie de coafura sa. 3. transmise în cursul unui act de comunicare. trebuie sa le fie asociat un sens. Un mesaj nu poate fi eficace decât dacă este înţeles: semnalelor din care este constituit din punct de vedere material. cu extensie mai redusă. anume: enunţul şi textul. nu fără riscul de a greşi. Când cineva apare la televizor. 2. alteori drept semnale. Mesaj. intenţia comunicatorului poate fi aparentă. Dacă acestea constituie aspectul său obişnuit. Valoarea informativă a mesajului este. În primul rând. ţine de strategia comunicatorului de a prevedea. această incertitudine este foarte pronunţată. sau. 3. dimpotrivă. ascunsă. căruia nu i-a acordat atenţie în mod deosebit. spectatorii îşi fac asupra sa o opinie nu numai în funcţie de ce a spus. iar un mesaj sub formă scrisă este denumit text. pentru o anumită categorie de public. 2. valoarea informativă pragmatică a mesajului 19 . Bineînţeles. cum va fi interpretat semnalul de către destinatar: dacă este receptat ca semnal. Mesajul Se spune în mod obişnuit că se comunică prin mesaj. Un enunţ este un mesaj lingvistic. 2. 3. Dacă le-a adoptat în mod deliberat în vederea emisiunii. II. În cadrul semnalelor distingem pe cele care sunt emise pentru a fi percepute ca semnale şi cele care sunt emise pentru a fi percepute ca indici. dacă. Acest termen desemnează un semnal. sau. pentru a desemna mesajele. ţinuta sa. putem vorbi de indici. ca indice.În ce priveşte semnalul. el nu pre-există sensului pe care i-1 dăm atunci când îl emitem. 2. sau un ansamblu de semnale. un concept pragmatic. putem vorbi de semnale. II. Valoarea informativă a mesajului Cu privire la stabilirea .

În loc de semnal.. Saussure utilizează cuvântul semn având în vedere un fenomen complex. Ferdinand. iar utilizarea sa convoacă imaginea mentală a conceptului. 3. această incertitudine trebuie corelată cu importanţa pe care receptorul o acordă fiecărei posibilităţi de a depăşi situaţia dată. În al doilea rând. Acesta este sensul comun al semnului. cit. op. Un cuvânt sau o combinaţie de cuvinte dintr-o limbă indică sau se referă la un obiect exterior sau o idee existentă. Ferdinand. 14 Saussure. când discutăm comunicarea prin intermediul limbajului. Dar corespondenţa nu este decât relativă 15. Curs de lingvistică generală. importanţa pe care o categorie sau alta de public o acordă evenimentului în cauză: cu cât importanţa acordată evenimentului este mai mare. Iaşi. el propune semnificant şi pentru sens – semnificat 12. motivaţia semnelor lingvistice 12 13 Saussure. op.. Se spune în acest caz că semnele lingvistice sunt arbitrare14. op. compusă din alte două unităţi: semnalul şi sensul său. Saussure. nu au.este foarte mare. Ferdinand. p. Pentru aceste două entităţi. înainte de emiterea/receptarea mesajului. nimic în comun cu sensul pe care sunt destinate să-l transmită. 1998. 3. cit. De aceea. 88. 85. p. Există şi semne motivate. compus dintr-o „imagine acustică” şi un „concept”13 (obiectul semnificat). de incertitudinea receptorului în ceea ce priveşte posibilităţile de a ieşi dintr-o situaţie. Editura Polirom. el desemnează o unitate complexă. valoarea informativă a mesajului este dependentă: 1. folosite deja de gramaticienii stoici ai antichităţii greceşti. Exemple de semne motivate sunt onomatopeele.. 2. când cu semnalul. Aşadar. după receptarea mesajului. destul de diferit de cel din limbajul curent unde este echivalent uneori când cu indicele. începând cu Ferdinand de Saussure un sens precis. Semnul Termenul semn primeşte în lingvistică. Saussure a utilizat alte denumiri. cele în care semnalele prezintă analogii cu semnificaţia lor. Semnul este asociat în mod arbitrar şi convenţional unui concept. p. 86. prin ele însele. în limbi diferite. Conform modelului dominant în lingvistică. cuvinte a căror fonie reprezintă un zgomot sau un sunet. 20 . cu alte cuvinte că nu există o justificare pentru alegerea unui anumit semnal în detrimentul celorlalte. II. unui anumit sens îi corespund semnale complet diferite. p. cit. de improbabilitatea care înconjura evenimentul înainte ca acesta să se fi produs şi de importanţa socială a evenimentului însuşi. Ferdinand. Astfel. semnalele incluse în semn. 87. pentru un anumit sens. cu atât mai mare este valoarea informativă (pragmatică) a ştirii care se referă la el. 15 Saussure.

Comunicarea nu operează întotdeauna cu ajutorul mesajelor articulate. comportă aproape întotdeauna o parte scrisă: informaţiile pe care imaginea nu reuşeşte să le redea sunt încredinţate cuvintelor. comunicarea prin intermediul imaginii este mult mai eficace. fie ansamblul de fraze pe care îl putem numi enunţ sau text. II. cu cât diferenţa dintre sens şi semnal este mai mică. ci doar acele sensuri cărora le . şi există o multitudine de noţiuni care nu se pretează sau se pretează cu dificultate unei reprezentări vizuale. Unitatea de comunicare în acest caz este fie fraza. care reprezintă macrosemne (semne formate la rândul lor din alte semne). unde comunicarea se face prin limbaj: televiziunea cumulează omnipotenţa limbajului şi eficacitatea imaginii. un clip publicitar se descompun mult mai greu în elemente semnificante. numit omnipotenţă. Noţiunea de cod 21 . avem de-a face cu un semn motivat: curba a fost aleasă pentru asemănarea sa cu virajul. în sensul definit mai sus. Totuşi. 3. Exemplul clasic este cel al semafoarelor rutiere. partea de motivaţie creşte. Ne putem pune întrebarea de ce sunt. Acest caracter universal. încă.este relativă şi este impregnată de un arbitrar care rămâne predominant. Se pare că semnificaţia se transmite cu atât mai uşor cu cât ea este mai solid ancorată în suportul său. care utilizează semne arbitrare. Cuvântul Prototipul semnului lingvistic este cuvântul. atunci când comunicarea se face altfel decât prin limbaj. Limbajul. în semnale distincte având un sens. Această proprietate este vizată în general atunci când spunem că limbajul este articulat. O imagine este mai puţin şi mult mai rar arbitrară decât un cuvânt sau o frază. Acest arbitrar se regăseşte şi în alte domenii decât cel al limbajului. decât o frază pe care o putem descompune în cuvinte. caracterizează limbajul în cadrul mijloacelor de comunicare. nu este supus acestei limitări. dar rareori vorbim de cuvinte izolate. de aceea. înţelegem de ce televiziunea tinde să înlocuiască radioul. 3. şi. În general. el permiţând comunicarea oricărui tip de semn. unde semnificaţia culorilor este pur arbitrară. Aceasta se întâmplă deoarece imaginea nu poate vehicula toate tipurile de sensuri. 5. Un afiş. Pentru aceleaşi motive. În acelaşi fel. 4.seamănă". II. Cuvintele dobândesc înţelesuri atunci când se combină în fraze complexe. des preferate cuvintele imaginilor. un afiş. care ţine de domeniul imaginii. atunci când pe un panou rutier desenul unei curbe semnalează utilizatorilor că vor aborda o curbă..

cel puţin nu a fost încă raportată la o serie de semnale. 22 . elaborarea unui mesaj plecând de la o semnificaţie care. în general un text. imagistice. cât şi în reguli sau convenţii care determină în ce mod şi în ce context semnele sunt folosite şi cum pot fi ele folosite pentru a forma mesaje complexe.aceasta este dimensiunea sintagmatică (sintactică). Alteori. Editura Polirom. Astfel. 1982. Umberto. Comunicatorul produce un mesaj.îndeplineşte o funcţie comunicativă sau de identificare socială. deci o suită de semnale. bazate pe teoria codurilor.este transmisibil prin mijloacele de comunicare sau canalele care îi sunt aplicabile. pp. la un alt mesaj. Tratat de semiotică generală. John.conţine un număr de elemente din care poate fi făcută o selecţie . 89 –90. Aceasta desemnează uneori operaţiunea care face să corespundă unei semnificaţii anumite semnale. Cele două tipuri de coduri sunt interconectate. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. decodificarea va reprezenta acum înţelegere: în momentul în care percepe un mesaj constituit din semnale.aceasta este dimensiunea paradigmatică (semantică). se foloseşte adeseori cuvântul cod. fapt pentru care explicitarea sa presupune a pleca de la ideea de codificare. gestuale). poate fi numit codat. fapt care se explică prin aceea că nici un cod de semnificaţii nu poate fi separat de practicile sociale şi de utilizatorii săi. Codul este un sistem de înţelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. care pleacă de la presupoziţia că un cod nu poate fi separat de cultura în care s-a format şi pe care 16 17 Fiske. Codurile pot fi: coduri ale comportamentului (numite convenţii sociale) şi coduri de semnificaţii. importantă este semnificaţia.depinde de un acord prealabil între cei ce îl folosesc şi care împărtăşesc acelaşi fundament cultural (codurile şi cultura interacţionează dinamic). Introducere în ştiinţele comunicării. Fiske16 orice tip de cod are următoarele trăsături: . Orice aspect al vieţii noastre sociale care este convenţional sau guvernat de reguli la a căror aplicare consimt membrii unei societăţi. cu semnale care aparţin unui alt sistem. Bucureşti. El constă atât în semne. Este un termen dificil din cauza polisemiei sale. Umberto Eco este autorul unei semiotici speciale17. 2003. cât mai apropiat de sensul la care se gândea comunicatorul. Codurile de semnificaţii sunt sisteme de semne (lingvistice. elemente ce pot fi combinate prin intermediul regulilor şi convenţiilor . chiar dacă nu a fost dată în prealabil. . . vom merge de la un mesaj deja constituit. În cazul codificării lingvistice. dar îl elaborează în funcţie de sensul căruia acest mesaj va trebui să-i corespundă. În acest al doilea sens. Iaşi. Conform concepţiei lui J. . destinatarul îi ataşează un sens.Când se vorbeşte de comunicare. codificarea desemnează operaţiunea care constă în a înlocui semnale care aparţin unui anumit sistem. Eco.

o deserveşte. Premisa de la care pleacă autorul în realizarea acestei semiotici este aceea că, pentru a explica funcţionarea sistemelor semiotice nu avem nevoie de conceptul de referent, căci acesta, deşi reprezintă condiţia necesară pentru proiectarea modelului semiotic, nu este în acelaşi timp şi condiţia funcţionării semiotice. Chiar şi atunci când la sursă se poate afla o minciună (un fapt care nu este real) există posibilitatea de semnificare. Astfel, semiotica lui U. Eco este, conform propriei definiţii, o semantică bazată numai pe condiţiile de semnificare (teoria codurilor) şi nu pe condiţii de adevăr (teoria referinţei)18. Concepte precum: semn, cod, mesaj şi text, dobândesc accepţiuni diferite. Codul asociază elementele unui sistem vehiculant (expresia) elementelor unui sistem vehiculat (conţinutul). Semnul poate fi considerat ca fiind constituit din unul sau mai multe elemente ale unui plan al expresiei, elemente corelate convenţional cu unul sau mai multe elemente ale unui plan al conţinutului. Ca şi la Saussure, dar exprimat în alţi termeni, semnul este corespondenţa dintre un semnificant şi un semnificat. Semnul nu este o unitate fizică sau o unitate semiotică fixă, ci locul de întâlnire al unor elemente reciproc interdependente, provenind din două sisteme diferite şi asociate printro relaţie codificantă. Un semnificant vehiculează conţinuturi diferite şi înlănţuite, iar ceea ce se numeşte mesaj este de cele mai multe ori un text al cărui conţinut este un discurs cu mai multe nivele. Textul este rezultatul coexistenţei unor coduri diferite, sau, cel puţin, al unor subcoduri diferite. În viziunea lui U. Eco, din punctul de vedere al funcţionării codului, referentul trebuie exclus ca prezenţă stânjenitoare; chiar dacă referentul poate fi obiectul numit, trebuie admis din principiu că o expresie nu desemnează un obiect, ci vehiculează un conţinut cultural. II. 3. 5. 1. Codul restrâns şi codul elaborat Bernstein, în lucrarea Class, Codes and Control19 examinează raporturile dintre limbă şi societate, folosind cercetările proprii asupra eşecului şcolar. Există, observa Bernstein, două modalităţi fundamentale de a vorbi, ilustrate în experienţa următoare: nişte copii de vârsta şcolară trebuie să povestească cu voce tare episoadele dintr-o bandă desenată în faţa unui adult care urmăreşte textul într-o carte. Unii copii nu pot transmite decât un număr mic de informaţii interlocutorului ce cunoaşte deja povestirea (folosesc un cod restrâns), în timp ce alţi copii descriu conţinutul complet al imaginilor fără să uite nici un amănunt (folosesc un cod elaborat).
18 19

Ibidem, p. 79. Apud. Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, Editura Universităţii „A. I. Cuza” – Iaşi, 2000.

23

Bernstein vrea să arate că acei copii proveniţi din mediile defavorizate nu întrebuinţează decât codul restrâns, în timp ce elevii proveniţi din clasele superioare se folosesc la fel de bine de ambele coduri. Autorul nu afirmă că fiecare clasă socială ar poseda un limbaj distinct, ci raportul variază în funcţie de importanţa care se dă în familie însuşirii şi folosirii corecte a limbajului. Căci, spune Bernstein, limbajul vorbit este principalul mijloc prin care un individ particularizează regulile sociale. Iar, în timp ce în clasele superioare, discursului îi este acordată o atenţie specială: copilul este obişnuit să reflecteze asupra sensului cuvintelor, să reformuleze frazele incorecte, să-şi exprime sentimentele personale, în mediile populare, folosirea limbajului vizează înainte de toate respectarea unei norme.În plus, limbajul comun pune accentul pe evidenţele proprii interlocutorilor şi nu pe crearea unor semnificaţii noi. Teza lui Bernstein, numită şi teza deficienţei lingvistice a fost prost întrebuinţată, fiind acuzată de faptul că urmăreşte să inculce valorile clasei mijlocii copiilor clasei muncitoare prin însuşirea vorbirii elaborate. Însă, dincolo de cauzele care duc la folosirea codurilor restrânse sau a celor elaborate, distincţia în sine poate fi folosită cu mult succes în a analiza raporturile pe care codurile le au cu societatea.

24

III. Comunicare şi sistem
III. 1. Denotaţie/conotaţie Cuvintele au, pe lângă semnificaţie, un surplus semantic. De pildă, noţiunea „american” are drept semnificaţie „orice individ care are cetăţenie americană”. Aceasta este denotaţia, sau latura denotativă pe care o semnifică „american”. Denotaţia este acea latură a semnificaţiei care, pentru toţi cei care aparţin unei comunităţi de limbă, este mai mult sau mai puţin identică. „American” poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru islamişti după deschiderea de către SUA a războiului împotriva terorismului în Afganistan, de pildă, „american” vizează acea persoană sau, extrapolând, acea cultură care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. Aceste asociaţii pe care le declanşează cuvintele sunt conotaţiile. Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al cuvintelor. Cuvintele au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una variabilă (prezentă doar la unii dintre vorbitori). Aşa cum am văzut, „american”, poate avea variabile semnificaţii secundare, eventual în asociere cu o evaluare diferită (pozitivă sau negativă). III. 2. Simbolul şi simbolizarea Simbolul desemnează un tip de semnal emblematic căruia i se identifică un grup social, o doctrină sau o idee – forţă. Drapelul naţional, crucea creştină, semiluna Islamului, zvastica ş.a. sunt exemple de simboluri. Din nefericire, nu există un acord general asupra conţinutului exact al acestui termen. Pentru F. de Saussure, simbolul este un semnal care nu este, sau nu în totalitate, ales în mod arbitrar: de exemplu, balanţa care serveşte drept semnificant justiţiei, deoarece, metaforic, justiţia cântăreşte acţiunile oamenilor. Pentru alţi specialişti însă, simbolul este şi el un semn arbitrar.

25

legii sau armatei. încărcate emoţional. Editura Institutul European. iar în al doilea rând un proces prin care ideile şi imaginile (puternice. practici sau mituri au o formă materială concretă. sunt transmise într-un mod economic şi sigur celor care au fost socializaţi într-o cultură sau într-o societate20. relaţionându-se unei idei abstracte. cuvântul nu mai are doar sensul său primar. sensul este asociat cu obiecte. practici. Simbolurile sunt exprimate într-un limbaj de semne.Procesul prin care unui cuvânt. sacre. Iaşi. individul face apel la fondul colectiv de semnificaţii pe care le împărtăşeşte cu interlocutorii săi. Utilizând simbolurile pentru a comunica. putem folosi cuplul denotaţie/conotaţie pentru a explica această distincţie. putem spune că simbolurile. naraţiuni specifice sau cu reprezentări ale acestora”. trebuie să înţelegem realităţile desemnate în mod secundar de către semn. iconi. în primul rând. Denotaţia unui semn este realitatea pe care acesta o desemnează în mod direct. Putem considera simbolizarea „un proces prin care. crucea este simbolul creştinismului în general. unui obiect. În termeni tehnici. recunoscută pe plan social reprezintă simbolizarea. 92. 1999. ca şi eventualele evaluări (judecăţi favorabile sau defavorabile) care sunt asociate realităţilor primare sau secundare. Ceea ce trebuie subliniat aici este faptul că sfera expresiei simbolice este limitată la anumite graniţe de spaţiu şi timp şi la proprietăţile sale mediatice pentru colectivitate. desenul exprimă altceva decât ceea ce reprezintă. fie obiecte. concepte. în al doilea rând. prin conotaţie. Pentru a da numai câteva exemple: steagul semnifică identitatea unei naţiuni sau comunităţi şi întruchipează ideea de naţiune. Simbolizarea implică faptul că obiectul nu se mai reduce la utilizarea sa imediată. unui desen figurativ i se atribuie o valoare particulară. p. Denis. profund semnificative şi extinse în timp şi spaţiu dincolo de experienţa imediată). ele sunt proprietatea unei colectivităţi şi acţionează pentru a lega individul de colectivitate. sabia este un simbol al dreptăţii. primul nivel al doilea nivel realitate 20 semne cultură McQuail. dar limbajul simbolic îl constituie de fapt obiectele sau evenimentele fizice la care se referă limbajul. Astfel. semnale. 26 . Simbolizarea este un proces esenţial colectiv. leul este un simbol al puterii şi curajului. Comunicarea.

93. Ibidem.. asociată unor concepte şi idei generale a căror experienţă directă nu o putem avea. III. Denis. R. p. În opinia lui R. permiţându-i să facă referinţe. Plecând de la aceste considerente. 3. greu definibilă în alte moduri. pentru E. În lucrarea sa. Astfel. op. este esenţial ca el să transmită în mare acelaşi lucru persoanelor implicate”23. simbolul poate fi utilizat lesne de individ. care ne ajută să facem faţă problemelor comunicării în timp. Raymond Firth. 27 . Barthes referitor la cele două modele ale semnificaţiei. Durkheim. cit. să acţioneze în relaţie cu ceilalţi şi să înţeleagă de o manieră mulţumitoare ceea ce constituie o entitate complexă. Symbols. denotaţie şi simbol şi reprezintă modelul lui R. dar care sunt importante pentru funcţionarea unui grup sau a unei colectivităţi. Sensul în procesul comunicării 21 22 Apud. 23 Ibidem. existenţa sentimentelor sociale depinde de procesul de simbolizare: „viaţa socială sub toate aspectele ei şi în toate momentele istoriei sale este posibilă numai datorită unui vast simbolism”22. Durkheim asupra simbolurilor şi efectuează un comentariu pertinent al ideilor acestuia21. Simbolul este un bun cultural.formă denotaţie semnificant semnificat conţinut conotaţie mit Această schemă redă relaţia dintre conotaţie. Simbolul este un obiect sau o activitate direct experimentabilă. Public and Private. 94. Firth. Firth face două observaţii: una priveşte simbolul ca „depozit de semnificaţie”. cu precizarea că sistemul de semne al primului nivel este inserat în sistemul cultural de valori al celui de-al doilea nivel. prezintă teoria lui E. iar valoarea sa depinde de gama de interpretări posibile într-un caz dat: „pentru ca simbolul să fie un instrument de comunicare eficient. sprijinind rememorarea şi preîntâmpinând nevoia reformulării ideilor. p. McQuail. Aceasta nu exclude însă ambiguitatea şi caracterul aluziv al simbolului (care priveşte cea de-a doua observaţie cu privire la simbol).

începând cu Ch. din punctul său de vedere.. care este singurul important. 41. lingvistica este un capitol dintr-o ştiinţă mai generală. Saussure admitea faptul că putem întâlni semne şi în alte domenii decât limbajul. Un sistem poate fi el însuşi complex şi constituit din mai multe subansamble. Transmisiunea este legată de elemente materiale sau mai exact perceptibile. între elemente. şi care corespunde.Deoarece orice mesaj este compus din semnale şi deoarece fiecărui semnal îi este asociat un sens sau o semnificaţie. Reuşita comunicării nu este niciodată decât relativă şi acest lucru nu trebuie neglijat. El sugera numele de semiologie. cit. care se ocupă de semnele de toate tipurile 24. sistemul. 4. putând fi exprimată prin sintagma: „un ansamblu în care totul se leagă”. p. se întâmplă rar ca echivalenţa să fie exact aceeaşi şi aproape întotdeauna ne mulţumim cu o echivalenţă apropiată. nu există sens decât pentru mintea umană. Sistemul de semne În linia tradiţiei saussuriene. De aceea. ca şi obiectul însuşi. Este totuşi posibil. Poate şi de aceea denumirea de lingvistică cedează adeseori în ziua de astăzi în faţa unei expresii plurale: ştiinţele limbajului. III. raporturi specifice. semnale şi sens. simplu sau complex. cât un sistem de sisteme. de altfel. termen care este recunoscut astăzi sub numele de semiotică. semnalele. Sensul nu este transmisibil pe cale materială. ceea ce l-a condus pe Gustave Guillaume la a declara că limba este nu atât un sistem. op. există relaţii care le reunesc pentru a constitui o unitate. Definind limbile ca sisteme de semne. ea nu este capabilă să-l vehiculeze. paradoxală. astfel se explică faptul că un acelaşi mesaj poate primi sensuri foarte diferite. Destinată sensului. în cazul de faţă semnele şi componenţii lor. Ferdinand. termenului de semiotics al specialiştilor anglo-saxoni. în anumite tipuri de comunicare. în cadrul cărora există. Din acest punct de vedere. limba este caracterizată nu ca un cod. cum ar fi literatura. 28 . ci ca un sistem de semne. dacă nu mai multe. Este cazul sistemelor lingvistice. comunicarea este. Noţiunea de sistem implică coerenţa între elementele constitutive. dar comunicarea nu reuşeşte decât în măsura în care comunicanţii stabilesc o aceeaşi echivalenţă între semnalele percepute şi semnificaţiile atribuite. Căci. operând prin substituţie. un mesaj comportă un sens. să vedem în această diversitate o bogăţie şi nu o imperfecţiune. iar sensul nu poate exista în afara acesteia. Termenul de sistem indică faptul că între elemente. deci. S. Peirce. dintre care cele mai importante astăzi sunt: 24 Saussure. Partea de semiologie care se ocupă de limbaj şi care se numeşte lingvistică prezintă o mare diversitate.

Astfel. utilizează atât cuvântul. Dar semiologia cinematografiei nu se reduce la o simplă însumare a semiologiei limbajului şi semiologiei imaginilor mobile. orice ansamblu de semne. deci limbajul. care studiază relaţia dintre limbaj şi societăţi. mai ales pe cei pe care le numim foneme şi fonetica. raportul lor cu realitatea. clasificarea ansamblelor de semne pune şi probleme legate de frontierele dintre diferite tipuri de semne. care studiază sensul semnelor sau. care studiază forma cuvintelor. care studiază constituenţii semnalelor fonetice. Spre exemplu. structurii şi percepţiei lor. o disciplină auxiliară a fonologiei. dintre care unul este mult mai arbitrar decât celălalt. 9) Psiholingvistica. cât şi imaginea mobilă.1) Fonologia. În afara limbajului. aceasta integrează. Ca orice clasificare. 3) Sintaxa. care studiază semnele sub triplul aspect al producţiei. unitatea reprezintând mai mult decât suma părţilor sale. 29 . 4) Semantica. aceasta din urmă fiind din punct de vedere semiologic. după cum afirma Charles Morris. 5) Pragmatica. şi chiar un semn izolat constituie un sector al semiologiei. inclusiv conversaţia). care studiază capacitatea combinatorie a semnelor în cadrul macrosemnului numit frază. numită şi analiza discursului (scris sau oral. care studiază utilizarea semnelor sau relaţia lor cu utilizatorii (Morris). la rândul său. 2) Morfologia. literare sau nu. într-o anumită limbă. 7) Semiotica textelor. 8) Sociolingvistica. 6) Lexicologia. care studiază modul în care se organizează ansamblul de cuvinte. care ţine de psihologia limbajului. cu forma şi sensul lor. putem ezita în a califica drept sisteme de semne diverse forme de activitate în care comunicarea pare să joace totuşi un rol. cinematografia. altele două. Dacă cinematografia este într-adevăr un sistem de semne.

cit. Această şcoală interpreteză comunicarea ca pe un proces prin care o persoană afectează comportamentul sau starea de spirit a unei alte persoane. în studiul comunicării. orice cultură nu poate supravieţui. iar transmiterea şi receptarea lor este o practică socială. dacă acesta este diferit de ceea ce se intenţiona să se comunice. Pentru şcoala semiotică. J. în consecinţă. Ele se organizează în coduri. se consideră că. precum şi modalităţile de corelare a acestora. Fiske defineşte comunicarea drept „interacţiune socială prin intermediul mesajelor”26. 30 . p. adică în sisteme care precizează ce semne pot fi corelate cu altele. Obiectul de interes îl reprezintă studierea modului în care mesajele (textele) interacţionează cu oamenii pentru a produce înţelesuri (sau 25 26 Fiske. important este modul în care emiţătorii şi receptorii codează şi decodează un mesaj. 15 . desfăşurarea comunicării reprezintă o producere şi un schimb de sensuri (semnificaţii). 1. Şcoala proces vede comunicarea ca transmitere a mesajelor. ele sunt construcţii semnificative. şi consideră că. prin aceasta. putem deosebi două mari şcoli: şcoala proces şi şcoala semiotică. modul în care transmiţătorul foloseşte canalele şi mediile comunicării.IV. În ceea ce priveşte efectul comunicării. comunicarea este punctul central în viaţa culturilor: fără comunicare.16. John Fiske25 aduce în atenţie următoarele aspecte: toate tipurile de comunicare implică semne şi coduri.. atunci vorbim despre un eşec al comunicării şi trebuie căutat motivul eşecului de-a lungul desfăşurării procesului de comunicare. Şcoala proces şi şcoala semiotică – paradigme ale studiului comunicării Plecând de la prezentarea presupoziţiilor de bază asupra naturii comunicării. op. Teorii şi modele ale comunicării IV. studiul comunicării trebuie să implice şi studiul culturii în care ea este integrată. Şcoala proces este interesată în special de probleme ca eficienţa şi acurateţea transmiterii mesajului. pp. semnele şi codurile sunt transmise altor persoane. Ibidem. Semnele sunt artefacte sau acte care se referă la altceva decât la ele însele. 16. John.

