Tudor Arghezi

Psalmi

Geneza: sursa de inspiratie o reprezinta textele incluse in Vechiul Testament si

atribuite regelui David. In general acestea sunt concepute ca imnuri de slava inchinate
Divinitatii a carei autoritate absoluta imprima fiintei umane un sentiment de inferioritate
si umilinta. Exista si numeroase accente dramatice fiind exprimate deznadejdea, teama,
zbuciumul interior dar tonalitatea dominanta a dialogului cu Divinitatea este laudativa.
Pornind de la acest model poetul il reinterpreteaza subordonand simbolutile religioase
unor problematici filosofice: psalmii sai ilustreaza drama conditiei umane marcata de
oscilatia relativ-absolut, material-spiritual, efemer-vesnic.
Temele: conditia umana, cautarea absolutului, relatia dintre om si Divinitate.
Formula lirica: la fel ca in textele originare este prezenta formula monologului
adresat care sugereaza o relatie directa intre eul poetic si Diviniate, marcile stilistice ale
acestei comunicari fiind vocativele: “Doamne”, “parinte”, alternanta pronumelor “eu”,
“tu”.

Psalmul 1 – “As putea vecia cu tovarasia…”

Poetul porneste de la ipoteza unei eternizari a propriei fiinte printr-o creatie
dedicata slavirii Divinitatii (creatia psalmica propriu-zisa “as putea vecia cu tovarasie sa
o iau partasa”). Posibilitatea implinirii artistice este sugerata prin termenii din sfera
semantica a muzicii: “viori”,
“lauta”, “coarde”. Verbele la persoana I “sa farmec”, “sa gasesc” exprima forta creatoare
conceputa ca un har divin, ca o chemare supraindividuala “o nelinistita patima cereasca/
Bratul mi-l zvacneste/ Sufletul mi-l arde”.
Totusi poetul refuza din orgoliu, dintr-o vocatie a razvratirii aceasta sansa “ painea
nu mi-o cant sa te cant pe tine/ Si nu-mi vreau cu stele blidu-mi-nvaluit”. Refuzul se
intemeiaza pe constiinta propriei demnitati, pe revolta impotriva autoritatii divine in
ciuda faptului ca acceptarea umilintei in fata absolutului ar putea aduce artistului
desavarsirea. De la refuzul umilintei si al jerfei, eul poetic ajunge la razvratirea luciferica,
ajungand chiar sa respinga ideea substantei sale divine. Limbajul este violent inzestrat cu
forte de concretizare in spiritul poeziei argheziene “Vreau sa pier in bezna si in
mucegai…/ Si ca-n mine insuti, tu vei fi trait”.

Psalmul 2 –“Sunt vinovat ca am ravnit…”

In ansamblu, psalmul se infatiseaza ca o alegorie a spiritului razvratit impotriva
oricaror interdictii de natura morala, religioasa sau de cunoastere. Psalmistul se
recunoaste in ipostaza luciferica exprimata indeosebi de verbele la persoana I:“ am
ravnit”, “am dorit”, “furasem”. Existenta sa evolueaza sub semnul cautarii, al tentatiei
primejdiei in plan concret sau intectual: “in blidul meu ca si in cugetare/ Deprins-am
gustul otravit si tare”. Sfidarea tuturor limitelor, provocarea continua a destinului atinge
punctul culminant prin savarsirea pacatului luciferic- trufia negarii Divinitatii, orgoliul
propriei superioritati: “pacatul meu adevarat e mult mai greu si neiertat/ Cercasem eu, cu
arcul meu, sa te rastorn pe tine Dumnezeu”. Tragismul conditiei umane se afima chiar in
acest moment de suprema sfidare. In confruntarea cu divinul, fiinta umana devine
constienta de propria efemeritate, de imposibilitatea desavarsirii de sine in absenta
confirmarii absolutului. Cuvintele divine simbolizeaza interdictia ultima, limita impusa
orgoliului, cenzura transcendenta: “Iar eu ravnind in taina la bunurile toate/ Ti-am auzit
cuvinte zicand ca nu se poate”.

