Moartea lupului

Sus, peste luna-n flacari, nori grei si grabeau drumul

Asa cum din incendii alearga-n slava fumul,
Si codrii erau negri, si-adnci n departari.
Mergeam tacuti prin iarba jilavelor carari,
Prin balaria deasa si spinii-nalti si goi,
Cnd, pe sub brazii-asemeni cu cei din Lande, noi
Zariram umbra slaba a unor gheare mari
Lasate-n haituire de niste lupi hoinari.
Ne-am retinut suflarea ca liniste sa fie
Si pasii-ntrerupndu-i.
Nici codru, nici cmpie
Nu suspinau n aer; ci, sus, pe-un stlp stingher
O jalnica sfrleaza tipa prelung spre cer;
Caci vntu-urcat deasupra lumestilor hotare,
Mai atingea cu talpa vechi turnuri solitare,
Iar jos, n vai, stejarii, plecndu-se pe stnci,
Pareau ca dorm pe coate n linistile-adnci.
Nici un fior, cnd capul plecndu-si-l ades
Haitasul cel mai vrstnic, pe urme-ncet purces,
A cercetat nisipul, culcndu-se; curnd,
El, care niciodata nu a dat gres vnnd,
Ne-a spus parerea-n soapta ca semnele din tina
Vesteau grozave gheare si-ascunsa vizuina
A lupilor pereche si-a celor doi pui mici.
Ne-am scos din cingatoare cutitele aici,
Si ascunznd pusti lucii cu sclipatul de moarte
Pas dupa pas porniram dnd crengile deoparte.
Trei dintre noi se-oprira si vrnd ca ei sa stiu
Zaresc doi ochi deodata aprinsi ca focul viu,
Si vad si patru forme usoare si mladii,
Ce dantuiau sub luna, acolo, -n balarii,
Asa cum zburda veseli, n orice dimineata
Ogarii, cnd stapnul li se iveste-n fata.
Erau la chip asemeni si-n joc la fel erau;
Dar n tacere puii de lupi se zbenguiau,
Stiind ca, treaz aproape, si numai la doi pasi
Doarme-ntre ziduri omul, cumplitul lor vrajmas.
Statea-n picioare tatal si, lnga un copac,
Lupoaica mpietrita parea statuia-n veac
Ce-o adorau romaniis crescnd sub coapsa ei
Pe Romulus si Remus, stravechii semizei.
Pe labe-ntinse lupul se-aseaza si, crlige,
Crispatele lui gheare jos, n nisip, le-nfige.
Pierdut se socoteste, -ncoltit cum nu gndise,
Retragerea-i taiata, potecile nchise;
Atunci a prins puternic, cu gura-nflacarata
Pe cel mai ager cine de calda beregata,
Si nu vrea sa-i dea drumul din falcile-i de-otel
Desi potop de gloante treceau ca-n ciur prin el,
Desi c aniste cleste, cutite de vapaie
Se-ncrucisau, intrndu-i adnc n maruntaie,
Dect n clipa-n care dulaul sugrumat,
De mult timp mort i cade sub labe sfsiat.
Abia atunci l lasa si ne priveste lupul.
Pna-n prasele-nfipte cutitele-n tot trupul,
l tintuiau de iarba scaldata-n al sau snge;
Pusti l-mpresoara-acolo si-n cerc sinistru-l strnge.
El tot ne mai priveste si somnul vietii-l fura,
Lingndu-si negrul snge ce-i nflorea pe gura,

Si, fara sa ncerce de loc a sti cum piere,

El ochii mari si-nchide si moare n tacere.
poezie clasica de Alfred de Vigny