Lucrari de Laborator

CHIMIE GENERALĂ LUCRĂRI PRACTICE
UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE I.M.E.
REFERAT
LUCRĂRI PRACTICE DE LABORATOR
STUDENT:
ANUL :
1
CUPRINS
securitatea muncii în ateliere, laboratoare unde se lucrează cu substanţe chimice.....................1

verificarea echivalenţilor.............................................................................................................2
i. prepararea unor soluţii de diferite concentraţii.........................................................................7
ii. stabilirea titrului şi factorului soluţiilor..................................................................................10
analiza unor parametrii fizico-chimici ai apelor reziduale din industria minieră carboniferă....12
determinarea ph-ului, acidităţii, alcalinităţii şi durităţii apelor industriale.................................17
determinarea bioxidului de carbon, oxigenului şi substanţelor oxidabile...................................24
determinarea tendinţei de autoîncălzire a cărbunilor..................................................................31
factorii care influenţează deplasarea echilibrului chimic şi viteza de reacţie.............................33
deteminarea tensiunii electromotoare a pilelor electrice.............................................................39
BIBLIOGRAFIE
A. MATEI, CHIMIE GENERALĂ “LUCRĂRI PRACTICE”, PETROŞANI 1993
2
SECURITATEA MUNCII ÎN ATELIERE, LABORATOARE UNDE SE

LUCREAZĂ CU SUBSTANŢE CHIMICE
Obligaţiile studenţilor:
• Să cunoască şi să respecte regulile privind manipularea substanţelor chimice, folosirea ustensilelor

si aparaturii.
• Să folosească corect echipamentul de protecţie.
• Să cunoască şi să respecte normele privind P.S.I.
• Să cunoască măsurile de prim ajutor în caz de accidente.
• Să păstreze ordinea şi curăţenia.
Reguli privind manipularea substanţelor chimice şi utilizarea ustensilelor şi a aparaturii:
• Substanţele chimice se păstrează în flacoane închise şi etichetate.

• Se interzice aplecarea asupra flacoanelor cu substanţe chimice.
• Transvazarea lichidelor se face cu grijă evitând stropirile.
• Procesele în urma căror se degajă vapori sau gaze se execută în nişe cu ventilaţie.
• Încălzirea substanţelor chimice se poate face numai în vase termorezistente la flacără de bec de
gaz, pe plite electrice, băi de apă sau nisip în cuptoare.
• Utilizarea gazului din recipienţi sub presiune se face folosind reductoare de presiune.
• Dacă în atmosferă se degajă substanţe toxice se opreşte operaţia, se reţine respiraţia, se deschid
geamurile, şi se parăseşte încăperea.
• Dacă se produce aprinderea unor substanţe se decuplează curentul, se indepartează alte substanţe
inflamabile din vecinătate şi se începe stingerea prin acoperire sau stropire cu apă.
• În caz de nevoie se anunţă formaţiunea de pompieri.
• În caz că pielea vine în contact cu un acid sau o bază se spală locul cu multă apă şi se
neutralizează innapoi cu o bază slabă (bicarbonat de sodiu) respectiv cu un acid slab (oţet).
VERIFICAREA ECHIVALENŢILOR
Consideraţii teoretice:
Într-o reacţie chimică, reactanţii reacţionează în cantităţi (m), proporţionale cu echivalenţii lor
chimici (E).
Dacă A + B → produşi, expresia generală a legii echivalenţilor este:
mA E A
=
mB E B
Calculul echivalenţilor chimici (E):
În general E pentru un acid: a = H n A → nH + + A n −
3
Ma
Ea =
n
unde:
M a − masa molară a acidului;

n− numărul de protoni cedaţi de acid;
În general E pentru o bază (hidroxid):
b = B (OH ) z → zHO − + B z +
Mb
Eb =
z
În care:
M b − masa moleculară a bazei (hidroxidului);

z− numărul grupelor acceptoare de protoni (numărul de grupe hidroxilitice din hidroxid)
În general E pentru o sare: S = Az Bn → zA n − + nB z +
Ms
Es =
n• z
În care:
M s − masa moleculară a sării;

n− numărul grupelor cationice;
z− cifre de încărcare a cationului.
Exemple de calcul:
M HCl M HNO3 M H 2SO4

Acizi: E HCl =
1
; E HNO3 = ; EH 2SO4 =
1 2
M NaOH M Ca ( OH ) 2 M Al ( OH )3
Baze: E NaOH = ; ECa ( OH ) = ; E Al ( OH )3 =
1 2
2 3
M NaCL M Na 2 SO4 M CaCO3

Săruri: E NaCL = ; E Na 2 SO4 = ; ECaCO3 =
1 2 2
4
Partea experimentală:
a) determinarea echivalentului chimic al acidului sulfuric:
Aparatură şi materiale necesare:
• soluţie de NaOH
• solutie H 2 SO 4
• fenolftaleină
• biuretă
• pahare Erlenmayer
• stativ
Modul de lucru:
Pentru determinarea echivalentului gram al acidului sulfuric, acesta se tratează co o soluţie de

