FIZIOLOGIA

APARATULUI
RESPIRATOR
Curs 1
ORGANIZAREA FUNCŢIONALĂ
A RESPIRAŢIEI
Respiraţia = funcţia prin care se realizează schimbul de
O2 şi CO2 al organismului cu mediul înconjurător şi se
asigură homeostazia gazoasă la nivel tisular.
 respiraţia externă sau pulmonară
 respiraţia internă sau celulară

Respiraţia pulmonară = funcţia prin care se realizează

mobilizarea aerului din atmosferă în plămâni şi din
plămâni în atmosferă, precum şi schimburile gazoase
dintre aerul alveolar şi sângele din capilarele pulmonare.
3 procese:

•ventilaţia pulmonară;

•perfuzia cu sânge a
capilarelor pulmonare;

•difuziunea gazelor prin

membrana alveolo-
capilară
FIZIOLOGIA CĂILOR
RESPIRATORII
3 componente:
 căile respiratorii - sistem de conducte aerifere;
 ţesutul pulmonar - sistem de transfer al gazelor respiratorii;
 sistemul toraco-pulmonar - sistem mecanic de pompă.

În funcţie de dimensiuni şi caracteristicile funcţionale - 3 zone:

 căile aerifere superioare
 căile aerifere inferioare: - centrale

- periferice
 căile aerifere superioare -
nazo-buco-faringiene, până
la glotă;

căile aerifere inferioare

centrale - laringo-traheo-
bronşice, până la bronhiile
cu d = 2 mm;

el art nec er aoi r ef ni A C

căile aerifere inferioare
periferice - bronhii cu d < 2 2

mm şi bronhiole.
CĂILE RESPIRATORII SUPERIOARE
 Fosele nazale
- etaj respirator → cornet inferior şi
mijlociu
- etaj olfactiv → cornet superior şi parte
sup. septului nazal
Roluri:
• curăţirea aerului de particule cu d > 6µ
• încălzirea şi umectarea aerului (pe
seama mucoasei nazale bine
vascularizate şi a glandelor acinoase cu
celule mucoase şi seroase)
• zona reflexogenă a strănutului (calea
af. = n.V,centru bulbar)
• in olfactie
CĂILE RESPIRATORII SUPERIOARE

 Faringele - diametru ≅ 12 mm.

 = zona reflexogena → asigura:
- trecerea alimentelor spre
esofag
- trecerea aerului spre trahee
 - mucoasa prezintă un bogat
inel limfatic, inclusiv amigdalele
palative cu rol în apărarea
antibacteriană (BAL).
CĂILE RESPIRATORII INFERIOARE
CENTRALE
 Laringele
= conductul prin care aerul trece din
faringe în trahee.
Glota: între corzile vocale inf. şi faţa
internă cartilaje aritenoide
- În repaus respirator şi în expir
normal glota este deschisă.
- În inspir forţat: glota este larg
deschisă
- In vorbire: glota se micşorează
- In expir forţat se poate inchide
Modificările Ø glotei → prin activitatea
m. intrinseci laringe (n.X)
 CĂILE RESPIRATORII INFERIOARE
CENTRALE
 Traheea (d = 20 mm)
- se continuă cu ramificaţiile de tip dihotomic ale
arborelui bronşic.
- Structura peretelui:
- cartilaj în formă de “U”(→ până la bronşiola
de 2 mm)
rol: nu permite închiderea CR;
- fibre musculare netede (în completarea
cartilajului), mai numeroase în căile mici ⇒
↑ riscul de bronhospasm (BC);
- mucoasa prezintă celule mucoase şi
celule epiteliale ciliate ⇒ rol: clearance-ul
mucociliar;
- glande mucoase ⇒ secretă mucus.
 CĂILE RESPIRATORII INFERIOARE
PERIFERICE
 Bronhiile - până la a 10-a generaţie de
diviziune a arborelui bronşic → d= 2 mm
(mai prezintă cartilaj)

 Bronhiile mici - cu d < 2 mm,

- fara cartilaj
- contractilitatea musculaturii netede mai
eficientă.
 Bronhiolele - cu d < 1 mm
- sunt incluse organic în ţesutul pulmonar
cu care se continuă.
 Bronhiola terminală
= a 3-a generaţie de bronhiole.
- are o puternică musculatură netedă
 Arborele bronşic este divizat în “generaţii”:
generatiile 1-18 → zona de conducere a aerului
generatiile 19-24 → teritoriu de schimb gazos

1-18

19 -24
 TRAHEEA ŞI BRONHIILE - structura
Tunica mucoasă - grosime = 70 µ m; cuprinde:
 celule cilindrice ciliate – cu aprox. 200 cili/celula; prin mişcări
ciliare mucusul este transportat pe supr. epiteliului, spre laringe;
 celule caliciforme - asigură secreţia de mucus; nr.↑ în iritaţii cr.
 celule nediferenţiate - la nivelul MB; constituie celulele
de origine pentru celelalte tipuri celulare;

 celule de origine neuroectodermică – diseminate, aparţin

sistemului APUD; participă la sinteza unor mediatori şi
hormoni locali (PG, kinine, histamină, etc.)
 TRAHEEA ŞI BRONHIILE - structura
 Tunica proprie conţine elastină şi colagen, o reţea fină de vase sanguine,
limfatice şi fibre nervoase ce asigură întreţinerea epiteliului.

