Sei sulla pagina 1di 392

ION N. OPREA

HUŞUL ÎN PRESA VREMII – DE LA MELCHISEDEC PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE –

1869-2006

Cu o postfaţă de Iorgu Burghelea

TIPO

MOLDOVA

Redactori: Aurel Ştefanachi şi Constantin Huşanu Culegere text: Constantin Huşanu, Paul Bobîrnă Tehnoredactori: Constantin Huşanu şi Paul Bobîrnă

ISBN

© Tipografia Moldova

Iaşi, 2007

Tipărit la Tipografia Moldova Bulevardul Carol I nr. 3-5, Iaşi Telefon/Fax: 0232206549 E-mail: tipo@artelecom.net

ION N. OPREA

HUŞUL ÎN PRESA VREMII – DE LA MELCHISEDEC PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE –

1869-2006

Cu o postfaţă de Iorgu Burghelea

De acelaşi autor:

Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene (1870-2003)

Bucovina în presa vremii I Cernăuţi 1811-2004

Bucovina pământ românesc II – Presa din Rădăuţi – 1893-2004

Cu capul pe umărul meu… Jurnalistică împreună cu cititorii, cuprinzând parte din publicistica autorului

Mălin, vestitorul revoluţiei – antologie ziaristico-scriitoricească dedicată poetului Alexandru Mălin Tacu, obiectiv informativ al securităţii din România într-un fel de proces al postcomunismului

Vaslui –Capitala „Ţării de jos” în presa vremii – 1875-2005

Dorohoi – Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii 1874-2006

Omagiu părinţilor şi nanului meu Gheorghe Chetroeş din Priponeşti- Tutova care, îndreptându-mă şi spre altă şcoală, mi-au deschis o uşă în viaţă

Cuvânt de început

Mărturiile despre Huşi vin de departe, din timpul lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Cumplit, Dimitrie Cantemir. Despre Huşi şi împrejurimile sale au scris nu numai Haşdeu, Iorga, Gh. Ghibănescu, Virgil Caraivan, ci şi Boris Gorceac, Ştefan Bujoreanu, Avram Tudosie, Ion Alexandru Angheluş şi nu numai… Când a apărut Huşul ca unitate istorică, teritorial administrativă, de unde-i vine numele, cercetătorii nu şi-au spus, încă, ultimul cuvânt. Profesorul Ştefan Bârsănescu descoperă că studentul Ioan Matei din Huşi, pe Drăslăvăţ, prin anii 1441-1442, urma cursurile Universităţii din Cracovia. De aici, în Credinţa Strămoşească, prof. Ion Gh. Angheluş, poate poetic, trage concluzia că, dacă aşa stau lucrurile, atunci, neaparat, „aşezarea Huşilor trebuie să fie cu mult mai veche”… Descoperirile arheologice din zonă, întovărăşite şi de căutările zelosului învăţător şi cercetător în ale muzeisticii Gheorghe Melinte, vin să susţină ideea de mai sus şi lasă să se înţeleagă că Huşul fiinţează de pe timpul lui Alexandru cel Bun. În ce priveşte numele său, prof. Ştefan Bujoreanu discută diferitele ipoteze vehiculate de Haşdeu, Iorga şi Ghibănescu şi conchide că boierul Husea, proprietar al localităţii, i-ar asigura provenienţa numelui… Cât priveşte importanţa economică a localităţii, lucrurile devin mai clare. Cronica lui Grigore Ureche atestă că în timpul lui Ştefan cel Mare, la 1495, voievodul a zidit Episcopia Huşilor şi i-a stabilit „hramul Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel” lucru care rezultă din ceea ce stă scris, în slavoneşte, deasupra uşii din interior a lăcaşului clădit…” în Huso, pe Drăslăvăţ şi săvârşit la anul 7003, iar al domniei 38 leat, luna noiembrie 30”. Tot Grigore Ureche atestă că s-au clădit la Huşi curţile domneşti şi că în 1517”, la ceasul dintâi al nopţii” a murit aici Bogdan Vodă cel grozav, feciorul lui Ştefan cel Mare; că în anul 1548 Iliaş Vodă, feciorul lui Petru Rareş „au tăiat capul lui Vartic hatmanul în târg la Huşi”; că însuşi Petru Rareş dăduse mai multe urice la Huşi; că vodă Lăpuşneanu şi-a adăpostit, de mai multe ori familia aici, iar Ion Vodă cel Viteaz „a folosit târgul Huşi ca tabără pentru adunarea oştirii moldovene în anul 1574 pentru luptele de la Roşcani, pe Prut, împotriva turco-tătarilor… În „Uricarul” editat la Iaşi de Theodor Codrescu se publică „sove, ispisoce, urice şi anaforale” care probează că în perioada 1461-1854 viaţa social-economică în zona Huşilor a fost efervescentă; aceleaşi concluzii le aprofundează profesorul Gh. Ghibănescu în revista sa, născută ca o continuare a celei pomenite, „Theodor Codrescu”… „…Bietul Petru Rareş îşi petrecu domnia a doua mai mult pe la Vaslui, Bârlad şi mai ales la Huşi, 7 kilometri departe de graniţa Bugeacului tătărăsc”… – scrie Gh. Ghibănescu în „Opinia” prin anii 1912…

De la asediul Vienei, capitală a Austriei, la anul 1683, când turcii, cu ajutorul muntenilor şi a moldovenilor, pe timpul domniei voievozilor Şerban şi Duca, asediaseră Viena şi o strâmtorase cu desăvârşire, când regele polon I. Sobieski, zburase în ajutorul asediaţilor, înfruntă pe turci şi cucereşte un steag românesc de război – dus la Cracovia, iar la 1697 August al II-lea, electorul de Saxonia, ales de poloni rege, îl ia şi duce acest steag la muzeul din Dresda, unde se află şi astăzi, o fotografie exactă a steagului o mai păstra, mult după anul 1800, şcoala din Răducăneni – Huşi… Cadou de la Lascăr Rosetti, care o căpătase de la fratele său Dimitrie Rosetti care a locuit mult timp în Dresda… Bătălia de la Stănileşti din 1711, sub Cantemir, dă ocazia cronicarului Ion Neculce să vadă şi el Huşul: „Departe, înlăuntrul ţării, se află Huşii, un târguşor, dar scaunul unui episcop, altfel prin nimic deosebit, în afară de bătălia în care Petru cel Mare, stăpânul întregii Rusii, cu oaste puţină, a ţinut piept vitejeşte timp de patru zile atacurilor des înnoite ale turcilor”… Documentele vremii vorbesc şi despre alte nenorociri în localitate. La sfârşitul secolului al XVIII-lea trupele turco-tătăreşti intră în Moldova cu Dumitraşcu Cantacuzino iar târgul Huşilor este ars şi jefuit. La 1809 localitatea avea o populaţie de 1400 locuitori. Urmează ciuma şi populaţia scade şi mai mult. La 1812 arhivele fac dovada că în Eparhia Huşilor, întinsă mai mult peste Prut, la 325 comune slujeau 744 preoţi, 119 diaconi, 319 ţârcovnici – ceea ce proba înmulţirea clericilor, dar în Valahia, în unele sate la 3 gospodării erau şi 25 de preoţi… La 1813 alt „incendiu grozav” distruge o mare parte a târgului Huşi… Prin aplicarea Regulamentului Organic, după 1832, târgul Huşilor devine oraş. În 1834, după circa 100 de ani, cât capitala judeţului se păstrează la Fălciu, este ridicat la rangul de reşedinţă a ţinutului. Urmare, populaţia îi sporeşte, apar instituţii administrative şi gospodăreşti noi:

isprăvnicie, eforie, tribunal de ţinut, o şcoală publică. Sporesc funcţionarii ca număr şi se înmulţesc dregătoriile domneşti. Mişcările revoluţionare de la 1848 au ecou şi la Huşi, unde activează în Comitetul Unionist persoane ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, profesorul Ion Galu, judecătorul Anastasie Panu. Alături de ei, alţi revoluţionari: Grigore şi Dumitru Cuza – fraţii lui Alexandru Ioan Cuza – Lascăr Catargiu, Nicu Catargiu, fraţii Rosetti de la Răducăneni… Elena Cuza Vodă avea să devină şi pentru huşeni „Elena Doamna”… De la 1848 în scaunul episcopal de la Huşi statornicea Sofronie II Miclescu, sub el, la 1834, se mutase isprăvnicia la Huşi, cu judecătorie, eforie şi şcoală primară, după noile norme ale Regulamentului Organic. Atunci, în anul 1847, s-a încercat să se pună capăt nemulţumirilor târgoveţilor faţă de episcopie provenite din actul de la 9 ianuarie 1782, când Constantin Moruzi întărise prin hrisov deplina proprietate a Episcopiei asupra târgului Huşi… Războiul pentru independenţă de la 1877 aduce în prim plan sacrificiile dorobanţilor de la Iaşi, Vaslui, Bârlad şi Huşi, dar şi a populaţiei care ajută frontul cu bani, alimente, echipamente…

Nici jertfele de sânge din 1916-1918, 1940-1945 nu ocolesc Huşul. Cad în „câmpiile de sânge” huşeni nu numai la Mărăşeşti şi Oituz, ori Cireşica, ci şi la Ţiganca, Cotul Donului şi Stalingrad, apoi în Ungaria, Cehoslovacia… Huşul istoric e cu ochii la vremuri. Cu ochii celor care l-au înălţat şi i-au dat faimă: un Melchisedec Ştefănescu care, autor de manuale şi studii, membru al Academiei Române, înălţat la 17 februarie 1861 în scaunul de locotenent la episcopia Huşului, o păstoreşte până la 18 noiembrie 1864, iar în 1868 devine scriitorul primei „Cronici a Huşului”; un Dosoftei, înscăunat Episcop la Huşi la 10 mai 1658, iar peste 2 ani la Roman, după care în 1671 Mitropolit al Moldovei, despre care Neculce nota: „Multe limbi ştia: eleneşte, latineşte, slavoneşte şi altele. Adânc din cărţi ştia şi deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe aceste vremuri nu se află un om ca acela”; alesul lui Iacob Stamati, vrednic înlocuitor al său în scaunul de la Huşi, un bun cărturar, fiu al Fălciului, născut în decembrie 1768 la Roşieşti, făcut de Iacov ierodiacon al Episcopiei la numai 16 ani, ieromonah la 19 ani, egumen la Sf. Spiridon la 20 de ani şi episcop la Huşi la 23 ½ ani – la 27 iunie 1782 -, Veniamin Costache, devine mai apoi Mitropolit al Moldovei, unul dintre cei mai mari cărturari şi înălţător de suflete româneşti în Moldova; unicat a fost şi Iacov Antonovici, pretoereu şi profesor de liceu la Bârlad – a păstorit ca episcop la Huşi între 19 martie 1924 – şi 31 decembrie 1931 – cel care la 17-18 ani, elev la Bârlad, a scris şi publicat prima Geografie a locurilor iar apoi cea mai frumoasă şi autentică Monografie a comunei natale Bogdana, iar mai târziu cele cinci volume de Documente bârlădene şi alteleLor li se alătură alte şi alte nume de referinţă: Gh. Săulescu, filolog, poet şi publicist, Boican Ilie, culegător de folclor, Alexandru Grigore, publicist, Râşcanu Petru, publicist şi traducător, Cireş Vasile, filolog, Vasiliu George, poet, profesorii medici N. Hortolomei şi N. Lupu, geologii Gr. Răileanu şi Const. Gheorghiu, profesorul Mihai Ralea, despre care George Călinescu spunea că „aduce puţin din Barrès în facultatea de a lua repede temperatura locului şi a o traduce în câteva planşe impresioniste”… Huşul nu era locul în care să mergi şi prin care să treci prea repede. Graţie daniilor domneşti şi mânăstireşti, a împroprietăririlor, a circuitului terenurilor, a dezvoltării viticulturii şi pomiculturii, a grădinăritului şi preocupărilor negustoreşti, el devenise un oraş care îşi invita şi oaspeţii. După 1908, când la Huşi se înfiinţează şcoala viticolă, iar mai apoi prof. ing. Constantin Hogaş dă certificat de calitate Zghiharei şi Busuioacei de Bohotin, coboară tot mai multe feţe alese din trenul cu linie îngustă ori din maşinile care veneau să alerge pe şoseaua care avea să devină internaţională – Crasna – Huşi – Albiţa, la schimburile de experienţă, la degustările de vinuri, la expoziţiile pomi-viticole şi grădinărie. În vinoteca de la Şcoala viticolă, la Huşi, au coborât nume celebre care au lăsat amintiri neşterse vreodată: Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Emil Racoviţă, Ion Simionescu, Simion Mehedinţi, Octavian Goga, Vasile Pârvan,

G. Ionescu – Siseşti, Liviu Rebreanu, Dimitrie Gusti, Păstorel Teodoreanu, George Topârceanu, George Lesnea, Constantin Tănase, Marin Preda, Valentin Silvestru şi mulţi, foarte mulţi alţii.

„Te salut oraş grădină. Cu contururi iluzorii, Străjuit de patru dealuri, Încărcate de podgorii”.

