(temă şi viziune despre lume într-un text poetic de Lucian Blaga: Eu nu strivesc corola de

minuni a lumii)

Modernismul este o mişcare opusã tradiţionalismului şi dogmelor manifestate în literatură

şi în celelalte arte în prima jumătate a secolului al XX-lea. Este o mişcare largã, ce
cuprinde toate curentele postromantice: simbolism, expresionism, constructivism,
suprarealism. În literatura română expresionismul este reprezentat de Lucian Blaga, în
mod deosebit în volumul sãu de debut „Poemele luminii”, considerat „cartea setei de
viaţă”. Pentru expresionişti, creaţia artistică este expresia purã a trairilor sufeteşti, eul
creator dând lucrurilor o expresie nouă, a unei raportări la absolut. Regãsirea esenţelor
ameninţate cu degradarea, revolta unei civilizaţii care uniformizeazã cultivarea mitului,
scindarea subconştientului, transpunerea neliniştii existenţiale în imagini puternice sunt
câteva dintre trasãturile creaţiilor expresioniste.
Iniţial, critica s-a aflat în imposibilitatea de a încadra creaţia lui Blaga într-un curent
literar, întreaga sa operă fiind susţinută de sentimentul filozofic. Eugen Lovinescu l-a
încadrat printre modernişti, în timp ce G.Călinescu, în „Istoria literaturii române de la
origini până în prezent” îl analizează în capitolul „Ortodoxiştii”. Sistemul filozofic al lui
Blaga se desparte de ortodoxism, întrucât lui Dumnezeu, el îi opune entitatea invizibilã
numitã „Marele Anonim”, fiind misterioasã şi necognoscibilã.
Elementul în jurul cãruia se construieşte sistemul filozofic este misterul (definit de Blaga
ca rezultat al raportului originar şi permanent al omului cu lumea şi cu sine însuşi).
Misterul este ceea ce rãmâne mereu ascuns, „necunoscut”, este cripticul care,
descoperindu-se, nu o va face niciodată total. Raportarea la mister determina cele două
tipuri de cunoaştere: cunoaşterea paradiziacã şi cunoaşterea lucifericã. Cunoaşterea
paradiziacã nu se raporteazã la mister, având ca scop determinarea obiectului, socotit în
întregime dat. Acest tip de cunoaştere este logică, raţională; ea se fixează asupra
obiectului, nedepăşindu-l. Blaga defineşte cunoaşterea luciferică raportatã la mister.
Aceasta este problematică şi aduce în sfera cugetării riscul şi eşecul, neliniştea şi
aventura, curiozitatea. Considerã obiectul „despicat în douã”, printr-o parte care se aratã
(„fanică”) şi o parte care se ascunde („criptică”), iar obiectul ei este întodeauna un mister.
Reprezentativã pentru concepţia autorului asupra actului creator este poezia „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii” cu care se deschide volumul „Poemele luminii”. Poezia
este o artã poeticã, întrucât prin mijloacele artistice sunt redate propriile idei despre
poezie şi rolul poetului în raport cu universul. Interesul poetului este deplasat de la
tehnica poeticã la relaţia poet-lume, poet-creaţie. Poezia este una reflexivã, o „fabulã”
filozoficã înţeleasã nu ca o traducere în imagini poetice a unor concepte filozofice, ci o
expresie a modului blagian de a gândi lumea şi poezia.
Poezia este înţeleasã ca o formã de potenţare a misterului, consecinţă a unui dezechilibru
tragic între spirit şi suflet: „vieţii nu i-am rãmas dator niciun gând, dar i-am rãmas dator
toatã viaţa”.
Titlul este o metaforã revelatorie (construcţie a spiritului prin care se încearcă o convenţie
a misterului), „corola de minuni a lumii” este o metaforã pentru lume înţeleasă ca
„orizont al misterului”. „Corola” a fost interpretatã ca o formã a arhetipului.Titlul implicã
