Cuplul conjugal

Pornind de la cercetarile moderne asupra nucleului (microgrupului familial)

conceput ca o structura bazata pe un sistem de interactiuni dinamice in evolutie,
acordam diadei conjugale semnificatia unui subsistem bipolar, unic prin complexiatatea si
completitudinea interconexiunilor ce se stabilesc intre cei doi poli (partenerii
conjugali). Cuplul conjugal se individualizeaza ca o microstructura biopsihosociala,
rezultat al unui proces interactional creator, multiconex si multinivelator desfasurat
simultan pe urmatoarele nivele interpersonale:

nivel intermotivational (sexual, procreativ si socioafectiv) definind balanta bioafectiv-motivationala a cuplului (trebuinte, expectatii, aspiratii de parteneriat si
autorealizarea bio-afectiva, individuala si interpersonala);

nivelul intercomunicational (particularizat in cadrul conduitelor de rol familial:

afective, organizatorico-administrative, parental educationale, relationale si
integratoare);

nivelul intercognitiv si interevaluativ vizand perceptiile, anticiparile si valorizarile

mutuale in cuplu in raport cu toate domeniiile de actiune ale rolului conjugal familial;

nivelul de realizare a formelor specifice de interactiune (cooperare, competitie,

conflict), raportul de decizie-executie in cadrul stratificarii, individualizarii si
ierarhizarii sarcinilor de rol familial;

nivelul interrelational si de interdezvoltare biopsihosociala a personalitatilor

maritale, vizand disponibilitatile de modelare mutuala a structurilor de personalitate
sub aspectul dezvoltarii atitudinilor consensuale si a disponibilitatilor de adoptare si
exercitare echilibrat-satisfacatoare a rolurilor conjugale, generand compatibilitate
mutuala;
Conceput si analizat de pe aceste pozitii, cuplul conjugal exprima structural si
functional modul in care doua persoane de sex opus se intermodeleaza creator,
dezvoltandu-se si completandu-se mutal prin interacomodare, fuziune si transformare,
simultan in plan corporal, psihologic si social. Altfel spus, cuplul este modus vivendi
fundamental al celor doua sexe, in cadrul caruia barbatul si femeia comunica, se cunosc,
se auto si interevalueaza, se dezvolta si se afirma ca fiinte complete si mature, unul cu,
pentru si prin intermediul celuilalt, intr-o perpetua devenire creatoare, al carei sens
ramane, fara indoiala transmiterea stafetei sociale urmasilor (vezi Anexa 1).
Secretele mentinerii cuplului ca un modus vivendi pare sa se dezvaluie in
valentele infinit motivatorii ale intimitatii psihologice. Intimitatea nu trebuie confundata
cu sexualitatea si, cu atat mai putin, cu familiaritatea.
Desigur, sexualitatea este integrata comportamentului socio-afectiv al cuplului, deci
relatiei psihosociale care creeaza atmosfera de intimitate. Insa, relatiile de intimitate nu
sunt neaparat substituibile celor sexuale. Exista climat de intimitate adesea si intr-un
subgrup de prieteni, ca si intre parinti si copii sau intre frati.
Aceasta calitate emotionala a relatiilor interpersonale satisface nevoia de
securizare, de afiliere si de solidaritate in microgrup sau in cuplu. Ea raspunde cerintelor
de protectie si de acceptare enconditionata reciproc. Intimitatea satisface, mai ales,
nevoia de apartenenta socio-afectiva si confera indivizilor un reocnfortant remediu
impotriva angoasei singuratatii. De aceea, importanta sa pentru echilibrul interpersonal dar
si al fiecarei personalitati in parte, este esentiala.

Intimitatea face parte integranta din motorul viu al fiintei noastre psihosomatice
si confera adesea individului reale resurse de adaptare si eficienta sociala. Ea asigura
motivatiilor noastre fundamentale, ca si actiunilor pe care le intreprindem, o sursa
nelimitata de energie, o rezistenta crescuta la stress, o miraculoasa imunitate
psihosociala pe arena atat de diversa si de imprevizibila a existentei. Si este firesc sa fie
asa, pentru ca prima functie a intimitatii este dezanxietarea si consolidarea
sentimentului acceptarii de sine, a recunoasterii si confirmarii importantei si valorii
fiecaruia pentru celalalt.
H.S. Kaplan considera intimitatea drept o calitate particulara a doua persoane de a
fi aproape sub aspect emotional, cu alte cuvinte de a dizolva orice distanta psihologica ce
ar putea bara o comunicare completa si autentica. Ea induce o maxim a transparenta in
raporturile dintre doua persoane, sustinuta de atentie, responsabilitate si incredere
mutuala, comunicare sincera a sentimentelor si senzatiilor, fara aparari si disimulari
atunci cand unuia dintre parteneri i se intampla ceva semnificativ sub aspect emotional.
In
cuplul
erotic,
intimitatea
este
importanta
pentru
ca
ea
determina calitatea vietii si a dragostei afirma Kaplan in consens cu terapeutii familiei,
chiar daca sexologii opineaza mai putin frecvent pentru acest punct de vedere.
Intimitatea, ca latura afectiva a dragostei, este considerata drept garantia
dezvoltarii si tabilitatii unui cuplu. In acest sens, R.G. Sternberg si S. Grajek (1984)
argumenteaza prin asa numita teorie triunghiulara a dragostei semnificatia particulara
a celor trei componente care decid cursul armonic si longevitatea unei casatorii:
1. pasiunea (sau atractia fizica, senzitiva si sexuala);
2. cunoasterea de sine si a celuilalt (care influenteaza iubirea si mentinerea ei);
3. intimitatea (sau sentimentul de legatura emotionala, care alimenteaza si
impulsioneaza nevoia de continuitate a relatiei).
Fara indoiala ca dragostea nu poate exista fara pasiune (care se naste mai ales din
resorturile inconstiente ale motivatiei sexuale umane), dar ea de cele mai multe ori se
estompeaza in timp, fara a putea garanta mentinerea cuplului. Singura care poate depasi
chiar si conflictele de cunoastere interpersonala, substituind subtil devitalizarea pasiunii
sau revitalizand-o imprevizibil este caldura emotionala manifestata si receptata, mereu
necesara, indiferent de varsta, moment, etapa.
Cuplurile fericite, cel putin tranzitor, cunosc doua tipuri de intimitate (E. Mecco, F.
Mascherpa, 1989):
fuzionala, bazata pe o relatie de interdependenta, proprie in special starii de
indragostit;
matura, care permite dezvoltarea propriei individualitati si autonomii, considerata
mai avantajoasa pentru relatia de cuplu.
Armonia unui cuplu, chiar daca se construieste initial pe o intimitate fuzionala, nu
se poate mentine ulterior decat prin stimularea si recunoasterea unei autonomii care sa
permita dezvoltarea reciproca a partenerilor, ca repere psihologice esentiale unul pentru
celalalt. In cuplu, o anumita distanta psihologica optima este necesara pentru o buna
comunicare, ca si pentru o reinvigorare si reenergizare a atractiilor mutuale.
Din studiile efectuate de noi se constata, insa, ca multe cupluri in dorinta atingerii
unei cat mai mari intimitati sfarsesc prin a actiona in sens opus. Astfel, exista destule
cazuri cand intimitatea genereaza, la unul sau ambii parteneri, anxietate si, in consecinta,
indepartare, evitare, sentimente de jena si penibil.
Explicatia acestui fenomen consta in faptul ca intimitatea presupune un raport de
incredere deplina in celalalt, puterea de a te abandona sau lasa in seama lui fara teama
ca acesta ar putea profita de vulnerabilitatile tale. Or, calitatea raporturilor de incredere
cu o alta persoana (partenerul erotic) isi are originile in copilarie, in calitatea raporturilor
cu parintii.

Exista un anume paralelism intre relatiile de iubire dintre copil si mama sa, si
relatiile intime ale adulutului (S. Gilfillan,1985). Astfel, un copil care niciodata nu a putut
stabili un raport de incredere deplina si de satisfactie cu mama sa, care s-a simtit victima
agresivitatii, indiferentismului sau inconsecventei afective, va reusi foarte greu fiind adult
sa dezvolte un bun nivel de intimitate cu partenerul, pentru ca inconstient va incerca
mereu sa se apere.
La randul lor, parintii care in relatia conjugala au probleme si deficite de realizare a
intimitatii, nu pot stabili raporturi adecvate, autentice, cu copiii lor, transimtandu-le
acestora modelul handicapului de intimitate, cu toate inhibitiile si suferintele sale
ulterioare.
Concluzionand, problemele intimitatii copiilor pot fi o metafora a problemelor
intimitatii parintilor (J.D. West, J.J. Zorski si R. Hervill, 1986).
Se pot oare evita sau corecta deficitele de comunicare afectiva? Se poate stimula
dezvotlarea intimitatii in cuplu? Fara indoiala ca remediile psihologice pe care terapeutii
familiei le propun sunt promitatoare. Ei considera ca terapia deficitului de
intimitate trebuie sa debuteze cu stimularea capacitatii de a stabili o buna
intimitate nonverbala (senzoriala, corporala, fizica), in primul rand cu sine si apoi cu
partenerul.
Acceptarea propriului corp si posibilitatea de a comunica prin intermediul acestuia,
de a se arata sau dezvalui (nu in sensul narcsic, de a se exhiba, ci in cel natural, lipsit de
pudoare si inhibitii inutile), conditioneaza realizarea unui bun nivel de intimitate in cuplu.
Acceptarea de sine si a propriului corp, fara complexe, asigura in mare masura
capacitatea de a nu simti dezgust si intoleranta in fata manifestarilor non-erotice ale
acestuia. Lucrul este explicabil, conform principiulu ca daca iti refuzi propriul corp este
dificil sa-l accepti pe al altuia (E. Mascherpa, E. Mecco). Acest element atitudinal si
comportamental este relevant pentru gradul de intimitate realizat intr-un cuplu.
Exista si cazuri cand o persoana, datorita unei educatii excesiv de rigide in ceea ce
priveste pudoarea, are dificultati in a se exprima liber, corporal, fizic, desi poate accepta
fara efort manifestarile corporale naturale ale partenerului. In aceste cazuri
autorevalorizarea propriului corp se poate face chiar prin intermediul atitudinii dezinvolte
si stimulative partenerului care, cu tact, imaginatie, rabdare si trandete poate dizolva
progresiv barierele pudorii si disconfortului de expunere corporala a celui in
dificultate. Arta curtoaziei ca ritual erotic initiatic este, in mare masura, calea optima de
rezolvare.
Dimpotriva, in situatia in care manifestarile corporale non-erotice ale unuia
provoaca dezgust, refuz si evitare a celuilalt, inseamna ca avem de-a face cu o slaba
functionalitate emotionala a cuplului.
Intimitatea nonverbala se creaza printr-o buna comunicare senzoriala. In relatiile
erotice, simturile joaca un rol important, cuplul existand ca o realitate dinamica, in masura
in care mesajele senzoriale circula liber in interiorul sau, producand, intretinand si
amplificand continuu intimitatea afectiva.
Mesajele verbale se integreaza alaturi de cele senzitive in orientarea, sustinerea si
crearea atmosferei de intimitate. De aceea, comunicarea verbala expresiva a emotiilor,
trairilor, sentimentelor si ideilor este la fel de importanta si de inductiva pentru intimitate.
Dar, avantajul limbajului corporal-senzitiv este acela de a fi imediat, greu confundabil si
producator de gratificatie.
Cuplul inceteaza sa mai existe atunci cand partenerii nu se mai pot atinge spontan,
mai curand decat atunci cand nu-si mai pot vorbi, chiar daca ei continua sa existe in acelasi
spatiu fizic. In acest caz, ei si-au pierdut sau au evadat din spatiul psihologic al
comunicarii lor.

Dintre canalele senzitive cu cea mai mare implicare in intimitate, sunt considerate
simtul olfactiv (miros), termic si tactil. Mesajul tactil, in special, tradus prin mangaiere,
atingere etc., poate fi relaxant sau excitant dar poate transmite si alte semnificatii:
incurajare, aprobare, respingere, neincredere, temere etc.
Climatul emotional pozitiv este conditionat de capacitatea partenerilor de a-si
descoperi reciproc identitatea tactila, adica preferintele si reactiile specifice din acest
punct de vedere. Cunoasterea identitatii olfactive si stimularea reactiilor ei este, de
asemenea, importanta. In special in comunicarea sexuala, utilizarea si rafinarea limbajului
senzorial-corporal creaza nu numai un climat emotional de buna calitate, ci si o eficienta
si o satisfactie crescuta a relatiilor sexuale.
Evident, descoperirea, crearea si amplificarea intimitatii afective necesita atitudini
si comportamente complementare si sinergice in cuplu, un efort comun de intercunoastere
si, prin aceasta, de continua revelare de sine. Altfel, iluzia intimitatii este doar capcana
singuratatii in doi, atat de alienata pentru cuplu si pentru continuatorii sai.
Daca analiza factorilor determinanti a incercat sa raspunda la intrebarea de ce se
implica doua personalitati in relatia conjugala?, analiza factorilor de intretinere ai
acesteia incearca sa dea un raspuns la intrebarea cum se structureaza?. Se dezvaluie
pregnant in aceasta dinamica rolul factorilor interpersonali care ii confera un sens armonic
sau dezarmonic, un anumit stil de existenta maritala. Stilul, ritmul si formula specifica de
manifestare a compatibilizarii interpersonale sunt rezultatul cumulat al unui complex
angrenaj de imagini si mesaje retroactive, care in tesatura intima a interactiunii maritale,
dobandesc efecte de halo, amplificandu-se si multiplicandu-se in infinite nuante si
semnificatii, exprimate in modele comportamentale si comunicationale proprii feicarui
cuplu. Se contureaza astfel, modele de intercomunicare sexual senzitiva si eroticoafectiva, verbale si nonverbale, care desi se incadreaza modelului socio-cultural al
sexualitatii si erotismului propriu unei epoci si unei anumite organizari sociale, isi pastreaza
totusi apanajul diversitatii infinite si a irepetabilului.Cuplul este un perpetuu creator de
codificari erotico-senzitive, imbogatind si perfectionand limbajul si cunoasterea
senzoriala prin semnificatii afective si ideative, ce dobandesc calitatea unui veritabil act
de cultura erotico-senzitiva. Gradul de cunoastere interpersonala, ca rezultat al
intercomunicarilor si interactiunilor pe toate planurile, devine principalul mecanism de
intretinere, dezvoltare si corectie in dinamica diadei maritale. Deficitele si erorile care
apar in functionarea mecanismelor perceptiv-motivationale si comunicationale pot fi
identificate si eventual corectate terapeutic, doar pe baza unei analize diagnostice atente,
cu caracter operational, al carei model de desfasurare il vom prezenta in continuare.
Intercunoastere analiza mecanismelor perceptiv motivatiopnale in cuplul marital
se desfasoara in conceptia noastra dupa un model operational cuprinzand 8 tipuri de
imagini cu rol de intretinere, particularizare si corectie a conduitelor de rol conjugal.
a.
Cum sunt eu? (autoperceptie);
b.
Cum este el (ea)? (perceptia partenerului);
c.
Cum cred ca se vede el(ea)pe sine? (expectatia privind autoperceptia
partenerului);
d.
Cum cred ca ma vede el (ea) pe mine? (expectatia partenerului privind perceptia
sa de catre celalalt);
e.
Cum as vrea sa fiu eu? (aspiratia de realizare a rolului premarital/ marital);
f.
Cum as vrea sa fie el(ea)? (aspiratia cu privire la realizarea rolului
premarital/marital de catre partener);
g.
Cum cred ca ar dori el(ea) sa fie? (perceptia aspiratiei de autorealizare a
partenerului in rolul premarital/marital);
h.
Cum cred ca ar dori el (ea) sa fiu? (perceptia aspiratiei celuilalt de realizare a
rolului premarital/marital de catre partener);

