Criminologie

Modulul 1: Notiuni introductive
CUVÂNT ÎNAINTE
Intre ştiinţele tinere, alături de Criminalistică se înscrie şi CRIMINOLOGIA.

Leagănul ei a fost în Europa, numele său fiind legat de medicul francez Paul
Topinard, cel care a folosit pentru prima dată termenul de Criminologie, dar în principal
de adevăraţii ei părinţi, savanţii italieni Cesare Lambroso, Rafaele Garafolo şi Enrico
Ferri.
La sfârşitul secolului XIX, gânditorii acelor vremi au întrezărit că oamenii, la fel
ca şi celelalte animale ale Terei , sunt fiinţe sociale.
Ei, conştient, spre deosebire de celelalte vieţuitoare unde comportamentul este
instinctual, şi-au stabilit reguli obligatorii de trai, pentru a-şi asigura supravieţuirea.
Indivizii care încălcaţi aceste reguli erau pedepsiţi (cum sunt şi astăzi) cu
pedepse fizice individuale sau colective, apoi prin privare de libertate sau confiscarea
bunurilor ce le aparţineau.
Lumea creştină îşi bazează civilizaţia pe regulile pe care însuşi Creatorul le-a
stabilit, ajungând la oameni, prin Moise sub forma Decalogului.
Gânditorii lumii antice, cei ai renaşterii şi apoi cei din timpurile modeme şi
contemporane şi-au pus întrebări ca: de ce omul comite crime? ce anume din interiorul
sau exteriorul lui îl determină să încalce legea stabilită? cum trebuie să acţioneze
colectivităţile din care fac parte criminalii pentru a-i determina să renunţe la comiterea
de noi crime? cum trebuie să fie trataţi criminalii? cum trebuie să se comporte oamenii
pentru a nu deveni victime ale crimei?
Aceste întrebări şi mai ales răspunsurile date lor constituie domeniul
Criminologiei, această minunată ştiinţă, cum a fost calificată de Rodica Mihaela
Stănoiu.
In paginile prezentului curs, dorim să definim ştiinţa Criroinolooiei să-i
evidenţiem istoria i conceptele, să-i demonstrăm caracterul complex şi
interdisciplinar şi să arătam că, în acelaşi timp, este şi o ştiinţa aplicată în lupta contra
crimei şi criminalităţi
Autorul,
3
Definiţia, obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei
Obiective specifice: cunoaşterea, înţelegerea, aprofundarea şi utilizarea noţiunilor

specifice privind obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei.
Rezultate aşteptate: studenţii vor înţelege importanţa ştiinţei criminologiei în investigarea
fenomenului criminalităţii în vederea stabilirii dimensiunii lor şi caracteristicilor acestuia
pentru prevenirea şi combaterea lui.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii
vor avea posibilitatea să definească şi să înţeleagă rolul criminologiei în sistemul ştiinţelor
sociale si juridice.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 4 ore
1.1. Consideraţii introductive
Prin definiţie înţelegem "operaţia logico-semanlică exprimată într-o propoziţie

concisă prin care se indică proprietăţile esenţiale ale unui obiect sau fenomen"1
In acelaşi timp, în construirea definiţiei trebuie să se ţină seama de cele două
elemente distincte, inseparabile care sunt obligatorii- genul proxim căruia aparţine obiectul
şi diferenţa specifică, care-1 separă de celelalte obiecte. 2
Ca să putem defini Criminologie ca ştiinţă, trebuie să ţinem seama şi de faptul că
ştiinţa, ca noţiune generică, constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe relative la unele
categorii de fapte, de obiecte sau fenomene supuse legilor (cunoaşterii n.n) şi verificate
prin metode experimentale.3
In procesul de aproape un secol de formare a acestei noi ştiinţe, preocupările
criminologilor de a o defini au fost multiple şi de foarte multe ori contradictorii, pornind şi de
la faptul că cei care au contribuit la formarea ei au provenit din diferite domenii, fiind
medici, sociologi, jurişti, antropologi, psihologi, etc.
Se susţine că "diversitatea definiţiilor.... criminologiei sunt atestate de faptul că
există atâtea concepţii criminologice câţi criminologi sunt" şi că " acest fenomen este
dat de fantezia şi indisciplina criminologilor" 4
Citându-1 pe Raymond Gassin, definiţiile folosite adesea pentru Criminologie5 sunt:
fie "studiul ştiinţific al fenomenului criminal" fie "ştiinţa fenomenului criminat sau simplu
"ştiinţa crimei,,6 .
1
Paul Popescu N., Dicţionar de psihologic, Editura Albatros, Bucureşti. 1978. p.178.
2
Idem
3
xxx, Dictionaire Huciclopedique, Le Pelil Larousse, Paris, 1992. p.895.
4
Raymond Gassin, Criminologie, 4 edition, Ed.Dalloz, Paris, 1998. p.4.
5
Termenul de Criminologie este un cuvânt compus, provenind din
latmescu "Crimen" - crimă şi grecescul "logos" - ştiinţă. El a fost folosit
pentru prima dată în lucrările sale, de antropologul francez Paul Topinard,
însă el s-a răspândit şi generalizat după anul 1885 când juristul italian
Rafaele Garofalo şi-a publicat lucrarea sa intitulată "Criminologia".
6
Raymond Gassin - op.citată, p.3.
4
Apreciem, ca şi autorul suscitat, că acestea sunt doar "simple nominalizări", "care

sunt la prima vedere seducătoare" fără a răspunde la cerinţele epistemologice
necesare în definirea ca ştiinţă a criminologiei.
După cum se cunoaşte, în accepţiunea epistemologică, orice ştiinţă trebuie:
a) să aibă un domeniu (obiect) propriu de cercetare;
b) să folosească metode specifice de studiu;
c) să elaboreze teorii, (judecăţi de valoare) privind fenomenul studiat.
In continuare, vom analiza dacă Criminologia răspunde acestor criterii, stabilind
pentru fiecare în parte caracteristicile specifice care o deosebesc sau o apropie de alte
ştiinţe.
1.2. Obiectul criminologiei
Domeniul de cercetare al criminologiei este format din mai multe componente,

acestea fiind criminalitatea, crima, criminalul, victima şi reacţia societăţii faţă de
criminalitate.
A. Criminalitatea
O primă componentă a obiectului de studiu al criminologiei îl constituie un

fenomen distinct al realităţii socio-umane: Criminalitatea, fenomen pe care-l studiază cu
metode şi procedee adaptate.
In privinţă noţiunii de criminalitate, se face distincţie între criminalitatea reală
(săvârşită), criminalitatea relevată (sesizată sau aparentă) şi criminalitatea legală (sau
judecată).
Dimensiunile acestora sunt diferite, cea mai mică fiind cea judecată iar cea mai
mare fiind cea reală.
a) Prin criminalitate legală înţelegem totalitatea infracţiunilor ca fenomen social,
comise, descoperite şi condamnate de organele judiciare şi înregistrate în statisticile
oficiale.
b) Prin criminalitatea aparentă sau sesizată se înţelege totalitatea faptelor
penale sesizate organelor judiciare dar care includ şi pe cele pretinse ca fiind comise şi
faptele ale căror autori au rămas neidentificaţi.
Şi dimensiunile acestei criminalităţi pot fi cunoscute deoarece faptele reclamate
(sesizate) sunt şi ele cuprinse în situaţiile statistice ale organelor de urmărire penală.
c) Criminalitatea reală sau săvârşită reprezintă
totalitatea comportamentelor umane, interzise de legea penală
(înţelegând aici Codul Penal şi legile speciale) comise într-o
perioadă determinată, într-un teritoriu naţional.7
Din totdeauna dimensiunile criminalităţii reale au fost şi sunt mai mari decât ale
criminalităţii aparente. Diferenţa dintre acestea este cunoscută şi sub numele de "cifra
neagră a criminalităţii".
O astfel de diferenţă este posibilă fie datorită unor prevederi din legile penale,
când anumite infracţiuni se cercetează la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, fie
datorită abilităţii infractorilor care, de multe ori, depăşesc posibilităţile organelor judiciare
de a descoperi astfel de fapte.
7
Aurel Dineu, Criminologie, Ed. Facultatea de Drept, Bucureşti, 1984.
5
Dacă în situaţia criminalităţilor legale şi sesizate dimensiunile acestora sunt uşor

de stabilit, în cazul "cifrei negre", aşa cum afirmă şi criminologul austriac Seeling8 "este
greu de aflat dimensiunea criminalităţii reale prin folosirea acestei cifre".
Amintim aici că în componenţa cifrei negre intră infracţiunile care trebuie să fie
"căutate" (descoperite), în special cele din categoria economico-fmanciară, cunoscute şi
sub sintagma, "criminalităţii în afaceri", ca evaziunea fiscală, corupţia şi delapidarea, care,
de fapt fac parte din criminalitatea "gulerelor albe" comise de persoane instruite, din
sfera economiei de sat şi particulare, a administraţiei şi politicului.
Cu toate acestea, prin anchete psiho-sociale, folosind tehnicile moderne bazate pe
interviuri, chestionare şi teste (pe care le vom aborda în capitolul III al prezentului curs)
administrate de specialişti calificaţi, ale căror date să fie analizate şi concluzionate
ştiinţific, cifra neagră a criminalităţii9 poate fi cunoscută.
Lipsa fondurilor necesare şi calificarea slabă a investigatorilor au fost cauzele
care au făcut ca până în prezent această dimensiune să rămână necunoscută,
apreciindu-se doar că ea este ca şi partea în imersie a icebergului.
Criminalitatea, ca fenomen socio-uman, este abordată sub aspect cantitativ şi
structural, Criminologia studiind-o pentru a-i cunoaşte manifestările, regularităţile şi
legităţile.
In acelaşi timp, cercetarea etiologică (cauzală) a criminalităţii, stabilind şi căile de
diminuare a acesteia, constituie o altă faţetă importantă a criminologiei, care îi dă acestei
ştiinţe caracterul de ştiinţă aplicată.
Studiul criminalităţii, ca fenomen colectiv specific unei comunităţi naţionale sau
regionale, este cunoscut în literatura de specialitate sub numele de macrocriminologie .
B. Criminalul
Acesta este de fapt "creatorul" criminalităţii.

Din punct de vedere juridic, criminalul este persoana care a comis cu vinovăţie
una sau mai multe infracţiuni prevăzute de legea penală.
"Trecerea Ia act" (comiterea infracţiunii), concept introdus în limbajul de
specialitate de Etienne de Greef, este activitatea prin care o persoană devine subiect al
studiului criminologie, activitate care-i deosebeşte pe indivizii infractori de noninfractori.
Ca subiect de studiu, persoana care a comis infracţiunea, criminalul, trebuie să fi fost
şi condamnat printr-o hotărâre judecătorească.
Criminalul era singurul obiect de studiu la începuturile Criminologiei, când aceasta
era cunoscută sub numele de dată după cel de-al doilea război mondial, în SUA.
răsrpândindu-se ulterior în ţările anglo-saxone, în ţările scandinave, ulterior în fosta R.F.
Germania şi Elveţia.
"antropologie criminală".
Lucrarea lui Cesare Lambrozo "L'uomo delinquente", publicată la Milano, în 1876,
este rezultatul cercetărilor autorului, efectuate asupra a câtorva mii de infractori, stabilind
anumite caracteristici tipice acestor categorii de oameni.
Criminalul, în Criminologia zilelor noastre, continuă să fie figura centrală a
8
F. Seeling, Traite de Criminologie, Paris P.U..F. 1956, p. 207.
9
Raymond Gassin (în lucrarea sa "Criminologia" pg. 106 a patra ediţie din anul 1998. publicată la Paris
în Ed. Dalloz), menţionează două tehnici de evaluare a cifrei negre: a) Anchetele de' autooonfesiune,
supranumite şi "autoportrete" care constau în interogarea unui grup de persoane luate din diferite
comunităţi, asupra delictelor comise de grupul selecţionat. Autorul avertizează că rezultatele obţinute
pot fi false dacă eşantioanele de populaţie alese pentru investigaţie nu sunt reprezentative, b)
Anchetele de victimizare care constau în interogarea unor grupuri de persoane bine delimitate (de obicei
dintr-un oraş. un cartier, etc.) asupra infracţiunilor ale căror victime au fost ele însele. Cele două tehnici
au apărut pentru prima
6
cercetărilor ştiinţifice, el fiind analizat atât medical, psihologic cât şi social, urmărindu-se
formarea personalităţii acestuia anterior comiterii crimei, "antifactum" precum şi în
momentul "trecerii la act dar şi "post factum", stabilind în funcţie de individualitatea
persoanei un program de reinserţie socială a acesteia.
Considerăm că fără studiul infractorului, obiectul criminologiei nu are sens pentru
că el este cel care dă dimensiunea stării şi dinamicii criminale, în el se află cauza crimei,
asupra lui trebuie să se acţioneze pentru ca acest fenomen social profund dăunător
comunităţilor, criminalitatea, să fie diminuat.
Criminologia clinică, (asupra căreia ne vom opri separat într-un alt capitol al
prezentei lucrări) care constituie o criminologie aplicată, studiază personalitatea
infractorului, cercetând crima la nivel microsocial, având ca scop final resocializarea
criminalului şi prevenirea recidivei.10
C. Crima (Infracţiunea)
Acest concept "Crima", reprezintă al treilea element al obiectului de studiu al

criminologiei, fiind legat aproape inseparabil de persoana criminalului. Infracţiunea,
conform articolului 17 al Codului Penal este fapta umană "care prezintă pericol social, este
săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală".
Termenul de infracţiune este înlocuit în criminologie cu cel de "crimă" de la care de
fapt, etimologic, îi vine şi numele. Un alt concept utilizat în literatura de specialitate este
cel de "acţiune criminală".
Emile Durkheim afirma în lucrarea sa "Regulile metodei sociologice" că "Noi numim
crime toate actele pedepsite şi mai definim crima obiectul unei ştiinţe speciale,
Criminologia. 11
Totalitatea acestor fapte umane reprezintă criminalitate şi, ca elemente ale
acesteia, criminologia le analizează individual, le descrie, le stabileşte conexiunile şi
caracteristicile în cadrul general al criminalităţii, explicându-le cauzele şi condiţiile
producerii lor. 12
In acelaşi timp susţinem, aşa cum afirma primul criminolog român Traian Pop, citat
şi de Tudor Amza13 , ca infracţiunea (sau crima), fiind legată de societate, a existat şi va
exista întotdeauna. "Vor exista mereu criminali, precum există săraci, neputincioşi,
imbecili. Această inegalitate este inerentă societăţii. Astfel, este o utopie a ne gândi la
stărpirea absolută a criminalităţii, tot ce putem face este ca s-o reducem şi s-o
îmblânzim".
Spre deosebire de studiul criminalităţii care este de natură cantitativă, cel al
crimei, ca fenomen individual, este de natură calitativă, acesta fiind cunoscut în
literatura de specialitate sub numele de micro-criminologie, în opoziţie cu macro-
criminologia.
O altă distincţie în abordarea criminologică a infracţiunii, faţa de criminalitate, este
aceea ca în prima situaţie studiul se face în strânsă legătură cu persoana criminalului, prin
tehnici numite clinice, iar în cazul criminalităţii, studiul se realizează în strânsă corelaţie cu
factorii socio-economici care o determină, iar tehnicile cele mai utilizate de cercetare sunt
statisticile, anchetele şi celelalte tehnici împrumutate din sociologie şi psiho-sociologie.
D. Victima infracţiunii
10
Gh. Nistorescu, C. Păun, Crimmologia, Ed. Didactica şi Pedagogică. Bucureşti, 1995, p.263.
11
E.Durkheim, Les regles de la methode, a - 15-a ediţie P.U.F. 1963, p.35.
12
Ion Oancea, Probleme de criminologie, Ed. Educaţional, Bucureşti, 1998, p.10.
13
Tudor Amza, Criminologie. Ed. Lumina,1998, p.34, Raymond Gassin - op citat - p.60.
7
Acest concept apărut în criminologie după deceniul şapte al secolului XX,

reprezintă persoana împotriva căreia sau a intereselor căreia s-a îndreptat actul
criminal.
Apreciem că este firesc ca şi victima să fie inclusă în obiectul de studiu al
criminologiei, alături de criminal şi crimă, pentru că actul criminal implică obligatoriu
existenţa celor doi "actori" într-un proces complex, în care alegerea victimei, de foarte
multe ori nu depinde numai de întâmplare ci se de mai mulţi factori (de diferite categorii),
victimă, ea însăşi, având rolul cauzal sau favorizant în comiterea crimei.
Cercetările criminologice recente au dovedit că victima este un factor cu conţinut
criminogen. 14
Aşa cum am arătat anterior, anchetele de victimizare15 au ca obiect persoanele care
au fost victimele delictelor, pe baza cărora se poate aproxima dimensiunea cifrei negre a
criminalităţii.
Noua disciplină denumită "victimologie", aşa cum afirmă Jacque-Henri Robert,
este foarte aproape "de mama sa Criminohgia"16 . Sfera domeniul "victimologiei" este mult
mai largă decât a Criminologiei, cea dintâi cuprinzând nu numai victimele crimelor ci şi cele
ale dezastrelor naturale, sale ale comportamentelor umane care nu sunt considerate
infracţiuni.
Studiile celor două ştiinţe se suprapun dar atunci când obiectul lor îl constituie
victimele delictelor.
E. Reacţia socială împotriva criminalităţii
Modul în care societatea răspunde faţa de criminalitate, ca fenomen socio-uman şi

faţă de fiecare act criminal în parte, este cunoscut sub numele de reacţie socială.
Cronologic, acest răspuns a cunoscut o dezvoltare calitativ ascendentă, pornind
de la pedepse fizice cele mai barbare (morţi prin decapitare, lapidare şi crucificare),
colective şi materiale, ajungând în zilele noastre la măsuri cu caracter preventiv şi de
resocializare a delicvenţilor.
Acest răspuns este ultima componentă a obiectului de studiu al criminologiei.
Apreciem că în acest domeniu, criminologia este o ştiinţă aplicată care nu
numai că stabileşte un mod de comportare al nondelincvenţilor faţă de cel al
delicvenţilor, dar şi propune atât măsuri concrete în cazul politicii penale a statului, faţa
de delicvenţi, cât şi pentru comunitate, pentru a diminua dimensiunile pericolului şi
costurile sociale ale criminalităţii.
Cele mai sus descrise dovedesc complexitatea domeniului de cercetare al
criminologiei, domeniu care secvenţional aparţine şi altor ştiinţe.
Cu privire la aceasta, Ion Oancea menţionează : "Criminologia are o poziţie
similară cu ştiinţa medicinii, în sensul că este o ştiinţă privind un obiect complex, un
obiect care are o structură complexă şi care, din această cauză, este studiat de mai multe
ştiinţe-anatomia, fiziologia;psihologia etc.
Tot aşa şi criminologia are un obiect complex, studiat şi de alte ştiinţe-medicale,
sociale, psihologice, sociologice" .17
1.3. Metode de cercetare folosite în criminologie
14
A 16-a Conferinţă de cercetare crhninologică - Strasbourg 26-29.XI.1984.
15
Raymond Gassin - op.citat., p.107.
16
Gerard Lopez, Preface - Victimologie , Ed. Dalloz, Paris, 1997.
17
Ion Oancea, Probleme de criminologie, Ed. AII Educaţional, Bucureşti. 1998, pp. 13-14.
8
A doua condiţie, în accepţiunea epistemologică, pe care trebuie să o îndeplinească

orice ştiinţă este ca "să folosească metode specifice de studiu" pentru a putea cunoaşte
domeniul său de investigare.
Criminologia răspunde acestor cerinţe, cercetarea realizată de ea impunând
crearea sau adaptarea metodelor ce aparţin altor ştiinţe la specificul obiectului studiat,
astfel că ea are atât metode generale dar şi speciale.
Metodele utilizate, în raport de aspectele investigate ale fenomenului criminalităţii, pot
fi clasificate astfel:
A. Metode generale
Acestea urmăresc să stabilească dimensiunile criminalităţii şi factorii cu conţinut

criminogen. In acest domeniu se folosesc:
a) statisticile judiciare care stabilesc dimensiunile criminalităţii sesizate şi a
criminalităţii legale;
b) metodele sociologice care, aşa cum sunt denumite, rezultă că au fost
împrumutate din domeniul sociologiei, cele mai utilizate fiind: observaţia, chestionarul şi
interviul, toate având ca subiect delicventul sau victima, spre deosebire de statisticile
judiciare care au ca subiect fenomenul criminalităţii în ansamblul său;
c) metodele psihologice - fiind, ca şi în cazul celor sociologice,
împrumutate din domeniul psihologiei, adaptate specificului investigaţiei criminologice.
Amintim aici metodele observaţiei, chestionarului şi interviului psihologic, testele, asociaţia
liberă şi psihanaliza, toate având ca subiect criminalul în cadrul criminologiei aplicate,
cunoscută sub numele de criminologie clinică.
d) metode medicale - folosite pentru investigarea delicventului - care suferă de
tulburări glandulare, de traumatisme fizice sau psihice.
B. Metode speciale
In această categorie intră acele metode create de criminologie, specifice

obiectului său. Dintre acestea fac parte:
a) metoda fiziologică;
b) metoda clinică;
c) metoda comparativă;
d) metoda studiului de caz;
e) metoda studiilor reluate;
f) metoda monografică.
Abordarea detaliată a problematicii metodelor şi tehnicilor utilizate în cercetarea
criminologică o vom face în alt capitol al prezentului curs.
1.4. Scopul criminologiei
Ca orice ştiinţa umană, care are ca obiect omul şi comportamentele sale

individuale şi colective, trecute şi prezente, criminologia, prin studierea comportamentului
deviant al societăţii, o face cu o motivaţie precisă. Aceasta vizează binele omului,
starea sa de siguranţă socială şi individuală, stabilind măsurile pe care societatea
trebuie să le ia, propunându-le altor ştiinţe pe baza concluziilor rezultate.
9
Din acest motiv, criminologia are un

- scop imediat, particular şi un
- scop general - comun şi altor ştiinţe.
A. Scopul imediat
Criminologia, studiind fenomenul criminal în totalitatea sa şi ca act individual, vizează

stabilirea cauzelor care determină şi favorizează producerea criminalităţii, scop pe care nu-l
găsim la alte ştiinţe sociale sau juridice.
B. Scopul general
Acesta este stabilirea unei politici penale eficiente, menită să diminueze

criminalitatea şi să umanizeze formele de reacţie socială şi tratamentul delicvenţilor, aşa cum
apreciază şi Rodica Mihaela Stănoiu. 18
Se poate constata cu uşurinţă că, în parte, acest scop este identic cu scopul
ştiinţelor penale fiecare însă, ajungând la realizarea lui prin moduri diferite de concretizare,
având în vedere că primele sunt ştiinţe juridice, normative, iar criminologia este o
ştiinţă umană.
1.5. Funcţiile criminologiei
În literatura de specialitate românească sunt unii autori care menţionează că ştiinţa

criminologiei are două funcţii, una teoretic - explicativă şi a doua: aplicativ - prospectivă.19
Alţi autori 20 cărora ne alăturăm şi noi, consideră că această ştiinţă20 are o funcţie
descriptivă, o funcţie explicativă, o funcţie predictivă şi o funcţie preventivă.
A. Funcţia descriptivă
Această funcţie, de studiu descriptiv al fenomenului criminalităţii, ca realitate a

vieţii sociale în ansamblu şi individuală, răspunde cerinţei ştiinţifice de cunoaştere
directă, fără interpunere a situaţiei concrete, prin observare şi colectarea datelor
referitoare la crimă, criminali şi victime, la comportamentele acestora din urmă precum
şi la starea şi dinamica actelor antisociale comise. 21,22
Descrierea criminalităţii a fost preocuparea constantă în criminologie, încă de la
apariţia primelor lucrări de specialitate şi până în zilele de astăzi.
Astfel, s-a încercat să se diferenţieze delicvenţii faţa de nondelicventi, să se
stabilească tipuri de criminali sau să evidenţieze dinamica criminalităţii intr-un teritoriu
delimitat pe anumite perioade de timp.
Criminologia foloseşte următoarele concepte de ordin descriptiv:
a) mediul, înţelegând prin aceasta atât mediul natural înconjurător, format din
18
R.M.Stănoiu, Criminologie, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1995, p.27.
19
Gh. Scripcaru, T. Pirozinsclii, Criminoplogie clinică şi relaţională, Ed. Simposion, Iaşi, 1995, p.21.
20
R.M.Slănoiu, Gh.Nistorescu. C. Păun - op citate.
21
Ion Gheorghiu Brădet, Criminologia Românească, Braşov,1993, p.62.
22
Herman Mannhein, Comparative Criminology, Ed. Raut Ledge &
Hegan Paul, 1965, pp.3-14.
10
relief, climă, alternanţa anotimpurilor (care sunt influenţe naturale asupra personalităţii
omului) cât şi mediul social în care s-a format delicventul ca om;
b) terenul care desemnează trăsăturile bioconstituţionale ale criminalului;
c) personalitatea este conceptul care defineşte omul considerat ca unitate
biopsihosocială purtător al funcţiilor cunoaşterii, ale aflării adevărului şi ale ierarhizării sociale
a valorilor. Aici interesează de fapt personalitatea criminalului care este pus în situaţia de
a comite infracţiunea;
d) situaţia reprezentând totalitatea împrejurărilor obiective şi subiective care
precede actul delictual în care este implicată personalitatea;
e) actul defineşte răspunsul care îl dă personalitatea (delicventul) unei situaţii.
Acest concept este folosit deseori în formula "trecere la act" desemnând comiterea
infracţiunii după un proces lung sau scurt de ordin psihologic sau emoţional prin care
trece delicventul.
In îndeplinirea acestei funcţii, criminologii apelează la diferite surse de documentare
cum sunt statisticile judiciare, demografice sau penitenciare, această situaţie datorându-se
faptului că ea nu dispune de statistici proprii, deşi, după opinia noastră statisticile realizate
de poliţie, organele de procuratură şi justiţie pot fi socotite statistici criminologice pentru că
potrivit lui Raymond Gassin, persoanele care sunt antrenate în lupta contra "răului social"
numită criminalitate, atât în plan general sau individual, pot fi considerate "consumatoare
de criminologie", chiar dacă nu folosesc toţi acelaşi tip de cunoştinţe criminologice. 23
B. Funcţia explicativă
Descoperirea etologiei criminalităţii, a factorilor care favorizează este sarcina

criminologiei, sarcina pe care o îndeplineşte prin această funcţie, folosind următoarele
concepte: cauză, condiţii, factorul, mobilul, indicele, etc.
Cu privire la conceptul de cauză (prin care înţelegem elementul care determină în
mod necesar producerea fenomenului) unii criminologi adepţi ai noii criminologii afirmă că,
în criminologie, "nu se poate vorbi de acţiunea unor cauze ci numai de existenţă unor
factori care influenţează comiterea crimef'24 . Legat de acest aspect. Herman Mannheim
afirmă: uîn criminologie nu există cauze ale crimei care să fie atât necesar cât şi
suficiente. Există numai factori care pot fi necesari pentru a se produce crima, în
congregare cu alţi factori. Infracţiunile nu se vor produce datorită unui singur factor care,
în mod invariabil ar determina acest rezultat" 25
C. Funcţia predictivă
Dacă fenomenul socio-uman, criminalitatea, are o geneză complexă

multicauzală, poate criminologia să aibă o asemenea funcţie? poate să se anticipeze
evoluţia unui asemenea fenomen? se întreabă R.M.Stănoiu. 26
Marea majoritate a criminologilor răspund afirmativ şi apreciază că apelând la
metode matematice şi folosindu-se de metode prospective, predicţia urmăreşte:
a) prevederea, pentru perioadele de timp imediat următoare celor tipului prezent, a
unor schimbări ale caracteristicilor ce definesc criminalitatea (structura, volum, intensitate);
b) stabilirea probabilităţii comiterii delictelor în funcţie de diferite ipostaze
generale sau personale.
23
Raymond Gassin - op.oit.. pp. 234-235.
24
G. Mauchan, La recherclie sur l'etologie du crime, în vol.Etudes relatives a la recherclie
criminologique Strasbourg 1967, p. 5 şi următoarele, citat de R.M. Slănoiu în op.cit.p. 28.
25
H. Mannheim, citat şi de Gh.Nistorescu, C.Păun în op.cit., p.49.
26
R.M.Stănoiu - op.cit, p.29.
11
Această funcţie operează cu conceptele: prezent, viitor, similitudine, probabilitate,

prognostic, hazard, risc, extrapolare, termeni care nu sunt specifici numai criminologiei.
D. Funcţia profilactică (preventivă)
Prevenirea criminalităţii nu-i numai scopul ştiinţelor penale sau politicii penale şi
penalogiei, care o realizează prin administrarea pedepselor, considerând că numai frica
este baza educaţiei. Acest deziderat este în principal şi al criminologiei, în special al
Criminologiei clinice, care a pus în centrul cercetărilor crearea unor mijloace de tratament
contribuind la prevenirea criminalităţii.
Conceptele folosite de această funcţie sunt: reacţia socială, control social,
tratament, reinserţie socială, prevenire primară, secundară, terţiară.
1.6. Definiţia criminologiei

După abordarea problematicii anterioare care a privit pe rând domeniile de cercetare,
metodele şi tehnicile ştiinţifice de investigare a obiectului sau scopul şi funcţiile
criminologiei, putem să abordăm şi definiţia acestei ştiinţe menţionând următoarele:
- criminologia este o ştiinţa socială apropiată dreptului penal 27 , beneficiind din plin
la rezultatele cercetărilor sale;
- este ştiinţa pluridisciplinară, împrumutând de la alte ştiinţe, cum este sociologia,
medicina, matematica, psihiatria, metode de studiu pe care le adaptează scopului său;
- este în acelaşi timp o ştiinţă teoretică şi aplicată.
Afirmăm că este şi o ştiinţă aplicată, nu numai pentru ca numeroşi criminologi ai
lumii au calificat-o astfel (Pinetel în Franţa şi Leon Radzinowicz în Anglia) dar şi pentru
soluţiile date de criminologie în programele de prevenire a fenomenului criminal la diferite
nivele (internaţionale, naţionale şi regionale), precum şi pentru programele individuale
create de criminologia clinică, pentru fiecare delicvent în parte în vederea resocializării.
Acestea sunt argumentele care impun caracterul criminologiei de ştiinţă aplicată.
Aproape toţi cei care au elaborat lucrări criminologice au încercat să dea câte o
definiţie criminologiei şi - din dorinţa de a fi cât mai originali - în funcţie de concepţiile pe
care le-au avut cu privire la obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei, în marea lor majoritate
au adus elemente de noutate, fără însă a afecta fondul problemei. Rodica Mihaela
Stănoiu, pe bună dreptate apreciază că "numărul definiţiilor egalează pe acela al
criminologilor" 28 . Pentru a nu cădea în acest păcat, apreciem că definiţia dată acestei
ştiinţe de Gh, Nistoreanu şi Costică Păun răspunde în totalitate cerinţelor noţiunii de
definiţie.
Din aceste motive, definim CRIMINOLOGIA o ştiinţa din cadrul ştiinţelor sociale
care studiază fenomenul social al criminalităţii în scopul; prevenirii şi combaterii acestuia.
Bibliografie
1. Tudor Amza, Criminologie, Ed.Lumina lex, 1995, Bucureşti.

2. Ion Gheorghiu Brădet, Criminologia Românească, Braşov,1993.
3. Aurel Dineu, Criminologie, Ed. Facultatea de Drept, Bucureşti, 1984.
4. E.Durkheim, Les regles de la methode, a - 15-a ediţie P.U.F. 1963.
5. Raymond Gassin, Criminologie, 4 edition, Ed.Dalloz, Paris, 1998.
27
Aurel Dineu, Criminologie, Bucureşti, 1984,. Acesta afirmă "Matca din care s-a desprins Criminologia
este Dreptul Penal".
28
Tudor Amza, Criminologie, Ed.Lumina lex, 1995, Bucureşti, p.40.
12
6. Gerard Lopez, Preface - Victimologie , Ed. Dalloz, Paris, 1997.

7. G. Mauchan, La recherclie sur l'etologie du crime, în vol.Etudes relatives a la
recherclie criminologique, Strasbourg, 1967.
8. Herman Mannhein, Comparative Criminology, Ed. Raut Ledge &
Hegan Paul, 1965.
9. Gh. Nistorescu, C. Păun, Crimmologia, Ed. Didactica şi Pedagogică.
Bucureşti, 1995.
10. Ion Oancea, Probleme de criminologie, Ed. Educaţional, Bucureşti, 1998.
11. Paul Popescu N., Dicţionar de psihologic, Editura Albatros, Bucureşti. 1978.
12. Gh. Scripcaru, T. Pirozinsclii, Criminoplogie clinică şi relaţională, Ed.
Simposion, Iaşi, 1995.
13. F. Seeling, Traite de Criminologie, Paris P.U..F. 1956.
14. R.M.Stănoiu, Criminologie, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1995.
15. xxx, Dictionaire Enciclopedique, Le Petit Larousse, Paris, 1992.
13
Modulul 2: Autonomia criminologiei si locul ei în sistemul stiintelor
Autonomia criminologiei şi locul ei în sistemul ştiinţelor
Obiective specifice: cunoaşterea şi înţelegerea locului pe care îl ocupă criminologia în

sistemul ştiinţelor sociale şi juridice.
Rezultate aşteptate: studenţii vor înţelege importanţa ştiinţei criminologiei în sistemul
celorlalte ştiinţe şi în investigarea fenomenului criminalităţii.
Compeţente dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul, studenţii
vor avea posibilitatea să cunoasca importanţa şi rolul criminologiei ca ştiinta socială.
Cu toate că unele din aceste aspecte au fost amintite şi în capitolul precedent,

apreciem că este necesar să abordăm în detaliu problematica autonomiei criminologiei şi
locul ei în sistemul ştiinţelor, menţionând opiniile formulate în acest sens: să demonstrăm
caracterul său independent, unitar, interdisciplinar şi complex, concomitent cu aspectele
care o deosebesc sau o aseamănă cu celelalte ştiinţe.
2.1. Caracterul autonom şi unitar
Răspunsul afirmativ la această problemă este susţinut de adevărul că o ştiinţa

este caracterizată: de obiectul său de studiu şi metodele sale de investigare. Ori în cazul
nostru, criminologia are un obiect specific: acţiunea criminală care însumează în acelaşi
timp actul şi autorul său, iar metodele sale, chiar dacă ea le-a împrumutat de la alte
ştiinţe sociale, au caracter propriu.
Această unitate: "obiect - metoda de studiu" îi dă criminologiei statutul de ştiinţă
autonomă şi unitară, opinie la care au aderat tot mai mulţi specialişti.
Deşi este o ştiinţă socială prin obiectul său, ea nu se subordonează sociologiei
penale, dar în acelaşi timp nici ştiinţelor penale, cu toate că "matca din care s-a
desprins criminologia este dreptulpenal1 .
Suntem de.acord cu punctul de vedere exprimat de Gh. Scripcaru şi T. Pirozinschi
care susţin:'''criminologia ar putea fi definită ca o ştiinţă de graniţă (între cele sociale şi
cele juridice n.n.) dar autonomă cât timp răspunde criteriilor epistemice de definire a
unei ştiinţe'''2 apreciind în continuare că: "ea nu este ramură a dreptului penal
deşi acesta beneficiază din plin de rezultatele cercetării criminologice; nu este o
ramură a sociologiei deşi societatea este implicată primordial atât în
cauzalitatea cât şi în soluţionarea criminalităţii" 3 .
In privinţa caracterului unitar, cu toate că unii autori susţineau până în anul 1960 că
această ştiinţă s-ar împărţi în criminologia generală şi cea specială4 , înţelegând prin
aceasta din urmă criminologia clinică, această divizare este pur teoretică.
In privinţa acestui aspect, Ion Gheorghiu Brădet afirma că divizarea criminologiei
modeme în "criminologie parte generală şi criminologie parte specială" este de fapt o
"divizare a întregului în părţi, secţiuni şi elemente componente care nu afectează
1
Aurel Dicu , Criminologie, Bucureşti, 1984.
2
Opera citată - pg. 15.
3
idem
4
R.M.Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, Vol.I, p.102.
13
caracterul său unitar"

Potrivit lui Raymond Gassin5 , criminologia clinică este partea specifică aplicativă (n.n)
a criminologiei. Rezultatele investigării cazurilor individuale de delicvenţi sunt înregistrate
la nivelul criminologiei generale, determinând legătura strânsă între cele două ramuri ale
acestei ştiinţe, dându-i caracterul de ştiinţă unitară.
Criminologi de renume ca Jean Pinatel, Denis Szabo şi Hermann Mannhain,
prin studiile lor, au realizat trecerea crimihologiilor sectoriale sau specializate, în
criminologia generală.
2.2. Caracterul complex şi interdisciplinar
Caracterul complex al criminologiei, în referire la împărţirea ştiinţelor în ştiinţe

pure şi ştiinţe aplicate, este dat de faptul că în acelaşi timp ea întruneşte
caracteristicile fiecărei categorii de ştiinţe, ea operând, aşa cum a afirmat Ellenberger,
"cu concepte ce implică judecăţi de valoare (crimă, vinovăţie, răspundere, pedeapsă)
care au semnificaţii doar când sunt aplicate în practică". 6
In privinţa caracterului interdisciplinar putem afirma că, în timp, preocupările de
ordin criminologie au fost obiectul biologiei criminale (cu reprezentantul său de frunte
Cesare Lombroso), sociologiei criminale (reprezentată de Quetelet, Guerry, Durkheim,
Tarde şi Lacassagne) şi psihologiei criminale, astăzi criminologia incluzându-le pe
toate într-o accepţiune sistemică.
2.3. Locul şi conexiunile criminologiei cu celelalte ştiinţe
Abordarea problematicii referitoare la caracterele criminologie de ştiinţa

autonomă, unitară şi complexă nu înseamnă că duce implicit la afirmaţia că ea este
total separată de celelalte ştiinţe umane şi naturale. Concluzia aceasta nu a reieşit nici
din problematica capitolului anterior, ci a rezultat clar că această ştiinţa tânără -
criminologia - este în strânsă legătură cu ştiinţele penale şi cu cele care studiază
comportamentul uman individual şi în grup, precum, şi cu ştiinţele medicale.
A. Criminologia şi dreptul penal
Legătura cu dreptul penal şi poziţia criminologiei faţă de această ştiinţă este cea
mai importantă temă în precizarea caracterului autonom al acesteia din urmă, mai ales că în
timp, dreptul penal este primordial, vechimea lui întinzându-se până la zorii civilizaţiei
umane, criminologia fiind o ştiinţă ulterioară şi al cărui domeniu de studiu este stabilit de
dreptul penal.
Deosebirile dintre aceste două ştiinţe le putem, explica în lumina a mai multor
criterii, aşa cum a fost menţionate şi de Rodica Mihaela Stănoiu7 : al obiectului de studiu,
scopului, funcţiilor şi metodelor acestora.
a. Obiectul celor două este numai parţial comun, în privinţă criminalităţii. Dreptul
5
xxx, Criminologie generală românească, Braşov, 1993, pp.55-79,
6
Recherclie clinique et experimentale en criminalogie, coatributions a retude sciences de Pommme.
P.U.M. Montreal, p.7, citat de R.M. Stănoiu, op.cit. p.103.
7
Op.citată, pp.l06-107.
14
penal, fiind o ştiinţă juridică, abordează acest fenomen tocmai sub acest aspect, interesând
nu cauzalitatea criminalităţii ci doar infracţiunea, răspunderea penală şi pedepsele.
Criminologia este ştiinţă socială, nejuridică care studiază fenomenul criminalităţii
în vederea explicării ei şi stabilirii factorilor săi favorizanţi.
Studierea criminalităţii, pentru ştiinţele în cauză se face diferit în privinţa
momentelor şi etapelor acestui fenomen social.
In timp ce abordarea problematicii în criminologie începe din copilăria
delicventului, de la formarea primelor convingeri antisociale, continuându-se cu
naşterea situaţiilor conflictuale, trecerea la act şi apoi, după sancţionarea sa,
terminându-se cu resocializarea acestuia. Pentru dreptul penal comportamentul
delicvent începe să fie studiat dom- din etapa actelor preparatorii, terminându-se cu
consumarea faptei penale.
Dimensiunile obiectului de studiu, deşi comun, sunt diferite, dreptul penal
referindu-se numai la criminalitatea legală, a cărei mărime este cunoscută, în timp ce
criminologia se ocupă de "cifra neagră" a criminalităţii, de acea criminalitate
necunoscută, dată de delicvenţii care nu au fost descoperiţi şi neaduşi în faţa justiţiei. 8
b) Scopul este un alt aspect care diferenţiază cele două ştiinţe, în sensul că
dreptul penal apără valorile fundamentale ale societăţii faţă de criminalitate, iar
criminologia stabileşte veridicitatea teoriile privind etologia criminalităţii, stabilind
modalităţile "practice de prevenire a acesteia şi a tratamentului delicvenţilor" 9 .
c) In privinţa funcţiilor, deosebirea este aceea că dreptul penal urmăreşte, în
principal, perfecţionarea pedepselor, funcţia sa fiind îndeosebi o funcţie represivă, iar
criminologia, aşa cum am arătat în capitolul precedent, prin funcţiile sale, interesează
un segment destul de vast al realităţii sociale.
ci) Diferenţa între aceste ştiinţe este dată şi de metodele de cercetare folosite,
astfel, în timp ce criminologia utilizează metode care aparţin ştiinţelor sociale,
adaptate specificului fenomenului investigat, dreptul penal foloseşte metode proprii
ştiinţelor juridice.
Existenţa deosebirilor dintre cele două ştiinţe, care dovedesc încă odată
caracterul autonom al criminologiei, nu conduce însă la concluzia unei separări totale
între ele.
Aşa cum am menţionat, domeniul criminologiei este stabilit de dreptul penal, el
întinzându-se "până acolo până unde dreptul penal îi permite". 10
Datele şi informaţiile puse la dispoziţie de criminologie, legislatorilor şi practicienilor
dreptului penal, privind criminalitatea şi consecinţele sale periculoase, au fundamentat,
de cele mai multe ori, procesul de creaţie a legii penale şi a regimului sancţionator
aplicat delicvenţilor.
Acestea demonstrează că ştiinţele în cauză se completează reciproc şi nu se
subordonează una faţă de cealaltă.
B. Criminologia şi Dreptul Procesului – Penal
Conexiunea dintre aceste ştiinţe o relevăm în primul rând prin aceea că, în
desfăşurarea procesului penal, în dosarele penale, criminologia găseşte permanent
izvorul de date referitoare la cauzele, starea şi dinamica criminalităţii, la personalitatea
delicvenţilor şi victimelor.
Pe baza studiului realizat în acest domeniu, comparativ cu rezultatele obţinute din
studierea reacţiei sociale asupra criminalităţii, în multe cazuri, legislaţiile penale şi
procesual penale au fost modificare tocmai ca urmare a influenţei criminologiei.
8
Op.citată, pp.l06-107.
9
Idem.
10
Op.citată, pp.l06-107
15
Exemplificăm aici introducerea în legislaţiile penale a examenului medico-psiho-social al

delicventului.
Menţionăm, ca un aspect concret al influenţei criminologiei în domeniul practic al
dreptului procesual penal, este "fişa criminologică", care se foloseşte tot mai des în toate
fazele procesului penal, unde, în sinteză, se înscriu date criminologice care definesc
personalitatea delicventului, a victimei, fişa care contribuie la desfăşurarea pe baze
ştiinţifice a urmăririi penale şi la fundamentarea verdictelor de condamnare. "
C.CriminoIogia-Penalogia şi Ştiinţa penitenciară
Prin penalogie se înţelege acea disciplină care are ca obiect de studiu căile de
combatere a criminalităţii prin aplicarea pedepselor celor vinovaţi de comiterea
delictelor, Această ştiinţă iniţial era înglobată ştiinţei penitenciare care avea ca obiect
de studiu pedepsele în mediu închis, dar datorită diversificării sistemului sancţiunilor
(ca urmare a influenţei criminologiei) prin introducerea de sancţiuni alternative,
neprivative de libertate, se produce separarea lor.
Anterior, în Franţa ştiinţa penitenciară, la începuturile ei era asimilată cu
criminologia.
După acest model şi la noi în ţară, în anii 1970-1980, la facultăţile de drept,
disciplina criminologiei, chiar dacă nu includea şi pe cea penitenciară, acestea se
studiau împreună.
Deosebirile dintre criminologie şi aceste ştiinţe sunt evidente, menţionând că
influenţa criminologiei în acest domeniu este de necontestat, mai ales în privinţa
concluziilor studiului referitoare la conţinutul criminogen al pedepselor privative de
libertate.
Deşi se deosebesc, aceste trei ştiinţe se întâlnesc pe terenul preocupărilor
comune referitoare la delicvent, la tratamentul şi resocializarea acestuia.
C. Criminologia şi Politică Penală
Politica penală reprezintă disciplina care are ca obiect de studiu organizarea activităţii
de prevenire şi combatere a criminalităţii prin elaborarea unor strategii globale de luptă
împotriva acesteia. 11
Ea formulează teoriile, metodele şi mijloacele de combatere a criminalităţii, atât
preventive cât şi represive.
După opinia criminologului francez, Marc Ancei, "politica penală nu este numai o
ştiinţa ci şi o artă", pentru că formulează cele mai bune legi penale pe baza concluziilor
puse la dispoziţie de criminologie - în urma investigării criminalităţii.
Dacă acestea sunt conexiunile dintre cele două ştiinţe, deosebirile se referă la:
- viziunea specifică în care este abordată criminalitatea ca obiect de studiu,
unde remarcăm că politica penală analizează criminalitatea ca un factor politic iar
criminologia ca un factor socio-uman;
- nivelul de generalitate pe care-1 au este diferit, cel al politicii penale fiind
superior faţă de cel al criminologiei.12
D. Criminologie şi Criminalistică
Deseori s-au făcut confuzii, este drept de persoane insuficient avizate, între aceste
ştiinţe din următoarele motive:
11
C. Bulai, Ştiinţa politicii penale, în Studii şi cercetări juridice, nr. 1/1972, p.78, cit.de R.M.N.Stănoiu,
op.cit., p. 109.
12
Gh. Nistorescu, C. Păun, op.cit., p.59.
16
- etimologic denumirea lor este foarte apropiată;