îşi declină importanţa. starea de spirit sau reacţiile emoţionale ale unei alte persoane şi invers. înţeles şi nu consideră neînţelegerile ca fiind neapărat efecte ale eşecului de comunicare. precum şi rolul textelor în cultură. şcoala proces vede în mesaj ceea ce este transmis prin procesul de comunicare. atunci când receptorul interpretează textul. De asemenea. Pentru această şcoală. Intenţia emiţătorului poate fi declarată sau nedeclarată. Emiţătorul. sens. intenţia fiind un factor esenţial în definiţia mesajului. mai ales asupra psihologiei şi sociologiei şi se autodefineşte ca studiul actelor de comunicare. studiul comunicării este studiul textului şi a culturii. Şcoala semiotică influenţează lingvistica. iar principalele metode de analiză provin din interiorul semioticii. Această descoperire are loc pe măsură ce cititorul introduce aspecte ale experienţei sale culturale în descifrarea codurilor şi semnelor din care este constituit textul. ci consideră că ele pot rezulta din diferenţele culturale dintre emiţător şi receptor. ci al diferenţei de orizonturi culturale. Faptul că receptori proveniţi din diferite culturi interpretează diferit acelaşi text. accentul este pus pe text şi pe cum este el citit.semnificaţii). dar ea este esenţială pentru a putea analiza mesajul. prin interacţiunea cu receptorii. definit ca transmiţător al mesajului. Şcoala semiotică foloseşte termeni ca semnificaţie. 31 . Şcoala proces tinde să se răsfrângă asupra ştiinţelor sociale. În ceea ce priveşte mesajul. Şcoala semiotică vede mesajul ca o construcţie a semnelor care. Şcoala proces defineşte interacţiunea socială ca fiind procesul prin care o persoană relaţionează cu altele sau afectează comportamentul. nu este un efect al eşecului de comunicare. este de la sine înţeleasă multiplicitatea de interpretări pe care o poate lua unul şi acelaşi text în interacţiune cu diferiţi cititori. Şcoala semiotică defineşte interacţiunea socială ca fiind ceea ce constituie individul ca membru al unei culturi specifice sau al unei societăţi. studiul fenomenelor artistice şi se autodefineşte în termeni de producere a comunicării. Cititul este procesul descoperirii înţelesurilor. produc înţelesuri.

Semnele sunt definite ca fiind nişte constructe umane şi pot fi înţelese numai în utilizările pe care oamenii le atribuie. icon. 3. ca intermediar între o realitate şi imaginea acestei realităţi (realitatea la care mesajul se referă sau la care trimite). aceasta este dependentă pentru propria ei existenţă şi formă de folosirea acestor coduri şi semne. . denotaţie. semnificaţie. acesta constă în studiul diferitelor varietăţi de semne. conotaţie) sunt termeni care se referă la diverse modalităţi de producerea a sensului. 2. în studiul diferitelor moduri în care acestea transmit înţelesul. Semiotica are trei domenii principale de studiu: 1. să spunem. În centrul acestei ştiinţe stă conceptul de semn. codurile (sistemele în care semnele sunt utilizate). Modelele propuse de şcoala semiotică sunt modele de tip structural şi indică relaţiile care se stabilesc între elementele prin care se creează sensul Aceste modele nu sunt lineare şi nici nu conţin indicaţii despre etapele transmiterii mesajului.prima dimensiune a mesajului se referă la faptul că mesajul este un element al circuitului comunicaţional: trimis de către emiţător. Şcoala semiotică Termenii cu care operează semiotica (semn. acest studiu cuprinde modurile în care o varietate de coduri s-a dezvoltat pentru a satisface nevoile unei societăţi sau culturi sau pentru a exploata canalele de comunicare disponibile pentru transmiterea lor. o „informaţie" care circulă între cei doi poli ai circuitului comunicaţional). semnul însuşi. a înţelesului. Modelele semiotice iau în considerare dubla situare (informaţională şi simbolică) a mesajului. precum şi în studiul modului în care semnul relaţionează cu oamenii care îl folosesc. 2.V. acestea se situează şi se cristalizează la intersecţia celor 32 .a doua vizează descrierea mesajului ca element al unui proces de reprezentare. el circulă printr-un canal şi ajunge la receptor (este. cultura în care operează semnele şi codurile. Pentru a înţelege în mod cât mai adecvat originalitatea modelelor semiotice (în special lingvistice) este important de reţinut ceea ce unii autori numesc dubla situare sau dimensiune a mesajului: .

IV V IV. cit. Interpretantul este o altă reprezentare. 1. S. Semnificaţia rezultă din relaţia triadică. ci este un concept mental produs deopotrivă de semn şi de experienţa obiectului pentru cel ce utilizează semnul. ci variază în funcţie de experienţa pe care utilizatorul semnului a avut-o vis-a-vis de acel obiect. de Saussure şi modelul lui Ogden-Richards. Eco. 2.. Interpretantul unui obiect nu este o semnificaţie definită de dicţionar. Peirce VI Pentru Ch. 33 . 27 Apud. de interpretare sau chiar de traducere a unui semn prin alt semn.. care se referă la un acelaşi obiect pe baza unui alt fundament (ground-ul reprezentării). obiectul reprezentat şi interpretantul27 Interpretant Semn Obiect Un semn se referă la altceva decât la el însuşi (obiectul) şi este înţeles de cineva: acesta este efectul pe care îl produce în mintea receptorului (interpretantul). Peirce. S. S.două procese – de comunicare şi de reprezentare. pp. O semnificaţie nu este niciodată o relaţie între un semn şi ceea ce reprezintă semnul (obiectul). interpretantul poate fi identificat cu întreaga serie de denotaţii şi conotaţii succesive ale unei expresii. în care interpretantul are un rol mediator de informare. În cadrul teoriei codurilor. modelul lui F. orice proces semiotic este o relaţie între trei componente: semnul însuşi. Umberto. 27 – 28. Interpretantul nu este interpretul semnului. Dintre modelele propuse în cadrul şcolii semiotice. op. Modelul lui Ch. acesta este punctul de plecare al semiozei nelimitate: relaţia semn-obiect nu este posibilă decât prin raportare la un alt interpretant care se explică pe sine printr-un alt interpretant. amintim: modelul lui Ch. Peirce.

Ch. Peirce consideră că există trei tipuri de semne: iconul, indicele (sau indexul) şi simbolul. Un semn iconic este un semn bazat pe o anumită asemănare cu obiectul real sau fictiv; de exemplu, o fotografie, o schemă, o diagramă. Un indice este un semn care se află într-o relaţie reală, nu de reflectare, cu obiectul, funcţionând ca o indicaţie sau o referinţă; de exemplu, un indicator de drum, simptomele unei boli etc. Simbolul este un semn determinat numai în cadrul unei interpretări, dar nu are legătură fizică sau de asemănare cu obiectul; de exemplu, un steag. IV. 2. 2. Modelul lui Ogden şi Richards Modelul Ogden şi Richards este asemănător modelului lui Ch. S. Peirce. În această perspectivă, în analiza comunicării se poate da prioritate: realităţilor (lucrurilor); psihicului, gândirii (ideilor) sau limbajului (cuvintelor), reţinându-se atunci dubla funcţie a cuvintelor: noi gândim cu ajutorul cuvintelor şi comunicăm cu alţii prin intermediul lor. Referinţa (idei)
Simbolizare (relaţie cauzală) Se referă la (relaţie cauzală)

Simbol

Stă pentru

Referent

34

IV. 2. 3. Modelul lui Saussure Semnul, pentru F. de Saussure, este unitatea între semnificat şi semnificant. Semnificantul este imaginea acustică, forma fizică a semnului pe care noi o percepem, iar semnificantul este conceptul mental la care se referă acesta28. Acest concept mental este în mare măsură comun tuturor membrilor unei culturi care împărtăşesc acelaşi limbaj.
Semn Alcătuit din

Semnificat (concept mintal)

Semnificant (existenţa fizică a semnului)

Semnificare

Realitatea externă sau înţeles

Modelul arată că relaţia dintre concept şi obiectul real pe care îl reprezintă este operaţia de semnificare: prin intermediul acestei operaţii omul acordă înţelesuri realităţii, o înţelege. Este important să reamintim că semnificatul este, în aceeaşi măsură ca şi semnificantul, producţia unei culturi particulare. Este evident că semnificanţii (cuvintele) sunt diferiţi (diferite) în funcţie de limbă.

28

Saussure, F. de, op. cit., pp. 85 – 86.

35

IV. 3. Şcoala proces În cadrul Şcolii proces, mesajul reprezintă ceea ce se transmite prin procesul de comunicare, un factor decisiv în ceea ce constituie mesajul fiind intenţia. Intenţia emiţătorului poate fi specificată (anunţată) sau nespecificată (neanunţată) şi este identificabilă prin analiza mesajului. Această şcoală impune ideea abordării comunicării ca proces, propunând modele de analiză asemănătoare unor „hărţi”, care reprezintă caracteristici selecţionate ale „teritoriului”, fără să fie atotcuprinzătoare. Dintre modelele Şcolii proces amintim: modelul C. Shannon şi W Weaver, teoretizat în 1949, în studiul Teoria matematică a comunicării; modelul H. Lasswell, teoretizat în 1948, în studiul Structura şi funcţia comunicării în societate; modelul George Gerbner, teoretizat în studiul Către un model general al comunicării; modelul T. Newcomb, modelul Westley şi MacLean şi modelul Roman Jakobson. IV. 3. 1. Modelul Roman Jakobson Modelul Roman Jakobson (1960) prezintă interes atât pentru structura internă a mesajului, cât şi pentru semnificaţia acestuia. Teoria lui Roman Jakobson poate fi văzută ca o punte între proces şi semiotică. Acesta pleacă de la modelarea factorilor constitutivi ai actului de comunicare, apoi modelează funcţiile pe care actul de comunicare le realizează prin intermediul fiecărui factor constitutiv. De pildă, un expeditor trimite un mesaj către un adresant, iar adresantul recunoaşte că mesajul se poate referi şi la altceva decât la el însuşi, anume la un context. Canalul fizic şi conexiunile psihologice dintre emiţător şi adresant alcătuiesc contactul, iar sistemul de semnificaţii împărtăşite prin intermediul căruia a fost structurat mesajul poartă denumirea de cod. Factorii constitutivi ai comunicării, conform lui R. Jakobson29, se grupează astfel:

context
29

Apud., Fiske, John, op. cit., p. 56.

36

Expeditor mesaj contact cod Destinatar În ceea ce priveşte funcţiile limbajului30. 3. persuasivă Ibidem. aspecte care personalizează mesajul şi îl face unic. atitudinile. 57. referenţială F. de pildă: gluma gratuită sau jocul de cuvinte. poezia de dragoste. Funcţia empatică menţine relaţia dintre emiţător şi adresant. o precizare care se impune fiind aceea că trebuie evitate enunţurile meta-comunicaţionale pentru a nu pune „cu spatele la zid” (de pildă. şi un maxim. şi un maxim. Funcţia persuasivă descrie efectul mesajului asupra destinatarului şi variază între un minim. De pildă. un pachet de ţigări gol aşezat pe un ziar vechi. 37 . actul de comunicare presupune: F. Funcţia referenţială descrie orientarea reală a mesajului. de metalimbaj Funcţia emoţională exprimă relaţia dintre mesaj şi expeditor. Modelul lui Lasswell 30 F. emoţională F. statusul profesional. În comunicarea socială. de pildă. formulări precum: Să ne precizăm termenii! sau Era o glumă!). IV. de pildă: comanda militară. împlineşte o asemenea funcţie. empatică F. de pildă o ştire de presă. elementul redundant al mesajelor (de pildă. adică relaţiile dintre elementele mesajului şi are rol central în comunicarea artistică. p. mesajul transmite emoţiile. asigurând posibilitatea realizării actului de comunicare şi realizând. clasa socială a expeditorului. aceasta variază între un minim. Funcţia de metalimbaj constă în identificarea codului utilizat în comunicare. păstrând canalele deschise. 2. Numită şi funcţia expresivă. pe stradă).. în acelaşi timp. Această funcţie poate fi îndeplinită şi de o ramă sau un muzeu. salutul Bună!. Funcţia poetică exprimă relaţia mesajului cu el însuşi. sau înţelegerea oamenilor ca producători de resturi sau a ura cuiva Poftă bună! în loc de Poftă mare!. poetică F. scopul principal al acestei funcţii îl reprezintă realizarea consensului.

Fiske. pp. este un model liniar care priveşte comunicarea ca o transmitere de mesaje şi este mai interesat de efectele comunicării decât de semnificaţii. punerea în relaţie a componentelor societăţii. acest model reprezintă versiunea verbală a modelului Shannon & Weaver. analiza audienţei şi analiza efectelor . Modelul urmărea: analiza controlului.Modelul lui Harold D. 3. IV. 50 – 51. procesul de comunicare îndeplineşte trei funcţii principale în societate: supravegherea mediului. Prin „efect” se înţelege că o schimbare observabilă şi măsurabilă a stării receptorului este cauzată de un element identificabil în procesul comunicării. noi avem nevoie să studiem nivelele ce corespund următoarelor întrebări: • • • • • Cine? Ce spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect? Acest model a fost folosit de Lasswell în 1948 în cadrul conceptual al mass-media. Autorul susţine că. Modificând unul din elementele procesului. analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor. 3. vom modifica şi efectul. Pentru J. 38 . dezvăluind tot ceea ce ar putea ameninţa sau afecta sistemul de valori al unei comunităţi sau al părţilor care o compun. transmiterea moştenirii sociale. Modelul Shannon & Weaver 31 Ibidem. După Lasswell. pentru a înţelege procesul comunicării de masă.. pentru a produce un răspuns faţă de mediu. Lasswell (1948)31 este un model specific studiului comunicării de masă. analiza conţinutului.

Apud. iar acestea sunt văzute ca dispozitive tehnice de codificare. 22. 32 33 Ibidem. Sursa este văzută ca un factor de decizie. Deci. receptor. Opusă redundanţei este entropia. p.Modelul de bază al comunicării creat de aceşti doi cercetătorii (1949) are o reprezentare lineară32: Sursa de informaţie semnal Transmiţător emnal s semnal recepţionat Receptor Destinatar Sursă de zgomot În acest model. ceea ce înseamnă că transmiterea informaţiei (emiterea şi receptarea semnalelor) se poate realiza sau nu. canal. Vasile. Informaţia este înţeleasă ca „măsură a ceea ce este transmis. Tran. Acest mesaj selectat este transformat într-un semnal care este trimis prin canal receptorului. entropia este rezultatul unei predictibilităţi scăzute. Unitatea de măsurare a comunicării este de natură binară. 39 . Zgomotul este ceva care se adaugă semnalului în procesul transmiterii şi care nu este intenţionat de sursă. a comunica înseamnă a transmite un semnal (o informaţie) care este primit (primită).. transmitere şi decodificare a informaţiei. transportat de la emiţător către receptor.. cod. Irina. sau alege unul dintr-o serie de mesaje posibile. aceasta înseamnă că sursa decide ce mesaj să trimită. p. op. Aceasta poate fi definită drept ceea ce poate fi predictibil sau convenţional într-un mesaj. Dacă redundanţa este rezultatul predictibilităţii ridicate. Noţiunile principale ale modelului sunt cele de: emiţător. Un concept strâns legat de cel de informaţie este redundanţa. măsură a incertitudinii din sistem”33. Stănciugelu. 44. cit. informaţia nu se identifică cu semnificaţia a ceea ce este transmis.

.R. John. cit. variabil şi imprevizibil. Principalele canale sunt undele de lumină. în principal. procesul de comunicare este un proces subiectiv. pp. cum poate fi transmisă o informaţie în modul cel mai rapid şi cu cele costurile mai reduse. mijloace reprezentaţionale: cărţi. op. 4. Bucureşti. 2. 34 Drăgan. Mijloacele pot fi clasificate în trei mari categorii: • • mijloace prezentaţionale: vocea. Modelul lui Gerbner Modelul lui Gerbner (1956) introduce ca elemente originale: percepţia. Paradigme ale comunicării de masă. Conform acestui model 35. 14. caburile telefonice. IV. mesajul ca unitate a formei şi conţinutului. producţia. noţiunea de intersubiectivitate ca expresie a raportului dintre producţia mesajelor şi percepţia evenimentelor şi mesajelor. • Teoria propusă de Shannon & Weaver răspunde. Mijlocul fizic sau tehnic prin care mesajul este convertit într-un semnal capabil să fie transmis prin intermediul unui canal reprezintă mijlocul de comunicare. arhitectura. 43 – 48.. cum se poate asigura identitatea dintre informaţia primită şi cea emisă. Invers. de sunet şi de radio. sistemul nervos. televiziune. un mesaj cu o predictibilitate ridicată este redundant şi cu un nivel scăzut de informaţie. corpul. faţa. la două întrebări. 35 Apud. Casa de Editură şi Presă “Şansa” S. 3. fotografii. p. decoraţiunile interioare etc. Proprietăţile fizice sau tehnologice ale mijlocului de comunicare sunt determinate de natura canalului sau canalelor care îl folosesc. mijloace mecanice: telefon. radio. 1996. Mijlocul fizic prin care este transmis semnalul este canalul. Fiske. Ioan. picturi. semnificaţia mesajului.L. selectiv. conform unui comentariului realizat de Ioan Drăgan34: 1. 40 .Un mesaj cu o predictibilitate redusă poate fi numit entropie şi are un nivel ridicat de informaţie. teletext.

selecţie. fizice şi sociale. context accesibilitate SE1 Percepţie sau stare după receptarea evenimentulu M1 S Forma E Conţinut Axa orizontală redă procesul de percepţie: ● la originea procesului de comunicare se află percepţia unui eveniment. ● percepţia evenimentului este o reacţie a celui care îl percepe. accessibilitate E1 Percepţie Producţia mesajelor şi (dimensiunea omunicării) Dimensiunea perceptivă Acces la mijloace de comunicare (control media) context. reacţie care se manifestă prin diferite mijloace. Situaţia are dimensiuni psihologice. care poate fi un eveniment natural (E) sau un eveniment mediatizat (de tipul SE). Axa verticală cuprinde elemente ce caracterizează producerea mesajelor (produsul comunicării) şi controlul relaţiei dintre cel ce percepe evenimentul şi mesaj. ● reacţia şi receptarea se produc într-o situaţie dată care le poate influenţa şi modifica. Între eveniment şi percepţia acestuia intervin: o Acţiunea de selecţie. o Contextul în care se produce evenimentul. o Accesibilitatea evenimentului (posibilitatea de a fi perceput). a mijloacelor utilizate pentru producerea. cognitivă şi creativă de către cel care percepe (M). Este axa mijloacelor comunicării.M E Eveniment E control selecţie. ● percepţia implică o legătură între eveniment (E) şi reconstituirea lui senzorială. 41 . context. transmiterea şi distribuirea mesajelor.

Orice percepţie a unui enunţ produce efecte (consecinţe). mijloace tehnice. acelaşi mesaj poate fi perceput diferit de persoane diferite. Mijlocele fac disponibile pentru destinatar elementele componente ale mesajului. Modelul arată că sistemul comunicării este dinamic şi deschis. Enunţul mesajului se produce într-un context dat. mesaj care trebuie să posede o formă şi structură bine definite.procedee de alegere şi combinare a mijloacelor utilizate. Modelul indică în primul rând importanţa elementelor care intervin în percepţia evenimentelor: . media). iar contextul se referă la elementele care intervin pentru a face ca un eveniment să fie selectat pentru a fi perceput.resurse administrative.Mijloacele comunicării sunt formate din: . în sensul că efectele (consecinţele) sunt parţial previzibile. instituţionale pentru controlul producţiei şi distribuirii mesajelor. 1. V. parţial imprevizibile. . a obiectivelor iniţiale ale comunicării). Comunicarea verbală V.agenţi care permit transmiterea semnalelor (canale. . unele efecte ţin de eficienţă (atingerea obiectivelor vizate. altele sunt consecinţe neintenţionate sau nedorite ale comunicării. . Toate aceste mijloace permit transformarea unei reacţii (percepţii) într-un mesaj.punctele de vedere şi experienţele trecute ale mesajului influenţează percepţia.fiecare persoană are o percepţie proprie a mesajului. Comunicare şi limbaj 42 .

V.. cit. op. Din punctul de vedere al analizelor de limbaj şi comunicare. Stănciugelu. ci cu simboluri. sunete. În astfel de situaţii suntem în prezenţa a „două limbaje". atitudinile. clarificări conceptuale 36 Apud. ale sintaxei şi semanticii. primul limbaj este atribuit unor fenomene de gândire dirijată. ci unul general. într-o teorie a limbajului. figurat. Limbă şi limbaj. spune Paul Watzlawick. p. iar fascinaţia nu vine numai din ceea ce se comunică. experienţele. mai ales. „farmecul" vorbitorului. Unul dintre ele poate fi transpus în reguli. 2. Limbajul datorat fenomenelor de gândire nedirijată constituie o ţesătură în care sunt prinse reprezentările. gesturile. într-un eseu care poartă chiar acest titlu36. Formele gândirii nedirijate se dovedesc a avea un caracter pronunţat individual şi sunt mai puţin susceptibile de normare în vederea constituirii unei discipline de studiu. operează nu cu semne. i se pot identifica elementele constitutive: este limbajul raţional. Celălalt este metaforic. se supune regulilor gramaticale. La acest limbaj ne vom referi în continuare. doar acestea pot fi studiate cu pertinenţă şi în mod sistematic. ci. celălalt unor fenomene de gândire nedirijată. Irina. cuantificabil în fraze.. propoziţii. cuvinte. au fost asamblate într-o disciplină. Tran. care nu au un specific individual accentuat. Vasile. din felul în care se comunică. judecăţi. silabe. De aceea. 69. Formele gândirii dirijate. Limbajul datorat fenomenelor de gândire dirijată urmează legile lingvistice. 43 .Există vorbitori care ne fascinează. trăsăturile de personalitate.

care comportă caracteristici proprii. Grammaire générale ou exposition raisonnée des éléments nécessaires du langage. o raţiune fondatoare comună. Funcţia lingvistică. datorită faptului că servesc aceluiaşi scop: semnificării prin intermediul limbii. de Saussure. Toate limbile au un fundament comun. ci şi în cuvintele care îmbracă ceea ce dorim să comunicăm. ce constituie latura concretă. Nicolas. într-o limbă. reprezintă ceea ce se numeşte ascultare în procesul comunicării. limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunităţi umane. limbajul reprezintă o instituţie universală şi specifică umanităţii. ca expresii particulare. după cum se ştie. 44 . ansamblul de convenţii necesare comunicării. Prin limbă. activitatea de decodare. de manifestare practică a posibilităţilor lingvistice ale indivizilor. în ciuda diversităţii idiomurilor. Dacă limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne. în sens comun. În sens strict. 1767. Ceea ce este comun în modul în care toate fiinţele omeneşti folosesc cuvântul sau scrisul desemnează limbajul. se exercită prin intermediul vorbirii. vorbesc unul şi acelaşi limbaj” susţine Beauzée37. vorbirea este activitatea de codare. sunt susceptibile de a fi traduse. J. Vorbirea poate fi privită ca pe o oglindă. transmiterii gândurilor personale unor altor oameni. a noastră. înţelegem produsul social particular al facultăţii limbajului. pentru exercitarea acestei funcţii prin vorbire. 37 Beauzée. intraductibil sau universal. Barbou. schimbului de informaţii. ca realizări conjuncturale ale limbajului. iar reversul acesteia. care le permite acestora exercitarea facultăţilor limbajului. Pentru F. sau o fereastră. limba constituie un sistem existent în mod virtual în conştiinţa unei comunităţi umane determinate sub forma unui ansamblu de reguli şi convenţii acceptate tacit de membrii corpului social. a persoanei. Limbajul este un cuvânt folosit mai ales la singular. dihotomia saussuriană primordială căreia i se subordonează toate celelalte opoziţii evidenţiate de lingvistica structurală. adoptate în mod mai mult sau mai puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi. Limbile. a eu-lui. el reprezintă o aptitudine şi poate fi definit drept orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea. Persoana nu apare numai în hainele care înveşmântează corpul nostru.„Toate popoarele de pe pământ. Paris. Actualizarea limbii se realizează sub forma vorbirii. Distincţia dintre limbă şi vorbire constituie.

iar practicile discursive . De aceea unii vorbitori pot folosi cuvintele cu sensuri greşite. de grup. Editura Politică.reprezintă utilizarea limbii în vorbire. comunicarea între indivizi are nevoie de înţelegerea codului. Noam. de a le interpreta pe cele cu sens şi de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumită limbă. fiecare vorbitor având pentru un termen una sau mai multe semnificaţii. entităţi statice ale codului lingvistic. Aşadar. dintr-un set de reguli după care se face asocierea designatorilor pentru a exprima o imagine mentală. Teorii ale învăţării. 2004. Bucureşti. Bucureşti. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky. Organizarea semnelor şi combinarea sensurilor lor ţin de sintaxa propoziţiei sau a frazei. presupune recurgerea la semnificant şi semnificat. Ludwig. Despre structurile cognitive şi evoluţia lor. Cercetări filosofice. Semnificaţiile termenilor unei limbi se regăsesc în dicţionare. Sensurile cuvintelor se pot schimba. Editura Humanitas. N. în Teorii ale limbajului. Competenţa lingvistică este dată de ansamblul posibilităţilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi în ceea ce priveşte capacitatea de a construi şi de a recunoaşte fraze corecte din punct de vedere gramatical. Chomsky făcea distincţia dintre competenţa lingvistică şi performanţa lingvistică39. „Jocurile de vorbire” 38 consacră sensul folosirii unor expresii în conformitate cu întrebuinţarea lor.Ca manifestare practică a posibilităţilor lingvistice ale indivizilor. 1988. Performanţele lingvistice mai reclamă şi ansamblul cunoştinţelor despre lume ale subiectului şi o anumită 38 39 Wittgenstein. un răspuns lui Piaget. care se pot asocia pentru a desemna un referent. în funcţie de interpretările care apar în cursul comunicării. fiecare vorbitor are un dicţionar propriu pentru limba pe care o vorbeşte. Din acest punct de vedere. Vorbirea este un act individual. o reprezentare. Pentru a reuşi. pe când limba este un fenomen social. 45 . În această ordine de idei. limba constă într-o multitudine de semne izolate. Performanţele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu ţin neapărat de competenţele lingvistice pe care le poate demonstra acesta. 139 – 146. Actul enunţării. false (adică neconforme cu sensul de dicţionar sau cu cel atribuit de grupul social în a cărei limbă se exprimă). Chomsky. al vorbirii. pp. cod necesar pentru a realiza comunicarea. ci de capacitatea de a pune „în joc” zestrea acumulată de termeni (semnificanţi) şi complexul de reguli pentru a obţine sensuri noi. limba ia forma codului lingvistic.tipuri de organizare ale comunicării .

