S.C.I.R.I. G.D.E.

S
TEHNICI DE REDACTARE PENTRU TEXTELE ACADEMICE – ESEUL ARGUMENTATIV

Structura unui eseu de tip argumentativ

Aproape orice scriere de tip academic este într-un sens, argumentativă.

Eseul argumentativ poate fi descris mai bine ca “text de tip pedagogic”.
Cei mai mulţi dintre noi trebuie rareori sa scriem un eseu argumentativ
“pur” in viata de zi cu zi. Cu toate acestea, caracteristicile si
componentele unui eseu argumentativ formează baza celor mai multe
tipuri de texte academice. Un eseu argumentativ simplu trebuie impartit in
segmente clare, dintre care patru trebuie sa fie întotdeauna prezente.
Aceste patru părţi vor fi discutate in cele ce urmează.

1. Introducerea

Cu excepţia câtorva specii literare, precum romanele poliţiste, este

neobişnuit ca cititorul sa fie plasat direct in mijlocul acţiunii. In cele mai
multe tipuri de scriere, primul lucru pe care îl face autorul este de a
introduce subiectul pe care are de gând sa îl prezinte. Scopul primului
paragraf este de a capta atenţia cititorului si de a-i da câteva repere
referitoare la subiect. Paragraful iniţial urmează de obicei o serie de paşi,
de la situaţii mai generale înspre situaţia specifica ce urmează sa fie
abordata. Deşi nu exista nici o formula pentru redactarea introducerii,
următoarele elemente apar de cele mai multe ori:

Propoziţia de introducere: Prima propoziţie a eseului trebuie sa fie suficient

de interesanta pentru a determina cititorul sa citească mai departe.
Aceasta propoziţie ar putea fi una provocativă sau o întrebare majora. In
oricare dintre cazuri, va trebui ca cititorul sa fie introdus in subiect si focalizat
asupra subiectului ce va fi discutat.

Formularea tezei: E de obicei ultima propoziţie a primului paragraf si serveşte

ca linie directoare a eseului. Ea reprezintă ideea care va fi susţinuta de-a
lungul întregului eseu. Pentru mulţi studenţi pare ciudata situarea la bun
început a concluziei pe care o vor desprinde, ei preferând sa lase pentru
sfîrşitul eseului exprimarea poziţiei lor in argumentare. Cu toate acestea, e
firesc si dezirabil ca cititorul sa fie informat despre teza ce va fi susţinuta
in eseu.

2. Susţinerea tezei

Odată ce in introducere a fost pregătit terenul pentru discuţie si a fost

prezentata poziţia ce va fi adoptata, urmează partea cea mai extinsa a
eseului in care se vor prezenta argumentele menite sa convingă cititorul.
Un eseu bun va convinge cititorul ca întrucât anumite elemente sunt
adevărate si pentru ca anumite convingeri sunt împărtăşite de autor si de
cititor, cititorul trebuie prin urmare sa accepte ca valide concluziile
autorului.
Modul cel mai obişnuit de a susţine teza este de a face o aserţiune si de
a oferi apoi suporturi, dovezi care sa o confirme. De obicei, dar nu întotdeauna,
susţinerea afirmaţiei se face prin exemple. E, de asemenea posibil, sa se
înceapă cu o rezumare a exemplelor (dovezile) si apoi sa se extragă
1
 S.C.I.R.I. G.D.E.S
TEHNICI DE REDACTARE PENTRU TEXTELE ACADEMICE – ESEUL ARGUMENTATIV

concluzia. Următorul paragraf dintr-un eseu despre cenzura, exemplifica

modul in care se prezintă aserţiunea si dovezile.

Cenzura, prin chiar natura ei, este împotriva principiilor unei societăţi
democratice. [aserţiune] Ea este fundamental antidemocratica pentru ca
limitează exprimarea si permite câtorva persoane sa dicteze celor mulţi ce
pot -sau ce nu pot- sa vadă, sa citească sau sa asculte. [suport, dovada] De
exemplu, retragerea din circulaţie a unei cărţi controversate, privează
autorul de un mare număr de cititori. In acelaşi timp, grupul de indivizi
care decid retragerea cărţii de pe rafturile librăriilor, spune de fapt
publicului sa nu mai citească acea carte. [aceste doua exemple dezvolta
propoziţia suport.] Aceasta acţiune, aşadar, aparţine mai mult ‘dictat-urii’
decât democraţiei. [Reformularea aserţiunii iniţiale]