NaOH de concentraţie cunoscută. Are loc o reacţie de neutralizare conform ecuaţiei chimice:
H 2 SO 4 + 2 NaOH ↔ Na 2 SO 4 + 2 H 2 O
Cunoscând echivalentul gram al hidroxidului de natriu ca fiind 40 g şi cantităţile în greutate ale

celor două substanţe care reacţionează, se determină echivalentul gram al acidului sulfuric pe baza
relaţiei:
ma Eg
= de unde:
mb Eb
mg
E g = Eb •
mb
În care:
m g −cantitatea de grame de acid sulfuric intrată in reacţie:
m g = na • Ta
(g)
mb − cantitatea în grame de NaOH intrată în reacţie:
mb = nb • Tb (g)
n g şi nb −reprezintă numărul de mililitri de H 2 SO 4 şi Na OH intraţi în reacţie.
Tg şi Tb − concentraţiile soluţiilor de acid şi bază.
Pentru lucru se iau 25 ml soluţie de H 2 SO 4 de concentraţie cunoscută şi se pun într-un pahar

Erlenmeyer. În paharul cu acid se adaugă 2-3 picături de fenolftaleină ca indicator şi se tritrează cu
hidroxid de natriu (NaOH) de la incolor la viraj roz. Se citeşte cu exactitate volumul soluţiei utilizate la
titrare ( nb ) .
Cu ajutorul relaţiilor de mai sus se determină m a şi mb . Din formulă se calculează şi E g . Se

fac aceste determinări de mai multe ori şi se calculează media aritmetică a echivalentului acidului
sulfuric.
5
b) Determinarea echivalenţilor chimici ai sărurilor ( Na 3 PO 4 , Na 2 PO 4 , NaH 2 PO 4 )
• Soluţii de Na 2 HPO 4 , NaH 2 PO 4 , NaH 2 PO 4

• Soluţie de H 2 SO 4
• Albastru de timol (indicator)
• Biuretă
• Pahare Erlenmeyer
• Stativ
Modul de lucru:
Pentru determinarea echivalenţilor chimici ai sărurilor ( Na 3 PO 4 , Na 2 HPO 4 , NaH 2 PO 4 ),

acestea se titrează cu o soluţie de H 2 SO 4 de concentraţie cunoscută.
Cunoscând echivalentul gram al acidului sulfuric şi cantităţile în greutate ale sărurilor de natriu
care reacţionează, se determină echivalenţii gram ai celor trei săruri.
Relaţia de calcul este de forma:
ma E a
= de unde:
ms Es
ma −cantitatea in grame de H 2 SO 4 intrată în reacţie:
ma = na • Ta (g )
m s −cantitatea in grame de sare intrată în reacţie
m s = n s • Ts (g )
n a şi n s - reprezintă numărul de milimetri de H 2 SO 4 şi sare intrată în reacţie

Ta şi Ts - reprezintă concentraţiile soluţiilor de acid şi sare (Titrul)
Pentru lucru se iau din fiecare sare ( Na 3 PO 4 , NaH 2 PO 4 , Na HPO 4 ) câte 25 ml soluţie, se
pun întrun Erlemeyer şi se complectează cu apă distilată până la aproximativ 50 ml soluţie.
În paharele cu soluţiile de săruri se adaugă câte 2-3 picături de albastru de timol (indicator) şi se
titrează cu acid sulfuric de la albastru până la viraj roşu.
Se citesc cu exactitate volumele soluţiei utilizate la titrare.
Cu ajutorul relaţiilor de mai sus se calculeaza E s pentru toate cele trei cazuri.
Se compară cu rezultatele obţinute cu echivalenţii chimici ai sărurilor obţinuţi prin calcul.
Se fac trei determinări de acelaş fel pentru a afla media aritmetică a echivalenţilor chimici al sării
respective.
6
I. PREPARAREA UNOR SOLUŢII DE DIFERITE CONCENTRAŢII

II. STABILIREA TITRULUI ŞI FACTORULUI SOLUŢIILOR
I. Prepararea unor soluţii de diferite concentraţii
Soluţiile sunt amestecuri omogene formate din două sau mai multe substaţe ale căror proprietăţi
variază cu raportul dintre componente.
În orice soluţie se disting două componente principale: substanţa dizolvată numită solvat şi
substanţa în masa în care este dispersată uniform solvatu numit solvent.
Raportul dintre cantitatea de solvat şi solvent exprimă concentraţia soluţiei. Concentraţia soluţiilor
reprezintă cantitatea de substanţă dizolvată intr-o anumită cantitate de soluţie sau dizolvant.
Concentraţia soluţiilor se poate exprima astfel:
• Concentraţie procentuală, “%” – reprezintă cantitatea de substanţă exprimată in grame conţinută în

100 grame soluţie:
msubs tan ta
C% = • 100
m solutie
7
• Concentraţia normală “n” –reprezintă numărul de echivalenţi gram de substanţă dizolvată intr-un
litru de soluţie
• Concentraţia molară „m” – reprezintă numărul de moli de substanţă dizolvată într-un litru de
soluţie
• Concentraţia molală – reprezintă numărul de moli de substanţă dizolvată în 1000 g dizolvant
Partea experimentală
1. Prepararea unor soluţii a căror concentraţii se exprimă procentual - NaCl 5% şi HCl 10%.
Materiale necesare :
• Sare solidă NaCl şi KCl

• Soluţie HCl concentrat, 37 %, d=1,19
• Balanţă farmaceutică
• Cilindru gradat
• Pahare Berzelius 300ml
Mod de lucru:
Se calculează cantitatea de NaCl solidă necesară pentru 200g soluţie 5% şi se cântăreşte cu balanţa
farmaceutică.
100 g sol. NaCl.......................C % g NaCl