Psalmul 3 –“ Tare sunt singur, Doamne”

Psalmul are in centru o alegorie prin intermediul careia eul poetic se ipostaziaza
intr-un simbol vegetal “copac pribeag uitat in campie” oximoronul sugerand
instabilitatea, ratacirea fiintei umane iar epitetul “uitat” este un participiu care exprima
constiinta parasirii de catre Divinitate. O alta caracteristica a fiintei umane este revolta,
razvratirea exprimata prin enumeratia: ”cu fruct amar si cu frunzis, tepos si aspru-n
indarjire vie”.
In relatia cu Divinitatea, poetul se simte un ales dar in acelasi timp un damnat.
Existenta inchinata slavirii Divinitatii reprezinta renuntarea la bucuriile si implinirile
umane, firiste spre care aspira cu intensitate, idee sugerata de verbele
“tanjesc”,”astept” ,“sa mi se dea “.
In acelasi timp spre a-si mentine netulburat credinta, poetul are nevoie de o revelatie
a prezentei divine intr-o forma accesibila simturilor (simbolul ingerului “trimite
Doamne, semnul departarii,/ Din cand in cand cate un pui de inger”.
Aceasta nevoie de revelatie reprezinta una din atitudinile lirice fundamentale in
psalmii arghezieni.

Psalmul 4 –“Ruga mea e fara cuvinte”

Psalmul ilustreaza cautarea dramatica, tensionata a Divinitatii de catre un spirit
constient de propriile limite, de disproportia dintre uman- divin, relativ si absolut, efemer
si etern: “Din vesnicia ta nu sunt macar un ceas”
Cautarea Divinitatii reprezinta scopul existentei eului poetic si este reprezentata
intr-un limbaj de o mare forta de concretizare “ Ard catre tine incet ca un taciune “/ “Te
caut mut ,te-nchipui ,te gandesc”.(gradatie ascendenta ,comparatie)
Divinul reprezinta un absolut a carui intelegere poate oferi fiintei umane sansa
deprinderii de propria materie a concentrarii asupra laturii spirituale.”te scrutez”si mai
ales de structura metaforica (“pentru ca mintea mea sa poata sa-nteleaga /ne-ngenuchiata
firii de pamant”.
Si-n acest psalm este exprimata nevoia de revelatie a prezentei Divinitatii printr-o
structura metaforica direct inspirata din textul biblic “sufletul meu deschis ca sapte
cupe /Asteapta o ivire din cristal /Pe un stergar cu brau de lumina” .
Finalul psalmului surprinde tot prin intermediul unei comparatii, ideea limitarii ,a
imposibilitatii desprinderii de propia conditie in absenta sprijinului divin : “Sunt Doamne
prajmuit de o gradina / in care paste un manz “.
 Psalmul 5 -“ Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta …”
Psalmul exprima idee nevoii comunicarii directe cu Divinitatea intr-un limbaj
familiar, traducand o viziune de tip naiv, popular: “sa-ti dau ghes”, “grijeau”. Eul poetic
se adreseaza Divinitatii familiar, exprimandu-si revolta (dublul epitet “recea mea-
ncruntata suferinta), sentimentul parasirii (“tu n-ai mai pus picioru-n batatura”) precum si
teama de efemeritate in absenta contactului cu absolutul (“si anii mor, si veacurile
pier/Aici sub tine, dedesupt, sub cer”).
In context sunt amintite personaje din Noul Testament care simbolizeaza
comunicarea cu divinul (magii, Iosif). Acestea se situeaza in opozitie cu eul poetic care
simte ca pe o neimplinire absenta spiritului divin, a mesagerului simbolic (ingerul).

Psalmul 6 -“Te dramuiesc in zgomot si-n tacere …”

Psalmul concentreaza mai multe atitudini lirice fundamentale, prezente in intreaga
serie a psalmilor: cautarea Divinitatii, oscilatia dramatica intre “credinta si tagada” (intre
acceptarea mistica si sfidarea luciferica) si nevoia de revelatie, de constatare a prezentei
divine intr-o forma accesibila simturilor, perceptiei umane.
Cautarea Divinitatii este reprezentata poetic prin ritualul initiatic al vanatorii (“Si te
pandesc in timp ca pe vanat”). In confruntarea cu Divinitatea, eul se simte atras de doua
atitudini contrare: refuzul absolutului in numele orgoliului luciferic sau acceptarea umila
a suprematiei acestuia in numele credintei- oscilatie exprimata de dubla interogatie: “sa te
ucid sau sa-ngenunchi a cere “. Imposibilitatea alegerii este sugerata si de versurile
devenite laitmotiv al liricii psalmice: “pentru credinta sau pentru tagada, te caut darz si
fara de folos.” Pentru spiritul uman, Divinul reprezinta un absolut in sens etic, estetic si
existential, astfel incat distrugerea lui sau doar negarea ca valoare ar putea reprezenta a
autodistrugere: “Esti visul meu din toate cel frumos/ Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer
gramada”. Permanenta raportare a fiintei umane la sensul unei confruntari in care eul isi
constientizeaza propriile limite dar care nu poate renunta pentru ca nu-si poate pierde
sensul existentei. Ultima strofa exprima aceasta nevoie de confruntare cu divinul si mai
ales de constatare a prezentei acestuia in forma sensibila, amintind astfel de imaginea lui
Toma necredinciosul:
“Singuri acum in marea ta poveste
Raman cu tine sa ma mai masor
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu: este!”