 Tunica submucoasă este mai bine reprezentată la nivelul părţii membranoase.

Are o structură laxă şi conţine glandele submucoase.

 Tunica fibrocartilaginoasă conţine o reţea densă de fibre elastice şi de

colagen.
- CA mari: antero-lateral: inel cartilaginos, în formă de “U”.
- dorsal: membrană fibroasă → ţes. muscular neted.
- Bronhii mici: inelele cartilaginoase se fragmentează şi musculatura bronşică
este situată între acestea, în interiorul tunicii fibrocartilaginoase.
 FILTRAREA AERODINAMICĂ ŞI
TRANSPORTUL MUCOCILIAR
- Particulele inhalate se depun la nivelul căilor respiratorii prin precipitare,
sedimentare, mişcare browniană
- Evacuarea particulelor: prin acte reflexe ale căilor aerifere.

 Precipitarea
- particulele mai mari de 10 µ m se depun în cavitatea nazală şi nazofaringe.
- particulele între 2 şi 10 µ m se depun la nivelul căilor aerifere mari.
 Sedimentarea – are loc sub acţiunea forţei gravitaţionale
= principalul proces de depozitare pentru particule între 5 şi 0,2 µ m. -
începe la nivelul bronhiilor de gen. a 4-a → periferia plămânului.
 Difuzia (mişcarea browniană)
= procesul prin care se depun particule sub 0,1 µ m în CR periferice.
Transportul mucociliar
 se realizează începând de la bronhiolele terminale şi până la laringe.
 producţia de mucus depinde de:
- celulele caliciforme şi de glandele seromucoase
- celule bazale
- alveolocite

 Mucusul = polimer MPZ (95% apă, 2-3% glicoproteine şi proteine,

0,1-0,5% proteoglicani şi 0,5-1% lipide);
- grosime ≅ 5 µ m
- format din două straturi:
• fluidul periciliar – seros;
• gelul fibrilo-reticular - vâscos.
 Transportul mucusului este asigurat de epiteliul ciliar.
 Fiecare cil are o mişcare rapidă spre înainte, în ritm de
10-20/s, ce împinge mucusul spre căile respiratorii
superioare.
 Mişcările cililor din căile respiratorii sunt astfel orientate
încât stratul de mucus se deplasează dinspre alveole,
prin căile aerifere până în faringe (⇒ este înghiţit sau
eliminat prin tuse/expectoraţie).

• În căile respiratorii mici, v = 0,5-1 mm/min,

• în trahee: v = 5-20 mm/min.

 90% din particulele depuse se elimină într- o oră,

 100% (epuraţia completă): în 6-12 ore.
 Factorii ce modifică transportul mucociliar.
FACTORI CILIODEPRESORI FACTORI FAVORIZANŢI
• Fumul de ţigară • Adrenergice (α şi β )
• SO2, NO2, O3, hiperoxie • Aminofiline
prelungită • Digitalice
• Temperaturi extreme
• Avitaminoza A
• Hipotiroidie
FIZIOLOGIA ŢESUTULUI PULMONAR
Organizare in: lobi, segmente,
lobuli şi acini pulmonari.
 plămânul drept cu 3 lobi;
 plămânul stâng cu 2 lobi.

 Plămânii conţin peste 300

milioane alveole.

Organizarea funcţională pulmonară

cuprinde:
 alveolele respiratorii,
 tes. conjunctiv cu fibre elastice+
ramificaţii vase pulmonare+bronşice
+ terminaţii nervoase.
STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE ACINULUI PULMONAR

Acinul pulmonar = unitatea morfofuncţională a plămânului

- format din structurile ce încep la nivelul bronhiolei respiratorii
→ se ramifică dihotomic 3 generaţii şi dă naştere canalelor alveolare.
→ se ramifică neregulat, cu ↓ treptată a dimensiunilor ⇒
sacii alveolari şi alveolele pulmonare.
Un sac alveolar se continuă cu minimum 3-4 alveole.