- cel puţin în ţara noastră există o societate de criminalistică şi criminologie;
- şcoala enciclopedică austriacă, reprezentată de Hans Gross, Grass Berger şi
Seeling îngloba alături de dreptul penal şi criminalistica în criminologie.
Aceste ştiinţe sunt conexe pentru că îşi pun una alteia la dispoziţie cunoştinţe de
valoare, rezultate în urma investigării propriilor domenii de cercetare.
Criminologia ajută la perfecţionarea metodelor de identificare prin cunoştinţele
aferente privind personalitatea infractorilor şi victimelor, precum şi cele referitoare la
mecanismul trecerii la act.
In schimb, criminalistica oferă criminologiei cunoştinţe privind modul de operare
în comiterea unor tipuri de delicte, relaţiile dintre criminal şi victimă.
Deosebirile dintre aceste ştiinţe sunt evidente, deosebiri date de obiectul de
studiu diferit, criminologia studiind un fenomen socio-uman - criminalitatea, iar
criminalistica metodele şi tehnicile folosite în exploatarea urmelor criminalistice, în
identificarea criminalilor, dovedirea vinovăţiei acestora şi împreună cu dreptul
procesual penal şi dreptul poliţienesc, punerea la dispoziţia justiţiei a persoanei
criminalului pentru a fi judecat.
Sintetic putem afirma că, în timp ce criminologia răspunde la "de ce"? s-a comis
delictul, criminalistica răspunde la întrebările "cine"? şi "cum"? s-a comis delictul.
E. Criminologia şi Sociologia
Conexiunea şi deosebirea dintre sociologie a criminologie o relevăm şi pentru

motivul că aceasta din urmă, aşa cum am mai afirmat anterior, este o ştiinţă socială,
autonomă, unitară şi complexă, dar care nu poate totuşi să fie ruptă tocmai de ştiinţa
mamă.
Ele sunt conexe, în primul rând pentru că ambele studiază relaţiile dintre
oameni şi instituţiile din orânduirea socială existentă. In acelaşi timp se deosebesc
prin aceea că, în timp ce sfera domeniului sociologiei este vastă, interesând întreaga
paietă a comportamentelor umane în societate, cea a criminologiei se rezumă la
comportamentele umane socialmente periculoase - criminalitatea.
Legătura dintre cele două discipline se realizează şi în privinţa metodelor de
studiu pe care şi sociologia le-a pus la dispoziţia criminologiei (anchetele sociale,
chestionare, interviurile, experimente, observaţii, etc), metode pe care aceasta le-a
adaptat la specificul său, mai precis la specificul obiectului său de studiu, criminalitatea.
Un alt punct de conexiune între cele două ştiinţa îl reprezintă lucrările unor
cercetători din domeniul sociologic, unii consideraţi părinţii acesteia, cum sunt Emile
Durkheim sau Adolph Quetelet care, prin tezele şi conceptele create, au influenţat în
acelaşi timp naşterea criminologiei.
F. Criminologia şi alte ştiinţe
Aceste "alte ştiinţe" la care vrem să ne referim sunt psihologia, psihiatria şi biologia,
ştiinţe care au altă finalitate în studiile lor asupra omului. Secvenţional şi ele se referă, în
investigaţiile lor asupra criminalităţii, ale căror rezultate sunt preluate de criminologie în
virtutea scopului ei general şi imediat, de stabilire a etiologiei crimei, în metodele de
prevenire ale acesteia şi în tratamentul aplicat criminalilor.13
a) Psihiatria este ştiinţa care studiază bolile mintale,începând chiar de la Cesare
Lombroso. Ulterior, în perioada contemporană, când evoluţia ştiinţelor a pus la
dispoziţie posibilităţi deosebite de investigaţie şi analiză, a făcut posibilă explicarea genezei
13
Octavian Logliin, Curs de criminologie şi ştiinţă penitenciară, Iaşi, 1970.
17
crimei chiar în compoziţia psihicului uman.

La presiunea criminologiei, în practica judiciară s-a impus obligatoriu efectuarea
expertizei psihiatrice la infracţiunile deosebit de grave.
b) Psihologia, fiind ştiinţa care studiază modul de
manifestare şi evoluţia comportamentului uman, este firesc ca
să fie conexă cu criminologia deoarece aceasta din urmă are ca
obiect de studiu, delictul - un comportament uman.
Potrivit criminologului francez, Jean Pinotel, "psihologia (şi în special
partea sa numită psihologia penală) studiază inteligenţa, caracterul, aptitudinile sociale
şi aptitudinile morale ale delicvenţilor, recurgând la teste de psihologie generală" 14 Ea
utilizează în aceeaşi măsură izvoarele psihologiei , clinice pentru studierea motivaţiilor
actului criminal şi procesele mintale care conduc la trecerea la act.
c) Biologia, şi în special cea care se referă la delicvenţi - biologia criminală -
studiază trăsăturile anatomofiziologice, genetice, biochimice şi biosociale ale
delicvenţilor pentru stabilirea unor diagnostice medicale şi tratamente
corespunzătoare, în vederea prevenirii recidivei.
Bibliografie
1. C. Bulai, Ştiinţa politicii penale, în Studii şi cercetări juridice, nr. 1/1972.
2. Aurel Dicu , Criminologie, Bucureşti, 1984.
3. Octavian Loghin, Curs de criminologie şi ştiinţă penitenciară, Iaşi, 1970.
4. R.M.Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, Vol.I.
5. Gheorghiu Bradet, Criminologie generală românească, Braşov, 1993.
14
Citat de R. Gassin. op.cit., p.26.
18
Modulul 3: Aparitia si istoricul criminologiei
Apariţia şi istoricul criminologiei
Obiective specifice: cunoaşterea istoriei criminologiei legată de concepţiile filozofice

a fiecărei perioade sociale.
Rezultate aşteptate: studenţii vor cunoaşte evoluţia ideilor de ordin criminologic în
etapele de dezvoltare economică şi politică a omenirii.
Competenţe dobandite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul
studentii vor avea posibilitatea să cunoască istoria şi rolul ideilor de ordin criminologic
în decursul dezvoltării omenirii.
3.1. Consideraţii generale
Apreciem că acum, putem aborda aspectul legat de apariţia şi istoricul

criminologiei, după ce am definit-o ca ştiinţă, cu obiectul său distinct de studiu, după
ce am stabilit locul ei în cadrul celorlalte ştiinţe, precum şi importanţa pe care o are
în contextul ştiinţelor juridice şi sociale.
Ne propunem să parcurgem principalele sale etape de dezvoltare, să-i arătăm
originile care vin din negura timpului, chiar din timpul comunei primitive, şi să-i punctăm
teoriile premergătoare naşterii sale.
Chiar dacă în cuprinsul celorlalte capitole ne vom referi mai în detaliu asuprea
personalităţilor de marcă ale criminologiei, în acest capitol ne vom opri succint
asupra acestora şi a lucrărilor lor, pentru a jalona cronologic şi teoretic drumul
preocupărilor de ordin criminologie.
Un loc aparte în această analiză îl vom rezerva cercetătorilor români cu
reale merite în dezvoltarea criminologiei.
Un alt considerent care ne determină să abordăm istoricul criminologiei,
originile sale antice şi din evul mediu, este acela a caracterului istoric al criminalităţii,
în sensul că aceasta a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii şi ea s-a
dezvoltat continuu odată cu dezvoltarea societăţii, iar judecăţi de valoare, cu privire
la criminalitate, la actul criminal, la cauzele sale şi nu în ultimul rând la reacţia
societăţii faţă de criminalitate, au fost emise încă din antichitate.
Anterior lucrărilor lui Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi Rafaele Garofalo,
consideraţi pe drept fondatorii criminologiei moderne, în lume, scriitori, medici,
jurişti, filozofi, sociologi, biologi, etc. au emis, pe baza observării societăţilor ai
căror contemporani au fost, judecăţi care s-au regăsit peste timp în lucrările
contemporanilor noştri, infirmându-le sau aprobându-le, iar în unele cazuri chiar
dezvoltându-le.
3.2. Criminoîogia în comuna primitivă - perioada răzbunării

colective, private şi nelimitate
Cu toate că unii autori susţin că, în această perioadă de început a omenirii

nu a existat criminalitate -pentru că "munca în comun, folosirea laolaltă a
primitivelor mijloace necesare pescuitului şi agriculturii au făcut să se nască, între
oameni, relaţii de convieţuire bazate pe încredere, cinste, dreptate şi echitate
1
socială' 1 sunt autori străini şi români care susţin contrariu. In această perioadă
criminalitatea a existat, dacă nu în interiorul triburilor şi clanurilor cel puţin între
acestea. Au fost dese conflicte care au condus la săvârşirea unor omoruri,
vătămări şi deposedarea de bunuri 22. Faţă de indivizii vinovaţi pedeapsa aplicată
avea forma răzbunării, ea nefiind altceva decât repararea răului produs".
Inexistenţă normelor de drept şi implicit a justiţiei la începutul societăţii umane,
dădeau posibilitatea indivizilor lezaţi să acţioneze, potrivit unor cutume de justiţie
privată, sub forma răzbunării nelimitate, perpetue a grupului din care făcea parte
aceştia, contra grupului din care făcea parte cel ce comisese vătămarea, Grupul
social căruia aparţinea agresorul era responsabil în colectiv.
Aceste răzbunări degenerau deseori în lupte interminabile care duceau la
exterminarea multora dintre membrii acestor grupuri şi distragerea bunurilor
materiale care le asigurau supravieţuirea.
Oamenii, conştienţi de aceste pierderi umane şi materiale, au căutat şi au
găsit totuşi anumite reguli de justiţie primară care au limitat semnificativ
răzbunarea colectivă, printre acestea fiind:
a) Abandonul moxal - care desemna abandonarea autorului
actului şi punerea lui în felul acesta, la dispoziţia grupului (clanului,
tribului, familiei) social victimă. Acest mod de justiţie, în zilele de azi
este de neacceptat fiind departe de ce înseamnă control social, dreptate
şi umanitate. 3
b) Talionul care reprezenta o reparare a răului produs prin producerea
unui rău similar autorului actului. Acest mod de justiţie primară a fost înscris
atât în Codul lui Hamurabi (regele Babilonului între anii 1793-1750 î.e.n. fondator
al primului imperiu babilonian) pe o stelă din bazalt descoperită în 1902 şi
conservată la muzeul Louvra,4 cât şi în Vechiul Testament (Levitic XXIV - 17.23).
Ca pedeapsă, talionul s-a perfecţionat până în zilele noastre, el fiind folosit
atât în lumea islamică cât şi în alte părţi ale Terei unde formele arhaice sociale se
menţin încă.
Menţionăm că unii din criminologii sfârşitului de secol XK au fost de acord cu
această formă de justiţie, apreciind că este o perfecţionare a pedepsei.
c) învoiala pecuniară - înţelegându-se prin aceasta, posibilitatea de a
pedepsi autorul printr-o compensaţie pecuniară, în care valoare era în funcţie de
gravitatea faptei, vârsta şi rangul social al victimei. Acest sistem de pedeapsă
cu rădăcini în negura timpului, s-a perfecţionat, fiind legiferat şi în zilele de azi.
Sunt dese cazurile când persoanelor vătămate li se acordă pe lângă despăgubiri şi
daune morale.
3.3. Criminologia în lumea antică
Perioada de timp cunoscută sub numele de Antichitate este cuprinsă între

secolul XIX î.ch. până la căderea Imperiului roman de apus, în sec.V.
Antichitatea este perioada apariţiei statului şi dreptului, fondată de grupuri
mari de oameni care formau cetăţi şi state, grupuri care, pe baza acestor
organizări, au creat valori materiale şi culturale ce sunt considerate pe bună
dreptate începuturile civilizaţiei umane şi care constituie fundamentul civilizaţiei
1
Gkeorghiu Brădet, op.cit.. p.10.
2
Lygia Negrier, Dormont - Crimkologie, Ed. LITEC, Paris, pp. 11-13.
3
H. Opreau, Criminologie, Ed. Servo Sat., Arad, 1996. p.29.
2
actuale.
In această perioadă, se înregistrează o nouă etapă în dezvoltarea gândirii,
materializată în lucrări care păstrate până azi ne-au dat posibilitatea analizării lor,
putând formula şi concluzii de natură criminologică.
a) În Grecia - marele matematician Pitagora, creator al teoriei care-i polarta
numele" referindu-se la infracţiune, considera ca delictul distruge armonia socială şi
trebuie să i se opună o pedeapsă "care să egaleze răul produs.
Platon, referindu-se la pedeapsa aplicată infractorului aprecia că ea se aplică
pentru a preveni, prin puterea exemplului, săvârşirea altor infracţiuni; iar pentru cel
condamnat este o binefacere pentru, "că-l face mai înţelept şi mai bun".
Aristotel, considera că pedeapsa aplicată infractorului este o necesitate
socială, mulţimea obţinându-se de la încălcarea legii, din cauza ameninţării pe
care o exercită aceasta, recunoscând pedepsei şi latura etică; pedeapsa este mijloc
de reparare morală a infractorului, numind-o ca şi Platon "medicamentul sufletului".
In literatura antică greacă, îndeosebi în tragedie, găsim motivul crimei. Unii poeţi
au arătat o anumită înţelegere a psihologiei infractorului.
Amintesc aici opera lui Sofocle, Oedip rege, în care personajul principal, Oedip
îşi ucide tatăl şi ulterior se căsătoreşte cu mama sa.
Atât în criminologie cât şi în psihiatrie, complexul Oedip este studiat şi
analizat, Signiund Freud fiind unui dintre primii oameni de ştiinţă care demonstrând
importanţa instinctului sexual în formarea personalităţii umane, analizând acest
complex, a demonstrat şi importanţa pe care anticii o dădeau analizei
comportamentele antisociale, căutând să explice etnogeneza acestora.
b) Roma- Cultura şi civilizaţia antică romană s-au
format preluând valorile culturii şi civilizaţiei greceşti, chiar şi
concepţiile religioase, politeiste - zeii greci fiind cunoscuţi la romani sub alte denumiri.
Era, firesc, în acest context, ca idei ale gânditorilor greci să fie regăsite la filozofii
Romei antice cum sunt: Cicero şi Seneca.
Astfel, primul menţiona expres că fundamentul oricărei pedepse este interesul
statului şi că ea acţionează prin exemplaritate şi intimitate, iar Seneca susţinea că
pedeapsa aplicată infractorului are un singur scop: "asigurarea securităţii publice".
Acesta din urmă, continuându-l pe grecul Platon, arată că pedeapsa aplicată nu
mai poate repara răul produs, în schimb se aplică celui vinovat pentru "a nu mai
greşi în viitor".
c) Creştinismul- Această religie, care a cuprins în zilele de azi o mare parte a
umanităţii, a luat naştere la sfârşitul antichităţii. Gânditori ca Porfiriu, Origene,
Teogenie şi Partene, reprezentanţi ai creştinismului, au analizat existenţa oamenilor
departajând-o de destinul hărăzit de multitudinea de zei, specifici credinţelor
politeiste.
Cel mai de seamă gânditor al perioadei de început al creştinismului a fost
Sfântul Augustin (354-430) care, prin lucrările sale "Cetatea lui Dumnezeu" şi
"Confesiunile", a dorit să realizeze un consens între dogmele creştine şi cele ale
filozofiei antice ale lui Platon.
In accepţiunea sa pedeapsa aplicată delicvenţilor trebuie să aibă înainte de
toate un caracter preventiv (accepţiune care este similara fcu cea a lui Platon) care
să nu ucidă vinovaţii ci să-i educe.
El era împotriva torturii şi considera că existenţa oamenilor răi, împreună cu
cei buni, nu poate afecta ordinea socială, pentru că aşa a vrut Dumnezeu.
3.4. Criminologia în evul mediu

3
La sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu, în secolul V, paralel cu

dezvoltarea geografică, se stabilizează credinţă creştină pe regiuni întinse ale
Terrei. Şefii statelor s-au convertit la creştinism.
In anul 312, împăratul roman Constantin Cel Mare, sub influenţă mamei sale
Elena, a impus creştinismul. In apus, Clovis, regele Francilor, îi converteşte la
religia creştină, în 496, pe toţi galii, iar biserica cu conducătorii ei spirituali devin
personajele cele mai importante în conducerea societăţii medievale.
Era normal ca şi în domeniul criminalităţii, ideile care s-au impus să vină din
partea bisericii creştine, în care Dumnezeu era judecătorul prin reprezentanţii lui pe
pământ.
Forma procedurală folosită de biserică pe tot parcursul Evului Mediu era
cunoscută sub numele de "Judecata lui Dumnezeu", ea era determinată de o realitate
crudă, creşterea criminalităţii, numerică şi foarte periculoasă, sistemul probator aparţinea
ordaliilor
Acestea au fost probe judiciare al căror rezultat dovedeau adevărul după
voinţa lui Dumnezeu. Potrivit acestor proceduri, indivizii erau supuşi probei focului,
fierului incandescent, înecului, otrăvirii, uleiului încins sau duelului judiciar, toate
nefiind decât torturi pentru a obţine din partea suspecţilor, adevărul.
Se considera că, dacă persoana rezista acestora, era nevinovată. Potrivit
gânditorilor din acea perioadă, mai toţi teologi, dintre care cel mai de seamă a fost
Toma D"Aquino, delicvenţii, numiţi de cele mai multe ori eretici, comiteau relele pentru
că erau sub influenţă păcatului originar ("actul de ruptură a comuniunii de la
început dintre Dumnezeu şi om") 4 .
Spre deosebire de Sfanţul Augustin, acesta considera că infractorii
(păcătoşii) nu merită să fie reeducaţi ci dimpotrivă trebuie exterminaţi.
In privinţa reacţiei sociale faţă de criminalitate, în evul mediu nu putem vorbi
decât de represiune, pedeapsa fiind singurul mod prin care trebuiau reeducaţi
delicvenţii.
Pedepsele, aşa cum arăta Enrico Ferri, erau rodul fanteziilor exasperate ale
oamenilor bisericii care inventau tot felul de chinuri şi torturi, în care închisoarea
(privarea de libertate) era folosită doar în faza judecăţii.
In principal, acestea erau: bătaia cu biciul sau nuiele în public, mutilările şi
moartea (de obicei prin ardere pe rug sau spânzurătoare).
Un rol important în acest sistem de reacţie socială medievală 1-a avut
inchiziţia, organ judiciar creat de biserica catolică, care a avut ca scop lupta cu
erezia pentru distrugerea ei.
Ea şi-a desfăşurat activitatea în ţările din vestul European, cu excepţia
Angliei şi ţările nordice, pe baza bulelor papale şi a regulamentelor editate din
conciliile provinciale.
3.5. Criminologia intuitivă
Criminologia intuitivă, aşa cum este numită de specialişti 5 , este criminologia

apărută cu un secol înainte de întemeirea criminologiei modeme şi care îi au ca
precursori pe Luis de Secondet Montesquieu şi Cesare Beccaria, autori ai lucrărilor
4
M.Stoian, Dicţionar religios, Ed. Garamond, Bucureşti, 1993, p.203.
5
G. Kellens, L'elaborations d'une politique criminelle contable, Revue de criminologie nr.9/1971,
Paris. Cit.de I.Gheorghiu Brădet în op.cit.p. 18.
4
"Spiritul legilor (Geneva 1748) şi Despre delicte şi pedepse" (1764), alături de John
Howard şi Jeremy Bentham.
3.6. Şcoala clasică
In cadrul criminologiei intuitive, precursoare a criminologiei de azi, ideile lui

Cesare Beccaria sunt cunoscute sub denumirea de şcoală clasică, care studiază
infracţiunea ruptă de persoana infractorului.
Potrivit reprezentanţilor acestei şcoli, infracţiunea este rodul voinţei libere a
infractorului, persoana devenind infractor pentru că aşa a dorit.
Aici, persoana infractorului rămâne în afara sferei cercetări, precum şi
condiţiile sale de viaţa şi particularităţile iui psihice. Încălcând voit legea penală
susţine Beccaria, dreptatea cere ca infractorul să fie pedepsit.
Beccaria a criticat cruzimea şi inegalitatea pedepselor care rămâneau sub
influenţa tendinţelor inchizitoriale, formulând multiple măsuri care să ducă la
combaterea, infracţiunilor şi umanizarea pedepselor, măsuri care sunt
valabile şi astăzi.
Prin măsurile cu caracter preventiv. Cesare Bonesana, Marchese di
Beccaria, propunea: creşterea nivelului de educaţie, eradicarea parazitismului
social, instituirea de gărzi pe timpul nopţii în oraşe şi luminarea străzilor.
Numeroşi suverani ai ţărilor Europene de atunci au fost influenţaţi de ideile
lui Cesare Beccaria cum au fost ţarina Ecaterina a Ii-a a Rusiei, împăratul Iosif al
II-lea al Imeriului Habsburgic sau relege Prusiei - Frederic Cel Mare. Aceştia au
promulgat legi noi, au îmbunătăţit regimul penitenciar şi au renunţat la tortură.
3.7 Şcoala Cartografică (Geografică)
Iniţiatorii acesteia sunt: belgianul Quetelet (1796-1874) şi francezul Andre

Guerry (1802-1866). Ei au efectuat simultan în ţările lor, cercetări statistice cu
privire la constanta fenomenului infracţional. După ei, criminalitatea este un
fenomen social care se repetă an de an, cu aceeaşi constantă şi regularitate.
Guerry concluziona că infracţiunile împotriva persoanei predomină în
regiunile din sudul Franţei, în anotimpul cald, iar cele contra proprietăţii predomină
în regiunile din nord, în anotimpul rece. Această teză a şcolii cartografice este
cunoscută sub numele de "legea termică a criminalităţii", potrivit căreia în
anotimpurile calde ale anului se comit mai frecvent infracţiuni împotriva persoanei,
iar în anotimpurile reci se comit mai frecvent infracţiuni contra avutului persoanei.
3.8. Apariţia criminologiei şi evoluţia ei
a) Şcoala antropologică
Apariţia ei este legată de omul de ştiinţa italian Cesare Lombroso, medic
legist şi psihiatru. Concluziile sale bazate pe măsurători şi observaţii ale corpului
unor criminali aflaţi în penitenciarele italiene, conchid că infractorul este o
persoană născută pentru a comite crime. Acestea au fost redate în lucrarea sa
"Omul delicvent" (1876). Apariţia ei a marcat naşterea unei ramuri a
antropologiei generale, denumită antropologia criminală, având ca obiect studiul
biopsihic al omului criminal.
5
Anterior lucrării lui Cesare Lombroso au existat preocupări pe linia

antropologiei criminale. Au existat şi alţi cercetători cum au fost: Lavater, creatorul
fizionomiei, care au încercat să stabilească tipologia caracterială a omului după
trăsăturile feţei.
Cesare Lombroso, în cercetările sale, nu a pornit pe un teren sterp. El a fost
influenţat de cercetările medicului francez Despine Prrosper care s-a ocupat cu psihologia
criminalului.
Lombroso a avut precursori şi în literatură, aşa cum au fost Eugen Sue, în
"Misterele Parisului" şi Feodor Dostoevski în "Crimă şi Pedeapsă". Aceştia au descris
tipuri de criminali pe care i-au cunoscut personal.
Dintre tezele cuprinse în lucrarea amintită, pe care le vom menţiona în detaliu
în capitolul "Orientarea Biologică" cea cu privire la cauza infracţionalităfii se impune.
Potrivit lui Lombroso, criminalitatea este datorată construcţiei biologice (antropologice) a
infractorului. Autorul susţine şi teza că există atât în regnul vegetal cât şi în cel
animal, diferite forme de crime.
Spre exemplificare se aminteşte că în natură s-au identificat peste 22 de
specii de omor la animale şi cazul plantelor carnivore, toate având aceleaşi
"motive" ca şi la oameni.
Potrivit lui Lombroso, infracţiunea este proprie oamenilor primitivi, sălbaticilor
şi copiilor. Astfel, la copil se găsesc caracterele specifice criminalului înnăscut: furia,
minciuna, invidia, cruzimea, răzbunarea, lenevia, gelozia, predispoziţia la
obscenitate, puterea imitaţiei.
Teza criminalului înnăscut este cea la care se ajunge pe baza ideilor de mai sus,
predispoziţiile enumerate având la bază ereditatea şi atavismul. Lombroso a elaborat
şi "teza stigmatelor". Aceste stigmate, el le-a împărţit în trei categorii: stigmate
anatomice (asimetria craniului şr feţei, anormalitatea cutiei craniene şi a creierului,
fruntea îngustă, păroasă şi încreţită, proeminenţa maxilatelor, urechile în formă de
toartă şi îndepărtate de cap, ochii mici şi fără expresie, gura diformă, degete
diformă), stigmate psihologice (lipsa iubirii, a milei, existenţă cruzimii, ura şi
răzbunarea) şi stigmatele fiziologice (pletele, daltonismul, strabismul etc).
In aprecierea cauzelor criminalităţii, pornind numai de la persoana
infractorului, fapt pentru care Cesare Lombroso a fost vehement criticat de
contemporanii săi, se neglijează în totalitate condiţiile social-economice care
generează infracţionalitatea. In plus cercetările ştiinţifice ulterioare perioadei lui
Cesare Lombroso au infirmat teza criminalului înnăscut.
Rămâne meritul autorului de a fi abordat pentru prima oară studiul
personalităţii infractorului cu sublinierea factorilor individuali.
b) Şcoala psihiatrică sau psihologică reprezintă o variantă a şcolii

antropologice, având ca reprezentanţi pe medicii francezi Morell, Maleschatt,
Benedikt, Laurent, Gamier şi Florei.
Aceştia explicau infracţionalitatea pe baza unor maladii psihice; care tulbură
echilibrai mintal al individului, însă nu provoacă nebunia. Potrivit acestor autori,
infractorul nu-i un alienat situat însă între oamenii responsabili şi cei iresponsabili.
c) Şcoala pozitivă italiană a apărut în corectarea şi perfecţionarea operei

lombrosiene, reprezentanţii de'r:că nwai ei sunt Enrico Ferri şi Rafaele Garofofo. Ei
au încercat să concilieze exagerările antropologiei criminale cu cele ale şcolii
franceze. Aceştia explică existenţa criminalităţii printr-o complexitate de factori
biologici, sociali şi fizici, rolul hotărâtor revenind celor biologici.
d) Şcoala sociologică franceză care a apărut ca o reacţie faţă de şcolile

antropologice lombrosiene şi pozitiviste italiene. Ea a apărut în Franţa, la sfârşitul
6
secolului trecut, denumită şi şcoala lyoneză, după reşedinţa unui dintre întemeietorii
ei, Lacassagnel. Printre reprezentanţii de seamă ai acesteia se mai numără
Manouvrier şi Tarde.
Aceştia acordă factorilor 'sociali, drept cauză a criminalităţii, o importanţă
foarte mare, eclipsând importanţa . celorlalţi factori.
Astfel, doctorul Lacassagne, un critic virulent al tezelor lombrosiene, susţine că
societatea, prin tarele ei, este responsabilă de existenţa infracţiunilor, concluzionând că
"fiecare:societate îşi are criminalii pe care-i merită".
Acesta, explicând rolul hotărâtor al factorului social în geneza infracţiunii,
afirma: "mediul social este bulionul de cultură al criminalităţii; microbul este criminalul,
un element care nu are importanţa decât din momentul în care găseşte bulionul care
îl face să fermenteze".
In viziunea reprezentanţilor acestei şcoli, tipului de criminal înnăscut, creat de
Cesare Lombroso, i se opune tipul de criminal social sau profesional.
3.9. Evoluţia criminologiei ca ştiinţă
După apariţia în Europa a tezelor mai sus menţionate, la începutul secolului XX,
în Belgia, în anul 1907, a apărut "Revue de droit penal et de criminologie" marcând
un moment important al criminologiei în drumul său spre afirmare ca ştiinţă
adevărată şu automată.
In anul 1934, după primul război mondial, la Paris s-a creat Societatea
Internaţională de Criminologie având ca obiectiv cercetarea la nivel naţional şi
internaţional a criminalităţii.
Această societate, începând cu anul 1952 sub patronatul ONU organizează
cursuri internaţionale de criminologie, insistându-se pe cercetarea reală a
fenomenului criminalităţii prin metode ştiinţifice de investigare.
Ulterior, în diferite regiuni geografice au fost create instituţii şi centre
internaţionale de investigare ştiinţifică a criminalităţii, cum au fost: Centrul de
Criminologie comparată de la Montreal (Canada), Institutul pentru Controlul şi
Prevenirea Criminalităţii e la Helsinki (Finlanda) şi Centrul Internaţional de
Criminologie de la Geneva (Elveţia), care a avut menirea de impulsionare a
formării criminologiei ca ştiinţă.
In SUA, după cel de al doilea război mondial, cercetările de ordin sociologic,
incluzând pe cele care privesc criminalitatea, a cunoscut o adevărată explozie
făcând ca dezvoltarea criminologiei, în sânul sociologiei să aibă un alt, drum faţă
de criminologia din Europa.
In perioada deceniilor 60-80, opiniile unor specialişti de marcă, cum sunt
Jean Pinatel şi Jean Leoute, în Franţa, Herman Mannheim, în Anglia, Devis
Sizobo, în Canada şi Edwin Sutherland în SUA, au dus la asamblarea
criminologilor specializate într-un tot coerent.
48 X. Evoluţia criminologiei în România
In România, reflecţii privind teoriile criminologice s-au regăsit în lucrările unor
cunoscuţi penalişti ca Ion Tonoviceanu, Traian Pop şi Vintilă Dongoroz.
Astfel, Ion Tanoviceanu considera injustă teză lombrosiană a criminalului
înnăscut, apreciind că infracţionalitatea este produsul a mai multor factori, cei mai
importanţi fiind ereditatea, educaţia şi mediul social.
Potrivit opiniei sale, pedeapsa are dublu scop: îndreptarea vinovatului şi
prevenirea săvârşirii de noi fapte penale, de către indivizii care ar fi ispitiţi la
asemenea fapte.
7
Pentru prevenirea infracţiunilor, acesta propune:

1) instituirea de reforme economice şi sociale;
2) măsuri educative;
3) buna organizare a aparatului de stat;
4) îmbunătăţirea legislaţiei şi a modului ei de aplicare.
Traian Pop este juristul care a elaborat primul curs de criminologie din ţara
noastră (în 1928). El reuşeşte să prezinte un bogat material informativ reflectând
principalele concepţii criminologice existente în primele decenii ale secolului XX.
Acesta, în tratarea cauzelor criminalităţii, ajunge la concluzia că influenţa
eredităţii este mai mare decât cea a mediului, iar infracţiunea fiind un fenomen
social va exista atâta timp cât va exista şi societatea.
In cursul său de Drept penal (apărut în anul 1939), Vintilă Dongoroz, deşi nu
accepta tezele lui Cesare Lombroso, apreciază contribuţia acestuia la crearea
antropologiei criminale. Apreciază că infracţionalitatea are o cauză complexă, atât
de ordin intern, ce ţine de persoana infractorului, cât şi de ordin extern.
Cu privire la definiţia criminologiei se afirmă că ar cuprinde: antropologia,
psihologia, sociologia, etnografia şi demografia criminală.
Bibliografie
1. G. Kellens, L'elaborations d'une politique criminelle contable, Revue de
criminologie nr.9/1971, Paris.
2. Lygia Negrier, Dormont - Crimkologie, Ed. LITEC, Paris.
3. H. Opreau, Criminologie, Ed. Servo Sat., Arad, 1996.
4. M.Stoian, Dicţionar religios, Ed. Garamond, Bucureşti, 1993.
8
Modulul 4: Metodologia cercetării criminologice
Metodologia cercetării criminologice
Obiective specifice: cunoaşterea şi înţelegerea metodelor de investigare a

fenomenului social al criminalităţii.
Rezultate aşteptate: studenţii vor întelege modul în care este investigat fenomenul
social al criminalităţii.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul
studentii vor avea posibilitatea să cunoască şi să înţeleagă modul în care se aplică
metodele de cercetare ale fenomenului criminalităţii.
4.1. Consideraţiuni introductive
Menţionam anterior, privind definirea criminologiei, că problematica

investigării criminalităţii reprezintă una din condiţiile pe care trebuie s-o
îndeplinească ca ştiinţă, ea trebuind să dispună de metode de cercetare.
Scopurile sale se realizează prin activităţi concrete, coerente şi directe de
cercetare, desfăşurate de practicienii criminologi care, pentru cunoaşterea sub
toate aspectele a delicventei, aceştia trebuie să posede solide cunoştinţe de
istorie, medicină, antropologie, filozofie, de cultură generală şi de sociologie,
Criminologia ca ştiinţă socială, în realizarea acestui scop a apelat atât la
metode şi tehnici împrumutate de la celelalte ştiinţe cât şi la cele speciale.
Abordarea metodelor şi tehnicilor de cercetare a fenomenului criminalităţii
porneşte de la adevărul că, în orice sistem, cunoaşterea nu se reduce numai la
suma părţilor care-l compun ci şi ia proprietăţile generale de interacţiune
complexă a altor factori.,
Tehnicile de investigare ale comportamentului uman nu au început cu
apariţia ştiinţelor sociale. încă din antichitate, gânditorii au fost preocupaţi de
analiza faptelor şi produselor
sociale. In istoria cunoaşterii Herodot semnalează, după toate probabilităţile, prima
anchetă socială, cea referitoare la recensământul populaţiei egiptene şi veniturile
ei, efectuată cu trei mii ani înainte de Cristos.
înaintea elaborării metodelor şi tehnicilor propriu-zise, ne vom referi la câteva
aspecte generale cu care vom defini noţiunile menţionate.
Citâridu-l din nou pe Raymond Gassin, care afirma că "prin metoda ştiiriţifică
se înţelege ansamblul de procedee utilizate de minte, fie pentru descoperirea
adevărului fie pentru a-l proba1 , suntem de acord cu această definiţie şi o însuşim,
afirmând încă odată că în criminologie, se folosesc asemenea procedee.
Prin tehnică, înţelegem modalitatea practică în care se utilizează metoda.
Cercetarea criminologică are, potrivit lui Jean Pinatel, un specific,
diferenţiind-o de cea sociologică în general, motiv pentru care, în accepţiunea
autorului metoda de investigare criminologică are câteva "reguli precise" ce trebuie
respectate pentru ca rezultatele obţinute să nu ducă la concluzii eronate. Acestea
sunt:
1
Op.cit., p.34.
27
a) respectarea celor patru niveluri de interpretare: primul la nivelul

ansamblului fenomenului criminalităţii (volum, dimensiunea criminalităţii); al doilea
nivel priveşte criminalul, al treilea fapta încriminată şi la cel de al patrulea referitor
la investigarea diferenţiată a criminalităţii pe genuri de infracţiuni, la diferenţa de sex
şi vârstă a făptuitorilor, etc;
b) prioritatea în descrierea fenomenului criminalităţii, a părţilor şi
caracteristicilor acestuia; criminologii trebuie să insiste şi pe scoaterea în
evidenţă a dimensiunii fiecărui gen de criminalitate, în funcţie de periculozitatea
lor;
c) eliminarea din procesul de investigare al criminalilor psihici, aceştia
fiind studiaţi de psihiatrie deoarece nu sunt subiecţi ai infracţiunilor;
d) cercetarea criminalităţii trebuie să se facă diferenţiat nu în totalitatea sa
ca fenomen social tinându-se seama de formele diferite de criminalitate (în
mediul urban, rural, al minorilor, crima gulerelor albe, etc.). 2
4.2. Metode generale
A. Metoda statistică
Criminalitatea este un fenomen esenţial cantitativ pentru a cărei
dimensiune se folosesc statistici, acestea fiind evidenţe numerice, pe genuri de
infracţiuni, realizate de stat, de unde-i vine şi numele, pe diferite domenii ale
fenomenului studiat. Statisticile se clasifică astfel:
- statistici naţionale sau internaţionale, pnmeis rsienndu-se »a
criminalitatea unui stat anume iar celelalte referindu-se la criminalitatea mai multor
ţări, aşa cum sunt cele publicate bianual de L'OIPC - Interpol;
- statistici ale organelor judiciare (poliţie, justiţie) şi penitenciare, acestea
stabilesc dimensiunile criminalităţii sesizate şi criminalităţii legale;
- statistici ştiinţifice, realizate de criminologi calificaţi, cercetători ştiinţifici
ori alte persoane (exemplificăm criminalitatea în afaceri sau economico-financiară).
Cu privire la statisticile judiciare, majoritatea specialiştilor
subliniază caracterul lor relativ.
Astfel, Valerian Cioclei menţionează două categorii de factori, obiective şi
subiectivi care "viciază statisticile".3
a) factorii obiectivi
- modificări intervenite în legislaţie;
- modificările intervenite în sistemele de înregistrare şi prelucrare a datelor;
- fluctuaţiile intervenite în activitatea organelor judiciare;
b) factori subiectivi:
- falsificarea datelor în mod voit pentru diferite motive administrative sau
politice;
- companiile antiifracţionale care direcţionează activitatea organelor judiciare spre
combaterea cu precădere a unor anumite delicte .
Acelaşi autor4 citându-l pe G. Picca, menţionează "Nu există un subiect mai
potrivit pentru falsele interpretări decât statisticile.,.. Cu toate acestea, statistica joacă
un rol decisiv în imaginea pe care o avem despre criminalitate. Ea orientează
deciziile politice, liniştea sau îngrijorează opinia publică, justifică sau condamnă
2
Jean Piuatel, Criminologie, Dalloz, Paris, 1963. p.52.
3
Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. Allbeck. Bucureşti. 1998, p.43.
4
idem, p.43.
28
reformele".
De aceea trebuie să privim cu multă circumspecţie la statistici, concluziile
rezultate impunându-se să fie verificate prin metode sociologice, aşa cum sunt
anchetele sociale de tipul celor de victimizare sau autoconfesiune.
B. Metode sociologice
Acestea sunt cunoscute şi sub numele de anchete sociologice,
criminologica ca ştiinţa socială preluându-le şi adaptându-le specificului
obiectului studiat.
Dintre cele mai utilizate metode sociologice în procesul de colectare într-o
manieră organizată de date relative la criminalitate, la delicvent şi victime, pe
baza cărora se formulează concluzii şi propuneri, menţionăm:
- observaţia;
- experimentul;
- interviul;
- chestionarul;
- studiul documentelor.
Observaţia
Este activitatea umană de contemplare şi sesizare a fenomenelor şi
proceselor studiate în forma lor natură, fără nici o intervenţie din partea
observatorului.
In criminologie, observaţia este ştiinţifică, deoarece ea este o contemplare
intenţionată şi metodică a realităţii socio-umane, fiind orientată spre un scop bine
determinat.
Obiectul observaţiei în criminologie se referă în principal la:
- domeniul comportamentului delicvent, individual şi de grup;
- acţiunile în care şi prin care acesta se manifestă;
- reacţiile pe care faptele antisociale le provoacă în rândul membrilor
societăţii.
Ca metodă de investigare criminologică, observaţia este recomandată în
studierea unor colectivităţi de infractori mai restrânse, a unor activităţi
determinate, pentru ca actele comportamentale ale eşantionului ales sunt mai
uşor de perceput. Aceştia pot fi studiaţi atât în libertate cât şi în penitenciare.
In funcţie de anumite criterii, observaţia criminologică poate fi clasificată
astfel:
1) în funcţie de relaţia observatorului cu realitatea aceasta poate fi:
- directă sau nemijlocită - ea fiind principala metodă de investigaţie,
deoarece "oferă informaţii cu valoare de fapte care constituie materialul cel mai
bogat, divers şi nuanţat, susceptibil de analize colective specific ştiinţelor
sociologice"5 contactul dintre criminolog şi obiectul studiat fiind nemijlocit, în afara
sistemului studiat;
- indirectă (exemplu studierea documentelor)
2) în funcţie de poziţia observatorului, observaţia poate fi:
- externă - când observatorul criminolog rămâne în afara sistemului
studiat;;
- interna - sau participativă care presupune contactul îndelungat al
observatorului cu colectivităţile studiate, chiar cu o anumită integrare în activităţile
specifice acestora
Apreciem că acest gen de observaţii sunt cele mai eficiente nu numai în
comparaţie cu observaţia externă dar şi faţă de celelalte metode de investigare,
5
Vasile Miftode, Metodologia sociologică, Ed. Porto-Franco, Galaţi. 1995, p.126.
29
cum sunt chestionarele şi interviurile, deoarece observatorul poate sesiza şi culege