Psalmul 7 – “Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga…”

Psalmul se deschide cu ideea ca fiinta umana, limitata prin insasi natura sa duala
spirit-materie (metafora “desertaciunea lor de vis si lut”) este incapabila sa perceapa
divinul, sa-i inteleaga substanta si din aceasta imposibilitate ajunge sa-l reprezinte intr-o
forma concreta, umana:
“ Sfintii au lasat cuvant ca te-au vazut
Si ca purtai toiag si barba-ntraga.”
Poetul se refera la imaginea Divinitatii din Vechiul Testament aflata intr-un raport de
ostilitate cu fiinta umana, interpretand-o totusi intr-un limbaj familiar: “amenintand”, “sa
ne-njure”. De la aceasta tonalitate, poetul trece la stilul invocatiei exprimand admiratia,
recunostinta in fata admiratiei divine: “Doamne, izvorul meu si cantecele mele/ Nadejdea
mea si truda mea.”
Ultima strofa, realizata intr-un stil sententios, specific liricii filosofice, introduce
ideea ca divinul scapa oricarei incercari umane de reprezentare, de fixare pe coordonatele
existenta-inexistenta, relativ-absolut, efemer-etern. Fragmentul poate fi comparat genezei
din “Scrisoarea I”:
“Tu esti si-ai fost mai mult decat in fire”- repetitia verbului “a fi” in forma nominala
sugereaza ca divinul este etern, exterior categoriei de fiinta.
“Era sa fii, sa stai, sa vietuiesti”- divinul este o virtualitate ce poate sa se intrupeze, sa
se manifeste oricand.
“Esti ca un gand si esti si nici nu esti”- comparatia surprinde natura spirituala a
divinului si imposibilitatea incadrarii antinomiei fiinta-nefiinta
“Intre putinta si intre amintiri.”- divinul se situeaza intre posibilitatea fiintei umane de
a-l reprezenta si amintirea starii paradisiace in care omul se afla intr-o comunicare
permanenta cu acesta.

Psalmul 8 – “Pribeag in ses, pe munte si pe ape…”

Psalmul da expresie unei constiinte acute a limitarii, a prizonieratului fiintei umane
in univers si a imposibilitatii evadarii. Sunt prezente numeroase simboluri ale inchiderii:
“zarea mare-i stepe”, “lutul”, precum si verbele sugestive “ma inchide”, “sunt prins”, “m-
a oprit”. Ajungand la aceasta cunoastere superioara, eul poetic nu mai considera creatia
ca pe o expresie a revoltei si ca pe o sublimare a resemnarii in fata destinului: “Sunt
leacuri vechi pentru dureri mai noi/ Si canta moartea-n trambitele mele.”

Psalmul 9- “Vecinul meu a strans cu ne-ndurare…”

Prima secventa lirica este inrudita cu psalmul doi prin imaginea unei existente
desfasurate sub semnul sfidarii, al revoltei, al confruntarii cu Divinitatea: “Si fostul meu
vecin de tarm se tine/ Vecin de-o vreme, Doamne si cu tine.” Sanctiunea trufiei, a
razvratirii se rasfrange insa intr-un plan material, poetul exprimand intr-un limbaj de
mare violenta, distrugerea fiintei umane in timp. In ultima secventa lirica se realizeaza o
meditatie pe baza a doua motive filosofice: “ubi sunt” si ”vanitas vanitatum”, fiind
exprimata ideea ca orice actiune, intemeiere, aspiratie a fiintei umane este efemera in
raport cu vointa divina absoluta. Constatand disproportia uman-divin , eul poetic ajunge
la ideea pesimista a inutilitatii existentei dar si a umilintei in fata Divinitatii.

Psalmul 10 – “Ca sa te-ating taras pe radacina…”

Psalmul reprezinta o concluzie a intregii serii de poeme, deschizandu-se cu o
imagine alegorica amintind de psalmul 3. Este prezenta din nou imaginea copacului-
dublu simbolic al eului definit prin constiinta propriei superioritati dar si printr-o aspiratie
contrara spre umanizare, spre asumarea limitelor firesti: “Mi-e foame de nisip si lut/ Si
dor de apele din care n-am baut.” Finalul experientei psalmice desfasurata printr-o
multitudine de trairi si demersuri ale cunoasterii este, paradoxal, gestul simbolic al
rugaciunii semnificand acceptarea conditiei umane:
“Muta-mi din ceata mana ce-au strivit-o muntii
Si adunata, du-mi-o in dreptul fruntii.”