Sei sulla pagina 1di 2

Sturm und Drang (Furtuna si Avant) a fost un curent al literaturii

germane de la sfarsitul sec. al XVIII-lea, care afirma natura,


simtirea si individualismul uman, cautand sa rastoarne cultul
iluminist al rationalismului. Goethe si Schiller si-au inceput
carierele ca membrii ai acestei miscari.

Exponentii miscarii Sturm und Drang erau puternic influentati de


gandirea lui Rousseau si Johann Georg Hamann, care au sustinut
ca adevarurile de baza ale existentei sunt intelegerea prin
credinta si experienta prin simturi. De asemenea, tinerii scriitori
erau influentati de poetul englez Edward Young, de poezia
pseudo-epica a lui James Macpherson si de recentele traduse
lucrari ale lui Shakespeare.

Sturm und Drang este in mod frecvent asociata cu tanarul


Goethe. In timp ce era student la Strasbourg, a facut cunostinta
cu Johann Gottfried von Herder, un fost elev al lui Hamann, fiind
interesat de arhitectura gotica, de cantecele populare germane si
de Shakespeare. Inspirat fiind de ideile lui Herder, Goethe incepe
o perioada de extraordinara creativitate. In 1773 publica o piesa
de teatru bazata pe cavalerul german al sec. XVI, Gtz von
Berlichingen, si a colaborat cu Herder si altii la pamfletul Von
deutscher Art und Kunst, care era considerat manifestul miscarii
Sturm und Drang. Nuvela sa Die Leiden des jungen Werthers
(Suferintele tanarului Werther), a sintetizat nazuintele si spiritul
miscarii artistice si l-a facut celebru la nivel mondial.

Literatura dramatica a Sturm und Drang a fost cel mai specific


produs al sau. Intr-adevar, insasi numele Sturm und Drang a fost
imprumutat de la o piesa de teatru a lui Friedrich von Klinger, care
a fost inspirat de dorinta de a prezenta pe scena figuri ale

grandorii lui Shakespeare, subordonand consideratii structurale cu


privire la caracter si respingand gandirea neoclasicismului
francez, care a fost importat de Johann Christop von Gottsched.
Odata cu productia Die Ruber (Hotii) de Schiller, teatrul
curentului Sturm und Drang a intrat intr-o noua faza.

Autodisciplina nu a fost tocmai o regula a miscarii, ceea ce a dus


in scurt timp la disolutia acesteia. Cei mai binecuvantati
reprezentanti ai sai, Goethe si Schiller, au continuat sa produca
lucrari remarcabile care au constituit trupul si sufletul literaturii
clasice germane.