Dacă în cazul vorbirii. Aceasta se explică prin faptul că între cele două funcţii există strânse legături. într-o definiţie dată de Martinet. Mignot. gândirea devine comunicabilă doar pentru că limba permite să se afecteze semnale unor elemente de gândire. 40. Formulei celebre a lui Humboldt. specialiştii consideră ca predominantă fie funcţia de comunicare. potrivit căreia diversitatea limbilor se reduce la o diversitate de etichete. Cristian. Astfel. Astfel. sau de semnale. În mod reciproc. op. O altă distincţie pe care trebuie să o avem în atenţie este cea între limbă şi discurs. atât doar că este vorba de o vorbire specializată. ci doar limbi multiple şi diferite. 46 . gândirea ar rămâne o nebuloasă dezorganizată. Xavier. Toate acestea contrazic opinia generală. Elemente de lingvistică generală. că o limbă impune gândirii o organizare originală. discursul joacă un rol analog vorbirii. de Saussure40 consideră că. o teorie foarte larg acceptată afirmă. afirmaţia: limba este „instrument de comunicare. Bucureşti. termenilor (cuvintelor) li se puteau atribui mai multe sensuri. Limba are o anumită utilizare şi. conform căruia experienţa omenească este analizată diferit în fiecare comunitate”41. legate de semnificaţii invariabile care ar reflecta direct realitatea. 64. Cum nu există un limbaj în sine. unei unităţi de semnificaţie minimale îi corespunde un sens şi numai unul. Aceasta nu se întâmplă 40 41 Apud. Limbă şi gândire În lingvistică. p. necesităţile comunicării conduc la obligaţia de a se pune ordine în gândire. Martinet. căci doar acesta permite gândirii să se organizeze. anumite funcţii. Printre aceste funcţii. cu argumente puternice. F. fiind la latitudinea interlocutorilor să aleagă sensul care le convine sau cel pe care-l cunosc. André.practică în abordarea şi gestionarea relaţiilor interumane. p. Specializarea implicată este datorată relaţiei specifice care se stabileşte în cadrul discursului între sens şi efectul de sens. V. fie funcţia de reprezentare. fără limbaj. potrivit căreia o limbă est „o viziune a lumii” (Weltanschauung) îi corespunde. gândirea unui individ rămâne într-o largă măsură dependentă de limba pe care a învăţat-o. dar complet falsă. implicit. în cazul discursului se pleacă de la asumţia că în pofida infinităţii de valori ale unui termen. care pot funcţiona independent de competenţa lingvistică. cit. Baylon. 3. 1970.. deci sensului. Editura Ştiinţifică.

fără să o limiteze la tipare rigide şi definitive. În ceea ce priveşte sinteza şi elaborarea reprezentărilor lexicale. adaptarea selectivă . este valabilă ipoteza afirmată de Humboldt – Sapir . fie în primii ani de viaţă. limbile nu sunt în întregime ireductibile unele faţă de celelalte. Pentru unii. care constă în aceea că lexicul intern creşte cu cât cuvintele sunt folosite mai des. De achiziţia unei limbi. sinteza şi elaborarea reprezentărilor lexicale şi înţelegerea. Chiar dacă în ansamblu lingviştii sunt de acord asupra faptului că limba influenţează gândirea. îi permit să corespundă gândirii celuilalt. conform căreia decupajul semantic indus de o limbă este în întregime original. precum reprezentarea silabică sau capacitatea de a uni în silabe mai multe semne. şi de efectul de amorsare. această operaţie presupune a ţine cont de lexicul intern. în aşa fel încât între două decupaje ţinând de două limbi diferite. universul semantic al umanităţii conservă o anumită unitate. combinaţii de foneme. Operaţionalizarea limbajului Atunci când se pune problema achiziţionării de către fiinţa umană a limbajului se pun întrebări precum: cum se învaţă sensurile şi modurile de combinare ale cuvintelor şi expresiilor sau cum se ajunge la performanţe lingvistice? Acestor întrebări li se poate răspunde parcurgând trei etape ale operaţionalizării limbajului: analiza indicilor acustici. ci unitatea sintactică pe care trebuie să o poată prelucra vorbitorul pentru a comunica este fraza. Analiza indicilor acustici presupune: percepţia categorială .pentru a identifica mai mulţi termeni este nevoie de o prezentare variată de foneme şi de parametri lingvistici. V. exprimat prin aceea că lexicul intern scade în condiţiile nefolosirii cuvintelor. Pentru alţii. Înţelegerea nu se reduce la identificarea cuvintelor dintr-un mesaj. multiplicând în acelaşi timp posibilităţile de îmbogăţire. ca ansamblul de reprezentări corespunzătoare unităţilor semnificative dintr-o limbă.învăţarea sunetelor elementare şi gruparea lor.Whorf. Faptul că aşa stau lucrurile se exprimă şi prin posibilitatea traducerilor. se leagă cu siguranţă o structurare specifică a gândirii care. 47 . 4. de efectul de frecvenţă.doar în momentul în care ne exprimăm. nu există multe puncte comune. opinia lor variază asupra profunzimii acestei influenţe. fie mai târziu.

5. în acelaşi timp nici nu se poate vorbi de existenţa unui monolog absolut. dezbaterea. opiniile. Forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului. 48 . Relatarea este o formă de comunicare în care se face o decodificare. abia aici. apelându-se la un tip sau altul de limbaj. dar nu există un public anume. colocviul. o dezvăluire sau o prezentare a unei realităţi obiective. povestirea. argumentarea şi susţinere unor puncte de vedere şi a unor idei inedite.Percepţia lingvistică este dată de nivelul competenţei lingvistice. prelegerea. Din această categorie fac parte registrele de exprimare. care corespund rolurilor pe care vorbitorii le joacă într-un context dat. această formă de comunicare este ferită de subiectivism şi de implicare personală. a cărei expresie de maximă coerenţă a fost dezvoltată de Erwin Goffman în lucrările sale. întâlnindu-se competenţa şi performanţa lingvistică care. iar înţelegerea este consecinţa directă a gradului de performanţă lingvistică a subiectului. el stând la baza unei întregi viziuni asupra comportamentului social. conferinţa. Formele comunicării verbale Diversitatea situaţiilor de comunicare dă naştere mai multor moduri de adresare orală. V. a unor acţiuni fără implicarea subiectivă a celui care participă. Monologul este acea formă a comunicării în care emitentul nu implică receptorul. relatarea. care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia unui domeniu. toastul. Provenit din teatru. expunerea. discursul. dialogul. alocuţiunea. conceptul de rol ocupă un loc aparte în sociologia contemporană. distingem: monologul. a unor stări de fapt. o reprezintă discursul. în această formă a comunicării există totuşi feed-back. care presupune emiterea. sistemul de valori ale celui care vorbeşte şi care îşi transmite opiniile cu privire la un subiect. Printre formele comunicării verbale. în afara procesului de operaţionalizare. Expunerea este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea. la nivelul înţelegerii. predica. funcţionează independent. Aceste două aspecte ale procesului de operaţionalizare a limbajului se completează reciproc. interpelarea.

aflat în postura de distribuitor de informaţie. Intervenţia reprezintă situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale unui alt participant la discuţie. ea presupune un nivel de abordare mai ridicat. Pledoaria . Toastul reprezintă o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite care nu trebuie să depăşească 3 . diferenţiindu-se de aceasta prin aceea că prezintă şi susţine un punct de vedere propriu. prin intervenţie emitentul adânceşte un punct de vedere şi îl susţine. cere unor anumite surse o mai bună precizare în anumite probleme. pe anumite domenii. care face apel la imaginaţie şi sentimente. în care se folosesc cele mai variate modalităţi. aceasta nu trebuie să depăşească 10 minute. acordul cu mesajul enunţat. fapte. toţi considerându-se egali şi acordându-şi acelaşi statut. 49 . în mod deosebit îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului. această formă de comunicare face apel la emoţionalitatea celor prezenţi. fără o introducere de acomodare a subiectului pus în discuţie. subiectivitatea povestitorului este prezentă din plin. dar cu măsură. Interpelarea reprezintă situaţia în care cineva. Predica este un tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi manifestare critică sunt reduse sau chiar anulate. fie şi tacit.4 minute. fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor. lăsându-şi amprenta pe forma şi stilul mesajelor transmise. Povestirea este forma cea mai amplă a comunicării. Dialogul este tipul de comunicare în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi. participanţii la dialog fac un schimb de informaţii. având drept scop ilustrarea unui punct de vedere. la cunoştinţe anterioare. este specifică instituţiilor puternic ierarhizate. Alocuţiunea reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context comunicaţional. acesta din urmă declarându-şi.Prelegerea reprezintă situaţia comunicativă în care publicul care asistă a avut posibilitatea să sistematizeze informaţii. la emoţii. evenimente anterioare angajării acestui tip de comunicare.este asemănătoare ca formă şi funcţie discursivă cu alocuţiunea.

sinceritatea. înfăţişarea. presupune o serie de abilităţi necesare interlocutorilor pentru a reuşi o comunicare eficientă. sau a conferinţei cu preopinenţi. dar are un moderator. care prezintă idei opuse pe aceeaşi temă. cere exploatarea completă a subiectului de comunicat. pe un anumit subiect. are un centru autorizat de comunicare. ea este destinată clarificării şi aprofundării unor idei. Există o serie de caracteristici care ţin de personalitatea comunicatorului şi care contribuie la eficienţa unui act de comunicare: claritatea. care presupune o adresare directă. Vorbitorul şi ascultătorul în procesul comunicării Situaţia „vorbirii”. atitudinea. viteza de vorbire. Conferinţa poate lua forma conferinţei clasice. „liniar”. în care cel care conferenţiază (conferenţiarul) evită să enunţe propriile judecăţi de valoare. Acurateţea presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite. Interviul reprezintă forma rigidă a dialogului. este folosit ca metodă de obţinere de informaţii în presă. Conferinţa cu preopinenţi poate fi regizată sau spontană. prin participarea fiecăruia la discuţii îmbogăţindu-se sfera subiectului abordat. de obicei publică. nu are un centru de autoritate vizibil. folosirea unui vocabular adecvat temei şi auditorului. 6. Claritatea reprezintă organizarea conţinutului de comunicat astfel încât acesta să poată fi uşor de urmărit. vocea.Dezbaterea este o formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri evaluative. Seminarul este forma de comunicare dialogală care implică serioase structuri evaluative. în care rolurile de emitent şi receptor nu se schimbă. postura. „tunel”. a trecerii limbii în act. acurateţea. în baza unei discuţii. Există mai multe tipuri de interviu: „în pâlnie”. în cadrul căreia se prezintă mai mulţi conferenţiari. pauzele în vorbire. o pronunţare corectă şi completă a cuvintelor. 50 . V. empatia. care este şi centrul de conducere al discuţiilor din cadrul seminarului. contactul vizual. rezumându-se să le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferenţiază. Colocviul este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită idee.

pentru a indica urgenţa. recurgerea şi menţinerea unei situaţii naturale într-o comunicare. a modificărilor bruşte de poziţie sau a scăpărilor de sub control a vocii. este necesar să trecem în revistă fazele ascultării. pentru a nu pierde interesul ascultătorilor. să încerce să le înţeleagă atitudinile. Auzirea. cea mai importantă fază a ascultării. a spatelui. Contactul vizual este absolut necesar în timpul dialogului. la statutul social al interlocutorilor. Înfăţişarea reflectă modul în care fiecare participant la actul comunicării se priveşte pe sine însuşi: ţinuta. Vocea trebuie modelată astfel încât să fie auzită şi înţeleasă de cei care ascultă. vizual. este actul automat de recepţionare şi transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului. vestimentaţia. poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere.Empatia presupune ca vorbitorul să fie deschis tuturor interlocutorilor. fiind o probă a credibilităţii şi a dispoziţiei la dialog. Atitudinea presupune evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii. Postura reprezintă poziţia corpului. Pauzele de vorbire sunt recomandate atunci când vorbitorul doreşte să pregătească auditoriul pentru o idee importantă. de zgomotul de fond. Sinceritatea reprezintă situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei. a poziţiilor încordate sau a unora prea relaxate. încercând să înţeleagă situaţia acestora. a capului. exprimă impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore. 51 . aceasta trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei. a mâinilor. trebuie să fie adecvate la locul şi la felul discuţiei. de distanţa până la interlocutori. În ceea ce priveşte viteza de vorbire. Un rol foarte important în comunicare îl are acţiunea de a asculta Pentru a înţelege de ce acţiunea de a asculta este importantă în comunicare. toţi participanţii la dialog trebuie să se poată vedea şi să se privească. volumul vocii trebuie reglat în funcţie de sală. manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie. contactul direct. toate acestea trebuind controlate cu abilitate de către vorbitor. a picioarelor. nici prea înceată. ea nu trebuie să fie nici prea mare.

O comunicare verbală nu este deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor.ascultarea critică presupune ascultarea cu atenţie şi identificarea cu exactitate a persoanei căreia îi aparţin ideile care se comunică. o bună comunicare. culturale. să epuizeze ceea ce vrea să spună. . de vorbire a ascultătorului. Cea de-a treia fază a ascultării. . . .manifestarea interesului. presupune referire la ideile principale din ceea ce a fost spus şi nu insistarea pe lucruri fără importanţă.susţinerea vorbitorului reprezintă o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea auditoriului pentru a permite emitentului să izbutească în întreprinderea sa.disponibilitatea pentru ascultare sau încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică.Înţelegerea reprezintă actul de identificare a conţinutului informativ comunicat. de a urmări ceea ce se transmite. revenirea asupra unui subiect.ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse şi permite elaborarea unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus. care presupune a asculta astfel încât să fie evident că cel care vorbeşte este urmărit. iar evaluarea. nu pe ceea ce nu se spune. Dintre cele mai importante calităţi ale unui bun ascultător reţinem: . celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens.luarea de notiţe . traducerea în sensuri presupune implicarea memoriei şi a experienţei lingvistice. . a vocabularului sau a performanţelor lingvistice. . . accidentale.ascultarea în totalitate. care pot să apară în timpul comunicării. şi nu pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale. precum şi recompunerea sunetelor auzite în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii şi fraze. depinde şi de atitudinea ascultătorului.urmărirea ideilor principale fără pierderea în amănunte. Atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate se realizează în funcţie de nivelul de operaţionalizare a limbii. care presupune a lăsa interlocutorul să-şi expună toate ideile.concentrarea atenţiei pe ceea ce se spune. o reuşită a acesteia. 52 . ca fază a ascultării presupune efectuarea de judecăţi de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea ascultătorului. pe ideile principale.

.precizia. este evident că fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare. cuvinte a căror întrebuinţare este locală. care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunităţi profesionale. . în dezacordul dintre subiect şi predicat. un anumit stil. Potrivit unei celebre formulări stilul este omul însuşi. topica. al căror uz nu a fost încă pe deplin validat şi regionalisme. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor literare. a temperamentului şi a mediului social în care acesta trăieşte.concizia. care constă în expunerea sistematizată. care poartă pecetea propriei personalităţi. cu sensurile în care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori. potrivit cu evoluţia limbii putem identifica arhaisme. . care urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat. . 7. în principal.puritatea. cu precădere. anumite calităţi: .proprietatea. un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care conferă cuvintelor alte sensuri decât cele de bază pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul şi jargonul. . 53 .V. ieşite din uzul curent al limbii. specifică unei zone. care are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare. putem identifica două categorii de termeni: argoul. el este specific oricărui act de comunicare. reprezintă o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale în ceea ce priveşte sintaxa. absenţa clarităţii influenţează calitatea comunicării. neologisme. nonsens şi la echivoc. se referă la modalitatea folosirii celor mai potrivite cuvinte pentru a exprima mai exact intenţiile autorului. Potrivit cu valoarea de întrebuinţare a cuvintelor. Stil şi comunicare Comunicarea eficientă şi eficace depinde în mare măsură de felul în care comunicăm. concisă şi uşor de înţeles. a culturii. conducând la obscuritate.corectitudinea.claritatea. fără divagaţii suplimentare şi neavenite. care reprezintă cuvinte vechi. Indiferent de stilul de comunicare abordat. adică de stilul comunicării. folosit pentru a realiza o comunicare mai rapidă. are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru înţelegerea comunicării. abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme şi constau. cuvinte recent intrate în limbă. acesta trebuie să îndeplinească.

sentimente sau idei. stilul publicistic şi stilul de comunicare managerială. opusul armoniei este cacofonia. armonia şi fineţea. Demnitatea impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe. în vederea exprimării unor gânduri şi sentimente grave. Stilul solemn sau protocolar are ca trăsătură specifică căutarea minuţioasă a acelor formule. stilul administrativ. fără afectare. 7. cele mai des folosite sunt: stilul neutru. Tipologia stilurilor de comunicare Există mai multe stiluri de comunicare. şovin. Stilul familiar se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de expresie. stilul ştiinţific. menite a conferi enunţării o notă evidentă de ceremonie. de dragul de a uimi auditoriul. demnitatea. Dintre stilurile de comunicare. stilul solemn. Dintre acestea enumerăm: naturaleţea. 54 . presupune o exprimare mai puţin pretenţioasă. înseamnă a lua în atenţie şi calităţile particulare ale acestuia. evitarea referirilor cu caracter rasial. În ceea ce priveşte naturaleţea aceasta constă în exprimarea firească. fără o căutare forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite. mai apropiată.A vorbi despre stil. solicitată de împrejurări deosebite. de serviciu. stilul beletristic. stilul familiar. prietenii. folosită în relaţiile cu membrii familiei. proprii situaţiilor de comunicare aferente. 1. Stilul neutru se caracterizează prin absenţa deliberată a oricărei forme de exprimare a stării sufleteşti. aceasta presupune folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprimă într-un mod indirect gânduri. misogin sau androgin. V. pentru că între emiţător şi receptor nu se stabilesc alte relaţii decât cele oficiale. cuvinte sau moduri de adresare. măreţe sau profunde. Armonia reprezintă obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte şi expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenţia vorbitorului. ca urmare a unor intense trăiri afective. antisemit. mai nou este invocată în acest sens şi atitudinea politically corectnnes. colegii. În ceea ce priveşte fineţea. calităţi care au un rol foarte important în procesul de comunicare.

angajarea la rezolvarea de probleme. Comunicarea non-verbală În contextul tipurilor de comunicare. În fine. urmărind să activeze eficienţa şi eficacitatea acestuia. sensibilitatea şi imaginaţia. care are ca element definitoriu prezenţa unor formule sintactice clişeu. dirijarea spre anumite scopuri. apoi şi datorită faptului că rolul ei este adesea minimalizat. stilul de comunicare managerială reprezintă stilul în care mesajul managerului caută să aibă un impact puternic asupra auditoriului. Stilul publicistic abordează o mare varietate tematică.Specificitatea stilului beletristic constă în marea bogăţie de sensuri la care apelează şi pe care le foloseşte. datorită faptului că într-o comunicare orală. Stilul administrativ este un stil funcţional. fapt ce îl apropie de stilul beletristic. Stilul ştiinţific se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se apelează la formele de deducţie şi de inducţie raţională ignorându-se într-o oarecare măsură. gesturile. comunicarea non-verbală (body language) prezintă interes din cel puţin două motive: în primul rând. este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei limbi în exhaustivitatea sa. urmărind informarea auditoriului. dar îl deosebeşte de acesta faptul că pune accentul pe informaţie mai mult decât pe forma de prezentare. etc. VI.). postura corpului. cu ajutorul cărora se efectuează o comunicare specifică instituţiilor. 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului neverbal (expresia feţei. informarea. 55 .

datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării realizată de un individ. aspectul general şi prin comunicarea tactilă. University of Kentucky Press. Louisville. pp.Faptul că 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul limbajului neverbal. Decoding of inconsistent communications. În studiul Decoding of inconsistent communication 42.paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii) şi 55% . mesajul non-verbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare. 56 . Fondată pe aceasta. Mehrabian şi M. 109-114. 43 Birdwhistell. mai 1967. flux constant. Morfemelor. întindere. Introduction to Kinesics. durată. American Psychological Association. ei au stabilit următorul raport al percepţiei informaţiei de către receptor într-o comunicare orală: 7% . de pildă. Albert şi Weiner. Comunicarea non-verbală are. de exemplu „clipitul”. 38% . contrazice sau substitui comunicarea verbală. Ray. Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia feţei. a fost stabilit pe la mijlocul anilor ‘70 de A. 42 Mehrabian. prozodie şi poetică a gesturilor. dar şi ritmuri constante. care se referă la: intensitate. Mai mult. cele mai mici unităţi de acţiune ale gestului sau mimicii. Washington. vol. Această dimensiune mai largă este integrată într-un context psihologic. No. social şi cultural. Weiner. ea presupune observarea tuturor gesturilor pe o axă fundamentală pentru înţelegerea dinamicii comunicării. 1952. în Journal of Personality and Social Psychology. fără a le disocia de interacţiunea verbală.cuvinte. forma şi poziţia corpului. se instituie o parakinetică. Această disciplină a aplicat metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi. Introduction to kinetics43. cele mai mici unităţi semnificative ale lexicului le corespund kinemorfemele. mişcarea corpului (gesturi). reprezintă primul mare studiu sistematic al faptelor gestuale. Morton. 1. Fonemelor. 1. unităţi distinctive ale fonologiei le corespund kinemele. Lucrarea lui Ray Birdwhisteell. kinetica devine o gramatică a gesturilor. de exemplu.limbaj non-verbal. Astfel. „ochiul stâng închis". un rol deosebit de important. 6. Limbajul non-verbal poate sprijini. VI. Kinetica Kinetica reprezintă teoria care studiază ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural.

Dinu. căci. Tran. p. 46 Apud. O problemă îndelung dezbătută este cea a clasificării gesturilor. cit.. în funcţie de regiune. Stănciugelu. Astăzi se consideră că în relaţia cu planul lingvistic. în cercetările ulterioare. Mihai. comunicarea non-verbală poate îndeplini funcţii de accentuare. Apartenenţa la unul din aceste straturi este determinată printr-o combinaţie de şase caracteristici (profesie. Wespi 45 . 1997. p. spaţiul şi timpul reprezintă tot atâtea moduri ale aceluiaşi sistem de comunicare. Vasile. de reglaj. Stănciugelu. de mediu. analiză exemplară care ilustrează următoarea teză: gesturile. lower). limbajul vorbitul. Ray Birdwhistell va deveni celebru printr-un studiu minuţios al unei secvenţe de nouă minute de film. Potrivit acestora gesturile pot fi: embleme. op. care a predat în universităţile din Philadelphia. Analiza sa asupra comunicării non-verbale se sprijină pe o concepţie a „stratificării sociale" cu trei clase (lower. O altă clasificare este cea datorată cercetătorilor americani Paul Ekman şi Wallace Friesen46. p. Comunicarea: repere fundamentale. cit. mirosul. care conţine de la numărul camerelor la culoarea perdelelor din salon. Birdwhistell. higher). Irina. la care se adaugă o multitudine de indicii de „stil de viaţă”. de aceea. op. ca şi cele ale limbii. În realizarea unei clasificări. ale căror instrumente le preia şi adaptează44. de completare. H. Vasile. Apud. de repetare sau de substituire.. generativ. de contrazicere. manifestări 44 45 Apud. Apropiat din punct de vedere personal şi intelectual de Margaret Mead şi de Gregory Bateson. middle. majoritatea cercetătorilor iau ca punct de pornire raportarea gestului la cuvânt. completive şi de însoţire a discursului verbal. Irina. Tran. 92. fiecare divizată în două (upper. el va considera imposibilitatea corpului de a fi creativ. Editura Ştiinţifică. 57 . cercetătorul se află în contact strâns cu lingviştii. valoarea veniturilor etc).accentele gestuale exprimă particularităţi. Washington şi Toronto. Bucureşti. de a crea „o lingvistică corporală”. ilustratori. pipăitul. „ţigara lui Doris". considera că gesturile pot fi: substitutive. el întrepinde în Statele Unite diverse lucrări etnologice în care ţinuta corpului şi gestica devin instrumente privilegiate. 93. Încă din 1949. în sensul în care este limbajul. nu se va finaliza. Proiectul lui R. Kinetica se bazează în mare parte pe opera lui Ray Birdwhistell. 229.

Sub numele de alteradaptori sunt cunoscute gesturile de manipulare a obiectelor într-un scop practic. VI. în funcţie de reacţiile interlocutorului. că într-o conversaţie cu 58 . Ilustratorii îndeplinesc deopotrivă funcţia de însoţire şi de completare a comunicării verbale. Se consideră. emblemele sunt mişcări substitutive ce ţin locul cuvintelor şi pot. ţuguierea buzelor. prin feed-back. Astfel. adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai puţin legată de comunicare. Gesturile de reglaj dirijează. 1. şi privirea (contactul sau evitarea privirii. ca atare. să se constituie într-un limbaj de sine stătător. acestea comunică stările sufleteşti prin care trece emiţătorul şi se prezintă precumpănitor sub formă de indicii şi numai în subsidiar ca semnale. etc). gesturi de reglaj şi adaptori. Cât despre manifestările afective. nu şi de semnale. parametrii enunţării. ridicarea sprâncenelor. etc). Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un important mijloc de exprimare. ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai intens în timpul comunicării. o parte dintre ei fiind chiar reacţii gestuale înnăscute şi. ei prezintă un caracter mult mai puţin arbitrar decât emblemele. având funcţie expresivă şi fatică. ele pot transmite informaţii despre cel care le săvârşeşte numai în calitate de indicii. În mod normal. În fine. zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii). cele care se referă la nevoile propriului nostru trup şi pot satisface necesităţile trupeşti. universale. încreţirea nasului. Expresia feţei Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea. expresia privirii. la nevoie. deoarece relevează atitudinea participanţilor faţă de interacţiune şi oferă asigurări receptorului privind continuitatea contactului. Altfel. cât şi în absenţa observatorilor. direcţia privirii. Gesturile din această categorie dobândesc valoare comunicativă atunci când sunt efectuate în scop didactic.afective. 1. iar sub cel de autoadaptori. iar emiţătorului îi permit să-şi ajusteze. incluzând mişcările ce răspund unor necesităţi umane care pot fi efectuate atât în prezenţa. de exemplu. controlează şi întreţin comunicarea.

Pupilele dilatate indică emoţii puternice. timiditate sau ascunderea unor emoţii. mânie. modestie. Dacă ne raportăm la privire. ceea ce exprimă ochii este mult mai important decât ceea ce exprimă cuvintele. interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. lipsă de confort sau vinovăţie. dar în anumite situaţii comunică ameninţare. sprâncenele ridicate cu ochii deschişi . Mihai. cit.. Interpretarea sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură). surpriză. cinism. pp. excitare senzuală. Privirea într-o parte. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor. ea constituind principalul mijloc de reglare a interacţiunii. nările mărite .o persoană de gen feminin. După Mark Knopp47 funcţiile mai importante ale comunicării vizuale sunt în număr de patru: a) cererea de informaţie. pupilele micşorate sunt expresie a manifestării nesincerităţii sau neplăcerii. ezitare. încredere şi prietenie. 47 Apud. în care privirea joacă un rol determinant în realizarea feed-back-ului. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa. 59 . Zâmbetul este un gest foarte complex.mânie sau. Dinu. frustare. faţă de care avem o atitudine de sinceritate. se spune că ochii sunt „oglinda sufletului”. buze strânse . jenă. În general. O privire directă poate însemna onestitate şi intimitate. op.neplăcere. acceptare. clipirea frecventă denotă anxietate. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva. Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare. 245 – 246. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. de la plăcere. în alt context. Pupilele lărgite sunt semnul vederii a ceva plăcut. răceală. la promisiune. sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes. o privire insistentă şi continuă deranjează. Mimica este acea parte a feţei noastre care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare. că există pentru noi.nesiguranţă. în jos tristeţe. nas încreţit . Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. satisfacţie. bucurie. capabil să exprime o gamă largă de informaţii.mirare. fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acelei culturi. ascunderea unor informaţii.