La nivelul acinului este favorizată difuzia moleculelor de gaz:

- aerul respirat vine în contact cu o suprafaţă respiratorie extinsă.
- viteza aerului ≅ 1% din cea de la nivelul traheei.
- Epiteliul alveolar: aşezat pe MB şi prezintă trei tipuri celulare:
 celule epiteliale alveolare (alveolocite de tip I) – în strat fin;
 pneumocitele granuloase (alveolocite de tip II) - asigură secreţia
surfactantului alveolar;
 macrofagele alveolare - aşezate la suprafaţa epiteliului, asigură
curăţirea alveolelor.
 FIZIOLOGIA SURFACTANTULUI
ALVEOLAR
Surfactantul = produsul de secreţie al celulelor alveolare de
tip II, care tapetează alveolele pe toată suprafaţa lor.

Rol major : intervine în modificarea tensiunii superficiale locale

în timpul respiraţiei.

Compoziţie: amestec de lipide şi proteine, dispuse în 3 straturi:

 stratul bazal - glicoproteic;
 stratul mijlociu - faza apoasă a surfactantului, conţine PL, P,
MPZ;
 stratul superficial - are proprietăţi tensioactive.
 Funcţiile surfactantului:
1. scade tensiunea superficială la suprafaţa alveolelor,
reducând lucrul mecanic respirator:
 în repausul respirator - este de 20-25 dyne/cm;
 în expir - scade odată cu micşorarea dimensiunilor
alveolei
→ surfactantul formează un strat continuu la suprafaţa
alveolei ⇒ împiedică colabarea alveolei;
 în inspir - creşte la 40 dyne/cm
→ moleculele de surfactant se dispersează la suprafaţa
alveolei ⇒ se opune inflaţiei şi evită supradistensia spaţiilor
aeriene
 În expir În inspir

Moleculele Moleculele
Ts de Ts de
surfactant surfactant
se adună se
îndepărteaz
ă
⇓ ⇓
↓Ts ↑Ts
⇓ ⇓
Previne colabarea Previne hiperinflaţia
alveolară alveolară
2. contribuie la menţinerea uscată a alveolelor, împiedicând
filtrarea lichidelor din capilare în alveole;

3. favorizează emulsionarea particulelor inhalate;

4. dizolvă şi neutralizează poluanţii gazoşi;

5. asigură curăţirea alveolelor prin mecanism de transport

mucociliar + stimularea macrofagelor alveolare.
Patologic:
 La noii născuţi prematuri:
 raza alveolelor este mică;
 producţia de surfactant este redusă (ea creşte începând
cu luna 6-7 de gestaţie);
 apare sindromul de detresă respiratorie: alveolele se
colabează în expir şi este necesar un lucru mecanic
inspirator mult prea mare pentru a le destinde;
 tratament: aplicarea ventilaţiei cu presiune pozitivă
continuă (pentru a menţine deschise alveolele).

 Absenţa surfactantului este incompatibilă cu viaţa.

 La adulţi, aceste manifestări pot să apară în caz de edem

pulmonar, la fumători, după oxigenoterapie îndelungată sau
inactivarea surfactantului prin lichide de aspiraţie.
FUNCŢIILE NERESPIRATORII ALE
PLĂMÂNULUI
 FONAŢIA.
= producerea de sunete la trecerea aerului printre corzile
vocale.
- Vorbitul, cântatul, etc. se produc prin controlul centrilor nervoşi
superiori asupra musculaturii respiratorii, care direcţionează
fluxul de aer printre corzile vocale spre cavitatea bucală.

 MENŢINEREA ECHILIBRULUI ACIDO-BAZIC.

- prin eliminarea excesului de CO2.
- La nivelul sistemului nervos central există receptori sensibili la
concentraţia CO2 din sânge şi LCR şi ajustează corespunzător
ventilaţia pulmonară.
 MECANISMUL DE APĂRARE PULMONARĂ

 Condiţionarea aerului atmosferic

= ajustarea temperaturii şi umidităţii aerului ambiental la valorile organismului
înainte de a ajunge la nivel alveolar. Rol: mucoasa nazală, oro şi nazofaringele.
 Olfacţia - contribuie la detectarea în aerul atmosferic a unor substanţe cu potenţial
toxic din aerul atmosferic.
 Filtrarea şi îndepărtarea particulelor inspirate
- Fosele nazale îndepărtează particulele cu d > 10-15 µ m.
- CA mici: sedimentare particule cu d = 0,2 - 5 µ m
- Alveole: depunere particule cu d < 0,1 µ m
Îndepărtarea particulelor → reflexe de la nivelul CA +
transportul mucociliar.
 Mecanismul de apărare de la nivelul acinului pulmonar - → macrofagele
alveolare înglobează particulele inhalate pe care le distrug, au rol în răspunsul
imun şi antiinflamator.
 FUNCŢII NERESPIRATORII ALE
CIRCULAŢIEI PULMONARE
 Rezervor al volumului sanguin total - 500-600 ml sânge la adult

 Rolul de filtru al circulaţiei pulmonare - circulaţia pulmonară acţionează ca un filtru,

protejând circulaţia sistemică de particulele care pot ajunge la nivel sanguin şi pot determina
obstrucţii arteriale, cu efecte dezastruoase la nivel cardiac şi cerebral. Plămânul poate
suporta aceste efecte deoarece are un număr de capilare mult mai mare decât ar fi necesar
pentru realizarea schimburilor gazoase.

