Seminarul Teologic Liceal „Veniamin Costachi”

Mănăstirea Neamţ

Întreita slujire a Mântuitorului

- lucrare de atestat -

Îndrumător: Candidat:
Pr. Prof. Vasile Păvăleanu Bostan Cristian-Constantin

Mănăstirea Neamţ
2010
 CUPRINS

I. ARGUMENT ........................................................................................................... 3

II. INTRODUCERE ..................................................................................................... 4

III. LEGĂTURA DINTRE CONSECINŢELE PĂCATULUI STRĂMOŞESC ŞI

ÎNTREITA SLUJIRE A MÂNTUITORULUI ................................................................. 6

IV. CHEMAREA PROFETICĂ ..................................................................................... 8

V. SLUJIREA ARHIEREASCĂ.................................................................................. 12

VI. DEMNITATEA ÎMPĂRĂTEASCĂ ........................................................................ 17

VII. RAPORTUL DINTRE CELE TREI SLUJIRI ALE MÂNTUITORULUI ........... 21

VIII. ILUSTRAREA ÎNTREITEI SLUJIRI ÎN SIMBOLUL CREDINŢEI .................. 24

BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................... 27

2
 I. Argument

„Crezul sau Simbolul Credinţei este cea mai concisă şi mai exactă expresie
existentă a temeiurilor credinţei noastre ortodoxe. Îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei
Liturghii. Îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale”1.
Potrivit îndemnului Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2010
ne aminteşte de osteneala Sfinţilor Părinţi, care acum 1685 de ani s-au reunit la
Sinodul I ecumenic de la Niceea pentru a pune capăt ereziilor ce au tulburat viaţa
Bisericii de până atunci şi au formulat primele şapte articole ale Simbolului de
Credinţă. Drept urmare, am considerat de cuviinţă ca în lucrarea mea de atestat să
abordez învăţătura despre întreita slujire a Mântuitorului, plecând întocmai de la
îndreptarul lăsat nouă de vrednicii de pomenire Părinţi de la Sinoadele ecumenice din
Niceea (325) şi apoi Constantinopol (381).
Tema este vastă, cu implicaţii adânci şi sens profund. Instens dezbătută şi
analizată, opera de mântuire a lui Iisus Hristos a rămas totuşi o taină, necuprinsă pe
deplin de mintea omenească. Coborât până la noi, Dumnezeu, făcându-Se părtaş firii
noastre stricăcioase, a arătat omului posibilitatea de se face şi el părtaş lui Dumnezeu.
Tocmai de aceea, în speranţa că aprofundând lucrarea mântuitoare a lui
Hristos, voi învăţa şi cum să mă apropii de ţinta propusă de El, voi purcede cu gândul
la întreita Sa slujire, încercând să desluşesc, măcar în parte, tainele mântuirii prin
Iisus Hristos.

1
Sf. Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului: Credinţa poporului lui Dumnezeu, prefaţă de Mitropolitul Iriney, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2010, p. 7

3
 II. Introducere

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, aşa cum mărturisim în Simbolul de

Credinţă “pentru noi şi pentru a noastră mântuire”.
Conform Teologiei Ortodoxe mărturisim că Iisus are trei slujiri: învăţătorească,
arhierească şi împărătească. Prin aceste trei demnităţi, slujiri sau misiuni, Hristos
îndeplineşte lucrarea Sa mântuitoare. Aceasta se îndreaptă spre firea Sa omenească,
pe care ,,o umple de Dumnezeirea Lui şi o eliberează de afectele, pătimirile şi
moartea, de pe urma păcatului strămoşesc. Se îndreaptă, apoi, chiar prin ele spre noi
toţi, pentru ca prin participarea la Dumnezeirea manifestată în puterea pe care ne-o
transmite prin firea Lui umană să ne elibereze şi pe noi în viaţa aceasta de păcat, iar
în cea viitoare, de afecte, de coruptibilitate şi de moarte”2.
Prin aceste slujiri Mântuitorul se îndreaptă şi spre Dumnezeu, pentru a-L slăvi
prin împăcarea noastră cu El (Efeseni 2, 16: “Şi să-I împace cu Dumnezeu pe
amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia”), prin eliberarea
noastră din robia păcatului şi prin îmbrăcarea noastră în strălucirea dumnezeiască.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune acestea despre rostul împăcării: ,,Pentru pace este
întemeiată această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu,
pentru ca iarăşi să împace neamul omenesc cu Tatăl (…). Şi El Însuşi nu numai că a
venit ca să întemeieze pacea, ci ne şi fericeşte pe noi, dacă vom face şi noi la fel, când
zice: «Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema» (Matei 5,
9)”3.
În definitiv, această împăcare reprezintă împăcarea dintre cer şi pământ, liantul
între Hristos şi omenire: ,,împăcarea omenirii cu Dumnezeu era irealizabilă dacă
Dumnezeu, din nemăsurata Sa iubire şi milostivire faţă de om, nu promitea venirea
Fiului Său în Lume ca să aducă jertfa cea mântuitoare”4.

2
Mihai Rădulescu, Îndrumar de credinţă Ortodox, Editura Fundaţiei Dosoftei, Bucureşti, 2003, p. 60
3
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 32
4
Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Mesia – Domn al păcii şi al dreptăţii, în rev. „Studii Teologice”, nr. 2, martie – aprilie,
1990, pp. 12 -13

4
 Vedem aşadar că deşi direcţiile acestei lucrări sunt trei, lucrarea însăşi nu se
desparte, fiind un tot unitar şi numai prin împlinirea acestor trei intenţii se împlineşte
scopul ei mântuitor. Putem privi lucrarea mântuitoare a lui Hristos din aceste trei
laturi ale ei, însă acestea nefiind despărţite, privind pe una dintre ele, nu putem face
abstracţie de celelalte.
În toată activitatea Sa, Hristos manifestă întreita Sa relaţie cu natura Sa
omenească, cu Tatăl şi cu oamenii, ca Învăţător, Arhiereu şi Împărat. Opera
mântuitoare a lui Iisus se împlineşte „prin jertfa Trupului Său, prin învăţătura şi pilda
de slujire dată oamenilor şi prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni,
asupra morţii prin înviere şi asupra oamenilor prin poruncile şi prin puterea ce le-o dă
în vederea mântuirii”5.
Această întreită lucrare a Mântuitorului nu este o inovaţie a raţiunii omeneşti,
ci se bazează în primul rând pe Sf. Scriptură. Încă din Vechiul Testament există
demnităţile de profet, preot şi împărat, preînchipuind şi simbolizând slujba întreită a
Domnului. Profeţiile mesianice anunţă pe Mântuitorul ca profet (Deuteronom 18, 15:
„Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul
tău; pe Acela să-L ascultaţi.”), preot (Psalmi 109, 4: „Juratu-S-a Domnul şi nu-I va
părea rău: «Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec»”) şi împărat
(Psalmi 2, 6: „Iar Eu sunt pus Împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui,
vestind porunca Domnului”). Însă ceea ce în Vechiul Testament este simbol şi
profeţie, în cel Nou este adevăr şi realitate.
Este adevărat că Sfinţii Părinţi, încercând să ţină piept ereziilor referitoare la
persoana Domnului, n-au tratat în special despre opera Lui. Abia mai târziu, când s-a
început expunerea sistematică a teologiei, s-a vorbit mai mult despre cele trei
demnităţi ale lui Hristos.
În cele ce urmeză vom încerca să aprofundăm, după puterile proprii, învăţătura
creştină despre întreita misiune a Domnului.