În paralel cu proxemica spaţială. chiar dacă. ne face să ne simţim mai apropiaţi de el. c) indicarea naturii relaţiei. stres. 2. selectarea vorbitorului următor putând fi făcută pe căi lingvistice. ea putând semnala şi existenţa unui raport social de un tip anume. într-un loc aglomerat. postura corpului şi comunicarea tactilă. care vizează faptul că orientarea şi durata privirii nu se asociază numai cu interesul sau cu ostilitatea. 1. De natura relaţiei depinde şi amplasamentul punctului către care ne aţintim privirea.b) semnalul dat altor persoane că pot vorbi. iar un grad mai mare de intimitate îl aduce mai jos. în timp ce o conversaţie amicală coboară punctul ochit undeva între ochi şi gură. privirea instaurează o proxemică vizuală. solidaritate. Mişcarea corpului Principalele mijloace ale comunicării care sunt puse în evidenţă prin mişcările corpului sunt gesturile. într-o comunicare de grup. expresie a sincerităţii sau acceptării. mână 60 . braţe deschise. sau prin orientarea deictică a privirii. d) compensarea distanţei fizice. în cea mai mare parte a timpului. determinare. ele întregesc comunicarea verbală şi se manifestă cu o frecvenţă foarte mare. Câteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strângerea pumnilor. care denotă ostilitate şi mânie. într-o regiune situată între bărbie şi zona coapselor. rămânem departe unul de altul. un loc situat în mijlocul frunţii interlocutorului. ce poate intra în contradicţie cu cea dintâi. În procesul comunicării gesturile ocupă un rol foarte important. VI. De pildă. care vizează faptul că interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă. depinzând de context. practic. sau. amplasamentul punctului către care ne aţintim privirea într-o convorbire oficială vizează.

căldură sufletească. sau vor să îl aibă. Poziţia relaxată. fără nici o reţinere) diferă de cel al europenilor (controlat. Un american va pune chiar picioarele pe masă dacă aceasta înseamnă o poziţie comodă sau dacă vrea să demonstreze control total asupra situaţiei. în timp ce europenii tind să fie destul de conştienţi de modul în care fac acest gest şi îl asociază în moduri diferite cu formalitatea. iar cea supusă în jos. mâinile ţinute la spate pot să exprime superioritate sau încercare de autocontrol. în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelaşi lucru prin mişcarea capului de la dreapta la stânga.la gură. Utilizarea gesticulaţiei excesive este considerată ca nepoliticoasă în multe ţări. în SUA. plictiseală sau auto-încredere excesivă şi apărare la cei care consideră că au statut superior interlocutorului. În ceea ce priveşte postura sau poziţia corpului. Prin postura de includere/neincludere se defineşte spaţiul disponibil activităţii de comunicare şi se limitează accesul în cadrul 61 . Gestul de arătare cu degetul este considerat nepoliticos la noi. prin mişcarea capului de sus în jos spunem „da”. Posturile pe care le au oamenii. trebuie să fim foarte atenţi la particularităţile şi diferenţele culturale. atent la poziţia finală). emoţii. competiţia. înclinat pe scaun spre spate. De exemplu. capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală. ca semn al ascunderii a ceva. iar palma (degetele) pe obraz. insultă în Thailanda şi absolut neutru. expresie a surprizei şi acoperirea gurii cu mâna. dimpotrivă. cel al bărbaţilor diferă de cel al femeilor. De asemenea. cred că îl au. Urmările posturii corpului ne dau informaţii şi despre atitudine. de indicare. sau al nervozităţii. Atunci când ne situăm pe tărâmul gestualităţii. grad de curtoazie. dar uneori şi nelinişte şi preocupare. denotă interes extrem. În general. nerăbdării sau stresului. mişcări largi. dar gesturile mâinilor au creat faima italienilor de popor pasional. corelate cu relaţia dintre ei atunci când sunt împreună au fost clasificate în trei categorii: de includere/neincludere. tensiunea. se constituie un mod în care oamenii se raportează unii faţă de alţii atunci când sunt împreună. bâţâitul picioarelor fiind pus pe seama plictiselii. O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus. Sub acest aspect. Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat. aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de interlocutor. de orientare corporală şi de congruenţă/necongruenţă. poate indica detaşare. aceasta comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au.

aceleaşi atingeri putând comunica lucruri diferite. apar posturile necongruente: persoana nu priveşte spre interlocutor. prin modul de a da mâna. mişcările faţă-spate sunt proprii omului de acţiune. fără să angajeze răspunderea celui ce atinge. Unii oameni evită orice atingere. Comunicarea tactilă reprezintă acel tip de limbaj non-verbal care se manifestă prin frecvenţa atingerii. Stanley Jones şi Elaine Yarbrough au încercat să clasifice funcţiile comunicării tactile48. statut. De exemplu.. pot să se întoarcă sau să se aplece spre centru. Postura de orientare corporală se referă la faptul că doi oameni pot alege să se aşeze faţă-n faţă (vis-a-vis) sau alături (paralel). modul de îmbrăţişare. înclinarea capului înlocuieşte datul mâinii ca salut. membrii unui grup pot forma un cerc. în timp ce la eschimoşi acest salut se exprimă cu o uşoară lovitură pe umăr. nu interacţionează sub nici o formă. aceasta comunică intensitatea cu care o persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul. să-şi întindă un braţ sau picior peste intervalul rămas liber. delimitând cinci clase principale: a) atingeri care transmit emoţii pozitive. înzestrate cu un potenţial meta-comunicativ de invidiat. relaţie şi cultură. Cât priveşte cea de-a treia postură.grupului. etc. forţa şi tipul de atingere depinde în mare măsură de vârstă. Acest tip de comunicare diferă de la o cultură la alta. de luare de braţ. indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat. se consideră buni comunicatori. de puncte de vedere sau de opinii. 48 Ibidem. prima situaţie comunică predispoziţia pentru conversaţie. schimbarea posturii interlocutorului declanşează în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. iar a doua indică neutralitate. p. bătutul pe umăr. acestea uşurează interacţiunea. De exemplu. b) atingeri în joacă. În ceea ce priveşte modurile de mişcare ale corpului. 211. Participarea intensă conduce la postura congruentă (similară cu a interlocutorului). În cazul în care există între comunicatori divergenţe de statut. 62 . la japonezi. se consideră că cei care fac de obicei mişcări laterale. iar mişcările verticale sunt proprii persoanelor cu putere de convingere.

Dacă urmărim modul în care oamenii tind să-şi aleagă locul într-o încăpere (atunci când există posibilitatea de a alege) şi cum îşi marchează spaţiul personal (prin 63 . iar depărtarea excesivă poate comunica aroganţă. VI. În majoritatea culturilor europene. modul de a percepe spaţiul în diferite culturi. în majoritatea acestor cazuri se transmit şi informaţii afective. Gestul are mai multe implicaţii decât pare şi îmbracă nenumărate forme. forţa cu care se strânge mâna.c) atingeri de control. de asemenea. grad de intimitate. distanţele fizice ale comunicării ţin de această disciplină. e) atingerea în alt scop decât comunicarea propriu zisă. ca atare. atitudinile de dominare. dintre care cea mai cunoscută şi mai frecvent utilizată este strângerea mâinii în semn de salut şi de despărţire.depărtare. constituie. Limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan în funcţie de cinci dimensiuni: mărime. egalitate sau supunere sunt comunicate prin intermediul poziţiei mâinii celui ce iniţiază gestul de salut. nu pot fi efectuate decât unidirecţional. un parametru semnificativ. chiar dacă obiectivul urmărit este altul. importanţă sau statut social superior. Astfel. De asemenea. cu atât va tinde să aleagă o masă de birou mai mare. cu cât o persoană este mai importantă.în afară. nu se apreciază apropierea cu mai mult de 40-50 cm decât în cazul celor din familie sau a persoanelor iubite. Proxemica Proxemica reprezintă limbajul spaţiului sau distanţa între interlocutori în procesul comunicării. vizând dirijarea comportamentelor. ea studiază relaţiile spaţiale ca mod de comunicare. d) atingere rituală. acesta defineşte spaţiul intim. De pildă. care poate îmbrăca o multitudine de forme: de la susţinerea unei persoane care urcă şi coboară dintr-un vehicul. care impune o distanţă mai mare faţă de interlocutor. acestea implică o relaţie de dominare şi. înălţime. ori a încheieturii. Jocul teritoriilor. apropiere . efectele simbolice ale organizării spaţiale. iar „invadarea” lui produce senzaţia de disconfort. înăuntru . a atitudinilor sau chiar a sentimentelor persoanei atinse. 2. în majoritatea cazurilor. apropierea exagerată poate comunica ameninţare sau relaţii de natură strict personală. la atingerea frunţii unui bolnav.

Edward. rămas bun. calde şi intime. la o distanţă de un braţ. DISTANŢA INTIMĂ 49 Hall. O contribuţie importantă în domeniul proxemicii a avut-o Edward Hall. voce şoptită. înalt şi cu mobilier masiv. lumea nord occidentală comunică în funcţie de patru distanţe: intimă. despre stilul de conducere şi luare a deciziilor. De aceea. Probabil că acest tip de manager va lua deciziile singur şi stilul său de conducere este mai degrabă autocratic decât democratic. publică: Modul apropiat: corp la corp: actul sexual şi lupta. În general. el posedă zone private şi zone publice. de bulă psihologică. Hall pleacă de la ideea că animalele au un teritoriu adaptat nevoilor lor şi că omul posedă şi el această noţiune de spaţiu individual. limita parfumului.împrăştierea foilor. Orice spaţiu personal se organizează cu o parte interioară şi cu una exterioară. adeseori suntem intimidaţi intrând într-un spaţiu mare. familie. viziunea precisă dereglată. personală. voce normală: sosire. Managerul ce stă în spatele biroului indică lipsa dorinţei de acţiune. limita contactului fizic cu celălalt. Modul în care un manager foloseşte spaţiul în timpul şedinţelor poate comunica ceva despre personalitatea sa. DISTANŢA Modul apropiat: 45-75 cm. The Hidden Dimension. statutul şi importanţa. iar cele mari sunt asociate cu puterea. 64 . Modul îndepărtat: 15-40cm în mişcarea corporală („bula"). dăm înapoi. discuţii pe stradă sau pe subiecte neutre. E. Inc. New York. Astfel. voce normală. El tinde să dea o definiţie a culturii ca ansamblu de coduri şi va aplica această codificare în cea mai celebră lucrarea a sa. parfum. socială. atunci când este impusă. miros şi parfum. Doubleday & Company. The Hidden Dimension49. 1969. rol minor al vocii sau manifestări vocale involuntare. evităm privirea celuilalt (ex. privirea de sus în jos. devine evident ce vor acestea să ne comunice. lucrare care reprezintă o adevărată gramatică a spaţiului. spaţiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase. întinderea picioarelor etc).:orele de vârf din metrou). intimidate. PERSONALĂ familiaritate Modul îndepărtat: 75-125 cm.

Limbajul culorilor Culoarea. negocieri impersonale. iar în SUA comunism. iar cea de reflectare a ideilor într-o cameră cu mult verde. comunicarea interpersonală e săracă. la asiatici bucurie. gelozie. pentru a se destinde. iar cele pale de timizi. Privirea nu mai fixează. interlocutorul a devenit simplu receptor şi comunicarea spectacol. Verdele semnifică la europeni invidie. VI. sunteţi primit din spatele unui birou. în timp ce culorile reci inhibă comunicarea. Culorile strălucitoare sunt alese de oamenii de acţiune comunicativi. introvertiţi. poartă o mască (profesor . echilibru între poziţionarea la acelaşi nivel şi vizibilitate. Mod apropiat: 3. gesturile stereotipizate.60m-7. în cultura indienilor americani semnifică masculinitate. întâlnire în cerc închis). unui ghişeu. omul politic sau actorul. Distanţă administrativă: simplu client la bancă. la americani este culoarea intelectualităţii. Culoarea afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde stimulează comunicarea. negru este culoarea tristeţii. voce plină şi clară. unei mese. Semnificaţia culorilor poate fi diferită în diverse culturi. Pentru europeni. Locutorul joacă un rol social. voce mai puternică decât în modul precedent. 3. Modul îndepărtat: 2. în Europa dragoste.60m.10m.10m-3. coeficient ierarhic (director general) sau nevoie de linişte (soţii când se întorc de la serviciu adeseori se aşează pentru aşi citi ziarul. Modul îndepărtat: 7. în Japonia luptei şi mâniei. 65 .elevi. De exemplu. iar albul răul. Pe de o parte. extrovertiţi. În ţările cu populaţie africană.25m-2. Discursul este foarte formalizat. monotonia.50m şi mai mult: celebrarea unui coeficient ierarhic. precum şi varietatea excesivă de culoare. frontiere ale teritoriului social al unui individ care iau forma unui birou. Gândirea creatoare are loc optim într-o încăpere cu mult roşu. în timp ce aceste stări sunt exprimate la japonezi şi chinezi prin alb. pe de alta spectatorii pasivi: feed-back-ul funcţionează la minimum. negru sugerează binele. care ţin interlocutorul la distanţă. este şi o oglindă a personalităţii noastre şi deci influenţează comunicarea. roşu este asociat în China bucuriei şi festivităţii. la trei metri sau mai mult de soţiile lor). recepţie: comunicare verbală fără contact fizic. inhibă şi îi distrag pe comunicatori. informaţia devine mai formală. iar la asiatici semnifică puritate.DISTANŢA SOCIALĂ DISTANŢA PUBLICĂ Modul apropiat: l. iar în anumite ţări speranţă în timp ce galbenul comunică la europeni laşitate. dincolo de percepţia şi trăirea ei afectivă. relaţii profesionale la birou.50 m: semnificarea prezenţei colectivităţii.

relaţia de comunicare pozitivă se dezvoltă proporţional cu frecvenţa interacţiunii (deci timp petrecut împreună). Astfel. cu atât ei se simt mai umiliţi. Sărbătorile şi ritualurile. atunci când cineva îşi permite să ni-l structureze. se simt desconsideraţi şi inferiori ca statut social. De pildă. în general. sunt marcate de timp. Cu cât oamenii sunt făcuţi să aştepte mai mult. fapt „exploatat” de unele fiinţe umane. lipsa timpului sau timpul ca simbol. A veni mai târziu sau ceva mai devreme la o întâlnire de afaceri sau a fi punctual sau nu la o şedinţă are anumite semnificaţii: comunică atitudinea faţă de interlocutor sau faţă de activitatea respectivă. Întârzierea poate irita şi insulta. 4. oamenii de afaceri ştiu că în preajma sărbătorilor de iarnă se cumpără mai mult şi se lucrează mai puţin. de aceea. 66 . limbajul timpului se poate folosi. acesta comunică diferenţa de statut. Similar. Studiile sociologice au arătat că. În ceea ce priveşte precizia timpului trebuie menţionat faptul că timpul este considerat ca ceva preţios şi personal şi. Timpul ca simbol reprezintă un aspect care ţine de o anumită obişnuinţă. Cu privire la lipsa timpului se impune ideea că timpul este perceput ca pe o resursă personală limitată şi. precum este ritmul (de exemplu: mâncăm de trei ori pe zi şi la anumite ore). de asemenea. Dacă nu acordăm timp pentru o anumită comunicare se va percepe ca neacordare de importanţă. respectul şi importanţa acordată. în general. supune şi controla sau pentru a comunica respect şi interes. percepţia statutului şi a puterii. în mod voit sau nu. anotimpurile impun anumite activităţi şi un anume fel de viaţă clar situate în timp.VI. pentru a manipula. Limbajul timpului Modul în care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu: precizia timpului. modul în care fiecare alegem să îl folosim comunică atitudinea noastră faţă de cel care solicită o parte din această resursă.

Pollock se ocupa de probleme de economie politică. Horkheimer.de estetică. începând cu anul 1932. Fromm -de 67 . Horkheimer) cercetări de economie şi istorie socialã a capitalismului. O dată cu preluarea conducerii de M. cuprindea iniţial grupul de cercetători reuniţi. sub conducerea lui Max Horkheimer. H.VII. la Institutul de cercetări sociale de pe lângă Universitatea din Frankfurt am Main. Adorno . activitatea Institutului a fost reorientată spre cercetări de filosofie socială. Astfel.de sociologia literaturii. Th. Marcuse – de filosofia socialã. Şcoala de la Frankfurt Ceea ce numim astăzi Şcoala de la Frankfurt. Benjamin . E. În activitatea institutului predominau (până la preluarea conducerii de M. F.

c) evoluţia social-istorică a dezvăluit relativitatea şi importanta social-politică a nevoilor şi disponibilităţilor naturale ale oamenilor 50 Palmier. teoriei kantiană a persoanei autonome. bine definite.psihologie Toate aceste cercetări au generat în condiţii istorice.. Paris.M. dacã ea este întemeiatã pe foamete şi opresiune. nici chiar reuşitele sale «culturale». condiţionării istorice a existenţei individului aşa cum apare aceasta în opera hegeliană şi a rolului hotărâtor al factorilor materiali în existenţa oamenilor. Teoria critică a societăţii Teoria critică a societăţii reprezintă una dintre concepţiile fundamentale dezvoltate în cadrul Şcolii de la Frankfurt. 1973. VII. 68 . J. însuşindu-şi teza lui Fourier: “nimic nu poate justifica o civilizaţie. Dintre cele mai importante idei vehiculate în cadrul acestei teorii reţinem: a) postulează necoincidenţa perpetuă dintre concept şi realitate. b) cunoaşterea reală a societăţii capitaliste şi lupta pentru o societate mai bună nu pot fi realizate decât cu mijloacele materialismului. o teorie socialã care a servit (în unele din variantele sale) drept paravan ideologic mişcãrilor politice cunoscute sub denumirea de Noua Stângă. cadrul problematizărilor centrându-se în jurul doctrinei clasice a liberalismului. Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche. În cadrul cercetărilor de filosofie socială a fost lansată o cercetare a problematicii situaţiei individului. 384. Edition Pierre Belfond. dacã bogăţia unora nu este posibilã decât prin nefericirea celorlalţi”50. rol demonstrat în teoria marxistă. p. 1. Noua Stângã se reclamã de la socialismul utopic francez.

nu ale psihologiei (aceasta din urmă fiind considerată doar o disciplină complementară). morale. considerând că este nevoie de descrierea realităţilor social-istorice şi detectarea tendinţelor evolutive imanente. publicat în revista institutului în 1937. drept urmare se pune accent pe o psihologie diferenţiată a grupurilor care să studieze funcţia individului în procesul de producţie. un rol esenţial în cunoaşterea societăţii atribuindu-se psihologiei. economie. fără a o lega pe aceasta de acţiunea istorică a unei clase sociale sau a unui partid politic. d) cunoaşterea societăţii capitaliste nu poate urma itinerariul stabilit în ştiinţele naturii (descrierea fenomenelor şi formarea de concepte pe baza raporturilor de asemănare). Baza teoriei critice a societăţii o reprezintă “societatea raţională”. Drept urmare. psihologie. pentru a explica specificul teoriei critice a societăţii. H. înţeles ca atitudine.De asemenea. e) o dată cu eroziunea societăţii capitaliste liberale are loc o cunoaştere radical critică la adresa acesteia. ci şi de condiţii sociale. destinul individului într-o familie de un anumit fel şi acţiunea forţelor sociale de formare a spaţiului social. cunoaşterea nefiind legată numai de condiţii psihologice. Fundamentale pentru istorie sunt însă noţiunile economiei. iar în măsura în care. pentru rezolvarea de probleme). cunoaşterea societăţii presupune o cercetare interdisciplinară (solicitând cercetători din diverse domenii: filosofie. Marcuse publica studiul Filosofia şi teoria critică. în istoria ei. care 69 . considerând că obiectivul final al teoriei critice este o societate în care nevoile indivizilor să fie centrul organizării sociale. istorie. ştiinţa a intrat în conflict cu realitatea social-istorică dată. ca determinare a nevoilor şi disponibilităţilor umane şi a atitudinilor corespunzătoare. f) funcţia esenţială a cunoaşterii este critică (şi este întruchipată de filosofie). aceasta s-a datorat înscrierii în coordonate filosofice. sociologie. Teoria critică a societăţii a fost elaborată de Horkheimer în studiul Teoria tradiţională şi teoria critică. care presupune subordonarea economiei la nevoile indivizilor Teoria critică este solidară unui “materialism practic”. g) ţine să delimiteze teoria critică a societăţii. În acelaşi număr al revistei. se consideră că este legitim şi necesar ca în cunoaşterea societăţii să fie investigată dialectica nevoilor şi disponibilităţilor factorilor social-istorici.

Habermas este alăturat de către comentatorii scrierilor sale grupului Şcolii de la Frankfurt. a deciziilor relevante pentru mersul istoriei 70 . să se edifice asupra rolului lor emancipativ potenţial în procesul istoric. Habermas elaborează şi promovează “teoria societăţii în intenţie practică” (în introducerea lucrãrii Teorie şi praxis. literaturã universală).indică condiţiile în care o conştiinţă de sine a istoriei speciei este obiectiv posibilă.oferă o reflecţie asupra contextului de apariţie şi asupra anticipării contextului de aplicare. cu ajutorul teoriei. J. el vine spre aceastã şcoală de pe alte poziţii teoretice (filosofie. dar constituie mediul principal al împlinirii acesteia. sunt abordate situaţii sociale date ca situaţii de „coerciţie” din perspectiva posibilei lor depăşiri.sesizează determinările obiective (raporturile cu natura şi raporturile sociale) şi posibilităţile a căror realizare este împiedicată în starea dată a acestor raporturi cu natura şi pentru care trebuie luptat. . Se pleacă de la premisa că interacţiunile moralpractice. Existã două elemente care leagã materialismul de adevărata teorie a societăţii: grija pentru fericirea oamenilor şi convingerea că această fericire nu poate fi atinsă decât printr-o modificare a condiţiilor materiale de existenţă. 2. istorie. De asemenea. psihologie. Teoria societăţii concepută în intenţie practică J. VII. au un rol decisiv pentru destinul lor. în mediul cărora oamenii trăiesc şi acţionează. . VII. în care: . drept. Începutul investigării îl constituie “aspectul empiric” al relaţiei dintre teorie şi praxis. Adevăratul loc în care se decide soarta libertăţii şi fericirii oamenilor reprezentându-l raporturile sociale. intitulatã Unele dificultăţi ce apar la încercarea de a mijloci teoria şi praxisul. cercetarea materializându-se într-un şir de studii consacrate problemei evoluţiei sferei publice în capitalismul modern.numeşte adresanţii care pot. Problema formării voinţei politice. 3. ele nu sunt primordiale pentru existenţa umană.

Teoria acţiunii la J. echivalent al interacţiunii. Pragmatica universală J. Habermas culminează cu circumscrierea unui fenomen pe care Şcoala de la Frankfurt. ce nu se reduc la „probleme tehnice”. Habermas Teoria acţiunii este fundată pe conceptul de praxis. 5. l-a numit “societatea administrată”. în faza ei târzie. VII. care rezolvă „probleme tehnice” şi dispoziţia asupra proceselor sociale. J. în privinţa alegerii raţionale între mijloace alternative pentru scopuri date (valori si maxime). mai ales a celor de acţiune. VII. de la forma discuţiei publice a problemelor de interes general la forma rezervării elitare a deciziilor şi a dispunerii de persoane. care rezolvă „probleme practice”. în raport cu un scop. 4. În ceea ce priveşte problemele tehnice. Problemele practice se pun în privinţa admiterii sau respingerii normelor. respectiv. Conceptului de praxis îi corespund două tipuri de acţiuni: o acţiune instrumentală. Acest lucru presupune luarea sub control a sensului. “Societatea administrată” aduce cu sine o nouă formă de înstrăinare: tratarea persoanelor ca obiecte de manipulat (specifică capitalismului târziu). adică asigurarea cadrului unei 71 . Habermas va aborda “societatea administrată” din punctul de vedere al modificării suferite de viaţa politică. a mijloacelor şi. Delimitarea acestor două tipuri de acţiuni este operată din punctul de vedere al unei teorii a societăţii orientată spre critica socială. Habermas considera că reproducerea socio-umană în condiţiile creşterii complexităţii sistemelor sociale poate fi luată sub control prin intermediul comunicării. care este echivalentul muncii şi o acţiune comunicativă. ale căror pretenţii de validitate putem să le susţinem sau să le contestăm cu temeiuri. acestea se pun în privinţa organizării raţionale. Pentru abordarea şi depăşirea acestei înstrăinări este nevoie de articularea şi promovarea de strategii teoretice. ea vizând şi distincţia dintre dispoziţia asupra proceselor naturale.Primele scrieri ale lui J.

-> cercetarea structurii limbii din punctul de vedere normativ. -> un caracter descriptiv. Habermas a elaborat o teorie generalã a comunicării. Urmărind să stabilească diferenţa specifică a limbii în raport cu alte medii (munca) şi să identifice conexiunile limbii cu celelalte medii (munca şi reflexivitatea). al asigurării condiţiilor pentru atingerea scopului. care presupune: -> delimitarea între limbă şi limbaje. Comunicarea verbală. mijlocind toate procesele vieţii sociale şi reorganizând comportamentul individual sub imperativul vieţii sociale. Cercetarea limbii presupune trei etape: a) etapa lingvisticii. -> abordarea proprietăţilor formale ale limbii.comunicări sociale lipsite de blocaje ancorate în chiar structura comunicării. Teoria comunicării a lui J. ci şi probleme social-umane (precum. -> analiza logică şi lingvistica structurală. ce presupune: -> trecerea de la analiza formală la analiza materială a limbii. are în societate rolul unui “transformator”. ţinând de transmiterea rapidă şi nedeformată a informaţiei. Habermas include nu numai componente tehnice şi psihologice ale comunicării. -> stabilirea condiţiilor ce trebuie reunite pentru atingerea consensului. care presupune: -> folosirea limbii ca o activitate de un fel aparte. se impune cercetarea acesteia din punctul de vedere al constituirii ei ca mediu al vieţii sociale. În ceea ce priveşte înţelegerea. expresia limbii. care viza o abordare a comunicării. Acesta consideră că în comunicare se pun nu doar probleme tehnice. dar şi o abordare a structurii funcţiilor şi rolurilor sociale. anume: înţelegerea şi implicit. care stabileşte corelaţii empirice de o anumită generalitate între structura lingvistică şi structura socială. ca urmare a împărţirii şanselor sociale la exercitarea de roluri în comunicare. determinarea condiţiilor ce trebuie satisfăcute pentru ca înţelegerea să poată fi atinsă în comunicarea socială. ci şi componente sociale şi instituţionale. c) pragmatica. b) etapa sociolingvisticii. recunoaşterea reciprocă a vorbitorilor sau recunoaşterea de către aceştia a normei interacţiunii lor). J. Datorită rolului structurant pe care îl are limba. ca acţiune comunicativă. aceasta se extinde şi cuprinde acordul celor ce 72 .

una lingvistică. Cadrul în care pot fi explicate proprietăţile sintactice şi semantice ale limbii devine pragmatica universală. în cazul omului. totdeauna subîntinse ce exprimări verbale: “În contextele interacţiunii aceste trei clase de exprimări verbale şi extraverbale sunt totdeauna legate. asumate tacit cu orice act de vorbire. 177. acţiuni propriu-zise şi gesticulaţia. ci presupune o identitate a semnificaţiei. reconstrucţia raţională. bazată pe posibilitatea de critică reciprocă a comportamentului orientat de reguli. ci şi exprimări extraverbale. 1. În comunicarea socială intervin nu numai acte de vorbire. aceasta studiază “condiţiile posibilităţii înţelegerii în limbă în general” şi oferă baza pentru explicarea comunicărilor sistematic distorsionate şi a proceselor de socializare deviante. 1975. Aceasta nu se reduce la o preluare exactă a conotaţiei exprimărilor. care cere reciprocitatea comportamentului şi a aşteptărilor de comportament. p. cogniţiei şi acţiunii. Jürgen. 5. Exprimările extraverbale sunt. Discursul -formă a comunicării Teoria comunicării trebuie înţeleasă ca teorie a înţelegerii prin intermediul unor acte de vorbire care ridică mereu patru pretenţii de validitate: o pretenţie cognitivă. o pretenţie ce se referă la autoprezentarea vorbitorului şi o pretenţie care se referă la norma interacţiunii vorbitorului cu ascultătorul. Pragmatica universală abordează comunicarea din punctul de vedere al condiţiilor interactive ce trebuie să fie întrunite pentru a atinge scopul comunicării: înţelegerea VII. Putem vorbi de o nouă formă a reflecţiei. care duce la identificarea condiţiilor posibilităţii limbii. Was heisst Universalpragmatik? în Sprachpragmatik und Philosophie. Frankfurt am Main. În interacţiunile mute 51 Habermas. Suhrkamp. de cunoaştere şi acţiune şi care are natura unui sistem de reguli anonim şi forma unor “cunoştinţe intuitive”. 73 .comunică asupra normelor interacţiunii lor: “între membrii unei comunităţi lingvistice se realizeazã un acord în privinţa justeţei unei exprimări relativ la un fundament recunoscut în comun”51.

exprimările lingvistice sunt cel puţin implicate”52. Jürgen. sub forma: -> lămuririlor (cum înţelegi aceasta?.susţinerile în judecăţi. de ce nu te-ai comportat altfel?). discursul presupune despărţirea problemelor validităţii de cele ale genezei şi formulează rezerve cu privire la existenta obiectelor acţiunii comunicative (lucruri şi evenimente. Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative. cum trebuie să înţeleg aceasta ?). . aceasta presupune un consens. Pe treptele mai evoluate ale comunicării. -> justificărilor (de ce ai făcut aceasta?.> susţinerilor şi explicaţiilor (se comportă astfel?. întemeierea discursivă transformând : . Prin discurs nu se schimbă informaţii. 1983.lămuririle în interpretări. emancipându-se complet de acţiuni şi gesturi Solubilitatea celor patru pretenţii de validitate are o importanţã decisivă în teoria comunicării la J.(acţiuni şi gesturi). ci căutam să restabilim un acord care a fost problematizat şi care a existat în acţiunea comunicativă. În ceea ce priveşte interacţiunea dintre vorbitor şi ascultător. teoreticianul distinge între două forme ale comunicării: acţiunea comunicativă (interacţiunea) şi discursul. în Cunoaştere şi comunicare. 200. p. Editura Politică. . exprimările verbale se despart de cele extraverbale. . 74 . La asemenea întrebări se răspunde în discursuri. de ce se comportă astfel?).justificările în justificări teoretice. Bucureşti. Habermas. 52 Habermas. . persoane şi exprimări). Discursul se deosebeşte de acţiunea comunicativă prin conţinut şi prin status.explicaţiile în explicaţii teoretice. a cărui deranjare naşte întrebări. În funcţie de această solubilitate.