 Menţinerea echilibrului fluido-coagulant - În circulaţia pulmonară se sintetizează

activatorul tisular al plasminogenului, precum şi heparina.

 Absorbţia medicamentelor - o serie de medicamente pot trece cu uşurinţă prin membrana

alveolo-capilară şi difuzează rapid în circulaţia sistemică. Este o cale de administrare utilizată
frecvent pentru gaze ca halotanul sau oxidul nitric. Pe aceeaşi cale se pot elimina parţial
substanţe volatile din sânge: alcoolul sau compuşi metabolici (amoniac, corpi cetonici, etc.)
FUNCŢIILE METABOLICE ALE
PLĂMÂNULUI
 Metabolismul substanţelor vasoactive – la nivelul endoteliul vaselor din
circulaţia pulmonară.
- PG E1, E2, F2α , sunt complet eliminate din sânge la 1trecere.
- Noradrenalina este inactivată în proporţie de 30%.
 Formarea şi eliberarea substanţelor cu efect local
Ex. surfactantul alveolar, histamina, prostaglandine, leucotriene, factorul
activator plachetar,serotonina.
- se eliberează din mastocitele pulmonare ca reacţie faţă de alergeni.
- Pot induce bronhoconstricţie, inflamaţie, reflexe cardiopulmonare.
 Formarea şi eliberarea în sânge a unor mediatori de origine pulmonară
Ex: BK, histamina, serotonina, heparina, PG
 Activarea intrapulmonară a unor substanţe de tip hormonal – Ex.
activarea angiotensinei, prin acţiunea ECA
 MECANICA RESPIRAŢIEI.
FIZIOLOGIA SISTEMULUI MECANIC DE
POMPĂ RESPIRATORIE TORACO-
PULMONARĂ
 Plămânii = pompă ce vehiculează aerul datorită
alternanţei ritmice a volumului cutiei toracice, de care
sunt solidarizaţi prin intermediul pleurelor.

Buna funcţionalitate a pompei ventilatorii implică:

 Relaţiile funcţionale ale sistemului mecanic toraco-
pleuro-pulmonar;
 Dinamica pompei pulmonare;
 Volumele pulmonare, capacităţile pulmonare statice şi
poziţiile ventilatorii;
 Performanţele pompei pulmonare.
 RELAŢIILE FUNCŢIONALE ALE
SISTEMULUI MECANIC TORACO-
PLEURO-PULMONAR
 Corpul pompei are:
- schelet osos → rigiditate (coloana vertebrală, coastele şi sternul),
- ţesutul conjunctiv şi muşchii → mobilitate.
- are o singură cale de intrare şi de ieşire a aerului = căile respiratorii.
 Cutia toracică determină pătrunderea şi ieşirea aerului din plămâni, prin
modificări alternative şi ritmice de volum.
 Coastele realizează un grilaj rigid care asigură modificarea volumului
toracic, respectiv a diametrelor antero-posterior şi transversal.
 Coloana vertebrală joacă rolul de punct fix al mişcărilor respiratorii.
Mişcările sale reduse de flexie-extensie nu intervin decât în respiraţia forţată.
 Muşchii inspiratori includ:
diafragmul, muşchii intercostali
externi şi muşchii inspiratori
accesorii (sterno-cleido-
mastoidianul, dinţatul anterior,
supracostalii, dinţatul posterior şi
superior, scalenii, romboidul,
trapezul, dorsalul mare şi
pectoralii).

 Muşchii expiratori = muşchii

abdominali şi intercostalii interni.

 Plămânii = structuri pasive care

urmează mişcările cutiei
toracice.
 MECANICA VENTILAŢIEI PULMONARE

 = mişcarea aerului înăuntrul şi afara plămânilor.

 Ventilaţia pulmonară este asigurată prin modificarea volumului
pulmonar, realizată prin modificarea volumului cutiei toracice.
 Mişcarea aerului se face de la presiunea mare spre presiunea
mai mică.