5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 224

5
 III. Legătura dintre consecinţele păcatului strămoşesc şi
întreita slujire a Mântuitorului

Starea originară, primordială a omului a fost o stare de perfecţiune şi fericire. O

stare pe care omul, din cauza neascultării şi căderii sale în păcatul strămoşesc, a
pierdut-o.
Starea decazută în care a intrat neamul omenesc, ca urmare a păcatului lui
Adam, consta în trei aspecte esenţiale: alterarea chipului lui Dumnezeu din om
(întunecarea raţiunii şi slăbirea voinţei), pierderea comuniunii harice o omului cu
Dumnezeu şi căderea omului sub stăpânirea morţii şi a diavolului. Astfel, pentru a
reface natura umană decăzută, Răscumpărătorul trebuia să realizeze trei lucruri: să
refacă chipul lui Dumnezeu din om, luminându-i mintea printr-o învăţătură divină, să
refacă comuniunea harică a omului cu Dumnezeu şi să scoată pe om de sub
stăpânirea morţii şi a celui rău6.
Aşadar, Mântuitorul a îndeplinit trei slujiri: chemarea profetică sau
învăţătorească, slujirea arhierească şi demnitatea împărătească. Ca profet, ne învăţă,
revelând învăţătura divină despre Fiinţa şi voia lui Dumnezeu şi despre mântuire,
Însuşi Mântuitorul spunând: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va
umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12). Ca arhiereu, reface prin
jertfa răscumpărătoare legătura omului cu Dumnezeu, precum înţelegem din cuvântul
Sf. Ap. Pavel către Evrei: „Întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui
Iisus Hristos, o dată pentru totdeuna.” (Evrei 10, 10). Ca împărat, învinge puterile
diavolului, conducându-l pe om spre adevărata lui menire, căci „I-ai dat stăpânire
peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.”
(Ioan 17, 2).

6
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p.
218

6
 Aceste trei aspecte ale operei mântuitoare sunt numite fie chemări, fie slujiri,
fie dregătorii, fie misiuni, fie demnităţi. Însă, de obicei, pentru a se evita confuziile,
se folosesc numirile: „chemare profetică, slujire arhierească, demnitate împărătească,
deşi toate sunt şi slujiri, şi demnităţi”7.
Aceste trei demnităţi existau şi în Vechiul Testament, însă fiecare era în câte o
persoană, nimeni putând îndeplini toate aceste slujiri deodată, decât Domnul nostru
Iisus Hristos, care le împlineşte pe toate deodată şi în mod desăvârşit. Faptul că
Mântuitorul este Profet desăvârşit, Arhiereu desăvârşit şi Împărat desăvârşit rezultă şi
din Însuşi numele Său, Hristos, care înseamnă Unsul, căci „în Vechiul Testament
erau instituiţi prin ungere cu untdelemn sfinţit numai proorocii (III Regi 19, 16: „pe
Elisei, fiul lui Şafat din Abel-Mehola, să-l ungi prooroc în locul tău!”), preoţii (Ieşire
28, 41: „...să îmbraci cu acestea pe fratele tău Aaron şi împreună cu el şi pe fiii lui,
să-i ungi, să-i întăreşti în slujbele lor şi să-i sfinţeşti ca să-Mi fie preoţi”) şi regii (I
Regi 9, 16: „Mâine pe vremea asta, voi trimite la tine pe un om din ţinutul lui
Veniamin şi tu îl vei unge cârmuitor al poporului Meu Israel...”). Iisus Hristos este
Unsul prin excelenţă, căci El concentrează în Persoana Sa toate cele trei demnităţi”8.
Totodată trebuie menţionat că acestei trei demnităţi constituie o unică lucrare
mântuitoare. Toate trei sunt îngemănate în toată viaţa pământească a Mântuitorului şi
în veşnicie, „căci Acelaşi Iisus Hristos este profet, arhiereu şi împărat, lucrarea Sa
mântuitoare nefiind împărţită în sectoare deosebite”9. Ele nu pot fi separate, între ele
existând o legătură indisolubilă desăvârşită, întemeiată pe unicitatea Persoanei lui
Iisus Hristos. El este în acelaşi timp Profet, Arhiereu şi Împărat, însă se poate oberva
o anumită ordine cronologică a actelor mântuitoare ale lui Hristos: propovăduirea Sa
(Prooroc), urmată de jertfa de pe Cruce (Arhiereu) şi de biruinţa asupra morţii, prin
Învierea, Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui (Împărat).
Pentru aceasta, prezenta lucrare va înfăţişa cele trei slujiri în ordinea
menţionată, luând seama şi de practica majorităţii teologilor.