Avea să clameze George Topârceanu. „Huşul e ca o strachină înflorată ziua şi ca un cer înstelat şi răsturnat – noaptea” avea să-l vadă Ion Minulescu şi Claudia Millian. „Bun îi vinul ghiurghiuliu (adică rozaliu de Bohotin), Cules toamna mai târziu, Mai pe brumă, mai pe-omăt, Mult mai beau şi nu mă-nbăt”, avea să declare, cu vocea sa inconfundabilă, Maria Tănase în 1939 la Expoziţia Universală a vinului de la New York – unde vinul de Huşi n-a lipsit. Că vinul de Huşi a fost şi a rămas „Vinul casei, vin de vorbă chibzuită şi pitrecere tihnită”, cum îl „descântăŞtefan cel Mare. Busuioacei de Bohotin (B.B.H) Păstorel Teodoreanu i-a dedicat în 1927, la vinoteca Şcolii de viticultură din Huşi, următorul catren:

„Busuioacă Bohotin, Vin celebru, vin divin, Am băut şi eu din el Nota zece” Păstorel

Faţă de cele spuse, la vinoteca de la şcoala viticolă, ori la cramele gospodarilor din târgul Huşilor, vorba de spirit, fireşte, s-a încetăţenit. De aici, probabil, năzbâtiile şi şotiile dintre poznaşi s-au ţinut lanţ şi s-au răspândit. „Huşul a fost şi rămâne şi târgul metehnelor”, susţine Gheorghe Chiper, autorul cărţii intitulate „Târgul trăsniţilor” – editată în anul 1943 la Editura „Cartea Moldovei” din Iaşi. „Ca şi atunci, cu mulţi ani în urmă, tinerii ori bătrânii, oamenii târgului aveau obiceiul să se strângă laolaltă, din când în când, să discute o carte, să schimbe păreri asupra unei conferinţe, să răsfoiască o revistă şi, printre picături, să guste un pahar cu vin”. Aşa s-a născut, spune autorul, şi a funcţionat asociaţia cu caracter „amical” cu numele de „Gânduri bune”, devenită, din cauza degustătorilor, puşi pe şotii, „Gâturi bune”. Imitându-i pe vârstnici, un grup de elevi a pus temelie asociaţiei cu scop „sugativ” numită „cu grozăvie tinerească”: „Gâtul veşnic ud” – G.V.U., devenită şi ea, din cauza unui poliţist surd, - G.P.U., căreia i s-a dat caracter terorist, după care, pentru descoperirea şi anihilarea ei, au alergat la Huşi, de la Bucureşti, poliţişti de tot felul…

Hu ş i, cas ă de gospodar v ă zut ă din strad ă (Aici

Huşi, casă de gospodar văzută din stradă (Aici a fost sediul Sfatului popular raional Huşi în perioada 1962-1968 când am fost salariatul acestei instituţii)

1962-1968 când am fost salariatul acestei institu ţ ii) Anex ă a aceleia ş i case

Anexă a aceleiaşi case văzută din curte

După cum, nu pentru că huşenii ar fi fost chiar oamenii trăsnăilor, era amintită situaţia de atunci când, în lumea justiţiei de la Fălciu era la modă corupţia şi avantajele ei pentru unii, în paguba altora, un anume „Moş Calistru”, în calitate de „girant responsabil” a pus bazele unei reviste „Bomba”, scoasă în târg la Huşi de „nişte oameni foarte subţiri, în frunte cu Costache Mucalitu şi Panaite Murgu”. Revistă care, spune Gheorghe Chiper, fecior din părţile localităţii Arsura, şcolit la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, colaborator la revista şcolărească „Zorile”, în al său „Târgul trăsniţilor”, „odată buboiul spart şi rana vindecată, bomba lui Moş Calistru a dispărut” pentru că… „îşi făcuse pe deplin datoria faţă de cetăţenii târgului”… Şi mai aflăm de la Ghiţă Chiper, fiu al Huşului:

„Să nu-ţi închipui cetitorule, că târgoveţii noştri sunt beţivi ordinari, adică dintre acei care se turtesc după prima jumătăţică şi cad sub masă, nu! Târgoveţii noştri sunt băutori cu sfertul. Bea cetăţeanul un sfert, pe îndelete, face o pauză, apoi se apucă de al doilea şi aşa mai departe. A început să-i vâjâie olecuţică urechile, nu-i nimic, un sfert proaspăt şi totul se întoarce de la capăt. Pe urmă, dat fiind că de la masă nu-i lipseşte, aproape nici unuia, cana cu vin, târgoveţii noştri sunt, cum s-ar zice, antrenaţi la gustat vinul. Ei beau când trebuie şi cât trebuie”.

„Dar iarăşi hotărâm…: din poarta Episcopiei până în vatra târgului şi cu toată vatra târgului, Episcopia întru nimic să nu se amestece, ci târgoveţii să fie volnici a-şi face case, dughene şi alte ce le-ar trebui, nefiind supăraţi de Episcopie, fiindcă şed pe loc domnesc”. Încolo, huşenii s-au dovedit a fi oameni deştepţi. După cum am spus, de la Huşi s-au ridicat oameni de seamă, huşenii aducându-şi aminte şi astăzi că „cel mai cunoscut în oraş a fost Ernest Sihastru, un om singuratic şi teribil de deştept, autor al unui manual de fizică, dar şi inventator glumeţ, care îşi construise în casa lui din strada Călăraşi, sumedenie de dispozitive util amuzante: scripeţi ingenioşi de tras perdelele direct din pat, instalaţie semimanuală de scărpinat pe spate, o flanelă cu încălzitor electric la purtător, o trapă automată cu răgaz de 30 de secunde pentru accesul pisicii în bucătărie sau mai multe capcane concepute felurit după viteza şi isteţimea fiecărui tip de şoareci, cea mai sofisticată dintre ele având şi o instalaţie de avertizare sonoră, pentru a semnala în cameră reuşita acţiunii de prindere. Culmea e că, după moarte, nimeni nu a vrut să se mute în casa inventatorului. Părea o casă bântuită – ferestrele se deschideau singure, becurile se aprindeau cu de la sine putere, iar în podea se desprindeau trape ameninţătoare”. Reţinând că la Huşi s-ar fi inventat şi probat medical prima pernă electrică, altă trăsnaie celebră în oraş este casa „cu interiorul afară”, concepută de octogenarul Ion Frenzţ:

„Om necăjit, care a crescut şi a dat la şcoli înalte şapte copii, Moş Frenzţ şi-a ridicat la capătul oraşului o căsuţă pe care a început să o decoreze după inspiraţie şi posibilităţi, cu desene şi culori dintre cele mai fistichii. La streşină, de pildă, a meşterit un portativ imens, spre disperarea soţiei, care, femeie domoală, a început să-l certe: „Ce faci, omule? Mi-ai boit casa cu păsărele? (cu note muzicale, adică). Ca să o îmbuneze, a doua zi, Moş Frenzţ a adăugat sub streşină câteva versuri, la care era deosebit de iscusit: „Ţi-am pus în prag

