Poveşti de dragoste la prima vedere

Când vine vorba despre dragoste, ai putea spune pe bună dreptate că tot ce era de
povestit a fost scris deja, dragostea este poate cea mai des întâlnită temă în literatură şi, pe
bună dreptate, cea mai îndrăgită. M-am îndrăgostit de poveştile de dragoste din cărţi cu mult
înainte să mă îndrăgostesc în realitate, am iubit mai întâi alături de Julien Sorel şi Emma
Bovary. Adevărul e că nu mă voi plictisi niciodată de poveştile de dragoste, este probabil
singura temă inepuizabilă şi cea mai ferită de a deveni un clichee, aceeaşi şi totuşi atât de
diferită cu fiecare filă pe care o întorci.
Volumul „Poveşti de dragoste la prima vedere” reuneşte pe copertă cinci nume mari din
literatura română contemporană - Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Adriana Bittel, Ioana
Pârvulescu şi Nicolae Manolescu - şi totodată cinci povestiri de care te îndrăgosteşti „la
prima vedere”. Parfum de crini, sinucideri ratate, miros de terebentină, aripi nevăzute, sirene
ieşite la amurg pe plajă şi filozofi la 70 de ani îndrăgostiţi pentru prima oară, toate sunt
cuvinte cheie care mi-au rămas întipărite în minte mult timp după ce am închis cartea.
Descopăr treptat „un joc frumos”, în care se împletesc ludicul, fantasticul şi firescul.
„M-am îndrăgostit la 14 ani.” Aşa îşi începe Gabriel Liiceanu povestea gingaş-
adolescentină, „Crinii din clasa întâi de liceu”. E destul de greu să vezi în acest autor un puşti
de 14 ani îndrăgostit nebuneşte de o copilă blondă din „banca a treia pe rândul din stânga, cel
de la fereastră”. Din pagini transpare beatitudine şi emoţie timidă în soarele de la începutul
verii, dar mai ales, parfum de crini regali. Constrâns de vârstă şi de legile nescrise ale
societăţii din acea perioadă, naratorul se vede în imposibilitatea de a-şi desăvârşi relaţia:
„relaţia noastră a ajuns, încet-încet, să se hrănească din fantasme. Fantasme ce trebuiau să ne
facă să avansăm către o intimitate a cărei natură, mie cel puţin, nu-mi era deloc clară.” Şi se
pare că acest punct coincide cu motivaţia unui băiat de 14 ani de a se sinucide împreună cu
iubita sa. Elaborează atent planul, şi te amuză şi înduioşează în acelaşi timp seriozitatea cu
care adolescentul îşi reprezintă atât de clar scena morţii, dar mai ales cauza ei: parfumul de
crini regali. "Zeci de vaze şi oale pline cu apă erau puse de jur împrejurul camerei, iar în
fiecare dintre ele adăstau, sprijinite în tije enorme, maldăre de crini. Dispunerea crinilor urma
să o facem împreună. Mirosul care umpluse camera era atât de puternic, încât mi-am spus că
moartea va surveni, după toate probabilităţile, înainte de căderea nopţii". Iubita nu apare însă
în faţa Cişmigiului la ora opt seara, iar scenariul „dispare în propria lui abstracţie, se topeşte
în propriul lui şablon”.
De la un coup de foudre din liceu trecem la unul din studenţie, în povestirea Adrianei
Bittel, „Terebentina”. Totul începe „înaintea sesiunii de vară din al doilea an, când se
scuturaseră deja teii de la şosea”. Întâlnirea cu Tina Szepi este aparent banală, dar ea
impresionează prin energie debordantă şi vitalitate, este personajul acela original care apare
întotdeauna la un moment dat pentru a schimba ceva. Şi întradevăr, va schimba multe în viaţa
autoarei care, sub pseudonimul „Gema”, se maturizeză: „am cunoscut acolo oameni de la care
aveam ce învăţa şi am prins curaj să întreb ce nu înţelegeam, să îmi spun părerea, daca aveam
una, să cer la biblioteca volume din afara programei obligatorii şi să fac comentarii scrise
despre ele, ca exerciţiu de gândire.” Ludi este un bun prieten al Tinei, un pictor tăcut ce îi
recită Gemei din Nietzche în germană şi o pune să reţină totul mot-a-mot, până ce va învăţa ea
însăşi germana pentru a putea afla înţelesul: „am dat buzna în cameră şi am recitat dintr-o
suflare Dacă priveşti multă vreme într-o prăpastie, prăpastia priveşte la rându-i în adâncul
tău. A venit spre mine, avea în mână o pensulă muiată în carmin şi, când m-a îmbrăţişat, mi-a
lăsat pe o pată pe umărul bluzei albe”. Deşi Ludi va pleca apoi în Germania şi Gema nu va
mai auzi nimic de el, povestirea are un final frumos, uşor nostalgic: „bluza cu pată carmin o
mai port şi acum, când nimeni nu mai îmi spune Gema. Uneori mi se atrage atenţia vezi că ai
ceva pe umăr şi spun că ştiu”.