 Legea lui Boyle - explică mişcarea aerului în plămâni:

 presiunea gazului este invers proporţională cu volumul;
 creşterea volumului pulmonar duce la scăderea presiunii
intrapulmonare (alveolare) ⇒ aerul trece înăuntru;
 scăderea volumului pulmonar duce la creşterea presiunii
intrapulmonare (alveolare) ⇒ aerul iese afară.
Modificarea volumului cutiei toracice
 este dată de:
1. mişcarea diafragmului
în jos şi în sus, ducând
la creşterea sau
reducerea pe verticală a
volumului cutiei toracice;
2. mişcarea coastelor
(ridicarea sau
coborârea), ducând la
creşterea sau reducerea
diametrului antero-
posterior al cutiei
toracice).
 MUŞCHII RESPIRATORI

 diafragmul - rol principal;

 muşchii cutiei toracice - muşchi
voluntari, inervaţi de nervii
intercostali:
 muşchii intercostali
externi - m. inspiratori;
 muşchii scaleni (ridică
primele 2 coaste) şi
sternoclidomastoidieni
(ridică sternul)
- m. inspiratori accesorii;
 muşchii intercostali
interni - m. expiratori;
 muşchii abdominali - m.
expiratori.
 Diafragmul

 principalul muşchi respirator;

 inervat de nervii frenici, cu
originea C3-C5;
 în inspir: contracţia ⇒
determină coborârea bazei
plămânilor ⇒ asigură singur
intrarea volumului curent
(VT = 500 ml);
 în expir: relaxarea determină
bombarea sa ⇒ comprimă
plămânii ⇒ asigură ieşirea
aerului.
 Mecanismul respiraţiei de repaus: Inspirul

 Necesită lărgirea cutiei toracice,

pentru a scădea presiunea
pleurală;
 Asigurat activ de:
 contracţia diafragmului ⇒
determină coborârea bazei
plămânilor ⇒ asigură intrarea
a 500 ml aer (VT);
 contracţia muşchilor
intercostali externi ⇒
determină ridicarea coastelor
⇒ creşterea volumului toracic;
 muşchii abdominali se
relaxează.
 Mecanismul respiraţiei de repaus: Expirul

 Necesită reducerea volumului

cutiei toracice, pentru a creşte
presiunea pleurală;
 Asigurat pasiv de:
 reculul elastic pulmonar ⇒
determină revenirea
plămânilor la volumul iniţial;
 relaxarea diafragmului care
se bombează ⇒ comprimă
plămânii.
 Mecanismul respiraţiei forţate

 Inspirul fortat - asigurat activ

de contracţia diafragmului şi a
m. inspiratori ⇒ intrarea unui
volum de aer mai mare (maxim
= VT+VIR = CI);
 Expirul fortat –
- mecanism pasiv
+
- contracţia activă a m.
expiratori ⇒ se comprimă mai
puternic plămânii ⇒ asigură
ieşirea unui volum de aer mai
mare (maxim = VT+VER).
 PRESIUNEA PULMONARĂ

 Plămânul tinde să se colabeze

datorită structurii elastice ⇒
tinde să expulzeze întregul
volum de aer, dacă nu ar
interveni forţe opuse care
să-l menţină destins.
 Plămânul nu prezintă nici un
ataşament faţă de peretele
toracic şi este suspendat de
trahee ⇒ „pluteşte“ în cutia
toracică, înconjurat de fluidul
din cavitatea pleurală.
 Cavitatea pleurală este delimi-
tată de cele 2 foiţe pleurale.
 Fluidul din cavitatea pleurală

 strat fin (20 mm) între cele două

foiţe pleurale;
 are un rol lubrefiant pentru
mişcările plămânului;
 asigură ataşamentul între
plămâni şi cutia toracică: prin
sucţiunea permanentă a
excesului de fluid în canalele
limfatice ⇒ cele două foiţe
pleurale se menţin ataşate
⇓
se mişcă sincron cu mişcările
cutiei toracice
⇓
plămânul urmează mişcarea lor.
 Presiunea pleurală (Ppl )
 are o valoare pleurală
a) Presiunea negativă(P- plsub
)
presiunea atmosferică (Patm) ⇒
asigură distensia alveolelor
 variază în funcţie de mişcările
respiratorii:
 la începutul inspirului:
Ppl = -5 cm H2O;
 în inspir (1), pe măsură ce
creşte volumul cutiei
toracice:
Ppl devine tot mai
negativă (-7,5 cm H2O)
⇒ determină distensia
pulmonară şi a căilor
aeriene
⇒ permite intrarea unui
volum mai mare de aer în
plămâni;
 Presiunea pleurală (Ppl )

 în expir (4), pe măsură ce

scade volumul pulmonar, Ppl
devine tot mai puţin
negativă ⇒ apare tendinţa
de colabare pulmonară şi a
căilor aeriene;
 în expirul forţat cu glota
închisă (ex: manevra
Valsalva), Ppl ajunge la
valoarea pozitivă maximă.