Frenz ţ a ad ă ugat sub stre ş in ă câteva versuri, la care era

plăpânde flori,/ Ca la intrare şi ieşire,/ Discret, prin zâmbet de culori/ Să îţi vorbească de iubire”. Domolind jarul disperării, Moşul şi-a continuat opera, ornamentând pereţii casei cu desene inspirate din scrieri filosofice sau cosmogonice, cu un autoportret în chip de Prometeu şi, alături, soţia sa cu cheile de la cătuşe în mână. Plantând boltă de vie şi livadă de cireşi în curte, Moş Frenzţ a imaginat o mică ”Academie huşeană”, organizând mese bogate în aer liber, la care invita condeieri locali, dar şi nume sonore de la Bucureşti – de la Păunescu la Pituţ, de la Grigore Hagiu la Ana Blandiana, unii dintre ei oprindu-se şi pe la vinoteca Liceului agroviticol din localitate. „Fără şcoală prea multă, uimea prin talentul său artistic (violonist şi fluieraş fără cusur), dar mai ales prin memoria sa formidabilă, prin miile de versuri recitate pe derost din Puşkin, Bacovia, Esenin, Eminescu, Blaga. După moarte, casa lui (Moş Frenzţ) plină de desene şi stihuri amar-vesele (ca la Săpânţa) s-a degradat rapid şi fără întoarcere. Din toate au mai rămas pe un perete prăvălit, ca un epitaf pe propriul mormânt, câteva versuri: „Nucul mare şi rotat,/ De şale se îndoaie;/ Când are rod bogat/ Atunci – la bătaie”, notează Sorin Preda în reportajul său „Huşi – „Târgul trăsniţilor” şi al marilor sentimentali”, Bucureşti, 10-17 mai 2004. „Pentru că a jucat cel mai important rol în Târgul trăsniţilor, a avut rosturi în viaţa de stat, a dispus de o trăsneală cu totul deosebită şi superioară contemporanilor săi şi, pe deasupra, pentru că are cele mai stăruitoare accente în amintirile” autorului Gheorghi Chiper, cartea – „Târgul trăsniţilor” începe cu …Moş Zagreb, aşa cum îi spuneau elevii lui, care „i-au ştiut de frică dar care nu l-au preţuit decât după terminarea şcolii”.

nu l-au pre ţ uit decât dup ă terminarea ş colii”. Casa p ă rinteasc ă

Casa părintească din Huşi a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Profesor de limba germană la liceul din Huşi, moş Zagreb a rămas peste timp în amintirea localnicilor ca pedagog, diriginte, luptător, patriot, un om cu păreri personale, un îndărătnic, un războinic, un trăsnit…

Conu' Sandu – Văcarul, primarul târgului, dăinuie tot dintr-o trăsnaie care a constat din săvârşirea unei pozne: pentru că cireada cu vaci a oraşului nu era bine păstorită, vacile nu dădeau lapte, primarul se deplasează doi kilometri de târg, găseşte văcarii dormind, le aplică Constituţia punitivă, rămâne cu vitele, le paşte, iar seara le aduce personal la … marginea târgului. Nae Păsărescu – cunoscut sub numele de „Nae, şăpti ouă” – profesor de geografie, pricepător al limbii latine şi licenţiat al facultăţii de drept, dar şi fiica lui „Cimi”, „o isterică sub toate aspectele şi manifestările”, ca şi Vasile Secure, şef al judecătoriei mixte locale, Petrache Feodoru de la clubul liberal, amator şi el de muncă la judecătorie dar şi de viaţă politică, client al presei locale, până la Galiţă Posteucă, cel care „dormea ziua iar noaptea umbla prin mahala chiuind ori zădărând câinii”, toţi nişte trăsniţi au fost şi aşa au rămas. Ca şi Mitică Toloacă, gata oricând să fie părtaş la un chefuleţ „c-o mămăligă de cinci mertice, c-o coadă de scrumbie pârjolită prin spuză şi lângă vrana unei gălăţele cu vin roşu”, ori Iordache Facle care, dacă ar trăi, ar zvârli cu toporul după cel care l-a pus în carte, el fiind tot avocat de meserie la Huşi dar fără „a fi pledat vreodată”, erau în atenţia concitadinilor, precum şi Ileana Manciu, Maranda şi Nastratin Drăcilă, din dosul Episcopiei – unii gazde de elevi a căror număr „n-a fost niciodată mai mic de cincisprezece şi pentru care, cum se asigura mâncarea şi paturile „nu avea nici o importanţă”.

ş i paturile „nu avea nici o importan ţă ”. Ş i, cu voia ori f

Şi, cu voia ori fără voia Măriei Sale Matei Ghica Vodă, la Huşi s-au ridicat case şi dughene, pe uliţe ca acestea…

Neculai Filon – care îl aducea în faţa localnicilor pe N. Tiron, fiu de cântăreţ bisericesc care „îşi împlinise anii copilăriei cu toaca şi plânsetul clopotelor” ajuns prefect al judeţului, ca şi Toma Radu – cel care îşi ciuntise numele iniţial de Radusievici, şi care, în şcoală, se ocupa de limbile străine alături de Ghiţă Săvestru, profesor de latină la liceul din localitate, au rămas şi ei, cu ciudăţeniile lor, pildă sau vorbă în târgul Huşilor. Nu mai vorbim de Osânzanu, în care huşenii îl recunoşteau pe tipograful Corlăţeanu, cel în atelierele căruia se tipăreau toate publicaţiile timpului.