200 g sol. NaCl..................... x g NaCl
200 • C
x= g NaCl
100
Se pune cantitatea de NaCl cântărită într-un pahar Berzelius şi se adaugă cantitatea de apă
necesară (190 ml) măsurată cu cilindru gradat.
Volumul de soluţie HCl concentrate se măsoară cu ajutorul unui cilindru gradat şi se completează
cu apă distilata pana la 50 ml.
Prepararea unor soluţii normale şi molare de KOH 0,1 n, H 2 SO 4 0,1 n, H 2 C 2 O4 • 2 H 2 O 0,1

n.
Materiale necesare:
• KOH p.a.
• H 2 SO 4 concentrat 96 %, d = 1,84
• H 2 C 2 O4 • 2 H 2 O p.a.
• Baloane cotate, pisetă
• Sticlă ceas, pâlnii
• Pipete gradate
Mod de lucru
8
Se calculează echivalentul hidroxidului de potasiu apoi cantitatea necesară pentru prepararea a

250 ml soluţie KOH 0,1 n.
M KOH 56
E KOH = = = 56
1 1
E KOH
Pentru 250 ml soluţie vor fi necesare 0,1 • g KOH p.a. Se cântăreşte pe o sticlă de ceas
4
cantitatea calculată şi se introduce întu-un balon cotat de 250 ml. Se completează cu apă distilată până la
semn,agitând pentru dizolvare.
Pentru prepararea soluţiei de H 2 SO 4 0,1 n se calculează cantitatea de H 2 SO 4 96% necesară.

Pentru 250 ml soluţie H 2 SO 4 0,1 n trebuie 0,1 ml H 2 SO 4 /:g H 2 SO 4 adică 0.1 • 98 : 4 = 24,5 25
g H 2 SO 4
Din tabel avem pentru:
H 2 SO 4 96 % în 1000 g soluţie..................1765 g H 2 SO 4
x......................................................25 g H 2 SO 4
25 • 1000
x= g sol H 2 SO 4 conc. 96%
1765
Ceea ce în volum reprezintă:
m x
V = = = ml H 2 SO 4 conc. 96 %
d d
Se adaugă în balonul cotat mai întâi puţină apă distilată şi apoi se adaugă volumul de acid sulfuric
concentrat rezultat din calcul şi măsurat cu ajutorul unui cilindru gradat. Se agită cu grijă şi se comletează
cu apă distilată până la semnul balonului cotat.
Acidul oxalic, H 2 C 2 O4 • 2 H 2 O este substanţă titrimetrică, care permite prepararea unei soluţii
etalon, cu ajutorul căruia determinăm titrul soluţiilor aproximative de bază.
Prepararea soluţiei se face prin cântarire la balanţa analitică a cantităţii necesare pentru 250 ml
M acid
soluţie 0,1 n E H C O 4 • 2 H 2 O = = 63,033 gH 2 C 2 O4 • 2 H 2 O .
2 2
2
Cantitatea necesară pentru volumul propus va fi:
E H 2C2O4 • 2 H 2 O
0,1 = gH 2 C 2 O4 • 2 H 2 O
4
Substanţa cântărită pe o sticlă de ceas se aduce cantitativ în balonul cotat cu 250ml prin spălarea
sticlei de ceas cu apă distilată din pisetă. Se completează conţinutul balonului cotat la semn cu apă
distilată.
9
II. Stabilirea titrului şi factorului soluţiilor
Soluţiile obţinute dintr-o probă cântărită de substanţe pot fii soluţii etalon sau soluţii aproximative.
Soluţiile etalon sunt acelea pentru a căror preparare se folosesc substanţe foarte pure şi
nealterabile. Concentraţia lor corespunde exact valorii teoretice calculate (acid oxalic, dicarbonat de
potasiu, etc.) in cazul soluţiilor aproximative (baze, acizi, etc.) concentraţia se determină experimental
prin titrul soluţiei T, care reprezintă cantitatea în grame de substanţa conţinută într-un milimetru de
soluţie. Numărul care arată de câte ori o soluţie este mai concentrată sau mai diluată decât soluţia de
concentraţie exactă se numeşte factor. Se notează cu F. Factorul se calculează cu raportul:
Treal
F =
Tteoretic
Stabilirea concentraţiei exacte a unei soluţii se face prin determinarea volumului de reactiv
consumat de substanţa analizată intr-o reacţie chimică dată. Reactivul are o concentraţie cunoscută şi se
adaugă în cantitatea strict necesară stabilită pe baza ecuaţiei chimice. Importantă este stabilirea punctului
de echvalenţă care marchează sfâşitul reacţiei. În acest scop se folosesc indicatori, substanţe care îşi
schimbă brusc culoarea la adăugarea unui exces mic de reactiv. Concentraţia se exprimă prin titru,
respectiv prin facorul soluţiei.
Determinarea concentraţiei unei soluţii aproximative de KOH 0,1 n
Materiale necesare:
• Soluţie H 2 C 2 O4 • 2 H 2 O
• Soluţie KOH 0,1 n
• Indicator –fenolftaleină
• Biurete si stativ cu cleme
• Pahar Erlenmayer
Mod de lucru:
Pentru determinarea titrului şi factorului soluţiei KOH 0,1 n se foloseşte ca reactiv o soluţie de
acid oxalic 0,1 n. Se umple o biuretă cu soluţie de acid oxalic şi alta cu soluţie de hidroxid de potasiu. Se
ia o probă de 20 ml acid aoxalic într-un pahar Erlenmayer,se diluează cu apă şi se încălzeşte la 70-800 C
pentru îndepărtarea CO2. Se adaugă 2-3 picături de fenolftaleină şi se titrează cu KOH 0,1 n până la
apariţia unei coloraţii slabe. Se execută două probe.
Calculul titrului şi factorului:
Ecuaţia chimică dupa care se desfăşoară titrarea este:
10
H 2 C 2 O4 + 2 KOH = K 2 C 2 O4 + 2 H 2 O
Notăm:
E H 2C 2O 4 • 2 H 2 O = 63,033 g (echivalentul gram al acidului oxalic
E KOH = 56 g (echivalentul gram al hidroxidului de K)
V H 2C2O 4 • 2 H 2 O = vol. de acid oxalic luat în analiză, ml.
V KOH = vol.de hidroxid de K, folosit la titrare, ml.
TH 2C2O4 • 2 H 2 O - titrul soluţiei de acid oxalic (0,0063033 g/ml)
TKOH = titrul soluţiei de hidroxid de K
E H 2C2O 4 • 2 H 2 O .................................................... E KOH
V H 2C2O 4 • 2 H 2 O • TH 2C2O 4 • 2 H 2 O. ............................. V KOH •TKOH
E KOH • V H 2C2O 4 • 2 H 2 O • TH 2C2O 4 • 2 H 2 O