7
Ibidem.
8
Pr. Asist. Vasile Mihoc, Mântuirea în Hristos (prin întreita Sa slujire, ca profet, arhiereu şi împărat), în rev. „Mitropolia
Ardealului”, nr. 10-12, 1981, p. 770
9
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 218

7
 IV. Chemarea profetică

Chemarea profetică a Mântuitorului este activitatea lui de învăţător şi

descoperitor al adevărului religios absolut despre Dumnezeu, al normelor morale,
confirmând toate şi prin viaţa Lui, ca pildă supremă de viaţă desăvârşită: „Deci iarăşi
le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla
în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12). Ca şi profeţii Vechiului
Testament, aleşi şi trimişi de Dumnezeu ca să-L vestească pe El şi voia Lui, să
îndrume poporul şi să vegheze asupra vieţii lui religioase şi morale, şi Iisus Hristos,
ca profet, învaţă adevărul dumnezeiesc, pe care îl ilustrează cu viaţa Sa, o adevărată
pildă de desăvârşire în virtute pentru noi. „Ca şi profeţii Vechiului Testament, care îşi
dovedeau trimiterea de la Dumnezeu prin minuni şi profeţii, şi Mântuitorul însoţeşte
propovăduirea Sa cu săvârşirea de minuni şi cu anunţarea de evenimente viitoare,
cum sunt cele referitoare la căderea Ierusalimului şi la viaţa Bisericii”10.
Însă Hristos nu este asemenea celorlalţi profeţi. El este profetul profeţilor,
fiindcă ceilalţi profeţi vestesc şi învaţă lumea prin puterea dată lor de Dumnezeu.
Hristos, fiind Însuşi Dumnezeu, vesteşte pe ale Sale, care sunt şi cele ale Tatălui. „El
este identificat cu învăţătura Sa. Şi învăţătura Lui nu poate izvorî decât din El. El e
Profet într-un sens unic şi suprem. (...) El e Cel ce propovăduieşte şi Cel ce Se
propovăduieşte. El e chiar prin aceasta Proorocul eminent, pentru că învăţătura Lui
arată adevăratul drum de desăvârşire al umanităţii. Iar în aceasta El nu face decât să
Se tălmăcească pe Sine Însuşi, fiind şi drumul spre desăvârşire şi desăvârşirea
însăşi”11.
Prin Hristos s-a făcut plinirea Revelaţiei, după El nu mai poate fi un alt
prooroc, fiindcă nu ar mai fi ce să ni se descopere despre Dumnezeu. Hristos,
arătându-Se lumii, ni-L arată pe Însuşi Dumnezeu.

10
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia dogmatică şi simbolică, vol. II, Ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 40
11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 116

8
 „Ca învăţător desăvârşit, ca lumină a noastră a tuturor, Mântuitorul trebuia să
fie Dumnezeu-Om. Căci nimeni nu ne putea vesti despre Dumnezeu-Tatăl decât
Cuvântul Său ipostatic, întrupat. Şi cum noi nu putem fi luminaţi decât cu ochii noştri
proprii, de aceea şi Cuvântul lui Dumnezeu trebuia să vină în maximă apropiere de
noi, făcându-Se ca noi, dar fără întinăciuni”12.
Încă din Vechiul Testament, Profetul cel Mare este vestit de către prooroci.
Moise previne pe fiii lui Israel de venirea în mijlocul lor a unui profet mai mare decât
el, pe care trebuie să-L asculte: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine,
îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-L ascultaţi.” (Deuteronom 18, 15),
cuvinte profetice confirmate apoi şi de Dumnezeu, Care a adăugat că Noul Profet va
vorbi ceea ce El îi va spune: „Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraţilor lor, cum
eşti tu, şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El le va grăi tot ce-I voi porunci Eu.”
(Deuteronom 18, 18). Astfel, aceste două texte mesianice scot în evidenţă slujirea
profetică a Mântuitorului Hristos.
Hristos este desăvârşitul învăţător despre fiinţa şi voia lui Dumnezeu şi cel mai
iscusit predicator al cuvântului plin de viaţă al Creatorului, pe care ni-l împărtăşeşte
nemijlocit. „Acceptând limitele formale ale profetismului biblic, Mântuitorul Hristos
a ridicat această instituţie vechitestamentară la treapta cea mai înaltă, căci
imperfecţiunea de care au dat dovadă în viaţă profeţii Vechiului Testament a fost
înlocuită cu perfecţiunea activităţii publice a Fiului lui Dumnezeu”13.
În Noul Testament, Iisus este prezentat ca profetul zilelor celor mai de pe
urmă, căci „În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit prin Fiul, pe care L-a pus
moştenitor a toate şi prin care a făcut şi veacurile” (Evrei 1, 2), ca rabi, învăţător şi
mare prooroc, puternic în faptă şi în cuvânt: „...Iisus Nazarineanul, Care este
prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor”
(Luca 24, 19), Care prin venirea Sa în lume ne arată viaţa veşnică şi ne dă puterea de
a-L vedea şi a-L pricepe pe adevăratul Dumnezeu, fiindcă ştim că „Fiul lui
Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel

12
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 307
13
Diac. Asist. Emilian Corniţescu, Întreita slujire a Mântuitorului Hristos după Vechiul Testament, în rev. „Ortodoxia”,
nr. 1, 1983, p. 92

9
adevărat; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus
Hristos.” (I Ioan 5, 20).
„Iisus vine să anunţe «Vestea cea bună», adică, prezenţa şi lucrarea personală a
lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, un Dumnezeu voind să elibereze poporul Său şi
toate popoarele”14, iar această „Veste bună” înseamnă şi desăvârşirea Legii mozaice,
fiindcă Hristos este împlinirea Legii şi a proorocilor: „sfârşitul Legii este Hristos”
(Romani 10, 4). Prin predania Sa, „Hristos Se descojeşte pe Sine Însuşi de umbra care
era aşezată în lege asupra Lui, ieşind din planul indirect în care se afla în timpul
Vechiului Testament, în planul dialogului direct”15.
Mântuitorul ne învaţă în propovăduirea Sa despre Dumnezeu, despre lume,
despre om. Ca Fiu al lui Dumnezeu ni-L descoperă pe Dumnezeu Cel în Treime
lăudat, ca Logos creator ne dă sens existenţei noastre în cadrul creaţiei, ca Fiu al
Omului ne oferă modelul desăvâşit la care este chemată să ajungă umanitatea.
„Adevărul propovăduit de El este, după cuprins, învăţătura despre Sine, despre opera
şi împărăţia Sa şi în aceelaşi timp completare a legii mozaice”16.
Iisus Hristos este Învăţătorul veşnic care ne îndeamnă la mântuire, din
cuvintele Sale izvorând direct dumnezeirea Sa, de care ne bucurăm primind
învăţătura Evangheliei. „Subliniem că Hristos n-a vorbit şi deci n-a îndeplinit slujirea
de Prooroc numai cât a fost pe pământ. (...) El vorbeşte şi îndeplineşte slujirea de
Prooroc şi acum prin cei ce vorbesc în numele Lui; mai ales prin cei ce sunt investiţi
prin harul Lui, cu o răspundere de a vorbi în numele Lui şi despre El”17.
Iisus Îşi îndeplineşte chemarea profetică direct, predicând El Însuşi adevărul
Evangheliei Sale, însă, indirect, lucrarea Lui e continuată, în Biserică, prin Apostoli şi
prin urmaşii lor, episcopii şi preoţii, pe care Duhul Sfânt îi luminează, pentru
propovăduirea neîntreruptă şi corectă a adevărului dumnezeiesc, până la sfârşitul
veacurilor, după porunca dată de Mântuitorul: „Învăţându-le să păzească toate câte

14
Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 131
15
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 120
16
Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisercii Ortodoxe Răsăritene, Editura şi Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930,
pp. 225-226
17
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 342

10
v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.
Amin.” (Matei 28, 20).
„Demnitatea Sa profetică se împărtăşeşte într-un fel şi oamenilor, prin faptul că
le dă puterea de a urmări, a afla şi a stărui consecvent în Adevăr, ceea ce este totuna
cu a trăi în Dumnezeu”18.