 Patologic: prin deschiderea

cavităţii pleurale se produce
pneumotoraxul ⇒ pătrunde
aerul înăuntrul cavitaţii şi se
colabează plămânii.
 Presiunea alveolară (PA)

 este presiunea aerului din

alveolele pulmonare;
 variază în funcţie de mişcările
respiratorii:
 în poziţia de repaus
respirator (când nu există
nici un flux de aer în
plămâni):
 P = P = 0 cmH O;
A atm 2

 aceeaşi presiune se
menţine din alvelole → de-
a lungul întregului arbore
traheo-bronşic (0 cmH2O);
 Presiunea alveolară (PA)
 în inspir (2), pentru a asigura
intrarea aerului în alveole, PA
scade sub Patm :
 PA=-1 cm H2O este sufi-
cientă pentru a asigura
intrarea VT (500 ml) în
inspirul de repaus (3);
 în expir (5), pentru a asigura
ieşirea aerului din alveole, PA
creşte peste Patm :
 PA=+1 cm H2O este sufi-
cientă pentru a asigura
ieşirea VT (500 ml) în
expirul de repaus (6).
 Variaţiile presiunii alveolare în ciclul respirator

1. La sfârşit expir: PA=Patm= 0 3. La sfârşit inspir: PA=Patm = 0

mmHg ⇒ nu există flux de aer;
2. În inspir: Prin creşterea
volumului toracic ⇒ creşte
volumul alveolar şi scade PA ⇒
PA<Patm ⇒ aerul trece în plămâni
mmHg ⇒ nu există flux de aer;
4. Prin scăderea volumului toracic
⇒ scade volumul alveolar şi
creşte PA ⇒ PA>Patm ⇒ aerul
iese din plămâni
 Presiunea transpulmonară (PT)

 PT este diferenţa între

presiunea alveolară şi cea
pleurală:
PT= PA – Ppl

 PT este totodată şi diferenţa

între presiunea alveolară şi
cea a structurilor extra-
pulmonare ⇒ permite
evaluarea forţelor elastice
pulmonare (reculul elastic),
care tind să colabeze
pulmonul.
 FORŢELE OPOZANTE MIŞCĂRILOR
RESPIRATORII
 Aceste forţe sunt generate atât de structurile pulmonare cât şi
de peretele cutiei toracice.

 Tipurile de forţe opozante mişcărilor respiratorii :

1. Forţele elastice (reculul elastic) - cu reciproca lor,
complianţa pulmonară;
2. Forţele vâscoase - sumează rezistenţa la flux (din căile
respiratorii) şi rezistenţa tisulară;
3. Forţele inerţiale - sunt determinate de schimbarea
permanentă a direcţiei fluxului de aer în/din plămân.
 1. Fortele elastice
 Elasticitatea (E) sau reculul elastic, reflectă opoziţia faţă
de deformarea indusă de forţele externe:
 se opune distensiei pulmonare;
 tinde să readucă pulmonul la dimensiunile de repaus;
 importantă în expir, când asigură revenirea plămânilor la
dimensiunile de repaus.
 Defineşte variaţia presiunii transpulmonare induse de variaţia
volumului pulmonar:
DP
E=
DV
 Inversa elasticăţii pulmonare este complianţa pulmonară.
 Factorii care determină reculul elastic pulmonar

1) Forţele elastice ale ţesutului pulmonar:

 determină 1/3 din reculul elastic pulmonar;
 date de fibrele de elastină şi colagen din parenchim;
 rol: în timpul inspirului fibrele elastice se alungesc ⇒ se
generează energia elastică potenţială care se opune
distensiei pulmonare şi tinde să readucă plămânii la
dimensiunile iniţiale.

2) Tensiunea superficială intra-alveolară (Tsuperficială):

 determină 2/3 din reculul elastic pulmonar;
 dată de forţele de atracţie generate între moleculele de
apă de la suprafaţa aeriană a alveolei;
 dacă plămânul ar fi umplut cu soluţie salină şi nu cu aer (ar
lipsi Tsuperficială) ⇒ Complianţa ar fi mult mai mare.
 Complianţa pulmonară (C)

 Reflectă distensibilitatea pulmonară, respectiv uşurinţa cu

care se destinde plămânul;
 Defineşte variaţia volumului pulmonar pentru fiecare unitate
de creştere a presiunii transpulmonare;
DV
C = DP

 Valoare normală:
C = 200 ml/cmH2O
⇒ la fiecare creştere a PT cu 1 cmH2O ⇒ volumul pulmonar
creşte cu 200 ml aer.
 C variază în funcţie de mişcările respiratorii.
 Urmărind variaţia volumului
pulmonar în funcţie de variaţia
Ppl se înscriu două curbe
diferite (fenomenul de
histereză):
 curba complianţei
expiratorii (superior);
 curba complianţei
inspiratorii (inferior);
 între curba complianţei
expiratorii şi inspiratorii se
înscrie diagrama
complianţei pulmonare.
 Complianţa (C)
Complianţa întregului sistem
sistemului toraco-pulmonar este dată de:
toraco-pulmonar
1. forţele elastice pulmonare;
2. forţele elastice ale cutiei toracice şi abdominale.
⇒ C sistemului este mai redusă (1/2 din C pulmonară).