TKOH =
E H 2C2O 4 • 2 H 2 O • V KOH
Factorul soluţiei:
Treal
F =
Tteoretic
Rezultatul va fi media aritmetică a celor două determinări.

Observaţie: titrul teoretic al soluţiei de KOH 0,1 n este 0,0056 g/ml.
ANALIZA UNOR PARAMETRII FIZICO-CHIMICI AI APELOR REZIDUALE

DIN INDUSTRIA MINIERĂ CARBONIFERĂ
Consideraţii teoretice
Apele uzate (reziduale) sunt apele cărora prin utilizare li s-au modificat calităţile chimice, biologice
sau fizice inclusiv temperatura sau radioactivitatea, ape de precipitaţii sau din alte surse,care fără a fi
făcut obiectul unei folosiri s-au încărcat cu substanţe străine, provenite de la activităţile sociale sau
economice; ape de mină şi de zăcământ, orice alte ape care au făcut obiectul unei folosiri anterioare.
Industria minieră foloseşte şi restituie cantităţi relativ mari de apă din procesul tehnologiei de
extracţie şi preparare al cărbunelui. Staţiile de cărbune, în majoritatea bazinelor carbonifere, prezintă
intercalaţii de argilă şi marnă, care prin tăiere mecanizată sunt antrenate în producţia de cărbune.
Principalul impurificator al apelor de mină îl constituie suspensiile argiloase rezultate din procesul de
11
exploatare. În cazul apelor reziduale provenite de la preparaţiile de cărbune principalul impurificator îl

constituie tot suspensiile, dar in acestă situaţie sunt prezente şi particule de cărbune. De asemenea, apele
de la preparaţiile de cărbune mai conţin şi motorină şi spumanţi proveniţi de instalaţiile de flotaţie.
Principalele caracteristici ale apelor de mină şi ale celor de la preparaţii sun prezentate în tabel cu
valorile maxime admise de normele în vigoare pentru deversarea în emisar.
Caracteristici U/M Ape de preparaţie Ape de mină