Cele 8 tipuri de imagini permit combinatii multiple, semnificative pentru analiza

dinamicii intercunoasterii si intervalorizarii in cuplu, interpretabile sub aspectul
concordantei si neconcordantei lor graduale, cu toate consecintele acestora in planul
acomodarii si asimilarii interpersonale. Modelele psihodiagnostice de interapreciere,
prezentate anterior, ca si extinderea conceptiei lor la alte chestionare deja existente ofera
posibilitatea relevarii parametrilor cantitativi si calitativi definitorii pentru ceea ce noi am
numit nivel de disponibilitate adaptativ-creativa interpersonala maritala (individuala si de
cuplu). In cadrul acestei disponibilitati de adaptare maritala, nivelul de intercunoastere
raportat la motivatii reprezinta elementul definitoriu, el fiind insa mediat si conditionat
de nivelul, stilul si calitatea intercomunicarilor in cuplu, a caror analiza constituie o a doua
directie de desfasurare a modelului functional pe care-l propunem.
Intercomunicare analiza mecanismelor de intercomunicare diadica isi propune sa
dezvaluie tipurile, cantitatea si calitatea intercomunicarii maritale. Aceasta este de doua
feluri:
a) calitativa exprimata prin

Claritatea elocutiunii (dictiei);

Schimbarile de subiect (mesajele pot fi complete sau tangentiale, intrerupte

sau cu tendinta de trecere la alt subiect, evitante);

Raportul intre acord si dezacord (capacitatea membrilor familiei de a fi in

dezacord fara a se manifesta agresiv, de a nu considera divergentele de opinii drept
atacuri);

Intensitatea (modul in care membrii familiei isi exprima afectele, gradarea,

nuantarea, fluiditatea comunicarii);

Semnificatia (modul in care sunt formulate comentariile amical, agresiv,

tonul cu care se comunica)

Ordinea schimburilor verbale (cine se adreseaza si cui, cine este lasat la o

parte in conversatie)

Angajarea (implicarea)

Respectarea promisiunilor (cat de legati se simt de o promisiune)

Configuratia secventiala (ex.: mama vorbeste tatalui si copii o intrerup, sotia

explica dar sotul nu este atent)
Stilul comunicational al unei persoane poate fi mobil, deschis (utilizand adecvat
toate modalitatile de comunicare) sau rigid (folosind predominant doar un tip de
comunicare). In general, putini oameni sunt inclinati sa actioneze permant intr-o singura
maniera, desi exista si persoane care utilizeaza acelasi mod de a comunica (dominator
autoritar sau submisiv supus).
V. Satir descrie 5 cai de care se folosesc indivizii pentru a comunica:

Concilierea presupune acordul cu o alta persoana chiar si atunci cand

sentimentele si convingerile personale sunt contrarii

Dezaprobarea e utilizata in special de persoanele cu o mare nevoie de

afiliere si demonstrare a puterii, avand un comportament (de cele mai multe ori)
hipercritic, dictatorial. Acestea au o mare nevoie de a fi ascultate, de a-si dovedi
lor insele forta Eu-lui, pozitia de autoritate.

Rezonabilitatea modalitate comunicationala proprie mai ales celor care

manifesta o incapacitate in a-si exprima sentimentele, fie ca un deficit de expresie,
fie din teama (blocaj afectiv).

Irelevanta mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau

evitant, prin care cuvintele persoanei respective nu au legatura cu ceea ce se
intampla in mediul apropiat, desemnand o maniera nonimplicativa care poate abate
atentia de la obiectivul discutat.


Concordanta modalitatea de comunicare in care sentimentele se potrivesc
cu convingerile si comportarea individului, fiind cea mai sanogena pentru relatiile
interpersonale.
Mesajele verbale sunt insotite in comunicarea interumana (in cea conjugala in
special) de mesaje non-verbale, expresiv-senzitive: fizionomice (mimice), corporale
(pantomimice, kinestezice) etc., comunicarea fiind de fapt un fenomen propriu
intregului organism. Inflexiunile vocii, intensitatea privirii, grimasele specifice pot
incurca adesea mesajul verbal si sensul primit, dezvaluit, al acestuia.
Adesea, sotii comunica senzitiv mai autentic decat verbal. Tocmai de
aceea, inautenticitatea unor mesaje verbale este demascata pe caile comunicarii
senzitive si uneori chiar extrasenzoriale, prin mijloace intuitiv-empatice, ale caror
mecanisme bioenergetice subtile continua inca sa ne scape.
Fara indoiala ca in comunicarea dintre doi oameni in general, dintre parteneri in
special, se stabilesc doua canale: constient si inconstient. Mesajele constiente si
inconstiente si jocul imprevizibil al acestora devin relevante pentru intelegerea
comportamentului de rol familial. Fiecare mesaj reflecta, in fond, modul propriu al unei
persoane de a intra in contact cu alta. Complexitatea si de aici confuzia (atat a
mesajelor primite, cat si a celor emise), reflecta nevoia acuta a fiintei umane de a
comunica, de a mentine contactul cu ceilalti.
b) cantitativa se refera la frecventa mesajelor emise si receptate pe diverse canale de
comunicare, simultan si succesiv corespunzator trebuintelor si disponibilitatilor individuale
de relationare. De la un cuplu la altul, pot sa predomine intr-un anumit tip de interactiune
mesajele verbale sau non-verbale, dupa cum anumite canale pot fi mai saturate
informational, in vreme ce alte canale sa se prezinte ca subinformale. Asa, de pilda, intrun cuplu pot predomina cantitativ mesajele de ordin afectiv-senzitiv-verbal, in vreme ce in
alt cuplu dominante sunt mesajele non-verbale de tip empatic. In stabilirea unor
interventii educative asupra copiilor (sanctiuni, recompense, organizarea programului de
viata etc.) unii consorti consuma o mare cantitate de mesaje verbale si non-verbale, mai
ales in cazul unor divergente de opinii, in vreme ce altii economisesc informatia verbala
in favoarea celei non-verbale, gradul de congruenta decizionala fiind de obicei crescut si
interventia de comun acord.
Cantitatea crescuta a informatiilor intramaritale de un tip sau altul nu conduce
obligatoriu la un castig in planul compatibilizarii partenerilor, ea putand favoriza uneori
fenomene de bruiaj si distorsionare a semnificatiei mesajelor, devalorizandu-le finalmente
si conferindu-le alteori o valoare tensionala in cuplu. Este cunoscuta in acest sens
devalorizarea semnficatiei pozitive a mesajelor afective de espresie verbala, atunci cand
cantitatea emiterii lor depaseste mult trebuintele receptorului, sau situatia tensiva,
marginal nevrotica, generata de promovarea mesajelor cu incarcatura negativ-frustranta
(traducand conduitele sacaitoare, critice).
Cantiatea redusa a mesajelor verbale si non-verbale (substaturate pe canal) poate
impieta asupra bunei functionari a cuplului, dar nu devine afectogena cata vreme calitatea
acestor mesaje satisface trebuintele reciproc proiectate.
Ceea ce este definitoriu pentru stilul comunicational si eficienta sa intr-un cuplu
este calitatea mesajelor, semnificatia lor raportata la sistemul de cerere si oferte,
recompensa si sanctiune, primire si respingere. A sti ce, cand si cum sa comunici in
situatia de parteneriat, constituie o disponibilitate esentiala pentru continuarea vietii in
cuplu si pentru corectia succesiva a stilului interactional.
Pe baza rezultatelor cercetarilor privind dinamica interactionala in cuplul marital, a
fost elaborat un model psihosocial explicativ si metodologic, (I. Mitrofan, 1989), care este
considerat un raspuns posibil in intelegerea, si evaluarea si asistarea specializata a
fenomenelor de dezorganizare familiala. Ceea ce este definitoriu pentru acest model de

abordare psihosociala este sensul specific singular, comparativ cu al altor modele,

de recreere si dezvoltare a doua personalitati de sex opus, una cu, pentru si prin
intermediul celeilalte, de pe pozitii simetrice, implicate intr-o relatie mutuala, completa
si profunda, biopsihosociala. In cadrul acestui proces functional, evolutia negativa,
dizarmonica a interactiunilor mutuale, instituie un proces de degradare progresiva a
structurii si functiilor familiale, ale carui mecanisme sunt de esenta psihosociala. In
interiorul procesului disfunctional factorii: individuali, interpersonali, de grup si
conjuncturali (incidentali), realizeaza o dinamica si un stil particular in evolutia fiecarui
cuplu disfunctional. Dizarmonia conjugala este generata de mecanisme care vizeaza
dezechilibre succesive in balanta globala a cuplului (mecanisme de intercomunicare,
interrecunoastere si coparticipare decizional-executorie), cu consecinte negative asupra
posibilitatilor de intergratificare si interdezvoltare a personalitatilor maritale.
In interiorul procesului disfunctional se ierarhizeaza o succesiune de
dezechilibre sub forma unor conflicte intrapsihice individuale si interpersonale, care devin
cauze primordiale (factori determinanti) si cauze secundare (factori de intretinere si
corectie a deficitelor interactionale maritale).
In sistemul familial, interactiunile diadice conjugale polarizeaza si determina
preponderent sensul evolutiei si finalitatile bio-psiho-socio-educationale ale nucleului
familial. Diada conjugala detine o pozitie prioritara generativa in interiorul microgrupului
familial, ea reprezentand subsistemul a carui semnificatie functionala influenteaza major
functionalitatea tuturor celorlalte subsisteme nucleare familiale: relatiile parental-filiale
de tip mama-fiu, mama-fiica, tata-fiu, tata-fiica si relatiile de fratrie. Din acest motiv,
stilul si climatul interactional conjugal sunt sursele principale in explicitarea succeselor
si esecurilor famiale in general, a satisfactiilor si insatisfactiilor resimtite, a starii de
echilibru si dezechilibru functional, interpersonal si individual.
In perspectiva sistemic-interpersonala, tensiunile si disfunctiile ce se produc intrunul din subsistemele fmailiale se repercuteaza si, de cele mai mutle ori, se potenteaza in
cadrul celorlalte subsisteme, implicand in procesul disfunctional intreaga structura de
roluri familiale si, prin aceasta afectand in grade si maniere diferite, pozitiile si
dezvoltarea armonioasa a personalitatilor membrilor sistemului familiei. Avand in vedere
gravitatea efectelor fenomenelor disfunctionale (sociogene si psihopatogene) am considerat
necesar sa procedam la o analiza atenta a caracteristicilor si tipurilor de disfunctii
conjugale care survin in coevolutia diadica maritala, ca pricipal subsistem (primar,
generativ) al intregului sistem familial.
Deinirea, delimitarea si eventuala operationalizare a disfunctiilor diadice, poate
fundamenta, pe de o parte, un sistem coerent, teoretic-explicativ privind alterarile si
dezorganizarile ce survin in unele cupluri familiale, pe de alta parte, o metodologie de
interventie profilactica si recuperatorie a acestora.
In termeni generici, Iolanda Mitrofan si Cristian Ciuperca considera, in
lucrarea Incursiune in psihosociologia si psihosexologia familiei,disfunctie conjugala ca
fiind un incident critic interactional diadic, care perturba si distorsioneaza patternurile
comportamentale maritale homeostatice (conduitele de rol) dezorganizand sau stagnand
procesele evolutive (de interacomodare si interasimilare diadica), incidentul critic
interactional afectand consecutiv finalitatile functionale ale cuplului: sexual-procreative,
educationale, socio-afective, administrativ-organizatorice, productiv-economice si
recreative.
Starea de criza conjugala care se instituie de obicei ca stare de conflict manifest
sau submanifest intre soti, propaga in intregul sistem familial tensiuni si stresuri de intraadaptare-integrare, ceea ce intretine recurent si agraveaza, de cele mai multe ori,
incidentul critic marital.
O analiza functional-interpersonala asupra cauzelor, conditiilor si mecanismelor
disfunctiilor maritale releva un intreg lant etiologic al incidentului disfunctional, ca

efect al propagarii unei succesiuni de conflicte individuale (intrapsihice) si interpersonale

