Fetita milostiva

Aproape de marginea unei bătrâne păduri, locuiau, într-o

căsuţă tare sărăcăcioasă, o fetiţă cu bătrâna
ei bunicuţă. Ele erau foarte sărace, nu prea
aveau ce mânca şi, fiind o
iarnă geroasă, trebuia ca
cineva să strângă lemne de
foc ca să se încălzească.
Fetiţa se gândea ca atunci când va creşte
mare, va putea să muncească şi atunci ele vor putea să-şi
cumpere tot ceea ce-şi doreau şi să aibă o casă călduroasă.
Nu mai aveau în casă decât un
codru de pâine şi era tare frig.
Bunicuţa i-a dat un şal pe care să şi-
l înfăşoare în jurul capului şi al
gâtului şi o suveică groasă.

Fetiţa a pornit în pădure, înfometată, dar a pus

deoparte bucata de pâine, spunându-şi că o va
mânca după ce termină de adunat suficiente
surcele şi pentru a ajunge înapoi la bunicuţa sa.
După un timp a găsit un băieţel pe-o buturugă care
plângea. Fetiţei i s-a făcut milă de el şi l-a întrebat: „De ce
plângi?” Printre lacrimi, el i-a răspuns: „Mi-e foame!”
Fetiţa i-a dat bucata ei de pâine spunând: „Tu esti mai
flămând ca mine. Ia pâinea aceasta şi mănânc-o!” Băieţelul
a fugit bucuros înspre sat, mulţumindu-i.

1
Ea era şi mai bucuroasă că l-a putut ajuta pe sărmanul
acela. Nu după mult timp, a întâlnit o fetiţă, la fel ca ea.
Fetiţa tremura de frig, căci era ger. Fetiţei i s-a facut milă şi
de această dată de a doua fetiţă şi i-a dat şalul ei din jurul
umerilor şi a spatelui, ca să-i acopere capul micuţ:
„Încălzeşte-te, draga mea micuţă!”

Pornind iar la drum, se gândea cum s-

adune mai repede surcelele, ca să se
încălzească împreună cu bunicuţa ei,
căci deja o apucase frigul.
A căutat mai departe prin pădure,
printre siluetele gri şi despuiate ale
copacilor. A întâlnit o bătrânică singură, şi părându-i-se ca
seamănă cu bunica ei, s-a apropiat de ea. A auzit-o
plângând. Această bătrână spunea: „Vai! Ce mă mai dor
oasele de frig! Dac-aş avea o suveica aşa ca a ta, nu mi-ar
mai fi aşa de frig.”
Fetiţa a avut milă de ea şi i-a dat
suveica ce-i ţinea cald la umeri
si spate, gândindu-se la bunicuţa
ei bolnavă, care suferea de frig
la fel.

Acum, îngheţată, cu umerii goi, ea-şi zicea că doar să

mai adune câteva lemne şi va ajunge înapoi acasă, într-o
clipită şi-i va fi din nou cald. Gândurile ei bune o
însufleţeau, cu fiecare pas pe care-l făcea pe cărările
pădurii.

2
 Cu micile-i braţele pline de lemne şi surcele, se
îndrepta spre casă, dar un
bătrânel îi apăru în cale. El era
aşa de slab şi sărăcăcios, iar gerul
înţepător răzbătea puternic prin
trupul său bolnav şi bătrân.
El o ruga: „Fetiţo, dă-mi te rog lemnele tale.
Sunt prea bărân şi obosit pentru a căuta acum noaptea prin
pădure. Sunt neputincios, ajută-mă...”
Noaptea se apropia cu repeziciune şi
într-adevăr nu se mai putea vedea calea
prin pădure ca înainte. Fetiţa avu o mare
milă şi-i dădu toate lemnele pe care le
adunase, văzând că era şi mai sărac
decât ea.
Acum ea îşi dorea să se
întoarcă înapoi în pădure să
strângă din nou surcele pentu
foc. O cuprindea frigul nopţii şi
al iernii, dar inima ei mare era
încălzită de o mare bucurie că a
putut ajuta pe oamenii sărmani
cu care s-a întâlnit în drumul ei.
Dar dintr-o dată, în locul bătrânului apăru o puternică şi
minunată lumină. Lumina o înconjura acoperind tot locul şi
un înger mare apăru în faţa ei şi-i spuse:
„Unde crezi că mergi fără răsplata binelui
pe care l-ai făcut? Pentru că eşti
bună şi milostivă vei primi
un dar.”

3
Căldura îi cuprinse trupul firav, iar din cer începu să cadă o
ploaie strălucitoare de diamante şi felurite pietre mari şi
scumpe pe pământ.

Fetiţa începu să le adune de pe jos şi le puse în poala ei.

Însă când îşi ridica privirea spre înger ca
să-i mulţumească, acesta nu mai era
acolo, ci dispăruse. Rămase cu comoara
în poala rochiţei sale. Fericită, ea se
îndreptă cu paşi repezi spre căsuţa
bunicii sale şi cu bogăţiile primite, amândouă au trăit cu
mult mai bine toată viaţa lor.

Acum puteau să-şi cumpere tot ce doreau. Nici nu mai erau

sărace ci bogate, şi puteau s-ajute pe cei mai săraci decât
ele.

~~Sfârşit~~