Suspensii mg/l 40.000-55.000 125-18.000
Conţinut de cenuşă % 67-70 -
pH - 6-6,5 6,9-7,5
CO2 mg/l 20-70 400-1000
Săruri mg/l 120-200 -
SO42- mg/l Urme 175-700
Cl mg/l Urme 7-20
Ca mg/l 20-30 8-25
Hg mg/l 5-15 5-60
Sl mg/l 1-4 4-6
Duritate totală grade - 3,6-6,7
După cum se observă din tabel, modificări importante ale unor parametri chimici nu intervin în
urma utilizării apelor în industria minieră. De aceea se impune controlul doar asupra următorilor
parametri: suspensii; conţinut de cenuşă; pH; aciditate; alcalinitate; densitate-pentru nămoluri.
Turbiditatea sau suspensiile.
Turbiditatea sau tulburitatea reprezintă gradul de opacitate imprimat unei ape, de substanţele în
suspensie sau în stare coloidală. Compuşii care determină turbiditatea sunt de natură diversă şi se găsesc
în diferite grade de dispersie de la coloizi până la suspensii gravitaţionale. Suspensiile gravitaţionale sunt
de natură silicoasă şi se depun repede. Suspensiile pământoase şi cele argiloase sunt în general în stare
coloidală. Turbiditatea se poate determina prin metode optice, situaţie când se exprimă în grade de
turbiditate (grade de silice Jakson). Se înţelege prin grad de silice turbiditatea unei ape echivalentă
turbidităţii date de un conţinut de un mg SiO2/dm3. Conform STAS 6323/61, un grad de turbiditate
reprezintă tulbureala produsă de 1 mg
caolin sau pământ de infuzorii în suspensie într-un litru de apă distilată.
Suspensiile se pot determina gravimetric prin determinarea în acest mod a suspensiilor reţinute pe
hârtia de filtru.
pH, aciditate, alcalinitate
pH-ul unei ape se exprimă prin concentraţia ionilor de H. La deversarea apelor reziduale trebuie
avut în vedere faptul că pentru desfăşurarea normală a proceselor biologice, este necesar un domeniu
restrâns de pH cuprins între 6,5-8,5. Depăşirea acestor limite duce la distrugerea completă a ciclului
biologic.
Aciditatea se datoreşte de obicei CO2 liber, mai rar acizilor organici şi minerali. Dintre acizii
organici mai frecvent sunt prezenţi acizii humici.
− 2−
Alcalinitatea se datoreşte în special ionilor HCO 3 şi în mai mică măsură ionilor CO 3 şi
fosfaţilor.
Partea experimentală:
12
Aparatură necesară:
• Turbidimetru
• Soluţii etalon turbiditate
• Cilidru gradat 100ml, pipete
• Pâlnie, hârtie de filtru
• Balanţă şi etuvă
• Indicatori pH, scală pH
• Ape reziduale, evacuare emisar; alimentare staţie epurare;
Determinarea suspensiilor totale
Mod de lucru
Determinarea suspensiilor este proba care se efectuează pentru un mare număr de puncte de
control în instalaţiile de preparare. Efectuarea probei se face în felul următor: se recoltează proba din
deversarea conductei parcurgând cu vasul colector întreaga şuviţă de lichid până la umplerea vasului. Se
va lua în lucru proba de la alimentarea staţiei de epurare a apei. Din vasul cu proba recoltată din
alimentarea staţiei de epurarea apei se iau 100 ml apă pentru determinarea gravimetrică a suspensiilor.
Formarea acestei probe se face măsurând 100 ml suspensie într-un cilindru gradat de 100 ml sub
permanentă agitare. O agitare necorespunzătoare duce la eliminarea din proba a particulelor mari care
sedimentează rapid, viciind astfel determinarea. Se filtrează proba pe hârtie de filtru cu bandă roşie. Se
usucă proba în etuvă reglată la 1050C până când la două cântăriri succesive se determină o grutate
constantă. Se determină suspensiile cu următoarea relaţie:
A−B
mg suspensii/dm3 = •1000
V
În care:
A- masa suspensiilor filtrate şi uscate (mg)
B- masa hârtiei de filtru (mg)
V- volumul soluţiei luate în lucru (ml)
Determinarea turbidităţii
Determinarea turbidităţii se face determinând înălţimea stratului de apă care permite observarea
clară a unui reper negru pe fond alb iluminat cu o lumină difuză.
Se umple tubul cu apa de analizat şi se priveşte de sus în jos pentru a vedea banda neagră de pe
disc. În cazul când banda nu este vizibilă se scoate apa din tub prin robinetul lateral până ce banda devine
vizibilă. Se citeşte înălţimea coloanei de apă. Pentru aprecierea turbidităţii în grade de silice se va trasa
curba de etalonare folosind soluţiile etalon de turbidităţi cunoscute. Prin această metodă se va determina
turbiditatea probei de la evacuare emisar.
Determinarea pH- lui
Determinarea pH-ului se face folosind metoda colorimetrică cu scară de comparare. Pentru aceasta
se iau 10 ml din apa limpede rezultată în urma filtrării probei (evacuare emisar) sau a limpezirii acesteia
(rin sedimentare). Peste această probă se intrioduc 0,6 ml indicator. Se agită şi se compară coloraţia
obţinută cu ceea a unei scări de etalonare.
13
Determinarea alcalinităţii
Determinarea alcalinităţii se face faţă de fenolftaleină (pH- 8,2) şi faţă de metiloranj (pH- 4,4).
Alcalinitatea faţă de fenolftaleină constituie alcalinitatea permanentă şi este dată de bazele libere şi de
carbonaţii alcalini. Pentru determinarea ei se iau 100 ml apă de analizat şi se adaugă 2 picături de
fenolftaleină. Dacă apare o coloraţie roz, proba se titrează cu o sluţie HCl 0,1 n până la incolor.
Alcalinitatea permanentă se exprimă în ml HCL N/ dm3 şi se calculează cu relaţia:
ml HCl 1N/ dm3 = V· f

în care:
V – volumul ,în ml de HCl 0,1 n folosit la titrare
f - factorul soluţiei de HCl 0,1 n
Alcalinitatea faţă de metiloranj reprezintă alcalinitatea totală şi este dată de bazele libere,carbonaţi şi
bicarbonaţi alcalini. Pentru determinarea ei se iau 100 ml apă de analizat şi se adaugă 3 picături metiloran.
Se titrează cu HCl 0,1 n până ce culoarea virează de la galben-citric la galben-portocaliu. Daă la încput
are culoarea galben- portocaliu, această alcalinitate este egală cu zero. Alcalinitatea totală se exprimă în
ml HCl N/ dm3 şi se calculează cu relaţia.
ml HCl 1N/ dm3 = V· f
Determinarea acidităţii
Determinarea acidităţii se face faţă de fenolftaleină (pH -8,2) ţi faţă de metilranj (pH – 4,4).
Aciditatea faţă de fenolftaleină constituie aciditatea totală şi este dată de bioxidul de carbon. Pentru
determinarea ei se iau 100 ml apă, se adaugă 2 picături indicator şi se titrează cu o soluţie NaOH 0,1 n
până la o coloraţie roz. Dacă apa a fost roz de la început, atunci aciditatea este egală cu zero. Aciditatea
totală se exprimă în ml soluţie NaOH N/ dm3 şi se calculează cu relaţia:
ml NaOH N/ dm3 = V· f
în care:
V – volumul de soluţie NaOH 0,1 n folosiţi la titrare (ml)
f – factorul soluţiei NaOH 0,1 n
Aciditatea faţă de metiloranj reprezintă aciditatea permanentă datorată acizilor minerali. Pentru
determinarea ei se iau 100 ml apă şi se adaugă 2-3 picături indicator. Dacă apare coloraţie galben-citriu
această aciditate este egală cu zero. În caz contrar se titrează cu o soluţie NaOH 0,1 n până la viraj din
galben-portocaliu la galben-citriu. Aciditatea permanentă se exprimă în ml NaOH N/ dm3 şi se calculează
cu ajutorul relaţiei:
ml NaOH N/ dm3 = V· f
Determinarea densităţii
Această determinare este utilizată pentru analiza nămolurilor rezultate în urma decantării apelor.
Pentru determinarea densităţii într-un cilindru gradat, cântărit în prealabil gol se pun 500 ml nămol. Se
cântăreşte cilindrul din nou şi se calculează densitatea cu ajutorul relaţiei:
14
m f − mi
ρ=
V
În care:
ρ = densitatea (g/cm3);
mi = masa cilindrului gradat gol (g)
mf = masa cilindrului gradat cu proba de analizat (g)
V = volumul luat în probă (ml).
Rezultatele obţinute se trec în tabelul de mai jos:
Apa de analizat Tipul determinării U/M Valoarea