(intradiadice). Astfel, intr-o situatie particulara (imprejurare de viata cu valoare de
conditie favorizanta a declansarii lantului de dezechilibre), se poate crea intre parteneri
un decalaj sau un dezechilibru in consensul motivational. Trebuintele reciproce proiectate
raman astfel nesatisfacute, datorita unor niveluri diferite de raportare la un obiectiv
comun sau datorita unor necesitati simultane in raport cu obiective diferite. Lipsa de
consens motivational dezechilibreaza balanta bioafectiva si interactionala in cuplu,
generand modificari perturbatoare in sistemul de expectatii mutuale si crescand astfel
decalajul intre expectatiile si aspiratiile privind comportamentul de rol marital propriu si
al partenerului. La acest nivel, se produce primul dezechilibru functional sub forma unui
conflict intermotivational (dezechilibru motivational diadic) sustinut de conflictul
intermotivational individual (dezechilibru intre trebuinte-aspiratii-expectatii privind
comportamentul de rol al partenerului). Conflictul intermotivational constituie
cauza
primara, generativa, a celorlalte niveluri disfunctionale maritale
(disfunctie
de gradul I).
Sentimentele de afectiune mutuala (dragostea conjugala) sunt rezultatul stabilirii
unui optimum intra si intermotivational bio-psiho-social, ele alterandu-se in continut si
forma de manifestare in conditiile instituirii unui proces disfunctional conjugal si, implicit,
familial. Astfel, decalajele, asimetria si necorespondentele create intre nivleurile mutuale
de trebuinte, expectatii, aspiratii si comportamentele bio-afective, relationale, perceptivcognitive si comunicationale pot conduce la o stare de conflict intermotivational, care
antreneaza dupa principiul reactiilor in lant, disfunctii la toate palierele interactionale
diadice, ceea ce conduce la dezorganizarea conduitelor de rol conjugal si parental.
Dezechilibrarea balantei intermotivationale diadice genereaza si este, la randul sau,
recurent intretinuta de conflictele de intercunoastere, intercomunicare si interactiune bioafectiva, domestico-organizatorica, parental-educativa, ceea ce creeaza un intreg sistem
disfunctional familial. In interiorul sau, disfunctiile se pot repercuta in sensuri
multidirectionale, potentandu-se, transformandu-se si convertindu-se imprevizibil, dintr-o
formula de manifestare in alta, de la un palier interactional la altul, de la o fateta a
rolului marital la cealalta. Astfel, altercatiile si incongruentele optional-valorice (conceptii
de viata, atitudini fata de sine, fata de altii si fata de viata, convingeri etice si credinte
religioase etc.) se resimt negativ asupra functiei de educare a copiilor sau asupra
comportamentului sexual-afectiv, dupa cum disfunctiile relatiei erotico-sexuale si
procreative pot altera intercomunicarea si intervalorizarea mutuala, nivelul si calitatea
participarii si deciziei in viata familiala.
Sistemul disfunctional conjugal comporta doua niveluri de analiza:
nivel de profunzime (primar) constand in dezorganizari ale functionalitatii
mecanismelor interpersonale care contribuie la intercrearea personalitatilor
maritale: de intermotivare, intercunoastere, intercomunicare si interactiune;
toate aceste disfunctii cumulate impieteaza asupra functiei de interdezvoltare
bio-psiho-sociala a sotilor, generand progresiv incompatibilizarea acestora si
periclitand stabilitatea nucleului familial;
nivel de suprafata (secundar) constand in distorsionari ale modelelor de rol
marital mutual expectate, relevate in dezorganizari ale patternurilor si
habitusurilor consensuale si functiilor intrafmailiale si extrafamiliale, cu alterari
consecutive ale rolurilor si functiilor sexual-procreative, afective, parentaleducationale, organizatoric-administrative, recreative si integrative socioprofesional.
Avand in vedere ca modificarile survenite in conduita de rol si in finalitatile sale
functionale sociale sunt primele care se impun atentiei, semnalandstarea de disfunctie
familiala, le vom numi pe acestea simptomatice; analiza lor poate conduce la formularea
unui psihodiagnostic familial simptomatologic (constatativ), care subliniaza tipurile de

disfunctii evidentiate. Acest gen de pishodiagnostic nu este insa suficient pentru aprecierea
prognostica a evolutiei unui cuplu si, mai ales, pentru interventia curativa,
psihoterapeutica, educationala. Instituirea psihoteraptiei familiale necesita un diagnostic
psihosocial etiologic si functional, care sa permita analiza sistemica, intercorelata, a
mecanismelor disfunctionale care au generat starea de criza conjugala si familiala. Este
cunoscut in acest sens faptul ca un copil-problema este un simptom al unui esec parental
care, la randul sau, este consecinta nefasta a unei disfunctii profunde interpersonale
diadice maritale, ceea ce necesita aprecierea gradului si sanselor de compatibilizare a
partenerilor, a stadiului si dificultatilor lor de interacomodare. In acest mod un copil
nevrotic, de pilda, devine efectul iminent al unei relatii conjugale nevrotice, dupa cum
nevroza unui sot sau deficitele sale de adaptare maritala, parentala si socio-profesionala
inglobeaza in etiologia lor posibile disfunctii ale relatiei conjugale proprii sau ale relatiei
conjugale din familia sa de origine (parentala). Suferinta individuala a deficitului de
adaptare este adesea metafora unor interactiuni perturbate.
Consideram ca factor primordial al dezorganizarii maritale produce dezechilibrul
motivational-afectiv interpersonal, prin adoptarea si exercitarea unor comportamente de
rol marital care se abat de la nivelul de trebuinte, expectatii si aspiratii mutuale de
parteneriat conjugal. Aceste abateri de la proiectiile de necesitate ale fiecarui
partener, se pot datora unor factori individuali, interpersonali si de un grup aflati la un
moment dat intr-o interconditionare negativa. Metamorfozele sentimentului de dragoste,
in sens negativ, exprimate, in degradarea, saracirea, aplatizarea si, uneori, disparitia sau
convertirea in opusul lor (sentimentele de ura, ostilitate) sunt consecinta directa a
dezechilibrelor balantei motivationale interpersonale, si in primul rand, a celor produse
incampul motivational conjugal exprimat prin trebuintele de parteneriat conjugal:
1. trebuinta de securizare, solidaritate si afiliere a carei satisfacere asigura
functia de sustinere si securizare mutuala sociala, afectiva si morala a cuplului;
2. trebuinta de identificare, a carei satisfacere asigura functia referentiala, de
confirmare si de dezvoltare a personalitatii, prin raporturile intersexe;
3. trebuinta de comunicare, apartenenta si gratificatie mutuala, prin afectiune si
fidelitate (fizica si spirituala), a carei satisfacere asigura functia eroticosexuala;
4. trebuinta de continuitate si autorealizare prin urmasi, a carei satisfacere
asigura functia procreativa;
5. trebuinta de cooperare, incredere si subtitutie mutuala in plan decizionalactional familial a carei satisfacere asigura functia de autoafirmare, reglaj si
control, autorealizare materiala si organizatorica;
6. trebuinta de valorizare a personalitatii (admiratie, respect, stima,
credihbilitate) a carei satisfacere asigura functia de interevaluare si
autoevaluare a personalitatii si a cuplului.
Cu alte cuvinte, dezechilibrul creat intre nivelul trebuintelor proiectate de un
partener si posibilitatea satisfacerii acestora de catre celalalt partener (prin intermediul
conduitei de rol), perturba homeostazia structurii diadice si instituie starea de conflict in
dublu plan: conflict intermotivational conflict de rol (cele doua planuri aflandu-se in
relatii de intereliminare). Astfel, conflictul de rol genereaza dezechilibrul balantei
motivationale diadice care, la randul sau,perturba mecanismele de intercunoastere si
intercomunicare, ceea ce agraveaza recurent conflictul de rol. Abaterea rolului de la
modelul expectat si aspirat, conform nevoilor de satisfacere mutuala se poate realiza
prin doua defecte functionale in interiorul diadei:
a) delict de intercunoastere (cunoastere deformata, partiala, supra sau
subevaluare, perceptie distorsionata) prin atribuirea unor calitati si defecte
partenerului, care nu au acoperire in realitate. Atribuirea unor semnificatii
improprii comportamentului de rol al partenerului se datoreaza filtrarii si

distorsionarii perceptiilor interpersonale prin intermediul emotiilor, starilor si

sentimentelor erotice, in directa corelatie cu trairile si necesitatile instinctuale
de tip sexual. Transferul inconstient al necesitatilor si satisfactiilor afective de
tip infantil in persoana partenerului (refacerea in alt plan a relatiilor filialparentale) contribuie, de asemenea, la perpetuarea unor deficite de
interevaluare. Transferul afectiv se produce atat in sens pozitiv (gratificant) cat
si negativ (frustrant), ceea ce releva importanta relatiilor afective dintre parinti
si copii pentru evolutia ulterioara a adultului in planul relatiilor conjugale. Deci,
daca trebuintele de parteneriat nasc atractia si emotia de indragostire, acelasi
mecanism afectiv (atasamentul si dragostea mutuala) risca sa deformeze (cel
putin in etapele initiale) perceptia si evaluarea partenerului ales; reevaluarea
rolului marital exercitat de acesta ulterior, prin prisma trebuintelor obiective
constinete, constientizate si inconstiente, modifica dinamica afectivomotivationala in cuplu. Se pot crea, astfel, disonante care, (in caz ca nu se pot
mentine limitele unei tolerante reciproce prin corectii interpersonale ale
rolurilor conjugale), conduc la dezechilibru functional, adancind prapastia si
racind sentimentele mutuale;
b) deficit de adoptare si exercitare a rolului conjugal expectat si aspirat de
partener; pe de o parte, autoexpectat si autoaspirat, pe de alta parte, ceea ce
ar defini lipsa de consens in structura rolurilor maritale. Acest deficit se poate
datora unui nivel scazut de disponibilitati de exercitare a rolului scontat
interpersonal, fie printr-o rigiditate excesiva in procesul de interacomodare, fie
printr-o necorespondenta de fond a campurilor motivationale (necesitati,
conceptii, asteptari-aspiratii) ale celor doi parteneri.
Consideram ca armonizarea si stabilizarea uniunii conjugale se bazeaza
pe capacitatea plastica de modificare si corectie a comportamentelor de rol, pe cat
posibil in consens cu expectatiile si trebuintele mutual-proiectate in diada. Nivelul si
calitatea trebuintelor de parteneriat actioneaza ca o adevarata cheie motivationala a
fiecarui partener. Posibilitatile de satisfacere reciproca a acestor trebuinte decid in ultima
instanta cursul relatiei interpersonale, mentinerea, amplificarea, diminuarea sau alterarea
setnimentelor de dragoste care ii leaga pe consorti. Cedarile, concesiile, metamorfozele
conduitei de rol in intampinarea satisfacerii acestor nevoi vitale, necesita o disponibilitate
flexibila de anumit nivel de aptitudine pentru parteneriat. Acesta, in act, suplineste si
corecteaza deficitul de intercunoastere, diminuand dezechilibrul motivational produs,
reduce disonanta ideo-afectiva creata in cuplu.Aptitudinea pentru parteneriat marital
constituie capacitatea individuala de adaptare interpersonala eficienta, creativa si
flexibila, exprimata prin intermediul conduitei de rol marital, ca model de comportament
cu valoare stabilizatoare in functionarea cuplului. Avand ca punct de plecare si de
referinta, modelele de rol conjugal cunoscute in copilarie, in familia parintilor sai, adultul
casatorit reconstruieste si isi dezvolta personalitatea prin intermediul propriului sau rol
conjugal si parental. Consideram ca modelul de rol conjugal se dobandeste, se invata, se
exereseaza si se deprinde, perfectionandu-se continuu in cadrul interactiunilor conjugale,
pe parcursul casatoriei. Interabilitarea partenerilor cu modele consensuale de rol conjugal
conditioneaza nivelul de satisfacere si echlibru motivational in cuplu, coeziunea si
stabilitatea acstuia. Rolul marital, ca o formatiune comportamentala mobila, continuu
modificabila si perfectibila, intermediaza si echilibreaza transferurile si interactiunile
afectiv-motivationale. Aptitudinea de a exercita un rol marital eficient (consensual) ca si
creativitatea interactionala a fiecarui partener se dezvolta pe parcursul vietii conjugale, se
perfectioneaza in decursul existentei conjugal-parentale si devinefactor hotarator pentru
echilibrul functional familial, pentru gradul de satisfactie mutuala.
Deficitele de intercunoastere si de disponibilitate aptitudinala angreneaza, la
randul lor, perturbatii in intreaga structura afectiv-motivationala si interactionala,
generand reactii disfunctionale in lant.