Dar „oamenii ale căror metehne” le-am pomenit, nu-s cu nimic deosebiţi de cei mai din vremea noastră decât prin aceea că lor „le plăcea să spună lucrurilor pe nume”… Pe vremea aceea, gospodinele la Huşi aveau găini şi cocoşi care cântau dimineaţa de săreau uşile din balamale, nu ca acum când în târguri, gospodinele, nu toate, au, în loc de găini, câini, cu care înlocuiesc în gospodărie tot: de la copil până la aparatul de radio”, de la bărbat la televizor. Încolo, „oamenii târgului, cei care s-au dus, desigur,… au fost, înainte de toate, dreptcredincioşi, temători de Dumnezeu şi orânduirile sale; statornici în prietenie şi îndrăgostiţi foarte de târgul lor. Poate de aceea au avut un fel aparte de a trăi, de a gândi, de a petrece, de a se închina, de a lupta cu greutăţile vieţii, de a se afirma”… Cu ei, nu se termină hora trăsniţilor de la Huşi: factorul poştal Ciobanu, care căra corespondenţa cu şareta şi adormea sus pe capră de-l ducea calul acasă de la crâşma lui Balan, unde-şi ingurgitase „porţia”; întemeietorul primei ambulanţe din România de către Carp Azril – „medicul săracilor şi doctorul fără de arginţi” de la Huşi; birjarul Matei, care era atât de leneş încât, oricine, urcat în trăsura lui, precis pierdea trenul, oricât de devreme ar fi plecat de acasă şi oricât s-ar fi „grăbit” dl Matei; vestiţii lăutari locali Coraşcă şi Munteanu care, de şi-ar fi rupt arcuşurile în nopţile de petrecere, mai ales toamna, în aromele cramelor proprietarilor de vii de la Ochi, Sara Sacă, Dobrina ori Moţoc, n-ar fi dus nici lipsa petrecerilor, nici a căsătoriilor; plutăritul pe Prut şi plimbarea din deal în vale a legumelor şi zarzavaturilor, a tuturor pomăturilor dar şi a vinurilor pentru împrospătarea şi revigorarea comerţului – toate erau treaba trăsniţilor de la Huşi. După cum, în zona trăsnăilor, categorisesc unii, ar fi şi ordinul pe care, tot de la Huşi, din gara Fălciu, l-a dat Antonescu: „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!” „Cu forma unui fund de cazan, din care „răsar, strălucind în soare, bisericile evlaviei creştine”, târgul Huşi, privit de pe creştetul Coţoiului, ori de pe coama Dobrinei, ca pe un fel de „buze” ale cazanului amintit, la fapt de seară, când din trenul care te aduce şi face ocol furnicarului din vale, îi priveşti de sus luminile care îl populează, parcă te îndeamnă să te grăbeşti să cobori repede-repede, că-ţi ies în întâmpinare gazdele… la gară. Aici, la Huşi în „târgul vieţii neprefăcute”, prieteniile sunt mai statornice şi poate cântecul privighetorilor este mai altfel, mai altfel pădurea, viile, întinderile vii, şi pământurile, grădinile, casele gospodarilor sunt binecuvântate într-un fel anume – de lumea altarelor… „…Casele acestea, cu acoperişurile ninse de teii nădejdilor, adăpostesc suflete blajine, cu temere de Dumnezeu şi încredere în viaţă”… „…Nicăieri, poate, ca în târgul nostru, sentimentul despotic nu a fost mai bine păstrat, prin chiar aşezarea caselor; izolate de vecini, cu garduri frumos construite şi porţi cu tainice zăvoare; cu grădiniţe din care trandafirii suie cerdacul până la ferestre spre a-şi cădelniţa parfumul în calea tinereţii visătoare”…

Huşul este oraşul cu cea mai însemnată vinotecă din ţară, locul unde „crama a fost şi a rămas cel mai prietenos bârlog, iar butoiul… tovarăşul care niciodată nu a trădat”… Dar cine îşi mai aduce aminte de cramele sau casele care adăposteau budanele brumate în plină lună a lui cuptor şi către care se îndemnau însetaţi invitaţii, prietenii la şuetele şi petrecerile organizate: la „Nicolau”, la „Hortolomei”, la „Patraş”, la „Balan”, la”Petrăchescu”, la „Leondar”, la „Chelibac”, la „Hogaş” sau „Gheorghiu” – la… Vinotecă? Iubitori şi păstrători ai tradiţiei, la muzeul viticol al şcolii din Huşi, dar şi la şcolile din teritoriu, precum şi în gospodăriile localnicilor, uneltele tradiţionale pentru prepararea vinurilor sunt încă la mare cinste: teascul şi şuruburile sale, budanele, linul în care se pun strugurii şi se zdrobesc, ba şi mustuitorul, ciubărul, deja, din lemn de dud sau de stejar, nu se pregătesc toamna, ci din timp sunt revăzute, gospodărite, păpurite, strânse în chingi şi păstrate… pentru noua recoltă. E un semn al perenităţii. După cum susţin localnicii, adevărata viaţă a huşenilor a fost, şi poate mai este, în afara oraşului, la pădure, pe dealuri, în inima podgoriilor, a livezilor, la grădinărit ori tot sus, la Coţoiul, la Moţoc… Acolo, în pâlcurile de salcâmi, lângă tufele de soc, liliac şi sălcioară, lângă nucii cei bătrâni, în mijlocul zarzacanelelor, a toporaşilor, zambilelor, lalelelor, a stânjineilor şi trandafirilor imperiali, după ce ai străbătut aleele şi podeţele, ai escaladat pârleazurile şi ai înghiţit cu flămânzire aleasă aerul primăverii, al verii, ori toamnei, în căldarea neterminată a parfumurilor- huşenii se simt la ei acasă. „Vinul de Huşi e uşor şi chiar antialcoolic, deoarece are o tărie mică şi o aciditate mare şi nu se bea fără mâncare” – spunea Dimitrie Gusti cu ocazia unei degustări la vinoteca Liceului de specialitate din Huşi. Huşenii ştiu asta şi întovărăşesc vinul, indiferent de soiul lui, cu păstrămioară, cu şunculiţă afumată, cu muşchiuleţul făcut ghiuden, sărat şi ardeiat, fie că provine de la purcelul din curte, fie de la vânatul din pădure, dar şi cu plăcinte poale în brâu ori cozonaci pufoşi, cu nucă şi stafide, ca la mama acasă… Într-o altă fază li se alătura chişca şi bulgurul făcut din pasat, murăturile, în care se strecoară harbuzul, merele şi prunele de un anumit fel, precum şi boabele de struguri; când nu se mai ştie a se despărţi mâncarea de vin şi nici face deosebirile, sunt bune şi dulceţurile de caise sau alte fineţuri, din struguri şi gogonele, pepene roşu ori nuci verzi, cireşe amare şi vişine – de tot felul…

Oameni iubitori de viaţă înţeleaptă, se respectă între ei şi când este vorba de un pahar, dar şi la treabă; păstrători autentici ai costumului, cântecului şi jocului popular huşenii sunt vestiţi în Moldova şi în întreaga Românie, ba şi peste hotare, în exprimarea şi promovarea tradiţiilor la diferite festivităţi – pe scenă deschisă – dar şi la horele satului, la nunţi şi botezuri, indiferent că locuiesc la Răducăneni, Bazga, la Podoleni ori Şchiopeni, la Rânceni sau Berezeni, Fălciu ori Târzii.

Înmormântările sunt prilej de tristeţe şi de rememorare a faptelor repauzaţilor în întreaga localitate, preotul şi odoarele bisericeşti fiind la mare cinste, indiferent de confesiune.

Nostalgicii au şi ei bucuriile lor. Ieşirile la podgorii pentru ei de abia se reînnoadă – după o perioadă în care accesul a fost mai liber mai mult la Ochi ori la Moţoc; au dispărut multe din casele ce făceau fala târgului şi au apărut blocurile. Unii se plâng că au cam dispărut merele creţeşti, pâlcurile de năut şi mâncarea de bob, prunele avrame, cireşele amare albe, iar cele negre, ca şi tufele de liliac, parcă-s mai rare. Nici mirosul florii de salcâm nu mai are, într-

un

fel, damful şi prospeţimea de altădată, pentru că copacii de un asemenea soi

au

devenit şi ei o raritate, ca şi teii de pe marginea străzilor, de după garduri de

unde se mai iţiiau până mai ieri. Sălcioara s-a îmbrăcat şi ea în haină de ospeţie,

