REALISMUL

Termenul realism, folosit pentru prima dată în anul 1798 de către

scriitorul german Fr. Schiller, are două accepţiuni:
1. Atitudine în creaţie sau în teoria literară, având ca principiu de
bază reflectarea realităţii în datele ei esenţiale, veridice, fiind opusă
idealizării şi fanteziei; potrivit acestei accepţiuni, realismul nu este
supus niciunei perioade istorice, putând fi aplicat creaţiilor artistice
din toate timpurile;
2. Curent literar apărut în prima jumătate a secolului al XIX- le, dar
care va continua să se dezvolte în forme specifice până în prezent.

Caracteristici ale realismului

 Dacă romantismul se adresa aproape exclusiv sensibilităţii,

urmărind să emoţioneze , să impresioneze, realismul se adresează
raţiunii, având drept ţintă adevărul, cunoaşterea, înţelegerea lumii,
a raportului dintre individ şi societate. Imaginaţia nelimitată a
romanticilor este înlocuită cu observarea şi analizarea atentă a
realitătii .
 Principiul veridicităţii şi al verosimilităţii: realismul ofera o imagine
a omului şi a lumii cât mai aproape de adevăr, fără să idealizeze ,să
înfrumuseţeze, fără să caute senzaţionalul, spectaculosul. Ceea ce
conteaza este iluzia realităţii, impresia de real, credibilul
 preocuparea pentru social.
 Textul realist prezintă o imagine cât mai clară şi mai complexă a
societăţii dintr-un timp şi un spaţiu istoric determinat, evidenţiind
structura şi mecanismele sociale. Omul este înţeles ca o fiinţa
socială care trăieşte, se dezvoltă, se formează în mijlocul unei
anumite societăţi. Relaţia om-societate este una dintre temele
fundamentale ale realismului.
 Un subiect privilegiat în realism este banul, modul în care acesta
influenţează destine şi caractere. Tema banului/ a înavuţirii este
însoţită de o atitudine critică în faţa tendinţei de transformare a
banului în valoare supremă.
 Preocuparea pentru psihologic. Scriitorul realist analizează
mecanismele psihologice ale individului, viaţa interioară a acestuia
  acţiunea prezintă viaţa cotidiană, cu detaliile ei banale, comune.
Tocmai această insistenţă pe detaliul semnificativ creează iluzia
realităţii.
 Ca modalitate narativă predomină scena ,care prin detaliile ei ,
oferă senzaţia de eveniment concret, viu, real;
 Perspectiva este exterioară a unui narator de persoana a III-a
omniscient, capabil să ofere informaţii variate , complexe, vizând
totalitatea ( să spună totul despre un personaj);
 Acţiunea este construită cronologic, evenimentele se înlănţuie logic
şi cauzal pentru a facilita înţelegerea acesteia;
 Stilul este în general obiectiv, detaşat, neutru, lipsit de implicare,
impersonal ( la primii realişti există o mai accentuată subiectivitate.
Personajul realist este:
 fiinţă complexă, amestec de calităţi şi defecte;
 este prezentat în mediul lui de viaţă, nu în situaţii neobişnuite.
Descrierea atentă a mediului urmăreşte să releve modul în care
mediul influenţează, determină caracterul personajului;
 este înfăţişat în evoluţie, se transformă, se modifică pe parcursul
acţiunii, nu are un caracter dat, imobil;
 este tipic, reprezintă o categorie socială sau umană, având trăsături
şi comportamente specifice. Tipuri umane realiste: avarul,
parvenitul ( arivistul), ratatul, snobul, muncitorul, ţăranul,
intelectualul, artistul, politicianul, burghezul;

Reprezentanţi:

Franţa: Stendhal, Honoré de Balzac, Gustave Flaubert;

Anglia: Charles Dickens;
Rusia: N. V. Gogol, Dostoevski, Tolstoi, Cehov;
România: N. Filimon, I. Slavici, I.L Caragiale, L. Rebreanu, Hortensia
Papadat- Bengescu, G. Călinescu, M. Preda