18
Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 240

11
 V. Slujirea arhierească

Slujirea arhierească a Mântuitorului se situează în centrul întreitei Sale slujiri.

Ea este lucrarea prin care Hristos a împăcat pe om cu Dumnezeu prin toate suferinţele
îndurate de El, de la Întrupare până la Moarte, toate, precum mărturisim în al treilea
articol al Crezului: „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”.
Din cauza gravităţii căderii, omul a pierdut legătura harică cu Dumnezeu.
Drept consecinţă, el nu se mai putea mântui prin propriile sale puteri, ci doar cu
ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, împăcând dreptatea şi
nespusa Lui iubire faţă de oameni, a hotărât mântuirea oamenilor prin Întruparea şi
Jertfa Fiului Său: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,
16). „În mântuire, prin Patimile şi Moartea pe cruce a Mântuitorului se înlătură
propriu-zis vina şi pedeapsa pentru păcatul omului şi se restaurează natura lui
căzută”19.
Din Sfânta Scriptură şi din gândirea Sfinţilor Părinţi reiese ideea că slujirea
arhierească a lui Hristos e îndreptată în trei direcţii. În primul rând, slujirea de
Arhiereu prin care Mântuitorul Se aduce ca jertfă pe Sine Însuşi e îndreptată în mod
direct spre Tatăl. În acelaşi timp, ea implică şi o direcţie îndreptată spre oameni,
întrucât scopul ei este răscumpărarea umanităţii, iar întrucât pentru îndeplinirea
acestui scop, Hristos aduce ca jertfă propria Lui fire umană, înţelegem că este
cuprinsă în ea şi o direcţie îndreptată spre aceasta. 20 În Epistola către Evrei se spune:
„orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni spre cele către
Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate.” (Evrei 5,1). Însă între aceste
trei direcţii este o legătură osmotică, încât ele nu pot fi nicidecum separate.

19
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 220
20
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 228

12
 Teologia apuseană, atât cea catolică, cât şi cea protestantă, nu socotesc efectul
slujirii arhiereşti a Mântuitorului asupra firii umane şi astfel, o dezbracă de ceea ce
este, probabil, cel mai important aspect al ei: restabilirea firii omeneşti prin jertfa de
pe Cruce, reducând-o la o simplă operaţie juridică de satisfacere a onoarei lui
Dumnezeu în numele oamenilor care L-au jignit cu păcatul lor, neimplicând în niciun
fel firea omenească.
Romano-catolicii afirmă că păcatul n-a slăbit în niciun fel firea umană, ci
numai la jignit pe Dumnezeu, făcându-L să retragă de la noi darurile supraadăugate.
Deci jertfa nu avea ce să îndrepte în firea noastră, „ci doar să înlăture supărarea lui
Dumnezeu cel jignit, ca firea să fie iarăşi admisă în relaţie cu El şi împodobită cu
etajul darurilor supranaturale”21. Protestanţii, pe de altă parte, susţin că prin păcat, nu
numai că Dumnezeu a fost jignit, dar şi firea omenească a fost alterată complet, încât
nu mai poate fi restaurată, „ci ajunge să se obţină, prin ispăşirea vinei în faţa Lui,
promisiunea restaurării ei în viaţa viitoare”22.
Că moartea de pe Cruce a lui Iisus Hristos este jertfă adevărată pentru păcatele
omului, se adevereşte prin multe texte scripturistice incluzând profeţii mesianice,
cuvintele Mântuitorului Însuşi şi cuvintele Apostolilor. În cartea lui Isaia se spune
despre Hristos: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a
împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese
străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost
pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi
umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă
asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a
deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea
celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a
ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru
fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.” (Isaia 53, 4-8). Ioan
Botezătorul zice despre Mesia: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul

21
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 129
22
Ibidem.

13
lumii.” (Ioan 1, 29). Mântuitorul zice despre Sine: „Fiul Omului n-a venit să I se
slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”
(Matei 20, 28); „Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi...” (Luca 22,19); „Că
acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor.” (Matei 26,28).
Sfântul Nicolae Cabasila afirmă şi el că: „Hristos S-a făcut dreptate de la
Dumnezeu şi răscumpărare; şi desfiinţează duşmănia în trupul Său şi împacă pe
Dumnezeu cu noi”23.
În Epistola către Evrei găsim o analiză detaliată a operei arhiereşti a
Mântuitorului Hristos. Cartea îşi propune să demonstreze superioritatea lui Hristos în
toate domeniile. Ca Prooroc, El este mai mare decât toţi proorocii; El este mai mare
decât îngerii şi decât Moise; fiind Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu şi Domn, El este
Împărat veşnic al universului. Dar mai presus de toate, Epistola către Evrei vrea să
arate superioritatea totală a preoţiei lui Hristos faţă de preoţia Vechiului Testament.
„Meritul fără egal al Epistolei către Evrei este acela de a fi construit o
hristologie completă axată pe demnitatea arhierească a Mântuitorului”24. Iisus este
numit în Epistola către Evrei arhiereu după rânduiala lui Melchisedec: „Unde Iisus a
intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui
Melchisedec.” (Evrei 6, 20). În Vechiul Testament nu putea oricine să fie preot.
Numai Aaron şi urmaşii săi au fost investiţi de Dumnezeu cu preoţia: „Ca să-şi
aducă aminte fiii lui Israel că nimeni din alt neam, care nu e din seminţia lui Aaron,
să nu se apropie să aducă tămâiere înaintea Domnului...” (Numerii 16, 40). Spre
deosebire de preoţia lui Aaron, aceea a lui Hristos, cel fără antecesori şi fără
succesori, după chipul lui Melchisedec, este preoţie eternă şi universală, servire unică
şi sublimă. „Hristos n-a uzurpat calitatea de Arhiereu, deşi nu era din neamul lui
Levi, ci din neamul lui Iuda. El are chemare divină şi preoţia Sa este întemeiată prin