iar pădurea Făcăului, câtă a mai rămas, e tot mai departe. Cea de la Dobrina – din ce în ce mai inaccesibilă, ca şi trenul care îi ducea şi îi aducea pe dr. Lupu ori pe profesorul Mihail Ralea. Octavian Cotescu, Alexandru Giugaru, Anton Holban, Nicolae Malaxa, academicianul Victor Atanasiu, Costache Olăreanu, tot valori ale Huşului au rămas… Este în Huşi vreun bust, vreo placă comemorativă, vreo inscripţie, alt semn de respect pentru cei care i-au clădit şi întreţinut veşnicia? Melchisedec – cu a sa „Chronica Huşilor” n-ar merita să-şi aibă locul său în târgul locotenenţei sale? Apropo, Giugaru – de la drumurile raionale, o fi mai populând cu „ciurda” lui, cantonul de la care a fost nelipsit o viaţă de om? Dar Brânzan – „burtosul” – care străjuia porţiunea de drum naţional de la Crasna – Albiţa, urcând chiar până dincolo de Răducăneni? Huşenii sunt oamenii grupurilor, al întovărăşirii. Ei nu suportă singurătatea. Dar când s-a întâmplat să o aibă, şi au rămas doar cu gândurile, au luat prilejul drept o bună ocazie de împăcare cu lumea. Trecută, prezentă sau viitoare. Atunci, cu gândurile domolite, reamintindu-şi

că şi clericii sunt oameni, cu păcate pe măsura înălţimii cuvioşiei lor, şi-au spus

rugăciunile, şi-au evocat înaintaşii, şi, tot la un pahar cu vin sau de ţuică, slobozind din el picăturile cuvenite celor călătoriţi întru Domnul, au rămas în

răgaz şi au vorbit cu… Dumnezeu. Pe care l-au găsit bun sau rău, cumpătat sau lacom în împărţirea mântuirii lor, funcţie de tăria vinului. Pentru parfumul viilor, a locurilor de la Huşi, pentru înţelegerea că totuşi „Târgul trăsniţilor” nu-i decât literatură, dar veridică, iar oamenii lui, de când s-

a ridicat pe Drăslăvăţ primul locaş de închinăciune, trebuinţă de spirit

voievodal, când în Huşi nu prea existau case, şi până astăzi, s-au înmulţit şi au supravieţuit atât de armonios, ei merită să fie şi să rămână aşa cum au scris cei

ce au făcut-o despre ei şi faptele lor… Pentru că, după cum observa unul dintre marii noştri scriitori, trecători prin pivniţele Huşului, dacă „există la ţară şi Hamlet şi Tartuffe; există Avarul lui Moliere, există Othello; toate figurile complicate şi toate marile pasiuni care

clocotesc jos, în adâncime”, de ce n-ar exista şi nu s-ar manifesta, zicem noi, tot atât de fidel, şi trăsniţii Huşilor? De târgul Huşi, cu trăsniţii şi vinurile lui, nu te poţi despărţi niciodată şi dacă o faci vremelnic, nu poţi să nu laşi loc zâmbetelor, amintirilor… deoarece dacă i-ai cunoscut locurile şi oamenii, despărţirea devine imposibilă! Iar pentru că am ajuns la Sfârşit de Cuvânt, ca cel care ani de zile am locuit cu familia şi am muncit la Huşi – unde am cunoscut şi m-am identificat cu binele şi relele zonei – stau şi mă întreb, răscolitul ziarelor şi revistelor, cu dorinţa de a readuce în faţă persoane şi fapte ale meleagurilor, n-o fi tot o meteahnă, proprie celor care, din simpatie şi consideraţie eternă, li s-au zis trăsniţi? La drept vorbind, năzbâtii, şotii sau pozne s-au întâmplat şi la case mai mari.

Dar mai bine, haidem să-i cunoaştem şi pe huşeni, mai îndeaproape, la ei

acasă!

Nu însă înainte de a ne referi şi la unele adevăruri de importantă mărime care privesc şi perspectivele. Reţinând ceea ce spunea Nicolae Iorga că numai atunci când fiecare sat, fiecare comună, fiecare colţ de ţară vor avea scrise istoria lor, vom avea în întregime scrisă istoria patriei noastre”, însufleţiţi în lucru şi de zicerile lui Ion Creangă „Iubite cetitoriu, Multe prostii ăi fi citit de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vedé că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut”, şi coborând în realitatea prezentului, subliniată de un cercetător actual, Dan Răvaru, că asistăm la o strădanie a cărturarilor locali, benefică şi care ilustrează un fenomen care, din fericire, se instituţionalizează acela al localismului creator în ştiinţă, cultură şi artă, asupra ultimului, care se conjugă armonios cu observaţiile titanilor citaţi, merită să ne oprim. Într- adevăr, este foarte bine că şi în publicistica de după 1989, în multe localităţi, fiinţează pe lângă primării, biserici, şcoli, cămine culturale, alte instituţii, o salbă de publicaţii. Printre acestea le-aş aminti pe „Elanul” de la Giurcani, „Vutcani” de la Vutcani, „Orizonturi” de la Chirceşti, „Prutul” de la Huşi, „Muguri de viitor” de la Sărăţeni-Murgeni, „Visătorii” de la Puieşti, „Cuvântul” de la Cozia, „Ecouri răducănene” şi „Vestea Bună” de la Răducăneni, cu condeie harnice şi pricepute în cercetare şi scriere, precum cunoscuţii Marin Rotaru şi Gheorghe Gherghe, Costin Clit, Ion Diaconu, Elena Olariu, Florin Varvara, Andrei Petru (Petruş) ş.a. care duc cu succes ceea ce au început şi creat, într-o altă perioadă, nume de înaltă cultură – Costache Calligari, Virgil Caraivan, Gh. Ghibănescu, Iacob Antonovici, Ghenuţă Coman ş.a.

Unele dintre publicaţiile citate, cum sunt „Orizonturi” de la Chirceşti, revistă de cultură şi informaţie a şcolii „Ion Creangă”, „Visătorii”, revistă literară a cenaclului „Visătorii” – Grupul şcolar agricol Puieşti Vaslui, prin producţiile puse în pagini, nu numai că infirmă ceea ce se vehiculează tot mai insistent că „tinerii nu mai au timp sau răbdarea să mai şi citească”, ci prin ceea