 Modificări patologice ale complianţei:

 creşterea complianţei: în alterarea ţesutului pulmonar
elastic (emfizem) ⇒ se reduce reculul elastic ⇒ expirul
devine dificil;
 reducerea complianţei:
 în fibroze pulmonare, edem pulmonar, sindrom de
detresă respiratorie ⇒ distensia pulmonară devine
dificilă ⇒ inspir dificil.
 afecţiunile cutiei toracice (cifoscolioza).
 2. Fortele vascoase
 Determina rezistenta pulmonara - forţele de frecare dintre
moleculele sistemului toraco-pulmonar.
 Componente:
a) Rezistenţa la flux - Raw:
 dată de forţele de frecare dintre moleculele de aer şi

pereţii căilor respiratorii,

 cea mai importantă (80% din rezistenţa pulmonară).

b) Rezistenţa tisulară:
 dată de forţele de frecare dintre moleculele ţesuturilor

din sistemul toraco-pulmonar.

 Factorii
a) de care
Rezistenţa depinde
la flux - Raw1 Raw:
1.Volumul pulmonar - i.p.: volum ↓ ⇒↑ Raw;
2.Fluxul de aer - d.p.: flux ↑⇒ ↑Raw;
3.Diametrul căilor respiratorii - i.p. cu r4: r ↓ ⇒↑↑↑Raw
Ex: dacă r scade la 1/2 (bc) ⇒ Raw ↑ de 16 ori;
4.Reculul elastic - i.p.: recul elastic↓(emfizem)⇒ ↑Raw
5.Tipul de curgere:
 căi respiratorii superioare: curgere turbulentă ⇒ 40%
Raw;
 căi respiratorii inferioare centrale: curgere „în regim de
intrare“ (laminară în alternanţă cu turbulentă la fiecare
bifurcaţie) ⇒ 50% Raw;
 căi respiratorii inferioare periferice: curgere laminară ⇒
10% Raw.
Flux laminar Flux turbulent Flux tranziţional
 Rezistenţa la flux

 Căile respiratorii mici (distale) generează doar o mică parte

din Raw deoarece:
 curgerea este laminară, datorită aranjamentului „în paralel“
al bronşiolelor;
 prin numărul lor mare generează o suprafaţă de secţiune
sumată mare („în pâlnie de trompetă“).
 Măsurarea Raw: prin pletismografie corporeală.
∆P P bucală - P alveolară
 Formula: Raw = Flux = Flux

 Valori normale: Raw = 0,6 - 2,8 cm H2O/l/sec

Rezistenţa la flux

 Conductanţa căilor respiratorii (Gaw) este inversa Raw,

măsurând uşurinţa cu care trece fluxul de aer printr-un
segment:
Gaw = 1/Raw
 Patologic: ↑Raw şi ↓ Gaw în bolile obstructive:
 precoce în obstrucţiile căilor respiratorii centrale;
 tardiv în obstrucţiile căilor distale (astm, emfizem);
 rezultat: ↑ lucrul mecanic respirator, în special în expir.
 Lucrul mecanic respirator

 Cunoscând că lucrul mecanic respirator reprezintă energia

necesară în timpul ciclului respirator pentru a învinge forţele
care se opun mişcărilor respiratorii:
 în respiraţia de repaus:
 lucrul mecanic este necesar numai în inspir, deoarece
expirul are loc pasiv, datorită reculului elastic toarco-
pulmonar;
 în respiraţia forţată:
 lucrul mecanic este necesar în ambele faze.
 Energia necesară desfăşurării respiraţiei:
 în repaus: 3-5% din necesarul energetic total;
 în respiraţia forţaă: creşte de 50 de ori şi este factorul care
limitează efortul.
 Lucrul mecanic respirator

 Lucrul mecanic inspirator este necesar pentru a învinge

forţele opozante:
1. Reculul elastic (complianţa) - care se opune destinderii
plămânilor = cea mai importantă dintre forţe;
2. Rezistenţa tisulară = de importanţă redusă;
3. Raw = devine importantă în respiraşia forţată (când se
generează fluxuri de aer la viteze mari).
 Lucrul mecanic expirator este necesar:
 în respiraţia forţată;
 în bolile obstructive cu Raw crescut (astm), când poate fi
mai mare decât lucrul mecanic inspirator.
3. Fortele inertiale
 sunt generate de rezistenţele sistemului atunci când este pus în
mişcare (după apnee) sau când mişcarea în curs îşi schimbă
viteza ori sensul (la trecerea din inspir în expir).