23
Nicolae Cabasila, la P. Nellas, Maica lui Dumnezeu, (Ή θεομὴτωρ), Trei cuvântări despre Maica lui Dumnezeu, Atena,
1974, p. 88, apud. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 130
24
Pr. Asist. Vasile Mihoc, Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către Evrei, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1983, p. 183

14
jurământ dumnezeiesc, ceea ce înseamnă mult mai mult decât chemarea familiei lui
Aaron”25.
Prin apariţia şi lucrarea preoţiei lui Hristos, preoţia iudaică e desfiinţată.
„Valabilitatea preoţiei iudaice a fost provizorie, astfel încât să nu poată poată
continua în noua fază a istoriei. Melchisedec, regele Salemului, preot al Dumnezeului
Celui Prea Înalt, preînchipuie pe Hristos Însuşi. (...) Avraam este blagoslovit de
Melchisedec, care este fără tată şi fără mamă, fără spiţă a neamului (Hristos este fără
mamă ca Logos de dinainte de veci şi fără tată ca Logos întrupat), şi Avraam se
obligă să-i dea zeciuială din prăzile sale, în conformitate cu cele ce ulterior vor fi în
vigoare, pentru preoţii din neamul lui Levi. Melchisedec, ca rege al Salemului şi
preot, i-a oferit pâine şi vin. În faţa lui Avraam, care este strămoşul întregului popor
al făgăduinţei, Melchisedec se prezintă împărat superior, preot care binecuvintează şi
primeşte şi zeciuială din prăzi; în acest fel l-a binecuvântat nu numai pe Avraam, ci şi
pe potenţialii preoţi leviţi care ar putea ieşi din Avraam. Prin urmare, spune autorul
Epistolei către Evrei, Melchisedec este superior preoţilor iudei, deasupra preoţiei
iudaice”26.
Însă jertfa Mântuitorului, pe lângă scopul ei principal, răscumpărarea omului
din robiei păcatului, are şi unele scopuri secundare: adeverirea misiunii Sale
dumnezeieşti şi a adevărului învăţăturii Sale; pecetluirea şi sfinţirea Legii celei noi;
dovedirea nemărginitei Sale iubiri faţă de oameni, „căci Dumnezeu aşa a iubit lumea,
încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16); să înlăture părerea falsă a iudeilor despre un Mesia
lumesc: „Împărăţia aceasta nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36) şi arătarea unui
exemplu desăvârşit de umilinţă, de răbdare, de ascultare şi lepădare de Sine27.
Slujirea arhierească, ca întreaga operă mântuitoare, e continuată de Mântuitorul
şi după Înălţarea Sa la cer, în mod deosebit, prin actualizarea Jertfei de pe Cruce în
Biserică, în Sfânta Liturghie, în chip nesângeros: „Căci de câte ori veţi mânca
această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.”

25
Ibidem.
26
Nikos A. Matsoukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, pp. 227-228
27
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 221

15
(I Corinteni 11, 26). În Sfânta Liturghie, Hristos este Jertfitor şi totodată Jertfă şi
Primitor; Cel ce Se aduce şi Cel ce primeşte. Astfel El îşi continuă lucrarea
arhierească până la sfârşitul veacului, Hristos fiind unicul arhiereu etern şi desăvârşit.
„Demnitatea arhierească a Mântuitorului se comunică oamenilor mai ales prin
aceea că le dă puterea de a-şi depăşi egoismul şi a se jertfi pentru alţii”28.
De aceea, ca să intrăm în comuniune cu Tatăl trebuie să ne aflăm în comuniune
cu Hristos. Hristos nu este numai Învăţătorul şi învăţătura prin Sine, ci şi Arhiereu şi
Jertfă prin Sine.

28
Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 241

16
 VI. Demnitatea împărătească

Demnitatea împărătească a lui Hristos se evidenţiază în măreţia şi puterea

Dumnezeului-Om, Mântuitor, Împărat duhovnicesc, Împărat ceresc, Împărat al
adevărului, Împărat al dreptăţii şi păcii, Împărat al împăraţilor.
„Prin chemarea profetică şi prin servirea arhierească, Iisus Hristos Îşi manifestă
mai mult starea de umilinţă, mărirea Sa neapărând decât ochilor spiritului. Pentru
îndeplinirea operei mântuitoare, trebuia să arate şi măreţia şi puterea corespunzătoare
însuşirilor Sale de Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. Trebuia să fie deci şi împărat, şi
Împărat este, dar nu împărat al deşertei măriri lumeşti”29.
Adeverirea demnităţii de împărat o găsim în numeroase texte scripturistice.
Hristos este numit Împărat, şi în profeţiile mesianice, şi de unii dintre contemporanii
Săi, de El Însuşi şi de creştinii de pretutindeni. Activitatea Sa, minunile Sale şi mai
ales cele făcute cu Sine Însuşi, ca Schimbarea la Faţă, Coborârea la iad, Învierea din
morţi, Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui dovedesc încă o dată demnitatea
Sa împărătească, demnitate exercitată de Mântuitorul prin „întemeierea, stăpânirea şi
conducerea împărăţiei harului, Biserica, pe care o desăvârşeşte în viaţa viitoare”30.
În profeţiile Vechiului Testament, Mesia e înfăţişat ca împărat care stă în veac
pe tronul lui David, judecând şi făcând dreptate ca împărat şi mântuitor, stăpân până
la marginile pământului şi împărtăşind bunuri dumnezeieşti pentru toate neamurile.
Profeţiile mesianice vorbesc despre Împăratul Hristos: „Împărat peste Sion” (Psalmi
2, 6); „Iată că un rege va stăpâni prin dreptate şi căpeteniile vor cârmui cu
dreptate” (Isaia 32, 1); „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David
Odraslă dreaptă şi va ajunge Rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi
dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte; iată
numele cu care-L voi numi: «Domnul-dreptatea-noastră!»” (Ieremia 23, 5-6);

29
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof., Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p. 42
30
Ibidem.