date adevărate. In privinţa acestora, sociologul francez Madeleine Grawitz în lucrarea
sa, "Methodes de sciences sociales" menţionează: " este mai uşor a minţi pe un
anchetator decât a disimula ceea ce eşti faţă de un observator". 6
In privinţa relaţiei observator - observat, având în vedere specificul acestei
investigaţii de ordin sociologic (criminalitate, delicvent, victimă) se impun câteva
reguli stabilite de sociologi în general şi de criminologi în special:
a) stabilirea unei "linii de demarcaţie precise între observator şi
subiecţi";
b) să respecte normele de convieţuire a colectivităţii studiate;
c) să nu lase impresia că este o autoritate, să nu şocheze prin vocabular
şi cunoştinţe;
d) să nu forţeze prin nimic situaţia observată în vederea obţinerii de
date;
e) să descopere persoane cheie (lideri) formali şi informali;
Descriind această metodă de investigare , fără însă a avea pretenţia că a
fost abordată în totalitatea problematicii pe care aceasta o prezintă, menţionam
că rezultatele care vor fi obţinute prin observare a fenomenului criminalităţii vor
depinde în primul rând de personalitatea observatorului, de competenţa sa
profesională, de experienţa pe care o are, de talentul şi pasiunea pentru ceea ce
face.
In plus, concepţiile despre lume ale echipei de criminologi care realizează
ancheta criminologică folosind ca metodă observaţia, joacă un rol fundamental
atât în culegerea datelor din teren, dar mai ales în interpretarea lor şi formularea
concluziilor.
Experimentul
Este o observaţie perfectă şi dirijată de observator prin aceea că se
intervine în desfăşurarea fenomenului sau procesului observat prin schimbarea
condiţiilor, fie prin introducerea din afară a unor variabile sau factori noi, (în cazul
experimentului din teren), fie prin crearea unor condiţii artificiale de desfăşurare
(ca în cazul experimentelor de laborator).
In raport cu observaţia care reprezintă contemplarea unui fenomen care nu
se repetă, experimentul poate fi reconstituit şi repetat de câte ori este nevoie
pentru a se putea verifica ipotezele iniţiale în situaţia în care de la "prima
încercare" aceasta nu a fost posibilă.
In realizarea experimentului ca activitate de investigare a criminalităţii şi
elementelor sale componente, (delicventul şi victima) se parcurg şapte etape:
1) stabilirea ipotezelor;
2) crearea condiţiilor de observaţie;
3) stabilirea şi supravegherea grupului de control;
4) introducerea factorilor externi;
5) stabilirea consecinţelor acestora;
6) controlul şi dirijarea variantelor urmărite;
7) elaborarea, pe baza verificării ipotezelor, a concluziilor teoretice şi a
acţiunilor practice.
Deşi valoarea experimentelor este fără îndoială mai mare decât a
observaţiilor prin aceea că se verifică cu exactitate ipotezele, pentru că observaţiile
"lasă întotdeauna dubii şi locuri goale"71 nu se pot realiza cu uşurinţa cu care se
întreprind observaţiile, aceasta fie din motive etice şi juridice, fie din cauza
6
Idem, p. 136.
7
idem p.98.
30
costurilor ridicate.
Dar, dacă experimentul criminologie nu influenţează negativ şi nu lezează
demnitatea omului şi nu conduc la comiterea de noi delicte, el este admisibil şi se
impune în cercetările criminologice.
Interviul
Interviul este o metodă de investigare criminologică care constă într-o
convorbire, un dialog, purtat de criminolog şi unul din subiecţii de ordin criminologie,
delicvent sau victimă, pentru culegerea de informaţii în legătură cu scopul urmărit.
In criminologie, se cunosc felurite tipuri de interviuri, în raport de poziţia
persoanei care pune întrebări:
a) interogatoriul - fiind dialogul din timpul anchetei penale purtat în timpul
cercetării penale dintre anchetator şi inculpat (învinuit);
b) confesiunea - în cadrul dialogurilor de autoconfesiune sau de
victimizare pentru stabilirea cifrei negre a criminalităţii reale;
c) convorbirea terapeutică fiind dialogul purtat în cadrul criminologiei
clinice între medicul psihiatric şi delicventul în cadrul unor tratament prin
psihanaliză individuală, în vederea resocializării sale.
Regulile unui interviu eficient
In realizarea interviului pentru obţinerea unor răspunsuri care să poate fi
folosite trebuie să se respecte următoarele reguli:
a) o singură întrebare, un singur răspuns; regula aceasta impunând ca
printr-o întrebare să nu se ceară mai multe răspunsuri;
b) întrebările să fie precise şi simple;
c) interviul trebuie să aibă o durată scurtă, nu lungă sau, mai precis o
durată optimă, în funcţie de pregătirea şi personalitatea interlocutorului;
d) evitarea cuvintelor cu dublu sens şi a întrebărilor lungi;
e) întrebările trebuie să se refere la aspecte concrete;
f) întrebările trebuie astfel formulate pentru ca răspunsurile să nu fie
monosilabice, de genul ”da” sau "nu".
Aceste reguli, într-o formă diferită pot fi comune şi următoarei metode de
ordin sociologic, chestionarul.
Cu privire la aprecierea răspunsurilor date la întrebările puse, specialiştii
atrag atenţia asupra următoarelor aspecte:
- "ceea ce nu s-a spus este de cele mai multe ori mai important decât s-
a spus";
- "comportamentul real al intervievatului nu corespunde cu comportamentul
său verbal.8
In concluzie, referitor la interviu, putem afirma că, deşi are un rol secundar în
investigarea criminologică el furnizează date suplimentare şi complementare la
cele obţinute prin observaţie şi experimente.
Chestionarul
Este o altă metodă de investigare, de orientare sociologică, care constă în
formularea unui număr de întrebări care se adresează subiecţilor pe problematica
studiată.
Această metodă, spre deosebire de; interviu (unde cei doi participanţi stau
faţa în faţă, având un contact nemijlocit) se caracterizează prin:
a) întrebările se pun pe un formular (de obicei din hârtie) sau la calculator
cu privire la domeniul studiat, fără ca operatorul (criminologul) să intre în contact
direct cu subiectul;
b) de cele mai multe ori, subiectul este scos din mediul său, investigarea
8
Idem, p. 234.
31
realizându-se astfel într-un mediu similar laboratorului.

Cercetătorii criminologi trebuie să posede solide cunoştinţe teoretice şi în
acelaşi timp o îndelungată experienţă deoarece metoda este complexă şi
costisitoare, altfel rezultatele obţinute sunt false şi nefolositoare.
Specialiştii atrag atenţia asupra întregului proces de utilizare a chestionarului,
pornind de la stabilirea şi delimitarea temei de investigat, continuând cu
documentarea teoretică şi faptică, stabilirea ipotezelor, a eşantionului căruia i se
va administra chestionarele, redactarea chestionarului, administrarea lui pe
teren, codificarea răspunsurilor şi terminând cu analiza datelor şi redactarea
concluziilor.
In principal, regulile menţionate la interviu sunt valabile şi pentru chestionar,
având grija că realizarea "unui formular criminologie nu este o treabă de amator pe
care o poate îndeplini oricine - medic sau inginer, profesor sau funcţionar etc,
independent de pregătire şi profesie. Dimpotrivă, această operaţiune solicită o
muncă de înaltă calificare, de îndelungată experienţă şi înainte de toate o meserie
(de criminolog n.n) care nu poate fi învăţată numai din cărţi" 9 .
Alcătuirea chestionarului
Cu privire la formularea întrebărilor şi construirea formularului menţionat, s-au
emis următoarele reguli:
a) chestionarul nu trebuie să înceapă cu întrebări delicate care impun
răspunsuri prea dificile;
b) să nu se folosească întrebări negative;
c) întrebările înrudite trebuie "să fie bine amestecate";
d) întrebările pregătitoare şi uşoare să fie plasate la începutul
formulatului;
e) să existe întrebări ude odihnă şi de relansare", intercalate cu întrebări
dificile;
f) formularul să aibă o structură coerentă şi logică.
Fără să epuizăm întreaga problematică a metodei chestionarului pentru a
cărei stăpânire şi aprofundare, criminologii trebuie să efectueze aprofundate studii şi
practică îndelungată, (preocupare care din păcate astăzi nu există în ţara noastră),
concluzionăm că metoda chestionarului este o metodă secundară de investigaţie faţă de
observaţie şi experimentul criminologie, punându-se la dispoziţie opinii şi nu fapte
cu privire la fenomenul studiat "adică o imagine a obiectului studiat"
Studiul documentelor
Aceasta este cunoscută şi sub denumirea de metoda documentară. Ea
reprezintă de altfel tot o observaţie dar o observaţie indirectă. Cu ajutorul ei
criminologul, prin consultarea diferitelor documente oficiale şi particulare,
suplineşte lipsa informaţiilor care nu pot fi obţinute prin celelalte metode de
sorginte sociologică.
In abordarea acestei metode de investigare trebuie să se ţină seama că orice
document cu conţinut criminologie oferă, printre altele o imagine asupra populaţiei sau
domeniului vizat, redactarea şi construcţia sa depinzând de personalitatea autorilor
lui şi de particularităţile perioadei istorice căreia îi aparţine.
Documentele care fac obiectul investigaţiilor criminologice sunt: 10
1) situaţiile statistice (asupra cărora ne-am referit anterior) atunci când nu sunt
creaţia organelor judiciare sau a unor criminologi, din care, de mai multe opri, se
desprind date referitoare la dimensiunile criminalităţii sesizate şi legale dintr-o anumită
perioadă;
9
idem , p.278.
10
idem, p. .241.
32
2) arhive oficiale care cuprind documente calitative ca rapoarte de

activitate, analize directive, procese verbale, etc;
3) documente personale;
- corespondenţa de ordin personal, cum sunt scrisorile;
- autobiografii, jurnale, memorii.
4) documente auxiliare:
- presa - aceasta prezintă opinia publică adică reacţia societăţii faţă de
criminalitate;
- literatura - care oferă o imagine nuanţată şi complexă a delictelor, a
opiniilor faţă de crimă şi criminalitate. Am arătat anterior influenţă pe care au
avut-o romanele lui Dostoevski, piesele lui Shakespeare şi romanele
lui Eugene Sue asupra fondatorilor teoriei antropologice.
In literatura română, operele literare ca Răscoala lui Ion Rebreanu,
Baltagul lui Mihăi Sadoveanu, Groapa de Eugen Barbu, Moromeţii de Marin
Preda, Nişte ţărani de Dinu Săraru, Animale Bolnave şi In absenţa stăpânilor de
M. Breban, Orgolii, Vocile nopţii de Augustin Buzura, ca să amintim numai o
parte din autorii români şi operele lor, fac arializa'fie a delictelor, a stărilor
predelictuale, a delicvenţilor şi victimelor acestora în contextul istoric descris,
ele constituind pentru criminologi, date şi opinii referitoare la
fenomenul criminalităţii din perioadele descrise.
Metodele menţionate anterior, clasificate sub numele de sociologie, au fost
împrumutate de criminologie care este o ştiinţă sociologică pe care le-a adaptat
domeniul său. Aceste metode în rare situaţii s-au folosit singular îri investigarea
criminalităţii. Ele au fost folosite de foarte multe ori într-un complex de activităţi
de investigare care poartă numele de anchete.
Una din cele mai cunoscute anchete pe care le folosesc ca exemple atât
sociologii cât şi criminologii este "Ancheta ideologică" a şcolii din Chicago.
In cadrul acestui program, printre alte probleme care s-au urmărit au fost
fenomenul delicventei (îndeosebi bandele de tineri) şi dezorganizarea familială
din Chicago.
Intre tehnicile utilizate în cadrul acestor anchete au fost: observaţia, analiza
statistică şi studiul documentelor oficiale, personale şi auxiliare,
C. Metode psihologice
Şi în cazul acestora, suntem în faţa unor metode împrumutate din alte
domenii, adaptate specificului criminologiei, ele fiind folosite cu prioritare' ce
crimiriblogia clinică pentru studiul criminalului fie pentru a stabili motivaţia acrului
criminal fie pentru stabilirea programelor de resocializare a infractorilor.
Aceste metode sunt:
- observaţia psihologică, folosindu-se şi aici chestionarul şi interviul;
- testele psihologice care sunt de percepţie, de multe ori pentru stabilirea
aptitudinilor, etc;
- asociaţia liberây folosită pentru descoperirea unor stări psihice
tensionate;
- psihofizică prin care se stabilesc stimuli fizici care creează stări psihice
normale sau anormale;
- psihanalitică - starea cauzelor comportamentului criminal prin tehnica
analitică creată de Sigmund Freud.
D. Metode medicale
Criminalul, persoana care comite infracţiunea, de multe ori are sănătatea
şubredă, cu tulburări glandulare, cu traumatisme fizice sau psihice, stările acestea
contribuind la săvârşirea delictului. Din aceste motive sunt necesare examenele
33
medicale clinice şi analize de laborator.
4.3. Metode speciale

Pentru cunoaşterea cât mai apropiată de realitate a obiectelor investigaţiei
criminologice, criminologii au creat unele metode specifice fenomenului de
delicventă pe care literatura de specialitate le denumeşte speciale, care sunt:
studiile de caz, studiile reluate, monografia, comparaţia şi metoda tipologică.
a. Metoda studiului de caz
Este specifică examinării crimei şi criminalului facându-se o abordare
legată de aspectele de detaliu a acestor două concepte.
Pentru fiecare caz în parte, cercetătorii întocmesc fişe în care se
înserează rezultatele analizei aprofundate sun aspect social, medical şi
psihologic. Fapta comisă se analizează în privinţa modului de pregătire a actului
criminal, locul şi timpul comiterii, mijloacele şi modul săvârşirii faptei.
Fiind vorba de elementele individuale care compun criminalitate ca
fenomen socio-uman, studiul acestora este de ordin calitativ, faţă de cel cantitativ
specific criminalităţii în genere.
Metoda este folosită în cadrul criminologiei aplicate cunoscută, aşa cum
am afirmat şi anterior, sub numele de criminologie clinică.
b. Metoda studiilor reluate
Acestea sunt cunoscute în literatura de specialitate sub numele de studii
prelungite (etudes suivies des cas) 11 . Prin ele se propune a se verifica ce vor
deveni infractorii ale căror cazuri au fost deja studiate, după o perioadă de 3-5
ani, perioadă în care se examinează schimbările survenite în viaţa acestora,
evidenţiindu-se schimbările în bine sau în rău.
Această metodă este supranumită o metodă longitudinală urmărind şi
cariera criminală a delicvenţilor care fac din crimă un "modus vivendi".
Metoda acestor studii aparţine de fapt criminologiei clinice, ca parte
specială a criminologiei.
c. Metodă tipologică
In cadrul metodelor speciale, aceasta este cea mai veche, începându-se cu
studiul tipurilor de criminali nebuni, continuându-se cu tipul de criminalului
profesional, astăzi existând numeroase tipuri de criminali propuse de diferiţi
autori.
Prima clasificare tipologică importantă este cea a lui Errico Ferri care stabilise
cinci categorii de delicvenţi:
- criminali înnăscuţi;
- criminali nebuni;
- criminali pasionali;
- criminali din obişnuinţă;
- criminali de ocazie.
d. Metoda monografică
Prin denumirea ei rezultă că, ea constă în investigarea unei singure categorii
de crime sau unui singur tip de criminali.
Aceste studii se efectuează pentru criminalitatea unei diviziuni administrative,
grup de judeţe (Moldova, Ardealul), oraşe sau cartiere ale acestora
e. Metoda comparativă
Caracteristica acestei metode, cum arată şi denumirea sa, constă în
investigarea unui grup de delicvenţi în comparaţie cu un grup de nedelicvenţi pentru
11
R. Gassin, op.cit, p.126.
34
a se desprinde judecăţi de valoare cu privire la prima categorie.

In criminologie, cel mai cunoscut studiu comparativ este cel efectuat de
medicul de penitenciar, englezul Charles Goring.
In anul 1902, beneficiind de sprijinul guvernului şi al Universităţii din Londra,
OJoring a studiat 3000 de deţinuţi din închisorile Angliei, comparativ cu un grup,
de ^control format din tot atâtea persoane, studenţi de la Oxford şi Cambridge şi
de la alte instituţii, în dorinţa de a. verifica teoria lui Cesare Lombroso, referitoare
la criminalul înnăscut.
Concluziile acestui studiu comparativ au fost publicate în 1913, în lucrarea
"The English Convict", contrazicând teoria antropologului italian.
In finalul acestui capitol se cuvine să menţionăm că metodele şi tehnicile
de investigare în viitorul apropiat trebuie să constituie domeniul preocupărilor
practice aplicate de criminologi, ca profesionişti. Aceştia, .: într-o perioadă
următoare vor deveni o realitate şi în ţara noastră, pentru ca, în felul acesta, să
dispară imaginea nedreaptă care o are criminologia azi ca ştiinţa - cum bine
afirma Elisabeta Stănciulescu despre sociologie în general (şi despre
criminologie în special n.n.) - de depozit de cultură -specializată - dar fără viaţă. 12
Bibliografie
1. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. Allbeck. Bucureşti. 1998.
2. Vasile Miftode, Metodologia sociologică, Ed. Porto-Franco, Galaţi. 1995.
3. Jean Piuatel, Criminologie, Dalloz, Paris, 1963.
4. Stanciulescu E. Ancheta şi metodele ei , Colecţia Sociologie, Ed.
Publirom, 1998. Iaşi.
12
xxx, Ancheta şi metodele ei , Colecţia Sociologie, Ed. Publirom, 1998. Iaşi, p.7.
35
Modulul 5: Orientarea biologică
Orientarea biologică
Obiective specifice: cunoaşterea primei categorii de teorii folosite în explicarea genezei

criminalităţii
Rezultate aşteptate: studenţii vor cunoaste modul în care precursorii criminologiei,
începând cu Cesare Lombroso şi terminând cu teoreticienii contemporani, au căutat să
explice originea antropologică a criminalităţii.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui modul studenţii vor
avea posibilitatea să înteleagă rolul genetic şi eraditar în explicarea criminalităţii.
După abordarea problematici introductive care a privit definirea criminologiei ca ştiinţă,

stabilirea locului ei în constelaţia ştiinţelor care au ca obiect omul şi comportamentul său
social şi individual, etapele sale de dezvoltare şi metodele de investigaţie, considerăm că
putem expune teoriile criminologice care au explicat din diferite puncte de vedere
cauzalitatea delicventei.
In principal aceste teorii pot fi grupate în trei mari orientări:
a) Orientarea biologică
b) Orientarea psihologică
c) Orientarea sociologică
cu toate că unii cercetători, prin lucrările lor pot aparţine în egală măsură la două astfel
de grupări.
Trăsătura comună a teoriilor de orientare biologică, de la care derivă şi denumirea lor, este
aceea că explicaţia fenomenului criminal rezidă din aspecte morfofîziologice ale persoanei
umane. Criminologii aparţinând acestei orientări şi-au limitat investigaţiile doar asupra
delicventului, apreciind că delicventă este de ordin monocauzal, ea datorându-se unor
caracteristici bioantropologice care, odată stabilite, pe baza lor, pentru viitor, se poate
diferenţia infractorii de noninfractori şi de aici toate consecinţele care derivă dintr-o asemenea
departajare.
Deşi sunt multiple şi diverse aceste teorii pot fi grupate în câteva curente, unanim acceptate
de specialişti, după cum urmează:
1) antropologie;
2) al eredităţii;
3) al tipurilor de corp;
4) biopsihologie;
5) al constituţiei delicvente;
6) cel modern.
5.1. Curentul antropologic
Cel mai de seamă reprezentant al acestui curent a fost Cesare Lombroso, creatorul
antropologiei criminale şi al Şcolii pozitiviste italiene.
Lombroso s-a născut la 6 noiembrie 1835, la Verona, provenind dintr-o familie de evrei.
Începând de la 17 ani, a studiat medicina, la Pavia şi apoi la Padova i Viena. Din 1858,
36
când i-a terminat studiile, s-a ocupat de studierea bolilor mintale, perioadă în care, în urma
investiga iilor asupra cretinismului, publică lucrarea "Cretinismul în Lombardid".
Ca medic militar şi ulterior, din 1863 ca profesor la catedra de Psihiatrie, la Universitatea
din Pavia şi din 1876 tot ca profesor dar de medicină legală şi antropologie, la
Universitatea din Torino, Lombroso a efectuat diverse studii asupra delicvenţilor.
Unul dintre aceste studii s-a referit la corpurile şi craniile a 387 de criminali ce s-au aflat în
închisoarea din Pesaro. Constatările rezultate le-a comparat cu cele pe care le-a obţinut în
urma examinării a peste 400 de cranii şi corpuri ce-au aparţinut soldaţilor morţi în bătălia de
la Solferino1 .
In urma acestui studiu de anatomie comparată, a constatat că la criminali există o mică
denivelare (gropiţă) occipitală, anormal dezvoltată, faţă de craniile oamenilor necriminali,
dar asemănătoare cu gropiţa (denivelarea) existentă la craniile mamiferelor inferioare.
Din cauza acestei constatări, Lombrozo a dedus că delicvenţii, mai corect criminalii,
aparţineau unui tip de om înapoiat în raport cu oamenii normali.
Deducţia fondatorului criminologiei a fost, de fapt, dovada pe care o căuta în susţinerea
tezei sale, preluată de altfel de la Charles Darwin.
Cercetătorul englez (anterior, apariţiei lucrării în trei volume, "Omni delicvent" - 1876) a
afirmat în lucrarea sa "Strămoşul omului", în anul 1871 că: "Bărbaţii cu înclinaţii negative care
îşi fac ocazional apariţia în familii, fără o cauză observabilă, pot fi rămăşiţe ale unei stări primitive,
din care ei nu au progresat vreme de generaţi 2 .
Continuând observaţiile sale, el a supus 5907 de delicvenţi unui examen antropometric,
biologic, medical şi psihologic, comparând rezultatele obţinute cu cele desprinse în urma
examinării unui grup de control, format din nondelicvenţi. Concluzia la care a ajuns a fost o
confirmare a constatărilor anterioare: că adevăratul criminal este o fiinţă înapoiată spre stadiul
de atavism.
Pentru completarea teoriei sale, el a comparat delicvenţii cu membrii triburilor de primitivi care
mai existau atunci în diferite părţi ale lumii. Potrivit concluziilor sale aceştia din urmă sunt
întârziaţi nu pentru că le lipseşte civilizaţia, ci pentru că evoluţia lor spre omul normal s-a oprit,
aşa cum s-a întâmplat şi cu omul criminal care prezintă, spre deosebire de noncriminali, nişte
trăsături atavice, numite de el "stigmate anatomice", chiar dacă nu sunt vizibile la părinţii săi
genetici.
Aceste idei şi le-a sintetizat în lucrarea sa "L'uomo delinquente" apărută în 1876, unde
autorul a indicat un număr de caracteristici fizice exterioare, "stigmate anatomice" specifice
omului criminal dintre care menţionăm:
- asimetria craniului şi feţei;
- buze cărnoase şi umflate;
- nas deformat sau acvilin;
- lungimea excesivă a braţelor;
- deformaţii ale toracelui;
- bărbia proeminentă sau retrasă specifică maimuţelor;
- proeminenţa pomeţilor şi a maxilarelor; defecte particulare ale ochilor;
- urechi depărtate de cap;
- dentiţie anormală şi mai multe degete la mâini şi picioare.
Iniţial, Lombroso a afirmat că în procentaj de 60-70 % din criminali sunt "definiţi" de aceste
1
Bătălia de la 24 iunie 1859, unde trupele franceze ale lui Napoleon al III-lea. au înfrânt armata austriacă
condusă de împăratul Frantz Iosif. Aceasta a rămas cunoscută prin caracterul ei sângeros şi care a determinat
ca ulterior să se înfiinţeze CRUCEA ROŞIE.
2
Tudor Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex. Bucureşti. 1998. p.88.
37
stigmate.
La criticile aduse de contemporanii săi privind netemeinicia dovezilor sale, prin aceea că
există în lume suficient de mulţi indivizi cu asemenea stigmate care nu sunt criminali,
Lombroso* şi-ancontinuat cercetările folosind pentru timpurile, de atunci tehnici-şi aparate
perfecţionate cum erau cele electrice; El a examinat,; faţă de predecesorii antropologi, un
număr mai mare de părţi ale -corpului (indexai cefalo-spinal, indexul nazal, circumferinţă
Craniului şi ale orbitelor, dimensiunile arcadelor, ale sinusului frontal), descoperind alte genuri
de "stigmate" specifice omului criminal:
- stigmatele constituţionale care constau în împrumutarea unor Caractere proprii sexului
opus;
- stigmatele fiziologice cum ar fi daltonismul, ambidextrie, tatuajele, insensibilitate la
durere fizică, lipsa de sensibilitate;
- stigmatele psihologice - legate de activitatea creierului şi inteligenţei criminalului, care
duc la lipsa milei, a regretului şi iubirii, dar care fac să existe în comportamentul delicvenţilor:
- lenea;
- minciuna;
- nedreptatea;
- obscenitatea.
Aceste idei au fost cuprinse în ediţiile următoare ale lucrării "Omul delicvent", dar şi celelalte
lucrări intitulate: "Femeia delicventă", "Delicte vechi şi noi", "Omul alb şi omul de culoare",
etc.
Deşi nu Lombroso a creat termenul de "criminal înnăscut" se crede 3 că îi aparţine,
deoarece el l-a folosit în lucrările sale.
Potrivit acestei teze, Lombroso afirma "Criminalul se naşte criminal fiind determinat de forţe
irezistibile care-i domină corpul, cărora nu i se poate opune".
Către sfârşitul carierei sale, când celebritatea sa începuse să scadă, mai ales sub focul
acuzaţiilor făcute de reprezentanţii Şcolii sociologice lyoneze, sub influenţă discipolului său,
Enrico Ferri, Lombroso a acceptat existenţă şi altor tipuri de criminali decât cei înnăscuţi, ca:
cel pasional, nebun, alcoolic sau epileptic.
Toţi cercetătorii criminologi din zilele de azi recunosc meritul lui Cesare Lombroso de a fi
fondatorul Criminologiei ştiinţifice, opera sa bazându-se pe investigarea ştiinţifică cu metode
adecvate a criminalilor şi criminalităţii.
Prin concluziile sale, Lombroaso a fost întemeietorul unor teorii criminologice ulterioare,
aşa cum este cea a eredităţii.
Intre criticile aduse doctrinei lombrosiene, Raymond Gassin, în lucrarea citată enumerate pe
următoarele patru:4
1) Nu s-a acoperit explicaţia delicventei în ansamblu: dacă la începutul acesta afirma că în
procente, criminalii sunt înnăscuţi 63-70 %, ca ulterior această proporţie să scadă ia 30-35
%.
2) Criminalul nu prezintă caracteristicile fizice "stigmatele" descrise de Lombroso. Prin
cercetările efectuate de Charles Goring, ale căror concluzii au fost publicate în lucrarea
menţionată anterior, "Condamnatul englez", cercetătorul britanic a infirmat teza
lombrosiană.
3) Explicaţiile delicventei date de Lombroso a determinat un atac violent din partea Şcolii
sociologice care a demonstrat în egală măsură originile sociale ale crimei pentru oameni
care sunt normali, fizic şi mental.
3
Lygia Negrier-Dormont. Criminologie - op.cit. p. 51 "Expresia aparţine unui alt italian, Ferrorese, care l-a
propus cu mult mai înainte" (de a-l fi folosit Lombroso n.n.).
4
Ravmond Gassin - op.cit.pg. 136.
38
4) Lombroso a neglijat totalmente cauzele de ordin social - neţinând seama că, de fapt,
crima se comite în societate. Un criminal înnăscut, trăind singur, rupt de colectivitate nu va fi
niciodată criminal.
5.2. Curentul eredităţii

Primii reprezentanţi ai acestui curent au fost cercetătorii englezi Goring şi Pearson.
Aceştia, în perioada 1901-1913, dorind să stabilească veridicitatea ştiinţifică a teoriei
lombroziene a criminalului înnăscut, au cercetat 3000 de deţinuţi comparativ cu tot atâţia
studenţi de la universităţile Oxford şi Cambridge, plus funcţionari ai administraţiei
britanice.
Studiul comparativ efectuat pe cele două grupuri umane a scos în evidenţă că, aşa zisele
"stigmate anatomice" existau în egală măsură atât la delicvenţi cât şi la nedelicvenţi, infirmând
în felul acesta teza criminalului înnăscut.
Negând teza lombroziană, cei doi englezi au constatat că delicvenţii (condamnaţi cum se
exprimă Goring) au, spre deosebire de nedelicvenţi, o statură inferioară şi o greutate mai
mică, criminalii cântărind au 5-10 Kg mai puţin.
Goring a apreciat că această inferioritate fizică nu se datorează regimului de detenţie a
subiecţilor investigaţi ci moştenirii genetice preluată de la părinţi, inferioritate care este baza
conduitei delictuale, concluzionând că delictul (crima) este moştenită în acelaşi mod în care se
transmit de la părinţi la copii trăsăturile fizice şi personalitatea.
Din acest motiv, cercetătorul britanic a propus, pentru prevenirea crimei, sterilizarea
criminalilor pentru a nu se mai naşte copii criminali.
În explicaţia cauzei crimei, spre deosebire de Lombroso care nu a făcut o referire la cauze de
ordin social, Goring a încercat să demonstreze că teoria sa, deşi a luat în calcul şi condiţiile
sociale în care s-au dezvoltat şi evoluat subiecţii cercetaţi, nu poate să se bazeze pe aceşti
factori pentru că nu a găsit conexiuni între ei şi crimă.
5.3. Curentul tipurilor de corp

Germanul Emst Kretschner şi americanul William Sheldon sunt cei mai cunoscuţi
criminologi, reprezentanţi ai acestui curent.
a) Kretschner a identificat patru tipuri de corp,
stabilind pentru acestea corespondenţe cu conţinut criminogen:
1. tipul astenic (slab şi înalt), predispus la furturi mărunte;
2. tipul atletic (cu musculatură puternică, predispus la infracţiuni cu violenţă);
3. tipul pyknic (scund şi gras), predispus să comită fraude şi escrocherii şi
4. tipul displastic - caracterizat de anumite disfuncţionalităţi glandulare, predispus la comiterea
unor infracţiuni de natură sexuală.
b) Sheldon, în cercetările sale, a pornind de la faptul că fiinţa umană rezultă dintr-un embrion
format din trei straturi concentrice de ţesuturi, primul, cel de la
centrul embrionului, numindu-se endoderm, cel de la mijloc mezoderm şi cel de la suprafaţă
ectoderm.
Aceste straturi dau naştere la viscere, în cazul stratului endoderm, la oase, muşchi şi
tendoane pentru sistemul locomotor, în cazul mesodermului şi la conexiunile nervoase şi pielii
în cazul extodermului.
Cum realitatea a demonstrat că cele trei straturi embrionare nu se dezvoltă uniform,
acestea fiind uneori dominante faţă de celelalte două, cercetătorul american
concluzionează că, în raport de dominanta unuia dintre cele trei straturi, în viaţa apar trei
39
tipuri de oameni:
1) viscerotronic sau endomorfîc cu o puternică dezvoltare a organelor interne şi a
glandelor endocrine;
2) somatotonic - mezomorfic, cu dezvoltare predominantă a scheletului, a oaselor şi a
încheieturilor;
3) cerebrotonic sau ectomorfic cu dezvoltare puternică a creierului. a) endomorfîc b)
mezomorfic; c) ectomorfic După Freda Adler, Gerard Mueller şi William S.Lauter -
Criminology 1995-McGraw-Hill Scheldon apreciază că, tipul mezomorf (somatotonic) este
cel mai predispus infracţiunilor, mai ales în tinereţea individului.
5.4. Curentul biopsihologic

Fondatorul acestui curent a fost criminologul suedez Olof Kinberg, care şi-a expus teoria şi
conceptele în lucrarea sa "Basic problems of Criminology", publicată în anul 1935.
In accepţiunea sa, omul reacţionează la factorii de mediu care-l înconjoară, în funcţie de
constituţia sa biopsihologică, formată atât din trăsături ereditare normale cât şi din trăsături
ereditare patologice, la care se adaugă acele sechele ale unor boli pe care le-a primit în
timpul vieţii.
Luând ca punct de plecare aceste componente ale personalităţii umane, teoria cercetătorului
suedez are două variante 5 .
a) varianta constituţională - a indivizilor normali, în care, în funcţie de factorii
fundamentali ai personalităţii (nivelul inteligenţei, energia cerebrală de care dispune individul,
stabilitatea proceselor cerebrale şi soliditatea legăturilor nervoase la un moment dat)
oamenii se împart în patru categorii:
- cei cu funcţia morală limitată
- cei care reacţionează normal la factorii de mediu;
- cei care au suferit leziuni patologice ale creierului şi cu modificări de funcţiuni morale şi
- persoane adaptate la mediu.
b) varianta patologică
Potrivit acestei teorii, delicvenţii provin dintre indivizii care suferă de boli psihice sau au tulburări
grave de inteligenţă, ca urmare ale unor deficienţe ereditare sau traumatismelor cerebrale.
Situaţiile precriminale au în accepţiunea lui Kinberg cea mai mare importantă. Descoperind
factorii care acţionează asupra individului el propune să se efectueze o anchetă asupra
trecutului acestuia, a eredităţii lui, a bolilor şi accidentelor suferite.
In accepţiunea sa, comiterea infracţiunii depinde de factorii individuali şi de cei de mediu
care exercită asupra acestuia o pulsiune către comportamentul criminal. Pentru prevenirea
delictului trebuie ca individul să reziste cu putere acestei pulsiuni.
In privinţa pedepsei, Kinberg afirma că aceasta să nu fie severă dar să fie certă, ea neavând
caracter preventiv decât asupra indivizilor, delicvenţi identificaţi şi condamnaţi.
5.5. Curentul constituţiei delicvente

Italianul Benigno Di Tullio a creat conceptul de constituţie delicventă precum şi pe cel de
prag.
Potrivit teoriei sale, indivizii sunt dotaţi de Creator cu o constituţie personală, compusă din
elemente ereditare şi cele achiziţionate (primite) de la mediul în care trăieşte, mai ales în
prima parte a vieţii din copilărie.
5
Gh. Nistoreanu. C. Păun, op.cit, p. 15.
40
Unii indivizi au o asemenea constituţie care este predispusă crimei, din care nu duce
automat la crimă ci numai când excitaţiile exterioare depăşesc un anumit prag de
intensitate care este diferit de la individ la individ.
5.6. Curentul modera

Deşi varianta biologică ca etnogeneză a crimei a fost abandonată, în zilele de azi
cercetătorii au stabilit că totuşi s-au descoperit factori de ordin biologic, cu caracter
criminogeis, cu legătură directă şi indirectă în geneza crimei.
Gh. Nistoreanu şi C. Păun, în lucrarea citată 6 menţionează aceşti factori:
a) cei cu legătură directă
- tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii ale sistemului nervos;
- epilepsia;
:
- anomaliile de ordin endocrin.
b) cei cu legătură indirectă
- complicaţiile prenatale;
- tulburări comportamentale pe fondul microsechelelor;
- anomaliile cromozomiale.
Teorei complementului cromozomial xyy - cunoscut sub numele de sindromul lui Klinefelter
care, în mass media, i s-a spus cromozomul crimei, prin cercetările ulterioare i s-a
demonstrat netemeinicia.
Nici un cercetător nu a susţinut cu convingere fermă că bărbaţii care au în pamblica dublă a
acidului dioxiribonucleic (ADN), în locul cromozomului sexual formula xy, formula xyy, vor deveni
criminali, "ci doar că ei prezintă un risc crescut în dezvoltarea tendinţelor care să-i împingă să
devină infractori.”7
5.7. Concluzii
Deşi teoriile de orientare biologică au constituit temelia criminologiei ca ştiinţă, aşa cum
am menţionat au fost, abandonate în zilele de azi când există convingerea că geneza crimei
este multifactorială.
Mulţi cercetători care au abordat această cale nu au avut în vedere şi factorii sociali şi nu au
putut explica de ce indivizi care au prezentat aşa zisele stigmate anatomice nu au comis
infracţiuni şi alţii da.
Cu toate acestea, în finalul capitolului referitor la orientarea biologică trebuie să
recunoaştem că, în cauzalitatea multifactorială a crimei în care factorii sociali, economici şi
psihologici îşi au rolul lor, factorul primordial rămâne tot cel biologic, organismul criminalului.
6
Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 118.
7
TP Tudor Amza , op.cit.p. 125.
41
Exemple illustrative
a b c
Figura 1: Tipuri de corp potrivit Iui Scheldon
Bibliografie
1. Tudor Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex. Bucureşti. 1998.

2. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1995.
42
Modulul 6: Orientarea psihologică
Orientarea psihologică
Obiective specifice: cunoaşterea teoriilor de ordin psihologic folosite în explicarea genezei

criminalităţii.
Rezultate aşteptate: studenţii vor cunoaşte teoriile de orientare psihologică, rolul pe care l-
a avut Sigmund Freud în explicarea genezei criminalităţii şi în fundamentarea ca ştiinţă de
sine stătătoare a criminologiei.
vor avea posibilitatea să cunoască teoriile criminologice folosite în explicarea genezei
criminalităţii.
6.1. Consideraţiuni generale
Explicarea genezei criminalităţii din perspectiva psiho-morale s-a impus târziu, teoriile
antropologice, în special cea lombroziane, prin influenţa puternică avută la începutul
secolului XX, împiedicând afirmarea lor, cu toate că în paralel cu acestea se încercase
să se demonstreze cauza crimei prin "studiul patologiei criminale a bolnavului psihic1 .
Cercetătorii secolului XX, reprezentanţi de seamă ai psihiatriei, au studiat, fie tangenţial
(ca în cazul lui Sigmund Freud), fie în totalitatea lui, fenomenul criminal ca acţiune a
delicvenţilor normali.
Ei au încercat să determine, prin analiza psihicului individului, care sunt mobilurile care-l
determină să comită delictul.
Teoriile aparţinând acestei orientări se caracterizează prin aceea că în concepţia
autorilor, biologicul şi socialul nu au relevanţă în procesul criminogen "decât în măsura
în care permit o bună înţelegere a modului în care se structurează mentalitatea
criminală" 2 .
Aceste teorii, multiple şi diverse, unele apropriindu-se de orientarea biologică, altele de
orientarea sociologică pot fi categorisite în trei mari grupe, având în vedere cele două
dominante extreme: psihanaliza freudiană şi personalitatea criminală.
Cele trei grupe, regăsite la majoritatea autorilor sunt:
a) cele aparţinând curentului psihanalitic;
b) cele aparţinând curentului psiho-moral şi
c) teoria personalităţii criminale.
6.2. Teoriile curentului psihanalitic

Intr-o primă accepţiune, psihanaliza constituie metoda de investigaţie a psihicului uman,
vizând elucidarea semnificaţiei trăirilor şi comportamentului inconştient al individului,
metoda fundamentală de psihiatrul vienez Sigmund Freud.
In a doua accepţiune, psihanaliza este o tehnică psihoterapeutică, pusă la punct de
acelaşi psihiatru, care constă în dialogul liber, sau sub hipnoză, a pacientului cu medicul
curant prin care bolnavul descoperă trăirile inconştiente, pentru a le cunoaşte şi a putea,
prin propria voinţă, să le îndepărteze şi să revină la un comportament normal.
1
Gh. Nistoreanu, C.Păun, op.cit.,pg 122.
2
Valeriaii Coclei, Manualul de criminologie, Ed. All Back. Bucureşti, 1998. p.121, citâudu-l pe R.Gassin.
43
Sigmund Freud este comparabil cu Cesare Lombroso pentru meritele lui ştiinţifice care au
influenţat dezvoltarea criminologiei, deşi Freud nu s-a ocupat în principal de persoana
criminalilor.
Pentru că teoriile sale, conceptele create şi referirile, chiar tangenţiale, privind
personalitatea criminală au revoluţionat gândirea criminologică, în continuare ne vom
referi mai întâi la contribuţia lui S. Freud la dezvoltarea criminologiei şi apoi la teoriile
inspirate din psihanaliză.
a) Sigmund Freud şi contribuţia sa la dezvoltarea criminologiei

Medicul vienez, Sigmund Freud, a trăit în perioada 1856-1939; el şi-a
dedicat viaţa studiului psihicului uman, reuşind să dea psihiatriei o nouă orientare,
fiundamentându-şi teoriile pe structura şi funcţiile psihicului.
A creat concepte psihologice noi şi a lansat multe teorii originale; a acordat importanţă
deosebită instinctelor care domină viaţă psihică şi fizică a persoanei, menţionând că
individul "prin eul său nu este stăpân la el acasă''3 .
"Introducere în psihanaliză", "Totem" şi "Tabu", "Eul şi şinele", "Psihanaliza şi sexualitatea",
"Dincolo de principiul plăcerii", "Metapsihologia" şi "Interpretarea viselor" sunt operele sale
principale.
Psihanaliza este creaţia sa pe care a aplicat-o în multe cazuri, fie prin hipnoză fie în stare de
conştientă a pacienţilor.
Atât în timpul vieţii, cât şi după moartea sa, s-a bucurat de o largă apreciere chiar dacă au
fost şi critici, contribuţia lui fiind unanim recunoscută atât în domeniul psihiatriei cât şi în
cel al criminologiei.
In accepţiunea lui Sigmund Freud psihicul uman se compune din trei niveluri:
- Primul este ŞINELE (Id-ul). El reprezintă partea inconştientă a psihicului fiind formată
din totalitatea instinctelor, dintre acestea, cel mai puternic este instinctul sexual (care
asigură perpetuarea speciei umane) alături de instinctul plăcerii şi cel al agresivităţii.
- Al doilea nivel îl constituie EUL (sau Ego), reprezentat de partea conştientă a psihicului.
Acest nivel este format din imaginea pe care individul o are despre propria-i fiinţă în raport
cu natura înconjurătoare şi cu organismul său.
- Cel de al treilea nivel îl reprezintă SUPER EUL (sau Superego), fiind conştiinţa morală a
individului, concepţiile sale despre propria-i existenţă socială. Acest al treilea nivel este
cea mai recentă achiziţie a psihicului, dar şi cea mai fragilă.
Sigmund Freud susţine că viaţa psihică a individului este formată de acţiunile
permanente şi ostile, unele faţa de altele, faţa de EGO, pornite din partea pulsiunilor
instinctuale ce aparţin SINELUI şi din partea Superego-ului, acesta din urmă încercând
să dea o formă acceptabilă moral, pornirilor instinctuale, prinţr-un proces numit sublimare.
In situaţia că pulşiunile instinctuale sunt puternice şi nu pot fi refulate, Ego, ţinând seama
de conştiinţa morală (Superego), printr-un proces numit compensare, poate să le
deturneze energia spre alte finalităţi, cum sunt activităţile fizice, consumatoare de
energie (ex. sportul).
Când cele două procese nu sunt posibile, datorită Supereu-lui, pulsiunile instinctuale,
sunt retrimise în zona Sine-ului printr-un proces numit refulare.
Pentru persoanele al cărui Superego nu-i suficient de dezvoltat, în general cele lipsite
de pregătire şcolară, profesională şi de educaţie, funcţia de control a lui Ego este
redusă şi pulsiunile Sinelui răbufnesc, luând atât forme neviolente, dar mai ales
violente.
Sigmund Freud aprecia că pulsiunile instinctuale violente, infracţionale, sunt proprii
tuturor indivizilor, dar la aceia care au Superero-ul dezvoltat, prin Ego, pornirile de acest
gen sunt controlate şi stăpânite.
Se poate lesne înţelege din acest raţionament, că diferenţa dintre delicvenţi şi
3
S. Freud, Introduction a la psychanalyse, Ed.Pagot, 1989, p.266. citată de V. Cioclei. op.cit.p.122.
44
nondelicvenţi este situată la nivelul lui Superego, delicvenţii provenind din rândul
persoanelor la care procesele de sublimare sau de compensare au eşuat, fiind conduşi
în final la comiterea delictului.
Infracţiunile de incest, de paricid, viol şi perversiuni sexuale, Sigmund Freud le pune pe
seama "complexului lui Osuif/' şi a evenimentelor din prima copilărie.
Prin "complexului lui Oedip", savantul austriac a definit atracţia sexuală manifestată de
individ, în anii de început ai copilăriei, faţă de părintele de sex opus, corelată cu dorinţa
uciderii părintelui de acelaşi sex.
Criminologii contemporani, utilizând acest concept ("complexul lui Oedip") încearcă să
explice comiterea unor crime pe fond sexual, ca fiind o greşeală de orientare a acestui
instinct.
Un alt concept creat de Sigmund Freud este acela al "complexului de vinovăţie",
menţionat în lucrarea "Eul şi şinele", savantul considerându-l ca fiind cauza unor crime
comise de unii indivizi stăpâniţi de acest complex. Comiterea crimei este cea care dă
sentimentul unei eliberări individului în cazul în care acceptă pedeapsa ca pe un element
compensator.
Sigmund Freud, prin concepţiile sale a marcat considerabil cercetarea criminologică
determinând nenumăraţi oameni de ştiinţă să abordeze explicarea criminalităţii din
perspectiva psihologică, dând naştere la diverse teorii care în linii mari sunt următoarele:
a)TeoriiIe criminalului nevrotic
Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestor teorii sunt criminologii Alexander şi Stoub.
Aceştia, în raport cu componentele personalităţii psihice ale delicvenţilor, împarte
criminalitatea în trei categorii:
1. criminalitatea obişnuită din care fac parte:
- criminalii organici sau bolnavi psihic;
- criminali normali, aceştia sunt persoane sănătoase mintal, dar socialmente anormali,
în psihicul cărora nu există conflict între Ego şi Superego; aceşti indivizi aparţin de regulă
acelor comunităţi criminale, unde cnma însăşi cSie un utouus vivsnui ;
- criminalii nevrotici: din rândul acestora provin cei dominaţi de complexul de
vinovăţie, la care Şinele domină Eul, Supereul neexercitând influenţă acestuia din urmă;
1. criminalitatea ocazională, care se datoreşte situaţiei când Superego îşi suspendă
acţiunea datorită ameninţării sau legitimei apărări;
2. criminalitatea imaginară reprezentată de cea care există în visele unor indivizi.
Cei doi criminologi nord-americani susţin că sunt indivizi cu personalitate nevrotică,
caracterizată prin aceea că se află "în conflict cu ea însăşi". Aceasta se datorează
Supereului care a rămas în faza de dezvoltare primitivă determinând ca instinctele, în
special cele agresive, să domine comportamentul individului.
b) Teoria personalităţii antisociale
Reprezentantul acestei teorii care are la bază psihanaliza lui Freud şi concluziile sale
referitoare la evenimentele din primii ani ai copilăriei este Kate Friedlander.
Autoarea, în lucrarea sa "Delicventa juvenilă"*, susţine că individul în copilărie, este
dominat de instinctul plăcerii, ulterior fiind modelat printr-un proces lung de adaptare
care parcurge trei etape: 4
- prima este cea a relaţiilor dintre copii şi părinţi;
- ce de a doua este a formării Supereului şi
- ultima, etapa relaţiilor din colectivitatea familiei.
Kate Friedlander susţine că fiecărei etape îi corespunde o anumită relevanţă
criminogenă, după cum urmează:
- In prima etapă, cea a primilor ani ai copilăriei, când dominante sunt instinctul plăcerii
şi existenţă complexului Oedip, dacă acestea nu sunt rezolvate conform normelor
moralei, personalitatea viitorului matur va fi orientată spre comportamentul deviant.
4
Kate Friedlander, La delinquence juvenile, Ed. P.U.F., Paris, 1951.
45
- In cea de a doua fază, imitaţia este procesul care domină comportamentul copilului.
Dacă minorul va trăi într-un mediu familial criminogen, de obicei, va deveni un matur
delicvent.
- In cea de a treia faza, în cadrul căreia se realizează adaptarea socială a persoanei,
dacă va exista comportamente dominant negative, cu relevanţă criminogenă, copilul, de
cele mai multe ori, va avea la rându-i un comportament criminal.
Concluziile relevate de Kate Friedlander au fost confirmate de cercetările criminologice
ulterioare de orientare psihologică, stabilind că evenimentele din copilăria individului sunt
determinante în devenirea delictuală a acestuia.
c. Teoria complexului de inferioritate
Această teorie este una din cele mai vehiculate teorii postfreudiene. Alfred Adler (1870-1937)
fiind autorul acesteia
Potrivit teoriei sale, sentimentul de inferioritate, care-i domină pe unii indivizi, datorat unei
infirmităţi fizice, estetice sau intelectuale, creează în aceştia dorinţă de a-şi depăşi
handicapul, printr-un proces de compensare sau supracompensare.
In condiţiile unei personalităţi puternice, infirmităţile reale ale indivizilor sunt depăşite în
urma unor activităţi tenace şi repetate, compensându-se inferioritatea prin
autoperfecţionare 5 .
Dacă individul dominat de acest sentiment nu reuşeşte să-şi depăşească handicapul, el
degenerează în complexul de inferioritate, care Ipoate conduce la comiterea delictelor, fiind
calea aleasă pentru â determina colectivitatea în care trăieşte să-l introducă în centrul
atenţiei ei.
Adler consideră că, de obicei, complexul de inferioritate este dublat, în persoana
delicventului caracterizat de acest complex şi de lipsa de cooperare datorată frustrării la
care a fost supus în timpul copilăriei sale.
6.3. Teoriile curentului psiho-moral

Teoriile aparţinând acestui curent se caracterizează prin aceea că nu sunt influenţate de
psihanaliză, deşi abordează criminalitatea din punctul de vedere al genezei de
ordin psihologic.
Cei mai de seamă reprezentant al acestui curent sunt criminologul belgian Etienne de
Greef, iar în ziua de azi francezul Jean Pinatel.
a) Teoria instinctelor
Etienne de Greef a creat această teorie în care afirmă că personalitatea delicventului,
ca şi omului normal, în general are o determinare de ordin intelectual.
Potrivit autorului, instinctele acţionează în totalitatea lor, simultan asupra conduitei
persoanei, formând o structură afectivă, instinctele grupându-se în două grupe
fundamentale:
- instincte de apărare - care duc la supravieţuirea individului, având la bază
agresivitatea;
- instinctele de simpatie pe baza cărora individul acceptă alte persoane, formând
colectivitatea în care va trăi, contribuind la conservarea speciei umane. Criminologul
belgian considera că personalitatea delicventului începe să se formeze din
copilărie, când, datorită unor experienţe nefericite, cele două grupe de instincte se
alterează, în sufletul delicventului, instalându-se sentimentul de nedreptate, lipsa
afectivităţii şi starea de inhibiţie.
Etapele procesului criminogen, în accepţiunea lui Etienne de Greef, sunt următoarele:
a) cea a asentimentului temperat, în timpul căreia ia naştere dorinţă de a comite
delictul, în urma unor frustrări repetate şi a unor acte de nedreptate faţă de persoana
infractorului;
5
P. Popescu Neveanu , Dicţionar de psihologie, 1978, p. 122.
46
b) cea a asentimentului formulat, când viitorul delicvent acceptă delictul ca o acţiune

concretă şi îşi caută justificări şi mediul care să-l accepte,
c) ultima etapă este cea de criză când individul trece printr-o stare psihică periculoasă,
căutând ocazia trecerii Ia act, adică comiterea crimei. Deşi teoria este independentă de
psihanaliza freudiană, autorul concluziona că în cazul omuciderilor, Ego (eul)
consimte, tolerează sau suportă omorul, trăsătura psihică fundamentală a ucigaşului
fiind indiferenţa afectivă6 .
b) Teoria personalităţii criminale
Această teorie, cunoscută în Franţa sub numele personalităţii periculoase (Fetat
dongeraux) aparţine criminologului Jean Pinatel, fiind teoria care a cucerit multe minţi, ea
fiind folosită atât în explicarea etologiei crimei, dar şi în dinamica actului criminal.
Conceptul de personalitate criminală (sau periculoasă) nu este definirea unui tip anume
de delicvent. Ea este un instrument folosit de eriminologia clinică ca un termen
operaţional.
Jean Pinatel, pe bună dreptate, apreciază că nu există diferenţă de nici o natură între
criminali şi noncriminali, primii fiind oameni ca toţi ceilalţi. 7
In accepţiunea lui Jean Pinatel, nucleul personalităţii criminale este format dintr-o
"constelaţie" de patru trăsături de caracter negative, care luate separat pot fi întâlnite la
majoritatea oamenilor, dar când sunt însumate în aceeaşi persoană, ele dau individului
respectiv predilecţia către comiterea crimei.
Aceste trăsături sunt::
a) Egocentrismul, care reprezintă tendinţă individului de a se pune pe sine în centrul
realităţii, raportând totul la persoana sa, refuzând regulile morale stabilite de societate.
b) Agresivitatea - cu toate modalităţile sale de manifestare:
c) Labilitatea psihică, definită prin lipsa prevederii, a organizării propriei activităţi în timp
şî instabilitate în viaţa psihică şi fizică.
d) Indiferenţa afectivă, caracterizată prin lipsa altruismului, a emoţiilor şi simpatiilor.
Această personalitate, cu nucleul ei, este "o rezultantă şi nu un daf, afirma Jean Pinatel.
6.4. Concluzii
Autorii teoriilor aparţinând orientării psihologice li se poate reproşa în ce priveşte
explicarea genezei crimei, că au neglijat factorii de ordin sociali, considerându-i ca
elemente exterioare individului, fără relevanţă criminogenă, cu toate că delictul exista
numai acolo unde există societate.
Aceştia acceptă ideea eronată că delicventul este un om deosebit, care are o
personalitate total diferită faţă de nondelicvenţi, neluându-se în considerare că doar
"trecerea la act" este realitatea care separă cele două categorii de oameni.
Dar se recunoaşte că teoriile orientării psihologice au avut o contribuţie remarcabilă la
afirmarea criminologiei ca ştiinţă.
Multe din conceptele create de teoreticienii acestui curent au completat terminologia
criminologică, ei fiind frecvent folosiţi în limbajul de specialitate.
In final, aşa cum remarca şi R.M.Stănoiu, Jean Pinatel, prin conceptul şi teoria
personalităţii criminale a determinat apariţia acelei părţi aplicate a criminologiei,
cunoscută sub numele de criminologia clinică.
Exemple ilustrative
6
Citat de R.M. Stănoiu în op.cit.,p. 170.
7
Jean Pinatel, La societe criminagine, Editura Calmau - Levy, 1971, p. 9 - cit.de V.Cioclei, op.cit.129.
47
Figura 1: Sigmund Freud 1856-1939
Bibliografie
1. Valeriaii Coclei, Manualul de criminologie, Ed. All Back. Bucureşti, 1998.

2. S. Freud, Introduction a la psychanalyse, Ed.Pagot, 1989.
3. Kate Friedlander, La delinquence juvenile, Ed. P.U.F., Paris, 1951.
4. P. Popescu Neveanu , Dicţionar de psihologie, 1978.
5. Jean Pinatel, La societe criminagine, Editura Calmau - Levy, 1971.
48
Modulul 7: Orientarea sociologică
Orientarea sociologică
Obiective specifice: cunoaşterea teoriilor sociolgice folosite în explicarea genezei

criminalităţii.
Rezultate aşteptate: studenţii vor cunoaşte teoriile de ordin sociologic şi rolul pe care l-
au avut sociologi de marcă (Emile Durkheim) şi criminologi nord-americani (Edward
Shuterland, Selline) în explicarea de ordin social a genezei criminalităţii
vor avea posibilitatea să cunoască teoriile de orientare sociologică, care relevă rolul
factorului social educaţional în geneza criminalităţii.

Teoriile aparţinând acestei orientări au ca trăsătură comună: cauza exogenă
(exterioare fiinţe umane) a criminalităţii datorată influenţei mediului înconjurător, fizic şi
social.
Primele explicaţii ale genezei criminalităţii de ordin sociologic s-au succedat în
decursul timpului în ordinea următoare: teoriile şcolii cartografice: teoriile şcolii
socialiste şi cele ale şcolii sociologice creată de Durkheim, toate numite sub numele de
Şcoala franco-belgiană a mediului social, ai căror reprezentanţi R,M. Stănoiu îi numeşte,
"precursorii".
Teoriile de orientare sociologică care au; urmat "precursorilor", în timpul interbelic
şi chiar după cel de al II-lea Război mondial, în marea lor majoritate, poartă amprenta
sociologiei nord-americane, unde această ştiinţă a cunoscut o dezvoltare fără precedent,
teorii cunoscute sub numele modelului consensual.
Se afirma, de reprezentanţii acestor teorii, că; sarcina criminologiei (ca o ramură
desprinsă din sociologie n,n) este de a stabili substratul social al delicventei, identificat ca
fiind deteriorarea valorilor tradiţionale, generator de industrializare, urbanizare şi
generalizarea modului de viaţa urban1 .
Expunerea conceptelor acestor două categorii de teorii şi a celor aparţinând lui
Enrico Ferri, le vom face pe parcursul a trei secţiuni după cum urmează:
7.2. Şcoala franco-belgiană a mediului
A. Şcoala cartografică (geografică)

Creatorii acestei şcoli au fost belgianul Quetelet şi francezul Guerry. Cei doi autori,
fiecare în ţara lui, au cercetat fenomenul criminalităţii folosindu-se de statisticile judiciare,
care au început să fie publicate după 1826.
Ambii au constatat o anumită constanţă a fenomenului criminal, reprezentată de
frecvenţă mărită a delictelor îndreptate împotriva persoanei în regiunile sudice ale Franţei
şi în anotimpul călduros, în timp ce în regiunile nordice şi în perioada anotimpului rece sunt
mai numeroase delictele contra proprietăţii, constanţa datorându-se, în concepţia lor, legii
termice a criminalităţii.
1
Horia Opreaţi, Criminologie, Ed.Servo-Sat, Arad, 1996, p.146.
1
Gabriel Tarde, în lucrarea sa "Criminalitatea comparată", apărută în anul 1886,

analizând acest concept, l-a infirmat, demonstrând că nu clima, sau zona geografică, sunt
cele care influenţează criminalitatea, ci dezvoltarea economico-socială diferită a regiunilor
nordice faţă de cele sudice.
Raymond Gassin, în lucrarea "Criminologia" apărută la Paris în anul 1998, (a patra
ediţie) cu privire la Şcoala geografică, menţionează că ea a făcut vogă la sfârşitul
secolului al XlX-lea, dar astăzi "este practic căzută în uitare ca şi criminologia
lombrosiană".
B. Şcoala interpsihologică
Această şcoală a fost creată de Gabriel Tarde (1834-1904), ea mai fiind cunoscută
şi sub numele de şcoala imitaţiei.
Cercetătorul francez susţine că în viaţa socială există o lege naturală care conduce
destinele oamenilor, legea imitaţiei, conform căreia indivizii se comportă imitându-se unii pe
alţii, tinerii pe bătrâni, cei mici pe cei mari, cei săraci pe cei bogaţi, etc.
Extinzând acest raţionament şi în domeniul criminalităţii, Tarde concluziona că
delicventa, care este de origine socială, se datoreşte imitaţiei.
Tarde susţine că individul nu devine infractor datorită degenerescentei fizice aşa cum
afirma Lombroso, ci datorită societăţii care "l-a lăsat de capul lui încă din copilărie".
In privinţa concepţiei normalităţii crimei în societate, teoriei lansată de Emile
Durkheim, Gabriel Tarde a refuzat s-o accepte, criticând-o vehement. In acelaşi timp, prin
concepţiile sale a contribuit decisiv la combaterea teoriilor lombrosiene.
C. Şcoala sociologică
Sociologul francez Emil Durkheim (1859-1917) este considerat creatorul ei , acesta
fiind considerat, în mod justificat, cel mai mare sociolog, după creatorul sociologiei ca
ştiinţă, August Comte.
In anul 1892, Durkheim a publicat lucrarea "Sinuciderea" după ce anterior
publicase memoriul "Două legi ale evoluţiei umane", lucrări; în care sunt expuse teoriile şi
conceptele sale referitoare la crimă şi criminalitate.
Durkheim afirma că delictul (crima) este un fenomen social normal pentru că: "nu
poate exista societate în care indivizii să nu se abată, mai mult sau mai puţin, de la
tipul colectiv, este inevitabil ca printre aceste abateri să nu fie unele care să nu prezinte
caracter...”
Sociologul francez, în afară de normalitatea crimei, o consideră ca un factor de
sănătate publică, ea făcând parte din orice societate sănătoasă.
Concluziile care rezultă din aceste idei sunt:
1) caracterul permanent al criminalităţii;
2) lipsa unei cauzalităţi excepţionale, societatea însăşi generând crimele.
Majoritatea criminologilor au contestat caracterul de normalitate atribuit crimei de
Durkheim, menţionându-se că într-adevăr ea este inerentă*Societăţii dar nu este normală.
Situaţia este comparabilă cu cea a bolii în medicină, unde aceasta nu-i
considerată ca normală fată de sănătatea oamenilor, dar din păcate, este inerentă.
Durkheim a creat şi conceptul anomie prin desemnat obiectivă social, printr-o
dereglare a normelor sociale datorată unor schimbări bruşte (ex. crizele economice,
războaiele, revoluţiile, etc), stări care pot determina oamenii să se sinucidă sau să comită
crime.
In concepţia lui Durkheim, criminalitatea se manifestă atât ca factor de progres
social, cât şi ca motivaţie pentru întărirea vigilenţei sociale.
In privinţa progresului social menţionează că de multe ori delicvenţii prin actele lor
2
duc la schimbări importante în societate şi criminalul de ieri poate fi de multe ori eroul
sau chiar conducătorul de azi al societăţii.
In sprijinul acestei idei putem şi noi să afirmăm că este adevărat, dar nu în cazul
criminalităţii tradiţionale care priveşte genul de delicte îndreptate împotriva persoanei şi
avutului său, ci în cazul criminalităţii care vizează orânduirea socială şi organizarea
statală.
Sunt suficiente exemple în istorie şi chiar în zilele de azi, care vin în sprijinul
acestui raţionament, când unii din rebelii de ieri condamnaţi uneori la moarte, azi sunt
eroii naţiunilor lor si chiar şefii unor state recunoscute ca independente şi suverane.
Ih privinţa vigilenţei sociale, Durkheim aprecia că existenţa crimei dă posibilitatea
indivizilor noninfractori să discearnă binele de rău, crima fiind realitatea la care trebuie
raportate comportamentele morale ale societăţii.
D. Şcoala mediului social

Curentul acesta, aparţinând tot "precursorilor" a fost creat de medicul francez A.
Lacassagne, profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon (motiv pentru care
şcoala a fost supranumită lyoneză) care împreună cu Manouvrier au criticat şi combătut
teoriile lombrosiene, susţinând că mediul social are un rol determinant în geneza
criminalităţii.
Această teorie după primul război mondial, va sta la baza a numeroase studii,
îndeosebi în S.U.A, ea constituind şî inspiraţia Şcolii ecologice de la Chicago.
O menţiune specială, referitoare la influenţa mediului social, o facem amintindu-l pe
criminologul francez, de origine română, Vasile. V. Stanciu. Acesta se înscrie
printre cercetătorii care au acordat o atenţie specială, după cel de al II-lea Război
mondial, influenţei mediului urban asupra criminalităţii, concluziile sale bazându-se pe
investigarea criminalităţii din arondismentele pariziene 2 .
E. Şcoala socialistă
Acestei şcoli îi aparţin teoriile inspirate de scrierile lui Mane şi Engels care
vedeau în criminalitate un "subprodus" al capitalismului, ea fiind o reacţie la injustiţia
socială, considerându-se că va dispare în societăţile socialiste.
In cadrul acestei şcoli s-au înscris Turati Battaglia şi Loria în Italia, Berg în
Germania, Dupuy şi Legoyt în Franţa, dar mai ales olandezul Bonger, care au făcut o
analiză amplă a condiţiilor economice stabilind că inegalitatea economică a indivizilor
este cauza criminalităţii.
Critica adusă acestor teoreticieni a fost aceea că s-a privit restrictiv această
inegalitate pentru că în realitate nu toate delictele sunt determinate de ea, cauzalitatea
multora fiind foarte complexă, situaţie pe care susmenţionaţii teoreticieni nu vor s-o ia
în calcul.
7.3. Enrico Ferri şi Sociologia criminală

Enrico Ferri, eminent om de ştiinţă , discipolul lui Cesare Lomroso, a avut un
aport incontestabil în fundamentarea criminologiei ca ştiinţă. Principalele sale teorii şi
concepte şi le-a sintetizat în lucrarea "Sociologia criminală", dar cea care l-a impus în
mod deosebit, a fost referitoare la devenirea delictuală a individului.
Savantul italian a precizat că delicventul este determinat în comiterea crimei de
o multitudine de factori, între care şi cei de natură socială, combinaţia acestor factori
2
Lygia Negrier Donnont, op.cit, p.71.
3
fiind specifică fiecărui delicvent.

Enrico Ferri împarte aceşti factori, mai întâi în două categorii: endogeni (sau
antropologici) şi exogeni.
Din categoria factorilor antropologici potrivit autorului fac parte:
- factorii organici; factorii psihici şi
- factorii de personalitate, care este dată de sexe, vârstă, educaţie, pregătire,
şcoală, etc.
In categoria factorilor exogeni autorul include:
- factorii mediului fizic, pe care-i numeşte cosmotelurici, incluzând aici clima,
natura solului, succesiunea zilelor şi nopţilor, anotimpurilor şi producţia agricolă;
- factorii mediului social, din care fac parte familia, densitatea populaţiei, opinia
publică, religia, sistemul educativ, organizarea economică şi politică, alcoolismul, etc.
Ferri evidenţiază rolul primordial al factorilor sociali, mai ales în planul general al
criminalităţii, arătând în acelaşi timp că delictul concret are determinări în mai mare
măsură de ordin biologic şi fizic.
Un loc important în lucrarea lui Enrico Ferri îl au teoriile referitoare la:
- legea saturaţiei criminale;
- măsurile cu caracter preventiv al criminalităţii numite substitutive penale şi
- rolul pedepsei, teorii şi concepte care au influenţat cercetările criminologiei
ulterioare.
In privinţa legii saturaţiei criminale, autorul afirmă că în anumite condiţii sociale
şi fizice de normalitate se înregistrează o stabilitate a dinamicii infracţionale, ea
înregistrând creşteri deosebire numai în perioade de criză.
Substitutivele penale, în concepţia lui Ferri, sunt măsuri cu caracter economic,
politic, legislativ şi administrativ, menite să prevină criminalitatea
Acest concept a dovedit clarviziunea savantului cu privire la societate în general
şi la fenomenul criminalităţii în special.
Substitutivele penale, Ferri le împarte în trei categorii:
- economice, din care fac parte comerţul liberalizat şi bine organizat, libera
circulaţie a persoanelor, salarii corespunzătoare funcţionalilor publici, construirea de
locuinţe salubre şi înfiinţarea de organisme specifice asigurărilor sociale;
- politice, în care a inclus democratizarea societăţii, libertăţi politice şi
cetăţeneşti şi adoptarea de legi care să ducă la o administraţie locală bună;
- ligislative şi administrative, care cuprind administrarea corectă a justiţiei,
combaterea prostituţiei, a alcoolismului, interzicerea spectacolelor obscene, etc.
In privinţă pedepsei aplicate delicvenţilor Ferri consideră că aceasta reprezintă
un mijloc de apărare a societăţii faţă de crimă, ea fiind în acelaşi timp răspunsul pe
care societatea îl dă criminalităţii.
Pedeapsa cu moartea era apreciată ca fiind inadmisibilă pentru o societate
normală şi civilizată.
7.4. Modelul consensual

Teoriile modeme în care explicarea genezei crimei s-a făcut prin factorii de
ordin social, au cunoscut în S.U.A şi Canada, prin lucrările sociologice de aici, o
consacrare puternică, influenţând dezvoltarea criminologiei în perioada anilor 30-60 ai
secolului al XX-lea.
Caracteristica comună acestor teorii calificate de Denis Szabo ca aparţinând
modelului consensual, este ideea că indivizii, ca membrii societăţii, acceptă regulile de
convieţuire stabilite; toţi âcponâwd ;&rgensual5 respectându-le, cniar dacă nu toţi sunt
4
egali, din 'diferite motive (economice, sociale, fizice, irttelectiiăle etc), deoarece aceste
inegalităţi se vor ajusta încjpr6cesul convieţuirii, prin interacţiuni de solidaritate. Acei
indivizi care încalcă aceste reguli o fac din cauza unor factori care produc o ruptură în
procesul de adaptarea la funcţionarea normală a societăţii.
In concepţiile teoreticienilor aparţinând acestui model, criminalul este considerat un
inadaptat social.
Din acest model, potrivit criminologul canadian citat, dar şi a românilor
R.M.Stănoiu, GhNistoreanu şi C. Păun, fac parte teorii pe care le-au grupat în mai
multe curente ca: ecologic, culturalist, funcţionalist şi ale controlului social, grupare pe
care o vom folosi în continuare în explicarea acestor teorii.
a) Teoriile ecologice ale Şcolii de la Chicago

Aceste teorii îşi au denumirea amintită din cauza sociologilor americani, membrii
catedrei de sociologic de la Universitatea din Chicago care în perioada anilor 20-30,
influenţaţi de ideile lui Emile Durkheim, au realizat un studiu vast în zona marilor oraşe
din S.U.A, vizând identificarea factorilor de mediu care erau asociaţi cu delicventa, precum
şi determinarea influenţei acestora faţă de comportamentul uman în general.
Premisa de la care au plecat cercetătorii nord-americani (dintre care cel mai de
seamă a fost Robert Park) a fost aceea a similitudinii dintre ecologia animală şi vegetală
şi cea a societăţii umane. Se susţine că dacă în regnul animal şi în principal cel al
primatelor între elementele sale componente, s-au stabilit articulaţii cauzale, tot aşa
între oameni şi între oameni şi mediul înconjurător există articulaţii cauzale,
Robert Park şi asociatul său Ernest Burgers au stabilit că oraşele îşi măresc
continuu suprafeţele, identificând cinci zone concentrice, numite ecologice, începând cu
zona centrală, continuând cu zona industrială, cea a caselor muncitoreşti, zona rezidenţială şi
terminând cu cea de a cincea, zona navetiştilor sau suburbia.
Studiile cercetătorilor amintiţi au relevat anumite corelaţii între aceste zone şi
delicventă stabilind, printre altele că prezenţă numeroasă a imigranţilor, în marile oraşe,
ar fi cauza criminalităţii.
Alţi doi reprezentanţi ai acestei şcoli Shaw şi Mekay, au comparat grupurile de
imigranţi cu speciile noi de plante care cresc pe un teren arid, potrivnic şi care încearcă
să supravieţuiască adaptându-se pământului potrivnic, aceasta facându-se de multe ori
prin delicventă, zonele în care trăiesc fiind denumite zona de deteriorare morală sau
zone eriminogene specifice.
Un alt reprezentant al Şcolii ecologice de la Chicago este Thrasher, care în
lucrarea sa intitulată "Banda", afirmă, cu privire la zonele eriminogene că "procentul cel mai
ridicat al criminalităţii se găseşte în zonele centrale ale oraşelor sau în zonele adiacente lor
şi scade pe măsura îndepărtării lor spre periferie".
Cercetătorii menţionaţi au afirmat că zonele centrale ale oraşelor se caracterizează
printr-o criminalitate ridicată şi prin comportamente anormale sau imorale mult mai răspândite
ca vagabondajul, jocurile de noroc, prostituţia, cerşetoria, alcoolismul şi altele de
vandalism, faţă de cartierele mărginaşe.
b) Teoriile culturaliste
Caracteristica acestor teorii o reprezintă "cultura" la care "se raportează
personalitatea individuală"'', problema centrală constituind-o raportul dintre cultură şi
criminalitate.
O altă trăsătură comună acestor teorii este considerarea delicventului ca un
individ care s-a adoptat invers faţă de regulile generale de comportament pe care
majoritatea membrilor societăţii le respectă. 3
3
R.M.Stănoiu, op.cit., p. 198.
5
Din categoria teoriilor culturaliste cele mai importante sunt cele referitoare la:
1) conflictul de cultură;
2) asociaţiilor diferenţiale şi
3) subcultura delicventă.
c) Teoria conflictului de cultura
Reprezentantul acestei teorii este Thorsten Sellin, profesor al Universităţii din
Pennsyivania, preşedinte, într-o perioadă mare de timp, al Societăţii Internaţionale de
Criminologie, care şi-a făcut cunoscute conceptele sale criminologiee în lucrarea
"Conflictul cultural şi crima" apărută prima dată în anul 1938.
In accepţiunea lui Sellin cultura desemnează "totalitatea ideilor, instituţiilor şi
produselor muncii, aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane şi care permit a se
vorbi despre regiuni culturale, despre tipuri de cultură şi despre cultură naţională" 4
In societate, potrivit autorului, normele juridice sunt expresia culturii grupului
conducător, cu care alte grupuri pot veni în conflict. Acestea, din urmă, sunt de obicei
grupuri formate din defavorizaţi din diferite motive cum sunt:, sărăcia, apartenenţa la
altă rasă, la alte culte religioase sau imigranţi şî
care au alte norme culturale.
Infracţiunea, consideră Sellin, ia naştere tocmai pe fondul conflictului dintre
cultura grupului dominant, care considerai regulile sale obligatorii şi cultura grupului
defavorizat care îşi are propriile reguli obligatorii pentru membrii săi.
In acest sens criminologul. american conchide: "din acest punct de vedere codul
de conduită al gangsterilor este un cod moral, în aceeaşi măsură cu Decalogul ori
legea penală".
In privinţa adevărului în criminologie, înţelegând prin aceasta aflarea în
totalitate, a cauzei crimei, Sellin afirmă că aceasta este o dorinţă iluzorie, ca în toate ;
ştiinţele umane, pentru că prin comportamentul său, omul este infinit (indeterminabil),
motiv pentru care, criminologia, trebuie să se cantoneze doar la formularea unor
ipoteze cu un anumit grad de probabilitate 5 .
d) Teoria asociaţiilor diferenţiate
Edwin Sumerian, profesor la Universitatea din Indiana (SUA) este criminologul
care a creat această teorie, expunându-şi conceptele şi ideile în lucrarea sa intitulată
"Principii de criminologie" apărută pentru prima dată în anul 1924.
Potrivit teoriei sale, în societate există grupuri, mai mult sau mai puţin
numeroase care se împart în două categorii:
- o primă categorie cuprinde indivizi care respectă regulile moralei şi legile;
- cea de a doua categorie cuprinde indivizi care nu respectă aceste reguli.
”Indivizii, în viaţa lor socială, vin în contact cu ambele categorii, de oameni şi, în-
raport cu puterea de influenţare a acestora, persoanele se asociază diferenţiat, unii
faţă de cei morali şi corecţi, alţii faţă de cei imorali şi incorecţi.
. In accepţiunea autorului, o persoană poate să devină mai repede delicvent
atunci când influenţa asupra comportamentului său provine din partea grupului care
interpretează defavorabil;legile, nerespectându-le.
Asociaţiile diferenţiate, susţine Edwin Sutherland, se caracterizează prin frecvenţă,
durată şi intensitate, precum şi prin anterioritate, aceasta din urmă având influenţă cea
mai mare, pentru că, aşa cum educaţia morala şi corectă este inoculată individului încă
din copilărie şi durează toată viaţa, tot aşa şi comportamentul delicvent operează pentru
viitorul criminal.
4
T.Selliu, Conflictul cultural şi crima, citat de V.Cioclei în Manualul de criminologie, 1998, p. 115.
5
Citat şi de V.Cioclei în op.cit.,p. 114.
6
Continuând teoria lui Gabriel Tarde care considera că geneza crimei este imitaţia
Sutherland, în explicarea actului delicvent, menţionează următoarele:
- comportamentul delicvent nu este ereditar, el este învăţat;
- învăţarea delictului se realizează .printr-un proces complex de comunicare
care poate; fie verbal, prin mass media sau printr -un contact direct cu infractorii;
- învăţarea are loc, cu prioritate, în interiorul unui grup restrâns (familie, bandă,
vecinătate era).
Sutherland a studiat nu numai criminalitatea păturilor defavorizate ci şi pe cea a
persoanelor din grupul conducător (politicieni, funcţionari publici, oameni de afaceri,
conducătorii sindicatelor, pe care a numit-o a "gulerelor albe".
Autorul susţine că şi în cazul acestor situaţii tot imitaţia este geneza crimei, ca
rezultat al asocierii diferenţiate.
e) Teoria sub culturii delicvente
Teoria subculturii delicvente, o altă variantă a culturalismului este creaţia unui
alt criminolog american, Albert Cohen.
In accepţiunea autorului, grupurile sociale defavorizate, posesoare ale unei
subculturi delicvente, au norme de comportare şi concepţii ce sunt în contradicţie cu
cele ale societăţii dominante.
Aceste grupuri sunt caracterizate de sentimentul de frustrare, de izolare politică,
socială şi economică, prezentând frecvent reacţii de protest şi de contestare a
normelor şi valorilor sociale impuse.
Indivizii aparţinând acestor grupuri, prin delicventă, considerând că altfel nu
este posibil, încearcă să-şi realizeze aspiraţiile către valorile şi bunurile sociale.
In viziunea lui Albert Cohen caracteristicile personalităţii indivizilor aparţinând
grupurilor posesoare de subcultură delicventă sunt:
- răutatea, infracţiunile comiţându-se numai din dorinţă de a pricinui
pagube grupului dominant; negativismul faţă de valorile contestate;
- nestatornicia şi
- autonomia, reprezentată prin dorinţă de a nu fi conduşi de regulile societăţii,
f) Teoria funcţionalistă a anomiei
Sociologul american, Robert Merton este cel care a lansat teoria funcţională a
anomiei în lucrarea intitulată "Teoria socială şi structura socială" apărută în anul 1949.
Autorul, reluând concepţia lui Durkheim privind anomia şi adoptând-o situaţiei
concrete din SUA a încercat să explice care este geneza crimei.
Prin anomie, Merton înţelege tensiunea ce s-a instalat între scopurile propuse de
societate, la care tind indivizii şi mijloacele reduse, legitime, puse la dispoziţie acestora
pentru a putea fi îndeplinite.
In lumina acestui raţionament, delicventă este considerată ca răspunsul dat de
indivizii care nu au posibilităţi legitime pentru a-şi îndeplini idealurile pe care societatea le
apreciază ca fiind normale pentru membrii ei.
Ca o concluzie la teoria lui Merton rezultă că membrii categoriilor sociale
defavorizate, cu o situaţie economică şi socială precară, care-şi văd blocate aspiraţiile
către poziţiile sociale avantajoase, comit delicte pentru a suplini această blocare.
g) Teoriile controlului social
Cele mai numeroase teorii ce aparţin orientării sociale sunt cele numite ale
controlului social, ele fiind de o diversitate vastă, care însă se caracterizează prin două idei
majore:
a) omul, prin natura sa, este o fiinţă rea, tendinţa sa spre delicventă fiind o stare
naturală, motiv pentru care se impune ca să fie controlat de societate;
b) în acelaşi timp omul este o fiinţă socială şi pentru a supravieţui trebuie să
7
respecte regulile stabilite de societate.

Dintre cele mai cunoscute teorii ale acestui curent se detaşează cea a înfrânării
aparţinând sociologului american Reckless, care consideră că delictul poate fi prevenit
(înfrânt) prin organizarea socială şi prin determinarea individului de a renunţa la
comportamentul antisocial.
Travis Hirschi este un alt reprezentant al acestui curent, considerând că omul prin
fiinţă sa are tendinţe delicvente, tendinţe care se realizează atunci când controlul social
lipseşte sau este diminuat.
Din acest motiv, autorul afirmă că important nu este să mai caute cauzele
criminalităţii, ci a se identifica motivaţiile pentru care oamenii trebuie să respecte
legile.
Rata mare a criminalităţii consideră Hirschi, se datoreşte politicii penale
permisive si a liberalismului din viaţă zilnică, propunând restaurarea disciplinei stricte
în şcoală, reducerea sau eliminarea ajutorului social pentru a se cultiva
responsabilitatea individuală şi sporirea severităţii pedepselor penale.
7.5. Concluzii
Teoriile de orientare sociologică pun în evidenţă cauzalităţi generale ale
delicventei ca lipsa de educaţie, sărăcia, şomajul şi neadaptarea individului la
societatea din care face parte. Ele rezumă cauzalitatea delicventei la factorii sociali
neglijându-i pe cei individuali.
Aceste teorii nu pot să răspundă la întrebarea "De ce în condiţii similare unii
indivizi comit delicte şi alţii nu?"
Fără a contesta meritele cercetătorilor din SUA în relevanţa mediului social faţă
de geneza criminalităţii, majoritatea speciaiiştuor, în speciai cnnunologn europeni au
reproşat acestora următoarele erori:
a) considerarea omului încă de la naştere, un fel de "Tabula rasa" (aşa cum
afirma criminologul suedez Kimberg) care primeşte orice influenţă de la mediu, fără a
lua în considerare personalitatea sa care este dominată de psihicul său şi de viaţa sa
organică;
b) absolutizarea influenţei mediului asupra individului;
c) criminalitatea gulerelor albe, au relevat cercetările criminologice ulterioare, nu
se datoreşte asociaţiilor diferenţiate ci, mai ales trăsăturilor negative de caracter ale
delicvenţilor;
d) teoriile bazate pe concepţia conflictului de cultură au dus la interpretări
tendenţioase, chiar rasiste;
e) în privinţa anomiei, Robert Merton nu ia în consideraţie crizele economice,
războaiele şi revoluţiile, considerând-o, că este doar o tensiune între aspiraţiile şi
posibilităţile materiale puse la dispoziţia indivizilor în vederea realizării lor;
f) în cazul teoriilor aparţinând controlului social, prevenirea delicventului s-ar
datora doar funcţiei de intimidare a pedepsei, neglijându-se celelalte modalităţi puse la
dispoziţie de criminologie.
Bibliografie
1. Horia Oprean, Criminologie, Ed.Servo-Sat, Arad, 1996.