Satisfacerea reciproca a sistemelor de trebuinte privind parteneriatul sub toate

aspectele lui (ca rol conjugal si parental) confera casatoriei durabilitate si sens, asigurand
echilibrul fizic si psihic al consortilor. Consideram ca o anumita corespondenta si
consensualitate in planul ideilor, atitudinilor si aspiratiilor pe de o parte, si in
planul comunicarii si al comportamentului erotico-sexual si procreativ, pe de alta parte,
constituie elementul esential al reusitei, stabilitatii si satifactiei maritale. Aceasta
corespondenta sexuala, afectiva si comportamentala asigura posibilitatea unei
intermodelari mutuale reciproc satisfacatoare. In acest sens, unul din secretele fericirii
conjugale pare sa fie capacitatea unui cuplu de a se crea si re-crea continuu, ca o uniune
duala coevolutiva, in interiorul careia personalitatile angajate se afirma, se dezvolta si se
satisfact una prin intermediul celeilalte, se intersimileaza si interconditioneaza
psihologic, ceea ce confera sens si valoare relatiei lor. Dragostea, inteleasa ca mod de
comunicare completa si profunda intre barbat si femeie, este nu numai conditie, ci si efect
al creatiei interpersonale in cuplu. Conceputa astfel, dragostea depaseste semnificatia sa
primara de traire si sentiment de plenitudine, satisfactie si securizare conferit de persoana
celui iubit, dobandind semnficatia unei atitudini si a unui comportament creativ, de tip
afectiv-sexual. Ea devine masura si recompensa realizarii rolului conjugal, fiind totodata
si una din explicatiile reusitei sau nereusitei indeplinirii acestui rol.
Optiunea pentru uniunea libera incearca sa imbine nevoia de dependenta si
identificare cu cea de autonomie, angajand implicarea afectiva si plenara, negand aspectul
contractual al relatiei si exaltandu-l pe cel al libertatii si plenaritatii de manifestare pe
masura satisfactiei mutuale si a nevoilor autentice de a fi impreuna. In cuplul modern, aflat
in cautarea noilor modele de convietuire, se pare ca nevoia primara de securitate si
solidaritate socioeconomica este depasita in intensitate de nevoia iubirii, comunicarii si
valorizarii celuilalt si a sinelui. Aceasta reaseaza raporturile de forte psihologice in cuplu,
dupa principiul coevolutiei mutuale, ceea ce exprima ratiunea de a fi impreuna atata timp
cat cei doi reusesc sa-si ramana nu numai necesari, dar si reciproc satisfacatori. Cu alte
cuvinte, singura justificare acceptata a uniunii de tip familial ramane gratificatia mutuala,
onorarea promisiunii sau sperantei de a fi fericit cu si prin intermediul celuilalt.
Asadar, cuplul modern a dobandit luciditatea tranzientei fericirii sale, optand
pentru calitatea relatiei in defavoarea durabilitatii sale cu orice pret. Divortul si
consecintele sale stresante sunt astfel eludate, el iesind de sub incidenta cadrului social
legislativ mai larg si reucandu-se doar la o optiune individuala bilaterala a partenerilor,
atunci cand uniunea lor isi pierde ratiunea de a continua. Desigur, el devine mai curand
un divort psihologic si sexual, deci rezolvarea unei probleme de intimitate
interpersonala si nu o pierdere prin ruptura si sanctiune social-institutionala a unor
statute sociale acreditate, cu obligatiile si drepturile prescrise ale acestora.
Sesizam in aceasta optiune a cuplurilor tinere pentru uniunea libera o disociere
intre statutul familial recunoscut social si rolul exercitat in fapt.Negarea statutului pare sa
declanseze in mod compensator, deliberat, o reevaluare si o imbogatire a rolului de
partener si nu de putine ori chiar si a celui de parinte.
Negarea cadrelor normative impuse de institutia casatoriei sa fie oare reflexul nevoii mereu
crescande de libertate individuala, de autocunoastere si afirmare a sinelui cel putin pe cel
mai apropiat teritoriu al fiintei umane intimitatea sa biopsihologica?! Putem intui dincolo
de apartenenta optiunii pentru aceasta noua solutie, protestul subtil si refuzul mascat al
societatii constrangatoare si deceptionate in ansamblul ei. Este fara indoiala aici, un
semnal in privinta raporturilor disfunctionale, poate bolnave, dintre individ si societate,
sau poate ca normele si valorile pragmatice ale sistemului social, in general, au alterat
pana intr-atat raporturile dintre sexe, incat intre tiparul de viata sigur, dar potential
blamabil social si experimental autonom, acestea aspira si se decid cu tot mai mult curaj
pentru ultimul.

Concubinajul (uniunea libera cazul cuplurilor premaritale) reprezinta un model

de asociere, un mod de a trai impreuna al cuplurilor heterosexuale, in afara
contractului casatoriei. Nu se deosebeste foarte mult de familia nucleara deoarece
realizeaza majoritatea functiilor si se confrunta cu aceleasi probleme cu care se confrunta
cuplurile casatorite.
Cuplurile, desi pastreaza nostalgia unei solidaritati afective si sociale definitive, se
reorienteaza in spiritul pastrarii unei disponibilitati cvasipermanente, a unei autonomii
personale, considerate importante pentru autenticitatea vietii de cuplu.
Popularitatea unei astfel de relatii are la baza o multitudine de cauze ce pleaca, fie
de la constientizarea faptului ca uniunea libera este un mod mai economic, mai placut si
mai confortabil de a trai impreuna, fie de la dorinta unei relatii intime emotionale
nesubordonate vreunui contract legat. La acestea se adauga, fireste, satisfacerea
trebuintelor sexuale la un nivel superior.
Astfel, optiunea pentru concubinaj incearca sa satisfaca prin conjugare nevoia de
dependenta si identificare cu cea de autonomie, angajand implicarea afectiva plenara,
negand aspectul contractual al relatiei si exaltandu-l pe cel al libertatii si plenaritatii de
manifestare, pe masura satisfactiei mutuale si a nevoilor autentice de a fi impreuna.
Insa, se pare ca nevoia de iubire, comunicare si valorizare a celuilalt si a Sinelui
depaseste in intensitate si devine prioritara in raport cu cea de securitate si solidaritate
socio-economica, chiar intr-o lume care in general pune la grea incercare posibilitatea
de satisfacere a acesteia din urma. Altfel spus, cuplul decis pentru concubinaj opteaza
pentru calitatea relatiei in defavoarea durabilitatii sale cu orice pret.
Sesizam in aceasta optiune a cuplurilor tinere pentru coabitare o disociere intre
statutul familial si rolul exercitat in fapt. Negarea statutului pare sa declanseze in mod
compensator, deliberat, o reevaluare si o imbogatire a rolului de partener si, nu de putine
ori, chiar si a celui de parinte.
Putem intui, dincolo de aparenta acestei optiuni alternative, protestul subtil si
refuzul mascat al unei societati constrangatoare, incerte si deceptionate in ansamblul ei.
Este aici, fara indoiala, un semnal de alarma in privinta raporturilor disfunctionale, poate
bolnave, dintre individ si societate. Sau poate ca normele si valorile pragmatice ale
sistemului social, in general, au alterat intr-atat raporturile dintre sexed, incat intre tiparul
de viata sigur si experimentul autonom, indivizii aspira si se decid cu tot mai mult curaj
pentru ultimul.
In vreme ce sub eticheta casatorie unele asteptari privind fidelitatea mutuala
devin in ultimele decenii tot mai incerte, la ambele sexe, uniunile libere propaga regula
fidelitatii liber consimtite, cu mai multa tarie chiar decat mariajul. Se produc astfel
restructurari de esenta ale rolurilor si relatiei dintre cele doua sexe, simultan si paradoxal,
in cadrul uniunilor libere, pe de o parte, in cadrul casatoriei pe de alta. Daca in uniunea
libera tinerii se angajeaza mai curand in speranta unei cresteri calitative a relatiei, cei
care opteaza pentru casatorie, adesea o fac sub spectrul resemnarii sau al temerii de
devitalizare, inautenticitate si degradare in timp, proiectia posibilelor infidelitati
crescand vigilenta tienrilor casatoriti din chiar momentul in care contractul s-a comis.
Care ar fi avantajele concubinajului? Majoritatea specialistilor (Coleman, J., Rotrin,
M. etc.) insista asupra acestora:
o satisfactie sexuala crescuta, o mai mare autodeschidere si sentimente mai intense
de intimitate, comparativ cu cuplurile de indragostiti care nu coabiteaza;
o mai mare posibilitate de a se intelege pe ei insisi, aceasta formula evitand
bruiajele si parazitarile, atat de caracteristice intalnirilor conventionale si curtoaziei;
o posibilitate crescuta de realizare a compartibilitatii si o familiarizare cu modurile
diverse in care partenerii reactioneaza intr-o varietate de situatii;

dezvoltarea deprinderilor interpersonale si increderea in construirea unor relatii

stranse;
un nivel de trai ridicat, rezultat din asocierea resurselor economice.
Dezavantajele semnificative ar fi, insa, urmatoarele:
limitarea prematura a experientei intalnirilor. Desi multi tineri se angajeaza intro coabitare dupa parcurgerea unei etape de intalniri amoroase, exista si tineri ce
intra in concubinaj dupa ce au consumat un numar relativ restrans de intalniri sau
contacte interpersonale. Aceasta decizie survine din dorinta de a depasi dificultatea
intalnirilor (spatiu, timp etc.) si de a se bucura cat mai repede de avantajele coabitarii:
prietenie, sex, frecventa mare a contactelor interpersonale etc.;
perpetuarea rolului traditional al femeii, constand in asigurarea sarcinilor
domestice, ceea ce poate conduce consecutiv la unele dificultati in continuarea
instructiei si formarii pentru viitoarea cariera, la o restrangere semnificativa a
satisfacerii nevoilor proprii etc. Uneori, coabitarea juvenila poate fi in beneficiul
barbatului dar mai putin al femeii;
investirea emotionala inegala. Unul dintre parteneri poate investi mai mult in
relatie, ceea ce poate antrena unele tensiuni si raniri narcisice;
schimbari in viata sociala a partenerilor prin reducerea numarului de prieteni. A trai
in cuplu adesea schimba relatiile fiecarei persoane cu prietenii si cunostintele.
Cuplurile coabitante tind sa se asocieze cu alte cupluri. Aceasta reduce pentru fiecare
partener reteaua de suport social, in timpul perioadelor de stres;
complicatiile legale, care sunt posibile in coabitare mai mult decat in orice relatie
amoroasa. Din acest motiv, multe state considera ilegitima relatia de coabitare si,
chiar daca legile respective nu se bucura de prea mare audienta, in baza lor se aplica
uneori amenzi dure si chiar detentie;
dezinteresul fata de functia reproductiva, ce se manifesta o importanta perioada de
timp. Cuplul aflat intr-o astfel de situatie isi propune sa aiba copii abia dupa o lunga
perioada de concubinaj sau, mai ales, inainte de a-si oficializa relatia lor anterioara.
Concluzionand, uniunea libera poate fi doar o simpla etapa premergatoare
casatoriei sau poate fi un stil de viata rezultat dintr-o optiune de lunga durata sau
definitiva. Realitatea sociala ne arata, insa, ca uniunea libera se impune tot mai mult ca un
model de convietuire susceptibil de a se extinde asupra intregii vieti si de a inlocui mariajul
in toate fazele sale (Roussel, L., La famille incertaine, Paris, 1989).
I. Jinga si I. Negret, in lucrarea Familia, acest miracol inselator atrag atentia in
capitolul Comunicarea, inainte de orice! asupra faptului ca multe casnicii esueaza
datorita blocajelor de comunicare. Desi vorbesc aceeasi limba, oamenii nu reusesc
totdeauna sa se inteleaga. Probleme adesea banale produc discutii aprinse intre oameni,
soldate cu suparari si reprosuri, iar la necaz se spun uneori vorbe grele care lasa urme in
constiinta si sentimentele celorlalti.
Prima regula a reusitei unei conversatii intr-o relatie este de a sti sa ascultam,
lasandu-l pe interlocutor sa-si expuna pana la capat ideea, fara a-l intrerupe.
Intreruperile perturba dialogul, il fac pe cel intrerupt sa-si piarda sirul vorbirii. Cei mai
timizi se pierd cu firea si se inhiba in timp ce colericii se enerveaza si devin parteneri
incomozi de discutie. A doua regula ar putea fi formulata astfel: respecta opinia
interlocutorului. Se stie ca nu totdeauna opiniile celor care stau de vorba despre anumite
probleme corespund. Motivele acestor neconcordante de opinie sunt numeroase.
Oameni sunt foarte diferiti intre ei ca personalitati. Allport afirma chiar ca nu
exista doua fiinte omenesti (cu exceptia gemenilor monozigoti, formati din acelasi ovul si
acelasi spermatozoid dupa cum completeaza I. Jinga si I. Negrut) care sa aiba exact acelasi
potential de dezvoltare, mai ales daca la toate aceste diferente genetice adaugam
diferentele care se vor produce in cadrul mediului si al experientei fiecarui muritor.

(Allport, W. Gordon, 1981, p.17). La aceste mari diferente in ceea ce priveste modul de a fi
al oamenilor se adauga nivelul lor diferit de intelegere, interesele materiale, convingerile
religioase, politice, sexul, educatia si multe altele.
In aceeasi lucrare in cadrul careia se urmarea printre altele scoaterea in evidenta a
obstacolelor care pot aparea in comunicarea dintre oameni si cum pot fi ele depasite au
ajuns la urmatoarele concluzii:
Cu cat sentimentele noastre sunt mai puternice, cu atat mai putine sunt sansele
noastre de a realiza comunicarea.
In continuare autorii ne indica si un mijloc prin care acest obstacol in calea
comunicarii poate fi depasit, si anume:
Sa ascultam cu intelegere, adica sa incercam sa privim ideea si atitudinea
celuilalt din punctul lui de vedere. Este ceea ce specialistii numesc intelegere
empatica (adica sa intelegem persoana si nu subiectul abordat de ea).
Daca vom reusi sa ascultam lucrurile pe care ni le va spune o persoana, daca vom
intelege cum ii apar acestea persoanei respective, daca vom sesiza ce semnificatii
personale au aceste lucruri pentru ea si daca vom percepe gradul de emotie care le
insoteste, atunci vom putea usura comunicarea cu acea persoana, realizand o intelegere
reciproca.
O alta concluzie care decurge din cele expuse mai sus, este urmatoarea:
Sa incercam sa-l intelegem pe interlocutor.
Exista si momente de tensiune si disputa intr-o discutie. In astfel de situatii, autorii
sugereaza sa stopam discutia si sa incercam inainte de a raspunde sa reexpunem ideeile si
sentimentele interlocutorului.
Cu alte cuvinte, inainte de a ne prezenta propriul punct de vedere este necesar sa
asimilam cadrul de referinta al interlocutorului, pentru a-i intelege gandurile si
sentimentele, asa fel incat sa le putem rezuma pentru el.
Intelegand o alta persoana, patrunzand in lumea sa interioara si sesizand felul sau
de a vedea viata, incercand sa emita judecati de valoare din punctul sau de vedere apare
insa riscul de a ne trasforma pe noi insine. Specialistii sustin ca majoritatea oamenilor se
tem sa-si asume acest risc.
Autorii reliefeaza urmatoarea concluzie si anume ca favorizarea comunicarii este
posibila daca:
se aleg cu grija cuvintele si expresiile folosite in conversatie spre a nu da
nastere la confuzii sau a-l provoca pe interlocutor;
se foloseste un limbaj cultivat, lipsit de duritati si flexibilitati, de incriminari si
jigniri;
se discuta cu calm, argumentat, fara insinuari si aluzii si fara intentia vadita de a-ti
impune parerea cu orice pret;
se mai si cedeaza atunci cand interlocutorul iti dovedeste, pe baza de argumente
temeinice, ca are dreptate.
Cristian Ciuperca, in cartea sa Cuplul modern intre emancipare si disolutie, in
capitolul Relatiile afective si sexuale aduce in prim plan ideea conform careia
principalele motive pentru care un cuplu modern se destrama ar fi urmatoarele: banii,
sexul si dragostea. Dizarmonia si instabilitatea, tensiunile si ruptura apar, de obicei, in
momentul in care unul din cei trei piloni ai casniciei devine generator de disensiuni. Fie ca
ne coplesesc problemele materiale, fie ca relatia intima se destrama constant, fie ca
existenta sentimentului amoros devine un subiect permanent de contradictie, oricare ar fi