17
„Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată,
Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul
asinei” (Zaharia 9, 9).
În Noul Testament, îngerul, vestind Naşterea Mântuitorului, Îl numeşte
„Împărat veşnic” (Luca 1, 33), iar magii Îl caută pe „regele Iudeilor” (Matei 2, 2),
căruia I se închină şi Îi aduc daruri; aclamat de popor ca un împărat la Intrarea în
Ierusalim: „Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinare Lui şi strigau:
«Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului», Împăratul lui
Israel” (Ioan 12, 13), Iisus recunoaşte în faţa lui Pilat demnitatea Sa împărătească:
„Şi l-a întrebat dregătorul, zicând: Tu eşti regele iudeilor? Iar Iisus i-a răspuns: Tu
zici.” (Matei 27, 11), El fiind „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (I
Timotei 6, 15).
În viaţa şi activitatea Sa pământească, Mântuitorul şi-a arătat demnitatea
împărătească prin diferite minuni, cu deosebire în cele săvârşite asupra morţii: prin
învierea fiicei lui Iair, a tânărului din cetatea Nain, a prietenului Său, Lazăr, şi mai
ales prin propria Sa Înviere. „Puterea Lui s-a manifestat înainte de înviere nu numai
ca o putere simţită în suflete de cei ce s-au apropiat de El (...), ci şi ca o putere asupra
naturii prin fapte de vindecare a unor bolnavi şi de înviere a unor morţi. Când
«ceartă» vântul şi marea şi acestea se potolesc, oamenii miraţi exclamă: «Cine este
acesta, că şi vântul şi marea l-ascultă?» (Matei 8, 27). Sfinţii părinţi au explicat
această ascultare, ca şi spaima de care au fost cuprinse stihiile la moartea Domnului,
prin referinţa lor faţă de Stăpânul creator şi susţinător al lor”31.
După moarte, primul act al demnităţii Sale de împărat este coborârea la iad:
„cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3,
19). „Coborârea la iad este în acelaşi timp confirmarea morţii Domnului şi a
existenţei sufletului omenesc în El şi înfăţişarea reală a intrării Lui triumfale, surpând
puterea morţii şi a diavolului”32.

31
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 154
32
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu (coord.), Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 352

18
 Învierea Sa din morţi este cel mai mare act al demnităţii Sale de Împărat şi
punctul culminant al acesteia. „Învierea lui Hristos înseamnă cu adevărat că moartea
a încetat să mai fie elementul ce domină existenţa omului şi că, prin urmare, omul
este de asemenea liber din robia păcatului”33.
„Dar slava la care este ridicat Hristos prin Învierea Sa din morţi nu o ţine
pentru Sine, ci o revarsă peste noi, căci pentru noi a primit-o ca om, El fiind
Dumnezeu”34. Unii teologi contemporani consideră că Hristos a fost înviat de Tatăl
ca o recompensă pentru jertfa Lui de pe cruce, prin care a răscumpărat ofensa adusă
lui Dumnezeu de către oameni. Învăţătura ortodoxă învaţă însă clar, prin Sfinţii
Părinţi că „învierea lui Hristos nu a fost numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a
fost pregătită şi de această unire a umanităţii Lui cu dumnezeirea prin Ipostasul Lui
dumezeiesc care purta şi natura omenească”35. Atribuirea alternativă a actului Învierii
în textele scripturistice când Tatălui, când Fiului arată o împreună-lucrare a Lor.
„Învierea este desăvârşita împlinire a proorocilor; este minunea minunilor, ea
nu se poate înlătura din viaţa Bisericii, fiind misterul mântuirii şi baza răscumpărării
noastre”36.
Învierii îi urmează alte două acte ale demnităţii de Împărat: Înălţarea lui Hristos
la cer întru slavă de-a dreapta Tatălui şi Judecata universală de la sfârşitul veacurilor:
„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea
pe tronul slavei Sale” (Matei 25, 31). După Înălţare trimite Duhul Sfânt peste
Apostoli, „semn că introduce împărăţia Sa veşnică în istorie”37. În prezent, Hristos se
manifestă ca Împărat prin conducerea operei de mântuire. Credincioşii creştini cred
şi mărturisesc că El „iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui
împărăţie nu va avea sfârşit” (art. 7 din Simbolul Credinţei).
Continuarea demnităţii Sale împărăteşti şi după Înălţarea la cer se face în
Biserică, asemenea celorlalte două slujiri, prin ierarhia bisericească, aceasta fiind

33
John Meyendorff, Teologia Bizantină: Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 218
34
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu (coord.), op. cit., p. 352
35
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 233
36
Pr. Lect. Univ. Marin Stamate, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, după epistolele pauline, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2000, p. 125
37
Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 133

19
investită cu puterea harică pentru continuarea întreitei slujiri a Mântuitorului. Astfel,
slujitorii sfinţiţi învaţă pe credincioşi adevărul dumnezeiesc, îi sfinţesc prin Sfintele
Taine şi le călăuzesc sufletele spre mântuire, această ultimă misiune corespunzând
demnităţii împărăteşti a Mântuitorului. „Hristos ca împărat a creat temeliile
edificiului trupului ecclesiastic; a zdrobit puterile diavoleşti, a nimicit puterea morţii,
a făcut minuni şi, în final, El Însuşi a înviat. Această biruinţă este împărătească şi
începutul rolului transformator şi transfigurator al Bisericii însăşi prin intermediul
Sfintelor Taine”38.
„Puterea Lui împărătească se comunică oamenilor mai ales prin ajutorul pentru
a se autocontrola, pentru a învinge păcatul şi condiţia umană degradată de păcat”39.