VIII. rezultat al importanţei crescânde a dispozitivelor comunicaţionale folosite astăzi de cea mai mare parte a instituţiilor sociale care îi pun pe subiecţii cetăţeni în situaţie de „interacţiune parţială”. 75 . Caracteristicile comunicării în câmpul social sunt: • asimetria. Modurile de exercitare a dominaţiei sociale prin comunicare se dezvoltă la iniţiativa diverselor instituţii sociale şi este un catalizator al schimbării sociale. Comunicarea – proces de influenţare socială Orice act de comunicare implică anumite grade de influenţare. comunicarea fiind chiar cea care înnoieşte radical formele dominării sociale. neimplicând doar acceptarea pasivă a anumitor opinii sau aderarea la anumite modele de comportament.

Astfel.. fie manipulând în beneficiul său situaţia în care acesta se află. Influenţa. Cea mai bună caracterizare a influenţei ca un concept distinct faţă de cel de putere a fost făcută de T. Parsons. interactiv). Mai mult. • politică se suprapune uneori cu cea publică. comunicarea publicitară de asemenea). McQuail. chiar şi în forma extremă a persuasiunii. T. activând anumite obligaţii ale celui supus procesului de influenţare. 1.• diversificarea modalităţilor de exercitare (discurs argumentativ. • funcţie de modalităţile de exercitare a controlului social). 76 . şi negativ. Acesta consideră influenţa un „mecanism generalizat prin intermediul căruia sunt determinate atitudinile şi opiniile” 53. comunicarea poate fi folosită pozitiv. Parsons sugerează că un actor social poate încerca să obţină conformarea altuia fie influenţându-i intenţiile. discurs fărâmiţarea în spaţii care se juxtapun sau chiar se suprapun (comunicarea o participare diferită în funcţie de clasă şi grup social (acces la media în tendinţa spre o anumită întrepătrundere cu viaţa profesională precum şi persuasiv. acesta poate însemna fie a-l determina pe altul să ţi se conformeze. În ceea ce priveşte conceptul de influenţă. pe care autorii le numesc resurse de putere şi anumite nevoi sau valori ale persoanei influenţate. influenţa este un mijloc simbolic de persuasiune. 149. Denis. dispozitivele comunicaţionale vor ajuta la compatibilizarea mişcării de individualizare a practicilor sociale cu participarea la spaţiul public). o mare similitudine de gândire şi comportament între transmiţător şi receptor. în acest sens. p. numite baze motivaţionale ale puterii54. cit. pur şi simplu. Definirea spaţiului public 53 54 Apud. Ibidem. • cu spaţiul privat. VIII. în special în cadrul unui proces de interacţiune socială intenţionată. Abilitatea de a-l influenţa pe celălalt depinde de două componente: anumite proprietăţi ale agentului. fie. op. nu poate fi eficientă decât dacă este acceptată de receptor. în cadrul argumentaţiei raţionale.

Irina. Stănciugelu. Astfel. Această analiză integrează următoarele concepte: opinia publică. spaţiul public ar intra în fosta sferă privată. mass-media şi actorii politici. cit. Habermas o realizează asupra relaţiei dintre comunicarea de masă şi democraţie. săşi exprime şi să-şi publice liber opinia lor asupra problemelor de interes general. spaţiul public traduce fenomenul 55 Habermas. Tran. opinia publică va avea o dublă funcţie: de legitimare a normelor publice.ro. VIII.Definirea spaţiului public este legată de concepţia lui Jürgen Habermas. p. înlocuind structurile tradiţionale de socializare cu propriile instrumente de comunicare. 2. Vasile. Habermas55 spaţiul public s-a constituit ca loc de mediere între societatea civilă şi stat. 57 Apud. cetăţenii tratează neconstrânşi sub garanţia de a putea să se întrunească şi să se unească liberi. interesant este demersul lui Paul Beaud57. care cere puterii reglementări legale ale funcţionării relaţiilor economice şi sociale prin elaborarea unor legi cu valabilitate generală şi care acţionează totodată ca opinie publică. a legilor şi cea de instanţă publică raţională de judecare şi critică a puterii. Comunicarea în spaţiul public Din punctul de vedere al comunicării. ca unică sursă de legitimare a acestor legi”56. De aceea se impune a se avea în atenţie distincţia dintre societatea civilă şi spaţiul public. Prin spaţiu public el înţelege acea sferă în care „reuniţi ca public. 2005. Mai mult. Bucureşti. În cadrul acestei sfere publice se dezvoltă o conştiinţă politică. care considera faptul că autonomizarea socialului îl somează pe fiecare individ să se considere un individ social şi să găsească în social noi norme ale apartenenţei şi ale integrării sale. p. graţie mai ales ştiinţelor umane. După J. Editura Comunicare. 77 . Noţiunea de spaţiu public constituie elementul conceptual de bază al analizei pe care J. loc în care se formează şi se exprimă opinia publică. dacă societatea civilă este istoric anterioară naşterii spaţiului public şi îi condiţionează cel puţin teoretic apariţia. op. 75. 107. Sfera publică şi transformarea ei structurală. Jürgen. Manifestare a intereselor indivizilor în spaţiul public.. 56 Ibidem..

plecând de la constatarea pregnanţei tehnicilor de comunicare şi a pătrunderii lor în toate câmpurile sociale. Abundenţa de critici a noului spaţiu public se concentrează pe două acuze: statul este hipertrofiat şi impregnat de o raţionalitate tehnicistă. iar mişcările sociale care i se opun întreţin puţine legături unele cu altele. dacă procesul de comunicare. Ni se pare eronat ca. participând însă în acelaşi timp la „reclădirea” lor. să se ajungă la o asemenea concluzie. căci ele iau de obicei aparenţa interacţiunii sau chiar a convivialităţii).de politizare a celei mai mari părţi a problemelor cu care se confruntă societatea. pericolul se naşte din descoperirea posibilităţii de manipulare şi de control a câmpului social prin utilizarea potenţialului simbolic al comunicării. 3. Totuşi. Complexitatea spaţiului public de astăzi este o invitaţie la a-i înţelege mai bine marile articulări. Astfel. Cu alte cuvinte. dispozitivele comunicaţionale se confruntă cu strategiile sociale şi sunt obligate să se adapteze raporturilor sociale. căci aceste tehnici nu ţin doar de ordinul simbolicului şi cu atât mai puţin pot fi analizate ca „punere în practică” a unui simplu artefact. Influenţă şi manipulare în spaţiul public contemporan Ideea spaţiului public reliefează accente critice şi provocări de ordin etic pe care sistemul socio-economic şi politic actual le aruncă specialiştilor în comunicare. VIII. ci o posibilă utilizare a acestui sistem de către persoane interesate în acest sens. manipularea nu este un efect automat al funcţionării sistemului de comunicare. în sensul că democraţia face din aproape toate problemele propriul obiect de confruntare şi negociere. prin caracteristicile sale (îndeosebi prin relaţia de influenţă şi putere ce se stabileşte între sursă şi destinatar) face posibilă manipularea. (care nu se dezvăluie ca atare. În ciuda forţei lor. numai intenţia celui care iniţiază procesul face ca acesta să 78 .

Boudon. Pierre. care contribuie la reprimarea eficientă a unor aspiraţii care nu pot fi satisfăcute altfel la nivelul receptorului. Bourdieu 58). Boudon 59 refuză însă abordarea pur mecanicistă a acestei probleme şi consideră că în locul unei manipulări în sens unic ar trebui luate în considerare ajustările reciproce dintre emiţătorii şi receptorii mesajului. Editura Humanitas. cu rea intenţie din partea sursei. opiniile. efectele manipulării sunt limitate de însăşi funcţionarea normală a sistemului. Editura Meridiane. Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale. Funcţionarea sistemului comunicaţional limitează efectele exercitării influenţei. cât şi la apelul la palierele non-raţionale. ideile. Bucureşti. ci şi capacitata de a le interpreta şi a le judeca în funcţie de situaţia sa personală şi socială. în cazul celei de-a doua. singurul remediu este responsabilitatea etică pe care ar trebui să şi-o asume emiţătorul mesajului. Tratat de sociologie. În situaţiile de comunicare prin influenţare (şi este cazul întregului proces de comunicare realizat în spaţiul public) influenţa. Teoria comunicării dezvoltată pe linia sociologiei acţionale a lui R. 2006. aşteptările sale. ci inocularea unei înţelegeri convenabile. pp. Economia bunurilor simbolice. recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate. Raymond. datorată poziţiei de putere şi influenţă de care se bucură sursa şi o „manipulare voită”. chiar şi în forma extremă a persuasiunii. 79 . de credinţele. 2) efectele comunicării sunt mai mari atunci când mesajul este în acord cu 58 59 Bourdieu. Boudon consideră că receptorul are nu numai capacitatea de a selecţiona mesajele care îi parvin. Astfel: 1) schimbarea în direcţia încurajată de sursă va fi cu atât mai mare cu cât monopolul respectivei surse de comunicare asupra receptorului este mai complet. Dacă în primul caz. nu poate fi eficientă decât dacă este acceptată de receptor. Unii analişti consideră manipularea drept o metodă de substituire a violenţei fizice printr-o violenţă simbolică (P. prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei.fie manipulativ. Putem distinge astfel între o „manipulare” ca efect de sistem la nivelul destinatarului. 1986. R. Coord. Bucureşti. Intenţiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia. 23 – 64.

care îl recepţionează simultan. 3) comunicarea de masă poate fi eficientă şi poate produce o schimbare de atitudine în probleme nefamiliare. o dată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice în domeniul audio-vizualului. în care individul nu este angajat sau care nu se raportează la predispoziţiile sale. Conceptul de comunicare de masă Nu putem defini conceptul de comunicare de masă fără să ţinem cont de faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. aceasta este pregnantă în secolul al XX-lea.opiniile şi credinţele existente. după prima conflagraţie mondială. precum şi cu dispoziţia receptorului. Abia în aceste condiţii se poate spune că acest tip de comunicare face posibilă transmiterea unui mesaj către un public variat şi numeros. periferice. Deşi începuturile comunicării de masă pot fi situate în secolul al XV-lea datorită inventării tiparului. 1. Comunicarea de masă IX. chiar dacă este despărţit din punct de vedere spaţio- 80 . IX. ceea ce implică unele trăsături specifice. 4) probabilitatea reuşitei influenţei este cu atât mai mare cu cât receptorul acordă un prestigiu şi o credibilitate mai mare sursei mesajului.

El desemnează în principiu procesele de mediere. 81 . În această categorie se înscrie radiodifuziunea şi televiziunea. Expresia mass-media nu poate şi nu trebuie să înlocuiască noţiunea de comunicare de masă. afişul publicitar. în general. Stănciugelu. este un profesionist al comunicării. şi după opinia lui Marshall McLuhan chiar Apud. de asemenea. iar mass-media reprezintă mijloacele de comunicare pentru un mare public. un public de masă. comunicarea de masă este identificată drept mass-media. cu expresia comunicaţiile de masă”60. „Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de origine latină. un jurnalist o „persoană instituţionalizată” sau o organizaţie de comunicare.. casetele sau videocasetele. benzile. Confuziile care se fac în acest sens limitează sensurile conceptelor printr-un reducţionism simplist. telefonul. ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă. Din această perspectivă. telegraful sau scrisul. care nu pot fi ocolite sau trecute cu vederea. în acelaşi timp ca un nivel scăzut de receptivitate.. Chiar mass-media semnifică şi are o cuprindere mai mare decât cea de mijloace.antrepenorii de presă şi personalul lor). Între comunicare de masă. presa. p. dar poate fi înţeleasă şi ca o amplitudine socială a mesajului. cartea. Tran. înţeleasă ca mesaje şi procese de comunicare şi mijloace de comunicare (instrumentele comunicării.temporal de sursă. Emiţătorul. De cele mai multe ori. un canal de televiziune. vasta lor rază de acţiune. transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. op. cit. la nivelul cunoaşterii comune. inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept caracteristică esenţială marea lor forţă sau putere. şi cuvântul. mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor) există diferenţe vizibile. în acest caz. ca o standardizare a consumului de produse culturale şi. Noţiunea de mass înseamnă de fapt un public numeros. mijloacele de comunicare şi se traduce. cinematograful. Irina. Între noţiunile de mass-media şi comunicare de masă sau mijloace ale comunicării de masă nu poate există o sinonimie perfectă. un ziar (grupuri sociale specializate . Prin urmare. Vasile. conceptul de comunicare de masă 60 discursurile. un post de radio. 118. inadecvat. media semnifică mijloace de comunicare.

pe categorii de interese. deoarece are la bază descoperiri rezultate ale revoluţiei industriale. Secolul al XX-lea a adus o extraordinară îmbogăţire şi diversificare a presei. de profesie. de exemplu. ia naştere la Belin. de apartenenţă socială şi politică. producţia de masă. 2. IX. care în 1835 va deveni agenţia de presă Havas. interesate atât de producţia de masă. Astfel. Produs al erei industriale. de vârstă. canale de difuzare colectivă. o agenţie internaţională.este definit în sens unilateral. consumul de masă. dar şi apariţia unor organizaţii comerciale.00018. în 1832 Charles Auguste Havas înfiinţează la Paris un birou de ştiri. corporaţii. ajungându-se ca între anii 1860-1870 în ţări ca Franţa.agenţiile de ştiri – născându-se astfel şi publicul modern. economice. Mijloace de comunicare de masă Istoria mijloacelor folosite în comunicarea de masă este destul de recentă. agenţia Wolf iar în 1851 este creată agenţia engleză Reuter. 82 . au avut consecinţe extrem de favorabile asupra producerii ziarului.Associated Press. a unor trusturi. Anglia sau Statele Unite ale Americii să se imprime 12. în 1849. cât şi în ceea ce priveşte calitatea ziarelor.000 exemplare pe oră. receptarea de masă. a elitelor sociale şi cultura de masă. ea dispune de toate posibilităţile (tehnice. cât şi de difuzarea de masă. vârsta de aur a marilor cotidiane este aceea a anilor 1890-1920. În secolul al XlX-lea presa cunoaşte atât o creştere spectaculoasă a numărului de ziare şi a tirajului lor. concerne. sociale. atât în ceea ce priveşte tehnica de imprimare. culturale) pentru apariţia unor ziare de mare tiraj şi la preţuri accesibile unui public de masă. În 1848 se constituie prima agenţie de presă americană . cât şi o diversificare a acestora. care-şi propunea să ofere ziarelor ştiri din diverse domenii. aducătoare de profit. de pregătire intelectuală etc. marcată de apariţia unui mare număr de ziare şi în tiraje impresionante. Ulterior. Presa este desigur cel mai vechi mijloc de comunicare de masă. Revoluţionarea tehnicii imprimeriei şi inventarea rotativei. simplist. Acesta este şi motivul care îi determină pe unii teoreticieni să prefere noţiunile de tehnici de difuzare colectivă. creându-se în mod artificial o despărţire între cultura înaltă. Este unanimă aprecierea că. În secolul al XIX-lea apar şi instituţii specializate în comunicarea de masă .

Noile fabrici aveau nevoie de o forţă de muncă omogenă conducând la inventarea mass-media pe bază tehnologică. cit. a unei prese pentru femei. Într-o lume fără ziare. a unei prese specializate (cu caracter sportiv. de popularizare ştiinţifică. 350.comercializarea şi difuzarea lor. economic. 61 62 Tofler. Toffler. Spre deosebire de sistemele anterioare. singura cale ca un mesaj să atingă o audienţă de masă era aceea de a aduna mulţimea. după opinia sa. televiziunii. a presei centrale. a presei de scandal etc. pp. p. Alvin. în termenii săi. a unei prese a elitelor intelectuale.Puterea în mişcare. Privind evoluţia mass-media din perspectivă istorică. 83 .. au devenit principalele instrumente de masificare în societăţile industriale”62 afirmă Alvin Toffler. 63 Ibidem. a telefonului. ceea ce a dus la naşterea oficiului poştal. ai unor grupuri restrânse. Se poate constata. idei şi simboluri diferite unor segmente de populaţie. 349 – 350. a unei prese literar-artistice. fiecare capabile să transmită acelaşi mesaj simultan spre milioane de receptori. Sistemul de comunicare specific celui de Al doilea val avea la bază producţia de masă din fabrică şi presupunea apariţia mai multor comunicaţii la distanţă. a fost determinată de tehnologia din domeniul electricităţii şi electronicii. Alvin Toffler distinge trei moduri diferite de comunicare. Mulţimea a fost. cinematografului. Bucureşti. juridic etc). în cadrul unor grupuri foarte mici. radioul şi televiziunea. radioului. „ziarele. revistele. filmele. fonografului. care exprimă opiniile unor grupuri sociale sau politice. ochite cu grijă”63. pieţe. dar şi locale. Caracteristic pentru această etapă este că presa cunoaşte în paralel un proces de diversificare şi unul de specializare. op. la care nu au acces decât cititorii avizaţi. a telegrafului şi a telefonului. de fapt. Este perioada care marchează apariţia telegrafului. Powershift . astfel. „majoritatea comunicaţiilor circulau din gură în gură şi faţă-n faţă. Alvin. O etapă deosebit de importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne. grupări etnice sau ca stil de viaţă. sistemul din Al Treilea Val. radiou sau televiziune. În Primul val. caracteristic societăţilor agrare. Editura Antet. „îşi specializează produsele imagistice şi trimite imagini. 1995. pentru copii şi adolescenţi. categorii de vârstă şi profesiuni. trei valuri. ca instrument al comunicării de masă. existenţa unei prese politice. primul massmedium”61.

Această diversitate a mesajelor şi mediilor de transmisie este explicată prin caracterul tot mai eterogen al forţei de muncă. Aceasta este şi cauza pentru care Alvin Tofler crede că „de-masificarea” a devenit o trăsătură cheie a noului sistem de informare. În ultimele decenii ale acestui secol o nouă descoperire se impune în comunicarea de masă: calculatorul. El este instrumentul care permite ca informaţiile să poată fi păstrate şi prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. Prin capacitatea sa extraordinară de a memora cantităţi imense de date se modifică profund modalitatea de comunicare, calculatorul ocupând un rol fundamental în evoluţia societăţii, în general, a presei, în special. În lumea presei calculatorul devine nu numai o importantă bancă de date, ci şi o modalitate modernă de editare, prin prelucrarea ştirilor, punerea lor în pagină, titrarea lor, realizarea propriu-zisă a ziarelor şi revistelor. Uriaşul potenţial de comunicare al calculatorului rezultă din introducerea tehnologiei informatice care, în esenţa ei, este profund comunicaţională. Procesul de informatizare determină transformări substanţiale în sfera comunicării. Se modifică mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar cunoscătorilor, fapt care provoacă anumite inegalităţi în procesul comunicării. Totodată, se impune tendinţa de mondializare a contextului comunicării, ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-o industrie a comunicării, care conduce la asigurarea accesibilităţii ei. IX. 2. 1. Comunicarea prin Internet Internetul a revoluţionat lumea computerelor şi comunicaţiilor. Invenţii ca telefonul, radioul, computerul au format solida fundaţie pe care stă Internetul, acesta fiind cel mai folosit multimedia la ora actuală. Internetul este un mecanism de difuzare a informaţiei şi un mediu de colaborare şi interactivitate între indivizi şi calculatoare fără limite de ordin geografic. Prima idee despre o reţea globală de acest tip a fost concepută în 1962 de către J.C.R. Licklider, care a avansat conceptul de „galactic Network". Ideea a părut destul de interesantă, iar în 1966 era prezentată în cadrul unei conferinţe ARPANET (Advanced Research Projects Agency). La sfârşitul anului 1969 proiectul era pus pe picioare de

84

către Departamentul de Apărare al SUA, pentru a asigura transferul informaţiilor în cazul unui război ce ar fi făcut ca folosirea celorlalte linii de comunicare să fie imposibilă sau periculoasă. Pornită acum 30 de ani ca unealtă servind unui scop militar, Internetul a ajuns să domine lumea comunicării. Reţeaua a fost prezentată public la Conferinţa Internaţională de Computere şi Comunicaţii în 1972. Cercetători din diferite state ale lumii au avut posibilitatea de a vedea şi de a învăţa despre „reţea”. În anul 1986, Fundaţia de Ştiinţe Naţionale începe dezvoltarea NSFNET (National Science Foundation), care acum reprezintă coloana vertebrală pentru Internet în Statele Unite; acest mijloc de comunicare dezvoltându-se foarte repede, aşa cum nici unul dintre mijloacele de comunicare nu s-a dezvoltat vreodată. Internetul este o gazdă primitoare: există site-uri ce protestează faţă de politicile considerate nedrepte, sau site-uri create de unii pentru a-şi reprezenta naţiunea. Internetul a evoluat enorm, modul în care comunităţile se manifestă prin intermediul acestuia variind de la comic la dramatic. Astfel, Internetul poate fi deopotrivă un imens Disneyland, o tribună politică, sau chiar biserică. Legătura dintre societatea actuală şi Internet este foarte strânsă, mărturie stând miliardele de dolari ce „navighează” de la magazinle on-line către producători şi ritmul ameţitor cu care reţeaua se extinde. Proclamând instalarea unei noi ere în istoria Internetului, începând cu anul 2000, Bill Gates a declarat: „Paginile web se vor transforma radical, în anul ce vine, din simple furnizoare de informaţii în centre de servicii interactive, care vor permite utilizatorilor acces rapid la datele, bunurile şi serviciile pe care le doresc. Ne aflăm în faţa unei explozii de tehnologii noi, instrumente şi reţele noi care vor transforma în întregime know-how-ul informaţional actual. Internetul devine o platformă puternică prin intermediul căreia companiile vor oferi o gamă infinită de servicii, o platformă accesibilă atât prin reţele de transmisie prin cablu, cât şi prin reţele de comunicaţii mobile”64. În ceea ce priveşte tânăra generaţie de utilizatori, Bill Gates afirma: „copii care se nasc în era Intemetului - aşa numita Generaţie I - vor trebui să facă faţă provocărilor şi oportunităţilor generate de acest impact tehnologic de o nemaiîntâlnită amploare”65.

64 65

Apud., Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 126. Ibidem.

85

Maria Cornelia Bârliba vede în computer un erou mitic al epocii contemporane şi caută răspunsuri privind evoluţia relaţiei om-calculator în perspectiva viitorului: „Vom putea gândi calculatorul ca având dreptul să ocupe un anume loc într-un “tablou al elementelor” existenţei? Va apărea în perspectivă un nou Mendeleev, care să descopere acest loc destinat calculatorului şi generaţiilor sale? Vom învăţa o nouă istorie, o istorie comună, a umanului care se dezvoltă paralel sau concordant cu generaţiile electronice? (…) Va fi computerul eroul comunicării? Fără genealogie olimpiană, posedând “magii” contemporane şi viitoare, acesta va modifica destinul oamenilor, va participa la apariţia unei noi meniri a omului în Univers? 66 ” se întreabă autoarea. Şi tot ea formulează un răspuns fără echivoc: „Computerul va universaliza nevoia de dialog a fiinţei umane într-o formă contemporană, dar, mai ales, în forme ale viitorului comunicaţional. La fel ca Dialogurile platoniciene, poate nu va formula concluzii şi va păstra cu grijă frumuseţea şi bogăţia limbii naturale, aşa cum opera filosofului antic devenea idealul limbii clasice greceşti. Tehnologia informaţională va da fiinţă unei noi realităţi, existenţa artificială. Prin codurile şi limbajele sale, ea va aspira nu numai la siguranţa şi destinderea sensurilor univoce, ci şi la participarea la procesul mai larg al democratizării vieţii sociale”67. IX. 3. Industrializarea comunicării sociale Apariţia şi funcţionarea tiparului a permis multiplicarea bunurilor culturale şi, prin aceasta, difuzarea lor pe arii geografice din ce în ce mai largi şi în medii sociale din ce în ce mai diverse. Astfel, relaţii de comunicare ce ar fi trebuit, anterior acestei epocale invenţii, să reunească grupuri restrânse de persoane, au pus în legătură nenumărate alte persoane. Aceşti indivizi sunt străini de autorul comunicării, nu au o legătură directă cu el şi beneficiază de un duplicat al mesajului iniţial. Din dorinţa de a asigura o arie de cuprindere cât mai mare a mesajelor, dar şi de a amplifica durata acestora, oamenii au inventat noi şi noi mijloace tehnice. Direcţiile de căutare s-au orientat spre soluţii capabile să asigure capacitate mare de înglobare şi
66

Bârliba, Maria Cornelia, Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 204, 205. 67 Bârliba, Maria Cornelia, op. cit., p. 206.