deci problema pusa in discutie ea va atrage dupa sine nemultumiri si in celelalte doua
paliere, deoarece intrepatrunderea intre ele este semnificativa.
In general, interdependenta dintre palierele amintite era destul de neglijata in
familia traditionala, partenerii cautand compensatii intr-unul din cele trei elemente, chiar
in conditiile in care celelalte generau frustrari si nemultumiri interioare. Acest lucru era
necesar deoarece majoritatea familiilor nu se puteau destrama, pentru ca nasterea lor
avea la baza o serie de compromisuri care implicau un spatiu cat mai ingust al manifestarii
optiunii personale. Se realizau fie casatorii din interes, in care dragostea nu constituia
decat planul de fundal al vietii conjugale, fie casatorii bazate pe dragoste, dar care aveau
de infruntat vicisitudinile materiale. In ambele cazuri, viata familiala mergea inainte
pentru ca traditia si comunitatea, cutuma si obiceiul impuneau respectul fata de institutia
familiei si care cereau rezolvarea sau in cel mai rau caz, ignorarea problemelor conjugale,
dar nu acceptau destramarea celulei de baza a societatii.
In aceste conditii, femeile care erau obligate de parinti sa se marite cu barbati doar
pentru a avea acces la o pozitie sociala inalta sau la realizarea unor interese de ordin
funciar sau financiar, isi gaseau consolarea in viata de huzur pe care o duceau sau in
dragostea cu care isi inconjurau proprii copii. Tot asa, cuplurile care se casatoreau din
dragoste, incercau sa ignore lipsa posibilitatilor materiale si sa demonstreze celorlalti ca
iubirea este sentimentul ce permite depsirea tuturor obstacolelor pe care le ridica viata in
existenta noastra limitata.
Cu totul altfel stau lucrurile in familia moderna. Astfel, desi palierele au ramas
aceleasi, problemele sunt radical diferite. Inainte de a le detalia, mentionam ca societatea
contemporana a facut divortul mai permisiv si destramarea familiilor este mult mai
frecventa, fapt care impune cu mai multa acuitate evidentierea cauzelor care o genereaza.
Din aceasta perspectiva, mentionam ca interdependenta dintre cele trei paliere a capatat o
insemnatate deosebita, partenerii gandindu-se mai mult inaintea legalizarii relatiei lor la
implicatiile celor trei factori, fapt rar intalnit in cuplul traditional. In acelasi timp,
dizolvarea familiei are la baza atat cauze de ordin afectiv-sexual, cat si cauze de ordin
material, partenerii nemaicautand compensari colaterale, tolerand nemultumiri bazale.
Vom trata diferentiat aceste cauze tocmai pentru a evidentia rolul fiecareia in stabilitatea/
instabilitatea cuplului premarital/ marital, armonia/ dizarmonia vietii de cuplu.
Situatia materiala a partenerilor si a familiilor lor de apartenenta continua sa aiba
un rol important si in societatea contemporana, in formarea/ destramarea cuplurilor.
Cateva aspecte difera, insa, semnificativ.
In primul rand, putine cupluri care nu au bani, nici macar pentru a duce o viata
decenta, se mai incumeta sa-si legalizeze relatia, gandindu-se ca problemele materiale
care ii vor coplesii vor duce la disolutia legaturilor lor, disolutie realizata mult mai usor in
cadrul concubinajului, decat al casatoriei.
In al doilea rand, cuplurile in care doar unul dintre parteneri are o situatie
materiala foarte buna, pot duce la disolutie in cazul in care lipsa sentimentului amoros nu
este compensata de capacitatea de manipulare a celuilalt, astfel incat motivatia mentinerii
cuplului sa nu dispara. De obicei cel care are banii, considera ca partenerul trebuie sa-i
acorde mai multe capricii, deoarece este dependent finaciar de acesta. Lipsa diplomatiei in
astfel de cazuri este esentiala pentru instabilitatea cuplului si, mai ales, pentru
disfunctionalitatea lui. Caci, daca persoana care nu-si mai gaseste fericierea intr-o relatie
dependenta de banii celuilalt, dar nu poate sa divorteze din cauza posibilitatilor materiale
limitate, atunci ea va impune o minima functionalitate, atat cat sa nu produca ruptura.
In al treilea rand, cuplurile in care ambii parteneri au bune situatii materiale, pot fi
macinate de orgolii si excese, de dorinte si nemultumiri absurde. De asemenea, lipsa unor
valori comune, a unui stil de viata impartasit de amandoi, creeaza ruptura negenerata de
nici unul, in conditiile in care fiecare poate gasi altceva mai bun oricand isi doreste.

Un rol important in toate aceste disolutii il are interdependenta economica a femeii

contemporane. Faptul ca poate trai pe picioarele ei, o face mai invulnerabila si mai sigura
pe propria viata, lucru care favorizeaza destramarea relatiei intr-o masura mult mai mare
decat in trecut.
Psihosociologii considera ca dragostea reprezinta o forma a atractiei interpersonale,
care implica o mai mare profunzime a sentimentelor. Profunzimea maxima este atinsa in
perioada indragostirii, perioada cand are loc o reducere a vietii noastre mentale, o
ingustare a constiintei, care cuprinde doar o singura persoana celelalte fiinte si lucruri fiind
treptat dislocate si eliminate. Cu alte cuvinte, indragostirea nu e nimic mai mult decat o
atentie anormal fixata asupra altei persoane, o stare inferioara a spiritului, cand se
sufera mai mult decat se cugeta, se viseaza mai mult decat se traieste. In acelasi timp,
exclusivismul atentiei, inzestreaza persona iubita cu calitati ireale, pierzandu-se din vedere
chiar si defectele reale. Cand euforia trece, deziluziiile ce apar sunt, uneori, foarte mari.
Partenerii incep sa realizeze ca fiecare se confrunta cu neputintele si imperfectiunile
celuilalt, cu limitele si defectele neconstientizate anterior.
Din aceasta perspectiva, la un moment dat, dragostea pare sa induca mai multa
dezamagire decat relatia bazata pe absenta sentimentului amoros. Suferinta din dragoste
si, mai ales, cea provocata de oferirea iubirii persoanei care nu merita, este una din cele
mai chinuitoare, ce poate modifica structural comportamentul si atitudinea ulterioara fata
de sexul opus. Numarul mare al cuplurilor dezmembrate, anterior nascute din iubire, a
ridicat un mare semn de intrebare asupra necesitatii acestui sentiment in relatia de
parteneriat contemporana. S-a ajuns la concluzia ca o relatie echilibrata este mult mai
indicata decat o dragoste pasionala, succesul unei relatii fiind garantat de buna intelegere
sexuala, toleranta reciproca, respectul datorat celuilalt. S-a ajuns la concluzia ca structura
sociala a civilizatiei occidentale contemoporane si spiritul ce rezulta din aceasta structura
nu favorizeaza dezvoltarea iubirii.
Ca atare, putem afirma ca dragostea s-ar putea sa ramana doar o conditie minima a
realizarii unui cuplu legal constituit, chiar daca tuturor ne place sa credem ca iubirea leaga
doua persoane si ca, fara ea, relatia de parteneriat nu ar avea sens. In anumite conditii
dragostea poate constitui liantul dintre doua persoane.
O posibila modalitate de a (re)valoriza dragostea intre parteneri o reprezinta
uniunea libera si forma oficiala a acesteaia casatoria deschisa. Optiunea pentru uniunea
libera incearca sa imbine nevoia de dependenta si identificare cu cea de autonomie,
angajand implicarea afectiva plenara, dar negand aspectul contractual al relatiei (I.
Mitrofan, N. Mitrofan, 1994, p.165). Putem intui, dincolo de aparenta optiunii pentru
aceasta noua solutie, un serios semnal in privinta raporturilor disfunctionale, poate
bolnave, dintre individ si societatea contemporana. Se pare ca normele si valorile
sistemului social actual au alertat in asa masura raporturile dintre sexe, incat, intre
casatorie si uniune libera, indivizii aspira si se decid, cu tot mai mult curaj, pentru ultima.
A. Bejin in 1980 analizeaza noi criterii ce diferentiaza dragostea in casatorie
de dragostea in afara casatoriei, si ajunge la concluzia ca ultima este superioara calitativ.
Conform aceluiasi autor, coabitarea n-ar fi altceva decat o simbioza intre legatura
traditionala (a carei tripla finalitate era durata, fecunditatea, transmiterea patrimoniului)
si amorurile extraconjugale in cadrul carora se exprima pasiunea ambigua a diversitatii si
precautiile luate pentru a evita fecundarea.
Tot o simbioza reprezinta si casatoria deschisa, aceasta fiind un model de
convietuire a aflat intre concubinaj si familia nucleara. Ea se suprapune peste valorile si
stilul de viata al concubinajului dar, in acelasi timp, se aseamana cu familia nucleara prin
oficializare si structura. Cu alte cuvinte, aceasta formula noua incearca sa inlocuiasca o
configuratie depasita sub aspectul stilului de viata (familia nucleara) si sa preia ceea ce
este mai bun din modelul coabitarii (calitatea intalnirii si fericirii partenerilor, si nu
stabilitatea relatiei lor cu orice pret). Scopul al acestei legaturi al acestei legaturi este

reprezentat de implinirea si satisfactia personala, aspecte dificil de masurat, dar care

constituie singura miza demna de a fi luata in considerare.
Cheia acestei relatii rezida in capacitatea sotilor de a intelege ce semnificatie are
a trai acum, de a-si asuma responsabilitatea propriei vieti si pe aceasta baza a discuta
si negocia matur despre neintelegeri, nemultumiri, conflicte. Compromisurile sunt astfel
intelese ca necesare, manuite cu abilitate pentru salvarea calitatii relatiei si nu a statutului
de casatorit. Scopul casatoriei deschise este de a fi tu insuti, de a deveni o persoana
deschisa, matura, flexibila, capabila sa-si recunoasca limitele, dar increzatoare in fortele
proprii (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998).
In casatorie

In afara casatorie

Tip de
dragoste
Criteriu
1. Durata potentiala a vietii in comun
2. Consacrarea sociala a legaturii

Efemera
Supusa ritualizarii

Se renegociaza mereu
Se bucura de semicon
oficiala

3. Finalitatile esentiale ale legaturii

Intarirea sistemului de aliante, Cautarea

ratiuni economice
fericirii

4. Diferentele functiilor

Complementaritate

5. Grad de fidelitate cerut

Fidelitatea este inteleasa ca fiind Nu exista norma da

o datorie a fiecaruia
anomie, din teama
relatiei

6. Mod de exprimare a sentimentelor

Dragoste pudica, nepasionala

Dragoste
fantezie

7. Fundamentul normativ al raportului

sexual

Ideea de datorie conjugala

Libertate sexuala si pla

actulu in sine

8. Atitudinea fata de fecunditate

Dorita

Amanata, fara a fi refuza

9. Aria afectiva

Cuplul este centrul de greutate al Nemarginita la cuplu, in

ariei afective
deschisa

placerii,

at

Negociere continua a d
atributiilor

Avand inca multe capcane psihologice legate de socializarea copiilor, de

solidaritatea conjugala si filiala, casatoria deschisa este o alternativa ce incearca sa
gaseasca un sens novator intalnirii sexelor, care sa resuscite sensul relatiei lor intr-o
descoperire de sine si autotransformare. Desigur, casatoria deschisa nu constituie o solutie
definitiva, ci doar speranta redimensionarii pozitive a relatiilor de cuplu. Prin acest tip de
casatorie, cuplul conjugal atat de otravit de propriile stereotipii si prejudecati redevine
cuplu, iar legalitatea si institutionalitatea il apara, daca mai era nevoie, de stigmatele si
etichetarile ce-l pot inconjura. Constinetizarea acestui stil de viata poate avea efecte
benefice asupra indivizilor, daca plecam fie si numai de la faptul ca aceasta forma de
casatorie reduce stresul cotidian, caruia ii suntem supusi inevitabil cu totii.
Astazi, lumea se misca intr-un ritm extraordinar, evenimentele se precipita si ne
bulverseaza, nesiguranta creste de la o zi la alta, iar toata aceasta dezordine de
necontestat nu provoaca decat efecte negative asupra vietii de familie. Casatoria deschisa
atenueaza aceste consecinte. Pentru ca ea, practic, nu face decat sa schimbe principiile
unei casatorii traditionale clasice: persoana are o libertate pe care altfel nu o avea, poate
decide singura intr-o lume care o obliga sa adopte anumite comportamente, poate visa ca
viitorul ii va aduce partenerul dorit in locul aceluia care se plafoneaza in cotidian, poate
schimba ceea ce crede de cuviinta, provocandu-l in felul acesta si pe celalalt sa se
schimbe.