Alimentarea staţiei Suspensii totale
epurare
Evacuare emisar turbiditate
pH
alcalinitate totală
alcalinitate permanentă
aciditate totală
aciditate permanentă
Nămol
DETERMINAREA pH-ULUI, ACIDITĂŢII, ALCALINITĂŢII

ŞI DURITĂŢII APELOR INDUSTRIALE
Apa care se utilizează în procesele tehnologice industriale se numeşte apă industrială. În funcţie de
domeniul de utilizare, apelor industriale li se cere să se încadreze în anumiţi parametrii fizico-chimici, în
limite, uneori deosebit de restrânse.
După utilizări, apele industriale se împart în următoarele categorii:
• Ape de răcire- sunt folosite la răcirea unor aparate, utilaje sau produse. Aceste ape trebuie să fie
lipsite de suspensii de orice fel, lipsită de microorganisme, stabilă la depuneri şi să nu prezinte pericol de
coroziune.
15
• Apă tehnologică- este utilizată direct în procesul tehnologic pentru obţinerea diverselor produse şi
nu impune condiţii prea severe de puritate, decât în unele situaţii speciale.
• Apă de spălare- este folosită la spălarea utilajelor, a diferitelor piese sau produse. Trebuie să fie
lipsită de suspensii, de compuşi agresivi, de uleiuri sau substanţe grase.
• Apa de alimentare a cazanelor de abur- este apa folosită pentru obţinerea aburului şi impune, în
funcţie de temperatură şi presiunea de lucru a cazanului condiţii din ce în ce mai severe de lucru. Aceste
ape trebuie să fie lipsite de suspensii, de duritate, de acizi liberi, oxigen, bioxid de carbon, grăsimi şi
uleiuri, sulfaţi silicaţi, etc.
Principalele proprietăţi ale apelor industriale.

pH, aciditate, alcalinitate.
În general, alcalinitatea, respectiv aciditatea unei soluţii apoase se exprimă prin concentraţia
ionilor de hidrogen. În apele naturale, valoarea pH-ului determină în mare măsură procesele biologice şi
chimice şi condiţionează tratamentele aplicate apei şi caracterul coroziv al acestora. Pentru desfăşurarea
normală a proceselor biochimice este necesar un domeniu restrâns de pH, cuprins între 6,5 şi 8,5.
Eficienţa unor operaţii de tratare este în funcţie directă de pH (coagulare, deferizare, demanganizare.
Apele cu un pH scăzut au o puternică acţiunecorozivă, iar cele alcaline spumează intens. O apă chimic
pură este neutră. În apele naturale pH-ul este influenţat de compuşii existenţi. Dintre aceştia un rol
important il au sistemele tampon: H 2 CO 3 , HCO 3− . Acidul carbonic se disociază conform reacţiei:
H 2 CO 3 ⇔ H + + CO 3−
Unde:
[ H ] = K [[HHCO
+ CO ]
]
2
−
3
Din această relaţie rezultă efectul tampon al unui asemenea sistem, potrivit căruia pH-ul variază
puţin cu diluţia, dar mult cu schimbarea acestui raport. În apele reziduale valoarea pH-ului depinde însă şi
de conţinutul de CO2 liber. Cea mai mare parte a CO2 existent în apă este dizolvat fizic. Între concentraţia
CO2 liber (CO2 aq) şi acidul carbonic există un raport constant. Ca urmare, variaţia pH-ului se poate
exprima prin relaţia:
pH = − log K 1 K 2 + log
[ HCO ] −
3
[ CO2 aq]
Unde:
K1 =
[ CO2 aq ]
şi K 2 =
[H ]
+
[ HCO ] −
3
[ H 2 CO3 ] [ H 2 CO3 ]
Aciditatea apelor naturale se datoreşte de obicei CO2-ului liber, mai rar acizilor organici şi
minerali, sau sărurilor acizilor tari cu baze slabe. Dintre acizii organici mai frecvent sunt prezenţi acizii
humici şi uneori acidul acetic. Acizii minerali apar doar accidental. Aciditatea datorată acizilor organici şi
minerali se numeşte aciditate reală şi se determină în prezenţametiloranjului (pH=4,4). Aciditatea totală
include şi aciditatea datorată prezenţei CO2 liber şi se determină în prezenţa fenolftaleinei (pH=8,2).
16
Alcalinitatea totală a apelor naturale se datoreşte bazelor libere, ionilor CO 23− , HCO 3 şi se determină
−
în prezenţa metiloranjului (pH=4,4). Practic toată alcalinitatea este dată de bicarbonaţii de calciu şi de
magneziu. Hidroxidul de sodiu este prezent în ape reziduale puternic bazice. Alcalinitatea permanentă
este dată de bazele libere şi de carbonaţii alcalini şi se determină în prezenţa fenolftaleinei (pH=8,2)
Duritatea
Duritatea este propietatea conferită de către totalitatea sărurilor solubile de calciu şi magneziu. În
funcţie de anionii implicaţi se deosebesc:
• Duritate temporară (dt), dată de suma bicarbonaţilor de calciu şi de magneziu. La încălzire dt se