86

au mărit volumul audienţei la nivelul milioanelor de oameni. emiţătorul şi receptorul. comunicarea mediată a devenit o comunicare de masă. acum receptorii reprezintă o masă enormă de oameni. În sfârşit. Din această perspectivă. posibilităţile de înmagazinare şi păstrare a datelor şi informaţiilor. denumită de J. discursurile publice amplificate prin instalaţii de sonorizare. un ansamblu de colectivităţi formate din indivizi care nu se cunosc 68 Dominick. Acest sistem care multiplică suporturile (în diferitele lor concretizări) pe care este transmis mesajul. comunicare asistată de aparate68 pot fi enumerate discuţiile prin telefon. În cea de-a doua grupă sunt cuprinse toate situaţiile în care între emiţător şi receptor se interpun utilaje complexe şi.. ajungându-se ca diferenţa dintre momentul transmiterii şi cel al receptării să fie zero.R. În concluzie. acelaşi mesaj. cândva greu de imaginat.rezistenţă sporită suportului pe care erau fixate mesajele şi să multiplice aceste suporturi. televiziunea şi satelitul au permis transmiterea din ce în ce mai rapidă a mesajelor. între entităţile de bază ale comunicării. Addison Westley. 87 . În prima categorie. suporţii magnetici de stocare şi transmitere a informaţiei au amplificat la cote.R. dar îndeosebi în secolul al XX-lea. ziarele şi revistele. prin şi datorită acestui angrenaj tehnologic şi instituţional. ori să mărească viteza cu care aceste mesaje erau fixate pe suport şi ajungeau la destinatari. fiecare dintre ele fiind menită să răspundă unei nevoi sau unui vis de comunicare. simultan. dar nu în ultimul rând. Dominick. comunicarea mediată cuprinde în sfera ei două tipuri de relaţii: comunicarea mediată tehnologic. Cărţile tipărite în tiraje de masă. 1983. înregistrările magnetice. radioul. instituţii sofisticate. precum şi filmele. se interpune un întreg angrenaj tehnologic repartizat în mai multe tipuri de instituţii şi controlate de un număr mare de specialişti. telegraful. În toate aceste situaţii. explozia tehnologică a oferit o considerabilă diversitate de soluţii. cu competenţe dintre cele mai diverse. concertele şi spectacolele etc. J. „dialogurile” realizate prin e-mail. în vederea atingerii unei audienţe cât mai mari. dar în grup restrâns şi comunicarea de masă. discurile (clasice sau de ultimă generaţie). London. conduce la realitatea conform căreia emiţătorul nu se mai adresează unei singure persoane sau unui grup restrâns de indivizi. care distribuie la un număr din ce în ce mai mare de beneficiari. ci unei mulţimi enorme de receptori. În ultimele două secole ale acestui mileniu. Dynamics of Mass Comunication. mai ales.

deoarece sporirea continuă a numărului de beneficiari a permis. 88 . IX. constant. prin comunicarea de masă se generalizează dimensiunea democratică a informaţiei. sexul. Rezultatul unui asemenea fenomen reprezintă industrializarea producţiei de mesaje. Dicţionar de media. Istoria comunicării de masă este. o istorie a scăderii costurilor: de la primele cărţi produse cu tiparul lui Gutenberg. socială sau religioasă. 2005. din acest punct de vedere. el presupune un „sacrificiu". Industrializarea producţiei de mesaje presupune standardizarea şi tipizarea. Balle69.). filosofic. vârsta. reducerea preţurilor. implicit. Acest acces nu este însă total „liber". 4. de la pionieratul în radiodifuziune şi televiziune. pp. Balle. Cu alte cuvinte. mentalităţile etc. până la performanţele actuale în materie.între ei. există trei mari tipuri de media: 69 coord. până la cărţile şi ziarele de astăzi. cu cât un produs din sfera comunicării de masă este cunoscut de un public mai numeros. Bucureşti. la lărgirea fără precedent a formelor şi posibilităţilor de acces la informaţii şi divertisment. Acestea au condus în cele din urmă la eficientizarea creaţiei în comunicarea de masă şi. 200 – 201. toţi cei care doresc pot avea acces la mesaje fără bariere de natură politică. deoarece accederea la conţinutul mesajului are un cost oarecare. ci în valoare relativă. evitarea „unicităţii” (atât de importantă în artă) şi aplicarea legilor economiei de piaţă în definirea valorii (producţia este dictată de consum şi nu de criterii de judecată de ordin estetic. Rolul şi funcţiile mass-media în societate Conform concepţiei lui Fr. Francis. cu atât preţul accesului la produsul respectiv este mai mic. costurile presupuse de accesul la informaţii au înregistrat o permanentă scădere. moral etc. Datorită tehnologiilor. religia. Editura Univers Enciclopedic. nu se află în relaţii de proximitate şi sunt foarte diferiţi în ceea ce priveşte poziţia socială. producerea după principiul lucrului la banda rulantă. Este evident că acest lucru s-a produs nu în valoare absolută.

ea presupunând existenţa mass-media ca un forum în care indivizii sau diversele grupuri sociale îşi pot face cunoscute opiniile şi câştigă o identitate culturală. funcţia metalingvistică. ce legături se ţes între ea şi diferite instituţii. dar şi a influenţelor pe care indivizii şi grupurile sociale le exercită asupra presei. afişe) sau poate implica un decodor (radioul. Realizarea funcţiei expresive depinde de măsura în care diversele curente de opinie îşi găsesc expresia mediatică. funcţia de divertisment. În acest context se poate observa că relaţia dintre mass-media şi societate se poate pune în termeni de consecinţe globale (funcţiile presei). 3) Media de comunicare.1) Media autonome. socială. în care suportul are doar funcţia de a transmite mesajele: releele. Pornind de la observarea efectelor pe care mass-media le produc asupra vieţii sociale. acestea permit instaurarea dialogului la distanţă între indivizi sau între grupuri. politică. televizorul. funcţia instructivculturalizatoare. 2) Media de difuzare. funcţia fatică. Funcţia interpretativă se referă la interpretările şi judecăţile de valoare la care sunt supuse evenimentele sau faptele cotidiene în difuzarea lor de către mass-media. afacerile publice şi viaţa politică. funcţia interpretativă. funcţia referenţială. sociale. care este valoarea acestor interacţiuni şi ce putere are presa în procesele de transformare a structurilor economice. funcţia conativă sau persuasivă. fără să implice instalaţii tehnice de decodare (cărţi. cablul. satelitul. în 89 . politice ori culturale. termenul de funcţie cumulează frecvent cele trei variante enumerate anterior. funcţia poetică. funcţia emotivă. În limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de specialitate. în care suportul de transmitere poartă în el mesajul. caseta). ziare. funcţia critică. de ansamblu de influenţe (efectele presei) sau de misiuni atribuite acestor sisteme (rolurile presei). întrun domeniu sau altul. funcţia expresivă. Este vorba. Funcţia critică se referă la o categorie diversă de activităţi mediatice. Funcţia informativă priveşte alimentarea publicului cu ştiri sau informaţii despre evenimentele sociale. specialişti din diverse domenii au încercat să vadă ce loc ocupă mass-media în viaţa socială. mai multe sau doar una din funcţiile specifice: funcţia informativă. Mass-media sunt active în diverse sectoare ale vieţii sociale şi pot îndeplini. funcţia de liant social.

cum se vorbeşte. situaţii personale deosebite care solicită ajutorul celorlalţi membrii ai societăţii. 90 . Funcţia de liant social presupune generarea de către mass-media a unui mecanism de solidaritate socială în caz de calamităţi naturale. sau retorică) este cea în care construcţia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă. Prin această funcţie se urmăreşte în primul rând un anumit răspuns de la receptor. în al doilea rând.primul rând. în al treilea rând. Funcţia referenţială vizează contextul în care are loc transmiterea unui mesaj şi poate fi: funcţie propriu-zis referenţială. axată pe conţinutul comunicării şi funcţia contextuală sau situaţională. anumite reclame fac şi ele apel la acest tip de mesaj. solicitată. de rolul tradiţional de „câine de pază” pe care mass-media îl joacă. punând accentul pe modul cum se spune. Pe această funcţie se bazează şi comicul de situaţie. Funcţia metalingvistică ţine de utilizarea unui anumit cod şi are în special în atenţie acele situaţii în care un mesaj de o anumită natură este spus pe un ton serios. în numele opiniei publice. în special în campaniile electorale. Funcţia instructiv-culturalizatoare se realizează prin difuzarea de informaţii sau cunoştinţe cultural-ştiinţifice. care poate fi o ironie. deoarece candidatul trebuie să ştie să-şi exprime foarte bine emoţiile în contact cu realitatea de pe teren. în special reclamele pentru serviciile turistice. şi. deşi interlocutorii zâmbesc şi se amuză. funcţia critică priveşte confruntarea unor curente diferite de opinie care se manifestă prin intermediul mass-media. faţă de sistemul de guvernare al statului. Funcţia poetică se referă în special la mesaj. de investigarea sau punerea în lumină a situaţiilor sau aspectelor anormale din viaţa socială. Această funcţie este extrem de importantă. Funcţia conativă (sau persuasivă. Aceasta funcţie nu trebuie redusă la textul gazetăresc. prin urmare. În această situaţie apare uneori necesitatea de a atrage atenţia asupra adevăratului mesaj. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului. Funcţia de divertisment se referă la modalităţile de petrecere a timpului liber pe care mass-media le pune la dispoziţia publicului. care ţine cont de cadrul în care se desfăşoară procesul de comunicare.

publicul ar trebui să se distanţeze şi să sesizeze neajunsurile mass-media. pentru a le influenţa judecata şi aprecierea asupra fenomenului de actualitate. cele mai banale exemple sunt gesturile sau formulele de salut. Toate funcţiile descrise mai sus coexistă practic în orice comunicare. Îndeplinirea acestor principale funcţii mediatice depinde de interacţiunea dintre mass-media. precum şi „alo”-ul cu care începem fiecare convorbire telefonică. Funcţiile mass-media pot fi reprezentate conform următoarei diagrame: Funcţia mediatică Informare Interpretare Exprimare Critică Instructivculturizatoare Acţiunea mediatică Diseminarea informaţiei Comentarea faptelor Semnalarea în public Analiza faptelor Selecţia şi difuzarea cunoştiinţelor şi informaţiilor cultural -ştiinţifice Prezentarea faptelor într-un mod afectiv Realizarea de emisiuni şi rubrici cu specific 91 Consecinţele pentru public Ridicarea nivelului de cunoaştere Cristalizarea propriei opinii Conştientizare Prelucrare şi adoptarea / respingerea criticii Educarea în conformitate cu valorile promovate de societate Sensibilizare şi conformare la apelurile de solidarizare Relaxare şi distracţie Liant Divertisment . Mijloacele de comunicare de masă se adresează oamenilor pentru a-i informa. de funcţia predominantă. fiecare dintre cei trei parteneri trebuie să-şi asume responsabilităţile ce decurg din rolul pe care îl are de jucat: mass-media ar trebui să-şi asume responsabilitatea de factor de influenţă pe care o deţine faţă de public. public şi autorităţi. În cadrul acestui joc de interferenţe. în primul rând. iar autorităţile ar trebui să prevină pe cale juridică abuzurile care se fac în numele libertăţii de expresie. iar structura verbală a unui mesaj depinde. pentru a le orienta atitudinile şi conduitele.Funcţia fatică a comunicării are în vedere caracteristicile canalului de comunicare şi controlul bunei funcţionări a acestuia.

şi presupuneau că în starea de mulţime indivizii se caracterizează prin trăsături ca: sentimentul puterii invincibile.IX. spontaneitatea primitivă. Cercetările se efectuează pe perioade mai lungi de timp. ale lui Gustave le Bon. Prima etapă a fost caracterizată prin ideea autoputerniciei media. pierderea simţului de responsabilitate. expuşi fără nici o rezistenţă valorilor de propagandă. Joseph Klapper argumenta în 1960 că o triere completă a literaturii relevante pentru efectele sociale şi psihice ale mass-media ar presupune identificarea a trei mari etape. deci media depinde de alte elemente ale mediului social. reprezentările asupra publicului au fost dominate de teoriile asupra psihologiei mulţimilor. la început. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. A treia etapă este denumită a revirimentului. iar influenţa sa este condiţionată de alte componente ale mediului social. grupuri mici. alte aspecte ale comunicării de masă fiind neglijate. 5. Aceste teorii erau centrate pe conceptele de suflet colectiv şi individ în mulţime. că media are o putere nemăsurată de a influenţa direct opiniile şi comportamentele. comunităţile de referinţă). adică a revenirii la ideile marii puteri de influenţare de care dispun sistemele mediatice. publicul este reprezentant ca o societate de masă. Rezultatele cercetărilor converg spre ideea relativităţii efectelor media. sau al lanţului procesului comunicaţional (lideri de opinie. Paradigme ale comunicării de masă din perspectiva evaluării efectelor Cercetările media au fost orientate mult timp unilateral asupra studierii efectelor mass-media. influenţa este mai curând indirectă. Ea este legată de expansiunea televiziunii şi de cercetări originale mai profunde şi mai cuprinzătoare. de a manipula masele. A doua etapă apare o dată cu multiplicarea cercetărilor empirice de sociologie a comunicării de masă şi va fi marcată de ideea efectului minimal al media. şi se acordă o atenţie 92 . creşterea sugestibilităţii şi a sensibilităţii la contagiunea mentală. Mass-media reprezintă doar una dintre multiplele surse sociale. Astfel. se credea. format din indivizi izolaţi şi anonimi.

sociali şi culturali. impunerea televiziunii. A. Editura Polirom. teoria acului hipodermic şi cea a glonţului magic. În cazul modelului stimul . modelul hegemonic. duce la destrămarea dogmei efectului minimal. pp. limitate şi slabe71. şi are ca rezultat un răspuns uniform din partea indivizilor.răspuns mesajul televizat este considerat un stimul. clasificându-le în trei categorii: teoriile efectelor puternice. 2004. le sintetizează. 6. p. De asemenea. Acest model ar putea fi redus la următoarea schemă: SSURSĂ (stimul) Transmiterea mesajului direct. cu o putere incomparabilă cu celelalte media. Teoriile efectelor mass-media Efectele mass-media pot fi considerate efectele „unor contexte nor construcţii mentale pe care individul le primeşte prin educaţie” 70 . Fenomenul reprezentărilor sociale. Iaşi. care atinge şi atrage audienţe de dimensiuni fără precedent. în lucrarea sa Introducere în sistemul mass-media. care elimină toţi factorii raţionali. ca ordonatoare ale mediului. Iaşi. În cadrul teoriilor efectelor puternice se desprind patru modele: modelul stimul . Toate aceste teorii au ca numitor comun faptul că receptorii mesajului sunt indivizi izolaţi. Introducere în sistemul mass-media. 1997. Editura Polirom.mai mare contextului social şi motivaţiilor expunerii la media. Mai mult. 123 – 150. Neculau. 39. 70 Moscovici. 71 Coman.răspuns. Serge. Pentru a facilita accesul la teoriile şi studiile asupra efectelor mesajului mediatic. lor fiindu-le atribuit şi un caracter ideologic. cel al dependenţei şi cel al spiralei tăcerii. Mihai Coman.). în Reprezentările sociale (coord. IX. Mihai. fără intermediari. Ca organizare şi mecanisme de structurare a raporturilor simbolice. 93 . reprezentările sociale şi ideologice au elemente comune. unor Indivizi izolaţi Acest model a fost dezvoltat de-a lungul timpului sub forma mai multor teorii: teoria fluxului într-un singur pas (one step-flow). se iau în considerare relaţiile dintre comunicare şi dinamica sistemelor de valori şi a modelelor culturale.

Efectele mesajului televizat prin modelul fluxului în doi paşi depind în opinia lui Michael Kunczik şi Astrid Zipfel73 de structura personalităţii şi aptitudinile native ale 72 Neumman. pe existenţa unor lideri de opinie care selectează şi interpretează informaţiile transpunându-le într-o formă accesibilă maselor sau grupului său. politic) “impune” celorlalte grupuri din acelaşi domeniu două posibile reacţii: tăcerea şi izolarea şi integrarea în grupul reprezentat de media. Michael. Modelul dependenţei se bazează pe faptul că receptorul este un om integrat întrun sistem social informaţional şi are o nevoie vitală de informaţii din anumite domenii pentru bunul mers al vieţii cotidiene. sau pe verticală. al cultivării şi al agendei (Agenda-Setting) Modelul fluxului în doi paşi se bazează. Zipfel. Editura Presa Universitară Clujeană. către membrii grupului. Chicago. Premisele de bază ale spiralei tăcerii. Necesitatea acestor mesaje este mult amplificată în zonele metroplitane. Noelle Elisabeth. Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării. panică. lipsit de puterea de a filtra mesajele şi de a avea un răspuns critic. University of Chicago Press. cultural. 94 . după Elisabeth Noelle –Neumman sunt72: teama de izolare şi dorinţa de integrare în comunitate. clasa superioară a societăţii îşi impune propriile valori unui public pasiv. tendinţa de marginalizare a indivizilor al căror comportament este deviant. Primul pas presupune colectarea informaţiei filtrate pe orizontală. Teoriile efectelor limitate sunt reprezentate prin trei metode: al fluxului în doi paşi (Two Step-Flow). 1984. 73 Kunczik. terorism. violenţă) şi campaniile de influenţare a publicului. dorinţa de conformare la valorile societăţii. Folosindu-se de sistemul educativ şi canalele comunicării publice. A theory of public opinion. The spiral of silence. În cazul modelului spiralei tăcerii. 1998. evaluarea permanentă a opiniilor comune. Astrid. ca un mijloc persuasiv de cucerire a maselor de către clasele dominante. Modelul hegemonic apare în situaţii de calm în plan social şi economic. spre marea masă.răspuns: dezordinea socială (creată de catastrofe. crearea unei opinii publice majoritare. Cluj-Napoca. unde au rol de orientare cotidiană.Există două situaţii tip care favorizează emergenţa unui efect stimul . presa ca reprezentant al unui anumit grup (social.

care constă în ideea că. modelul cultivării subliniază factorul formativ (de opinie) al mesajului televizat asupra lumii. Four Theories of the Press: The authoritarian. Modelul autoritarist 74 75 Severin.. produsele mass-media trebuie selectate conform nevoilor şi aspiraţiilor acestora. totala ei eliberare de sub controlul direct al publicului. 2004. modelul liberal. apărute în momente istorice şi în zone geopolitice diferite. 95 . cartografiază rolul social al presei dintr-o perspectivă istorică şi pe o axă ce aşează la un pol completa subordonare a presei de către instituţiile puterii şi. Wilbur. a unor roluri comune şi a unor valori comune”74 de către marii consumatori de televiziune. Cele patru teorii normative sunt: modelul autoritarist. Bazându-se pe faptul că televiziunea reprezintă o sursă importantă de informare în cadrul familiei. Această teorie a sociologului american Georg Gerbner defineşte cultivarea prin efectul de preluare „a unei viziuni comune asupra lumii. de personalitatea şi mijloacele de percepţie ale receptorului şi de contextul de interacţiune între lider şi acesta. determinând astfel priorităţile cotidiene şi. social responsibility and soviet communist concepts. modelul comunist şi modelul serviciului public. Siebert. În viziunea acestora. prin valorile consacrate de televiziune se influenţează sistemul axiologic al omului. 1963. Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. 1. Peterson.liderului. în lucrarea Patru teorii despre presă75. în consecinţă. libertarian. Theodore Peterson şi Wilbur Schramm în 1956. 7. University of Illinois Press. pentru a avea un impact cât mai mare asupra publicului. Theodore. Fred. 7. IX. Schramm. În modelul agendei. Editura Polirom. W. la celălalt pol. J. cele patru mari teorii. de atitudinea prin care el se poate exprima. Iaşi. În cadrul teoriilor efectelor slabe s-a dezvoltat modelul de uses and gratifications (utilizări şi gratificaţii). IX. crearea agendei sau a ordinei de zi. Evoluţia comunicării de masă în raport cu societatea Cea mai cunoscută tipologie a structurilor instituţionale şi variatelor filosofii privind evoluţia media este cea propusă de trei profesori americani: Fred Siebert.

la resurse. În statele europene din secolele al XVII-lea. la distribuţie. se folosea un sistem de legi şi reglementări pentru a influenţa activitatea întreprinderii de presă. ele s-au grăbit fie să le absoarbă. la informaţie. sfera de acţiune a puterii era limitată de existenţa proprietăţii private: statul nu putea interveni împotriva cadrului economic şi a legilor pe care le promulgase. fie să le supună unui control riguros. Restricţiile au cunoscut o paletă mult mai bogată: multe au vizat accesul la licenţă. Privilegiile au vizat îndeosebi instituţiile de presă subordonate sau obediente. ci doar folosirea lor excesivă. De aceea. de o distribuţie preferenţială şi de favoruri acordate liderilor sau ziariştilor care se remarcau în promovarea temelor dorite de putere. monarhiile vremii percep transformarea foilor tipărite cu prilejul unor evenimente în publicaţii lunare sau săptămânale ca pe o ameninţare directă. La începutul secolului al XVII-lea. problema era de a găsi forme de constrângere împotriva unei prese care opera în baza instituţională a proprietăţii private. Folosind o pârghie de tip juridic. Principiul de bază al modelului autoritarist este controlul exercitat de instituţiile statului asupra funcţionării organelor de presă a conţinuturilor vehiculate de acestea. prima încercare de a defini misiunea socială a presei. Deci. Existenţa unor astfel de legi nu reprezintă în sine un semn de autoritarism. Cele mai eficiente erau legile referitoare la trădare şi la instigare la revoltă. care au beneficiat de atribuirea mai rapidă a dreptului de publicare.Reprezintă prima concretizare filosofică şi instituţională a relaţiei dintre stat şi presă. Sistemele autoritariste au încercat să facă faţă acestei dificultăţi utilizând două mijloace: privilegiile şi restricţiile. de sprijin financiar sau de scutiri de taxe şi impozite. al XVIII-lea şi chiar al XIX-lea. 96 . O altă formă de exercitare a restricţiilor a fost aceea prin folosirea unei pârghii economice: se fixau impozite sau preţuri de distribuţie falimentare pentru o întreprindere privată. De asemenea. puterea selecta pe aceia pe care îi considera de încredere.

structura organizaţională. concepută ca un mijloc de exercitare şi legitimare a puterii. a readus în discuţie problema controlului şi a reglementării accesului la comunicare. Regimul comunist se caracterizează prin distribuţia centralizată a resurselor . 97 . Astfel. cu valoare pur propagandistică şi nu informativă. la începutul secolului al XX-lea a unor noi tehnologii. ideologic sau politic.Modelul autoritarist a fost depăşit în două direcţii: modelul comunist care a perfecţionat tehnicile de exercitare a controlului şi modelul liberal care a dezvoltat formele de emancipare de sub controlul autorităţii. Apariţia. Accesul la informaţii era posibil numai prin intermediul instanţelor stabilite de putere: comitete de propagandă. şedinţe. procesul producţiei trecând prin filtre succesive. ca şi numărul de frecvenţe şi ore de program. IX. presa nu este decât o armă a puterii. preamărirea realizărilor etc. acestea oferind date filtrate. agenţii de presă. au rezolvat mai echilibrat problemele induse de dezvoltarea media prin crearea unui model al serviciului public.cotele de hârtie fixate prin planuri anuale limitează numărul de ziare şi reviste. se obţinea: stăpânirea mijloacelor de producţie. unde spectrul autoritarismului şi al totalitarismului creează reacţii de adversitate făţişă. stăpânirea mijloacelor de distribuţie. Presa era. până nu demult. congrese. Statele occidentale. dotată cu misiuni şi sarcini precise: educarea maselor. documente oficiale. ceea ce se făcea prin deţinerea controlului total asupra sistemului mass-media. Sistemul se caracteriza printr-un control extraordinar de sever al informaţiei. mobilizarea lor pentru îndeplinirea unor obiective politice şi economice. conform unor criterii restrictive de ordin social. accesul fiind controlat de aparatul de partid. 7. reorganizate. deoarece prin monopolizarea acesteia puterea crea şi distribuia un produs numit informaţie oficială — în realitate un amestec pervers de adevăruri parţiale si minciuni credibile. 2. Redacţiile erau construite pe o tipologie piramidală. Modelul comunist Din perspectiva comunismului. în care fiecare eşalon controla ce a făcut eşalonul inferior.

7. dezbateri publice.Controlarea informaţiei conduce la generalizarea caracterului planificat al activităţii mass-media. partidele. IX. asociaţii civice. Cenzura era aplicată de specialişti din afara instituţiei şi de conducătorii din interiorul organizaţiei. 3. prin care încercau să stabilească o punte paralelă de comunicare cu o ipotetică audienţă. referendum. Discursul presei. reproducând la nesfârşit aceleaşi formule standard. deoarece presa ocolea realităţile. Conform concepţiei liberale. fundamentale şi inalienabile. conform concepţiei liberale. Omul este considerat deţinătorul unor drepturi naturale. Presa poate fi înţeleasă ca instituţia care permite circulaţia acestor idei şi confruntarea lor neîngrădită. de reprezentanţii politicului şi ai puterii 98 . Pentru a putea lua decizii corecte. o parte din ei vor pune în mişcare diverse tehnici ale aluziei şi metaforei. În urma unui „contract social” el poate ceda o parte din prerogativele sale unor instituţii precum: statul. Modelul liberal Modelul liberal a atins apogeul în secolul al XIX-lea. limbajul presei căpăta caracteristicile limbii de lemn a discursurilor oficiale. şi. adevărul se poate obţine doar prin confruntarea liberă a ideilor şi opiniilor. În paralel însă. motiv pentru care trebuie să fie în primul rând liberă de orice presiune a părţilor interesate. Controlul se realiza şi prin instituirea unor mecanisme diversificate de cenzură: aceasta se exercita în forma cea mai simplă prin controlarea sumarelor şi a grilelor de programe a textelor şi emisiunilor sau prin standardizarea temelor jurnalistice. mai ales. oamenii trebuie să cunoască adevărul şi. Jurnaliştii înşişi dobândeau şi deprinderi de autocenzură şi eliminau din proprie iniţiativă acele informaţii şi idei pe care le ştiau din start nepublicabile. liderii politici asupra cărora îşi exercită puterea şi controlul prin mecanismele democraţiei: alegeri. îndemna populaţia să ghicească sensuri diferite de cele explicit cuprinse în text. fapt care plasează presa în ipostaza de producătoare de campanie de mobilizare şi de propagandă permanentă. ancorat în formule stereotipe. drepturile individului sunt sacre. grupuri de presiune.

în 99 . executivă şi juridică.cetăţenii se mobilizează în favoarea unei cauze .administrative. 7. presa şi instituţiile puterii. apariţia radioului şi a televiziunii. Procesul de atribuire a frecvenţelor a dus la dezbaterea unor principii şi norme de funcţionare. necesare pentru a satisface interesele firmelor. De aceea. Această sintagmă nu se referă la acţiunea directă a mass-media asupra celorlalte puterii. prin dezvoltarea conştiinţei şi exigenţei profesionale. Modelul serviciului public a apărut sub impulsul a trei factori: 1. în goana după profit poate să dispară piaţa liberă a ideilor şi răspunderea faţă de informarea individului. Însă. 4. presa era considerată un partener de discuţie. legile pieţei devin factorii reglatori ai sistemului massmedia. controlul se va deplasa din sfera statului în sfera oamenilor care au destui bani. presa ajunge un produs vândut de două ori . Sub presiunea concurenţei şi profitului. presa trebuie să apeleze la instituţii din alte zone de activitate capabile să-i asigure existenţa prin forme alternative de finanţare. pentru realizarea misiunii de a informa şi de a oferi un forum de dezbatere. exigenţele statului şi aşteptările publicului. De aceea. presa trebuie să fie o întreprindere economică stabilă. S-a încetăţenit desemnarea presei ca fiind cea de a patra putere pe lângă cea legislativă. iar cerinţa adresată presei de a controla guvernul a apărut în contextul acestei teorii. se face în numele conceptului de responsabilitate socială. care a readus în discuţie problema resurselor deţinute de stat.o dată cititorilor. Aşadar. IX. revoluţia tehnologică. Acţiunea presei este indirectă: distribuind informaţii şi idei despre modul cum celelalte puteri îşi exercită mandatul. ea creează o opinie publică . jurnaliştii au devenit din ce în ce mai conştienţi de răspunderea civică şi morală care revine celor care produc şi distribuie mesaje prin presă. ceea ce s-a concretizat. şi o dată firmelor de publicitate. În modelul liberal. Modelul serviciului public Introducerea autorităţilor statale în sistemul comunicării de masă într-un triunghi ce leagă publicul.şi exercită presiune asupra factorilor politici şi legislativi şi obţine modificarea atitudinii şi a comportamentului celorlalte puteri. În căutarea adevărului. 2. într-un final.

Raţiunile unei participări pot fi de ordin politic. în anumite momente.. precum sprijinirea creaţiei culturale. 1. El remarca faptul că cea mai mare parte din ceea ce cunoaştem despre mediul în care trăim ne parvine în mod indirect. W. Stănciugelu. IX. sau de ordin filantropic. Mass-media şi reprezentările mentale În 1922. în lucrarea Opinia publică76. cit. iar orice lucru despre care credem că este o imagine adevărată îl tratăm ca şi cum ar face parte din mediul însuşi. Manipularea informaţională şi structurile mediatice IX. atât statul. Vasile. cât şi grupurile economice pot sprijini diferitele instituţii mass-media fără a interveni în politica acestora. Modelul liberal a dus la o exacerbare a legilor pieţei şi a goanei după profit. op. În esenţă. care subliniau necesitatea eliminării practicilor excesiv comerciale. adăugând că. sistemul a abdicat de la principiile sale fundamentale. în evoluţia sa. amplificarea dezbaterilor teoretice privind rolul presei. considerând însă că. precum sprijinirea democraţiei. modelul serviciului public porneşte de la premisele teoretice ale modelului liberal. 8. 180.definirea unor principii şi coduri profesionale. Lippmann observa că „singura percepţie pe care cineva o poate avea despre o întâmplare prin care nu a trecut este aceea creată de imaginea sa mentală despre acea întâmplare”77.. analiza discrepanţa între lume şi „realităţile” pe care le percepem şi pe baza cărora acţionăm. 8. reacţionăm la ficţiuni la fel de puternic 76 77 Apud. 3. p. Ibidem. Astfel. fără a încerca să le influenţeze sau să le impună punctul lor de vedere şi interesele lor specifice. 100 . Tran. Walter Lippmann. Irina.