deopotrivã lumea şi atitudinea creatorului faţa de lume. Prin utilizarea persoanei I
singular („eu”), poetul anunţă o confesiune lirică.
Poezia este structuratã în jurul a doua opoziţii: eu – alţii, lumina mea – lumina altora
(configureazã subiectul cunoscãtor într-o manierã personalizatã şi respectiv una
nedeterminată).
Ideea poeticã a primei strofe este refuzul plus-cunoaşterii, al cunoaşterii logice, raţionale
prin care misterul este revelat. Atitudinea de revoltã este exprimatã prin doua negaţii
foarte puternice: „nu strivesc” şi „nu ucid”. Eul poetic are conştiinţa unei existenţe
integrate unui orizont al misterului: „Tainele ce le-ntâlnesc în calea mea”. Misterul este
definit în manierã expresionistã printr-o enumeraţie, putând fi interpretat atât în raport cu
lumea, cât şi în raport cu întreaga sa creaţie, anunţand marile teme: florile – elemente
generale simbolizând o existenţa ingenuă, ochii apar ca un simbol al cunoaşterii umane
reflexive, o temã constantã a creaţiei, buzele reprezintã deopotrivã rostirea şi iubirea, iar
mormintele includ marea tainã a morţii.
Ideea poeticã a celei de-a doua strofe este reafirmarea antitezei dintre cunoaşterea poeticã
(„lumina mea”), înţeleasã ca formã de amplificare a misterului şi cunoaşterea raţionalã
(„lumina altora”) – formã de distrugere a misterului. Risipirea tainelor apare ca o acţiune
nepermisã, ca violare a frumuseţii interioare: „Lumina altora sugrumă vraja nepãtrunsului
ascuns / în adâncimi de întuneric”. Se remarcã numãrul mare de cuvinte din câmpul
semantic al misterului: „tainã”, „nepãtruns”, „neînţeles”. O amplã parabolã construitã pe
analogia cu imaginea lumii (asociatã în poezie cu ideea de cunoaştere) defineşte poezia
ca formã de potenţare a misterului: „câteodatã datoria noastra în faţa unui mister nu este
sã-l lãmurim, ci sã-l adâncim atât de mult încât sã îl prefacem într-un mister şi mai mare”,
„şi tot ce-i neînţeles / se schimbã-n neînţelesuri şi mai mari”. Metafora „largi flori de
sfânt mister” implicã ideea sacralitaţii tainelor universului. Creaţia devine astfel singura
posibilitate de metamorfozare a „ne-înţelesului”.
Pentru Blaga, actul poetic devine o atitudine subiectivã: „căci eu iubesc” – o modalitate
fundamentalã de situare a eului în univers, specificã scriitorilor expresionişti.
Se remarcã şi preferinţa pentru versul liber al cărui ritm interior redã fluxul ideilor şi
frenezia sentimentelor, combinaţiile neobişnuite între cuvinte, prin care limbajul poetic
este o formã de recuperare a tãcerii originare, creaţia lui Blaga fiind dominatã de
dialectica tãcere-cuvânt, dar depăşeste simplitatea explicaţiei amãnuntului
autobiografic.Tãcerea oferã sentimentul totalitaţii, în timp ce cuvântul marcheazã intrarea
în temporalitate şi determinare. La Blaga, prin cuvât, Marele Anonim impune lucrurilor
constrângerile de timp şi de spaţiu. Modul verbelor este cel prezent, acest fapt sugerând
ideea de comunicare a unui adevãr dintotdeauna, fiind vorba de un prezent etern.
Textul poetic vorbeşte, de altfel, despre o cunoaştere prin raţiune, restrictivã şi alienantã,
o cunoaştere al cãrei atribut este dezvãluit abia în finalul poeziei – iubirea. Deoarece
cunoaşterea prin iubire este adecvatã adevãrului existenţial, iubirea este cea care animã
demersul creator blagian.
„Mi se spune cã poezia mea ar fi misticã, metafizicã. Poezia mea este, în afarã de orice
intenţie, aşa cum este. Aceasta fiindcã în general eu nu concep altfel de poezie.” (Lucian
Blaga)