elimină, având loc reacţiile:
Ca( HCO3 ) 2 ⇔ CaCO3 + CO2 + H 2 O

Mg ( HCO3 ) 2 ⇔ MgCO3 + CO2 + H 2 O
• Duritatea permanentă (dp), formată din celelalte sărurisolvite de calciu şi de magneziu (sulfaţi,
cloruri, etc.).
• Duritatea totală (dT) este suma celor două durităţi.
Duritatea se exprimă în grade de duritate. Gradul de duritate reprezintă în România duritatea

echivalentă a 10 mg CaO/dm3 (fiind identic cu gradul german).
În funcţie de duritatea lor, apele naturale se pot clasifica în:
• Foarte moi dT=0-4 grade;
• Moi dT=4-8 grade;
• Slab dure dT=8-12 grade;
• Mijlocii dure dT=12-18 grade;
• Dure dT=18-30 grade;
• Foarte dure dT=peste 30 grade.
Apa dură provoacă greutăţi mari în folosinţele industriale, ca de exemplu depunerea de cruste, în
cazul cazanelor de abur, în spălătorii măresc cantităţile de agenţi de spălare, deoarece formează săpunuri
insolubile.
Calciu ăi magneziu.
Datorită unor caracteristici biochimice şi fiziologice distincte, este util să se cunoască concentraţia
ionilor de Ca2+ şi Mg2+ separat. Astfel, magneziul se găseşte în apă sub formă de sulfaţi, care în
concentraţie mare imprimă apei un gust dezagreabil şi un efect laxativ. De asemena, magneziul mai poate
fi prezent în apă sub formă de cloruri şi bicarbonaţi.
Calciu este prezent în toate apele sub formă de bicarbonaţi, sulfaţi sau cloruri. Excesul de calciu
imprimă apei un gust sălciu, fiind incriminat în favorizarea calculozei renale; lipsa de calciu pare a juca
un rol în producerea unor tulburări funcţionale ale cordului (aritmii) până la infarctul de miocard.
• Biurete
17
• Amestec indicatori pentru determinarea pH-ului, scară de etalonare, pH-metru, soluţii tampon
pentru diferite valori de pH
• Vase conice
• HCl 0,1n; NaOH 0,1n; complexon III 0,01
• Indicatori: negru de eriocrom T, murexid, metiloranj, fenolftaleină.
Mod de lucru
Determinarea pH-ului apei
Metoda colorimetrică folosind scara de comparare
Se iau 10 ml apă de analizat şi se introduc intr-o eprubetă peste care se adaugă 0,6 ml din
amestecul de indicatori. Se agită şi coloraţia obţinută se compară cu scara de etalonare. Amestecul de
indicatori este format din roşu de metil şi albastru de brom-timol.
Metoda electrochimică cu electrod de sticlă
Diferenţa de potenţial existentă între un electrod de sticlă şi un electrod de referinţă, introduşi în

proba de apă de analizat, variază lliniar cu pH-ul probei.
Înainte de efctuarea detrminării este necesară echilibrarea aparatului după instrucţiunile de
utilizare. Etalonarea (echilibrarea) aparatului se efectuează folosind soluţiile tampon cu pH cunoscut şi se
corectează cu ajutorul butonului de corectare a abaterii. Pentru aceasta se pune într-un pahar Berzelius
soluţie tampon în care apoi se imersează electrozii. După efectuarea reglării aparatului se spală electrozii
cu apă distilată şi apoi se clătesc cu apă de analizat. Se introduc electrozii în apa de analizat şi se citeşte
pH-ul direct pe indicatorul de la aparat. Se efectuează mai multe determinări şi se face apoi media
rezultatelor.
Metoda colorimetrică prezintă unele inconveniente, cum ar fi:
• Nu se poate folosi pentru apele tulburi sau colorate
• Apele cu salinitate crescută pot modifica tenta indicatorului
• Clorul rezidual poate afecta culoarea indicatorului
Metoda electrochimică este mai precisă şi poate fi utilizată şi pentru apele tulburi sau colorate.
Determinarea alcalinităţii
Alcalinitatea permanentă (p) se determină prin titrarea cu HCl 0,1n în prezenţa fenolftaleinei
(pH=8,2), când au loc reacţiile:
NaOH + HCl → NaCl + H 2 O

K 2 CO 3 + HCl → KHCO 3 + KCl
Pentru efectuarea probei se iau 100 ml apă de analizat şi se introduc într-un vas conic, peste care
se adaugă 2 picături de fenolftaleină. Dacă nu apare coloraţia roz, alcalinitatea permanentă este zero. În
cazul apariţiei coloraţiei roz, proba se titrează cu HCl 0,1n până la incolor. Alcalinitatea permanentă se
exprimă în ml HCl 0,1n/dm3 şi se calculează cu relaţia:
ml HCl n/dm3=V*f
În care:
V- ml HCl 0,1n folosiţi la titrare
f- factorul soluţiei HCl 0,1n
18
Alcalinitatea totală (m) se detrmină prin titrare cu HCl 0,1n în prezenţa metiloranjului (pH=4,4)
când au loc, pe lângă reacţiile:
NaOH + HCl → NaCl + H 2 O
K 2 CO 3 + HCl → KHCO 3 + KCl
şi reacţia:
Ca ( HCO3 ) 2 + HCl → CaCl 2 + H 2 CO3
Se iau 100 ml de apă de analizat într-un vas conic, se adaugă 2-3 picături de metiloranj şi se
titrează cu HCl 0,1n până când culoarea virează de la galben-citriu la galben-portocaliu. Alcalinitatea
totală se calculează cu relaţia:
ml HCl n/dm3=V*f
Determinarea acidităţii
Pentru determinarea acidităţii totale se iau 100 ml de apă de analizat într-un vas conic şi se titrează
cu soluţie de NaOH 0,1n în prezenţa a 2 picături de fenolftaleină până la apariţia coloraţiei roz
persistente. Aciditatea totală se exprimă în ml NaOH n/dm3 şi se calculează cu relaţia:
ml NaOH n/dm3=V*f
În care:
V- volumul de NaOH 0,1n folosit la titrare