2. T.Sellin, Conflictul cultural şi crima, 1998.
8
Modulul 8: Teoriile modelului conflictual sau al reactiei sociale
Teoriile modelului conflictual sau ale "reacţiei

sociale"
Obiective specifice: în cadrul orientării sociologice în explicarea fenomenului

criminalităţii se va releva rolul deosebit pe care l-au avut teoriile modelului conflictual.
Rezultate aşteptate: studenţii vor cunoaşte modalitatea în care aceste teorii au
determinat geneza unor segmente ale criminalităţii specifice păturilor sociale
defavorizate.
vor avea posibilitatea să facă diferenţa în modul în care au fost explicate anumite genuri
de criminalitate specifice ultimelor decenii ale secolului XX.
8.1. Consideratiuni generale
Teoriile moderne însumate modelului conflictual au apărut atât în continentul

nord-american, dar şi în vestul Europei, în partea a doua a secolului al XX-lea, fiind
rezultatul curentelor ideologice vehiculate în acea perioadă care contestau valorile statului
şi dreptului în prevenirea şi combaterea criminalităţii.
Toţi teoreticienii apreciază că mişcările sociale din anii 60-70 - prilejuite de
nemulţumirea americanilor faţă de războiul din Vietnam, a negrilor faţă de lipsa
drepturilor în comparaţie cu majoritatea albă a populaţiei din Statele Unite, precum şi cele
ale studenţilor din Europa de vest - au determinat o bulversare a ideilor şi
concepţiilor de ordin sociologic şi implicit cele criminologice.
Au apărut teorii care au abandonat rolul personalităţii individului şi în special al
psihicului în geneza crimei.
Adepţii modelului consensual considerau mediul social principala cauză a
delicventei. Ei porneau de la teza că în societate indivizii se nasc inegali, inegalitate,
care apoi se ajustează, marea majoritate a indivizilor adaptându-se la regulile
stabilite.
Delicvenţii, în viziunea acestor teoreticieni, proveneau din grupările care nu au
reuşit să se adapteze regulilor impuse.
In contradicţie cu reprezentanţii modelului consensual, teoreticienii modelului
conflictual consideră că de fapt indivizii se nasc egali, dar grupările aflate la putere, prin
intermediul statului şi dreptului, împart societatea în favorizaţi şi defavorizaţi (de ordin
material, social şi politic), determinându-i pe ultimii să intre în conflict cu grupul
favorizat, încălcând regulile impuse, delicventă fiind răspunsul ce le este impus.
Teoriile curentului conflictual au fost supranumite în comun "noua criminologie",
ele caracterizându-se ca fiind ideologice, explicative şi justificative pentru
comportamentul deviant, susţinând că tot ce conduce la inegalitatea indivizilor trebuie să
fie distrus şi eliminat.
Reprezentanţii englezi ai noii criminologii susţineau înlocuirea actualei societăţi
umane cu o alta "unde puterea de a criminaliza să nu mai existe". 1
O altă trăsătură comună acestor teorii este "tonul" şi "limbajul contestator şi
agresiv "lipsit de o cooperare (cu reprezentanţii celorlalte şcoli criminologice n.n.),
1
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op.cit., p.156.
57
serenitate şi obiectivitate" .
Cu toată diversitatea lor aceste teorii au fost grupate de specialişti în trei curente:
a) curentul interacţionist;
b) al reacţiei sociale si
c) criminologia critică.
8.2. Curentul interacţionist

Teoriile curentului interacţionist sunt cunoscute şi sub numele de "teoriile
etichetării" sau "stigmatizării".
In cadrul lor - al cărui prim reprezentant a fost Edwqin Lemert - s-a afirmat că un
individ este etichetat "ante- delictum" drept deviant în urma unor interacţiuni dintre
interesele grupului dominant (conducător) şi grupurile din care fac parte defavorizaţii
ca urmare a intervenţiei organelor de control social (poliţie, justiţie), determinându-i
în final să devină delicvenţi.
Din analiza acestor teorii şi a conceptelor folosite a rezultat că statul social
impus, de delicvent, anterior trecerii la act, este creaţia societăţii, prin procesul de
stigmatizare, care trasează o frontieră între cei consideraţi "buni" şi cei consideraţi
"răi".
In accepţiunea criminologilor aparţinând acestui curent - aşa cum îi
caracterizează R.M. Stănoiu - în studierea procesului criminogen, întrebarea "de ce
individul devine violent?" este înlocuită cu cea: "de ce individul este considerat
delicvent"? 2
Curentul interacţionist a fost cel mai dens, timp de douăzeci de ani,
publicându-se numeroase lucrări care l-au fundamentat şi dezvoltat.
Dintre acestea menţionăm câteva din ele, poate cele mai reprezentative.
1. Astfel în lucrarea sa "Cei fără de şanse - Studii în sociologia delicventei",
sociologul american H. Becker afirma că nu delictul este important pentru societate,
ci modul în care individul este etichetat drept delicvent.
Individul căreia i s-a pus, de către grupul dominant, eticheta de deviant, el
devine un proscris, un paria, fiind determinat să se izoleze şi în final să comită delictul.
2. O altă teorie este tot a unui american William Chambliss, care susţinea:
- sunt calificate ca infracţiuni în legislaţia penală anumite comportamente, în folosul
clasei dominante;
- deosebirea dintre clasele sociale se adânceşte datorită industrializării iar dreptul
penal este folosit de clasa dominanta pentru subordonarea proletariatului, prin forţă în
folosul grupului dominant;
- criminalitatea este o realitate cultivată de grupul conducător pentru a reduce şomajul
pentru că se creează locuri de munca în special în poliţie, magistratură şi în sistemul
execuţional penal, realizându-se în felul acesta o abatere a atenţiei proletariatului de la
exploatarea sa.
3. Un alt reprezentant al curentului interacţionist este David Matza, care
analizând psihologic comportamentul indivizilor consideraţi devianţi, încearcă să
stabilească rolul instituţiilor represive în stigmatizarea acestora.
Autorul concluzionează că organele de control social, cu toate că au fost
create pentru a preveni şi combate criminalitatea, în realitate el o determină.
Reymond Gassin, criticând teoriile interacţioniste, ale etichetării, recunoaşte că totuşi
acestea au condus la realizarea "cunoaşterii criminologice veritabile" prin aceea că:
- au determinat că studiul trecerii la act să devină un capitol fundamental al
criminologiei;
- au reluat conţinutul criminogen al instituţiilor represive - în special penitenciarele -
2
R.M.Stănoiu op.cit.pg.206.
58
pentru recidivişti, cu toate că mulţi "etichetaţi", după executarea pedepselor în aceste

locuri de detenţie, nu mai comis alte fapte penale 3 .
8.3. Criminoiogia reacţiei sociale

Cu ocazia Congresului Internaţional de criminologie de la Belgrad din anul
1973, interacţionismul s-a cristalizat ca o teorie globală asupra devianţei,
dezvoltându-se ulterior sub denumirea de criminoiogia reacţiei sociale.
Această nouă orientare a mutat preocuparea cercetării criminologice spre
clarificarea proceselor sociologice care generează devianţă si implicit delicventă.
Potrivit acestor teoriei, delicventa nu este o caracteristică a oamenilor, dar
grupul conducător conferă celor defavorizaţi această cale "în procesul instituţional al
reacţiei sociale"
Unul din reprezentanţii curentului reacţiei sociale Kai T. Erikson susţine că
diferenţă dintre delicvenţi şi nondelicvenţi nu se datoreşte delicventului, ci "reacţiei
membrilor convenţionaîişti şi conformişti care transformă indivizii în delicvenţi din
punct de vedere social". 4
Cercetările criminologice din această orientare au avut ca obiect:
a) analiza socio-politică a legilor penale;
b) procesul de elaborare a acestora şi modul lor de aplicare;
c) maniera în care legea penală influenţează indivizii să devină delicvenţi în
raport şi cu modul în care acţionează instituţiile de stat care asigură controlul social.
8.4. Criminoiogia critică

Criminoiogia critică reprezintă o altă dezvoltarea a interacţionismului în rândul
sociologilor, ea fiind cunoscută şi sub denumirile de criminoSogia radicală sau noua
criminologie.
Se consideră că englezii Ian Taylor, Jack Young şi Paul Water, prin lucrările lor
publicate în perioada anilor 1973-1979 sunt criminologii care au fundamentat acest curent.
Raymond Gassin demonstrează că reprezentanţii criminologiei critice şi-au
creat lucrările sub influenţă neomarxismului aceştia, folosind uneori ca argumente
citate din ideile fostului lider comunist Mao Tzedun.
Teoriile criminologiei critice susţin două idei fundamentale:
- una explicativă, prin ea susţinându-se că delictul este o invenţie a grupului
dominant pentru a încadra indivizii şi grupurile considerate periculoase, în vederea
păstrării puterii; în accepţiunea teoreticienilor amintiţi sistemul penal nu-i altceva decât
un instrument folosit de burghezie pentru menţinerea supremaţiei asupra celor oprimaţi.
- o a doua priveşte rolul criminologiei, care trebuie să fie militant, având ca
obiectiv demascarea "lustrului momi şi ideologic al societăţii capitaliste inegale" şi
"lupta pentru schimbarea şi stabilirea unei societăţi post capitaliste, conform idealului
de egalitate" 5 .
Aceste deziderate ar trebui să fie îndeplinite prin schimbări legislative care să
nu mai ducă la criminalizarea actualelor fapte cunoscute ca delicte (furturi, consum
de droguri etc.) ci şi la incriminarea imperialismului şi colonialismului, considerate ca
activităţi necunoscute dreptului penal 6 .
3
Raymond Gassin, op.cit,p.l89.
4
Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Ed. ansa, Bucureşti, p.142.
5
R.Gassin - op.cit.,p. 190.
6
Idem
59
8.5. Concluzii
Modelul conflictual în criminologie este cel mai recent,

el aducând unele elemente de noutate care vizează dinamica
delictului şi determinarea sa sociala, dar în acelaşi timp, teoriile conţin exagerări şi
erori care!vin în contradicţie cu realitatea şi cu ţinuta ştiinţifică pe care doresc s-ă
aibă reprezentanţii acestui curent. , ,
a) Accepţiunea ca delictul este un produs al reacţiei sociale sau al etichetării
este nefondată pentru ca o "reacţie" este ulterioară fenomenului care o determină şi
deci în cazul criminalităţii ea trebuie să fie anterioară reacţiei sociale. Este ca o
punere a carului înaintea boilor, ca să folosim o zicală
romanească. Dezaprobarea publică a delicventei este un fenomen social de
anvergură dar ea nu poate fi cauza criminalităţii ci invers.
b) Caracterul de clasă al sistemului legislativ este adevărat doar în parte, dar
dorinţa de a distruge legislaţia penală într-o societate nu face altceva decât să
creeze anarhie şi haos.
c) Concepţia că eticheta sau stigmatul de criminal s-ar aplica numai
indivizilor din grupurile defavorizate este falsă pentru că în rândul criminalilor s-au
aflat şi se confirmă să se afle şi indivizi care aparţin grupului dominant.
Bibliografie
Sorin Râdulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Ed. Sansa,
Bucureşti.
60
Modulul 9: Crima ca fenomen individual
Crima ca fenomen individual
Obiective specifice: cunoaşterea, întelegerea şi aprofundarea factorilor de ordin

individual în explicarea genezei criminalităţii ca fenomen individual.
Rezultate aşteptate: studenţii vor întelege modul în care factorii individuali şi sociali
concură la formarea personalităţii delicvente.
vor avea posibilitatea să cunoască şi să înteleagă rolul personalităţii delicvente în
geneza actului criminal.

In capitolele anterioare am abordat problematici diferite, dar şi problema cauzei
crimei care a fost amintită de fiecare dată, aşa cum teoreticienii au explicat-o.
Este firesc că; şi noi, pornind de la lucrările de specialitate publicate în ţara
noastră şi în străinătate şi ţinând seama de concluziile rezultate din activitatea
practicienilor "creatori şi consumatori de criminologie" cum îi numeşte Raymond Gassin
pe cei din sistemul judiciar (magistraţi, poliţişti, medici, psihologi şi psihiatri,
sociologie etc). să abordăm problema cauzei crimei.
In criminologie cercetarea factorilor care determină criminalitatea se realizează la
două niveluri care se întrepătrund, unul la nivel individual, cunoscut sub numele de cel
al crimei, ca fenomen microsocial, şi cel ce al doilea la nivelul criminalităţii, ca
fenomen macrosocial.
înainte de abordarea propriu-zisă a acestei probleme se cuvine să clarificăm
conceptele folosite în acest domeniu cum sunt cele de cauză, efect, factori favorizanţi
şi factori defavorizanţi, infractor şi personalitatea acestuia. Ele sunt folosite frecvent în
criminologie şi mai ales în cazul explicării procesului în care o persoană devine
infractor.
a) cauza= reprezintă fenomenul sau complexul de fenomen care precede şi
produce un alt fenomen numit efect1 acestea aflându-se într-un raport obiectiv şi necesar.
Potrivit principiului cauzalităţii, toate fenomenele din natură şi implicit, din
societate, au o cauză, iar efectele pot deveni pentru alte fenomene cauze, ele
înlănţuindu-se perpetuu.
b) Sunt totuşi fenomene care prin ele însele, nu pot fi cauza unor efecte, însă
însoţesc acest raport cauză-efect, înlesnind producerea efectului.
Aceşti factori sunt cunoscuţi sub numele de factori-favorizanţi iar aceia care
împiedică realizarea efectului poartă numele de factori defavoiizanţi.
Pentru a fi mai concreţi în definirea acestor termeni este suficient a ne referi la ce
caracterizează mai bine planeta noastră - Terra - în raport cu celelalte corpuri cereşti:
"viaţă"
Astfel, în lumea plantelor, fiind o formă a vieţii - pentru a se naşte o nouă plantă
trebuie ca sămânţa ei (fructul) să fie pusă în pământ (semănată).
Semănarea (încorporarea în sol) este fenomenul care produce apariţia noii
plante.
Dacă sămânţa va rămâne în vasele de ceramică (aşa cum s-au descoperit cu
ocazia săpăturilor arheologice) plante nu va apărea niciodată deoarece nu s-a produs
1
xxx, Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică Română, 1972.
61
ca fenomen cauza.
Dar încorporarea fructului în pământ nu este suficientă pentru apariţia noii plante,
pentru aceasta fiind nevoie de umiditate, lumină şi căldură.
Aceste ultime trei fenomene, singure, fără însămânţarea propriu-zisă, nu pot genera
plante, dar o favorizează, ele fiind de fapt factorii favorizanti. Seceta, frigul şi întunericul
în acest caz sunt factori defavorizanţi, ei împiedicând apariţia (răsărirea) noii plante.
c) Infractorul este persoana care a comis cu vinovăţie acea faptă care prezintă
pericol social şi este prevăzută de legea penală 2 .
Putem afirma că pentru a exista crima obligatoriu trebuie să existe reguli de
comportament interzis (stabilite de legea penală) şi persoane care să le săvârşească.
Aceasta este relaţia în care trebuie analizat procesul cauză efect căutându-se să se
explice ce anume îi determină pe indivizi să comită infracţiunea. Spre deosebire de
ştiinţa dreptului penal, unde termenii folosiţi sunt de "infractor", "infracţiune" şi
"infracţionalitate", în criminologie termenii utilizaţi pentru aceste noţiuni sunt delicvent
şi criminal (pentru a desemna infractorul), delict şi crimă (pentru infracţiune) delicventa şi
criminalitate (pentru infracţionalitate), termeni pe care îi folosesc în marea lor
majoritate teoreticienii criminologi atât în explicarea genezei crimei dar şi în abordarea
celorlalte problematici cum sunt cele ale reacţiei sociale şi a prevenirii delictelor.
9.2. Omul - cauza crimei

Pornind de la cele, menţionate anterior nu se poate contesta că doar omul este
fiinţă care comite delictul. In acelaşi timp se ştie că individul nu-i în totalitate stăpânul
său, el acţionând de fapt datorită unor fenomene exterioare fiinţei lui (ex. mediu fizic
sau social) sau interioare (cum sunt instinctele) pe care nu le poate domina tot timpul şi
din acest motiv s-a considerat că amintitele fenomene sunt cauzele crimei.
Trebuie totuşi să admitem că omul nu-i o maşină care să răspundă automat la
comenzile pe care le primeşte din exteriorul său din interiorul lui, şi, în raport de
acestea, dacă sunt legale sau nu, bune sau rele, să execute activităţi criminale sau
noncriminale.
Omul este un microunivers încă insuficient cunoscut (ca şi macrouniversul de
altfel) care optează singur, în funcţie de excitanţii interni sau externi, asupra
comportamentelor sale delictuale sau nedelictuale.
Cu privire la comportamentul criminal şi descifrarea cauzelor sale, Thorsten
Sellin, în lucrarea sa "Conflictul criminal şi crima", afirmă pe bună dreptate:
"Cunoaşterea pur ştiinţifică în criminologie este iluzorie, pentru că obiectul cercetării,
comportamentul uman -este indeterminabil, ceea ce face imposibil adevărul ştiinţific".
In afara acestui raţionament amintim că stabilirea faptelor,omului ca fiind crime,
sau nu s-a făcut tot de oameni care; pe diferite trepte de dezvoltare ale societăţii unele
erau când considerate delicte, când nu.
Lumea modernă pentru o anumită parte a ei, cea creştină consideră totuşi că
stabilirea faptelor reprobabile sunt de natură divină, fiind cuprinse în Decalog.
Din aceste considerente afirm că de fapt cauza crimei este omul, cum dealtfel el
este cauza şi a faptelor noncriminale cum sunt actele de caritate, operele de artă,
descoperirile ştiinţifice etc. pentru a căror cauzalitate omenirea nu şi-a pus încă
problema.
Pornind de la această clarificare; că omul este cauza crimei şi acceptând ideea
că ea, crima, este o "boală", un rău al societăţii, foarte costisitor în plan uman şi material,
nu putem totuşi să acceptăm raţionamentul folosit ca o axiomă în medicină "ca pentru
a vindeca boala trebuie desfiinţară cauza ei" (microbii, tumorile, etc.) şi deci în cazul
2
Articolul 17 din Codul Penal al României.
62
crimei să desfiinţăm omul.

O asemenea concluzie se bazează şi pe faptul că fiecare om în gândurile lui a
fost o dată sau de mai multe ori delicvent iar "în situaţii excepţionale orice om poate
deveni im criminal" aşa cum afirma criminologul francez Jean Pinatel în lucrarea sa "La
soeiete criminogene".
In criminologie, ceea ce este important în geneza crimei sunt factori favorizând,
asuprea acestora impunându-se să se acţioneze pentru ca fenomenul criminalităţii să
se limiteze, pentru că eradicarea ei nu va fi posibilă, crima existând atâta timp cât va
exista societatea umană.
Pentru susţinerea explicaţiei noastre referitoare la cauzalitate îl cităm din nou
pe Herman Mannheim care, în lucrarea sa "Criminologie comparată'', afirma: "înainte
de toate există o concluzie foarte simplă dar fundamentală că în criminologie nu există
cauze ale crimei care să fie atât necesare cât şi suficiente.
Există numai factori care pot fi necesari pentru a se produce crima în conjugare
cu alţi factori.
Infracţiunile nu se vor produce datorită unui singure factor care în mod inevitabil,
ar determina acest rezultat"3 .
Apreciem; că din aceste motive teoreticienii moderni evită folosirea termenului de
"cauză" înlocuindu-l cu cel de "explicare a crimei".
Poate,aceasta este şi motivaţia dată de Valerian Cioclei în postfaţa lucrării sale
"Manual de criminologie", ed.1998 cu privire la cercetarea criminologică când afirmă că:
"Cei care vor căuta în criminologie certitudini vor fi inevitabil dezamăgiţi".
Cu toate acestea, întrebarea care se va pune este "Cum o persoană devine
delicvent?
Plecând de la ea, ea ţinând seama de cele afirmate rezultă că există factori de
diferite genuri care favorizează comiterea delictului şi întrebarea care urmează în mod
firesc este: "Care sunt aceşti factori"?
Pentru a răspunde acestor întrebări, care privesc etnogeneza crimei ca act
individual, vom pleca de la adevărul stabilit de praxeologie4 cum că o acţiune umană
(deci şi infracţiunea) este răspunsul pe care-1 dă personalitatea individului la o
anumită situaţie concretă de viaţă.
Abordarea acestor probleme o vom face pornind de la personalitatea specifică
criminalului referindu-ne apoi la factorii care o determină, la rolul situaţiilor concrete de viaţa
în procesul criminogen şi la mecanismul trecerii la act.
Problematica analizei modului cum devine omul infractor şi factorii care-l
determină, în criminologie se pune întotdeauna după săvârşirea delictului, mergându-
se cu investigaţiile până în perioada copilăriei delicventului, aceasta fiind de fapt vremea
de la care începe formarea personalităţii sale.
9.3. Personalitatea delicventului

Această personalitate este deferită ca totalitatea trăsăturilor individuale de
natură biologică, psihică şi sociale ale individului care a comis nu delict.
Ca şi în cazul indivizilor corecţi, care nu au încălcat legea penală, personalitatea
delictului are trei componente: aptitudinile, temperamentul şi caracterul.
a) Aptitudinile constituind toate acele însuşiri psihice individuale care
condiţionează reuşite îndeplinirii unor activităţii fizice sau intelectuale. Pentru aceste
însuşiri, deşi se formează sub influenţă condiţiilor de medii, importanţă cea mai mare în
acest proces o are factorul ereditar, individual preluând genetic predispoziţiile anatomo-
3
Herman Mannheim - op.cit.p.8.
4
praxeologie - ştiinţa care studiază structura generală a acţiunilor umane şi condiţiile eficacităţii
acestora = Mic dicţionar enciclopedic, ed.1972.
63
fiziologice necesare reuşitei unor activităţi.

Problema aptitudinilor prezintă interes în criminologie, în cazul delictelor comise,
în practicarea unor profesiuni şi care din lipsa acelor însuşiri psihice individuale care să
le asigure reuşita activităţilor întreprinde (cum sunt cele de conducător auto sau de
medicină) comit infracţiuni cu pericol social ridicat.
b)TemperamentuI reprezintă ansamblul particularităţilor psihice prin care
persoana răspunde sau rezistă la excitanţii exteriori, el reprezentând de fapt gradul de
adaptabilitate la mediu.
Specialiştii apreciază că temperamentul are o provenienţă preponderent
ereditară şi constituie fundamentul aptitudinilor şi caracterul fiecărui individ.
Clasificarea temperamentelor făcută de Hipocrat încă din sec. al IV-lea î.Ch.
împărţea oamenii în:
- colerici (adică puternici, explozivi, excitabili şi nestăpâniţi);
- sanguinici ( vioi, mobili dar şi echilibraţi);
- flegmatici (rezistenţi, lenţi şi capabili de multă stăpânire);
- melancolici (sensibili şi uşor influenţabili).
Cu toate acestea, oamenii nu pot fi perfect împărţiţi în aceste tipuri de
temperament, existând de fapt un amestec de temperamente pentru acelaşi individ,
motiv pentru care psihologia modernă a îmbunătăţit această clasificare stabilind si alte
tipuri de temperament cum sunt: amorf, pasional, apatic şi nervos.
c) Caracterul este constituit din totalitatea însuşirilor psihice, morale, esenţiale şi
stabile ale persoanei, exteriorizate prin comportament, reprezentând atitudinea şi
poziţia individului. Ele sunt categorisite ca pozitive (bunătatea, altruismul, hărnicia,
curajul, fermitatea, modestia, etc.) şi negative (egoismul, avariţia, lenea,
agresivitatea, invidia, răutatea, lipsa milei, încăpăţânarea, aroganţa; lăcomia, laşitatea
etc).
Caracterul este influenţat de temperament şi de aptitudini, formarea sa fiind
influenţată de ereditate dar în mod determinant de factorii de mediu în care trăieşte şi se
formează individul. Aceştia sunt: familia, şcoala, locul de muncă şi societatea, factori
care îl influenţează decisiv.
Caracterul este considerat "nucleul" personalităţii şi din punct de vedere
criminologie, această componentă a personalităţii fiind cea mai importantă.
Experienţă "consumatorilor de criminologie" din organele judiciare din toate ţările
lumii, secondată de rezultatele cercetătorilor criminologi, îndeosebi cei care aparţin
criminologiei clinice, au demonstrat că în condiţii de mediu concret identice, indivizii cu
un caracter în care domină trăsăturile pozitive, acţionează corect neîncălcând legile
penale, în timp ce indivizii al căror caracter este dominat de trăsături preponderent
negative, caracterizaţi în principal de egocentrism, labilitate, agresivitate şi indiferenţă
afectivă, comit cu mare frecvenţă delicte.
Intr-un studiu care a avut ca obiect 108 tineri delicvenţi, internaţi în condiţii de
semilibertate, într-un cămin dintr-un oraş din Franţa (Vitry), s-a relevat că din aceştia
numai 8 erau definiţi de trăsături dominant pozitive de caracter, în timp ce 56 dintre ei
prezentau trăsături parţial negative de caracter, iar 48 erau definiţi de trăsături de
caracter predominant negative5 .
Toate aceste trei componente ale personalităţii se exprimă în mod constant în
conduită, aceasta reprezentând manifestările concrete ale individului prin care îşi
exteriorizează viaţa psihică.
In Criminologie, privind componentele personalităţii, partea cea mai importantă o
constituie caracterul. Prin stabilirea dominantelor sale şi valorificarea acestora se pot
stabili metodele de prevenire şi combaterea delictelor, la nivel individual, precum şi
5
Vasile Preda, Profilaxia delicventei şi reintegrarea socială, Bucureşti, 1981, p. 124.
64
stabilirea unui tratament concret în vederea resocializării delicvenţilor.
9.4. Formarea personalităţii infractorului
Admiţând că omul (inclusiv delicventul) este o creaţie a mediului în care trăieşte,

rezultă că personalitatea sa, deşi bazată pe trăsăturile biologice şi psihologice moştenite
ereditar se desăvârşeşte la sfârşitul maturizării sale biologice şi sociale prin învăţare şi
asimilare treptată a modelului socio-cultural din care face parte.
Socializarea; indivizilor va fi pozitivă sau negativă în funcţie de factorii pozitivi sau
negativi sociali preexistenţi care influenţează conduita .acestora.
Important este că nu există o personalitate predestinată crimei, ea formându-se
aşa cum a afirmat Etienne de Greef de-a lungul unui proces lent de degradare morală
(sau de asimilare preponderent a valorilor imorale) care-l conduce în final la comiterea
actului criminal.
Este adevărat că influenţa valorilor morale negative asupra personalităţii
individuale este cu atât mai mare cu cât acesta este mai tânăr şi trăsăturile de caracter
sunt dominant negative.
Specialiştii, în marea lor majoritate, au reliefat că personalitatea individuală şi în
special a delicventului este determinată de următorii factori de mediu: familia, şcoala,
locul de muncă, precum şi mediile alese sau impuse.
A. Familia
Familia are un "rol capital"6 în formarea personalităţii delicvente, influenţa
realizându-se fie direct, fie indirect.
a) Influenţă directă a familiei asupra copiilor se realizează prin imitaţie, atunci
când părinţii sunt delicvenţi sau au comportament imoral, sau prin învăţare.
Regulile de conduită familială contrare legii penale se impun cu prioritate în
conduita copiilor provenind din aceste familii.
b) Influenţa indirectă în formarea personalităţii delicvente se realizează în
familiile unde nu există afecţiune şi nici educaţia necesară pentru o socializare normală.
Intre cele mai frecvente situaţii de anormalitate familială cu impact indirect în
formarea personalităţii delictuale, specialiştii menţionează:
- abandonul copilului sau lipsa de grijă pentru existenţă lui, determinând
asocierea în grupuri tip "copiii străzii";
- separarea mamei de copil datorită unor evenimente de forţă majoră;
- absenţă tatălui sau lipsa autorităţii lui;
- disensiunile dintre părinţi;
- excesul de indulgenţă sau de severitate faţă de copii;
- divorţul părinţilor, cel mai important factor cu efect negativ în formarea
personalităţii individului.
O menţiune specială priveşte lipsa familiei sau a căminului, cum se foloseşte
uneori această situaţie, cu relevanţă mare în formarea personalităţii delicventului.
Cercetările efectuate asupra condamnaţilor au reliefat numărul mare al
celibatarilor (bărbaţi sau femei) printre aceştia considerându-se că de fapt celibatarii
sunt indivizi inadaptaţi social, constituirea unei familii fiind refuzată de aceştia.
B. Şcoala
Criminologie, nu şcoala reprezintă factorul care influenţîază personalitatea
delicventă ,ci inadaptarea şcolară.
Rolul şcolii este acela de a completa educaţia primită în familie a copilului şi a-l
pregătiri pentru formarea sa profesională.
Cerinţele pregătirii şcolare, lipsa de profesionalism a unor cadre didactice şi
practica unora de a se ocupa numai de elita intelectuală a elevilor nu şi de cei aflaţi în
6
R. Gassin, op.cit.,p.408.
65
afara ei, creează pentru elevii defavorizaţi sentimente de descurajare, de

marginalizare şi de revoltă chiar, determinând pe viitorii delicvenţi să se orienteze
către grupurile de minori care absentează de la cursuri, învăţând de la aceştia
comportamentul delicvent,
Un aspect periculos al comportamentului cadrelor didactice este cel delicvent,
de incorectitudine în aprecierea calificativelor şcolare uneori prin corupţie, care duce în
final la pervertirea sentimentului de dreptate socială, creând elevilor convingerea că în
viaţa se poate reuşi şi altfel, ca atunci când şi-au "cumpărat" examenele.
In privinţa şcolii, Ion Gheorghiu-Brădet menţionează opinia sceptică a lui Rafaele
Garofalo care arată că "şcoala nu este distrugătoarea crimei ci dimpotrivă, instrucţia
poate determina specialităţi criminale" iar Cesare Lombroso afirma că "instrucţia
şcolară şi măreşte şi micşorează criminalitatea" 7 .
C. Profesia
In cazul profesiei, în procesul formării personalităţii delicventului interesează
în primul absenţa calificării profesionale.
Rezultatele investigaţiilor criminologice asupra infracţiunilor cu violenţă,
îndeosebi asupra celor de tâlhărie, au reliefat? că majoritatea (delicvenţilor) nu aveau nici o
calificare şi respectiv nici un loc de muncă.
Un alt aspect al determinării personalităţii delicventului îl constituie şi conţinutul
criminogen al unor medii profesionale cum sunt mediul afacerilor, cel al funcţionarilor
şi cel muncitoresc.
Cu toate că fiecare profesie are un anumit cod moral, totuşi, în cele trei medii
profesionale funcţionează anumite reguli subterane.
Astfel, în lumea afacerilor, în dorinţă obţinerii câştigului, care de fapt este esenţialul
acestor activităţi, se foloseşte deseori sintagma "dacă nu rişti, nu câştigi", risc care de cele
mai multe ori este similar cu încălcarea legii.
In lumea funcţionarilor, îndeosebi a acelor publici actele de corupţie sunt frecvente,
de multe ori ele fiind influenţate fie de o salarizare necorespunzătoare, fie de o
legislaţie şi o practică judiciară ineficientă.
In uzine există convingerea că la sfârşitul programului muncitorii trebuie să
sustragă ceva de la locul de muncă, mai ales acolo'Unde se produc bunuri de larg
consum sau materii prime folosite în procesul de producţie, care pot fi valorificare în
interes personal.
O astfel de situaţie este frecventă în uzinele ce aparţin patrimoniului public.
9.5. Influenţa mediilor alese sau impuse

Dintre aceste medii menţionăm anturajul sau grupul delicvent (bandă, copiii
străzii, etc.) şi mediul penitenciar.
a) Anturajul este un mediu ales de individ unde este acceptat şi apreciat
comportamentul său antisocial. In aceste medii de obicei este un lider autoimpus care
conduce grupul delicvent şi constituie modele pentru membrii grupului.
De obicei aceste grupuri se formează în cartierele mărginaşe unde s-a instalat
deteriorarea socio-morală a indivizilor, unde aşa cum a afirmat criminologul francez
Vasile Stanciu există "adevărate insule de criminalitate"8 .
b) Mediu penitenciar
înţelegem prin acesta nu numai închisoarea propriu-zisă ci şi celelalte forme de
privare de libertate din sistemul judiciar penal.
Cercetările criminologice care au avut ca obiect delicvenţii recidivişti au relevat
influenţa negativă a vieţii din penitenciare asupra personalităţii condamnaţilor.
7
Ion Gheorghiu Brădet - op.cit.,p. 116.
8
V.V. Stanciu, La criminalite a Paris, 1968.
66
In acest mediu, indivizii se comportă ca într-un acvariu, unde condamnaţii

puternici şi asupritori conduc sistemul neoficial al vieţii din penitenciar.
Potrivit lucrării lui Ion Oancea, în penitenciare "se formează relaţii cu condamnaţii
înrăiţi, recidivişti care după eliberare se pot reînnoda şi reface".
"Din punct de vedere sexual, mai cu seamă, dacă închisoarea este de mai lungă
durată cei din regimul celular, poate şi cei din regim comun, ajung la dereglarea vieţii
sexuale (homosexualitate, masturbaţie, etc"9 situaţii care vor marca definitiv
personalitatea individului fâcându-l un neadaptat.
Din aceste considerente, două au fost categoriile de reacţii faţa de sistemul
penitenciar caracterizate prin vehemenţă şi contestare a valorilor educative ale
acestuia.
Prima a fost cea a criminologiei clinice care în principal exclude ca mod de reacţie
socială, pedeapsa privativă de libertate în mediul penitenciar, propunând tratamente
specifice fiecărui individ în vederea socializării.
Cea de a dona a fost a şcolii aparţinând teoriilor "stigmatizării" care au susţinut
că de fapt controlul social, implicit realizat prin închiderea condamnaţilor, conduce la
delicventă şi nu la prevenirea ei.
In realitate, susţin unii criminologi10 , nu principiul penitenciar este cel care
favorizează personalitatea criminală ci maniera deplorabilă în care se execută pedepsele
în penitenciare, lipsa de calificare a funcţionarilor statului din aceste instituţii, a fondurilor
alocate şi chiar a programelor de prevenire a delicventei, sunt cauzele calificării
penitenciarului ca factor criminogen.
Pe baza trăsăturilor dominante negative ale psihicului individului, factorii de mediu
sociali cu caracter antisocial sunt cei care orientează spre crimă comportamentul
persoanei, ei fiind dominanţi în formarea personalităţii omului,
Cu privire la acest aspect, savantul rus I. Secenov menţiona că întregul conţinut
al vieţii psihice a personalităţii este determinat în proporţie de 999/1000 de educaţie şi
numai 1/1000 de particularităţile individuale 11 .
Datorită factorilor menţionaţi în care individul s-a format ca om, orientarea
personalităţii sale a căpătat valenţe antisociale în funcţie de gradul de intensitate al
acestora şi de dominanta negativă a trăsăturilor de caracter ale persoanei.
In raport cu cât individul răspunde mai neadecvat la normele şi valorile
promovate de societate cu atât personalitatea sa este mai orientată antisocial, pericolul
social prezentat de persoana în cauză fiind într-o relaţie directă, progresivă.
9.6. Rolul situaţiei concrete de viaţă în procesul criminogen

Orientarea antisocială a personalităţii nu se poate exprima decât în cazul unei
situaţii concrete de viaţă cunoscută în literatura de specialitate ca situaţie
preinfracţională care să-i permită acest lucru.
Situaţia concretă de viaţă (sau preinfracţională) reprezintă totalitatea
circumstanţelor exterioare personalităţii delicventului care precede actul delictual
cuprinzând actele de pregătire şi executare a delictului. Individul poate prin conduita sa,
să caute sau să creeze o asemenea situaţie concretă. Este cazul hoţilor din buzunare,
al tâlharilor sau prostituatelor.
Alteori, intervenţia situaţiei concrete are un caracter întâmplător.
Ea are rolul unei circumstanţe, a unei condiţii favorizante producerii infracţiunii şi
va fi speculată prompt de individul al cărui grad de intensitate al orientării antisociale a
9
Op.cit.,p.l59.
10
R. Gassin, Op.cit, p.415.
11
Refleksâ Golovnogo Mozgă, Moscova, 1961, p.94.
67
personalităţii este foarte ridicat.

Este recunoscută în literatura de specialitate că producerea infracţiunii va
interveni atunci când orientarea antisocială a personalităţii este puternică şi întâlneşte
situaţia concretă de viaţă.
Este însă posibil ca în anumite situaţii concrete de viaţă chiar o personalitate
lipsită de tendinţe antisociale sau cu o orientare redusă antisocială să săvârşească o
infracţiune.
Pentru aceasta este necesar ca situaţia respectivă să aibă un caracter limită, în
măsură să-i impună subiectului o opţiune pe care în mod obişnuit nu ar fi avut-o.
Cercetările criminologice au introdus în situaţia concretă de viaţă, care precede
delictul şi victima, mai ales în cazul criminalităţii cu victime reale (fizice) cum sunt:
omorurile, violurile, tâlhăriile, vătămările corporale, abordând rolul jucat de această în
determinarea comiterii delictului prin provocare sau neglijenţă.
9.7. Mecanismul trecerii la act
Comiterea crimei (sau trecerea la act, concept introdus în criminologie de Etienne

de Greef) constituie răspunsul dat de o anumită personalitate criminală unei situaţii
determinante. Unii criminologi 12 consideră că acest concept "de trecere la act" (le
passage a l'acte) are un conţinut mai restrâns faţă de cel de "săvârşirea (comiterea)
crimei", acesta din urmă "nereducăndu-se doar la un act simplu şi mecanic" ci la "un
adevărat proces psihosocial care, dacă pentru unele crime uşoare este rapid şi mai
puţin complex, pentru crimele grave (omoruri, comploturi, tâlhării, incendii, ele.) este un
act dificil care reprezintă o durată ce trece prin mai multe etape încheindu-se cu
deznodământul inevitabil, săvârşirea crimei"
Noi ne raliem concepţiei lui De Greef, care în analiza proceselor psiho-morale
care au loc în conştiinţa criminalului anterior comiterii crimei a stabilit cele trei etape
premergătoare:
a) etapa asentimentului temperat;
b) etapa asentimentului formulat;
c) criza cea premergătoare a comiterii crimei. Comiterea crimei este momentul
care separă autorii faptelor incriminate de ceilalţi oameni - fiind în acelaşi timp elementul
care îi va defini pe indivizii în cauză drept criminali, infirmând teza eronată a teoreticienilor
care susţin că "eticheta" este cea care determină comportamentul criminal.
Bibliografie
1. Vasile Preda, Profilaxia delicventei şi reintegrarea socială, Bucureşti, 1981.
2. V.V. Stanciu, La criminalite a Paris, 1968.
3. Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică Română, 1972.
4. Refleksâ Golovnogo Mozgă, Moscova, 1961.
12
Ion Oancea, op.cit.,p.l63.
68
Modulul 10: Crima ca fenomen social
Crima ca fenomen social
Obiective specifice: cunoaşterea modului de manifestare a crimei ca fenomen social.

Rezultate aşteptate: studenţii vor înţelege cum se manifestă realităţile sociale ca fenomene
generatoare de criminalitate.
Competenţe dobândite: studenţii vor avea posibilitatea să cunoască importanţa şi rolul
factorilor sociali în geneza şi a formelor de manifestare a criminalităţii.
10.1. Consideratiuni generale

După abordarea crimei, ca act individual, se impune analiza în plan social, ca fenomen
general dinamic, stabilind factorii criminogeni care o favorizează, menţionând din nou că
de fapt crima este o realitate socială care va există întotdeauna atât timp cât va exista
societatea.
O clasificare a factorilor care favorizează criminalitatea din punct de vedere social este
destul de dificilă deoarece unii dintre ei pot fi incluşi cu uşurinţă în diferite categorii 1 iar în
unele cazuri aceiaşi factori au relevanţă atât în formarea personalităţii criminale a
individului cât şi în explicarea delicventei ca fenomen social în ansamblu.
Apreciem că structurarea acestora, realizată de Gh. Nistoreanu şi C.Păun în factori
economici, demografici, culturali şi politici, este cea mai indicată structurare, pe care ne-o
însuşim.
1. Factorii economici
Aceştia, în principal, sunt legaţi de producerea mijloacelor de trai dar şi de mediul
financiar. Structura economică a unui stat, gradul său de dezvoltare sau de regres economic
au făcut obiectul multor studii, atât în Europa cât şi în conţinutul nord-american, reliefându-se
concluzii destul de contradictorii dar care în final a dovedit că totuşi există relaţii directe între
criminalitate şi economia ţărilor respective.
a. Dezvoltarea economică
In concepţiunea unor teoreticieni care au aparţinut fostelor ţări comuniste, s-a considerat
că dezvoltarea economică nu poate determina criminalitate deoarece s-au creat numeroase
locuri de muncă iar nivelul de trai a crescut.
Studiile criminologice au reliefat însă, că în aceste perioade şi-a făcut apariţia şi s-a
dezvoltat "criminalitatea în afaceri", care aparţine persoanelor cuprinse în acest sector,
criminalitate compusă din abuzurile de încredere, înşelăciune, evaziune fiscală, emiterea de
cecuri fără acoperire, actele de corupţie şi, mai nou, fraudele comise de informaticieni cu
ajutorul aparaturii de calcul electronic.
b. Industrializarea
Aceasta este apanajul dezvoltării economice, situaţie care s-a înregistrat în marea
majoritate a statelor lumii după cel de-al doilea Război mondial când statisticile au reliefat
că odată cu acest proces, în rândul indivizilor atraşi în executarea activităţilor productive,
criminalitatea a cunoscut o diversificare şi o creştere necunoscută, definită de furturile de
la locurile de muncă, acte de dezordine, omucideri, vătămări corporale şi violuri, mai ales în
1
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op.cit.., p. 182.
70
locurile de cazare (cămine, tabere, oraşe) muncitoreşti.