Povestirea Anei Blandiana, „Misiune imposibilă”, este poate cea mai încărcată de
fantastic. Un înger al morţii care coboară dintr-un autobuz în Colentia, va fi pus în situaţia în
care o asistentă medicală se va îndrăgosti de el – la prima vedere. „Era micuţă şi ştearsă,
ştearsă, acesta era cuvântul, dar luat la propriu, ca şi cum ar fi fost totul desenat în culori mai
vii, mai apăsat, şi apoi şters cu o cârpă care a lăsat în urmă doar aproximaţii de linii şi culori.”
Iubire imposibilă, misiune imposibilă, poveste neconsumată, asistenta ia în cele din urmă
autobuzul înapoi acasă, plină de speranţă şi încredere în revederea de a doua zi, în timp ce el,
îngerul morţii rămâne singur, plângând pentru „cei care mă priveau de acolo de sus, pentru
fata care îi povestea mamei ei iubire, pentru bolnavii care îşi chemau moartea. […] Aripile la
care renunţasem mă dureau cum îi dor pe ciungi picioarele pe care nu le mai au”.
În povestirea lui Nicolae Manolescu, „Alesul”, dragostea alege pe cineva care are
deja o pereche legiuită. Tabloul este acesta: un restaurant banal pe plajă, soarele a coborât
mult, dar nu e înca seară, ţipete de pescăruşi, nu prea cald şi cinci persoane în jurul mesei,
discutând. Avocatul Tomescu, inginerul Apostoiu împreună cu soţia sa, Miruna, şi domnul şi
doamna Leonard. În absenţa doamnelor, cei trei bărbaţi sunt luaţi prin surpindere de apariţia,
la câţiva metri de mare, pe un scaun, a unei sirene. Inginerul pare să uite de sine şi
îngenunchează în faţa sirenei, „o poartă în braţe pe fermecătoarea necunoscută în toaletă de
seară, cu o coroană de păr galben, care străluceşte, deşi nu mai e soare. […] Bărbatul face paşi
mici, nelegănându-se sub greutate, Jupiter purtând-o pe Europa în spate, o Europa a cărei
rochie s-a ridicat, dezvăluind o admirabilă coadă de peşte.” Cei doi intră în mare, apa îi
cuprinde, „pe urmă, nimic”. Pe fundalul plânsetelor doamnei Miruna, avocatul Tomescu şi
scriitorul Leonard discută aprins şi totuşi detaşat cele abia întâmplate: „Şi eu aş fi vrut să fiu
în locul inginerului. Să fiu alesul. Nu Apostoiu a ales-o pe ea, ea l-a ales pe el.” În cele din
urmă Apostoiu reapare şi imaginea se îndepărteză, tabloul se face tot mai mic, terasa apare ca
o pată albă, ştearsă, „iar siluetele oamenilor nu se văd, aşa că nu le poţi număra ca să ştii câte
sunt, şi nici dacă cineva care s-a aflat acolo la începutul pisesi lipseşte cu adevărat”.
De remarcat este că, de „ultima dragoste” s-a ocupat, dintre cei cinci, autoarea cu
vârsta cea mai îndepărtată de cazul cu pricina, Ioana Pârvulescu. Cu trei capete de umbră
marcate doar prin iniţiale, povestirea „Pari a Paris” surprinde cazul unui filosof de 70 de ani
care, deşi trăind în concubinaj cu S., ajunge să se îndrăgostească de F., o admiratoare
germană. Totul începe cu o scrisoare şi o poza alb-negru, pentru că, la urma urmei,
„vrăjitoarele îmi pregătiseră altceva”. După o scurtă corespondenţă, are loc şi întalnirea: „era
frumoasă. Şi eu eram nerăbdător cum nu mă simţisem încă niciodată, de asta sunt cât se poate
de sigur. Dacă o să bată din palme atunci când îmi vede acoperişurile, mă va iubi. Eu eram cel
care făceam asemenea planuri? Eu eram.” Însă filosoful îşi luase de mult un alt angajament cu
viaţa, era specialist în pariuri, numai că mizase întotdeauna pe rezultatul rău, şi câştigase.
Soarta îi este potrivnica, pierde pariul. În urma unui sărut fugar întâlnirile în doi se sfârşesc,
legătura se pierde încet încet, deşi este menţinută prin scurte întrevederi în patru sau scrisori,
tocmai de teama unei nefericiri imense acum, că fericirea fusese descoperită: „nu, zeii nu ma
ajutaseră, nu suflaseră şi în piatra mea, în statuia mea, ca să-i dea viaţă pentru mine.
Schimbasem miza pe bine şi piedusem pariul. Nu-mi rămânea decât să împietresc şi eu”.
Fiecare povestire are farmecul ei propriu, şi poate cel mai interesant este că tema
iubirii este atât de variată într-un volum atât de mic, de la iubirea adolescentină la cea târzie,
de la cea interzisă la cea imposibilă, de la cea încărcată de fantastic la cea deranjată de
fantasme. Ar trebui să aleg una dintre ele? Să mă pronunţ, să spun care mi-a plăcut cel mai
tare? Va fi o părere pur subiectivă, şi deci fără nicio importanţă aparent. Aşa că o voi păstra
pentru mine, şi voi spune că toate au fost extraordinare, pentru că au fost, atât prin stil, atât de
diferit la fiecare dintre cei cinci (nu pot să spun că nu am avut surprize – plăcute de altfel), dar
mai ales prin tema aleasă, infinită şi inevitabilă.