ce fac şi publică vin să probeze căci activează nu numai ca nesătui consumatori de literatură, ci, adesea, sunt creatorii ei, cum s-a întâmplat, oricând, atunci când şcoala, biserica, părinţii dar şi instituţiile coordonatoare au ştiut să-şi facă datoria. De aceea, apăsăm şi noi pe ceea ce se numeşte presă, ca mijloc de comunicare, şi ţinem să vedem că factorii cu chemare ştiu să fructifice şi să ofere societăţii aceste importante schimburi de mesaje, purtătoare de ştiinţă, cultură, de informaţie în general. Continuăm însă să semnalăm ceea ce mereu am subliniat. Nu toate publicaţiile din teritoriu sunt cuprinse în fondul documentar şi arhivistic al bibliotecilor din centrul de judeţ, dar mai ales din cele ale capitalei culturale a Moldovei care este Iaşul. Este vorba mai ales de publicaţiile de după 1989 care nu sunt expediate instituţiilor citate, nu sunt cunoscute la nivelul conducerilor instituţiilor judeţene cu rol coordonator şi îndrumător în cultură, învăţământ şi cercetare, şi chiar a celor care răspândesc şi ar trebui să susţină cultura religioasă. Bibliotecile judeţene au un sector ce se ocupă de bibliotecile comunale, dar la Iaşi de exemplu, nimeni nu cunoaşte ce publicaţii sunt editate la comunele şi satele unde se deplasează (!) coordonatorii, deşi, în unele locuri, bibliotecarii sunt sufletul revistelor. Nici schimbul dintre publicaţii nu se mai practică, cum făceau odată revistele şi ziarele care apăreau la Bârlad, Vaslui şi Huşi, lăsându-ne o zestre preţioasă, deşi incompletă, în arhivele de specialitate. Faţă de cele spuse îmi stăruie în minte spusele învăţătorului, profesorului de gimnaziu, profesorului de liceu, directorului şcolar, inspectorului şcolar, deputatului şi fecundului publicist Petru Bejinariu de la Rădăuţi care semnala că perspectiva integrării europene nu înseamnă renunţarea sau anularea valorilor naţionale, pentru că acestea mai curând sunt o zestre cu care se va îmbogăţi Europa unită”, că „în plan educativ, şcoala, biserica, familia şi organizaţiile nonguvernamentale au datoria conservării cu mare grijă şi apoi a perpetuării valorilor culturale şi morale naţionale” (vezi volumul „Libertăţi şi Constrângeri”, Editura Bucovina, Iaşi, 2006, p. 202). Numai că, spune Petru Bejinariu în alt loc (p. 220) România, candidată la Clubul ţărilor europene, „nu a început nici cu învăţământul, nici cu educaţia”, cum normal ar fi fost, ci cu „prospectarea şi exploatarea cărbunelui, producerea oţelului”, cu problemele politice şi militare, când, cunoscut este, transformarea şi dezvoltarea celor de mai sus, puse în operă, prioritar, presupun în primul rând educaţia, pregătirea oamenilor care vor iniţia şi promova anatomiile şi fiziologiile de tip european. Învăţarea acestora presupune nu numai priorităţi şi eforturi, ci stăruinţă, depusă nu prin şoc ci în timp, pregătită, mai ales că la noi cultura ca şi învăţământul au tare conservatoare, nu suportă modificările şi îmbunătăţirile rapide, luate pe loc. De aceea şi fondurile PHARE şi SAPARD rămân necheltuite, pentru că nu avem proiecte, nu am pregătit cadrele, care, totuşi încasează şomajul fără a fi „dirijate”, pregătite şi folosite către munci utile, de perspectivă, dar şi imediate.

Esenţial în cazul României rămâne valorificarea şi promovarea în noile anatomii şi fiziologii şcolare şi universitare a valorilor şcolii tradiţionale româneşti”, imperativ sesizat şi folosit la timp de către Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui care a pus în circulaţie până acum, într-o primă fază, printr-o ediţie anastatică 3 volume din ceea ce a fost şi este ediţia iniţială a revistei „Ion Creangă” de la Bârlad, apărută în anii 1908-1921. Lucru care s-a întâmplat în 1996 şi la Rădăuţi cu „Iconar” din perioada anilor 1935 – 1938, argumente suficiente ca actualele publicaţii să fie primite şi tratate cu deferenţă. Plecând de la europenizare către globalizare, cel invocat ne atrage atenţia şi în altă privinţă: „instituţiile noastre culturale, de la Bibliotecă şi Căminul Cultural sătesc şi până la Uniunea Scriitorilor, calendarul anual al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti, manifestările culturale specifice pe zone şi localităţi etc. sunt structuri şi forme care trebuie menţinute, promovate şi consolidate în spaţiul spiritual românesc” (p. 262). Despre ce fel de perpetuare a valorilor, ce fel de tratament deferenţios faţă de opere, obiceiuri şi tradiţii poate fi vorba, în cazul de faţă, când nici cei din cultură, nici cei din învăţământ, nici chiar biserica nu-şi cunosc schimburile din domeniile în care profesează, dacă în numele independenţei şi a nesubordonării publicaţiilor din teritoriu, acestea nu sunt cunoscute nici măcar ca fenomen istorico-literar şi religios? În acest caz, publicaţiile de care aminteam, neidentificate, neînscrise într-o evidenţă, lăsate în necunoscut ori făcându-şi singure finanţarea şi publicitatea, cu ocazia diferitelor simpozioane publice, cum bine şi corect procedează cele din zona Vaslui, nu devin şi rămân un fel de copii ai nimănui, ca să nu le spunem direct copii ai străzii, deşi, multe dintre ele, sunt adevărate bijuterii care înmagazinează istorie, cultură, etnografie şi folclorul local? Se înţelege, cei plătiţi pentru promovarea culturii, ştiinţei şi învăţământului, a culturii religioase în teritoriu, nu trebuie să rămână indiferenţi faţă de valorile amintite, chiar dacă factorii de la centru, în bâjbâielile lor tehnico-financiare, mai ales de interes personal, nu le-au stabilit sarcini de serviciu specifice. Lipsa de idei locale în conservarea, dar mai ales în valorificarea noului, care se dovedeşte înmagazinator de carate, fac din noi, populaţia, dar mai ales din cititorii de mâine, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri, adevăraţii pierzanţi. Căutarea vinovatului atunci, cum se întâmplă de obicei, rămâne tardivă. Mulţi vor fi vecinii care ne vor fi depăşit şi în această direcţie.

Autorul

Anuarul Eparhiei Huşilor

Anuarul, într-adevăr, începea cu „Istoricul Eparhiei Huşilor”, date despre episcopii şi vicarii care au păstorit în Eparhia Huşilor, informaţii despre structura „Bisericii autocefale ortodoxe a României”, păstoria în teritoriu şi parohiile pe cele trei judeţe – Fălciu, Vaslui şi Tutova la care, ulterior, se adaugă „Partea literară” a publicaţiei. Anuarul pe anul 1935, cuprinzând 114 pagini, este tipărit la Atelierul Zanet Corlăţeanu din Huşi, cel pe anul 1936 – cu 174 pagini, şi pentru anul 1938 – care era dedicat şi împlinirii a cinci ani de păstorie (11 martie 1934-1939) a P.S. Episcop Nifon Criveanu, în 362 pagini – la Tipografia George Cerchez – Huşi – ultimele două întocmite de pr. Anton I. Popescu, consilier referent la Eparhie. Cu Anuarul în mână, iată ce aflăm despre trecutul Eparhiei Huşilor:

„Biserica episcopală e cu un veac mai veche decât Eparhia. Spre sfârşitul veacului în care a domnit, Ştefan cel Mare a înălţat lângă casa domnească din Huşi un sfânt locaş – Catedrala de astăzi a Sf. Episcopii. În toamna anului 1491 când Vodă Ştefan a sfinţit biserica domnească de la curte, Huşul nu era decât o biată mică aşezare sub codrul care se întindea din dealul Lohanului spre răsărit. Atât de mic şi de neînsemnat era Huşul, încât ctitorul a trebuit să însemne în pisania săpată în piatră, deasupra uşii bisericii, însemnarea: „In Husso, pe Drăslăvăţ.” Deci era mai cunoscut pârâiaşul Drăslăvăţ decât aşezarea huşenilor. După o sută de ani de dăinuire a bisericii din curtea domnească a luat fiinţă la Huşi Episcopia, cea mai de jos Eparhie a ţării. La data înfiinţării Eparhia Huşilor era formată din următoarele judeţe, aflăm din Anuarul din 1934: Fălciu, Lăpuşna, Orheiul şi Soroca, autorul explicând şi motivul înfiinţării eparhiei – teritoriul Ţării Moldovei fiind prea întins nu putea fi îngrijit cu înlesnire de cele trei eparhii în fiinţă, Iaşi, Roman şi Rădăuţi, iar teritoriul Basarabiei, dobândit de la turci, avea nevoie de conducere duhovnicească mai apropiată, ceea ce a dus la înfiinţarea Eparhiei Huşilor. Ulterior, turcii şi tătarii reiau stăpânirea a o bună parte din Basarabia, care trece şi bisericeşte de la eparhia Huşi la Mitropolia Proilaviei (Brăilei), iar între 1769-1774, când Principatele revin sub stăpânirea rusească, porţiunea în discuţie revine iarăşi la Eparhia Huşilor – dar după 1774, odată cu reînfiinţarea Mitropoliei Proilaviei teritoriul rămâne în stăpânire turcească. Ca în 1812,

ă cu reînfiin ţ area Mitropoliei Proilaviei teritoriul r ă mâne în st ă pânire turceasc

Basarabia fiind alipită la Rusia, eparhia Huşilor să rămână formată numai din teritoriul judeţului Fălciu. Moldova avea patru eparhii: Mitropolia, episcopiile de Roman, Rădăuţi şi, acum, la Huşi, pentru că, sub Aron Vodă, în alianţă cu Mihai Viteazul, ţara îşi luase înapoi sudul Basarabiei, iar „aici, la Huşi, erau moşii ale domniei, ce puteau fi dăruite şi pentru că în oraş se afla o bună biserică veche, de la Ştefan cel Mare”, spune Nicolae Iorga în „Istoria bisericii române”, ed. II, vol. I, p. 240.

Anul precis al înfiinţării Episcopiei de Huşi nu se poate şti exact dar episcopul Melchisedec, în „Cronica Huşilor”, arată că a fost înfiinţată de Aron Vodă – fără a avea şi timp să o înzestreze cu danii. Hirotonia celui de al IV-lea Episcop al Moldovei a fost făcută de Mitropolitul Gheorghe Movilă, iar înzestrarea ei cu moşii a fost făcută de Ieremia Movilă Voievod, actul de înzestrare fiind de la 1592, crede Melchisedec, când episcop ar fi fost Ioan, cel dintâi Episcop de Huşi, document pe care Iorga îl consideră că poartă data din „ultimele luni ale anului 1604, din 1605 sau din cele dintâi luni ale lui 1606”. Oricare ar fi data actului citat, vechimea Episcopiei de Huşi se situează între anii 1597-1599, timp în care Ieremia Vodă a cerut Patriarhiei de la Constantinopol şi a obţinut recunoaşterea Mitropoliei Moldovei ca „Arhiepiscopie canonică şi că în vederea acestei recunoaşteri se crezu de cuviinţă a-i mai da un sufragent noului Arhiepiscop” (N. Iorga). Acest nou „sufragent” era episcopul de Huşi. 1. Ioan de Huşi, împreună cu ceilalţi trei ierarhi ai Moldovei – Mitropolitul Gheorghiu, Episcopii Agafon de Roman şi Teodosie de Rădăuţi – erau fugiţi cu Ieremia Vodă la Hotin, când la 2 iunie 1600 Mihai Viteazul cuprinde Moldova şi convoacă un sinod la Iaşi pentru stabilirea conducătorilor de biserică. Atunci, se pare, a fost numit la Huşi Episcop – Filotei. După 26 iulie, când Ioan îşi reia scaunul Episcopal de la Huşi, Filotei a fost nevoit să se retragă la vreo mănăstire, căutând să facă dovadă de credinţă faţă de stăpânirea revenită. Aşa se explică de ce la începutul anului 1606, când Ioan e avansat, pentru devotamentul său faţă de Movileşti, la scaunul Episcopal de la Rădăuţi, la Huşi, „după aşteptarea de pocăinţă”, este înscăunat Filotei. În „Tabla cronologică de episcopi a Eparhiei Huşilor”, la pagina 461, din „Cronica Huşilor” Melchisedec notează, în dreptul numelui episcopilor şi a anilor în care aceştia au stat în scaun, şi numele Domnilor, ceea ce vom trece şi noi în paranteză, când vom vorbi de fiecare prelat. Ioan I figurează în „Cronica Huşilor” ca înscăunat în anul 1592, în timpul său fiind Domni: Aron tiranul, Ştefan Răzvan şi Ieremia Movilă. 2. Filotei (iunie-septembrie 1600; 1605 – 1607 august) păstoreşte concomitent cu domnitorul Simion Movilă. Uricul lui Ieremia Movilă, publicat de Episcopul Melchisedec în „Cronica Huşilor”, ca act de înzestrare a Episcopiei de la Huşi, unde este

hramul Sfinţilor întru tot lăudaţii apostoli Petru şi Pavel, cuprindea satele:

„Plopenii, Coziecii şi Răşeştii şi Siliştea Creţeştii şi Spăriaţi, ce sunt la ţinutul Fălciului şi Căcăcenii la ţinutul Lăpuşnei, şi cu mori la Pănoasa, ce sunt la gârla Prutului”…

3. Efrem, al treilea Episcop a stat în scaun la Huşi în anii 1607-1609. La

1617 era la Rădăuţi, avansat de la Huşi, în locul lui fiind numit…

4. Iosif, care a avut o scurtă păstorie – 1617; referindu-se la timpul

episcopiei lui Efrem şi Iosif, Melchisedec notează: timpul episcopiei lor este obscur.

5. Mitrofan I (1617-1622) este văzut de Melchisedec – care se referă la

un zapis de la 1617 – ca un bun caligraf. A fost şi un bun gospodar, spune Anuarul. Intervenind deseori la domnie, el a căpătat cărţi de scutire pentru diferiţi meşteri; porunci către „ureadnicii de Huşi şi Stănileşti” (1618), ori că