Studiile criminologice au scos în evidenţă faptul că datorită industrializării, s-au format
aglomerări umane greu de controlat, cu disfuncţionalităţi în aprovizionarea acestora şi
ocuparea timpului liber cu activităţi recreative.
Pentru că aceste aglomerări s-au format din indivizi veniţi în dorinţă unui câştig material
ridicat, aceştia s-au rupt de aşezările rurale şi mediul familial din care proveneau,
ajungând în mediul muncitoresc aglomerat unde nu mai reprezentau valoarea pe care o
aveau în mica comunitate de unde veneau, având senzaţia că au devenit nişte anonimi.
c. Crizele economice
Perioadele de recesiune economică se caracterizează prin scăderea producţiei,
diminuarea forţei de muncă, şomaj, creşterea preţurilor, scăderea salariilor,, inflaţie şi
lipsa protecţiei sociale, peste toate acestea dominând sărăcia.
Deseori s-a afirmat că acolo .unde .epdstă şomaj, există sărăcie şi unde există aceasta
există şro criminalitate ridicată.
In ultima perioada de timp, unii teoreticieni neagă această afirmaţie.
Astfel, Tudor Amza citând studiile unor criminologi, concluzionează "că nu există o relaţie
directă cauzală între criminalitate şi sărăcie" 2 , menţionând că de multe ori noţiunea de
sărăcie este relativă.
In acest sens, autorul exemplifică comparativ cazul câştigului realizat de un muncitor din
Germania, considerat, probabil modest, dar care pentru un muncitore din România (dacă
ar obţine acelaşi câştig) este considerat ca aparţin unui om bogat.
Nu trebuie să uităm însă, că după 1990 unii săraci din România şi din alte state foste
comuniste, care au plecat legal sau ilegal în Germania, au fost autorii multor tâlhării,
furturi din magazine, spargeri de oficii poştale, acte de cerşetorie şi jocuri de noroc
ilegale, determinând statul german să ia măsuri de limitarea penetrării graniţelor sale
acţionând în acest sens în colaborare cu guvernele ţărilor de unde provin delicvenţii.
In România după 1990, nivelurile criminalităţii au fost an de an mai mari, faptele de furturi şi
tâlhării fiind comise numai de oameni săraci sau şomeri.
In majoritatea marilor oraşe din România cu mare frecvenţa, furturile şi tâlhăriile se comit în
zonele rezidenţiale sau în cartierele în care locuiesc persoanele cu un statut social şi
material ridicat, aceste delicte aparţinând indivizilor ce locuiesc în cartierele aşa-zise
muncitoreşti sau din comunele adiacente acestor oraşe, unde de regulă locuiesc săracii.
2. Existenţa claselor sociale

Fără a fi adepţii teoriei marxiste care consideră că delicventa se datorează sistemului
capitalist de producţie, condamnând proletariatul la mizerie şi care pentru a scăpa de această
condiţie comite crime, menţionăm totuşi că împărţirea societăţii în clase există în mod obiectiv
şi că această separare are totuşi o relevanţă criminogenă.
Raymond Gassin afirmă că statisticile (ca măsură notabilă intre clasele sociale, în sensul
că celor defavorizate le sunt atribuite31 cele .mai" multe şi cele mai grave delicte, faţă de
grupurile1 avantajata material şi social.
Autorul menţionează totuşi că studiile de autoconfesiufie (priii care se încearcă să se
stabilească dimensiunile criminalităţii reale) stabilesc o lipsă de corelaţie a criminalităţii1 în
funcţie de clasele sociale în care sunt categorisiţi delicvenţii.
Cu toate acestea, criminalitatea gravă este în general specifică indivizilor cu o condiţie socială
inferioară sau medie"'.
2
T. Amza, Criminologie, ed.1998, pp.194-200.
3
R. Gassin, op.cit. p.322.
71
3. Factorii demografiei
Cercetările efectuate, mai ales după cel de-al doilea război mondial, asupra
criminalităţii atât din mediul urban dar şi din cel rural, au relevat o anumită corelaţie
între situaţia demografică a acestor medii şi criminalitate.
A. Urbanizarea şi mediul rural
Cu privire la mediul urban si implicit rural faţă de criminalitate, relevanţa acestora este
structurată pe două idei:
a) Criminalitatea la oraşe este mai mare pentru că aici condiţiile de viaţă, faţă de
cele din mediul rural sunt altele.
La sate, indivizii se cunosc unii pe alţii, se supraveghează comportamental reciproc
într-un mod involuntar, faţă de oraş unde persoana se ascunde în anonimat, copiii
sunt slab supravegheaţi iar corupţia este frecventă.
In marile oraşe există o împărţire a acestora în zone (cartiere) şi implicit a populaţiei
care trăieşte aici, împărţire făcută în funcţie de posibilităţile materiale diferite de care
dispun indivizii.
Studiile criminologice au stabilit că în zonele unde locuiesc cei defavorizaţi, s-au creat
adevărate "insule de delicventă", unde controlul social este dificil de realizat.
Se susţine că în centrele urbane aglomerate, unde s-a creat o mare densitate a
populaţiei, depaşindu-se un numit prag, indivizii devin superagresivi comiţând cu
frecvenţă mare delicte cu violenţă.
b) Datorită acestor deosebiri ale condiţiile de viaţă dintre oraş şi sat şi structura
criminalităţii este diferită.
In mediul rural se comit cu mai mare frecvenţă delicte sexuale, pruncuciderile,
incesturile, omucideri prin otrăvire, incendiile voluntare, furturile de recoltă, de animale
şi spargerile la casele izolate.
B. Sexul
Relevanţa de ordin criminologie a acestui factor este unanim pentru toţi criminologii, în
sensul că delicventă feminină se deosebeşte de cea masculină prin:
a) volum şi
b) structură.
a) In privinţa volumului criminalităţii feminine deşi numeric femeile sunt mai multe
în lume, criminalitatea acestora este de 7-10 ori mai mică decât cea masculină,
statisticile relevând că procentual, începând cu anii '60 (când
se impun mişcările feministe privind "eliberarea femeii") criminalitatea feminină scăzând
an de an.
b) Structural s-a constatat o anumită "specializare" a femeilor în comiterea unor
categorii de infracţiuni cum sunt cele de mărturie mincinoasă, injuria, abandonul copiilor,
pruncuciderea, calomnia şi prostituţia.
S-au contestat aceste concluzii, motivându-se că în privinţa volumului, criminalitatea
feminină în realitate, este aproape egală cu cel al bărbaţilor, deoarece actele de prostituţie
nu sunt în totalitate descoperite sau dacă sunt, nu au fost judecate, iar cele de
instigare la crimă, care de obicei sunt apanajul feminităţii, rămân în sfera "cifrei negre"
a criminalităţii.
In contradicţie cu aceste opinii, se afirmă că de fapt, diferenţa este reală, ea datorându-se
atât structurii bio-psihice diferită a femeii faţă de bărbat, structură care o îndepărtează de
faptele comise cu violenţă şi o adaptează mai bine la dificultăţile existenţei umane.
C. Vârsta
Aceasta are relevanţa criminogenă atât în structură cât şi în volumul delicventei, fiecărei
vârste corespunzându-i alte componente şi valori.
Studiile statistice au scos în evidenţă că cea mai intensă activitate criminală se
înregistrează în perioada de vârstă cuprinsă între 18-30 ani cu creşterea cea mai
mare la cea de 25 ani.
Delicventa juvenilă (16-18 ani) este dominată de (70-80 %) furturi.
72
Omuciderile sunt specifice în general delicvenţilor în vârstă de 20-25 ani,

înregistrându-se o aplitudine crescândă până la cea maximă în j urul anilor 40-
4. Factorii socio-culturali
Aceşti factori, alături de cei economici, au o puternică influenţă criminogenă.
Intre aceştia, familia, mediul şcolar şi locul de muncă sunt consideraţi cu relevanţa
criminogenă cea mai puternică.
Având în vedere că aceştia au fost abordaţi în capitolul anterior, ne vom axa în
continuare asupra mijloacelor de comunicare în masă, religiei, discriminării şi
toxicomaniei.
A. Mijloacele de comunicare în masă
Acestea sunt cunoscute şi sub numele de mass-media, ele reprezentând totalitatea
tehnicilor care permit difuzarea la scară mare a informaţiilor, a mesajelor şi opiniilor,
incluzând aici presa, literatura poliţistă, televiziunea, radioul şi cinematograful.
Există păreri care, începând cu Lombroso, au acuzat şi acuză aceste mijloace şi în
special - vizualul de rolul nefast în creşterea criminalităţii.
Reprezentanţii mass-mediei nu sunt de acord cu acest punct de vedere, susţinând că
de fapt aceasta nu face altceva decât să reflecte starea morală a mediului social în
care trăieşte, fără a fi o susţinere a criminogenezei.
Această ultimă afirmaţie este însă infirmată de:
- numeroasele cazuri de violuri comise de tineri, după ce anterior vizionaseră filme
erotice prezentate pe micul ecran;
- comiterea unor omoruri cu sadism ai căror autori au mărturisit că au văzut la film
(cinema sau tv.) cum se poate omorî "mai bine".
Gh. Scripcaru şi T. Pirozynski4 în susţinerea influenţei negative a comportamentului uman
menţionează următoarele:
- In Franţa, după 1965, este cunoscut cazul sinuciderilor prin ardere la care
recurgeau liceenii din Lille, după ce au vizionat sinuciderea prin foc a unui conaţional.
- Greva de 265 zile a ziariştilor din Detroit cu lipsa presei în acest timp a condus la
reducerea delictelor violente cu 60 %; de când la Paris s-a interzis
televiziunea sinuciderilor prin aruncare din Tumul Eiffel, nu s-a mai înregistrat nici o
sinucidere,:
- Studiile criminologice au arătat că un urma vizionării sau citirii celor expuse în
mijloace mass-media, prin mimetism;, atât victima (în cazul sinuciderilor) cât şi
delicventul se identifică cu modelele prezentate, datorită efectului de
contagiune.
Cu privire la influenţă mass-mediei, Jean Pinotel susţine că pe planul motivaţiei
criminale nu are nici o influenţă dar această reprezită o sursă de "stimuli criminogeni
suplimentari" care joacă rolul de catalizatori mai ales faţă de indivizii cu un psihic fragil şi
faţă de minori 5 ,
B. Religia
Acestui factor i se atribuie conţinut criminogen numai sectelor religioase care au în
cadrul ritualului practici criminale sau tendinţelor fundamentaliste când se consideră
că o anumită religie este cea fundamentală şi tot ce este astfel este considerat
împotriva ei şi trebuie eliminat.
Toate celelalte culturi religioase, creştinismul, iudaismul, mahomedanismul şi
budismul nu au conţinut criminogen, ele punând bazele moralităţii, conducând în
acelaşi timp la creşterea coeziunii sociale şi la protecţia etniilor lumii.
C. Discriminarea
4
op.cit..p.l69.
5
Jean Phiotel, Trate de Criminologie, 1975, pp. 140-141.
73
Aceasta constă în tratarea defavorabilă a unor grupuri sociale (minoritare, inferioare

material, de altă rasă sau altă culoare a pielii, etc.) potrivit aspiraţiilor sale.
In general discriminarea este rezultatul prejudecăţilor grupurilor fiind în acelaşi timp,
baza împărţirii societăţii în grupuri antagoniste.
In condiţii defavorizante cum ar fi: scăderea nivelului de trai, războaie, crize
economice, intensitatea discriminării creşte dând naştere din partea grupului dominant
la o atitudine de desconsiderare a grupuiui defavorizat şi chiar la comportamente
violente (ex. Ku-Klux-Klanul din SUA).
In acelaşi timp, la membrii grupului discriminat apar sentimente de frustrare şi
revanşarde care deseori nasc acte de violenţă, ucideri, vătămări corporale, distrugeri de
bunuri, etc.
D. Toxicomania
Factorul acesta are două aspecte, ambele cu conţinut criminogen: alcoolismul şi
drogurile.
a) Alcoolismul ca factor cu conţinut criminogen în plan macrosocial a fost subliniat de
foarte mult timp, chiar înainte ca criminologia să fie considerată ştiinţă.
Aportul alcoolismului sub cele două forme ale sale, acut şi cronic în unele infracţiuni
este cert.
In cazul alcoolismului acut, acesta este asociat cu comiterea delictelor sexuale,
uciderilor şi rănirilor prin accidente de circulaţie (45-50 %).
Alcoolismul cronic duce la depersonalizarea individului, la estomparea
responsabilităţilor sociale ale acestuia.
Majoritatea persoanelor aflate în asemenea cazuri au comis omucideri sau vătămări
corporale.
In familiile dezorganizate, părinţii alcoolici au supus copii la rele tratamente chiar când
aceştia erau nou născuţi.
b) Drogurile
Cu privire la criminalitatea legată de aceste substanţe halucinogene se disting trei
aspecte distincte.
Primul se referă la consumul acestora care este interzis prin lege iar al doilea,
comercializarea acestora, uşoare sau dure; uşoare (haşiş, marijuana, canabis) sau
dure (heroină, cocaină, opium, morfină). Comercializarea acestora este interzisă de
legea penală, fiind cunoscută sub numele de trafic de droguri.
Al doilea aspect vizează alte categorii de delicte dar şi delicven a particulară ca
mijloc de procurare a drogurilor cum sunt spargerile farmaciilor, furturi de bani şi valori.
Al treilea aspect al criminalităţii provocat de droguri, constă în starea de halucinaţie sau de
excitaţie a indivizilor care le-au consumat şi care de multe ori au condus la comiterea
omorurilor, vătămărilor corporale şi a abuzurilor sexuale.
5. Factorii politici
Factorii politici cu relevanţă puternic criminogenă sunt: războiul, revoluţia şi regimul politic.
1. Războiul
Acesta reprezintă luptă armată a unei naţiuni contra altei naţiuni, ea ducându-se de
regulă după reguli stabilite la nivel internaţional, criminologie interesând delicventa din
rândul populaţiei civile care în principal se caracterizează astfel;
a) la debutul ostilităţilor, la nivel naţional nu se constată o creştere a criminalităţii,
înregistrându-se o oarecare scădere, ea datorându-se pe de o parte mobilizării
generale a populaţiei, inclusiv şi a delicvenţilor dar şi relativei dezorganizări a
organelor judiciare şi incorectitudinii în întocmirea statisticilor judiciare;
b) creşterea criminalităţii începe să se înregistreze după ce au început luptele armate,
creşterea fiind din ce în ce mai accentuate cu valoarea cea mai mare înaintea
sfârşirii războiului sau imediat după terminarea lui;
c) criminalitatea pe timpul războiului se modifică faţă de cea înregistrată pe timp de
74
pace:
- apar delicte noi, considerate ca grave cum sunt dezertările, insubordonările sau
automutilarea;
- creşte delicventă comisă de tineri şi femei.
2. Revoluţia
Revoluţia înseamnă schimbarea orientării politice de multe ori prin violenţă, grupul
conducător fiind doborât de la putere care de multe ori ia forma războiului civil.
Faţă de războiul convenţional, în prima parte a lui, când încep ostilităţile, nu se mai
înregistrează o scădere a criminalităţii ci, din contră, ea creşte de la o perioadă la alta,
până la reuşita sau nereuşita revoluţiei.
In cazul reuşitei revoluţiei, se va produce o schimbare totală a criminalităţii, ea fiind cu
totul diferită faţă de cum arată înaintea revoluţiei.
3. Regimul politic
Regimurile politice democratice şi cele totalitare (de stânga-comuniste sau de dreapta-
fasciste) au relevante criminogene diferite.
a) Regimurile democratice liberale
Studiile criminologice au relevat că în ţările cu aceste regimuri, structura delicventei este
reprezentată, în afara delictelor tradiţionale ca: furturile , omuciderile, abuzurile
sexuale de următoarele delicte:
- fraudele electorale;
- actele de corupţie ale liderilor politici, şefi de sindicate sau superiorii poliţiei;
- tâlhăriile tip raket, răpirile de persoane, jocurile de noroc şi proxenetismul;
- actele teroriste comise din considerente politice.
b) Regimurile totalitare
Chiar dacă statisticile oficiale din statele în care acestea domnesc nu cuprind decât puţine
delicte, acestea constituind "mândria" respectivelor regimuri, se ştie că de fapt, factorul
criminogen.cel mai puternic este însuşi statul (comunist sau fascist) reprezentat de
funcţionarii săi.
Istoria acestor regimuri a reliefat aceste genuri de crime, România având locul ei
aparte în ''"tabloul" monstruozităţilor comise faţă de segmente mari ale populaţiei atât în
timpul perioadelor fasciste sau comuniste.
Bibliografie
1. T. Amza, Criminologie, ed.1998.
2. Jean Phiotel, Trate de Criminologie, 1975.
75
Modulul 11: Reactia socială fată de criminalitate
Reacţia socială faţă de criminalitate
Obiective specifice: cunoaşterea şi întelegerea modului în care societatea reacţionează

faţă de fenomenul criminalităţii.
Rezultate asteptate: studenţii vor cunoaşte formele de reacţie ale societăţii faţă de
criminalitate apreciind importanţa fiecăruia în prevenirea şi combatearea lui.
vor avea posibilitatea să aprecieze valorile şi rezultatele fiecărui gen de reacţie socială.
In accepţiune generală a noţiunii de "reacţie socială faţă de criminalitate" se înţelege

răspunsul pe care societatea îl dă fenomenului criminalităţii atât în plan macrosocial dar
şi microsocial faţă de fiecare delicvent în parte.
Cu toate că infracţionalitatea a provocat din totdeauna o puternică dezaprobare
socială, problematica luptei împotriva acestui factor a fost mai puţin abordată de cercetarea
ştiinţifică.
Aceasta a determinat o corelare redusă între evoluţia teoriilor referitoare la
cauzalitatea criminalităţii şi reflectarea acestora în domeniul politicii penale, al mijloacelor şi
metodelor de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
"Ceea ce surprinde în ansamblul mijloacelor utilizate pentru a combate
criminalitatea este faptul că ele au fost puse în aplicare fără să existe o veritabilă
preocupare cu privire la natura şi cauzele acestui fenomen" arată J.Pinatel în tratatul
său' 1 .
Problematica reacţiei sociale era considerată până la apariţia criminologiei ca
ştiinţă, ca făcând parte din domeniul dreptului penal, deoarece se considera că pedeapsa
era singurul mod de luptă împotriva crimei.
Această situaţie a fost corectată pe măsura reevaluării în ultimele decenii a
obiectului, a scopului şi funcţiilor criminologiei, relevându-se importanţa obţinerii
datelor ştiinţifice care să fundamenteze strategiile de politică penală, avându-se în
vedere toate categoriile de măsuri, atât cele anterioare cât şi cele ulterioare crimei.
Definind reacţia socială, Ion Gheorghiu-Brădet afirmă că aceasta reprezintă
"ansamblul măsurilor şi mijloacelor reactive, preinfracţonale, extrajuridiciare şi
postinfracţhmale judiciare şi reinserponale, necesare anihilării criminogenezei"2 .
In lucrările de specialitate din unele ţări anglo-saxone, formula de "reacţie socială
contracrimei" a fost înlocuită cu cea de "control social" sau mai nou, cu cea de
"gestiune" penală sau "gestiunea delicventei".
Pentru ultimele denumiri "de gestiune", termenul a fost împrumutat din economic,
situaţie care şi după părerea noastră nu face altceva decât să banalizeze noţiunea de
reacţie socială contra delicventei 3 .
11.2. Modele de reacţie socială

Răspunsul dat de societate criminalităţii are un caracter istoric, toate orânduirile
sociale având tipul lor de reacţie faţă de crimă, criminal şi de fenomenul lor în ansamblu.
1
Jean Pinatel, Criminologie, 1988, p.61.
2
Gheorghiu-Brădet, Crimhiologia generală românească, ed. 1993, p.197
3
R.Gassiti - op.cit., p.63.
77
încercând să clarificăm modul în care a reacţionat societatea faţă de crimă,

menţionăm că printre primii criminologi care au abordat de pe poziţii ştiinţifice această
problematică, au fost americanii Edwin H. Sutherland şi Donald R. Cressey în lucrarea lor
"Principii de criminologie".
Ei afirmau că o clasificare ce porneşte de la reacţia pur regresivă la cea pur
curativă este mai degrabă o ficţiune teoretică pentru că diferite forme ale reacţiei sociale
au existat în timp şi spaţiu, unele din ele fiind totuşi dominante.
a) Modelul represiv
Reacţia socială care aparţine acestui model este caracterizată de măsuri de
constrângere în care pedeapsa este principala dominantă. Pedeapsa este măsura post
infracţională care prin severitatea ei provoacă efectul intimidant, pentru celelalte
persoane, determinându-le să abţină de la comiterea delictelor.
Acest model de reacţie este tot atât de vechi cât de veche este şi societatea
umană.
începând cu anul 1810, odată cu Codul Penal francez, pedeapsa a fost etatizată,
statul fiind cel care avea dreptul să pedepsească delicvenţii.
Represiunea etatizată avea la bază, într-o primă perioadă, raţionamentul că
oricine a făcut un "râu" trebuie, la rândul său, să sufere un "rău", deci trebuie pedepsit.
Acest raţionament, provenind încă din antichitate a fost formulat de Platon, care
susţinea că scopul pedepsei nu trebuie să fie constituit de răzbunarea pentru răul produs
căci "nimic nu poate face ca acest rău să nu se fi produs", dar sancţiunea este necesară
pentru ca persoana respectivă, să nu mai comită alte fapte antisociale în viitor.";
Rolul pedepsei ca fiind de "utilitate socială" nu pentru a ispăşi "răuî' care s-a comis,
ci pentru a împiedica săvârşirea altor "rele" în viitor, a fost reluat peste secole şi
consacrat de Cesare Bonesano-Beccaria. El este fondatorul şcolii clasice în dreptul
penal.
Epoca sa a fost caracterizată prin puterea absolută a conducătorilor, o epocă în
care justiţia era haotică, arbitrară şi diferenţiată ui funcţie de păturile sociale cărora li se
aplica: clerul, nobilii, burghezii, oamenii simpli. Pedepsele erau discreţionare şi crude.
Deşi Beccaria nu a foşţ jurist, el a reuşit, influenţat de ideile din vremea sa, să facă
o~analiză obiectivă a sistemului represiv, teoria sa fiind cuprinsă în lucrarea celebră "Dei
delitti e delle pene" (Despre infracţiuni şi pedepse) tipărită la Livorno în 1764.
Ideile cuprinse în această lucrare au avut o influenţă enormă, ele ducând la
modificări substanţiale ale dreptului penal din majoritatea ţărilor europene; codurile penale
francez (1810), german (1871) şi italian (1889) fiind inspirate de acestea.
Beccaria, criticând vehement cruzimea şi inegalitatea pedepselor în sistemul judiciar
feudal timpuriu, a propus o serie de măsuri care au privit combaterea delictelor şi
umanizarea pedepselor, printre acestea fiind şi desfiinţarea aplicării torturilor şi a
pedepsei cu moartea.
Astfel, cu privire la rolul pedepsei, Beccaria menţionează: "Una dintre cele mai
puternice frâne ale infracţiunilor nu este cruzimea pedepselor... Certitudinea unei
sancţiuni, deşi moderată, va face întotdeauna o imagine mai puternică decât frica
produsă de alta mai grozavă unită cu speranţa 4 impunităţii".
Aceleaşi idei formulate de Beccaria au fost reluate şi de britanicul Jeremy
Bentham (1748-1832) care, susţinând necesitatea pedepsei, a stabilit că prin aplicarea
ei trebuie să se urmărească prevenirea criminalităţii şi atunci când nu s-a reuşit, s-o
menţină totuşi la un nivel cât mai scăzut.
Caracteristica acestui curent o constituie atenţia deosebită acordată numai
crimei şi pedepsei ce se aplică acesteia, nu şi personalităţii infractorului.
4
Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, 1965, p.65.
78
b) Modelul preventiv
Reacţia socială preinfracţională îşi are originea tot în lucrările lui Cesare Lombroso,
cea mai reprezentativă fiind cea intitulată "Crima, cauze şi remedii".
Savantul italian propunea înlocuirea reacţiei sociale represive postinfracţionale,
caracterizată la timpul său de cruzime, prin cea preventivă, considerată mai raţională,
umană şi mai eficientă decât cea represivă.
Preluând ideile mentorului său, Lombroso în lucrarea sa 'Teoria imputării şi negarea
liberului arbitru", Enrico Ferri le-a dezvoltat şi a demonstrat că reacţia postcriminală la
care recurge statul nu are decât o eficientă limitată, propunând un alt model numit modelul
substitutivelor penale, care se compune din măsuri preinfracţionale extrajudiciare ca:
descentralizarea administrativă, reducerea şomajului şi a duratei zilei de muncă,
combaterea consumului de alcool, reducerea sărăciei, satisfacerea cerinţelor materiale
şi spirituale ale populaţiei, aprovizionarea cu alimente, iluminatul străzilor, etc.
Intre ideile expuse în lucrarea amintită, Enrico Ferri le menţiona pe cele referitoare
la:
- negarea liberului arbitru, în procesul judecării delicventei luându-se în
considerare că delicventul este om ca ceilalţi oameni şi că activităţile sale nu sunt supuse
numai voinţei sale ci unor legi naturale care-i domină pe indivizi, legi pe care ştiinţă trebuie
să le descopere şi să stabilească modul în care ele determină comportamentul uman;
- luarea în consideraţie la judecarea unui delict, a personalităţii infractorului şi
dozarea pedepsei în funcţie de aceasta.
c) Modelul curativ
Metodele acestui model au fost impuse în politica penală a statelor lumii de
reprezentanţii criminologiei clinice (în special) şi de cei ai "apărării sociale", care
consideră că fiecărui delicvent în parte, pedeapsa aplicată nu trebuie să-i provoace
suferinţe ci să-i ofere un tratament (medical, psihologic, social) în vederea protecţiei şi
resocializării acestuia.
Rezultatul acestor metode depinde în primul rând de dorinţă delicventului de a nu
mai recidiva, dar şi modul competent şi articulat în care acţionează toţi funcţionarii din
sistemul judiciar şi penitenciar al statului.
Acest model s-a dovedit eficient atunci când pentru fiecare delict în parte s-au
întocmit fişe criminologice ale personalităţii infractorilor, în care s-au înscris date referitoare
la factorii criminogeni, date care au fost folosite atât în perioada executării pedepsei cât şi
ulterior acesteia, reuşindu-se printr-o colaborare continuă între magistraţi, criminologi,
sociologi şi psihologi să se obţină resocializarea multor delicvenţi.
In principal aceste metode sunt fundamentate pe un tratament (în urma unui
diagnostic) stabilit în mod individual, specific fiecărui delicvent, tratament care se
prelungeşte dincolo de perioada detenţiei, dublat de luarea unor măsuri de ordin
economic (crearea unui loc de muncă, de exemplu) cultural şi social care să-i permită
individului să se reintegreze cu adevărat în societate.
d) Modelul mixt
Metodele acestui model au fost determinate de Uniunea Internaţională de Drept Penal
care a preconizat ca pedeapsa să nu mai fie mijlocul singurul de răspuns al societăţii faţă
de infracţiune, ci ea să fie dublată de măsuri preventive postinfractionale, atât în planul
general al criminalităţii cât şi în planul special al fiecărui delict în parte.
In cadrul acestui model s-a impus şcoala apărării sociale reprezentată de două
curente:
a) unul extremist promovat de Fillipe Gramatica care preconiza înlocuirea pedepsei
(şi implicit a Dreptului Penal ca instituţie juridică) cu măsuri preventive şi curative specifice
fiecărui delicvent în parte.
b) al doilea, moderat ,promovat de Marc Ancei care propune ca un nou concept,
cel de apărare socială în locul celui de pedeapsă faţa de delict şi delicvenţi, pentru că
societatea nu doreşte pedepsirea acestora ci protejarea ei faţă de criminalitate.
79
Criminologul francez propunea ca această apărare socială să se facă în primul

rând prin metode preventive dar şi curative şi educative iar pedeapsa, atunci când este
aplicată trebuie să se finalizeze cu resocializarea delicventului.
Intre metodele specifice modelului mixt distingem următoarele:
- măsurile de siguranţă;
- programe de prevenire;
- examenul individual.
Ele au fost determinate de influenţă criminologiei faţă de modul în care statul şi
societatea, în general, răspunde faţă de criminalitate.
In principal, cele trei categorii de metode se caracterizează prin aceea că nu se
referă la pedeapsa privativă de libertate specifică modelului represiv.
11.3. Măsurile de siguranţă
Acestea sunt sancţiuni penale, măsuri de constrângere ori restricţie de drepturi

sau măsuri medicale prevăzute de lege care se aplică persoanelor care au comis
infracţiuni (obligaţi la un tratament medical, interzicerea ocupării unei funcţii sau
confiscarea unor obiecte).
Măsurile de siguranţă au fost introduse pentru prima dată în legislaţia penală în
anul 1930 în Italia şi Belgia iar în România în anul 1936.
Ele au fost necesare pentru că la unii delicvenţi nu se pot aplica pedepse (ex.: unor
minori sau unor persoane bolnave) iar la alţi delicvenţi pedepsele aplicate trebuie să fie
însoţite cu confiscarea unor obiecte (ex.: arme, bani falsificaţi, etc).
1. Programe de prevenire.
Măsurile de acest gen privesc prevenirea delicventei ca fenomen social şi ele au în
vedere situaţii extrajuridice, sau substitutiv penale aşa cum le-a numit Enrico Ferri.
Majoritatea ţărilor, în funcţie de concepţiile politice dominante sau posibilităţile
materiale, au organizat şi aplicat programe de prevenire cu rezultate mai multe sau mai
puţin bune.
Cu toate că majoritatea acestor programe au pornit de la concluziile rezultate din
analiza cifrelor statistice ale criminalităţii şi a unei reflectări a acesteia în mass-media,
putem afirma că, de multe ori şi în special în ţara noastră, programele de prevenire nu au
avut la bază concluzii rezultate din investigarea ştiinţifică a fenomenului.
Cu toate acestea, putem exemplifica un cunoscut program de prevenire numit
"Proiectul zonei Chicago", realizat în perioada 1930-1950 care a vizat angrenarea întregii
societăţi, în primul rând a celei civile alături de instituţiile statului, în prevenirea
criminalităţii.
Succesul acestui program a fost contestat de unii teoreticieni5 dar s-a constatat că
Chicago, care era polul crimei în perioada prohibiţiei a devenit, în comparaţie cu alte
megapolisuri, (New-York şi Los Angeles) un oraş cu delicventă scăzută.
2. Examenul individual
Necesitatea examenului medico-psihologic al delicventului, a fost impusă
jurisdicţiei şi implicit practicii penale, de criminologie.
Primul teoretician care a afirmat-o a fost Cesare Lombroso, fiind urmat de
discipolul său Rafaele Garofolo care a susţinut efectuarea pentru fiecare infractor în
parte a unei anchete sociale. Pentru prima dată obligativitatea acestui examen s-a
legiferat în anul 1907 în Argentina, el fiind efectuat asupra deţinuţilor din penitenciarul
naţional.
Ulterior, acest examen, a fost legiferat în majoritatea ţărilor. In S.U. A, legiferarea s-
a făcut după 1944.
In prezent, în legislaţia noastră, obligativitatea anchetei sociale (inclusiv a
5
R.Gassin - op.cit., p.610.
80
examenului psihoindividual al infractorului) este prevăzută de art.482 C.P.P pentru infractorii

minori.
11.4. Tendinţe moderne în politica penală
Apariţia noilor curente în criminologie, la începutul anilor'70, a determinat

schimbări şi în poziţiile teoretice cu privire la politica penală. Modelul curativ de politică
penală a fost tot mai frecvent atacat, sub aspectul ineficacităţii metodelor şi tehnicilor de
tratament, abuzului de psihiatrie, neglijarea programelor globale de prevenire a
criminalităţii.
Sistemul nonpunitiv format din "eliberările pe cuvânt" şi "perioadele de
probatiune" a fost vehement criticat, relevându-se rolul lor criminogen.
Deseori, pentru aceste măsuri şi lipsa lor de eficacitate, au fost acuzaţi magistraţii şi
funcţionarii publici din domeniul judiciar şi execuţional penal că au practicat arbitrariul şi
corupţia în mod diferenţiat în raport de poziţia materială şi socială a delicvenţilor.
In S.U.A. a fost criticat cu duritate faptul că în privinţa eliberării pentru "perioada
de probatiune" s-a ajuns la o adevărată afacere profitabilă, exemplificându-se cazul unei
persoane care avea în supraveghere aproape 300 de condamnaţi pentru care instanţele
pronunţau sentinţe de vinovat cu suspendarea executării pedepsei sau aflaţi în
perioada de probatiune 6 .
In privinţa metodelor de tip curativ, s-a afirmat că resocializarea delicventului este o
iluzie, în realitate acestea au dus la etichetarea delicvenţilor şi marginalizarea lor socială.
Uneori, se consideră că de fapt sistemul pedepselor nedeterminate a permis
menţinerea în închisori a unui mare număr de persoane, pe o perioada mai îndelungată
decât ar fi fost necesar, în condiţiile în care acestea nu-şi îndeplinesc menirea; nu
protejează societatea faţă de infractori, nu reabilitează şi nu resocializează infractorii.
In contextul acestor dispute, au apărut noi tendinţe teoretice, cu reverberaţii în
domeniul politicii penale, care pot fi grupate în trei orientări: neoclasică, radicală şi
moderată.
a) Tendinţa neoclasică
Este suportul teoretic al modelului represiv în politica penală care, de fapt, nu ă fost
abandonat de-a lungul timpului, având o incidenţă mai mult saumai ptîţin semnificativă.
Eficienţă măsurilor aparţinând 'modelului preventiv şi curativ a fost contestată de
reprezentanţii criminologiei tradiţionale ca şi de cei ai "noiii criminotogii'"(cunoscută şi sub
numele de "criminologia reacţiei sociale") - afirmând că dimensiunile criminalităţii, ajunse
în anii 1970-1975 la valori deosebit de mari, se datorează tocmai eşecului acestui tip de
reacţie socială.
Din acest motiv au revenit cu mai mare putere vechile teorii privind:
- efectul intimidant al pedepsei;
- importanţa închisorii pe scurtă durată.
In acelaşi timp se demonstrează că trebuie să se renunţe la măsurile alternative ale
închisorii, să se sporească severitatea pedepselor şi să nu se mai individualizeze acestea,
nici de către instanţele de judecată, nici în executarea lor în penitenciar.
In S.U.A. s-a afirmat deseori că este necesar să se schimbe modelul curativ cu
cel represiv, limitându-se măsura eliberării condiţionate, situaţie care a determinat ca în
unele state să se revină la un sistem uniform de pedepse, acordându-se acestora
următoarele funcţii: protecţia societăţii; prevenirea delictelor (prin efectul intimidant al
acesteia) şi pedepsirea corectă a delicventului.
Preluând modelul american, în anul 1981, prin legea numită "Securitate şi
libertate", Franţa revine la sistemul pedepselor fixe.
6
Hans W.Mattik, Reflecţii asupra formelor de pază în închisoare, 1976, p.309 (Citat de CPăun în
op.cit., p.236).
81
b) Tendinţă radicală
Inspirată de criminologia radicală această tendinţă propune un sistem
aboliţionist de politică penală.
Orientarea aboliţionistă a aparţinut Şcolii de criminologie de la Berkely
California, căreia i s-au alăturat ulterior, alte grupări radicale. Acestea pledau pentru
abolirea totală a sistemului de politică penală în vigoare, vizând eliminarea oricăror
forme de represiune şi, în final, desfiinţarea raporturilor de dominaţie şi exploatare.
Este negat însuşi dreptul statului de a pedepsi, afirmându-se existenţa unui
antagonism ireductibil între acesta şi drepturile omului.
Astfel, la simpozionul intitulat "Dreptul de a pedepsi" la cel de-al III-lea Seminar de
criminologie comparată a ţărilor bazinului mediteranean, organizat la 4 iunie. 1981 în
insula Creta, criminologul olandez Louk Hulsman, unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai
teoriei aboliţioniste, a propus o, strategie pe termen lung, ce trebuie realizată prin
înlocuirea treptată a actului sistem penal birocratic, incapabil să mai îndeplinească funcţiile
pe care şi le-a asumat; protecţia societăţii, rezolvarea corectă a conflictului, echitatea,
egalitatea în faţa legii.
In jurul acestor sisteme se creează situaţii artificiale care, de regulă, elimină victima
din conflict, rolul ei fiind preluat de stat.
Odată cu abolirea sistemului penal, toate, aceste situaţii vor deveni naturale şi vor
putea fi tratate în mqd realist.
Conform altor opinii, politica aboliţionistă ar trebui să debuteze cu reforme pe
termen scurt, între care reducerea activităţii sistemului penal, punându-se capăt actualei
"inflaţii" legislative.
Se, .vizează atât aspectul legislativ cât şi restrângerea domeniului de aplicare a
normei penale.
Finalmente, se doreşte reforma totală a dreptului penal, în sensul abolirii lui şi
înlocuirii sale cu altceva mai bun. Cu toate acestea, soluţii alternative realiste nu au fost
identificate.
c) Tendinţă modernă
Aceasta reprezintă o tendinţă de realizare a unui compromis între doctrina
"apărării sociale" {"idealul de re socializare" în varianta americană) pe de o parte şi noile
teorii al criminologiei reacţiei sociale, pe e altă parte.
Militând pentru politica penală fondată pe respectarea intereselor victimelor,
Jacques Verin, fost Secretar general al Societăţii Internaţionale de Criminologie, afirma că
subscrie fără rezerve la o politică penală de apărare socială care ia în consideraţie
rezultatele ştiinţifice ale tuturor ştiinţelor, despre om şi societate, victimologia si
criminologia reunite şi care abordează protecţia victimelor într-o manieră umanistă şi
concretă, simultan cu reinserţia socială a delicvenţilor, ea însăşi element de protecţie.
Tendinţă modernă în politica penală îşi propune, alături de terapia individuală,
specifică criminologiei clinice, să dea un răspuns problemelor pe care le ridică delicventa
la nivel macrosocial.
Soluţiile propuse, inclusiv în cadrul celui de-al Vl-lea Congres O.N.U pentru
prevenirea criminalităţii şi tratamentul delicvenţilor care a avut loc la Milano în 1985,
converg către o multitudine a alternativelor de intervenţie care să răspundă mai bine
formelor actuale pe care le îmbracă criminalitatea, să contribuie la o resocializare mai
eficientă a infracţiunilor şi să sporească protecţia acordată victimelor infracţiunii. S-au
prevăzut între altele:
a) Folosirea cu moderaţie a pedepsei privative de libertate, fiind reluată ideea lui
Beccaria conform căreia certitudinea şi nu severitatea pedepsei are importanţă în
prevenirea infracţionalităţii.
Totodată s-a subliniat necesitatea perfecţionării criteriilor de individualizare a
pedepsei.
b) Utilizarea sistemului de sancţiuni alternative închisorii şi folosirea şi a altor
82
pedepse ca: avertismentul, blamul public, ştergerea diferenţelor dintre pedepsele

principale şi complementare ca şi dintre acestea şi măsurile de siguranţă şi integrarea lor
într-un sistem unitar de sancţiuni independente.
Această soluţie a fost deja adoptată de Codul penal suedez.
c) Folosirea cu prioritate a pedepsei pecuniare.
Astfel, în Germania şi Austria, toate infracţiunile pedepsite cu închisoare până
la 6 luni sunt sancţionate cu amendă.
In ţările nordice, ca şi în alte ţări s-a introdus sancţiunea pecuniară denumită "zile-
amendă".
d) Utilizarea în continuare a măsurilor curative – cum sunt suspendarea executării
pedepsei şi probaţiunea.
Suspendarea executării pedepsei constituie în multe ţări principala alternativă a
sancţiunii închisorii (Japonia 58 %, Elveţia şi Germania până la 70 % din ansamblul
sancţiunilor penale).
Propunerile de perfecţionare vizează o diversificare a formelor de suspendare şi o
mare supleţe în privinţa condiţiilor de revocare,
S-a avut în vedere inclusiv posibilitatea sancţiunilor alternative, cum ar fi trimiterea
în penitenciar pe o perioadă scurtă de timp a infractorului ori prestarea unei munci utile
pentru societate în perioada respectivă.
e) Aplicarea la o scară mai largă a sancţiunii alternative a
muncii în folosul comunităţii.
f) Utilizarea frecventă a modului de executare a pedepselor în "semi libertate"
sau "semidetenţie" pentru ca deţinutul să păstreze legături cu familia şi să-şi continue
activitatea profesională.
Unele modalităţi prevăd ca deţinutul să-şi petreacă sfârşitul de săptămână ori
concediul de odihnă în penitenciar.
Unele forme de comportament antisocial să fie transferate din domeniul penal în
domeniul medical, cum sunt cele sexuale şi consumul de droguri.
h) Sporirea protecţiei juridice acordate victimelor şi implicarea sa activă pentru
restabilirea situaţiei.
In acest sens s-au făcut propuneri ca despăgubirile acordate victimei să constituie
o sancţiune principală sau ca pedeapsa să fie redusă la jumătate în cazul în care făptuitorul
a despăgubit integral victima.
Se optează, de asemenea, pentru multiplicarea căilor de acces ale victimei în
procesul penal şi pentru diversificarea formelor de despăgubire a acestora, mai ales prin
mijloace extrapenale.
j) Folosirea mediaţiunii şi dejuridicizării în soluţionarea unor conflicte penale care au o
periculozitate socială redusă.
Mediaţiunea are în vedere reconcilierea părţilor cu ajutorul membrilor de familie, a
instituţiilor comunitare, de cartier, de patronaj.
Exemple de aplicare a acestui procedeu întâlnim în Japonia precum şi în unele
state din S.U.A, unde s-au creat în ultimii ani aşa-numitele "centre experimentale de justiţie
de cartxef^ (ex. "Commnnity Board Programm" din San Francisco, Institutul de justiţie
"Vera" din New York) care conciliază părţile aflate în conflict.
Forţă lor de constrângere rezultă din presiunea grupului social.
Evantaiul de litigii rezolvate în această manieră de "Community Board Programm" la
San Francisco este larg: neînţelegeri între vecini, scandaluri, lovituri şi răniri, vandalisme
săvârşite de tineri, conflicte de autoritate între părinţi şi copii, tamponări auto, furturi şi
chiar agresiuni.
Dejuridicizarea, alături de scoatere de sub incidenţa legii penale a unor fapte, a
căpătat un sens nou: soluţionarea unor conflicte de drept penal de către părţi, cu ajutorul
un or instituţii publice sau private, cum ar fi grupurile sociale de apartenenţă, instituţiile
medico-sociale, organismele însărcinate cu aplicarea măsurilor disciplinare.
83
în rezoluţia adoptată de Congresul Internaţional de Drept Penă!, care â avut lor

la" Cairo în anul 1984, se arată că dejuridicizarea ai" putea frâna tendinţă de sporire a
numărului de încriminări şi ar atenua alte efecte negative ale aplicării dreptului penal.
In viziunea tendinţei moderate în politica penală se impuse şi o regândire a
conceptului de prevenire, militându-se pentru o prevenire activă, predelictuală, în raport cu
prevenirea postdelictuală.
11.5. Evaluarea critică
Apariţia noilor curente - extremiste - în criminologia anilor '70, a făcut ca legătura

dintre criminologie, dreptul penal şi politica penală să devină tot mai fragilă,
transformându-se într-o adevărată "criză de colaborare".
Nemulţumirile provocate de eşecul modelului curativ au determinat atacuri severe la
adresa criminologiei clasice şi a curentului clinic, ignorându-se realităţile care au
determinat acest eşec: mijloacele materiale precare, personal insuficient şi necalificat, lipsa
coordonării legislative, politice şi sociale.
In plus, aprecierea critică a aportului criminologiei în domeniul reacţiei sociale
împotriva criminalităţii, nu înseamnă implicit că eşecul unui model sau altul de politică
penală s-ar datora numai criminologiei.
Criza actuală a dreptului penal izvorăşte din contradicţiile sale interne, din
caracterul sau de instrument de represiune, din rigiditatea sa. Sub acest aspect,
încercările de reîntoarcere la represiune promovate de tendinţa neoclasică, trebuie
respinse cu hotărâre, deoarece ele nu ţin cont în suficientă măsură de experienţele
trecutului şi ale prezentului, de caracterul criminogen al instituţiilor penitenciare.
Totodată, tendinţele aboliţioniste inspirate de criminologia radicală nu constituie o
soluţie, teoreticienii în cauză neţinând seama de gravitatea fenomenului infracţional şî
mistificând o realitate îngrijorătoare.
In condiţiile creşterii neîncetate a fenomenului infracţional, dreptul penal nu poate
fi abandonat.
El trebuie perfecţionat la fel ca şi modalităţile de tratament şi resocializare a
infractorilor.
Din aceste considerente, tendinţă moderată în politica penală orientată pe idee de
alternativitate, oferă soluţii viabile.
Succesul acestei tendinţe va depinde de modul în care ea va fi transpusă în
practică.
Bibliografie
1. Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, 1965.
2. Gheorghiu-Brădet, Crimhiologia generală românească, ed. 1993.
3. Hans W.Mattik, Reflecţii asupra formelor de pază în închisoare, 1976.
4. Jean Pinatel, Criminologie, 1988.
84
Modulul 12: Criminologia victimologică
Criminologia victimologică
Obiective specifice: cunoaşterea rolului pe care îl are victima în geneza criminalităţii.