38
Nikos A. Matsoukas, op. cit., p. 225
39
Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 241

20
 VII. Raportul dintre cele trei slujiri ale Mântuitorului

Deşi sunt trei laturi din care lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită,
lucrarea însăşi nu se împarte. Toate cele trei demnităţi constituie, în ansamblu, o
unică lucrare şi toate sunt îngemănate în întreaga viaţă pământească a Mântuitorului
şi în veşnicie. Iar întrucât ele nu sunt despărţite, privirea uneia sau alteia dintre ele nu
poate face abstracţie de celelalte. A face o separaţie între ele nu înseamnă nicidecum
o separare lor, în Hristos. „El învaţă slujind, Se jertfeşte biruind urmările păcatului,
stăpâneşte ca un Miel înjunghiat (Apoc. cap. 5). Ele nu pot fi despărţite în mod real,
căci în fiecare sunt implicate şi celelalte două”40.
Hristos, când învaţă, manifestă puterea Sa împărătească, săvârşind minuni; ca
arhiereu, descoperă în patimile Sale pe cruce învăţături despre credinţă şi iubire, iar
ca împărat al Bisericii, împărtăşeşte credincioşilor bunurile lucrării Sale profetice şi
arhiereşti.
„Deci deşi direcţiile lucrării sunt trei, lucrarea însăşi nu se împarte. Lucrarea de
restabilire şi de îndumnezeire a firii proprii este în acelaşi timp lucrare de slăvire a lui
Dumnezeu; căci în natura omenească astfel restabilită şi îndumnezeită se arată slava
lui Dumnezeu şi natura însăşi slăveşte pe Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu se face
vădită de asemenea în eliberarea oamenilor de păcat. Căci ei încetează să mai fie
duşmanii lui Dumnezeu, odată ce Hristos i-a împăcat cu Dumnezeu prin trupul Său,
adică prin puterile dumnezeieşti extinse în ei prin trupul Său; ei pot «slăvi acum pe
Dumnezeu în trupul lor şi în duhul lor, ca unele ce sunt ale lui Dumnezeu» (I Cor. 6,
20)”41.
Hristos realizează mântuirea şi desăvârşirea oamenilor prin toate cele trei slujiri
la un loc, într-un mod pur şi în gradul cel mai înalt, neseparându-se cu totul una de
alta pentru a se identifica fiecare cu un anumit stadiu din viaţa Mântuitorului. Ele au

40
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 113
41
Idem., p. 112

21
coexistat permanent, cu toate că, în anumite momente, a ieşit în evidenţă mai mult
una dintre ele. Mesia a unit aceste trei slujiri, astfel încât de fiecare dată când lucrează
o operă ca Împărat nu lipseşte Proorocul şi Arhiereul; acelaşi lucru se întâmplă şi de
câte ori lucrează ca Prooroc şi Arhiereu. „În Persoana Sa nu există niciun conflict
între aceste autorităţi harismatice, aşa cum se poate întâlni în istoria poporului lui
Israel. Totuşi, această unitate a autorităţilor este dictată şi de identitatea ipostatică a
lui Hristos şi, totodată, de structura însăşi a trupului ecclesiastic. În interiorul acesteia
nicio lucrare nu este înţeleasă doar ca împărătească sau profetică, sau ca sacerdotală.
O scindare oarecare constituie o cădere din însăşi unitatea trupului harismatic al
Bisericii”42.
Datorită unităţii desăvârşite a celor trei slujiri, înţelegem că numai prin toate
trei la un loc s-a putut realiza mântuirea şi desăvârşirea oamenilor. „Căci oamenii
trebuie să fie luminaţi ca să meargă şi cu voia lor pe calea care-i duce la Dumnezeu;
trebuie să depăşească duşmănia dintre ei şi Dumnezeu printr-o renunţare la orgoliul
lor şi la plăcerile egoiste, adică prin trăirea activă a unei stări de jertfire pe care n-o
puteau avea decât din legătura directă cu o Persoană care a fost în stare să aducă o
jertfă pură, capabilă, prin intensitatea ei, să sfărâme urmările păcatului; în sfârşit,
trebuie să fie susţinuţi cu o putere mai presus de cea simplă, omenească, pe calea unei
vieţi de jertfă ce li s-a făcut cunoscută prin învăţătura atotadevărată şi
atotluminoasă”43.
Slujirea arhierească este îndreptată atât spre propriul trup, cât şi spre
Dumnezeu şi spre oameni; slujirea profetică sau învăţătorească este îndreptată către
oameni, însă rolul ei este de a pune în relief voia Tatălui şi slava Lui; iar prin puterea
exercitată asupra naturii, asupra morţii şi asupra oamenilor, Hristos slăveşte puterea
lui Dumnezeu în Treime, ca una care Îi este proprie, dar arată şi puterea pe care a
dat-o trupului Său.
Se poate spune că centrul întreitei slujiri a lui Hristos îl constituie lucrarea Sa
arhierească, prin care realizează refacerea legăturii dintre om şi Dumnezeu,

42
Nikos A. Matsoukas, op. cit., p. 225
43
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 114

22
împăcarea cu Dumnezeu. Chemarea profetică luminează prin învăţătură, pregătind
sufletul pentru primirea împăcării, iar demnitatea împărătească dăruieşte harul
împăcării şi desăvârşeşte pe credincioşi.
„Fiul lui Dumnezeu este Învăţător şi Împărat al lumii şi înainte de întrupare –
deşi altfel decât prin întrupare, neintrând în raport personal direct cu omul şi
neexercitând puterea de învăţător şi conducător ca slujbă a mântuirii –, dar arhiereu,
mijlocitor ca om la Dumnezeu, devine numai după aceasta. Desigur, puterea
arhiereiei o are tot în temeiul divinităţii Sale, căci dacă n-ar fi şi Dumnezeu, iar nu
numai om, n-ar putea fi arhiereul mântuitor. Căci n-ar putea reface legătura dintre om
şi Dumnezeu, decât aparţinând şi omenităţii şi Dumnezeirii”44.
„În Persoana Cuvântului întrupat aceste trei demnităţi pe care, după teologia
Părinţilor ortodocşi, le-a condus El Însuşi în istoria lui Israel, sunt reunite în mod
indestructibil ca funcţiuni harismatice şi zidesc trupul Bisericii. Biserica, ca trup al
vieţii, ca edificiu a «pietrelor vii», nu poate fi înţeleasă fără puterea şi autoritatea
împărătească, proorocească şi sacerdotală, peste tot în cadrele liturgice şi
harismatice”45.

44
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit., p. 39
45
Nikos A. Matsoukas, op. cit., p. 225