De aceea. a informa înseamnă acum “a arăta istoria în desfăşurare”. configurându-l după propria lor finalitate. fiecare om aşteptând de la presă să restituie o „copie” după modelul pe care viaţa îl pune la dispoziţie. Această stare de spirit este generată de iluzia ce mai persistă încă. Tirania comunicării. deoarece sunt implicate definitiv şi substanţial în acest „dat”. ci şi un ansamblu de parametri contextuali care să permită cititorului să-i înţeleagă semnificaţia profundă. 101 . conceptele de bază ale jurnalismului s-au schimbat. prea complex şi prea rapid pentru a-l cunoaşte direct. a unui eveniment. manipulări şi mistificări. reconstituiri. ci. oglindirea unui „ce” preexistent este luată în seamă. pp. recent. Bucureşti. împreună cu I. 78 Ramonet. rol pe care ar trebui să şi-l asume mass-media (în reconstruirea acestui model simplificat al realităţii pe baza căruia omul gândeşte şi acţionează). doar reprezentarea. astăzi. raportarea la accepţia reprezentaţională a presei nu poate decât să fie generatoare de crize. El nu vrea să spună că aceste ficţiuni sunt minciuni. ceea ce facem nu se bazează pe o cunoaştere precisă şi directă. astfel încât. 2000. cererea încurajând oferta de documente false. Sub influenţa televiziunii însă. Editura Doina. 147 – 154. potrivit căreia sistemul media are doar rolul fundamental de a reprezenta realitatea. Ea nu mai este o oglindă neutră a unui dat ce premerge. mai degrabă că noi reacţionăm la o reprezentare a unui mediu pe care noi înşine îl fabricăm. ci pe reprezentările lumii de obicei furnizate de altcineva (de unde şi influenţa pe care mass-media o are asupra societăţii). s-a stabilit iluzia că a vedea înseamnă a înţelege. că. Căci. Realitatea mediatică de astăzi ne pune însă în faţa funcţiei de constituire. trebuie să-l reconstruim ca pe un model mai simplu înainte de a putea să ne ocupăm de el. În această accepţie.ca la realităţi. Astfel. Facem acest lucru pentru că mediul real este prea mare. Dintre cele mai importante schimbări trebuie avute în atenţie următoarele: a) Informaţia însemna. în special a ideologiei sale de informare (transmisia în direct şi în timp real). furnizarea nu numai a descrierii precise (şi verificate) a unui fapt. Ignacio. Putem spune astfel. O asemenea concepţie duce la o fascinaţie pentru imagini turnate în direct. Ramonet 78 . de construcţie a realităţii pe care o manifestă astăzi informaţia. pentru a acţiona asupra unui mediu.

care se bazează nu pe criterii obiective. ci pur şi simplu pe faptul că celelalte medii de informare repetă aceleaşi afirmaţii şi le confirmă. la genul people şi la afaceri. în plus. ele prezintă un mare număr de rubrici şi ilustraţii care privesc domeniile cele mai variate. Un eveniment care poate fi arătat în direct este mai remarcabil decât cel care rămâne invizibil şi cu o importanţă abstractă. televiziune etc. fotografii. Recursul la imagine s-a impus mult în ziua de astăzi datorită presei. Astfel. fără feed-back. Putem vorbi de naşterea unei adevărate ere a imaginii. datorită impactului imaginilor sale. c) Timpul informaţiei care s-a micşorat o dată cu apariţia Internetului. ilustraţii de cărţi sau pentru ziare. Se instalează ideea că. constrângând astfel presa scrisă să o urmeze. aflându-se. importanţa evenimentelor este proporţională cu bogăţia lor de imagini. cinema. tendinţă periculoasă dacă ne gândim la apariţia noilor monopoluri informaţionale. IX. este aceea care impune alegerea evenimentului semnificativ. Repetiţia se substituie demonstraţiei. riguroase şi atestate la sursă. Cotidiene de mare tiraj o folosesc de cele mai multe ori ca să atragă cititorul. Rolul primordial al acestui tip de publicaţii este de a distra cititorul. nu acelaşi lucru se întâmplă cu imaginile. informaţiile politice 102 . odată cu imaginea. Inegalitatea dintre emiţător şi receptor se accentuează. Comunicarea prin imagine Dezvoltarea mijloacelor de comunicare a permis multiplicarea mesajelor-imagine unde limbajul propriu-zis. nu mai are un rol primordial: afişe. Comunicarea prin imagini este o comunicare de multe ori cu sens unic. dacă orice om ştie să folosească limbajul vorbit. în întârziere faţă de data producerii evenimentului. prin forţa lucrurilor.b) Actualitatea se leagă de faptul că televiziunea. anume „revista" sau „magazinul". a megatrusturilor internaţionale de media. d) Veridicitatea informaţiei. fiind constrânsă să se limiteze la relatarea evenimentelor din plan local. fără a fi în totalitate exclus. presa cotidiană pare demodată. se trece la un tip de comunicare mult mai puţin interactivă a cărei eficacitate este multiplicată prin faptul că ajunge la receptori extrem de numeroşi. 2. creându-se în acest fel posibilitatea manipulării. 8. Există însă un tip de publicaţie în care accentul este pus pe imagine. iar informaţia este înlocuită cu confirmarea. benzi desenate.

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Sociologia opiniei publice. după spusele lui nu ar reuşi să formeze gândirea conceptuală. nu poate fi considerată o imagine. Ştefan. vede în imagine şi în idee doi poli opuşi ai activităţii psihice. fiind considerate cele mai bune suporturi pentru publicitate. Robert Cisimo a studiat „presa ca parte din sistemele de manipulare cele mai active ale opiniei publice”80. Editura Didactică şi Pedagogică. un important antropolog şi interpret al simbolurilor.. aşa cum o percepem prin intermediul mijloacelor de comunicare de masă. 103 . 80 Apud. Obsedaţi de găsirea unor informaţii exclusive. turistice. De altfel. atunci când faptele în sine nu oferă nimic captivant. 3. pp. Bucureşti. Aceste publicaţii sunt cunoscute pentru faptul că sunt mai degrabă privite decât citite. noţiunea de „sfaturi practice” permite atenuarea graniţei dintre informaţie şi publicitate. interviuri de senzaţie. 2. în sensul metaforic al cuvântului. Buzărnescu. de pildă. În special. 79 Bachelard. ne putem întreba dacă lumea. 8. Gaston Bachelard79. În perioadele în care actualitatea nu este bulversată de războaie sau de catastrofe. Actualitatea ar deveni astfel doar un „potop” de „pseudo-evenimente": urmăriri calculate. ajungând la concluzia că ea reprezintă o armă teribilă sub raportul potenţialului de influenţare. astfel. Ele constituie elementul perfect de lansare a modei vestimentare. Bucureşti. vol. 287 – 315. IX. ci şi la manipularea opiniei publice”. este acuzată că îi face pe tineri să piardă gustul pentru lectură. Dialectica spiritului ştiinţific modern. aceste publicaţii fac concurenţă televiziunii şi cotidianelor de informaţie. ei creează actualitatea din toate aceste fragmente senzaţionale. 1996. Imaginea. jurnaliştii tind să acorde privilegiu detaliului în detrimentul esenţialului. Tehnici de manipulare prin presă Plecând de la premisa că „mass-media participă nu numai la geneza. Proliferarea imaginii este deseori considerată a fi un fenomen de regres cultural. Gaston. Banda desenată. mici fraze „nevinovate” aruncate la timpul potrivit pot să străbată în prim plan.şi economice sunt reduse la minimum şi oferite numai în formele lor cele mai spectaculoase. 1986.

autorul enumera: a) selectarea ştirilor . În consecinţă. dar eficientă.se bazează pe faptul că sinteza din titlul articolului constituie o evaluare a articolului în structura de ansamblu a publicaţiei. ştiind că nu trebuie să se opună publicului. redactarea ştirilor trebuie să ţină cont de faptul că realităţii prozaice publicul îi preferă o imagine mai tonică.Ca principale tehnici de manipulare prin presă.vizează dimensionarea axiologică a conţinutului în funcţie de pagina pe care este culeasă ştirea sau de locul atribuit acesteia într-o emisiune. f) selecţia fotografiilor în presa scrisă precum şi explicaţiile care le însoţesc pot afecta semnificativ atitudinea publicului faţă de conţinutul din imagini. În acest sens. deoarece criteriile de selectare aparţin deja celor care deţin o anumită influenţă în structura socială. opinia publică urmând acest curent. De asemenea. Astfel. O modalitate de denigrare fără cuvinte o constituie alăturarea unei fotografii scandaloase de imaginea unei persoane căreia nu i se face presă bună în momentul respectiv. b) orientarea ştirilor . Caracterele cu care sunt alese indică şi importanţa lor pentru editori. în timp ce un eveniment autentic dar defavorabil puternicilor zilei. prin distribuire pe ultimele pagini. contribuie la aruncarea lui în anonimat. cei care le redactează folosesc formulări deosebit de familiare chiar pentru fapte deosebit de grave. importanţă ce se transferă şi publicului. folosite în mod curent. plasarea unui fapt oarecare pe prima pagină îl poate proiecta în sfera evenimenţialului.se realizează de obicei prin omiterea unor componente ale mesajului iniţial. publicul având acces doar la unele segmente ale circuitului informaţional. e) alegerea evenimentelor care vertebrează un flux comunicaţional are mare putere de influenţare. c) influenţarea prin plasarea ştirilor . asigurând accesibilitatea acestora. întrucât abordarea întregii activităţi a unui lider în contextul statusului de prestigiu a ramurii de activitate în care s-a afirmat contribuie la discreditarea lui într-o manieră aparent reverenţioasă. d) influenţarea prin titluri .este apreciată ca cea mai eficientă cale de inserţie a influenţei în spaţiul informaţional. Simpla vecinătate poate 104 . Este evident că aceştia vor selecta numai informaţiile care nu le lezează interesele. ei au obligaţiade a controla stilistic conţinutul în sensul aşteptărilor publicului larg.

editorul rezumă în ochii cititorului scara de valori necesară orientării în succesiunea evenimentelor deosebit de schimbătoare. Informaţia tendenţioasă a fost multă vreme identificată fie cu eroarea. Efectul acestei situaţii îl constituie cultivarea comodităţii cititorului care începe să vehiculeze idei şi opinii ce nu-i aparţin. Tran. b) Intoxicarea. 8. prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul. în timp ce minciuna este o neadecvare faţă de adevăr. dar. prin orientarea inerentă poate contribui nu numai la afirmarea unei personalităţi. lăsând însă impresia libertăţii de gîndire şi de decizie”81. 4. ci şi la transformarea ei în lider de opinie al publicului care împărtăşeşte punctul de vedere al editorialistului respectiv. Stănciugelu. Irina. colectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului. grup. Studii recente au clarificat faptul că eroarea se defineşte numai ca o neadecvare în raport cu realitatea. să demoralizeze. Principalele practici manipulative Manipularea este definită ca „acţiune de a determina un actor social (persoană. Într-o lume grăbită.induce în percepţia cititorului o echivalenţă valorică deosebit de remanentă în fondul aperceptiv şi cu impact asupra apariţiilor publice viitoare ale persoanei respective. IX. dezinformatorul foloseşte chiar şi calomnia sau minciuna atunci când acestea se dovedesc a-i sluji interesele. Cum obiectivul îl constituie manipularea. Vasile. op. care tinde să acrediteze anumite opinii. iar nu cu interesele sale. Zvonurile sunt puse în circulaţie pentru că au o dublă funcţie: de a explica şi de a atenua anumite tensiuni emoţionale. cit. care reprezintă o afirmaţie prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea. 105 . h) producerea şi difuzarea informaţiilor tendenţioase ocupă un loc aparte în manipulare. p. g) editorialul. să deruteze. el colportează aparenţa girului obiectivităţii pe care-l pretinde presa în ansamblul ei. Ca neologism semantic... însuşindu-le din editorial. 81 Apud. fie cu minciuna. Dintre practicile manipulative reţin atenţia: a) Zvonul. 172. intoxicare este de origine militară şi este rezervat doar unor planuri militare superioare.

urmărind realizarea unor scopuri persuasive. lingvistice. În sensul clasic. d) Propaganda reprezintă o activitate sistematică de transmitere. în scopul influenţării. convingeri sau comportamente. se dezvoltă numeroase forme de propagandă (economică. datorită progresului tehnologic (în special dezvoltarea audiovizualului). schimbării.c) Dezinformarea reprezintă orice intervenţie asupra elementelor de bază ale unui proces comunicaţional. precum şi oportunităţile lor de exprimare a opiniei împotriva consensului politic general. Comunicarea politică Ştiinţa comunicării politice a apărut în urma cercetărilor interdisciplinare (sociologice. care are acum la dispoziţie noi mijloace de asigurare a eficienţei şi performanţei. promovare sau răspândire a unor doctrine. al unui grup social sau al unui regim de guvernare. politologice. teze sau idei de pe poziţiile unei anumite grupări sociale şi ideologii. Perspectiva cercetărilor s-a lărgit peste două decenii. el poate fi o instituţie. formării unor concepţii. Cercetările vizează şi analiza tratării diverselor grupuri minoritare sau dezavantajele acestora. având drept obiectiv fundamental analiza formelor şi funcţiilor discursului politic. X. o organizaţie etc. cu scopul de a determina la receptori (numiţi ţinte în teoria dezinformării) anumite atitudini. opinii. fapt ce a implicat şi o extindere a comunicării politice. Studiile “lingvisticii politice” dezbat şi modurile de infiltrare ale puterii în toate formele comunicării 106 . Majoritatea studiilor privesc măsura în care acestea contribuie la expansiunea şi întărirea clasei politice. Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat dezinformatorul. ştiinţele comunicării) ale anilor '50. în prezent însă. se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid. care modifică deliberat mesajele vehiculate. reacţii. În cadrul generos al perspectivelor socio-lingvistice s-au dezvoltat şi abordările „lingvisticii politice”. tehnică. diferenţiate după conţinut şi prin raportare la profilul grupului social care o iniţiază. culturală). Studiile iniţiale îi aparţin lui Walter Lippman şi au fost continuate de Şcoala Universităţii de la Columbia. medicală. acţiuni dorite de un anumit agent social. atitudini. sportivă.

O abordare fundamentală o reprezintă modalitatea în care publicul distorsionează comunicarea în scopul menţinerii puterii. limbajul paraverbal (ton. Payot. efecte sonore). volum. În asemenea situaţii. etc. materializată în spoturi electorale . Folosind televiziunea. politicul are de fapt acces la un canal multiplu sau la o suprapunere de canale.ca principal mijloc de convingere şi influenţare. X. Mijloacele de comunicare în masă devin unul din canalele folosite de domeniul politic pentru a-şi exercita persuasiunea. iar încercarea de definire a conceptului de comunicare politică este un demers complex. modificarea percepţiilor şi convingerilor sau întărirea celor deja existente. limbajul politic distorsionează comunicarea şi dezinformează publicul. Descoperirile televiziunii în domeniul reclamei comerciale. 107 . 1. ele deţin un rol major în transmiterea informaţiilor stabilizatoare de sistem. Histoire des doctrines politiques depuis l’antiquité jusqu’a nos jours. Televiziunea în special ajută la expansiunea publicităţii electorale. Gaeno. 9 – 12. Comunicarea politică îşi găseşte finalitatea prin intermediul mass-media: ele ajung la destinatari numeroşi şi insistă să stabilizeze şi să întărească cultura politică existentă. ritm.) şi nu în ultimul rând de unul sonor. mimică etc). cu toate tehnicile şi strategiile implicate de acestea. întrucât mediile sunt cei mai importanţi furnizori de mesaje şi dispun de capacitatea de difuzare a unor concepţii proprii asupra realităţii. discursul politic uzând nu numai de limbajul verbal.publice prin utilizarea miturilor. se transferă acum reclamei politice. simbolurilor şi stereotipurilor. Politica este un univers al discursurilor şi al comunicării. tonalitate. Paris. mobilizarea socială. Politologul italian Gaeno Mosca82 afirma că orice elită politică are nevoie de o „formulă politică” care să îi legitimeze dominaţia. limbajul vizual (imagine) şi cel auditiv (muzică. toate slujind aceluiaşi scop: convingerea audienţei şi adeziunea publicului. pp. Modelul comunicării politice 82 Mosca. 1936. ci fiind acompaniat şi de limbajul non-verbal (gesturi.

care să analizeze structura şi funcţiile comunicării politice. vizite. Cui?. Structura poate fi reprezentată de elementele modelului comunicaţional al lui H. funcţia poetică. În ceea ce priveşte destinatarul. Politicienii folosesc comunicarea pentru a crea opinii favorabile şi implicit a dobândi cât mai multe voturi ale electoratului. emitentul exercită o funcţie expresivă. prin intermediul mass-media. Prin ce canal?. iar mesajul politic o funcţie de esenţă şi sens. funcţia expresivă) răspunde la întrebarea “cine?” şi desemnează clasa politică. religios sau după vârstă ori sex. Ce spune?. Locutorul-emitent trebuie să identifice grupul . afişe. Astfel. indirectă: praxis-ul politic). funcţia persuasivă. Complexitatea desfăşurării procesului de comunicare politică necesită realizarea unei paradigme proprii. canalul de comunicare (directă: limbajul verbal şi contactul psiho-ambiental. care exprimă un mesaj doctrinar şi ideologic către destinatarul politic: publicul (în mod direct) şi mijloacele de comunicare (în mod indirect). Limbajul verbal joacă rolul codului lingvistic. contactul psiho-ambiental îndeplineşte funcţia de simbolizare. acesta are un rol comprehensiv-activ. cultural. funcţia empatică. funcţia de metalimbaj. funcţia referenţială. anume: funcţia emoţională. 108 . Adaptând cele două modele specificului comunicării politice se poate obţine o paradigmă a comunicării politice. Pentru aceasta ei se folosesc de mijloace tradiţionale precum: întâlniri electorale.ţintă pe baza căruia trebuie să îşi structureze discursul.Scopul comunicării politice este de a asigura un flux de informaţie dinspre Putere spre populaţie. discursuri. Emitentul este preocupat să găsească metoda şi strategia care să capteze şi să intereseze destinatarul politic în diversitatea de grupuri diferenţiate din punct de vedere economic. serbări realizate fie direct. funcţia conotativă. Cu ce efect?) Funcţiile pot fi considerate a fi cele descoperite de Roman Jakobson. iar praxis-ul politic are o funcţie pragmatică. social. blocul doctrinar (repertoriu tematic şi mesaj politic). Cunoaşterea caracteristicilor şi tipologiilor publicului este foarte importantă în acest sens. elemente văzute ca răspunsuri la întrebările din formula sa (Cine?. fie cu ajutorul aparatului de partid sau mai recent. destinatarul. Lasswell. Elementele modelului comunicării politice sunt reprezentate de: emitent. 1) Emitentul (respectiv.

legate de organizarea statului. monumentele. puneri în context ale unui subiect. suveranitate). echivoc. zvonuri. dispersaţi. dinamica politicii. Destinatarul poate fi elita politică. strategiile de politică internă şi externă. conversaţii . Pentru construirea mesajelor politice se uzează de reprezentările mentalului colectiv care aparţin comunităţii căreia i se adresează. 4) Canalul de comunicare răspunde la întrebarea "cum?". Pentru a dobândi o anumită determinantă ideologică sau o anumită interpretare. partide. Astfel. Pentru a influenţa prin conţinutul mesajului se folosesc metafore. exemple şi descrieri cu putere imagistică. etnic. apelul la sentimente şi emoţii).ultimele două sunt canale informale de comunicare. lăsând loc multiplelor posibilităţi de interpretare. minorităţi. sunt canalele cu acoperire naţională (TV.2) Destinatarul (respectiv. libertate. solidaritate. În mesaj se regăsesc valori politice perene (ex. Receptorul poate fi un singur individ. În cazul comunicării politice există două posibilităţi de realizare a procesului: în mod direct (comunicarea verbală dublată de limbajul non-verbal şi paraverbal) şi indirect. fie conotaţie negativă conduc la deformarea situaţiei iniţiale după cum cere interesul instanţei emiţătoare. 3) Blocul tematic răspunde la întrebarea “ce?” şi defineşte pe de o parte repertoriul tematic (aria semantică. 109 . ambiguitate. funcţia comprehensiv-agresivă) răspund întrebării “cui?”. Mesajului îi corespunde funcţia conotativă. presa scrisă. un grup social sau o populaţie având caracteristicile publicului de masă: eterogeni din punct de vedere socio-cultural. Canalele de comunicare sunt folosite în funcţie de destinatarul vizat. Asocierea unei anumite teme cu alte evenimente care au fie conotaţie pozitivă. procesul de contextualizare este însoţit de structuri retorice şi procedee ale elocvenţei (comparaţii. credinţe sau convingeri politice. democraţie. împărtăşind sau nu aceleaşi valori. problematica pe care clasa politică doreşte să o impună mai ales cu ajutorul mass-media). grupurile de interese. radio. care dezbate probleme ale puterii politice. iar pe de altă pare mesajul (care conţine soluţia politică la repertoriul tematic propus). formulări speciale. grupurile de presiune. expresii colocviale. noţiuni abstracte şi de maximă generalitate care conţin conotaţii. profesional. prin acţiunea politică. Repertoriul tematic îndeplineşte o funcţie denotativă.

volumului şi tonului glasului exprimă sensul global al mesajului transmis. factorii care asigură perceperea favorabilă sau nefavorabilă a mesajului sunt: credibilitatea. interlocutorului şi a mesajului. preponderent emoţionale şi pulsatorii. Persoanele publice îşi însuşesc noţiuni de comunicare non-verbală pentru a influenţa publicul prin elementele adiţionale discursului propriu-zis: voce. şi anume îşi adaptează vocea potrivit contextului. 1996. dar şi de contextul în care are loc comunicarea. iar cel mai restrâns canal de comunicare îl reprezintă cel cu ţinte individualizate (documente pretins confidenţiale). Baza comunicării politice o constituie limbajul politic. al cărui fundal era albastru. filosofic sau limbaj popular). X. gesturi. literar. charisma. Edition Routledge. poziţia corpului etc. Efecte ale comunicării politice 83 Wilson. Ca urmare s-au înregistrat numeroase plângeri care afirmau că albastrul favorizează Partidul Conservator (fiind culoarea acestui partid).evenimentele sportive sau culturale . culorile din cadrul în care apare emitentul mesajului. simpozioane). Limbajul non-verbal şi paraverbal este cu atât mai important cu cât atinge straturile psihice profunde ale auditoriului. fundalul a fost schimbat83. John. privire. Un exemplu de încercare de influenţare prin limbajul cromatic îl reprezintă emisiunea "Nine o'clock news" difuzată de BBC. 56 – 57. În timpul alegerilor din 1992 se difuzau multe ştiri electorale. canale cu acoperire selectivă (acestea se referă la mijloacele de comunicare specializate şi întruniri. precum şi decorul sau ambianţa sonoră. apartenenţa etnică sau sexuală. Factorii care influenţează perceperea mesajului raţional exprimat prin limbajul verbal sunt legaţi de instanţele comunicării (scrisă şi vorbită). Gradarea ritmului. congrese. ştiinţific. Totodată politicienii se folosesc şi de limbajul paralingvistic. 110 . însă este centrat pe scopuri proprii şi este de multe ori denaturat ideologic. simpatia.canale simbolice de comunicare). pp. London. vestimentaţia. Limbajul politic foloseşte termeni care aparţin de drept altor domenii (sociologic. drept urmare. Understanding journalism. La nivelul sursei. 2.

construirea valorilor politice. Shaw. Conceptul de “agenda setting” a fost elaborat ca atare de Donald L.Comunicarea politică. teoria priorităţilor ("priming theory"). Shaw. N. Efectele sunt relative şi complexe şi există o multitudine de factori (mediul social. modificarea sau infirmarea celor deja existente. stabilirea agendei ("agenda setting"). au reprezentat obiectul cercetărilor care au condus la formularea unor teorii ale efectelor. exprimate comportamental. şi McCombs84. Esenţa teoriei constă în existenţa unei legături puternice între 84 McCombs. sex etc. 2. Maxwell E.. Maxwell E. ca rezultantă a efectelor cognitive. al grupului sau instituţiei şi al societăţii în ansamblu. J. Communication and Democracy: Exploring the Intellectual Frontiers in Agenda-Setting Theory. vârstă. 1997. Efectele comunicării politice se pot manifesta la nivel individual.) care le determină. Studiile mai aprofundate ţin cont şi de motivaţiile care îi fac pe oameni să selecteze anumite canale mediatice. prezintă o serie de efecte. efectele apar în cele trei dimensiuni: volitive. Comunicarea politică are impact major la nivelul dimensiunii cognitive. altele cercetează doar efectul expunerii. afective şi volitive. după cum efectele mass-media se manifestă la nivel individual. Lawrence Erlbaum Associates. grad de instruire. 111 . 1. precum: încadrarea ("flaming"). ca şi comunicarea în general şi comunicarea de masă. Comportamentul este efectul dorit sau nu. stabilirea agendei şi priorităţilor în dezbaterea politică. de aceea cercetările au studiat efectele la nivel comportamental. Modelul „agendei” politice şi publice Teza existenţei unui grup decizional care stabileşte “ordinea de zi” este consemnată încă de la începutul secolului al XX-lea în studiile lui Walter Lippman.. X. în special. Mahwah. Efectele cognitive ale comunicării politice realizate prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă. Donald. grup socio-profesional. la nivelul grupurilor politice sau la nivelul grupului social în ansamblu. Efectele volitive şi la nivel afectiv sunt greu de cuantificat. prin formarea opiniilor. diferenţiate în literatura de specialitate în funcţie de criterii diverse. iar altele iau în calcul doar o campanie electorală (o lună). Comportamentul este cel care intră în discuţia modelelor. La nivel individual. L. afective şi cognitive. aşteptat sau neaşteptat al influenţei mass-media. Unele studii sunt realizate pe o perioadă mai lungă de timp. în special.

construieşte o realitate politică. ca apoi să devină insignifiant şi chiar necunoscut publicului. În acest mod publicului îi este impusă importanţa problemelor politice. X. i se sugerează posibilităţi de semnificaţie a evenimentelor. pe domeniul politic. Mesajele sunt selectate în conformitate cu interesele sistemului politic existent. 2. ci prin crearea unei atmosfere politice favorabile unor grupuri de interese şi prin ponderea cu care anumiţi actori politici apar în materialele de presă (modalitatea prin care un om politic îşi asigură vizibilitatea). Toate relatările mass-media devin semnificante pentru o companie politică. Mass-media dezbate anumite probleme politice. care a consemnat materialele de presă. Schimbul comunicaţional este dominat de elita politică care are prioritate în faţa altor formaţiuni. ordonează evenimentele politice. alegătorul. care este ignorat pentru început de mijloacele de comunicare. mass-media. i se selectează din totalitatea de ocurenţe numai anumite întâmplări. stabilind priorităţi.modalitatea în care mass-media expune problemele în timpul unei campanii electorale şi ierarhia evenimentelor publicului. Din această perspectivă. Teoria încadrării 112 . delimitează şi limitează dezbaterile politice. decide care sunt subiectele de maxim interes pentru public. Astfel. cetăţeanul şi. Teoria se bazează. Cercetările celor doi autori au relevat dependenţa dintre gradul de atenţie acordat de media unei liste de probleme şi gradul de atenţie acordat aceloraşi probleme de către publicul expus mesajelor presei. Importanţa oferită unui eveniment se realizează în detrimentul altuia. este considerat un spectator pasiv al fluxului informaţional dintre presă şi puterea politică. respectiv modul în care ştirile politice influenţează atribuirea semnificaţiilor şi importanţei chestiunilor politice de către audienţă. în consecinţă. subiecte care îi vor determina în ce fel să voteze. 2. iar publicul se lasă influenţat de subiectele dezbătute şi de modul cum sunt ele înfăţişate în presă. şi alături de discursurile politice şi campaniile electorale contribuie la formarea conştiinţei politice. Influenţa produselor mass-media nu se realizează în mod direct.

86 Iyengar. cât şi a jurnaliştilor. News that matter: Television and American Opinion. de la cercetări privind evenimente politice. deformate sau diminuate ca importanţă. preferinţa pentru un eveniment sau o personalitate sunt generate de necesitatea psihologică a selectării. preeminenţa unor informaţii asupra altora. Teoria preeminenţei în formarea convingerilor politice Esenţa acestei teorii este aceea că preferinţa orientată în mod selectiv are cauze psihologice şi nu motivaţii ideologice. indivizii îşi dezvoltă reprezentări fixe. New York. ajutându-i şi pe unii şi pe ceilalţi să selecteze şi să ofere sens evenimentelor. comportamentul agresiv este unul din “condimentele” discursului televizat. Datorită cadrelor interpretative. Selectarea limitează capacitatea de receptare şi analizare a publicului. 2. pe când altele sunt ignorate. dar este inerentă într-un mediu suprasaturat informaţional. 113 . pentru teoria încadrării s-au analizat evenimente politice ale anilor '60. X.Premisele acestei teorii au pornit. Numai că. în structura celor trecute. ca şi în cazul modelului agendei. schematizări. iar pe de altă parte. stereotipuri. dacă în demonstrarea existenţei priorităţilor în "agenda presei" s-au studiat campanii electorale. 1987. Ipoteza de la care a pornit Erving Goffman 85 a fost aceea că aşteptările indivizilor depind de experienţele anterioare şi că elementele afective prevalează asupra raţionamentului. identificate şi etichetate conform acestor scheme de interpretare. Pentru a înţelege lumea şi a ordona social evenimentele la care participă sau la care sunt martori. London. Preeminenţele duc la formarea unor “gusturi” specifice de receptare a 85 Goffman. 3. în acest sens. anumite aspecte ale unui eveniment sau anumite faţete ale realităţii sunt evidenţiate. Harper and Row Press. În fiecare mesaj mediatic ei caută indiciile acestor “cadre” fixe pentru a putea înţelege şi interpreta lumea evenimenţială. Noţiunile sinonimice corespunzătoare acestei teorii sunt cadre sau structuri fixe. Kinder. Pe de o parte. indivizii îşi creează scheme de interpretare pentru a integra experienţele noi. tipizări. evenimentele noi. Frame analysis: An Essay on the Organization of Experience. Iniţiatorii Iyengar şi Kinder86 aduc două tipuri de argumente în favoarea ideilor pe care le susţin. prejudecăţi Aceste structuri există atât în conştiinţa publicului. Erving. Evenimentele sunt percepute. 1974.