Rezultate aşteptate: studenţii vor întelege rolul situaţiilor concrete de viaţă şi locul
special pe care îl au acestea începând cu comportarea victimei în geneza criminalităţii.
vor avea posibilitatea să cunoască modul în care se poate realiza prevenirea criminalităţii
prin înlăturarea victimizării persoanelor.
12.1. Noţiuni introductive
Criminalitatea ca fenomen social a interesat colectivităţile umane de la începuturile

ei numai sub aspectele pericolului şi costurilor pe care aceasta le provoacă,
preocupările fiind îndreptate spre pedepsirea delicvenţilor şi apărării ordinii sociale.
Legislaţia penală, studiile juridice şi criminologice în fundamentarea acestor
preocupări, l-au avut în centrul atenţiei numai pe criminal.
El constituie obiectul unor drepturi care trebuiau şi trebuie, în continuare să fie
reluate şi apărate, cu toate că delictul presupune şi existenţă victimei, cea care a
suferit atingerea unor libertăţi şi drepturi. In numele apărării acestor drepturi şi libertăţi se
realizează justiţia,
Cu toate acestea, realitatea judiciară şi socială a demonstrat că "omenirea s-a
ocupat dar de tratamentul infractorului neglijând aproape complet victima crimei şi
drepturile sale" 11.
A trebuit să apară doi cercetători e origine română, Benjamin Mendelsohn şi
Vasile V. Stanciu care au tratat problema victimei şi care au formulat pentru prima
dată idei, reluate ulterior şi de alţi cercetători, referitoare la victimologie.
Benjamin Mendelsohn a început să se intereseze de studiul victimelor încă din
1937. El a prezentat la 24 martie 1947, la un congres organizat de Societatea
Română de Psihiatrie, o comunicare unde a folosit pentru prima dată conceptul de
victimologie pe care l-a repetat şi în 1956 în lucrarea intitulată "La victimologie'''
publicată în Franţa
Acest avocat penalist îşi manifesta în lucrările sale nemulţumirea faţă de
tratamentul ; rezervat criminalului în contradicţie cu'cel al victimei. Acesteia din urmă îi
revine pe lângă vătămarea fizică, materială sau morală ce i s-a provocat, povara
probării acuzaţiei, în timp ce criminalul continuă să fie ocrotit de principiul nevinovăţiei
şi alte multe drepturi.
Prin lucrările sale ulterioare s-a depărtat de criminologie, fundamentând o noua
ştiinţă: VICTIMOLOGIA incluzând în categoria victimelor nu numai persoanele care au
suferit din cauza criminalităţii ci toate persoanele care, într-un fel sau altul au
suportat efectele dezastrelor naturale (cutremure de pământ, uragane, avalanşe) sau
sociale (terorism, revolte, războaie, etc).
În anul 1985, în lucrarea "Les droits de la victimes" autorul afirmă că "nu există,
în general vorbind, nici un criminalJără victimă şi reciproc nici o victimă fără un
agresor criminal.
Aceşti doi cercetători sunt fondatorii victimologiei criminologice dar şi a
1
Gheorghiu - Brădet. op.cit.,p.l53.
86
victimologie ca ştiinţă distinctă, cu toate că în literatura de specialitate, acest merit

este atribuit lui Hans von Hentig. Acesta s-a impus în materie cu lucrarea "Criminalul
şi victima sa" publicată în anul 1948, cu toate că Mendelsohn, aşa cum am menţionat,
a abordat această problematică încă din 1937.
12.2. Precizări şi concepte

Termenul de victimologie provine de la cuvântul "Thymd" din limba greacă care
desemna "fiinţă sacrificată lui Dumnezeu" şi un al doilea cuvânt tot de origine greacă
"logos" care denumeşte disciplina care se ocupă cu studiul victimei. Termenul de victimă a
înregistrat mai multe sensuri:
a) fiinţa vie sacrificată unei zeităţi ori o preferinţă (de sacrificare) în cadrul unui
rit religios;
b) o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a declanşării unei stări
emoţionale intense;
c) o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanţe, boli,
accident, etc.
Victima poate fi şi o persoană care suferă de pe urma propriilor greşeli.
Intr-un sens mai larg, fiecare individ poate fi - şi chiar este într-un anume sens -
victima.
Spre exemplu, toţi suntem victime ale civilizaţii, mai precis ale efectelor ei
secundare, ale poluării, ale ritmului de viaţa, care depăşeşte uneori posibilităţile noastre
de a ţine pasul cu toate solicitările la care suntem supuşi, toţi suntem victime potenţiale'ale
unor accidente de 'cireulâlre, ale unor accidente de muncă, nemai vorbind de faptul"''ca
unii dintre noi ne autovictimizăm prin consum exagerat de alcool, fumat, ignorarea unei
elementare discipline alimentare etc.
Ceea ce ne interesează însă, în contextul de faţă, este numai faptul că putem fi
victime ale acţiunii (conştiente, voluntare) ale unor semeni ai noştri: delicvenţii. Cu
acest sens al termenului operează victimologia.
Deci, raporiându-ne strict la termenul de victimă, vom avea în vedere exclusiv
persoana umană care suferă, este lezată sau distrusă, direct sau indirect de acţiunea (şi
în alte circumstanţe de inacţiune) unui delicvent.
Acesta este sensul restrâns al termenului de victimă, el raportându-se la
persoanele a căror suferinţă intră sub incidenţa activităţii organelor poliţieneşti şi de
justiţie.
Statutul sau ipoteza de victimă, presupune acţiunea unui agent victimizator pe
care este reprezentat de persoana infractorului.
In accepţiunea psihojuridiciară, termenul de victimă este personalizat.
Victima nu poate fi decât o fiinţă umană, o persoană cu toate că în realitate pot
fi victimizate şi fiinţe subumane (animale), obiecte sau bunuri, ori instituţii.
Majoritatea specialiştilor (criminologi, psihologi, etc) au concluzionat că unele
persoane aproape că sunt predestinate să devină victime prin anumite particularităţi
ale structurii personalităţii lor.
Acestea pot prezenta una sau mai multe trăsături care se constituie într-o aşa-
zisa receptivitate (predispoziţie sau înclinaţie) victimală.
Exemple de astfel de persoane vulnerabile, expuse deci acţiunii răufăcătorilor
sunt uitucii, lacomii, lăudăro ii hipersociabilii, neglijenţii ş.a
O astfel de atitudine specialiştii o numesc impresionabilitate victimală.
Aceasta este specifică indivizilor care devin victime ale "escrocilor", în cauză
fiind naivii care sunt impresionaţi de ţinuta vestimentară îngrijită luându-o drept reper
fundamental de apreciere şi evaluare a celui care o poartă.
Escrocii notorii acţionează de cele mai multe ori impecabil îmbrăcaţi (guler alb,
87
cravată) ştiind foarte bine că în general omul are tendinţa să asocieze aspectul şi
calitatea vestimentaţiei cu un statut social respectabil.
Escrocul câştigă astfel credit moral determinând persoane diverse să-i ofere
sume substanţiale pentru anumite servicii pe care acesta se angajează să le facă.
Nu este de neglijat şi faptul că escrocii au şi ei la rândul lor o anumită receptivitate
faţă de această impresionabilitate, o capacitate de a simţi slăbiciunea şi naivitatea unor
persoane astfel că nu-şi aleg victima la întâmplare.
Dacă pe lângă impresionabilitate există şi puţină lăcomie, dorinţa de afaceri
avantajoase sau rezolvări ilicite de probleme, între cei doi aproape că se realizează o
atracţie reciprocă.
In aceste condiţii nu de puţine ori victima însăşi este responsabilă (parţial, desigur) de
producerea infracţiunii.
Conştientă de aceea ce până la urma s-ar putea consideră şi o coparticipare la
actul infracţional; (complicitate) persoana astfel victimizată, adesea nici nu solicita poliţia în
vederea recuperării pierderii.
Cazurile extreme (patologice) de atracţie reciprocă între două persoane din care
una va fi victimizată o reprezintă cuplurile sado-masochiste.
12.3. Definiţia şi obiectul criminologiei victimologice

Ţinând seama de cele mai sus menţionate putem să afirmăm că acea ramură a
criminologiei care are ca obiect direct de studiu victima crimei, poartă numele de
criminologia victimologică.
Ea reprezintă "ansamblul cunoştinţelor criminologice biologice, psihologice şi
sociologice care privesc victima"2 .
Victimologia se interesează de toate aspectele ce au legătură cu victima care
sunt:
- personalitatea ei;
- trăsăturile sale biologice, psihologice şi morale;
- mediul socio-cultural în care s-a format;
- relaţiile sale cu criminalul;
- rolul şi contribuţia sa în geneza crimei.
Studiile victimologiei, au relevat că trecerea la act, respectă în general
modelul stabilit de Etienne de Greef dar au evidenţiat în plus următoarele aspecte
legate de victimă:
- victima rar a fost rodul hazardului;
- actul criminal s-a realizat în urma unei analize strategice elaborate de
criminal luând în calcul riscurile şi profiturile ce se obţin (mai ales în cazul furturilor şi
tâlhăriilor);
- analiza strategică începe după ce autorul a întâlnit victima potenţială
(atractivă şi puţin sau deloc : apărată), urmând cu elaborarea unui plan; de
acţiune (ex.: violatorii în serie studiază victima, obiceiurile, traseul şi orarul zilnic,
slăbiciunile etc);
- unele predispoziţii victimogene permit creşterea agresivităţii autorului sau a
îndrăznelii acestuia (ex.: starea de ebrietate - beţivii - , consumatorii de droguri,
handicapaţii şi homosexualii).
- prezenţa unor circumstanţe care uşurează executarea crimei este legată
frecvent de: rezistenţa fizică scăzută a victimelor, izolarea lor fizică (case de odihnă
şi cabane în locuri izolate, parcaje nepăzite) sau de anumite trăsături de caracter
ale acestora (ex.: lăcomia, dorinţa de câştig uşor, etc).
2
Gerarg Lopez, Victimologie, Dalloz, Paris, 1997, pp.48-49.
88
1. Clasificarea victimologică a crimelor

Victimologia criminală în raport de situaţia concretă a victimelor clasifică
infracţiunile (crimele) în patru categorii:.
a) cele care au victime reale, fizice, cum sunt agresiunile sexuale, omuciderile,
vătămările corporale;flirturile şi tâlhăriile;
b) cele care au victime fictive reprezentate de societate în general şi care
privesc ordinea şi liniştea publică, securitatea statului, sănătatea publică, finanţele
publice, etc);
c) cele care au victime potenţiale în care sunt incluse infracţiunile care prin ele
însele nu lezează persoane fizice (ex.: conducerea în stare de ebrietate a unui
autovehicul) dar care pot să lezeze o victimă anume;
d) cele fără victime, cum sunt actele infracţionale de prostituţie sau consumul
drogurilor care nu lezează alte persoane.
2. Clasificarea victimelor
In privinţa acestei probleme, în literatura de specialitate se disting două tipuri de
clasificări: una aparţinând victimologiei tradiţionale reprezentând o clasificare în funcţie
de concretizarea victimelor, ea fiind expusă de Raymond Gassin şi o a doua, mai largă,
în funcţie de vârsta, sexul, starea fizică şi intelectuală a victimelor, clasificare expusă de
Hans von Hentig 3 .
In accepţiunea lui Raymond Gassin, victimele se clasifică astfel:
1. victime indiferente, când victimizarea se datorează hazardului
2. victime latente, concept care desemnează o categorie de subiecte care au o
predispoziţie permanentă şi inconştientă pentru rolul de victime (ex.: masochiştii) sau
victima specifică a cărei victimizare produce raporturi particulare care există între
victimă şi criminal (prostituată şi proxenetul său);
criminalul victimă, când subiectul însuşi poate fi victimă sau delicvent potrivit
circumstanţelor în care se comit delictele (ex.: participarea la un rix sau autorii
coliziunii vehiculelor 4 .
Criminologul german Hans von Hentig, chiar dacă nu a respectat cu
consecvenţă criteriilor de ordin biopsihosocial pe care şi le-a propus, a avut totuşi o
importantă influenţă asupra tuturor cercetătorilor care s-au ocupat de această
problemă. Hentig distinge două categorii de victime:
- înnăscute şi
- ale societăţii.
In privinţă celor din urmă distinge 13 categorii:
1) Victimele tinere (nevârstnice) constituie o categorie care se pune uşor la
îndemâna agresorilor.
Fiind neevoluat fizic, naiv şi fără experienţă sub aspect mintal, tânărul poate fi
uşor victimizat.
Adesea, infractorii îi utilizează pe tineri drept complici la diverse infracţiuni,
astfel încât tinerii, în acest caz, cu toate că sunt complici, în fond sunt victimizaţi.
Sau, tot aşa, victimizarea tinerilor prin abuz sexual (mai ales la fete) constituie
fapte bine cunoscute.
2) Femeile ca victimă
Hentig considera femeile ca suferind de o altă slăbiciune în comparaţie cu
tinerii.
Femeile tinere pot deveni victime ale unor criminali după ce au fost siluite;
femeile vârstnice în schimb, dacă se crede că sunt bogate, devin victime ale unor
crime motivate material.
3
H. von Heutig, Criminalul şi victima sa, citat şi de G.Lopez în Victimologie, op.cit., p.48.
4
op.cit., p.422.
89
In mod obişnuit, asemenea femei devin victimele unor bărbaţi care utilizează
superioritatea lor fizică la comiterea faptei.
In genere, femeile ocupă un statut victimal determinat biologic în cadrul crimelor
de ordin sexual.
3. Bătrânii constituie o altă categorie de victime la îndemâna unor infractori.
De obicei, aceştia posedă bani adunaţi "pentru zile negre", această "avere"
asociată cu slăbiciunea fizică a vârstnicului oferă o pradă uşoară de victimizare.
4. Beţivii si consumatorii de stupefiante sunt expuşi victimizării mai mult decât alte
categorii de indivizi.
In general, se poate constata că indivizii în stare de ebrietate sunt uşor expuşi
acţiunii hoţilor de buzunare şi tâlhăriilor.
5. Imigranţii pot fi, de asemenea victimizaţi uşor, deoarece imigraţia nu este o
simplă schimbare de ţară sau de continent ci constituie o reducere temporară a posibilităţilor
de apărare - în domeniul relaţiilor umane vitale.
Ignorarea limbii în noua "patrie", lipsa de mijloace materiale ca şi ostilitatea
băştinaşilor, constituie un complex ce reprezintă o atractivitate pentru infractori, care
exploatează starea de mizerie şi de credulitate a noului venit.
6. Minorităţile etnice constituie şi ele o categorie care se poate victimiza uşor.
Tulburările rasiale din S.U.A, ca şi cele din Africa de Sud sau din Asia de Sud-
Est, sunt exemple de victimizare în masă pe bază de discriminare rasială, care de
atâtea ori în istorie au dat ocazia dezlănţuirii unor instincte de distrugere ruşinoase.
7. Indivizii normali dar cu o inteligenţă redusă, susţine von Hentig, sunt născuţi
spre a fi victime.
In final, nu mintea sclipitoare a escrocilor ci poziţia victimelor face să se comită
crima.
8. Indivizii (temporar) deprimaţi, constituie tipuri victimale de natură psihologică.
Deprimarea este o atitudine emoţională care se exprimă prin sentimentul neajutorării,
al lipsei de speranţă.
Obişnuit, aceste sentimente, de cele mai multe ori survenite în urma decesului
unei fiinţe apropiate, sunt însoţite de o scădere marcată de reactivitate fizică şi
psihică, scădere care poate ajunge până la nivelul patologicului.
Prin faptul că depresivul este apatic şi foarte supus, el devine incapabil de luptă
şi astfel lipsa lui de rezistenţă îl face prielnic pentru victimizare.
9. Avarii sunt aceia care în orice împrejurare caută să
profite şi să-şi mărească averile.
Paradoxal, în acest caz, este că dorinţă de a câştiga nu duce numai la crimă, ci
adesea poate provoca victimizarea.
Cei săraci dar hrăpăreţi caută prin câştiguri să-şi dobândească o mai mare
siguranţă. Hrăpăreţii din clasele mijlocii doresc să obţină bunuri de lux iar bogătaşii
hrăpăreţi sunt foarte domici să-şi mărească avea. Aceştia din urmă sunt cei mai
expuşi victimizării.
10. Indivizii desfrânaţi şi destrăbălaţi reprezintă un alt tip victimal care din pricina
indiferenţei şi a dispreţului faţă de legi, devin foarte vulnerabili faţa de manevrele
foarte iscusite ale infractorilor.
11. Indivizii singuratici şi "cu inima zdrobită" sunt vulnerabili la victimizare
deoarece cu greu pot suporta singurătatea şi frustrările, mai ales sentimentele, la care
1-a supus viaţa.
Starea lor psihică generală le conferă o credulitate mărită, expunându-i la
victimizare prin furturi, fraude şi tot felul de înşelătorii şi nu o dată devin victime ale
ucigaşilor.
12. Chinuitorii reprezintă un tip de victimă care în urma agresiunilor la care sunt
supuşi în familie ajung ei să victimizeze la rândul lor.
Von Henrig a exemplificat un tată, care, alcoolic fiind îşi cliinuie familia multă
90
vreme până când în cele din urmă a ajuns să fie asasinat de propriul său fiu. In
asemenea cazuri, individul nu are nici un simţ al realităţii.
13. Indivizii blocaţi
Von Hentig înţelege prin tip blocat un individ încurcat în fel de fel de datorii.
Obişnuit oameni de afaceri sau bancheri faliţi ce nu mai pot face faţă situaţiei
lor pe căi legale, pot sa cadă victime creditorilor sau unor "binevoitori" care le oferă
soluţii.
O a treia modalitate de clasificare a victimelor o face un criminolog canadian
Faţţah care susţine că acestea sunt:
- victime specifice în situaţia persoanelor fizice şi
- victime aspecifice în cazul în care delictele privesc instituţiile de stat,
religioase sau sociale.
Tot el (Fattah) consideră publicul, în general victima criminalităţii fie direct, prin
degradarea sau sustragerea bunurilor publice sau indirect prin sentimentul de
insecuritate provocat de o criminalitate ridicată 5 .
12.4. Factorii victimogeni

Deşi se vorbeşte de procesul de victimizare, trebuie să menţionăm că aşa cum
nu există criminal înnăscut, nu există nici victimă înnăscută, fiecare dintre noi putând
deveni, în anumite condiţii victima unei infracţiuni, condiţii pe care le numim
victimogene.
Aceşti factori, prin ei înşişi nu pot genera situaţia criminală, dar în concurenţă
cu cei care-l determină pe delicvent să comită crima se ajunge în postura de victimă.
Studiile criminologice au stabilit că aceşti factori sunt de trei categorii:
a) biologici;
b) psihologici şi
c) sociali toţi fiind categorisiţi ca fiind factori de risc victimogen.
a) factorii biologici
In categoria acestora au fost incluşi cei referitori la:
- vârstă - aici nominalizându-se extremele = copilăria şi bătrâneţea,
persoanele aflate la aceste extreme fiind cele mai expuse crimelor;
- sexul - menţionându-se că femeile în mod frecvent sunt ţinta criminalităţii,
atât intrafamiliale cât şi cazul abuzurilor sexuale;
- deficienţele fizice = statisticile judiciare au relevat că persoanele
handicapate fizic sunt mai frecvent ţinta crimelor.
b) factorii sociali
Aceştia privesc în principal următoarele aspecte:
- meseriile cu risc victimogen în care s-au inclus cele de şoferi de taximetre,
casierii, factorii poştali, poliţiştii, prostituatele etc.
- modul de viaţa - atunci când sunt caracterizate de consumul de alcool sau
de droguri , frecventarea mediului criminal şi menţinerea de relaţii cu lumea delicventă;
- condiţiile socio-materiale - aici menţionându-se atât sărăcia dar şi bogăţia
ostentativă prin "afişarea" la vedere, a bunei stări materiale în medii sociale
dezavantajate unde sentimentul de frustrare vine din partea acestor medii.
Tot condiţii victimogene sunt considerate locuirea în case izolate sau aflarea în
timpul concediilor în parcări nepăzite.
In cadrul aceloraşi condiţii este inclus şi serviciul deficitar al serviciilor de ordine
publică care, pe bună dreptate, are conţinut victimogen.
c) factorii psihologici
Unele particularităţi comportamentale ale persoanelor, constituie îndemnul care-
5
G.Lopez, op.cit., p.49.
91
l determină pe criminal să le exploateze.

Intre acestea sunt menţionate: neglijenţă, imprudenţa, avariţia, venalitatea,
compatibilitatea unor funcţionari sau dorinţă aventurii sexuale. In afara acestor factori
specifici victimologiei criminologice, Benjamin Mendelsohn la al IH-lea Simpozion
internaţional de Victimologie de la Munster, în anul 1979 a reliefat că în cadrul celor
de natură socială au relevanţă victimologică: familiile dezorganizate.
- organizaţiile politice şi religioase extremiste;
- lipsa educaţiei şi
- industrializarea cu "apanajul" ei referitor la suprapularea oraşelor,
accidentele de muncă şi circulaţia mijloacelor de transport.
12.5. Victimele potenţiale şi măsurile preventive
Majoritatea criminologilor mai ales cei din continentul nord-american şi

reprezentanţii apărării sociale din Franţa, iar la noi prof. Ion Gheorghiu Brădet, atribuie
victimologiei criminologice un rol important împotriva criminalităţii prin diminuarea
procesului de victimizare.
Autorii menţionaţi arătau în lucrările lor că în prezent în foarte multe ţări
apărarea victimelor potenţiale nu constituie o preocupare a statului.
Se acceptă în continuare ideea că prin politica penală (în care intră sistemul
judiciar şi execuţional penal) a se asigura protecţia victimei prin efectul intimidant al
pedepsei. Şi noi considerăm că această idee este de mult perimată.
Studiul victimei este abia la început şi reprezentanţii criminologiei victimologice au
scos în evidenţă că "Perioade mari de timp victima a fost privită cu suspiciune în
procesul penal şi ca o supravieţuire a dreptului primitiv".
Azi mulţi jurişti vorbesc "de slăbiciunea statului şi a justiţiei care sunt incapabile
de menţinerea ordinii publice".
Consiliul European şi O.N.U la 11.12.1983 au recomandat ţărilor lumii să-şi
propună şi să execute programe de apărare a victimelor inclusiv cele ale criminalităţii.
Unele ţări, au asemenea programe, ele aparţinând de cele mai multe ori
societăţii civile, organizaţiilor nonguvernarnentale şi mai puţin organele statului.
In principal se propun măsuri preventive cum ar fi:
a) măsuri educative realizate în baza unor programe în familie, în şcoli, în biserici
şi instituţiile medicale;
b) de asigurări sociale faţă de minorii abandonaţi, de bătrânii fără posibilităţi de
supravieţuire şi faţă de handicapaţi;
c) efectuate de organizaţi neguvernamentale cum sunt cele de asistenţă juridică
şi medicală pentru victimele abuzurilor sexuale sau ale violenţelor intrafamiliale;
d) activităţi de pregătire şi educaţie antiinfracţională desfăşurată de organele de
ordine publică şi justiţie.
Cu toate că în criminologie, aşa cum afirma Valerian Cioclei, nu se vor găsi
certitudini, probabil având în vedere universul uman (încă necunoscute) uman,
susţinem totuşi, că este mai uşor să se protejeze persoanele pentru a nu deveni
victime, prin măsurile mai sus propuse, decât să se modifice comportamentul
delicvenţilor.
Bibliografie
1. H. von Heutig, Criminalul şi victima sa.

2. Gerarg Lopez, Victimologie, Dalloz, Paris, 1997.
92
Modulul 13: Criminologia clinică
Criminologia clinică
Obiective specifice: cunoaşterea şi întelegerea locului pe care îl ocupă în prevenirea

criminalităţii criminologia clinică care are ca obiectiv împiedicarea comiterii infracţiunilor
postfactum.
Rezultate aşteptate: studenţii vor întelege importanţa criminologiei clinice în prevenirea
criminalităţii ca fenomen individual, postfactum.
vor avea posibilitatea să cunoască importanţa criminologiei clinice.
13.1. Noţiuni generale

13.1.1. Definiţia şi obiectul criminologiei clinice
Cuvântul grecesc "Kline" care înseamnă "paf este rădăcina modemului "clinic" provenit
din medicină şi care desemnează tratamentul la capul (căpătâiul) bolnavului.
Acest tratament a fost folosit iniţial în psihologie apoi în sociologie şi în final în
criminologie.
Potrivit lui Raymond Gassin1 expresia de criminologie clinică are două înţelegeri:
a) unul, în sens larg, care desemnează "studiul fenomenului individual criminal", în
opoziţie cu cel al fenomenului general al criminalităţii studiat de criminologia generală;
b) al doilea, în sens restrâns, constă în studiul multidisciplinar al cazului individual al
delicventului, în vederea prevenirii recidivei pe baza stabilirii stării periculoase a acestuia,
fixării unui diagnostic criminologie şi executarea unui tratament.
Acest din urmă sens este cel pe care-l iau în consideraţie toţi specialiştii atunci când
se referă la criminologia clinică.
Jean Pinatel, cunoscutul criminolog francez este teoreticianul care a impus acest
curent, el fiind şi cel care a formulat definiţia criminologiei clinice ca fiind "ramura
criminologiei aplicate care are ca obiect studiul individual al delicventului în scopul de
a determina luarea măsurilor de a-l îndepărta de o eventuală recidivă" 2 .
Jean Pinatel a impus prin lucrările sale adevărul că ştiinţa numită criminologie este
cert o ştiinţă teoretică dar în acelaşi timp este şi o ştiinţă aplicată, el departajând-o ca
şi medicina în două ramuri:
- criminologia generală, teoretică şi
- criminologia clinică.
Aceasta din urmă este o ştiinţă practică aplicată care pe baza investigaţiilor
multidisciplinare, în cazuri individuale "post factum" (după comiterea crimei) stabileşte
metode concrete de tratament care aplicate pot preveni recidiva,
13.1.2. Istoricul criminologiei clinice
Majoritatea teoreticienilor sunt de acord că începuturile criminologiei clinice se
suprapun cu cele ale criminologiei generale, Lombroso fiind persoana care în anul
1890, a precizat necesitatea efectuării examenului medico-psiliologic al criminologiei.
Aceasta s-a produs la Congresul Internaţional de Criminologie din Sankt Petersburg
când se poate afirma că s-au pus bazele criminologiei clinice.
A urmat concepţia discipolului său Rafaele Garofalo, care a susţinut importanţa
anchetei sociale pentru caracterizarea criminalului.
In anul 1911, criminologul suedez Olof Kinberg, la cel de-al Vll-lea Congres de
1
R.Gassin , op.cit., p.579.
2
J.Pinatel, Traite de Criminologie, part..II, p. 297 citat şi de R.Gassin, op.cit.p.580.
94
Antropologie Penală de la Koln a continuat cele două idei ale examenului medico-
psihologic şi a anchetei sociale pentru autorii recidivişti, tineri şi ai infracţiunilor grave.
Criminologia clinică s-a impus puţin câte puţin prin afirmarea obiectivului principal:
readaptarea socială a delicvenţilor pe baza unor concluzii rezultate din investigaţiile de
natură medico-psihologică şi socială efectuate asupra acestora.
Această ramură aplicativă a criminologiei a cunoscut o dezvoltare deosebită în Europa şi mai
ales în Franţa până spre sfârşitul anilor'60 ale secolului nostru, când sub critica
vehementă a teoreticienilor "criminologiei reacţiei sociale" aproape că era în pragul
dispariţiei.
La al VIII-lea Congres Internaţional de Criminologie de la Lisabona din 1978,
reprezentanţii criminologiei reacţiei sociale, contestând valorile clinicienilor preziceau
de fapt, agonia acestei criminologii aplicate.
A trebuie să fie redescoperită noţiunea de personalitate criminală de către criminologii nor-
americani pentru ca alături de cea a personalităţii periculoase a lui Jean Pinatel revigorarea
criminologiei clinice să fie azi o certitudine.
13.1.3. Operaţiunile specifice criminologiei clinice
Activităţile întreprinse de criminologii clinicieni sunt multiple şi diverse, ele vizând
decelarea indicilor stării periculoase ale delicventului.
După identificarea acestor indici se stabileşte prin analiză şi sinteză, natura şi gradul
stării periculoase, formându-se apoi un diagnostic criminologie şi în final se decide asupra
măsurilor de prevenţie a recidivei care se hotărăsc să fie aplicate.
13.2. Starea periculoasă - conceptul de bază al criminologiei clinice
Prin starea periculoasă a unui individ din punctul de vedere al criminologiei, se

înţelege probabilitatea ca aceste să comită o infracţiune.
Această noţiune nu-i o noţiune juridică ci, aşa cum am afirmat, una criminologică.
Jean Pinatel, doctrinarul criminologiei clinice, în definiţia stării periculoase porneşte de
la diferenţă dintre criminal şi noncriminal, demonstrând că nu este înnăscută, ea
datorându-se inadaptării sociale sau imaturităţii psihice a indivizilor.
Diferenţă dintre aceste două categorii de oameni este de fapt o diferenţă de grad care
se află în însumarea unor trăsături de caracter ale indivizilor care constituie, aşa cum
le numeşte autorul "sâmburele personalităţii criminale".
Trăsăturile cu caracter specifice stării periculoase stabilite de Pinatel sunt:
- egocentrismul;
- agresivitatea;
- labilitatea psihică;
- indiferenţa afectivă.
Aceste trăsături psihologice pot exista separat în fiecare individ, dar personalitatea
psihică a indivizilor cu predispoziţii delicvente însumează de obicei două sau chiar
toate cele patru trăsături caracteristice menţionate, ele fiind mai mult sau mai puţin
amplificate. Potrivit lui Pinatel, dezvoltarea trăsăturilor psihologice care formează
"sâmburele personalităţii criminale" se. datorează societăţii care este criminogenă şi
în principal din cauza:
- sărăciei economice şi lipsei culturii care duce la inadaptare;
- comunicării defectuoase care conduce la ucenicia crimei;
- opoziţiei juvenile necontrolate ce poate devia în violenţă şi consumuri de droguri;
- contagiuni ierarhice a claselor privilegiate cărora le este specifică "criminalitatea
gulerelor albe" şi prin imitaţie indivizii preiau comportamentul criminal;
1. Elementele constitutive ale stării periculoase

Un individ poate să comită un nou delict în funcţie de starea sa periculoasă pare este,
95
determinată de:
a) Capacitatea criminală reprezintă imoralitatea constantă şi activă a individului şi
cantitatea de răutate pe care o poate disimulai
b) Gradul de adaptabilitate socială. Combinaţiile celor două elemente pot da niveluri
diferite ale stării de periculozitate. Nivelul cel mai înalt al stării de periculozitate o au
indivizii cu o capacitate criminală ridicată şi cu o adaptabilitate suficientă.3
2. Formele stării periculoase
Cercetările criminologice au arătat că se disting două forme ale stării periculoase:
a) starea periculoasă cronică este desemnată de atitudinea antisocială stabilă şi
permanentă;
b) starea de pericol acut (sau de criză), caracterizează majoritatea delicvenţilor, fiind
de scurtă durată şi premergătoare delictului propriu-zis. Această stare a fost bine
particularizată de Etienne de Greef distingând trei faze succesive:
- faza asentimentului temperat;
- faza asentimentului formulat; faza crizei propriu-zise. Acest aspect a fost deja tratat
în capitolul referitor la personalitatea infracţională şi nu vom mai insista asupra lui.
13.3. Diagnosticul criminologiei
Acest concept presupune aprecierea naturii stării periculoase pe baza componentelor

ei (capacitatea criminală şi gradul de adaptabilitate).
Diagnosticul se realizează în urma studierii delicventului atât în perioada anterioară
judecării procesului penal, fie după pronunţarea hotărârii de condamnare dar anterior
executării pedepsei.
In practica criminologiei clinice, metodele prin care se investighează delicventul sunt
clasificate astfel:
- metode fundamentală care includ anchetele sociale, examene medicale psihiatrice
şi psihologice;
- metode complementare din care fac parte observaţia directă, interviurile,
examenele biologice;
- metode menite a pătrunde în intimitatea delicventului cum sunt testele proiective
de sinceritate sau cele de narco-diagnostic.
Prin aceste investigări se va reliefa care este componenta caracterială a personalităţii,
existenţa şi intensitatea agresivităţii, a egocentrismului, a indiferenţei afective şi
labilităţii psihice.
Toate rezultatele investigaţiilor efectuate asupra delicventului vor fi înserate într-un
dosar de personalitate.
In practica criminologiei clinice un loc aparte în investigarea personalităţii delicventului
şi implicit în stabilirea diagnosticului îl ocupă expertiza psihiatrico-legală care, de
obicei, este axată pe motivaţia crimei şi modul ei de comitere.
13.4. Pronosticul
Pronosticul este ipoteza (stabilită pe baza diagnosticului criminologie) de comportamentul
ulterior al delicventului.
Pentru uşurarea acestei dificile sarcini care de multe ori are un grad ridicat de
subiectivitate, s-au pus la punct scheme de pronostic sau tabele de pronostic, ele
constituind un ajutor preţios în munca clinicienilor.
3
R.Gassin, op.cit„ p.582.
96
13.5. Tratamentul
Finalul procesului de observate a delicventului şi a stabilirii naturii şi intensităţii stării sale

periculoase îl reprezintă "hotărârea relativă la măsurile care se vor aplica subiectului
pentru a preveni recidiva", hotărâre care este cunoscută sub numele de tratament.
Aceste măsuri sunt propuse de criminologii clinicieni organelor judecătoreşti şi
administraţiei penitenciarelor, fiind hotărâte de tribunal şi executate de funcţionarii
instituţiilor citate în final.
Se cunosc două mari categorii de măsuri de tratament:
a) prima priveşte modul în care execută condamnatul pedeapsa privativă de libertate
putând îmbrăca forme ca: "?« libertate", "cu suspendare" sau "semi-libertate",
b) în cea de a doua categorie întră măsurile de ordin medical cum sunt: psihanaliza,
psihoterpia individuală şi de grup, farmacologia, (administrare de tranchilizante) şi chiar
cele chirurgicale cum este lobotomia în cazurile rezistente la celelalte metode de
tratament, cazuri bine selecţionate deontologic de comportamente delicvente incorigibile.
Programe de tratament în vederea resocializării delicventului
Acestea face parte din cea de a doua categorie de măsuri care nu privesc pedeapsa
privată de libertate. Ele se realizează cu participarea volutivă a delicvenţilor care
doresc să-şi remodeleze personalitatea, să-şi modifice motivaţiile şi aptitudinile,
pentru a nu mai recidiva şi să revină în mediul social normal specific nondelicvenţilor.
Cele mai cunoscute şi utilizate metode în acest scop sunt psihoterapiile individuale
sau colective, realizabile prin metoda freudiană numită psihanaliză.
Psihanaliza reprezintă metoda de tratament specifică nevrozelor, în care de fapt este
vorba de un dialog purtat de psilioterapeut cu delicventul pentru ca prin analiză
psihologică să se descopere motivele, conştiente sau inconştiente, ale tulburărilor de
comportament ale acestora din urmă, pentru a le îndepărta prin conştientizare.
Această metodă s-a dovedit eficace, dar este complexă şi de lungă durată,rezultatele
bune obţinându-se în funcţie de pregătirea psihoterapeutului şi de dorinţa delicventului.
In afara acestor tratamente legate de practica psihiatrică, în literatura de specialitate
sunt menţionate şi alte metode de resocializare, în special în zona ţărilor anglofone,
printre care este şi cea a relaţiilor de grup.
Metoda aparţine criminologilor nord-americani adepţi ai teoriei lui Edwin Shuterland al
asociaţiilor diferenţiate, care au ca principal fundament influenţarea comportamentului
delicventului, aflat în perioada de eliberare condiţionată, plasat într-un colectiv de
indivizi nondelicventi, care prin puterea imitaţiei va opta spre modul de viaţă moral,
anticriminal.
Bibliografie
1. J.Pinatel, Traite de Criminologie, part.II.
97
Modulul 14: Criminologia preventivă
Criminologia preventivă
Obiective specifice: cunoaşterea şi întelegerea rolului preventiv al criminologiei aplicate.

Rezultate aşteptate: studenţii vor înţelege importanţa criminologiei aplicate în prevenirea
criminalităţii.
vor avea posibilitatea să cunoască importanţa şi rolul criminologiei în prevenirea
criminalităţii.

Pericolul şi costurile criminalităţii faţă de societate au fost evidenţiate în
cercetările criminologice dar şi in cele de ordin sociologic ş'i economic, motive pentru
care prevenirea delictelor a fost una dintre căile propuse, pornindu-se de la principiul că
"Este mai uşor să previi delicventă decât s-o reprimi", similar celui din medicină potrivit
căruia "Este mai uşor sa previi (boala) decât s-o vindeci".
Preocupările criminologice în acest domeniu constituie obiectul unei ramuri distincte a
criminologiei aplicate, numită criminologia preventivă.
Ca şi criminologia clinică, criminologia preventivă îşi are rădăcinile în primele
lucrări ale criminologiei ştiinţifice, Enrico Ferri fiind de fapt creatorul acestei ramuri care
a prezentat în lucrarea sa "Sociologia criminală", publicată în 1891, un program vast de
măsuri preventive, pe care le-a numit substitutive penale sau echivalente ale pedepsei.
Potrivit lui Raymond Gassin, expresia "criminalitate preventivă" a fost folosită pentru
prima dată de criminologul francez Guillon în lucrarea "La criminologie preventiv"
publicată în anul 1941 în revista "Prison et prisonniers"1 .
In perioada anilor '30, în S.U.A în cazul Şcolii ecologice de la Chicago, ca şi în
perioada anilor '60, ideile prevenirii criminalităţii au cunoscut o afirmare extinsă, pentru
ca în zilele de azi să existe o literatură bogată asupra acestei problematici,
desemnând formarea acestei ramuri noi a criminologiei aplicate, criminologia
preventivă care însă nu cunoaşte o organizare sistematizată cum este cea a
criminologiei clinice.
In continuare ne vom referi la definiţia prevenirii, domeniul ei, motivele care o
impun şi măsurile de prevenire ale criminalităţii.
14.2. Definiţia şi obiectul prevenirii criminalităţii
Şi astăzi sunt unii autori care consideră că prevenirea criminalităţii este apanajul
dreptului penal, ea realizându-se prin efectul intimidant al pedepsei.
Potrivit acestor autori, reprezentanţi ai curentului neoclasic al reacţiei sociale,
pedeapsa, mai ales prin severitate, continuă să fie fundamentul prevenirii. Cu toate
acestea prevenirea penală, cum este ea cunoscută în literatura de specialitate juridică
,şi-a demonstrat în timp ineficacitatea.
Se ştie că pedeapsa penală, în mod tradiţional are mai multe scopuri:
intimidarea colectivităţii de a comite infracţiuni (idee preluată de la Platon şi continuată
de pozitivismul italian), intimidarea individuală a delicventului condamnat pentru a nu
1
Raymond Gassin. op.cit.,p.604.
98
mai recidiva, neutralizarea delicventului şi pedagogia generală.