pasionala,

Este deci, de la sine inteles, ca aparitia casatoriei deschise constituie o necesitate

pentru individ, iar rolul societatii este, cel putin, de a o proteja, pentru a nu deveni
disfunctionala si anomica. Oricum, forma de casatorie deschisa nu constituie salvarea
familiei ca institutie dar ea ramane o alternativa dezirabila, intre nenumarate variante de
convietuire impuse de societatea contemporana (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998).
Mai mult ca oricand, sexualitatea a devenit o conditie sine qua non a viabilitatii,
dezvoltarii si functionalitatii unui cuplu, un motiv al disolutiei acestuia si un efect al
societatii de consum, caracteristice sfarsitului de secol XX. Desi in toate perioadele
civilizatiei universale s-a scris si s-a dezbatut despre (aproape) tot ceea ce include aceasta
notiune, parca nu s-a atins niciodata vehementa cu care se discuta astazi despre
sexualitate, nevoia de informatie si dorinta launtrica de a intelege mecanismele si
posibilitatile de experimentare a unor senzatii si fantezii, alta data de neimaginat. S-a
ajuns pana acolo, incat se considera ca am devenit sclavii sexului, sintagma care incearca,
practic, sa evidentieze dependenta de sex, ce caracterizeaza indivizii contemporani, fie ei
barbati sau femei.
Au existat diferite incercari de identificare a momentelor genezice ale revolutiilor
sexuale, fiecare autor intelegand, insa, altceva prin aceasta sintagma. Unii s-au referit la
comportamentul tineretului, care descopera atitudini noi in raport cu sexualitatea, altii au
avut in vedere emanciparea femeii, care se preocupa de aspectele stiintifice ale
sexualitatii s.a.m.d. Indiferent de numarul si impactul revolutiilor sexuale, mai important
ramane faptul ca generatia actuala si de cele viitoare par a fi dominate de sexualitate,
complexate sau plictisite, obosite sau reduse la aceasta. Aproape fiecarui gest i se poate
acorda o semnificatie erotica, aproape orice trecator tinde sa fie admirat sau detestat in
functie de senzualitatea exprimata de corpus sau, aproape orice relatie interpersonala
intre doi indivizi de sex opus ridica, cel putin inconstient, dorinte launtrice, majoritatea
nepuse in practica, insa. Oamenii au inceput sa fie valorizati mai mult dupa aspectul fizic si
capacitatea de satisfacere a partenerului, si mai putin dupa calitatile morale sau
profesionale. Cati barbati ar accepta ca partenera, o femeie titrata si fidela, dar urata si
respingatoare din punct de vedere fizic?
Din aceasta perspectiva, se considera, de exemplu, ca barbatul priveste corpul
femeii in trei feluri diferite, trecand mereu de la un tip de perceptie la altul. Cele trei
perspective sunt urmatoarele:
- banalitatea primul corp al femeii este un fel de negatie a corpului: cel pe care-l
privesti fara sa-l vezi. Aproape ca, daca nu are nimic iesit din comun, corpul unei femei se
pierde printre toate celelalte, deoarece tindem sa ne obisnuim cu o astfel de imagine. Cu
alte cuvinte, repetarea unui act duce la normalizarea lui, pana la atingerea insensibilitatii
vis--vis de acel act.
- sexualitatea o alta privire a barbatului vizeaza un alt corp al femeii, corpul ei erotic.
Corpul erotic inflacareaza imaginatia barbatilor si evidentiaza trecerea de la banalitate la
sexualitate: din multitudinea femeilor care ne inconjoara, atentia se concentreaza asupra
uneia, de care ne simtim atrasi, uneori inexplicabil. Ne atrag sanii (care, de obicei, au
forma dorita si visata de noi), ne atrag buzele (care ni se par a fi pline de dorinta), in
general ne atrage tot ceea ce tine de fizicul si lascivitatea femii.
- frumusetea al treilea corp al femeii este cel estetic. In acest caz, frumusetea trece pe
primul plan. Din cercetarile intreprinse (E. Berscheid, E. Walster, 1969, H. Eysenck, M.
Eysenck, 1981) s-a constatat, de exemplu, ca femeile cu un fizic placut si atragator sunt
tratate cu mai multa indulgenta, sunt mai mobile din punct de vedere social si au o sansa in
plus la angajarea in munca. Mai mult, s-a constatat ca juratii si judecatorii sunt mai
ingaduitori cu acuzatii atragatori decat cu cei urati, dar mai severi cand victima delictului
este plina de farmec (M. Efran, 1974, apud H. Eysenck, M. Eysenck, 1981). Nu in ultimul
rand, unei femei atragatoare i se atribuie si alte calitati (pe care, in realitate, poate sa nu
le aiba), precum: incredere in sine, atitudine prietenoasa, grad ridicat de altruism etc.

Totusi, privirea asupra frumusetii nu e intotdeauna pur estetica, si aceasta deoarece

e greu sa vezi ce atrage mai mult intre sex si frumusete. De fapt, intre cele doua tendinte
nu exista contradictie. Dorinta poate sa prinda contur, mutandu-se intr-o perceptie de tip
artistic, dar si frumusetea poate crea atractie, nuditatea fiind filtrata prin judecata
estetica.
Cu toata independenta care exista intre sex si frumusete, au aparut si puncte de
vedere potrivit carora barbatul care priveste femeia prin corpul ei erotic are o perceptie
diferita asupra ei, comparativ cu acela care ar privi-o prin corpul ei estetic. Astfel,
frumusetea care atrage coincide rareori cu frumusetea care provoaca indragostirea.
Sfarsitul secolului XX e cuprins de o noua isterie: dorinta obtinerii orgasmului. Parca
niciodata relatiile sexuale nu au fost dominate de aceasta obsesie si subordonate ei, din
moment ce s-a ajuns ca un numar considerabil de indivizi sa considere drept criteriu de
formare/disolutie a unui cuplu, capacitatea celuilalt de a produce senzatia placerii
maxime.
Una dintre explicatiile acestei realitati sociale rezida in recunoasterea faptului ca
femeia poseda dorinta sexuala, la fel de viguroasa si chair mai puternica decat cea a
barbatului, lucru care a schimbat reprezentarile privind interactiunea sexuala dintre cei doi
parteneri (F. Macnab, 1982). Prin urmare, nelinistile masculine au crescut, barbatii
devenind strasati si complexati de ideea ca, daca nu-si vor satisface partenera, o pot
pierde, situatie noua, care-i obliga sa fie mult mai atenti la asteptarile si dorintele
acesteia. Asa se face ca femeile au inceput sa fie dorite si visate mai mult ca inainte,
corpul lor, venerat si pretuit, iar zonele erogene inalt valorizate. Barbatii au inceput sa
constientizeze rolul fiecarei parti a corpului femeii in relatia sexuala si modalitatile de
excitare a acestora, in vederea obtinerii unei stari care sa favorizeze aparitia orgasmului.
Schimbarea de optica asupra pozitiei active a femeii in raportul sexual a generat si
efecte negative. Cel mai important ramane acela ca barbatii devin atat de preocupati de
propria performanta, incat inlocuiesc dorinta sexuala cu dorinta erectiei si orgasmului. In
esenta, barbatul contemporan a devenit un sclav al femii, al sexului, sau, mai bine-zis, al
sexului femii. El sufera de obligatia de juisare generala, de constrangerea de eficacitate
hedonica, inteleasa in termeni de erectie/ejaculare permanente. Acest fapt l-a
determinat sa devina mai arogant, mai agresiv si mai dispretuitor fata de femeie, trasaturi
ce creioneaza portretul unui barbat intotdeauna nesigur, nelinistit de virilitatea sa.
De cealalta parte, femeia si-a castigat unul dintre cele mai importante drepturi:
acela de a fi respectata ca femeie, de a nu mai fi privita ca obiect sexual, de a pretinde
satisfactie sexuala si nu doar a oferi. Practic, pana la sfarsitul secolului XIX, femeii nu i se
acorda creditul dorintei sexuale, nu exista placere sexuala feminina. A trebuit sa apara
distinctia lui S. Freud intre orgasmul clitoridian si orgasmul vaginal, pentru a se acorda mai
multa atentie trairilor femeii in actul sexual si pentru a se constientiza faptul ca satisfactia
barbatului creste o data cu cresterea satisfactiei femeii.
Revenind la demersul nostru, secolul XX e dominat de rasturnarea conceptiei
potrivit careia, in actul sexual, femeia este elementul pasiv si barbatul cel activ,
ajungandu-se la concluzia ca femeia a devenit activ-pasiva, in timp ce barbatul a ramas
mai mult pasiv-activ. Dealtfel, asa cum sustine J. Evola, activitatea la barbat si pasivitatea
la femeie nu privesc decat planul exterior, pentru ca, in intimitate, femeia este cea care
poseda si barbatul este cel posedat. Totusi, ideea de posesiune este destul de relativa,
daca ne gandim ca femeia nu poate sa posede decat devenind pasiva: daca ea se ofera cu
prea multa indrazneala, barbatul da inapoi, pentru ca tine sa fie el cuceritorul. Insa, si
barbatul are impresia ca poseda, deoarece el domina pentru ca i se creeaza aceasta iluzie.
Prin urmare putem afirma cu certitudine ca, prin constientizarea de catre femeie a puterii
ei de atractie, pretentia barbatului de a se poseda s-a diminuat considerabil, insa nu putem
fi siguri daca aceasta pretentie s-a mutat in dreptul femeii. Mai degraba tindem sa fim de

acord cu ipoteza S. de Beauvoir care afirma ca, exceptand cazurile de viol, nimeni nu
poseda pe nimeni.
Dorinta femeii de a ajunge la orgasm a deveit asa de mare, incat ea va incerca sa-l
opreasca alaturi pe barbatul care o poate satisface. Desi tinde sa caute continuu, sa nu se
limiteze la o singura relatie sexuala toata viata, femeia nu este sincera cand pretinde ca nu
vrea decat o aventura, urmarind placerea, caci placerea (departe de a o elibera) o leaga de
barbat. Mai grava este situatia cand actul sexual ramane singurul lucru care leaga doua
persoane, caci posibilitatile de a permanentiza relatia se reduc considerabil.
In esenta, femeia a devenit si ea sclava sexului, si implicit a barbatului, chiar daca
feminismul crede ca a facut din barbat sclavul femeii. Placerea e prea mare pentru a
refuza cautarea orgasmului iar stigmatul a devenit din ce in ce mai mic. Dorinta s-a
transformat in obsesie, si femeia obsedata obtine, de obicei,
ceea ce vrea
Exista, asadar, o isterie masculina la fel de apasatoare ca si isteria feminina. Prin
urmare, indivizii tind sa nu-si mai pastreze controlul asupra sentimentelor si senzatiilor,
asupra felului in care se manifesta in fiecare aspect al relatiei sexuale de cuplu, pentru ca
n-ar avea decat de pierdut: lipsiti de spontaneitate si/sau inhibati, s-ar condamna singuri la
necunoasterea implinirii sexuale. De aceea, se incearca iesirea din normele schematice si
rigide ale sexului traditional, chiar daca exista inca barbati care folosesc mereu pozitia
misionarului (barbatul deasupra) de teama sa nu fie considerati pasivi sau femei care
refuza pozitia deasupra barbatului, pentru a nu parea prea fierbinti. Totusi, se pare ca sa depasit stadiul in care partenerii suportau ani in sir chinul unor pozitii detestate si nu
indrazneau sa ceara ceea ce i-ar fi stimulat cu adevarat. Ca atare, s-au diversificat
modurile de impreunare, ca modalitate de obtinere reciproca a orgasmului.
Revenind de la analiza evolutiei atitudinii fata de sexualitate la atitudinea fata de
casatorie subliniem faptul ca I. Mitrofan si C. Ciuperca in lucrareaPsihologia si terapia
cuplului sustin in capitolul Casatoria: intre necesitate si anomie ca de la o vreme,
am ajuns in situatia de a nu mai putea identifica avantajele casatoriei pentru fiecare
dintre cei doi membri ai cuplului. Nu ca le-am fi stiut cu certitudine vreodata, insa
mentalitatea secolelor trecute cel putin ne intarea iluzia ca legalizarea unei relatii
reprezinta o realitate implacabila a destinului nostru social. Dobandisem, prin socializare,
sentimentul ca implinirea noastra ca indivizi este legata de intemeierea unei familii si de
nasterea unor copii. Invatasem ca, alaturi de nastere si moarte, casatoria reprezinta unul
din cele trei momente cruciale ale vietii si singurul pe care il putem avea sub control.
Realitatea de langa noi ne arata cat de mult pretuia comunitatea statutul de casatorit si
cat de puternic dezaproba celibatul sau disolutia. Nu in ultimul rand, asocierea unor
proprietati sau averi crea sentimentul unui confort material, intr-o lume saracita de
satisfactii sau motive care sa te faca fericit. (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 2002).
Evolutia societatii a schimbat multe din aceste premise. Schimbarea lor a facut
posibila aparitia interogatiei privind necesitatea casatoriei, raspunsul concretizandu-se in
fenomene sociale de genul: cresterea accentuata a divortialitatii, proliferarea uniunilor
libere, raspandirea celibatului, cresterea continua a mediei de varsta la prima casatorie.
Actiunea conjugata a efectelor mentionate pune sub semnul intrebarii daca nu institutia
casatoriei, cel putin perceptia indivizilor asupra rolului ei in parteneriatul secolului abia
inceput.
Cert e ca trebuie modificat ceva, trebuie inceput de undeva pentru a nu se pierde
definitiv increderea indivizilor in ceea ce altadata era considerata a fi temelia relatiilor
dintre sexe. Astazi, asociem legalizarea cu constrangerea, amanam casatoria din ratiuni
care altora le scapa, dar noua ne sunt mai mult decat suficiente. De exemplu, generatia
bunicilor nostri nu intelegeau dezordinea amoroasa in care traim pentru ca ea n-a pus,
aproape niciodata, amorul la baza casatoriei. Nu intelege nici concubinajul, chiar daca a
simtit pe propria piele necesitatea unei perioade de acomodare si de constatare a
eventualelor (in)compatibilitati. Numai ca, spre deosebire de noi (care mai putem renunta

la partener in cazul unor disfunctionalitati relationale), bunicii nostri erau constransi sa