Într-un cuvânt mass-media asigură vizibilitatea clasei politice şi contribuie la creşterea popularităţii actorilor politici. personajele politice şi-ar câştiga cu greu popularitatea şi şi-ar face cunoscute mesajele politice cu mai multă dificultate. în funcţie de mai multe criterii (vârstă. X. ca o scurtă ilustrare în cadrul unui material jurnalistic. Termenii abstracţi. când publicul a devenit unul mult mai numeros şi mai eterogen. tehnici. sex. Modalităţi de adaptare a limbajului politic cerinţelor comunicării de masă O formă a comunicării politice este aceea a comunicării cu publicul plin intermediul mass-media. rostite de elita politică ele uzau de erudiţia acestora. Prin intermediul presei.informaţiei. necesitând mai mult timp. Acest lucru era permis şi adecvat întrucât destinatarul era el însuşi elitist. limbajul devenind unul din ce în ce mai apropiat de limbajul comun. sentenţioase. prin trimiteri istorice. care să se preteze atât rostirii în Parlament. cultură. omul politic al timpurilor noastre a trebuit să îşi creeze un alt tip de discurs. specializaţi sunt 114 . Discursurile ţinute în amvon erau construite pe baza principiilor şi strategiilor textuale ale retoricii. scade capacitatea de analiză. cheltuieli mai mari şi mai multă răbdare. Pentru a răspunde dublei cerinţe. la rândul ei. simplu. Jargonul politic dispare cât mai mult din discurs. religie. factural. Pentru a se adapta caracteristicilor mediatice. care. discursul politic s-a văzut obligat să-şi creeze un limbaj accesibil publicului. Acest tip de discurs este diferit de cel tradiţional. concis. categorie socioprofesională etc) şi discursul politic trebuie să se adapteze pentru a putea câştiga şi menţine atenţia unui public cât mai larg. Întrucât comunicarea mediatică se adresează unui public eterogen. În societatea contemporană. cât şi mijloacelor de comunicare. Fără intermedierea canalelor mediatice. şi a fost menţinut în Parlamente secole de-a rândul. discursul este structurat în mai multe blocuri de text concentrate şi abstracte. etnie. 3. despărţite de fraze scurte. uşor de reţinut şi preluat de presă. clasa politică îşi extinde destinatarul într-un mod mult mai facil. care era specific oratorilor greci şi latini. În absenţa jurnaliştilor clasa politică ar trebui să depună eforturi pentru deplasări în teritoriu şi întâlniri cu electoratul. nivel de instruire. ceea ce duce totodată la stabilirea unei rutine de percepţie. cu informaţie cât mai oportună.

ci mizează pe afectivitate. Această adaptare la caracteristicile canalelor de comunicare conduce la apariţia unor noi trăsături ale comunicării politice reprezentate în special de personalizarea puterii politice şi spectacularizarea fenomenelor politice. discursul politic nu mai mizează pe stilul argumentativ abstract. Spaţiul public – loc de manifestare a acţiunii politice Spaţiul public reprezintă locul de intersecţie al politicului cu universul comunicării. 115 . X. În acest spaţiu se realizează participarea politică a diferiţilor actori sociali. elementele specifice de limbaj politic dispar în favoarea unui limbaj popular. unde cetăţenii discutau problemele importante. conceptele abstracte şi silogismele lasă locul elementelor concrete şi afective. Persuadării i se alătură şi elemente paralingvistice şi non-verbale. pe stârnirea emoţiilor auditoriului şi pe imaginaţia acestuia sau mizează pe reprezentări şi simboluri. limbajul politic se dezideologizează. pe raţionalitate şi logică. În acest mod sunt create imagini plastice. Discursul conţine reprezentări şi simboluri uşor de înţeles şi închipuit. 4. temele de interes public. Discuţiile se desfăşoară astfel încât sunt folosite tehnicile argumentaţiei. pe stârnirea emoţiilor auditoriului şi pe imaginaţia acestuia. iar participarea la dezbateri este văzută ca o modalitate de control a puterii. din perspectiva interesului general. Adaptarea limbajului politic la cerinţele comunicării mediatice se rezumă la cele trei procedee detaliate mai sus. Participanţii erau aleşi aici după anumite criterii (nu orice cetăţean putea participa la discuţiile din Agora). Acest lucru se datorează mai ales apariţiilor televizate. pe demonstraţie. comun al conversaţiilor cotidiene. care mizează pe afectivitate. şi anume: structura frazei este simplă. Având drept obiective principale persuadarea şi seducerea unui public numeros şi eterogen. în special impresia generală pe care omul politic o face publicului (în cazul televiziunii mai ales). în cadrul cărora politicienii apelează la tehnicile comunicării verbale în acest mod.excluşi în favoarea celor comuni. apelând în acelaşi timp la forţa sugestivă a cuvântului de a crea imagini vizuale. care dezbat probleme de interes public. devenind unul al simplei conversaţii cotidiene. Primul spaţiu public din istorie este considerat a fi Agora Atenei antice.

La început însă. Cunoştinţele erau difuzate prin mijloace diverse: educaţie. în secolul al XVIIIlea. piese de teatru. care integrează opinia publică. J. În aceste spaţii indivizii discută. Habermas examinează relaţia dintre comunicarea de masă şi democraţie. îşi împărtăşesc idei şi opinii. Bucureşti. Studiile sale se înscriu în categoria teoriilor critice despre mass-media. sub garanţia de a putea să se întrunească şi să se unească liberi. apoi prin conţinutul discursului. ca şi în cazul Greciei antice. să-şi exprime şi publice liber opinia lor asupra problemelor de interes general”87. Cunoaştere şi comunicare. 1983. cetăţenii tratează neconstrânşi. Promotorul noţiunii de spaţiu public este Jürgen Habermas. Pentru a remedia această situaţie şi a lărgi sfera participanţilor la discuţii şi implicit la viaţa politică. mass-media. presă de informare culturală. încercând să ajungă la un consens. la acest spaţiu public nu aveau acces decât indivizii cu un grad de cultură ridicat şi cu o stare materială prosperă. în scopul de a include categorii din ce în ce mai largi în dezbateri. Habermas se află relaţia dintre stat şi sfera publică. cluburile. toate conducând la o democratizare a vieţii politice. Elementul central al teoriei sale îl constituie spaţiul public. 116 . Dacă primul reper în constituirea istorică a opiniei publice îl reprezintă Agora. actorii politici. exponent al teoriei critice. 87 Habermas. în Europa apar cafenelele literare. iluminiştii au iniţiat o acţiune de educare a maselor bazată pe diverse mijloace (de la teatru la literatura de popularizare). locul unde se formează şi se exprimă opinia publică. academiile. Prin spaţiu public el desemnează acel loc unde „reuniţi ca public.În plus vorbitorii îşi doreau să exceleze în faţa auditoriului mai ales prin forma. Editura Politică. literatură de popularizare. saloanele şi presa. Astfel. 126. următorul pas în dezvoltarea spaţiului public îl desemnează apariţia unor noi locuri publice unde se dezbăteau subiecte de interes general. Spaţiul public s-a constituit de-a lungul istoriei ca loc de mediere între societatea civilă şi stat. continuare a perspectivei deschise de Theodor Adorno. p. În centrul analizelor lui J. Jürgen. considerat reprezentant al Şcolii de la Frankfurt.

În cadrul sferei publice se constituie „conştiinţa politică” şi aceasta cere puterii reglementări legale ale funcţionării relaţiilor economice şi sociale prin 88 Habermas. L’espace public. apar noi mijloace de informare în secolul al XX-lea (radioul – 1901. Paris. Are loc o apropiere între politic şi mase în mod direct prin întâlniri cu alegătorii şi în mod indirect prin intermediul presei. 1987. Profesionalizarea şi instituţionalizarea activităţii de comunicare a condus la creşterea numărului indivizilor implicaţi în dezbateri publice. iar televiziunea în anii '50). Acest principiul a permis statuarea treptată a discuţiei şi criticii publice asupra opţiunilor şi deciziilor politice. aşteptărilor şi necesităţilor populaţiei. principiu legat şi de constituirea societăţii civile. Faţă de modelul iluminist. dezvoltând o teorie a declinului rolului opiniei publice sub impactul acţiunii conjugate a tehnocraţiei şi a comunicării de masă. Habermas critică această evoluţie istorică a spaţiului public. în imagine şi publicul. locul acestora fiind luat mai târziu de jurnalişti. formaţiunile politice. secol ce a adus transformări şi în domeniul politicului. În secolul luminilor s-a elaborat principiul treburilor publice. Domeniul etatizat se substituie domeniului spaţiului public de natură democratică şi civilă. diverse forme de protest devenite legale (greve. organizarea în sindicate). jurnaliştii care transmit maselor mesajele puterii şi atenţionează clasa politică asupra aspiraţiilor. 117 . Discuţia politică liberă era considerată a fi principala instanţă de legitimare în spaţiul public şi principala expresie a principiului publicităţii 88. Jürgen. ale cărei elemente erau altădată. Ziarele şi revistele cresc cantitativ. mai ales începând cu secolul al XIX-lea. marşuri. J. modelul burghez a involuat. în comunicare. Spaţiul public s-a constituit prin unirea persoanelor private într-un public. Payot. Locul politicului este luat de uniuni şi partide care se suprapun sferei publice. Indivizii au acum mai multe posibilităţi de participare la viaţa politică: vot universal. Actorii care îşi joacă rolurile în spaţiul public contemporan sunt acum liderii politici. Amploarea vieţii politice solicită un nou spaţiu public: sistemul mass-media. manifestaţii. specialiştii în sondaje.Elitele iluministe se plasau ca mediatoare între putere şi populaţie.

În ceea ce priveşte statutul audiovizualului. protejate astfel de capitalul privat. în cadrul căreia. Propaganda politică. în statele cu regim politic nedemocratic. J. de cucerire şi recucerire a popularităţii. în plus informaţia vehiculată cedează la proba verităţii. puterea politică practica sistematic propaganda politică. apelul la emoţii şi impresionabilitate. Efectele maximale ale propagandei politice se obţin datorită puterii 118 . În societatea informaţională. care iniţial apăruse ca o contrapondere a puterii. În epoca societăţii mediatice dispozitivul instituţional şi tehnocratic preia controlul spaţiului public. începând cu secolul al XIX-lea. propaganda politică era arma de care uzau ambele părţi. propaganda şi-a instaurat hegemonia asupra politicii interne şi externe a statelor. În concepţia lui Habermas. Astfel. mediatizarea este ontologic constitutivă în acţiuni politice. pentru mobilizarea populaţiei. convingerea pe baza argumentelor raţionale şi a logicii demonstrative este înlocuită prin instigare. În timpul războiului rece. După încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Problemele grave ale sfârşitului de război au necesitat din partea politicienilor campanii de refacere a imaginii. face ca spaţiul public să fie luat în stăpânire de stat şi de aparatul tehnocratic. J. a confruntării celor două tabere adverse. Habermas optează pentru instituţiile publice sau semi-publice. 5. publicitatea şi comunicarea prin acţiunea politică Propaganda politică a cunoscut o intensificare deosebită înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial. X. şi care se obţine prin desacralizarea politicului cu ajutorul unor tehnici şi strategii formale şi informale de publicitate şi evaluare politică. Rousseau). explozia comunicării de masă şi a publicităţii.elaborarea unor legi cu valabilitate generală şi care acţionează ca o opinie publică (ceea ce se numea voinţa generală a lui J. Acţiunea politică în spaţiul public modern se bazează pe principiul legitimării care reprezintă noul principiu de acţiune politică. iar funcţia critică a dezbaterii să se transforme într-o funcţie de integrare.

Publicitatea politică îmbracă două aspecte: pe de o parte se referă la activitatea de “vânzare” a unui om politic.alegător. Pe de altă parte. cu grija de a seduce consumatorul . Activitatea de publicitate are drept ţintă principală determinarea publicului de a cumpăra produsul (ţinta factitivă a comunicării publicitare). în cadrul căruia se realizează schimbul de idei pe baza raţionalizării argumentelor. Căci. aşa cum se vinde un produs.absolute pe care o are statul. ci trebuie doar ca ceea ce afirmi să pară verosimil. educaţia şi informarea cu ajutorul sistemului massmedia. nu de a furniza informaţii. publicitatea este legată de activitatea economică de promovare a bunurilor şi serviciilor comerciale. în scopul promovării interesului general şi „modelul propagandistic”. asigură venit din vânzarea spaţiului de emisie (instituţiile media private 119 . şi anume „modelul dialogal”. afişe sau spoturi publicitare pe diverse suporturi mediatice. incluzând deci. Pentru instituţiile de presă această practică este benefică din două motive: în primul rând. care ierarhizează rolurile şi face apel la emoţiile publicului şi la convingerea sa. Acesta este noul model al comunicării acţiunii politice – „modelul marketing”. publicitatea politică înseamnă cumpărarea de spaţiu publicitar pentru difuzarea unor anunţuri. de la muncă la divertisment. la origini. artizanii propagandei politice difuzează mesaje care în mod obligatoriu trebuie să pară verosimile. care controlează toate aspectele vieţii. “Piaţa” va fi segmentată într-un anumit număr de “ţinte” (indecişii. militanţii. Pentru a obţine însă încrederea publicului şi a apărea credibili în faţa acestuia. iar pentru a realiza acest deziderat publicitatea se sprijină pe strategiile de seducere şi persuadare a destinatarului. care a depăşit celelalte două modele tradiţionale. Pentru a fi crezut nu este important să spui adevărul. Noua comunicare politică uzează de cuceririle tehnice şi strategice ale publicităţii comerciale. opozanţii) pe care omul politic trebuie să la atragă într-o publicitate adecvată reprezentată de o imagine valorizantă şi sloganuri reprezentative. Conotaţia negativă a propagandei politice o întrece pe aceea a publicităţii. Rolul propagandei politice este de a influenţa. motiv pentru care se recurge la tehnicile de ocultare a adevărului.

Tehnicile dovedite eficiente în publicitatea comercială au fost translatate şi în domeniul politic. lucru care a făcut ca. având drept subiect evenimente politice. Prin aceste strategii comunicaţionale. Cercetătorii comunicării politice vorbesc despre standardizarea acesteia şi anume. în Marea Britanie. în speţă văzut ca electorat. contracandidaţii. în al doilea rând. Comunicarea politică reprezintă un proces intenţional care se desfăşoară într-un spaţiu social. „Oferta” se realizează pe baza caracteristicilor pieţei (publicului). publicul. Acest pattern se referă la strategii care adaptează acţiunea comunicării la tehnicile specifice pieţei publicitare economice sau a show-business-ului. Publicitatea politică. doctrine. iar în perioada electorală a dus la balotajul generalului De Gaulle. spre deosebire de propagandă este apanajul regimurilor democratice. „Produsul” se adresează unei „ţinte”: diferite grupuri sociale. reticenţi. Adaptându-se noilor cerinţe de comunicare. oamenii politici aveau încredere totală în consilierii de imagine. personalităţile publice. nevoi. În 1964. Tehnicile de publicitate se constituie în strategii de persuadare a publicului. Proiectul autorului politic este structurat potrivit strategiilor de marketing. Practicile mediatice trebuie să contribuie şi la democratizarea acţiunii politice prin intermediul dezvoltării responsabilităţii omului politic în faţa electoratului. care prezintă aşteptări. În această relaţie de comunicare. necesitând intervenţii din partea jurnaliştilor şi contribuind la manifestarea exerciţiului democratic. datorită modificării relaţiei de comunicare dintre politic şi public. La început. constituirea într-un model care aparţine de drept spaţiului politic american.obţin cea mai mare parte a veniturilor din publicitate) şi. idei sau ideologii politice. având finalitatea de însuşire a unei concepţii. trebuinţe care au fost cercetate în prealabil. la sfârşitul anilor '60. în cadrul cărora „oferta” este reprezentată de programul politic şi este rezultată a „cererii” (aşteptările electoratului). un politician să fie vândut la fel ca orice bun economic. politicienii dialoghează cu jurnaliştii. aceste produse puse la dispoziţie de clasa politică pot fi difuzate ca atare. oamenii politici şi formaţiunile politice vor dezvolta comportamentele politice noi în relaţia cu publicul. Partidul Liberal se făcea cunoscut publicului prin intermediul BBC-ului. 120 . în Franţa opoziţia este prezentă în programele radiodifuziunii. canalul utilizat preferenţial este cel audiovizual. în 1965.

pentru a-şi maximaliza persuasiunea. ci şi o practică socială. Însă nu toate acţiunile politice sunt comentate. deci şansele ca mesajele lor să ajungă la public sunt diminuate. logistice. judecăţilor şi interpretării publicului prin intermediul mass-media. Acest model de comunicare este parte integrantă a oricărui plan de acţiune politică. Unii actori politici au un acces mai redus la comunicare şi implicit vizibilitatea lor este mai scăzută. Acţiunea politică. Prin intermediul comunicării politice. Prin acest procedeu se formează mentalitatea conform căreia vizibilitatea politică nu este numai o caracteristică a democraţiei. este paradoxal: în aparenţă participarea cetăţenilor la viaţa politică. Unele cercetări în domeniul comunicării politice contemporane confirmă existenţa unui model de comunicare comun ţărilor democratice. cu un anumit grad de instruire şi educaţie etc. accesul la comunicarea acţiunii politice este discriminatoriu. Caracterul modelului politic american. Aceste tehnici includ strategiile de comunicare. simbolice). interpretate şi în consecinţă sancţionate de mass-media şi public.profesionale. este supusă evaluărilor. acţiunea politică devine informaţie publică. considerat model global al comunicării politice. 121 . în special televiziunea. în cazul unor ceremonii politice sau ca rutină politică. discursul politic mizează atât pe limbajul verbal. datorită comunicării politice. în cunoştinţă de cauză. cultură asociativă. etnice. cât şi pe cel non-verbal. Conceptul de americanizare a comunicării politice este controversat. Specialiştii oscilează între a-l considera un model global al comunicării politice şi a-l privi drept originar în SUA şi adaptat cerinţelor diferitelor state. prin intermediul votului se află în scădere. Din perspectiva resurselor de care trebuie să dispună un om politic sau o formaţiune politică (resurse financiare. însă ea compensează cu alte forme de participare civică: mişcări sociale. acţiune afirmativă. prin care oferta este făcută cunoscută unui public cât mai larg. „oferta” trebuie adaptată acestui canal. iar comunicarea asigură vizibilitatea politicului în diverse ipostaze: în perioadele electorale. Comunicarea acţiunii politice ajută la îndeplinirea responsabilităţilor civile. Cum principala sursă de informare rămân mediile.

Chicago. Editura Polirom. Gaston. Bucureşti.Bibliografie: 1. vol. Paris. Bârliba. Editura Humanitas. Iaşi. Jean-Claude. Comunicarea. Birdwhistell. Buzărnescu. 2000. Maria Cornelia. Economia bunurilor simbolice. Barbou. Introduction to Kinesics. Raymond. Ray. Louisville. Bucureşti. 2. 1952. Psihologia comunicării. Introducere în ştiinţele comunicării. J. 5. Don Juan sau Pavlov? – eseu despre comunicarea publicitară. The world book dictionary. 6. Editura Trei. Editura Polirom. 13. 1986. 2005. 14. Bucureşti. Editura Universităţii „A. Francis. Editura Meridiane. Bougnoux. Tratat de sociologie. 9. Baylon. 10. 1986. Iaşi.. 8. Bonnange. Nicolas. 11. Editura Cartea Românească. Beauzée. Bucureşti. 7. 2002. Bachelard. Bucureşti. Editura Univers Enciclopedic. Field Enterprises Educational Corporation. 1987. 4. Chantal. Dialectica spiritului ştiinţific modern. Cultură şi comunicare. Daniel. Sociologia opiniei publice. 2. Paradigmele comunicării. 1996. 122 . Barnhart. Bourdieu. Caune. Dicţionar de media. 3. Coord. Bucureşti. Boudon. Editura Didactică şi Pedagogică. University of Kentucky Press. Ştefan. 12. 2000. Xavier. Barnhart. Christian. Robert K. Clarence L. Mignot. Grammaire générale ou exposition raisonnée des éléments nécessaires du langage. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1999. I. 1767. 2000. Bucureşti. Balle. Jean. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Cuza” – Iaşi. Thomas. Bucureşti. Abric. Claude.. 1965. 2006. Pierre.

Habermas. Bucureşti. Cazeneuve. Denöel-Gonthier. Ştiinta comunicării. Bucureşti. Editura Politică. Iaşi. Dictionaire de médias. Bucureşti.. Ball-Rokeach. Editura Fundaţiei “România de Mâine”. Frankfurt am Main. 23. Was heisst Universalpragmatik? Philosophie. Frame analysis: An Essay on the Organization of Experience. John. Coman. Bucureşti. Mome. Evelina. Editura Comunicare. 1997. Iaşi. Cluj-Napoca. Editura Humanitas. 20. 2004. Bucureşti. S. Sfera publică şi transformarea ei structurală. 1998. Goffman. Editura Polirom. Iaşi. J. 1998. 1982. Editura Polirom. London. O.J. Fiske. Paris. G. Dinu. Dynamics of Mass Comunication. London.. Teorii ale comunicării de masă. Casa de Editură şi Presă “Şansa” S. Introducere în ştiinţele comunicării. Jürgen. Coord. Editura Institutul European. 31. 33.W. Jürgen. Tratat de semiotică generală. 1983. Paris. Scholten. Despre structurile cognitive şi evoluţia lor. Teorii ale învăţării. La société de l’ubicuité. în Teorii ale limbajului. Dominick. Constructia simbolică a câmpului electoral. Umberto. L’espace public. Cunoaştere şi comunicare. Paradigme ale comunicării de masă. Chomsky.ro. Editura Ştiinţifică. Habermas. 29. 1975. Drăgan. 2001. 2005. Comunicarea: repere fundamentale. Introducere în teoria comunicării. 1972. 2000. în Sprachpragmatik und 123 .. Haineş. 1974. Mihai. 25. Payot.R. Noam. Ioan. Habermas. Drăgan. Addison Westley. Editura Mediamira. Ion. Ioan. Tehnici de comunicare. 2003. 16. Paris. 19. Eco. 17. Jürgen. Noomen. 26. Habermas.15. un răspuns lui Piaget. Graur. Friedman. Harper and Row Press.. Georges. Mihai. De Fleur. 18. 1999. Jürgen. Cuilenburg. Bucureşti. Bucureşti. Erving. 1983. J. Suhrkamp. Bucureşti. 1996.L. 22. 27. 1971. 21. 32. 28. 24. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky. 30. Melvine. Introducere în sistemul mass-media. Editura Polirom. Jean. Editura Politică.R. 1988. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1987. Iaşi.

American Psychological Association. Kunczik. Histoire des doctrines politiques depuis l’antiquité jusqu’a nos jours. 2003.. 1984. 49. Donald. 51. 2000. Editura Tehnică.34. Moretta Angelo. Kinder. 2000. în Journal of Personality and Social Psychology. A. vol. University of Chicago Press. Iyengar. Morton. N. A theory of public opinion. John. Ree. Hall. L. Iaşi. Iaşi. 6. McCombs. Jean. Communication and Democracy: Exploring the Intellectual Frontiers in Agenda-Setting Theory. Gaeno. Edward. Bucureşti. Payot. 43. News that matter: Television and American Opinion. Principii. în Reprezentările sociale (coord. Lawrence Erlbaum Associates. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Editura AMA Impact. 38. 1998. Lohisse. Editura Meridiane. Editura Presa Universitară Clujeană. 1969. The spiral of silence. 45. Editura Polirom. The Hidden Dimension. Mahwah. Istoria teoriilor comunicării. 47. Iaşi. Elemente de lingvistică generală. Societatea cucerită de comunicare. 1936. New York. Iaşi. 1997. Miège. 44. Mosca. Izurieta. Editura Institutul European. Editura Institutul European. Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării. aplicaţii. modele. 2000. Moscovici. J. Maxwell E. Mass-media şi democraţia. 39. Paris. Huyghe. Mehrabian. Noelle Elisabeth.). Denis. 1970. Les systeme de communication. André. Michelle. Editura Polirom. McQuail. No. Valentina. Armand. 2003. Cluj. Editura Tritonic. Roberto. 1971. Comunicarea. Inc. Martinet. Cuvântul şi tăcerea. Michael. 35. 50. Doubleday & Company. 36. Mattelart. 124 . Paris. Albert şi Weiner. 42. Astrid. Keane. Armand Colin. Shaw. Decoding of inconsistent communications. 1999. 1994. New York. Zipfel. 1998. 1987. 40. 37. Puterea imaginii. Marinescu. Fenomenul reprezentărilor sociale. 48. Comunicarea statului în era diverstismentului. Neumman. Washington. Neculau. Iaşi. 1. mai 1967. 41. Bucureşti. Bernard. Mattelart. Editura Polirom. Introducere în teoria comunicării. 1997. Serge. Chicago. 46. Bucureşti. Cluj-Napoca.

57. 1997. Powershift . W. Editura SNSPA. A. Dicţionar enciclopedic. Boniface. Editura Polirom. Editura Doina. 66. 61. 70. Iaşi. Legrand. Peretti. Bucureşti. Bucureşti.52. Ramonet. 1996. Editura Institutul European. 125 . Comunicare politică şi integrare europeană. Ilie. 1993 58. Tofler. J. Apărarea lui Socrate. Tatiana. Thoveron. Siebert. 1963. Editura Polirom.M. Bucureşti. 2002. Ferdinand. Victor. Comunicarea politică azi. 59. Pailliart. Irina.. 53. Bucureşti. 2000. Tănase. Theodore. 54. Iaşi.. Pârvu. J. Teoria comunicării. Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Editura Ramida. 1. Bucureşti. Editura Polirom. 1998. Popa. Edition Pierre Belfond. Editura Polirom. Tirania comunicării. 1985. 62. 60. 2003. 65. Stratageme comunicaţionale şi manipularea. Iaşi. De la omul necunoscut la omul cognoscibil. Palmier. Ignacio. 67. Solomon. Sălăvăstru. Gabriel.. 69. Slama-Cazacu. Curs de lingvistică generală. Saussure. J. Fred. 64. Iaşi. ClujNapoca. Four Theories of the Press: The authoritarian. Tran. Alvin. Stănciugelu. Bucureşti. Filosofia comunicării.. Isabelle. Iaşi. social responsibility and soviet communist concepts. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană. Bucureşti. Iaşi. Peterson. 1996. 2001. Editura Politică. Schramm.Puterea în mişcare. Laurenţiu.A. 68. Bucureşti. Constantin. 1995. Editura Antet. 2001. vol. 63. Editura Risoprint. Tehnici de comunicare. Severin.. 2000. Bucureşti. 55. Editura Facultăţii de Comunicare si Relaţii Publice “David Ogilvy”. Editura Institutul European. Iaşi. Vasile. libertarian. Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche. 2000. Şoitu. Paris. Comunicare şi acţiune. 1997. Marcel D. J. Spaţiul public şi comunicarea. Ionut. Discursul puterii. Săhleanu. 1973. 56.. Editura Enciclopedică. Platon. Editura Polirom. Marcus. Editura Humanitas. Wilbur. 2004. 1999. Editura Antet. University of Illinois Press.

Edition Routledge. Editura Nemira. Editura Humanitas. 2004. Wilson. Ludwig. Wittgenstein. Bucureşti. 126 . Understanding journalism. Bucureşti. 1996. Wierzbicki. 1996. 73. London.71. 72. Cercetări filosofice. John. Structura minciunii. Piotr.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->