Aceste scopuri, în urma studiilor aprofundate, sunt departe de a fi obţinute iar
uneori chiar imposibil de realizat.
Reprezentanţii noi criminologii, în special cei ai curentului "stigmatizării" au
susţinut că sistemul represiv nu face decât să crească an de an criminalitatea,
prevenirea nerealizându-se în nici un fel.
In plus, psihanaliza freudiană a relevat aşa zisul "instinct al morţii", creat de
ameninţarea pedepsei cu moartea, idee care induce la unii indivizi dorinţă de a ucide2 .
Din aceste considerente, reprezentanţii societăţii civile, în special sociologii, aşa
cum menţionam pe cei aparţinând Şcolii ecologice de la Chicago, separat de măsurile
represive, au încercat să realizeze "antefactum" activităţi cu caracter social, în
vederea prevenirii criminalităţii angrenând bineînţeles în această redutabilă acţiune, şi
instituţiile statului în baza unor programe de prevenire care s-au întins pe perioada a
două trei decenii.
In urma acestor realizări a rezultat o bogată literatură de specialitate în care s-a reuşit
să se formuleze definiţia prevenirii criminalităţii, ea reprezentând "ansamblul de măsuri
social-economice, tehnico-organizatorice, administrative, disciplinare şi judiciar-
educaţionale, luate de stat şi organismele neguvernamentale care au ca finalitate
principală, limitarea posibilităţilor săvârşirii infracţiunilor".
De menţionat că în privinţă posibilităţii săvârşirii infracţiunilor, criminologia
preventivă nu are în vedere recidiva, ci numai potenţialele infracţiunii primare, deoarece
recidiva face obiectul criminologiei clinice. Din definiţia de mai sus rezultă că
prevenirea presupune:
a) măsuri de intervenţie penală, dar care nu vizează pedepsirea în sine a faptelor
cuprinse în legi şi reglementări cu caracter preventiv ci stabilirea unor regimuri special (cum
este cel al comerţului şi deţinerii armelor de foc şi a substanţelor explozive sau cel al
medicamentelor cu conţinut stupefiant, precum şi interzicerea comercializării băuturilor
alcoolice în apropierea unităţilor şcolare sau obligativitatea funcţionării sistemelor de
pază şi alarmare la unităţile bancare).
b) măsuri educative care să fie executate în special de unităţile administrative
de stat (poliţie şi justiţie) , de ocrotire a unor categorii de persoane (minore şi
handicapaţi social);
c) măsuri socio-economice menite a îmbunătăţi viaţa în societate mai ales
pentru păturile sociale spuse defavorizate pentru ameliorarea vieţii acestora din punct
de vedere material şi moral.
14.3. Tipuri de prevenire a criminalităţii

In acelaşi timp, în lucrările consacrate prevenirii delicventei s-au desprins două
mari orientări privind definirea acestei probleme.
Prima fiind de natură extensivă, consideră că "totul este prevenire" în lupta
contra infracţionalitătii, începând cu pedeapsa aplicată infractorilor şi terminând cu
repararea pagubelor provocate victimelor.
Cea de a doua orientare, pe care o considerăm apropiată de obiectul real al
prevenirii, este cea care stabileşte că prevenirea are loc până la comiterea delictului,
şi pedepsirea criminalului . Pedepsirea face obiectul unei alte ştiinţe sau ramură
ştiinţifică numită "Ştiinţa sancţiunilor penale" care urmăreşte eficienţa pedepsei faţă de
cei care au comis deja delicte.
In practica activităţii de prevenire a criminalităţii ca şi în literatura de specialitate,
se folosesc termeni ca "prevenire generală", "prevenire specială", "prevenire primară
2
R. Gassin, op.cit.,p.650.
99
secundară şi terţială" etc, termeni care definesc anumite segmente ale prevenirii şi
care, în raport de sfera măsurilor întreprinse impun să fie explicate.
1) O primă clasificare a prevenirii folosită în perioada deceniilor 40-50, era
aceea în care se distingeau:
a) prevenirea delicventei juvenile şi
b) prevenirea delicventei în general.
a) In privinţa prevenirii delicventei juvenile s-a considerat, şi încă se mai
consideră ,că de fapt aceasta reprezintă substanţa prevenirii.
S-a pornit, în fundamentarea acestui tip de prevenire, de la ideea că tinerii şi copii
au o personalitate în formare şi că poate fi modificată si remodelată prin acţiuni educative,
faţă de personalitatea adulţilor care este deja formată; aceasta din urmă nemai fiind
sensibilă la educaţie, rămânând influenţabilă numai la frica pedepsei penale.
b) Prevenirea delicventei în general se apreciază că se realizează numai prin efectul
intimidant al pedepsei penale.
2. O a doua clasificare, cea mai răspândită, este acea tripartită, în care prevenirea
are următoarele niveluri:
a) Prima prevenire, sau primară, este reprezentată de ansamblul măsurilor întreprinse
pentru modificarea condiţiilor (factorilor) cu conţinut criminogen care privesc cadrul fizic şi
social global.
Intre măsurile cuprinse în acest ansamblu exemplificăm crearea locurilor de
muncă, a condiţiilor de locuit, a spaţiilor de petrecere a timpului liber şi de asistenţă
medicală/
b) Prevenirea secundară cuprinde acele măsuri care se aplică faţă de grupurile
sau faţă de un anumit segment al populaţiei care prezintă un risc particular de
delicventă.
Prevenirea terţială. In concepţia unor autori, acest tip de prevenire este îndreptată
spre împiedicarea recidivei, cuprinzând acţiuni de ordin individual de readaptare socială,
sau de neutralizare a vechilor delicvenţi. După opinia noastră, dacă primele două
categorii de măsuri preventive interesează criminologia preventivă, cele din a
treia categorie interesează criminologia chimică 3 . In privinţa clasificării
prevenirii criminalităţii, criminologul canadian Denis Sziobo stabileşte tot trei
categorii de acţiuni preventive:
- măsuri menite să amelioreze condiţiile de viaţă;
- măsuri de îmbunătăţire a activităţii structurilor şi instituţiilor statului cu
responsabilităţi în lupta contra criminalităţii (poliţie, justiţie şi sistemul execuţionai
penal);
- măsuri specifice serviciilor oferite delicvenţilor şi defavorizaţilor social 44.
14.4. Programe de prevenire
Prin programe de prevenire înţelegem ansamblul de decizii şi măsuri care au ca

scop împiedicarea persoanelor de a deveni delicvenţi sau victime ale delicventei.
Luând drept criteriu obiectivele şi nivelurile prevenirii, programele de prevenire
pot fi repartizate în trei mari categorii;
a) programe de prevenire socială;
b) programe de prevenire vizând protejarea persoanelor de a deveni victime şi
c) programe de prevenire executate de poliţie.
A - Programele de prevenire socială a delicventei
Aceste programe sunt primele experienţe pozitive în special în domeniul
3
R. Gassin, op. cit, p. 644.
4
D. Szabo, Les mesures de preventions socile, din "Criminologie en actions", 1968, pp. 273-311.
100
delicventei juvenile, realizate de lucrători sociali din afara serviciilor poliţiei şi justiţiei.
Lupta acestor lucrători este orientată spre inadaptarea tinerilor delicvenţi şi a
modului în care aceştia din urmă evoluează.
Programele de natură socială au cuprins, şi continuă să cuprindă, acţiuni de
profunzime şi de lungă durată asupra indivizilor şi mediului lor social.
Cele mai ambiţioase programe de acest tip s-au realizat în S.U. A. şi Franţa.
In cadrul programului intitulat "Proiectul zonei Chicago" s-a urmărit
transformarea globală a mediului înconjurător printr-un efort al întregii comunităţi care
a durat 30 de ani.
In cadrul programelor de prevenire generală, tot în S.U.A., s-au inclus şi
măsurile pedagogice şi terapeutice care nu porneau de la un obiectiv general ci de la unul
relativ care se adaptează unor grupuri restrânse de tineri.
B. Programe de prevenire destinate să limiteze ocaziile delictului
Programele din această categorie sunt cele mai recente şi cuprind patru tipuri
de măsuri:
a) măsuri de educaţie a publicului care au menirea de a-1 informa asupra
criminalităţii, a cauzelor ei şi a instrumentelor de luptă după împotriva ei, pornindu-se
de la ideea că prevenirea este problema întregii societăţi
b) măsuri de protecţie a eventualelor victime, măsuri care constituie de fapt esenţă
acestui tip de program.
Aceste măsuri sunt cele pe care personale le iau ele însele pentru propria
protecţia, de multe ori plătind unor societăţi private de pază şi securitate, atât la
locuinţele proprii, cât şi în societăţile economice sau comerciale unde lucrează.
c) măsuri de participare a publicului alături de organele oficiale pentru
prevenirea crimei Se poate spune că acestea sunt cele mai dificile măsuri de
executat, publicul participând cu mare dificultate la executarea lor, motiv pentru care
sarcina angrenării populaţiei la asemenea activităţi în majoritatea statelor, a fost lăsată
pe seama poliţiei. Aceasta s-a realizat cu o oarecare, eficacitate numai în condiţiile
unei autonomii a poliţiilor locale care împreună cu primăriile, şi-au stabilit propriile lor
programe de prevenire.
Situaţii de acest gen s-au înregistrat în ţările vest-europene mai ales după 1990.
d) Tot în cadrul acestui tip de programe literatura de specialitate citează şi
amenajarea mediului înconjurător.
Acestea vizează că în comunităţile urbane şi rurale, imobilele să fie construite în
aşa fel încât toate părţile să fie vizibile între ele ca şi spaţiile de acces din stradă. 5
C. Programele de măsuri preventive ale poliţiei
In general instituţia poliţiei este cunoscută ca fiind represivă.
Cu toate acestea, mai ales după anii 60-70 poliţia şi-a conceput misiunile,
alături de anchetarea judiciară a faptelor penale, şi pentru prevenirea criminalităţii, ca
urmare a preluării idelor criminologice.
La început, aceste măsuri preventive au fost orientate, ca peste tot, spre
împiedicarea delicventei juvenile pentru ca ulterior prevenirea să vizeze toate
categoriile sociale şi de vârstă ale delicvenţilor,
a) Activităţi privind prevenirea criminalităţii juvenile
Toate măsurile cu acest caracter se deosebesc de cele specifice prevenirii
sociale. Acestea din urmă sunt de profunzime şi care se întind pe. perioade mari
de timp, în contradicţie cu cele ale poliţiei care sunt temporare şi limitate la anumite
aspecte ale delicventei juvenile.
Practica preventivă în acest domeniu cunoaşte mai multe tipuri de astfel de
măsuri:
5
Oscar Newman, Defensible space - crime preventions through urban desing, New York, 1973.
101
1) măsuri de informare şi de participare a funcţionarilor poliţiei la activităţile cu

caracter general;
2) măsuri de atragere a tinerilor cu potenţial delicvent în activităţi de pregătire
şcolară şi de petrece a timpului liber sub coordonarea funcţionarilor poliţiei;
3) luarea amprentelor papilare de la tinerii delicvenţi;
4) atragerea atenţiei familiilor şi colectivelor din care fac parte tinerii delicvenţi.
b) Activităţi preventive generale
Acestea privesc pe de o parte desfăşurarea operativă şi eficientă a anchetelor prin
care se descoperă infracţiunile şi se identifică autorii lor şi pe de o parte privesc
prevenirea prin prezenţă poliţienească în teritoriu dat în responsabilitate.
In cea de a doua categorie de: activităţi preventive generale sunt incluse
următoarele genuri de acţiuni:
- cele îndreptate asupra factorilor cu conţinut criminogen cum sunt publicaţiile
porno, afişele care incită la violenţă, spectacole, filme sau casete video cu conţinut
obscen etc;
- cele care privesc persoanele ce pot fi victime ale infracţiunilor cum sunt locuitorii
caselor izolate, persoanele aflate în stări conflictuale, precum şi imobilele care nu au
sisteme de pază şi alarmă.
-
14.5. Evaluare critică
Studiile evalutive efectuate cu privire la eficienţă prevenirii criminalităţii prin

diferite metode şi măsuri au reliefat că în general rezultatele obţinute nu au
corespuns aşteptărilor, ele nefiind pe măsura eforturilor umane şi materiale
întreprinse.
S-a relevat că totuşi prevenirea criminalităţii are câteva limite:
a) Prima dintre ele este dată de natura infracţiunilor care este diferită. Nu pot fi
prevenite toate infracţiunile în egală măsură prin procedeele criminologiei. Astfel este
cazul infracţiunilor de mare violenţă, cum sunt actele teroriste, care
nu pot fi diminuate decât prin activităţi represiv antiteroriste.
b) O a doua limită ţine de personalitatea indivizilor potenţial delicvenţi. Dacă
sunt numeroşi indivizi sensibili la măsurile cu caracter preventiv sunt totuşi o parte din
ei cu o personalitate supercriminală care nu răspund la măsurile preventive.
c) A treia limită ţine de tehnicile preventive utilizate care nu pot să fie eficiente
întotdeauna din următoarele considerente:
- costurile economice foarte ridicate pe care le implică;
- criminalitatea se deplasează pe timpul aplicării măsurilor preventive în alte
spaţii decât în cele în care s-a acţionat; este cazul patrulelor de poliţie care sunt
folosite cu efect descurajator în mediile cu criminalitate ridicată;
- măsurile de prevenire utilizate uneori sunt contrare cu libertatea persoanei
fiind incompatibile cu concepţiile democratice (ex. luarea amprentelor digitale).
d) In cazul în care prevenirea nu a reuşit societatea nu poate renunţa şi de cele
mai multe ori s-a recurs la represiunea criminalităţii demonstrând în final că nu poate
exista prevenire fără represiune.
14.6. Priorităţi în cercetarea criminologică contemporană
In numeroase ţări, chiar dintre cele mai dezvoltate, problema criminalităţii a devenit
una dintre principalele griji ale guvernelor, ale specialiştilor şi ale populaţiei.
Speranţa că îmbunătăţirea nivelului de trai va duce la scăderea criminalităţii nu s-a
realizat.
102
In ciuda unor programe ambiţioase de prevenire a criminalităţii, rata criminalităţii6 a

crescut an de an. Mai mult, criminalitatea a cunoscut noi forme cum este cea a tineretului,
cea comisă violenţă şi crima organizată cu multiple manifestări, între care cea a gulerelor
albe fiind cea mai periculoasă.
Criminalitatea juvenilă
Totalitatea infracţiunilor comise de minori şi tineri reprezintă criminalitatea juvenilă,
criminalitate care an de an cunoaşte o creştere alarmantă şi o diversificare nebănuită.
Intre factorii favorizând ai delicventei juvenile menţionăm familiile dezorganizate,
nivelul scăzut de instruire, şomajul părinţilor, industrializarea cu apanajul său, urbanizarea,
la care se adaugă prezentarea emisiunilor şi filmelor cinematografice şi video, cu
conţinut porno şi violent.
Deşi preocupările pe linia delicventei juvenile au fost multiple, menţionăm doi dintre
cei mai cunoscuţi criminologi în materie: canadienii Lebtone şi Frechette.
Ambii profesori la Şcoala de Criminologie a universităţii din Montreal au desfăşurat
timp de 20 de ani cercetări în domeniu, concluziile lor fiind cuprinse în lucrarea "Delicvente
şi delicvenţi" publicată în anul 1987.
In privinţă delicventei juvenile, autorii consideră că sunt două tipuri:
a) delicventa comună care este specifică excesul de energie şi acţiune a tinerilor,
fiind comisă frecvent în joacă, aceasta fiind trecătoare;
b) delicventă distinctă care este de regulă provocată, învăţată, susţinută si
diversificată de mediul în care tinerii evoluează şi care în final duce la o adevărată angajare
antagonistă faţă de valorile sociale consacrate.
Alţi doi criminologi, americanul Clifford Shaw şi francezul Vasile V.Stanciu, s-au
preocupat de delicventă juvenilă, unul pentru zona oraşului Chicago iar celalalt pentru
cea din unele cartiere ale Parisului.
Ei au relevat, că pe lângă factorii cunoscuţi cu influenţă în formarea personalităţii
tinerilor delicvenţi, un rol deosebit îl are mediul înconjurător pe care Raymond Gassin îl
numeşte "vecinătatea" (le voisinage) 7 , înţelegând prin acesta mediul ales. Două sunt
aceste medii:
a) primul este cel al cartierelor cu degradare socio-morală, aparţinând persoanelor
care sunt cunoscute sub numele de subproletariat.
Copiii provenind din familiile ce aparţineau acestui mediu capătă o ostilitate
vădită faţă de tot ce este conform cu valorile sociale consacrate.
O astfel de situaţie se datoreşte mediului menţionat unde domneşte o revoltă
mocnită faţă de sistemul social existent pe care-l consideră favorizant doar pentru grupul
aflat la putere.
b) cel de al doilea mediu este cel al bandelor de copii şi adolescenţi, mediu care are
influenţa cea mai puternică faţă de delicvenţii tineri.
Copiii se asociază în bande din diferite motive cum sunt cele afective, sau pentru
dorinţă afirmării proprii, sau pentru că aici găsesc o justificare şi apreciere pentru
comportamentul pe care familia şi mediile şcolare îi contestă etc.
De obicei mediul natural al copiilor constituiţi în bandă este strada cu toate
solicitările ei negative 8 .
Acest gen de delicventă a apărut în lume în ţările vest europene şi S.U.A, mai întâi
în perioada anilor '50, sub forma bandelor de tineri delicvenţi cu atitudini agresive şi
distructive, cunoscute sub numele de "Ies bloasons noir'\ "teddyboy" sau "vitellonr.
In perioada anilor'60 a apărut o nouă formă de inadaptare juvenilă, a grupurilor de
vagabonzi în colectiv tip "hippies" care foloseau în comun drogurile.
După anii 1970, delicventă juvenilă a luat alte forme pornind de la furturile simple,
6
rata criminalităţii reprezintă numărul de infracţiuni la 100.000 de locuitori.
7
R.Gassin, op.cit.,p.410.
8
idem., p.411.
103
continuând cu consumul de droguri, cu prostituţia hetero şi homosexuală, vagabondajul,

violenţă politică (prin care se contestă valorile societăţii capitaliste de consum) şi
terminând cu sinuciderile în grup,
In ţările foste comuniste, printre care şi România, o formă specială a delicventei
juvenile era aceea cunoscută sub numele de huliganism care se datora unei subculturi
delicvente, fiind apropiată cu cea contestatară din anii 1970 din ţările vest-europene.
Infracţiunile comise cu violentă
Delicventă violentă a început să constituie o preocupare a criminologilor şi a
penaliştilor începând cu 1970 când numărul acestor fapte a creat sentimentul de
insecuritate civică.
Ca o paranteză, în istoria priorităţilor penale menţionăm următoarele perioade:
- în secolele XV-XVII, aceasta a privit combaterea vagabondajului şi cerşetoriei,
Europa acelor timpuri fiind cutreierată de cete mari de vagabonzi şi cerşetori;
- în secolul XIX prioritatea a constitui-o combaterea criminalităţii proletariatului urban,
născută din industrializarea principalelor ţări din vestul Europei;
- în zilele de azi delicventă violentă şi crima organizată, cu forma ei cea mai
periculoasă criminalitatea în afaceri, constituie prioritatea societăţii 9 .
Criminalitatea violentă este compusă din infracţiunile comise prin violenţă ca
omorul, violul, tâlhăria, vătămarea corporală, lipsirea de libertate, fiind caracterizate de
utilizarea forţei fizice şi morale asupra victimelor.
In mod deosebit, acest fenomen a cunoscut creşteri substanţiale în statele
dezvoltate, unde de multe ori rata criminalităţii a depăşit-o pe cea a sporului natural al
populaţiei.
Majoritatea cercetărilor care s-au preocupat de acest gen de delicventă au
constatat anumite caracteristici care o departajează faţă de alte genuri de criminalitate. In
principal acestea sunt:
- frustrarea* este elementul psihic care determină frecvent comiterea
infracţiunilor cu violenţă;
- autorii acestor delicte sunt în general cu o instrucţie şi cultură redusă,
provenind, de regulă din familii dezorganizate; aceştia acţionează fără a avea un echilibru
emoţional;
consumul de alcool precede de cele mai multe ori delictele violente;
- frecvent agresiunea este determinată şi de relaţiile anterioare dintre autor şi
victimă, aceasta din urmă având un rol precis în comiterea crimei;
- cele mai frecvente mobiluri în cazul infracţiunilor comise cu violenţă sunt: ura,
gelozia, răzbunarea, în cazul omorurilor, satisfacerea instinctelor sexuale sau pervertite,
în cazul violurilor, sau materiale în cazul tâlhăriilor şi sechestrărilor de persoane;
- mijloacele folosite de delicvenţi sunt: lovirea cu obiecte dure, tăietoare, sau
armele de foc, sechestrarea, şantajul, ameninţarea, constrângerea fizică sau morală 10 .
In funcţie de mai multe criterii: ca forma de manifestare, persoanele implicate şi
mobilurile urmărite; această delicventă este caracterizată de mai multe forme de violenţă:11
- primitivă sau întâmplătoare, proprie indivizilor cu frustrarea = "dezechilibrul
afectiv ce apare la nivelul personalităţii individului ca umiare a neiealizării unei dorinţe,
a împiedicării îndeplinirii unei trebuinţe sau a privării individului de a obţine ceva, de
ordin material sau afectiv, ce-i aparţinea anterior", reacţie explozivă necontrolată, datorată
de multe ori consumului de alcool şi relaţiilor conflictuale cu victima;
- pasională, în cazul uciderilor din gelozie sau violului;
- utilitară care are loc în cazul tâlhăriilor şi sechestrărilor de persoane care
urmăresc interesul material;
9
Raymond Gassin, op.cit, p.509.
10
Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii. Bucureşti. 1996. pp. 189-1990.
11
Paul Popescu Neveanu, Dicţionar de psihiatrie, 1978, p.283.
104
-pseudojustiţiară, ca în cazul omorurilor din răzbunare;

- şi aşa-zisa raţională, specifică crimei organizate12 .
Escaladarea fără precedent a violenţei este mai recent alimentată de proliferarea
sectelor religioase, fanatismul multora din acestea fiind la rădăcina a multor şi fioroase
omoruri.
Se reliefează îngrozitoare suferinţe fizice şi psihice la care au fost supuse victimele
actelor de violenţă.
Cea mai ascuţită formă a criminalităţii violente o reprezintă "terorismul.
De multe ori aceasta este de fapt terorismul de stat, subvenţionat de diferite
guverne, aparţinând statelor cu regimuri totalitare, pe considerente politice.
Această categorie de crime, prin implicarea unor grupuri de state, a făcut să apară
criminalitatea transnaţională.
încă de la început criminalii terorişti au' căutat să ascundă caracterul penal al
faptelor lor sub motivaţii politice de stânga (Brigăzile Roşii, Armata Roşie) sau de dreapta,
de orientare neonazistă.
Acest gen de crime s-a comis de grupuri organizate, după principii militare, cu
armament sofisticat şi având o disciplină fermă.
Grupurile teroriste au debutat cu infracţiuni de jaf şi furt, continuând cu răpiri de
persoane, şantaj şi terminând cu actele de genocid ca aruncarea în aer a trenurilor de
persoane, distrugerea avioanelor cu pasageri, în zbor, scufundarea de vase maritime,
etc.
Comunitatea statelor lumii prin O.N.U„. şi-au creat programe naţionale şi
internaţionale de combaterea terorismului.
Crima organizată
Crima organizată este aceea care se produce printr-o voinţă deliberată de a comite
una sau mai multe infracţiuni.
Crimele (delictele), obişnuite se comit, pentru foloase materiale, cum sunt furturile
din buzunare, din magazine, tâlhăriile sau falsurile, ele fiind realizate în cadrul unor-situaţii
nespecifice.
In zilele de azi criminalitatea a cunoscut o organizare tipică unor activităţi
economice eficiente bazată pe planificare, pornind de la cunoaşterea locurilor unde
urmează să se comită delictul, pregătirea şi procurarea instrumentelor necesare,
alegerea complicilor, totul fiind organizat, motiv pentru care i s-a spus crimă organizată.
Studiile criminologice, au reliefat trei varietăţi de crimă organizată:
1) cea cu caracter brutal sau agresivă, care cuprinde infracţiunile de tâlhărie, şi
răpirile de persoane.
2) cea care priveşte exercitarea unor activităţi ilicite cu profit material ca
proxenetismul, jocurile de noroc şi traficul de droguri prin care se obţine profit din viciile
oamenilor.
3) cea în afaceri, sau a gulerelor albe care aparţine persoanelor din categoriile
sociale elevate şi care constau în fraude fiscale, corupţie şi altele.13
Cercetătorul american Donald Cressy, în 1967 afirma: "Criminalitatea organizată
se deosebeşte de cea convenţională, care-i întâmplătoare prin dimensiunile ei uriaşe,
implicând un lanţ de comandă, comparabil cu cel al unei armate, intensa planificare,
secretizare, ameninţarea sau folosi rea forţei, izolarea conducerii la vârf.
Acest gen de criminalitate a început să fie organizată în S.U.A în zorile secolului al
XX-lea, când Mafia imigranţilor italieni a trecut la aplicarea metodelor ei pe întreaga
întindere a S.U.A.
Organizaţiile criminale constituie pe teritoriul unei ţări îşi formează, de regulă, legături
12
Idem, p. 193.
13
R. Gassin, op.cit., pp.474-476.
105
cu indivizi afacerişti sau chiar grupări din alte ţări, dispuse într-o anumită zonă geografică,
îşi internaţionalizează acţiunile criminale după anumite strategii bine conturate.
Escrocarea forţei de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camătă, şantajul,
prostituţia, contrabanda, contrafacerea şi plasarea mijloacelor de plată false, corupţie,
reprezintă capitole de bază ale activităţilor criminale, profiturile fiind canalizate spre alte
afaceri legale, prin sisteme complicate de spălare a banilor.
Este cunoscut faptul că, în multe state, crima organizată constituie un adevărat
"cancer" care vlăguieşte puterea societăţii, ameninţă stabilitatea guvernelor, determină
creşterea taxelor ce se adaugă la preţul mărfurilor, periclitează siguranţa cetăţenilor, a
agenţilor economici aflaţi în competiţie, controlează prin forţă banului, organizaţii
profesionale legale, au o puternică influenţă politică şi economică prin infiltrarea în diferite
afaceri legale.
In concepţia, Interpol organizaţiile criminale ar putea fi împărţite astfel:
- Familiile Mafiei, în care se găsesc de regulă structuri ierarhice, norme interne de
disciplină, un cod de conduită si o anumită diversitate de activităţi ilicite şi licite.
- Organizaţiile profesionale ale căror membri se specializează în una sau două
tipuri de activităţi criminale (traficul de maşini furate, laboratoare clandestine pentru
fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru
răscumpărare, jafuri organizate, etc).
- Organizaţiile criminale etnice, ca rezultat al unui concurs de împrejurări, cum ar
fi imensa diferenţă a nivelurilor de viaţă, severitatea excesivă a procedurilor de imigrare,
expansiunea geografică, slăbiciunea legilor.
- Organizaţiile teroriste internaţionale, care practică asasinate, deturnările de
avioane, răpirile de persoane, etc, sub diferite motivaţii (politice, militare, religioase "sau
rasiale).
- reciclarea banilor, fenomen internaţional cu o clientelă variată: vânzători stânjeniţi
de milioane de dolari lichizi obţinuţi din afaceri ilicite, oameni de afaceri care încearcă să se
sustragă de la impozite, deţinători de fonduri obscure destinate corupţiei şi mituirii, ori cei
care încearcă să-şi ascundă capitalurile.
Extinderea şi multiplicarea crimei organizate într-un număr important de state au
fundamentat oportunitatea analizării acestui fenomen global la cea de-a V-a Conferinţă
O.N.U. privind "prevenirea criminalităţii şi tratamentul infractorilor".
In acest cadru s-a elaborat o rezoluţie specială "Crima, ca formă de afaceri", în
care se subliniază criteriile definitorii pentru acest fenomen.
In privinţa Mafiei din S.U.A caracterizarea ce urmează făcută de un ziarist italian
arată că: "organizarea criminală este condusă de un şef care se ocupă, în faţa societăţii cu
probleme corecte şi legale. Acesta are în mod constant o atitudine rezervată şi chiar-de
condescendenţă şi abordează o faţadă intangibilă de respectabilitate faţă de societate.
El are im mic magazin, pe una din străzile mai retrase afe unui mare oraş
american.
Este un om de bine care ajută discret pe nevoiaşi, contribuie la acţiunile de
caritate ale cartierului şi parohiei sale, lasă impresia unui înţelept tată de familie, cu părul
nins şi se bucură de stima afectuoasă a vecinilor săi.
într-o seară însă, se întâlneşte cu câţiva vechi amici, în camera din dos a
magazinului unui coleg.
Unul este în fruntea unei corporaţii, doi sunt cunoscuţi pentru activitatea lor de trafic
clandestin, alţi doi surit mici comercianţi respectabili, iar un altul a fost condamnat pentru
omor şi a ieşit recent din închisoare.
Beau vin roşu şi discută în dialect sicilian, folosind termeni arhaici şi fraze stranii.
Această reuniune este în fapt o sesiune a tribuna/ului însărcinat să aplice legea
organizaţiei secrete: unul din membrii confreriei nu a achitat suma pe care o datora"
Legile mafiei sunt necruţătoare faţă de cei ce le încalcă."Acuzatul" trebuie să
plătească cu viaţa nesăbuinţă sa. Execuţia capitală nu este decât o formalitate, după ce s-
106
a rostit sentinţă.
Toată această atmosferă se regăseşte în romanul lui Mărio Putzo "Naşul" ea
constituind imaginea vie a crimei organizate, cu toate dedesubturile ei din lumea interlopă
de azi.
In perioada post totalitară, ca urmare a transformărilor economico-sociale radicale în
cadrul tranziţiei, în România s-au produs mutaţii de fond în structura şi dinamica fenomenului
infracţional, accentuându-se condiţiile favorizante pentru dezvoltarea crimei organizate,
care a trecut de faza de debut.
Organizaţiile criminale din străinătate îşi trimit emisarii, caută legături în rândul
infractorilor si a unor oameni de afaceri, acţionează pe linia organizării şi internaţionalizării
actelor, perceperea "taxei de "protecţie", infracţiune specifică organizării de tip mafiot,
atacurile în bande şi zone de acţiune asupra agenţilor econorhici cu magazine
particulare: furtul la "c'oinandă" ce vizează de regulă bani, bijuterii, obiecte de valoare
din tezaurul naţional, tâlhăriile "la drumul mare" şi altele.
Astfel, în lumea interlopă şi-au făcut apariţia grupuri de "duri" care pretind de la
patroni unor firme importante sume de bani pentru "a le asigura protecţia"', ângajându-se-
de regulă, la răfuieli de tip mafiot, ameninţări, şantaje şi» chiar folosirea armelor de foc.
'
Dezvoltarea complexului de infracţiuni care se circumscriu acestui gerieric, a
determinat pe unii criminologi să constate, pe de o parte că asistăm la naşterea celei de-a
patra puteri în stat - crima organizată - iar pe de altă parte să avertizeze: Crima
organizată este unul din preţurile pe care societatea trebuie să le plătească pentru
democraţie.
Ea trebuie să facă în aşa fel încât acest preţ să fie cât mai puţin dureros.
14.7. Criminalitatea în afaceri în România
Definiţia şi factorii care determină criminalitatea în afaceri

Criminalitatea în afaceri este total diferită de criminalitatea tradiţională, mult mai
periculoasă decât aceasta din urmă, ea fiind opera unor persoane instruite şi educate,
cunoscută şi sub numele de "criminalitatea gulerelor albe", reprezentând de fapt
ponderea în cifra neagră a crimelor din societatea modernă, inclusiv din cea înregistrată
în România postrevoluţionară.
In abordarea acestui tip de criminalitate ne dorim să facem cunoscută
periculozitatea ei, să evidenţiem factorii care o favorizează şi să propunem câteva soluţii
de prevenire şi combatere, ştiind că de cele mai multe ori evoluţia fenomenului infracţional
devansează orientările societăţilor în descoperirea şi prevenirea acestuia,
Prin criminalitatea în afaceri, ca parte componentă a criminalităţii reale, înţelegem
totalitatea infracţiunilor de natură economică în care sunt incluse fraudele vamale, fraudele
fiscale, infracţiunile economice şi financiare, comise în prejudicierea statului, fraudele
bursiere, bancruta, infracţiunile la legislaţia muncii, actele de corupţie, precum şi faptele
care ating libera concurenţă.
Din estimările statelor comunităţii europene, rezultă că acest gen de criminalitate este
de zece ori mai puţin urmărit şi le costă de zece ori mai scump.
La O.N.U. în cadrul Congresului al V-lea pentru prevenirea crimei şi tratamentul
delicventei, s-a afirmat:
" Crimele economice formează marea parte a crimelor nesemnalate. Ele par a
cauza instituţiile economice şi sociale, precum şi publicului im prejudiciu mult mai
important decât cel indicat de numărul cazurilor finalizate pozitiv şi care de regulă
declanşează reacţii în lanţ\
In prezent s-au emis păreri care statutează că acest gen de criminalitate s-ar
datora economiei de piaţă şi liberei iniţiative, în condiţiile în care dorinţă câştigului este
107
scopul cu orice preţ al afacerilor.

Răspunsul nu poate fi afirmativ la o asemenea chestiune decât dacă am constatat că
toate persoanele angrenate în afaceri ar comite delicte, dar în aceleaşi condiţii sunt
persoane care nu comit astfel de infracţiuni, aceasta depinzând de personalitatea criminală
a fiecărui individ în parte.
Nu putem să nu acceptăm ideea că la nivel macrosocial sunt cel puţin trei factori:
economici, juridici şi psiho-sociali, care dacă nu generează criminalitatea în faceri, o
influenţează în mod considerabil.
Factorii economici
a)Situaţia economică a societăţii aflate în recesiune, este unul din factorii cu conţinut
criminogen. Este unanim admis ca delictele de faliment fraudulos (bancruta) şi
manevrele frauduloase în materie de credite sunt infracţiuni de afaceri, tipice perioade
de recesiune.
In România de azi, traversând procesul de tranziţie spre economia de piaţă, multe
societăţi comerciale, recurg la manevre frauduloase pentru a se capitaliza, transferând în
mod ilegal bunuri şi lichidităţi din proprietatea statului în cea particulară.
Sunt numeroase cazurile când factori de decizie din unităţi cu capital de stat au
favorizat agenţii economici privaţi în detrimentul interesului public, creditându-i ilegal ori
derulând prin intermediul acestora activităţi de aprovizionare.
In plus, transferurile ilegale de bunuri şî valori către sectorul privat, au devenit
activităţi cotidiene.
Criminologi, penalişti şi economişti din ţările comunităţii europene, examinând
situaţia actuală a ţărilor din fostul bloc comunist, au constatat că privatizarea în multe
cazuri s-a realizat prin trecerea frauduloasă a bunurilor şi valorilor din proprietatea statului
în cea particulară, apreciind că de fapt egalitatea cetăţenilor vehiculată de fostele
regimuri comuniste era de fapt o egalitate în sărăcie, situaţie care a determinat un număr
însemnat de persoane să se capitalizeze prin mijloace ilegale.
b) Un alt factor cu conţinut criminogen, apreciat în unanimitate de specialişti, îl
constituie intervenţia statului în anumite domenii ale economiei de piaţă.
Menţionăm aici sistemul de taxare (impozitare) progresiv exagerată. Dacă
pentru 80 % sau mai mult din beneficiile realizate de societăţile comerciale sunt reţinute
de stat, evaziunea fiscală este deosebit de tentată.
Amintim că atât taxele vamale protecţionişte cât şi interdicţia unor importuri sau
exporturi, determină de cele mai multe ori intensificarea contrabandei.
In acest caz două exemple le considerăm edificatoare:
1. Embargoul impus Serbiei a determinat o adevărată epidemie a contrabandei cu
produse petroliere din partea infractorilor din ţara noastră.
2. In fosta R.F. a Germaniei, în anii '50, contrabanda cu cafea era înfloritoare
datorită taxelor şî impozitelor foarte ridicate percepute. Când acestea din urmă au scăzut
contrabanda cu acest produs a dispărut 14 .
c) Ineficacitatea controloarelor economice constituie un alt factor cu conţinut
criminogen în lumea afacerilor.
Este ştiut că o contabilitate completă şi la zi este elementul de control cel mai
important în acest domeniu. Lipsa lui determină comiterea fraudelor.
In materie fiscală lipsa sau ineficientă controalelor externe ale statului, reprezintă
unul din factorii criminogeni.
d) Un alt factor economic cu conţinut criminogen caracteristic în special societăţii
româneşti de azi, îl reprezintă statutul juridic al societăţii comerciale cu răspundere
limitată. Acest statut determină abuzuri din partea directorilor care identifică fondurile
14
xxx, Raportul comitetului european pentru probleme criminale cu privire la criminalitatea în afaceri,
Strasbourg 1991.
108
societăţii cu propria proprietate.

Factorul juridic
Sistemul juridic, mai ales în perioada de azi din ţara noastră cu imperfecţiunile şi
lipsurile sale are un conţinut criminogen ridicat în sfera afacerilor.
Faptul că în legislaţia noastră târziu s-a legiferat falimentul, condiţiile în
carele'poate declara acesta, iar unele infracţiuni sunt definite dupaf%formule puţin precise,
trimiţând în realitate la dispoziţii comerciale, pe deoparte, pt&cum şi o incriminare lacunară
a cielictelor, pe de altă parte, îi determină pe delicvenţi să; le depisteze rapid şi să le
speculeze în favoarea lor.
Putem afirma fără a greşi că dreptul penal în acest domeniu, insuficient de clar,
constituie o certă incitare la fraudă.
Factorii psiho-sociali
Dacă la nivelul societăţii am enunţat factorii determinanţi ai criminalităţii în afaceri,
aşa cum am afirmat anterior, evidenţiem totuşi că prin ei înşişi nu pot explica în totalitate
etnogeneza infracţiunilor, pentru că în aceleaşi condiţii sunt şi persoane angrenate în
afaceri care nu comit astfel de fapte.
Situaţia pare paradoxală pentru că delicvenţii din această categorie fac parte din
stratul elevat al societăţii, fiind constituit din persoane educate, de obicei cu pregătire
superioară în domeniul economic sau juridic, demonstrând că de fapt etnogeneza
acestei criminalităţi depinde de personalitatea mai mult sau mai puţin deformată moral.
O astfel de personalitate se formează datorită unor factori psiho-sociali,
reprezentaţi de ansamblul comportamentelor şi atitudinilor din sfera afacerilor care
converg spre delicventă.
a) Mediul afacerilor- factor criminogen
In acest mediu cele trei imbolduri ale activităţii umane sunt: profitul (câştigul), puterea
şi maximum de productivitate.
Aşa cum există o morală a militarilor, a profesorilor, a medicilor, a preoţilor, există şi o
morală a oamenilor de afaceri, unde concurenţa îţi cere să faci totul să câştigi şi de multe
ori nu se poate conta pe morală, pentru a contrabalansa efectul stimulativ al profitului,
puterii şi productivităţii maxime.
In acelaşi mediu, există zicala că "riscul face parte din viaţa cotidiană a omului de
afaceri". Adesea se consideră că a comite un delict este un risc ca oricare altul.
De cele mai multe ori delicvenţii recunoşteau că profitul considerabil al celei mai mari
părţi a infracţiunilor în afaceri îi determină să rişte.
Pe de altă parte delicventul în afaceri are, în plus faţă de alţi infractori, mijloace de a
scăpa de executarea unei condamnări uzând de influenţele pe care şi le creează.
b) Mediul funcţionarilor - poate în multe cazuri să aibă caracter criminogen,
datorat în special colectivelor în care delicventa este cultivată, mai ales dacă funcţionarii
sunt prost plătiţi şi insuficient controlaţi.
c) Opinia publică este un alt factor psiho-socia! cu relevanţă criminogenă în
afaceri.
O astfel de situaţie este posibilă în ţara noastră azi pentru că, în general, pentru
opinia publică criminalitatea în afaceri nu constituie o adevărată criminalitate. Ea nu
provoacă cetăţeanului de rând teama şi curiozitatea periculoasă pe care o provoacă
infracţiunile cu violenţă (omoruri, tâlhării, violuri). Cetăţeanul din România de azi se
interesează de criminalitatea tradiţională, în detaliile ei concrete criminalitatea economică
neavând rezonanţă în mintea sa cu toate că ziarişti curajoşi şi obiectivi o abordează
deschis.
Slaba reacţie a opiniei publice faţă de criminalitatea în afaceri se datorează şi
multor publicaţii care sunt axate pe cu totul alte probleme: pornografia, scandalurile
politice, problemele de violenţă, viaţa VIP-urilor, rubricile de fapt divers, care sunt mai
accesibile şi distractive.
d) Un alt factor cu conţinut criminogen de ordine psihosocial î! reprezintă mediul
109
judiciar atunci când se manifestă lipsa de energie din partea reprezentanţilor poliţiei şi
magistraturii.
Nu putem să contestăm că această lipsă de reacţie nu se datorează şi
consideraţiilor de ordin tehnici:
- complexitatea delictelor în afaceri;
- mijloacele de consultanţă juridică;
- caracterul dificil al proceselor, cu expertize şi contra-expertize care de multe ori
depăşesc perioade mari de timp.
In cazurile în care delicventul este judecat la mult timp după săvârşirea infracţiunii, cu
siguranţă că tribunalul va fi mult mai indulgent.
Complexitatea procedurilor judiciare, precum şi numărul mare de afaceri constituie
cauza punerilor în libertate pentru insuficienţă de probe, unele din ele dispărând în
timpul desfăşurării proceselor sau fiind neautorizate prin contraprobe şi contraexpertize.
14.8. Concluzii
Fără a avea pretenţia că în domeniul criminalităţii în afaceri am epuizat întreaga
problematică, acesta rămânând pentru România un teren insuficient studiat,
concluzionăm că este necesar ca societatea şi organismele statale să-şi reconsidere
atitudinea faţă de acest fenomen care, aşa cum menţionam, este extrem de periculos, cu
costuri deosebit de ridicate care apasă considerabil asupra populaţiei.
Referitor la "costul criminalităţii în afaceri, în "Raportul comitetului european
pentru problemele criminale, cu privire la criminalitatea în afaceri", prezentat la Strasbourg
în 1991 se menţiona că în Franţa prejudiciul provocat finanţelor publice prin infracţiunile
financiare se ridică la 35-40 miliarde de franci, anual, fiind de peste două ori mai mare decât
al bugetelor reunite ale ministerelor de Interne, Justiţie şi Sănătate.
Şi în România se constată că prejudiciul cauzat societăţii de către infracţiunile
economice descoperite este de câteva ori mai mare de cel cauzat de infracţiunile cuprinse
în aşa zisa criminalitate tradiţională.
Intre măsurile ce se impun a fi luate de societate faţă de acest fenomen
menţionăm:
a) stabilirea nivelului real al criminalităţii în afaceri prin folosirea de tehnici
ştiinţifice moderne de investigare socială pentru a se cunoaşte exact dimensiunea acestui
flagel în vederea dimensionării efortului pentru prevenirea şi combaterea sa;
b) realizarea unui cadru legislativ adecvat cu prevederi clare în care să se
stabilească infracţiunile în domeniu afacerilor şi procedura operativă de cercetare şi
judecare. Pedepsele prevăzute pentru asemenea fapte să aibă în vedere mai puţin
privarea de libertate şi mai mult confiscarea veniturilor ilicite realizate, a bunurilor folosite în
comiterea acestui gen de infracţiuni şi a averii delicvenţilor;
c) crearea unui sistem judiciar bine conceput format din magistraţi şi funcţionari
în domeniul investigaţiilor şi al finanţelor, parte în subordinea Ministerului Justiţiei, cu puteri
depinde (înţelegând prin aceasta accesul la datele din evidenţele băncilor, ascultarea
convorbirilor telefonice, interceptarea corespondenţei) căruia să i se încredinţeze spre
cercetare infracţiunile economice. Încadrarea acestui sistem să se facă cu personal
calificat şi cu o dotare corespunzătoare, având în vedere înalta pregătire şi
specializare a delicvenţilor din acest domeniu;
d) instituirea unui program naţional de combatere a criminalităţii cu măsuri
concrete pentru criminalitatea în afaceri pentru toate sectoarele vieţii sociale: familia,
şcoala, biserica, poliţia, magistratura, armata, mijloacele mass-media precum şi
organizaţiile neguvernamentale;
e) obligarea prin lege a conducătorilor instituţiilor bancare şi a funcţionarilor publici
pentru verificarea periodică a angajaţilor suspecţi ca incorecţi, inclusiv cu tehnici
110
moderne de investigare (poligraf) pentru depistarea predelictuală a actelor cu potenţial

crirninogen.
Bibliografie
1. Paul Popescu Neveanu, Dicţionar de psihiatrie, 1978.

2. Oscar Newman, Defensible space - crime preventions through urban desing,
New York, 1973.
3. Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii. Bucureşti.
1996.
4. D. Szabo, Les mesures de preventions socile, din "Criminologie en actions",
1968.
5. xxx, Raportul comitetului european pentru probleme criminale cu privire la
criminalitatea în afaceri, Strasbourg 1991.
111

Criminologie

Caricato da

Informazioni sul documento

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Criminologie

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

Modulul 1: Notiuni introductive

Intre ştiinţele tinere, alături de Criminalistică se înscrie şi CRIMINOLOGIA.

Definiţia, obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei

Obiective specifice: cunoaşterea, înţelegerea, aprofundarea şi utilizarea noţiunilor

1.1. Consideraţii introductive

Prin definiţie înţelegem "operaţia logico-semanlică exprimată într-o propoziţie

Apreciem, ca şi autorul suscitat, că acestea sunt doar "simple nominalizări", "care

1.2. Obiectul criminologiei

Domeniul de cercetare al criminologiei este format din mai multe componente,

O primă componentă a obiectului de studiu al criminologiei îl constituie un

Dacă în situaţia criminalităţilor legale şi sesizate dimensiunile acestora sunt uşor

Acesta este de fapt "creatorul" criminalităţii.

Acest concept "Crima", reprezintă al treilea element al obiectului de studiu al

Acest concept apărut în criminologie după deceniul şapte al secolului XX,

E. Reacţia socială împotriva criminalităţii

Modul în care societatea răspunde faţa de criminalitate, ca fenomen socio-uman şi

1.3. Metode de cercetare folosite în criminologie

A doua condiţie, în accepţiunea epistemologică, pe care trebuie să o îndeplinească

Acestea urmăresc să stabilească dimensiunile criminalităţii şi factorii cu conţinut

In această categorie intră acele metode create de criminologie, specifice

1.4. Scopul criminologiei

Ca orice ştiinţa umană, care are ca obiect omul şi comportamentele sale

Din acest motiv, criminologia are un

Criminologia, studiind fenomenul criminal în totalitatea sa şi ca act individual, vizează

Acesta este stabilirea unei politici penale eficiente, menită să diminueze

1.5. Funcţiile criminologiei

În literatura de specialitate românească sunt unii autori care menţionează că ştiinţa

Această funcţie, de studiu descriptiv al fenomenului criminalităţii, ca realitate a

Descoperirea etologiei criminalităţii, a factorilor care favorizează este sarcina

Dacă fenomenul socio-uman, criminalitatea, are o geneză complexă

Această funcţie operează cu conceptele: prezent, viitor, similitudine, probabilitate,

D. Funcţia profilactică (preventivă)

1.6. Definiţia criminologiei

1. Tudor Amza, Criminologie, Ed.Lumina lex, 1995, Bucureşti.

6. Gerard Lopez, Preface - Victimologie , Ed. Dalloz, Paris, 1997.

Autonomia criminologiei şi locul ei în sistemul ştiinţelor

Obiective specifice: cunoaşterea şi înţelegerea locului pe care îl ocupă criminologia în

Cu toate că unele din aceste aspecte au fost amintite şi în capitolul precedent,

2.1. Caracterul autonom şi unitar

Răspunsul afirmativ la această problemă este susţinut de adevărul că o ştiinţa

caracterul său unitar"

2.2. Caracterul complex şi interdisciplinar

Caracterul complex al criminologiei, în referire la împărţirea ştiinţelor în ştiinţe

2.3. Locul şi conexiunile criminologiei cu celelalte ştiinţe

Abordarea problematicii referitoare la caracterele criminologie de ştiinţa

A. Criminologia şi dreptul penal

B. Criminologia şi Dreptul Procesului – Penal

Exemplificăm aici introducerea în legislaţiile penale a examenului medico-psiho-social al

C.CriminoIogia-Penalogia şi Ştiinţa penitenciară

C. Criminologia şi Politică Penală

- etimologic denumirea lor este foarte apropiată;

Conexiunea şi deosebirea dintre sociologie a criminologie o relevăm şi pentru

F. Criminologia şi alte ştiinţe

crimei chiar în compoziţia psihicului uman.

Apariţia şi istoricul criminologiei

Obiective specifice: cunoaşterea istoriei criminologiei legată de concepţiile filozofice

3.1. Consideraţii generale

Apreciem că acum, putem aborda aspectul legat de apariţia şi istoricul

3.2. Criminoîogia în comuna primitivă - perioada răzbunării

Cu toate că unii autori susţin că, în această perioadă de început a omenirii

3.3. Criminologia în lumea antică

Perioada de timp cunoscută sub numele de Antichitate este cuprinsă între

3.4. Criminologia în evul mediu

La sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu, în secolul V, paralel cu