continue o casnicie, monotonizata prematur de insasi nefunctionalitatea ei.
Constrangerile casatoriei traditionale erau de cel putin trei tipuri:
1) sacru avem in vedere faptul ca institutia casatoriei a fost insotita de un ritual ale
carui elemente au fost pastrate vreme indelungata. Azi, cererea in casatorie este
demodata iar majoritatea cuplurilor nu mai simt nevoia superstitioasa de a cere
binecuvantarea unui preot.
2) social chestiunile de rang, de interese familiale si de avere primau in fata
sentimentelor sau compatibilitatilor dintre cei doi.
3) religios legamantul religios era socotit a fi pe vecie. Astazi, majoritatea
cuplurilor care se casatoresc nu se mai asteapta sa ramana impreuna pentru tot restul
vietii.
Asadar, ratiunile sociale, economice sau chiar religioase care sustineau casatoria
traditionala au fost inlocuite cu altele, mai greu delimitabile si mai putin unitare. Pe cat de
putine, dar solide, erau motivele legalizarii unei relatii in secolul trecut, pe atat de
diversificate, dar fragile, sunt acelea de azi. Paradoxal este insa faptul ca, primele
conduceau la casatorii caracterizate in general prin conflictualitate si disfunctionalitate, pe
cand ultimele sustin in mai mare masura diade armonice si functionale.
Poate tocmai de aceea s-a renuntat la motivarile legalizarii cuplului traditional,
trecandu-se la altele, inca slab conturate. Putem spune, din aceasta perspectiva, ca traim
intr-o anomie a justificarii dorintei de a fi casatorit, intr-o neputinta a
explicatiei generalizate a schimbarii de statut. Am inceput sa asteptam de la casatorie
altceva decat stabilitate sau rutina, altceva decat copii sau conformism social. Mariajul a
devenit consecinta dragostei sexuale extaziate, scopul atingerii anumitor pozitii sociale,
expresia noilor valori ale individualismului familial. Casatoria actuala nu reprezinta decat o
lupta a extremelor careia, nu doar partenerul, dar nici noi nu prea avem cum sa-i facem
fata pe termen indelungat. Am dori si pasiune dar si liniste interioara, si autonomie
personala dar si control asupra celuilalt, ne-ar tenta relatiile extraconjugale dar nu ne lasa
posesivitatea, ne-am dori fericire, chiar daca fiecare o intelegem diferit.
Singurele certitudini ale casatoriei moderne se refera la faptul ca partenerii se
iubesc mai mult decat in trecut, isi exploreaza mai bine sexualitatea conjugala, traiesc mai
intens senzatia de a fi indragostit. Toate cele trei niveluri, insa, sunt supuse degradarii,
lucru care favorizeaza disruptia si devalorizeaza familia, ca institutie sociala. Indragostirea
este o stare trecatoare, satisfactia sexuala dispare in lipsa creativitatii si a implicarii,
iubirea se diminueaza cand uitam sa mai traim si pentru altcineva.
Asadar, societatea contemporana a inlocuit siguranta si stabilitatea familiei
traditionale cu pasiunea si efemeritatea familiei moderne. Astazi, casatoriile dureaza mai
putin, dar suntem mai fericiti decat inainte. Legalizam o relatie mult mai tarziu, dar avem
satisfactia ca ne-am trait viata asa cum am vrut. Nu are cine sa ne mai judece pentru ca
nimanui nu-i mai pasa de nimic. Nici macar noi nu ne mai acuzam deoarece am descoperit
ceva ce echivaleaza cu toate dezvantajele casatoriei de azi: posibilitatea de a fi
fericit alaturi de partenerul de viata. Oricat de scurta ar fi aceasta fericire, ea nu poate fi
comparabila cu toti anii petrecuti impreuna de bunicii nostri, intr-o atmosfera banala si
rutiniera. Desi exista pareri conform carora cuplurile premoderne nu se casatoreau din
dragoste, dar ajungeau sa o cunoasca in timp Boswell sustine ca erau mult mai multe
situatiile in care, lipsiti de un fundament afectiv, membrii unui cuplu nu reuseau decat sa
asimileze obisnuinta cu iubirea si sa confunde dorinta de beatitudine cu tentatia de a te
minti in mod constient.
Nefericirea accentuata a cuplurilor traditionale in general, a femeii in special, a
facut posibila aparitia unor afirmatii de genul: casatoria este un soi de sclavie casnica,
sexuala si/sau sentimentala. Aceasta nu-i decat o exagerare, caci totul se reduce la

neputinta partenerilor de a-si construi viata asa cum doresc, intr-un acord tacit sau
negociat.
Este adevarat ca, ceea ce conduce catre casatorie este mai fascinant decat ceea ce
va urma, dar sta in puterile noastre sa reusim sa fim tot timpul fericiti. Mileniul in care
abia am intrat certifica faptul ca am inceput sa incercam sa fim mai multumiti cu viata
noastra si cu noi insine. Din aceasta perspectiva, casatoria de azi reprezinta un semn al
faptului ca vrem altceva de la partener, in ciuda riscurilor care ne pot aduce in situatia de
a nu obtine nimic.
Daca ar fi sa ierarhizam notiunile cel mai greu cuantificabile, pe primul loc s-ar
afla, neindoielnic, iubirea. Cu greu poate fi masurata, mai ales ca pana azi n-am aflat cu
siguranta ce este. R. Baciulescu (1994) a intrebat 600 de femei ce inteleg prin iubire si a
constatat ca ele nu pot exprima in cuvinte sentimentul pe care l-au pus la baza relatiilor
lor maritale. S-a constatat chiar ca, unele popoare nu au in limba lor nici un cuvant care sa
desemneze starea de iubire.
Iubirea nu uneste doua veritabile personalitati, ci doi parteneri ce sunt mintiti de
ceva care ii supradetermina. Ne place sa credem ca dragostea mentine cuplul, dar ajungem
sa constientizam ca alte valori sustin constant si in mai mare masura relatia de parteneriat.
Chiar si acolo unde exista si unde este reciproc impartasita, vine un moment cand rutina o
indeparteaza si obisnuinta o elimina. Din aceasta perspectiva, desi iubirea invinge multe
obstacole, exista unul in fata caruia ea este aproape neputincioasa: durata. Abia atunci
cand iubirea se diminueaza, devin sesizabile cu adevarat motivele care ne (mai ) tin alaturi
de partener. Ele sunt atat de importante, incat preferam continuitatea in locul disolutiei,
stabilitatea in locul pasiunii. Abia atunci constientizam ca intelegerea, comunicarea,
increderea, respectul, fidelitatea sau atasamentul reprezinta valori care au influentat
decisiv aparitia, dezvoltarea si maturizarea diadei in care ne aflam. Unele dintre ele au
fost sesizate inca de la debutul relatiei dar, rareori, le-am considerat ca fiind predictori
puternici ai trainiciei convietuirii. In schimb, la inceputurile ei, iubirea este deseori vazuta
ca un garant al continuitatii, ca un liant ce va tine nedespartite cele doua fiinte subjugate
de neintelesele carari ale amorului.
Exista puncte de vedere conform carora iubirea a fost si ramane o piesa componenta
a identitatii feminile. G. Lipovetsky apreciaza ca problemele sentimentale sunt abordate cu
reticenta de catre barbati si cu predilectie de catre femei. Trairile intime sunt analizate,
interpretate, disecate in mai mare masura de sexul feminin decat de cel masculin. Prin
urmare, se considera ca femeia pastreaza o legatura privilegiata cu dragostea.
De asemenea, exista opinii potrivit carora oamenii folosesc mai multe limbaje ale
iubirii. De aceea, este necesar sa invatam principalul limbaj al partenreului, daca dorim sa
comunicam eficient cu acesta pe linie sentimentala.
G. Chapman considera ca relationarea intima presupune cinci tipuri de limbaje.
Acestea sunt:
1)
cuvintele de incurajare fiecare dintre noi are zone in care se simte nesigur.
Potentialul latent din zonele de nesiguranta asteapta vorbele de incurajare ale
partenerului. Daca acestea vor veni, vom aprecia cat de importante sunt preocuparile
noastre pentru, cat de mult ne iubeste.
2)
timpul acordat unii soti cred ca petrec mult timp impreuna, pe cand, in
realitate, doar traiesc unul in preajma celuilalt. Putini dintre noi isi asculta partenerul cu
adevarat sau cauta sa-i inteleaga gandurile si sentimentele. Prin timp acordat se
intelege canalizare intregii atentii asupra persoanei de langa tine. Este si acesta un semn
ca-l iubesti.
3)
primirea de daruri darurile sunt simboluri vizuale ale iubirii. Ele certifica, in
general, sentimentele pe care le avem fata de partener, preocuparile noastre fata de
dorintele acestuia.

4)
serviciile acestea nu reprezinta nimic altceva decat lucrurile pe care ar vrea
partenerul sa le faci. Implicarea ta in realizarea serviciilor genereaza confort psihic si
aprecierea celui de langa tine.
5)
mangaierile fizice atingerile, sarutarile, imbratisarile etc., sunt, toate,
modalitati de a-i comunica partenerului emotia iubirii. Ca o paranteza, s-a constatat ca
barbatii care isi saruta zilnic nevasta la plecare traiesc, in medie, intre cinci luni si un an
si jumatate mai mult decat cei care pleaca de acasa indiferenti (Ziglar, 2001).
G. Chapman considera ca, daca limbajele de iubire ale partenerilor sunt diferite,
divergentele pot fi amplificate in ciuda existentei unui veritabil sentiment intre cei doi. De
aceea, fiecare trebuie sa identifice care este limbajul principal al celuilalt si sa-i ofere mai
mult exact acolo unde acesta se asteapta. Autorul citat apreciaza ca exista trei cai prin
care poti descoperi limbajul celuilalt:
1) ce v-a cerut partenerul cel mai des in ultima vreme? Lucrul pe care vi l-a cerut
se poate sa fie exact acela care l-ar putea face sa se simta iubit.
2) ce face sau ce spune partenerul pentru a-si exprima iubirea fata de tine? Felul
in care isi exprima iubirea poate indica ceea ce si-ar dori de la tine.
3) ce ii provoaca cea mai mare suferinta din ceea ce faci/nu faci? Opusul a ceea
ce ii provoaca suferinta este, probabil, limbajul iubirii.
Indiferent de limbaj, o foarte mare importanta o are egalitatea in relatiile de
daruire si primire emotionala. Este ceea ce A. Giddens a denumitdragoste confluenta, adica
acea dragoste care se dezvolta numai in masura in care fiecare partener este pregatit sa-i
dezvaluie celuilalt propriile sale ingrijorari si necesitati, pentru a-i proteja vulnerabilitatile
si slabiciunile.
In trecut, cautarea iubirii imbraca forma adulterului iar cei care nu aveau curajul
unor relatii paralele ramaneau cu frustari comparabile cu cele rezultate din indiferenta
afectiva sau insatisfactia sexuala. Astazi, relatiile extraconjugale sunt doar o forma prin
care cersim afectivitatea unei terte persoane care, uneori interesata, raspunde afirmativ
nevoilor noastre. Dupa ce fiorii pasiunii s-au diminuat, putini indivizi iubesc intr-adevar
neconditionat o persoana casatorita, langa care stiu ca n-au nici un viitor.
Mult mai frecvente sunt, insa, situatiile in care alegem disolutia, fie ca provenim din
cupluri conjugale sau nu. Intram si iesim din relatii cu o rapiditate pe care doar schimbarea
mentalitatilor o poate explica. Iubim persoane diferite si cautam tot timpul o dragoste care
parca n-o mai gasim. Am devenit nemultumiti de ceea ce bunicii nostri ar fi fost extrem de
fericiti, daca ar fi putut avea. Am ajuns, cateodata, sa ne plictisim de iubire si sa uitam sa
o pretuim. Tindem sa banalizam starile cu care ne obisnuim, ignorand faptul ca dragostea
este o continua emotie, o nesfarsita descarcare sentimentala a trairilor pentru celalalt.
Asteptam sa primim pentru a incepe sa daruim, oferim prea putin fata de cat pretindem.
Nu de putine ori, reducem sau confundam iubirea cu satisfactia sexuala, lucru care
o devalorizeaza sau chiar o distruge. Sa nu uitam ca, in lipsa creativitatii si a
compatibilitatii, satisfactia sexuala dispare exact cand ne obisnuim cu gustul ei iar
nerabdarea si culpabilizarea nu fac altceva decat sa distanteze emotional si comunicational
partenerii. Dealtfel, o relatie bazata doar pe sex este la fel de vulnerabila ca una bazata
doar pe iubire. Dragostea nu inlatura barierele culturale, sociale, religioase, atitudinale si
comportamentale dintre parteneri decat in foarte putine cazuri si cu compromisuri foarte
mari.
Parteneriatul modern evidentiaza rolul iubirii pasionale, dar nu face din ea un
predictor puternic pentru stabilitatea relatiei. Dimpotriva, in secolul nevoilor expresive si
nu instrumentale, in veacul libertatii de a fi fericit, rata divortialitatii contesta insasi
nevoia tinerilor de a fi indragostiti. La ce bun sa traiesti iubiri pasionale, daca nu ai
maturitatea sa le si pastrezi?