23
 VIII. Ilustrarea întreitei slujiri în Simbolul Credinţei

Întrucât ţinta ereziilor din primele veacuri creştine era mai mult persoana
Mântuitorului şi mai puţin lucrarea Sa de mântuire a lumii, Părinţii primelor două
Sinoade ecumenice nu au ilustrat în mod precis întreita slujire a Mântuitorului în
Simbolul Credinţei. Totuşi, fiind baza misiunii lui Mesia, ea nu a fost nici trecută cu
vederea, fiecare dintre demnităţile lui Hristos putând fi descoperită prin aprofundarea
cuvintelor Crezului.
Sfinţii Părinţi au rezervat celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi un număr
de şase articole din Simbolul Credinţei: de la articolul al doilea, până la al şaptelea. În
ele găsim cuprinsă întreaga învăţătură ortodoxă despre Mântuitorul Hristos. „Ele ne
spun că Cel ce ne-a mântuit pe noi este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea ne-a
înfăptuit-o prin întruparea Sa ca om, prin învăţătura şi prin moartea Sa pe cruce şi
Învierea din morţi, după care S-a înălţat la ceruri întru slavă, de-a dreapta
Tatălui”46.
În primul rând, mărturisim credinţa „întru Unul Domn Iisus Hristos”. Numele
„Hristos” înseamnă „Uns”. La evrei, unşi se numeau preoţii, proorocii şi împăraţii, iar
Iisus, având în mod deplin toate aceste demnităţi, este „Unsul” sau „Hristosul” în
înţelesul desăvârşit. El este Arhiereul, Împăratul şi Proorocul cel mai înalt. „Precum
vedem, şi numele de Hristos I se potriveşte în chip desăvârşit (...). Însuşi Iisus spunea
despre Sine că a avut ungerea Duhului Sfânt, cum de altfel grăise despre El şi
proorocul Isaia (61, 1): „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a
binevesti săracilor...” (Luca 4, 18)”47.
Sfinţii Părinţi au spus despre Mântuitorul că este „Lumină din Lumină” nu
doar pentru a arăta consubstanţialitatea şi egalitatea Fiului cu Tatăl, ci şi pentru că
asemănarea cu lumina e şi foarte potrivită lui Hristos. El este Luminătorul lumii,

46
Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000, p. 67
47
Idem., p. 78

24
arătându-ne calea către Tatăl, împărtăşindu-ne învăţătura Sa dumnezeiască: „Eu sunt
Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieţii” (Ioan 8, 12). Fiind Lumină, El ne arată „dumnezeieştile taine imperceptibile,
invizibile, intangibile din nenumăraţii munţi de taine ale naturii”48, care, altfel, ne-ar
fi rămas în întuneric, nedescoperite.
Apoi, mărturisim că Iisus Hristos a venit pe pământ „pentru noi şi pentru a
noastră mântuire”. Pentru a îndeplini acest scop, El trebuia să vindece rănile lăsate
de păcatul strămoşesc, misiune pe care o îndeplineşte prin cele trei demnităţi ale Sale
de Profet, Arhiereu şi Împărat.
„Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a
îngropat”, iar toate acestea le-a făcut pentru izbăvirea noastră, pentru scoaterea
noastră de sub jugul păcatului, jertfindu-Se pentru noi. „Mântuitorul a suferit toate
aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din ceruri cu cele de pe
pământ”49. Hristos, Arhiereul cel Veşnic, a adus această jertfă ca om, vărsând un
sânge mai de preţ decât al tuturor animalelor de jertfă şi al tuturor oamenilor şi
răscumpărând prin el pe oameni de toate păcatele.
Apoi, ca să ne arate că am fost cu desăvârşire mântuiţi, „a înviat a treia zi,
după Scripturi” şi ne-a scos de sub robia morţii ce domnea peste firea noastră. „Acest
extraordinar vizitator la pământului este Împăratul împărăţiei cereşti prefăcut în om,
în om adevărat. După cum Învirea Sa din mormânt e conformă cu puterile Sale, la fel
şi Înălţarea Sa la ceruri e pe măsura măreţiei Sale”50 – „şi S-a înălţat la ceruri şi şade
de-a dreapta Tatălui” – „Oare nu era normal ca un împărat să se întoarcă în împărăţia
sa după ce a ieşit victorios din război? (...) El S-a înălţat la Împărăţia Sa de origine,
veşnică şi nemuritore, unde a pregătit câte un loc pentru cei din cealaltă împărăţie a
Sa care Îl urmează, cei ce formează Biserica Sa de pe pământ”51.
Însă „iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va
avea sfârşit”, iar atunci se va arăta tuturor slava Sa dumnezeiască, căci „dacă prima

48
Sf. Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului: Credinţa poporului lui Dumnezeu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, pp. 51-52
49
Sf. Chiril al Alexandriei, Cateheze, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 214
50
Sf. Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 78
51
Idem., pp. 78, 82

25
dată Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ «coborându-Se», a venit în chip de rob, S-a
smerit, ca să nu silească pe nimeni să-L primească şi să creadă în El, ci ca fiecare să
se poată decide în toată libertatea, a doua oară va veni cu «slavă»”52 şi stăpânirea Sa
nu va înceta vreodată, ci va dura veşnic.
Aceasta este credinţa noastră, a purtătorilor de Hristos, aceeaşi cu a strămoşilor
noştri nevinovaţi şi sfinţi. Aceasta este credinţa ce nu a fost niciodată ruşinată,
credinţa ortodoxă, credinţa luminii adevărului şi consolării. „Aceasta este credinţa
poporului cu adevărat ales, a celor ce poartă icoana lui Dumnezeu în sine. La judecată
ei vor fi numiţi «binecuvântaţi»”53.

52
Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă,Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000, p. 109
53
Sf. Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 59

26
 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006.

2. ***, Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 2000.
3. Andrutsos, Hristu, Dogmatica Bisercii Ortodoxe Răsăritene, Editura şi Tiparul
Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930.
4. Bria, Pr. Prof. Ion, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România
Creştină, Bucureşti, 1999.
5. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Cateheze, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003.
6. Chiţescu, Prof. Nicolae, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. Ion Petreuţă,
Teologia dogmatică şi simbolică, vol. II, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.
7. Corniţescu, Diac. Asist. Emilian, Întreita slujire a Mântuitorului Hristos după
Vechiul Testament, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1, 1983.
8. Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Emilian, Mesia – Domn al păcii şi al dreptăţii, în rev.
„Studii Teologice”, nr. 2, 1990.
9. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Postul Mare, Ed. Anastasia, Bucureşti,
1997.
10.Matsoukas, Nikos A., Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 2006.
11.Meyendorff, John, Teologia Bizantină: Tendinţe istorice şi teme doctrinare,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.
12.Mihoc, Pr. Asist. Vasile, Iisus Hristos arhiereu, după Epistola către Evrei, în
rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1983.
13.Mihoc, Pr. Asist. Vasile, Mântuirea în Hristos (prin întreita Sa slujire, ca
profet, arhiereu şi împărat), în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 10-12, 1981.
14.Nicolae Velimirovici, Sfântul, Tâlcuirea Crezului: Credinţa poporului lui
Dumnezeu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010.

27
15.Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 2005.
16.Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru (coord.), Îndrumări misionare, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1986.
17.Rădulescu, Mihai, Îndrumar de credinţă Ortodox, Editura Fundaţiei Dosoftei,
Bucureşti, 2003.
18.Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2000.
19.Stamate, Pr. Lect. Univ. Marin, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, după
epistolele pauline, teză de doctorat, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2000.
20.Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.
21.Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1978.
22.Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia
Dogmatică, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.

28