Are două componente:

 tisulară - generată de inerţia plămânilor şi a peretelui toracic,
este neglijabilă la frecvenţe respiratorii sub 100 cicli/minut;
 gazoasă - depinde de regimul de curgere turbulentă a aerului în
căile aerifere.

Rezistenta inerţiala - variază direct proporţional cu debitul şi devine

importantă numai pentru debite mari, fără să constituie mai mult
de 10% din rezistenţa la flux.
PRESIUNILE DIN SISTEMUL TORACO-
PULMONAR
 Pentru a realiza funcţia de pompă a sistemului toraco-pulmonar
forţa activă musculară trebuie să învingă totalitatea forţelor
opozante, ecuaţia mişcării sistemului toraco-pulmonar fiind:
Pmusc = Pel + Pvis + Pin

 Sistemul mecanic respirator este alcătuit din:

- structurile tisulare pulmonare şi toracice +
- gazul din alveole şi căile aerifere.

 Forţa activă musculară trebuie să acţioneze asupra fiecărei

componente: gazoase (PG), pulmonare (PP) şi toracice (PT).
 Presiunea toracică (PT) - determină expansiunea şi micşorarea
peretelui toracic. Presiunea aplicată la torace este rezultatul diferenţei
dintre presiunea pleurală (Ppl) şi presiunea care se exercită la nivelul
suprafeţei toracelui, adică presiunea barometrică (PB):
PT = Ppl – PB

 Presiunea pulmonară (PP) - provoacă inflaţia şi deflaţia plămânilor.

Presiunea aplicată plămânilor este egală cu diferenţa dintre presiunea
alveolară (PA) şi presiunea pleurală (P pl):
PP = PA – Ppl

 Presiunea gazoasă (PG) - reprezintă forţa răspunzătoare de curgerea

aerului în şi din plămâni şi este egală cu diferenţa dintre presiunea la
nivelul orificiului bucal (Pbuc) şi presiunea alveolară:
PG = Pbuc - PA
 În cadrul acestui sistem, dacă se detaşează toracele, rămân doar
componentele intratoracice - presiunea intratoracică (PIT), adică
plămânul şi faza gazoasă, cuprinse între pleură şi orificiul bucal:
PIT = (PA – Pl) + (Pbuc – PA) = Pbuc – Ppl

 Deoarece presiunea pleurală se transmite tuturor organelor intratoracice,

inclusiv la esofag, presiunea pleurală se poate măsura ca presiune
esofagiană (Peso). Gradientul presiune bucală şi presiune esofagiană se
numeşte presiune transpulmonară (PTP). Deci PTP este egală cu PIT
măsurată pe baza Peso şi se calculează pe baza formulei:
PTP = Pbuc - Peso
Punctul de presiuni egale
 Asupra peretelui căilor
respiratorii acţionează 2
presiuni:
 Pperibronşică (PPB) - dependentă
de Ppl
 Pintrabronşică
(PIB) - dependentă de
Ppl şi de proprietăţile vâsco-
elastice (Raw şi reculul
elastic)
 Diferenţa dintre ele determină
Ptransbronşică
 Punctul de presiuni egale
(PPE) este punctul în care
PPB=PIB;
 Segmentul distensibil: de la
PPE spre alveole (PPB<PIB);
 Segmentul comprimabil: de la
PPE spre cavitatea bucală
(PPB>PIB);
 În inspir: PPE este plasat la
nivelul cavităţii bucale ⇒ căile
respiratorii sunt destinse ⇒ fluxul
de aer trece uşor.
 În expirul forţat:
 Ppl este mare (≅ +30 cm H2O) -
dată de contracţia muşchilor
expiratori;
 PA este mare (+40 cm H2O) -
dată de suma Ppl şi reculul
elastic (10 cm H2O)⇒asigură
ieşirea fluxului de aer;
 În căile respiratorii: PIB scade
progresiv de la alveole spre
gură, datorită rezistenţei la flux
întâmpinate;
 PPE tinde să coboare
progresiv din CR superioare
spre cele inferioare.
 Pe parcursul expirului forţat:
 dacă PPE - în CR cu cartilaj,
acestea nu se închid total ⇒
flux de aer mai redus;
 dacă PPE - în CR fără carti-
laj, acestea se închid total ⇒
flux de aer oprit (se asigură
VR - volumul rezidual).
 Patologic: dacă se alterează
proprietăţile vâsco-elastice ⇒
PPE ajunge în CR fără cartilaj
mai rapid ⇒ flux de aer oprit la
volume mai mari.