Din aceasta perspectiva, experienta ne arata ca pasiunile sunt facute sa dispara,

asemeni casniciilor fondate doar pe acestea. Dealtfel, exista oincompatibilitate
dovedita intre casatorie si pasiune, atata timp cat asteptarile sociale fata de institutia
familiei au in prim-plan stabilitatea acesteia. Longevitatea unei casnicii implica rutina si
monotonie, in mai mare masura decat implicare si daruire. Parteneriatul modern, care
accentueaza latura hedonista a relatiei, tinde sa capituleze in momentul epuizarii pasiunii,
in debutul transformarii dragostei, dintr-una pasionala, intr-una echilibrata. Acesta este
efectul negativ cel mai puternic al libertatii sentimentale acordate de postmodernitatea in
care traim.
Din acest punct de vedere, daca opinia publica a mileniului III va legitima existenta
umana ca fiind o pluralitate consecutiva de iubiri, atunci pulsiunile noastre interioare isi
vor gasi justificari, nu doar personale, ci si sociale. In schimb, daca perceptia asupra
institutiei familiei va ramane neschimbata, atunci pot aparea trei efecte:
1) fie renuntam la legalizarea unei relatii si adoptam valorile concubinajului;
2) fie renuntam la fidelitate si intram in relatii extraconjugale;
3) fie renuntam la cautarea iubirii pasionale si punem la baza casatoriei alte valori.
Realitatea sociala contemporana ne arata ca adulterul tinde sa devina o obisnuinta,
dupa cum uniunea libera o normalitate. Membrii cuplului actual par sa renunte mai degraba
la casatorie decat la satisfactie, par sa aprecieze mai mult sexualitatea decat iubirea.
Din aceasta perspectiva, P. Bruckner si A. Finkielkraut (Noua dezordine amoroasa,
Bucuresti, Editura Nemira, 1995) apreciaza ca formula te iubesc induce in prezent o
presiune totalitara, deoarece il obliga pe celalalt sa suplineasca tot ceea ce se pierde prin
alegerea lui: diversitatea la care se renunta, aventurile sacrificate, fantasmele si visele
neimplinite. Altfel spus, te iubesc, atunci incearca sa dispara limitele pe care le-am sapat
prin alegerea mea.
Cati dintre noi reusesc, insa, acest lucru? Ratele divortialitatii si frecventa relatiilor
sexuale extraconjugale ne spun ca foarte putini. Opiniile potrivit carora: cine iubeste cu
adevarat, iubeste decat o singura persoana au cazut in desuetudine, mult mai aproape de
realitate fiind acelea de genul: ca barbatul sa iubeasca in mod constant o singura femeie,
e nevoie de o fantezie care merge pana la iluzie si trece in nebunie (I. Ducici, 1994).
Exagerare sau adevar? Din ce in ce mai multe lucrari de specialitate ne arata ca
dragostea barbatului scade din momentul in care este satisfacut sexual. O data ce scade
dragostea, scade si dorinta si, din acel moment, privirile sunt intoarse catre altcineva.
Diverse studii demonstreaza faptul ca omul iubeste de mai multe ori in viata, chiar
daca o parte din aceste iubiri nu sunt materializate de cel in cauza ori identificate de
celalalt. S-a constat si faptul ca iubirile unui barbat se incadreaza intr-una din urmatoarele
doua posibilitati:
1) toate femeile iubite de un barbat repeta acelasi tip de feminitate. Uneori,
coincidenta merge pana la a se mentine in acelasi format fizic.
2) femeile iubite de un barbat sunt de conditie diferita.
Asadar, exista un puternic curent de opinie potrivit caruia societatea contemporana
ne determina sa credem ca, daca azi mai exista un romantism, el este de natura libidinala
si nu sentimentala. Iubirea pare sa nu mai aiba alt rol decat acela de a deghiza, ba chiar de
a stavili, libera manifestare a pulsiunilor. S-a ajuns la concluzia ca structura sociala a
civilizatiei occidentale a mileniului al III-lea si spiritul ce rezulta din aceasta structura nu
favorizeaza dezvoltarea iubirii.
Oare asa sa fie? Viata, dar mai ales fiecare din noi, putem confirma sau nu aceasta
ipoteza. Depinde ce vrem de la ceilalti, dar mai ales de la noi.
I. Mitrofan si C. Ciuperca in lucrarea Psihologia si terapia cuplului dar de aceasta
data in capitolul Sexualitatea conjugala de la orgasm la rutina sustin civilizatiile
evolueaza, mentalitatile se schimba iar spiritualitatea pare sa domine, din ce in ce mai

mult, omenescul din noi. Ne-am rafinat gesturile si gustul pentru frumos, ne-am elevat
limbajul si comportamentul, ne-am intors catre eruditie si credinta. Un singur lucru a
ramas la fel: instinctul sexual.
Secole de progres n-au putut schimba primitivismul dorintei carnale, obsesia
continua fata de sexul celuilalt capatand accente irationale. Din aceasta perspectiva, am
dobandit libertatea de a ne satisface oricum, fara teama unor etichetari sau marginalizari.
Am conferit normalitate sexului oral, considerandu-l, nu atat o perversiune, cat un mijloc
de construire sau revitalizare a intimitatii dintre parteneri. Ne-am dezvoltat abilitatile de a
ne controla ejacularea pentru a creste satisfactia celuilalt si a ne dovedi capacitatile
sexuale conducatoare la orgasm. Am ridicat la rang de arta preludiul sau petting-ul, din
respect fata de corp si duplicitate fata de act. Am diversificat pozitiile din nevoia de
evitare a rutinitatii sau de amagire a adulterului.
Nu numai aspectul calitativ, dar si cel cantitativ ne preocupa din ce in ce mai mult.
Numarul mediu al partenerilor de pat, de-a lungul unei vieti, este in continua crestere, ca
si numarul contactelor sexuale avute pe o perioada strict determinata. Riscam o prematura
oboseala sau epuizare sexuala, dar cum mai putem opri ceea ce tinde sa devina o falsa
necesitate? De ce sa refuzam ceea ce ni se ofera cu atata usurinta, dar si cu atata pasiune?
Aproape ca nu ne mai intereseaza sa avem o viata sexuala longeviva, pentru ca asta cere
echilibru si cumpatare, atribute ridiculizate de postmodernitatea lumii in care traim. Am
ramas, in privinta sexului, fiinte limitate, care aseaza sintagma aici si acum la baza oricarei
relatii mai mult sau mai putin spontane. Am acumulat datorii mari fata de Eros,
transformand viata sexuala din pasiune in viciu.
Asadar, sexualitatea contemporana exprima in mod convingator limitele noastre si
ne aminteste ca omul nu este perfect stapan pe el insusi. Practic, nu ne putem controla
dorinta de a avea un partener in vietile noastre. Mai mult decat atat, sexualitatea seamana
in foarte mare masura cu foamea: cu cat este mai mare, cu atat se arata mai putin
pretentioasa cu ceea ce o poate satura.
Intrebarea care se pune apare cu necesitate: suntem inclinati spre diversitate
datorita naturii noastre primordiale sau societatea actuala ne-a determinat sa exteriorizam
vechi impulsuri latente? Raspunsul, ca si adevarul, se afla undeva la mijloc, ascuns in
neputinta responsabilitatii noastre de a afirma cu fermitate ca am ramas aceleasi maimute
goale dupa cum afirma Morris in ciuda vesmintelor mai transparente ca oricand.
Cautam impreunarea cu aceiasi cerbicie ca in trecut, ne eliminam rivalii fara
procese de constiinta si consideram in continuare puterea ca fiind garantul relatiei in care
dorim sa intram. Singurul lucru care s-a modificat cu adevarat este capacitatea femeii de a
refuza sau abandona oricand o relatie, ambitia ei de a-si transforma pasivitatea si
dependenta sexuala in activism si autonomie. Ea a depasit stadiul in care astepta ca
barbatul sa faca primul pas in initierea raporturilor sexuale, luandu-si libertatea de a cere
sexului masculin sa-si arate disponibilitatea fata de dorintele ei, fie ele nestavilite sau nu.
Cercetari recente ale unui grup de psihologi si psihiatri de la Clinica Universitara din ClujNapoca au aratat ca dorinta de acuplare sexuala este mai clar si mai des exprimata de
catre.
Aceasta transformare a redefinit raporturile dintre sexe, a conferit potentialitate
dorintei femeii de a fi satisfacuta, dincolo de obligatia ei de a conduce barbatul la
orgasm. Pe de alta parte, modificarea pozitiei femeii fata de propria ei viata sexuala a avut
asupra barbatului un impact deosebit. Astfel, daca in trecut acestuia nu-i pasa catusi de
putin de satisfactia partenerei de pat, astazi barbatul a ajuns sa-si paraseasca iubita pe
care nu o poate conduce la orgasm. Iar satisfacerea femeii nu-i un lucru atat de usor, daca
ar fi sa plecam de la concluzia unei cercetari pe 1000 de americani, intre 13-48 ani: e
imposibil sa mai satisfaci o femeie in ziua de azi.
Multi ani femeia a fost doar o fiinta sexuala. Drepturile ei au fost restranse,
participarea ei la viata spirituala si sociala a fost scazuta. Ea nu putea domina decat cu

ajutorul sexualitatii sale. Dar prin sexualitatea ea a fost supusa barbatului. Ea cauta
satisfactie si dorinta ei de putere s-a limitat la dominatia asupra sotului sau. Vointa de
supunere pare exagerata si este legata in mod evident de placeri masochiste. Femeia se
supune prin iubire. Ea se supune din iubire si prin iubire.
In lupta dusa de omenire impotriva sexualitatii ei (numai un orb nu vede aceasta
lupta a intelectului impotriva instinctului sau, asa cum s-a exprimat Stekel, creierul
impotriva maduvei spinarii!) femeii i s-a atribuit injust rolul de seducatoare. Inca din
Biblie se exprima acest punct de vedere preluat de biserica catolica. Femeia
era instrumentum diaboli, reprezentanta pacatului si a placerii carnale, pacatul in sine.
Prin frigiditate femeia il poate domina pe barbat, dupa cum arata Stekel in capitolul
Lupta intre sexe din lucrarea Psihologia eroticii feminine. Sporirea dispareuniei trebuie
inteleasa ca o faza in lupta pentru egalitate in drepturi, ca un pronuntat fenomen social
care, fireste, este acceptat si rationalizat intr-un mod propriu de catre fiecare
individ. Femeia se revolta impotriva rolului ei ca fiinta sexuala! Ea nu vrea sa juiseze
pentru a nu ceda. Ea nu vrea sa fie iubita doar corporal. Ea pretinde si pretuire
sufleteasca.
Toate celelalte modificari inregistrate de-a lungul secolelor de sexualitatea noastra
sunt neesentiale si conjuncturale. Ele vizeaza forma, nu si fondul, imbracand erotismul in
nuante comerciale, uneori spirituale, alteori grotesti. Am invatat sa ne mascam obsesiile si
pulsiunile interioare, pentru ca se revarsa mai navalnic ca niciodata. Am impins
societatea, mai degraba decat ea pe noi, intr-o dezordine amoroasa din care nu ne place sa
iesim. Anomia sexuala este, poate, singura forma de dezechilibru dorita, pe care o
justificam cu inconstienta nevoii hedoniste de a fi satisfacut.
Atata timp cat forta opiniei publice a scazut iar celuilalt nu-i pasa ce faci, pentru ca
el insusi vrea sa fie lasat in pace, de ce n-am lasa lucrurile asa cum sunt? Toelranta sexuala,
cu conotatii mai apropiate de haos decat de echilibru, este expresia indiferentei celorlalti
fata de identitatea, orientarea sau preferinta noastra sexuala. Indivizii au impins societatea
intr-un erotism prost definit iar aceasta n-a gasit inca cele mai potrivit reactii de raspuns.
Nu ca n-ar putea, dar ingradirile totalitare trecute fac preferabila democratia sexuala in
care traim. E mai usor sa dam vina pe societate decat sa recunoastem nimicnicia
impulsurilor noastre catre tot ce inseamna organ genital.
Efectul negativ cel mai evident al libertatii de a face sex il reprezinta instabilitatea
relatiilor, generata de insasi incapacitatea partenerilor de a se satisface reciproc. Indivizii
tind sa ramana in diade care ofera placere sexuala ambilor parteneri sau sa caute
satisfactia in alta parte, cu sau fara acordul celui anorgasmat. Fie ca nu suntem satisfacuti,
fie ca noi insine nu ne satisfacem partenerul, ne (re)verificam capacitatile erotice cu
altcineva, pentru a ne imbunatati imaginea de sine si pentru a diminua complexele care ne
marcheaza destinul sexual in mod inconstient.
Mai nou, apelul la fanteziile erotice a devenit o practica generalizata, care il poate
ajuta pe individ sa inventeze scenarii erotice cat mai excitante, cu mult inainte de a se afla
in tovarasia partenerului de pat. Ele nu pot dura secunde sau minute in sir, pot fi vizionate
mental cu incetinitorul sau in fuga, se pot desfasura in cadrul banal al fiecarei zi sau in
valvataia unei arderi erotice nebune.
Concluzionand, cresterea numarului de relatii extraconjugale, acomodarea
indivizilor cu ideea de a fi inselati, usurinta cu care se obtine iertarea in caz de adulter
sunt indicatori ai autonomiei si individualismului contemporan, motive care ne fac sa
credem ca satisfactia sexuala a devenit un scop urmarit cu consecventa si
neconventionalitate. Preferam sa parasim o persoana langa care nu ne simtim bine, pana a
incerca sa identificam cauzele care o fac incompatibila cu starea de confort. Alergam dupa
parteneri puternici din punct de vedere sexual, care emana incredere din felul in care
saruta, din modul in care stiu sa satisfaca si sa fie satisfacuti. Uitam, insa, ca orgasmul este
intretinut si de anumite dorinte psihice, dincolo de cele fizice, si ca diminuarea

sentimentelor favorizeaza instalarea rutinei, fie ea sexuala sau nu. Nu putem fi satisfacuti
la nesfarsit, fara a ne minti pe noi insine sau pe partener. De aceea, oricat am cauta in alta
parte, stadiul rutinei ne ajunge din urma, ca un cosmar care innegureaza cele mai
romantice fantezii. Ar trebui un efort continuu, al ambilor membri ai cuplului, o
creativitate agresiva si o finete romantica pentru a mentine actul sexual la cele mai inalte
cote ale satisfactiei.
Beneficiind de bogatul material pe cere il avem la dispozitie si care ofera o
mutitudine de opinii si aborordari din diverse perspective referitoare la relatia de cuplu
marita/premarital si la nevoile care se manifesta in cadrul acestei relatii, noi propunem sa
analizam aceste aspecte si dintr-o alta perspectiva:
Obiectivele cercetarii:
In aceasta cercetare ne propunem sa studiem ce tip de raport se stabileste intre
gradul de disfunctionalitate, atat in ceea ce priveste cuplurile premaritale cat si maritale,
si nivelul deficientelor care se manifesta la nivelul acestora.
Ne propunem sa studiem care sunt acele trebuinte care au cea mai mare
insemnatate, atat din punctul de vedere al cuplurilor maritale cat si al celor premaritale.
De asemenea, dorim sa studiem natura relatiei dintre gradul de disfunctionalitate a
cuplurilor si gradul de satisfacere a nevoilor care se manifesta la nivelul acestora - atat
maritale cat si premaritale.
Ipoteze:
1)
Presupunem ca exista un raport direct proportional intre gradul de
disfunctionalitate si nivelul deficientelor existente atat la nivelul cuplului premarital
cat si al celui marital.
2)
Presupunem ca in ceea ce priveste cuplurile maritale sunt apreciate
in cea mai mare masura nevoile de securizare materiala, autorealizare prin urmasi,
respect si comunicare, in timp ce in cazul cuplurilor premaritale sunt apreciate
nevoile sexuale, iubirea impartasita, increderea si tandretea.
3)
Anticipam ca daca gradul de satisfacere a nevoilor ce se manifesta
atat la nivelul cuplurilor maritale cat si al celor premaritale va creste, atunci gradul
de disfunctionalitate va scadea.