3. Anticiparea obiecţiilor

O practica obişnuita in eseul argumentativ este ca autorul sa îşi

prezinte opiniile si apoi sa considere critic posibilele păreri opuse. E de
asemenea posibil sa se înceapă cu expunerea punctelor de vedere cu care
autorul nu e de acord, sa le critice cu scopul de a face loc părerii sale. La
prima vedere, expunerea argumentelor opuse ar putea părea
contradictorie sau in detrimentul eseului. Totuşi, exista mai multe motive
întemeiate care sa susţină prezentarea argumentelor opuse:
 Daca obiecţiile nu sunt prezentate, autorul suprima deliberat
existenta oricărui contraargument. Situaţia risca sa fie perceputa
ca lipsita de obiectivitate si autorul poate pierde simpatia cititorului
 Argumentul va avea mai multa credibilitate daca este luata in
seama si cealalta latura. Ca in orice alta situaţie când se vrea
convingerea unei persoane, vor exista si dezacorduri. Prin
anticiparea obiecţiilor si prin demonstrarea vulnerabilităţii lor in
fata argumentelor din eseu, opinia autorului poate câştiga
acordul cititorului.
 Practica includerii punctelor opuse, cultiva gândirea critica,
forţând autorul sa se situeze pe sine intr-o dezbatere continua si
sa constientizeze ca alte puncte de vedere nu numai ca exista,
dar pot sa aibă si validitate.

4. Concluziile

In condiţiile in care s-a spus deja in introducere ce părere va fi

susţinuta, mulţi studenţi sunt nesiguri ce sa scrie in concluzie. Concluzia e
o parte foarte importanta a eseului pentru ca însumează teza si
argumentele in favoarea ei, lăsând cititorului o imagine clara asupra

2
 S.C.I.R.I. G.D.E.S
TEHNICI DE REDACTARE PENTRU TEXTELE ACADEMICE – ESEUL ARGUMENTATIV

poziţiei pe care o adopta autorul. Nu e recomandat ca la acest stadiu sa se

introducă idei noi, care nu au fost abordate in eseu. E de asemenea
neînţelept a folosi concluziile ca loc de exprimare a opiniei proprii, ca loc
pentru ‘ceea ce cred eu’. Făcând aşa, cititorul poate avea impresia ca
oricine poate gândi ce doreşte. In principiu, ideea e adevărata. Cu toate
acestea, autorul trebuie sa-si amintească scopul pentru care a scris eseul.
Acesta e nu doar de a spune cititorilor care e poziţia sa fata de subiect, ce
gândeşte, ci si de a-i convinge de validitatea argumentelor sale, pe care sa
dorească si ei sa le susţină, sau măcar sa le cunoască. De aceea, e absolut
ineficient a spune ca oricare poziţie fata de subiect e in egala măsura de
îndreptăţita.

Trasaturile cele mai frecvent intalnite ale concluziei unui eseu argumentativ sunt:
Sinteza argumentului: In concluzie, autorul trebuie sa reformuleze si sa rezume foarte scurt
principalele puncte ale argumentului.
Reformularea tezei: Autorul reformuleaza si susţine importanta tezei, întrucât
întregul eseu a gravitat in jurul demonstrării sale. Unii considera ca a
rescrie teza intocmai este o metoda retorica foarte eficienta. Alte persoane considera
ca este bine a se reformula teza.

Propoziţiile de final: Aceasta secţiune semnalează sfârşitul eseului si sau o

impresie de final cititorului. Iată câteva posibile moduri de scriere a
ultimelor propoziţii:
 Discuta viitorul subiectului prezentat. Aceasta poate accentua
importanta eseului. De asemenea, aceasta poate ajuta cititorul
sa aplice noua informaţie sau sa vadă lucrurile global
 Da cititorului ceva la care sa se gândească, poate un mod de a
utiliza eseul in viata de zi cu zi
 Revine la primele propoziţii pentru a da o forma circulara eseului
 Pune întrebări, ori cititorului, ori întrebări generale, care sa ajute
cititorul sa obţină o noua perspectiva asupra subiectului

A fost prezentata aici îndeosebi structura unui eseu argumentativ. Totuşi,

aceasta structura poate fi aplicata si in alte tipuri de scriere academica.
Aproape toate lucrările include o introducere si o încheiere. Oricând
trebuie prezentate argumente care sa susţină o teza, este bine a se
include si posibilele obiecţii alături de argumente care sa le
problematizeze validitatea. De-a lungul întregului eseu, autorul trebuie sa
3
 S.C.I.R.I. G.D.E.S
TEHNICI DE REDACTARE PENTRU TEXTELE ACADEMICE – ESEUL ARGUMENTATIV

aibă in minte cititorul căruia I se adresează si care sunt aşteptările

acestuia. Ţinând seama de aceste lucruri, elaborarea unui eseu va fi mai eficienta.