f- factorul soluţiei NaOH 0,1n
Dacă apa are pH-ul mai mare de 4,5 aciditatea reală este zero. În caz contrar se iau 100 ml apă de
analizat, se adaugă 2-3 picături de metil oranj şi se titrează cu NaOH 0,1n până ce coloraţia galben-
portocaliu, virează spre galben-citriu. Aciditatea reală se calculează conform relaţiei:
ml NaOH n/dm3=V*f
Duritatea
Ionii de calciu şi de magneziu cu proprietatea de a complexa cu sarea de sodiu a acidului etilen-

diamintetraacetic. Sfârşitul reacţiei este marcat de indicatori specifici cum ar fi negru de erioorom. Pentru
a determina duritatea totală se iau 100 ml apă de analizat intr-un vas conic. Se adaugă 2 ml soluţie tampon
pentru a obţine pH-ul 10 şi 0,1 g indicator erioocrom, apoi se titrează cu complexom III până ce culoarea
virează de la roşu ca vânul la albastru net.
V • f • 0,562
dT = • 1000
v • 10
În care:
V- volumul de complexon III 0,01n folosit la titrare; ml;

f- factorul soluţiei de complexon;
v- volumul de apă de analizat, ml.
19
Pentru a determina duritatea temporară se foloseşte alcalinitatea totală m. Dacă alcalinitatea

permanentă nu este zerose va utiliza diferenţa m-p dintre volumele de HCl 0,1n cu care s-au efectuat ele
două titrări.
V • f • 2,8
dT = • 1000
v • 10
Unde:
V- volumul de HCl 0,1n folosit la titrare, ml;

f- factorul soluţiei HCl 0,1n;
v- volumul de apă de analizat luat, ml.
Duritatea permanentă se calculează cu relaţia:
dp=dT-dt
Calciu şi magneziu
Calciu se determină priin titrare cu complexon III la pH =12-13 în prezenţă de murexid, valoarea
de pH la care magneziu este precipitat sub formă de Mg(OH)2.
Se iau 100 ml apă de analizat într-un vas conic, se adaugă 4 ml soluţie tampon şi 0,1 mg murexid.
Se titrează cu complexon III până ce virează de la roz la violaceu.
Relaţiile de calcul sunt:
V1 • f • 0,4008
mgCa 2+ / dm 3 = • 1000
v
(V − V1 ) f • 0,2432
mgMg 2+ / dm 3 = • 1000
v
În care:
V1- volumul de complexon III folosit la titrare, ml;

f- factorul soluţiei de complexon III
v- volumul de apă de analizat luat în lucru, ml;
V- volumul de complexon III folosit la determinarea dT, ml.
Se repetă fiecare determinare de două ori făcându-se media, iar rezultatele se trec în următorul
tabel:
Determinarea U/M Proba 1 Proba 2 Media
pH
alcalinitate totală, m
aciditate totală
aciditate reală
dt
dp
dT
20
Ca2+
Mg2+
DETERMINAREA BIOXIDULUI DE CARBON, OXIGENULUI ŞI

SUBSTANŢELOR OXIDABILE
Apa care se utilizează în procesele tehnologice industriale se numeşte apă industrială. În funcţie de
domeniul de utilizare, apelor industriale li se cere să se încadreze în anumiţi parametrii fizico-chimici, în
limite, deosebit de restrânse.
Principalele proprietăţi ale apelor industriale
Bioxidul de carbon
Bioxidul de carbon se găseşte frecvent în apă sub formă de carbonaţi (complet legaţi), bicarbonaţi
(semilegat) şi mai rar sub formă de bioxid de carbon liber. Între forma liberă şi sărurile acidului carbonic
se stabileşte următorul echilibru:
MeCO 3 + CO 2 + H 2 O ⇔ Me (HCO 3 ) 3
Existenţa uneia sau alteia dintre formulele de mai sus este în funcţie de pH-ul apei:
la pH =< 4,0; CO2-ul este prezent numai sub formă de CO2 liber;
la pH = 8,4; CO2-ul există numai sub formă de bicarbonaţi;
la pH >=10,5; CO2-ul se găseşte numai sub formă de carbonaţi.
Expresia constantei de echilibru pentru ecuaţia:
21
MeCO 3 + CO 2 + H 2 O ⇔ Me (HCO 3 ) 3
este dată de relaţia:
[ M e ] [ H C O]
+2 − 2
3
Kc =
[ M e C3 ] O[ C O2 ] [ H 2O]
Deoarece concentraţia apei şi a carbonatului se consideră constante şi:
[ Me ] = 0,5[ HCO ]
2+ −
3
Relaţia devine:
Kc =
[ HCO ] − 3
3
[ CO2 ]
Din relaţia de mai sus, rezultă că pentru menţinerea bicarbonaţilor în soluţie, este necesară o
anumită cantitate de bioxid de carbon liber, denumit –bioxid de carbon aferent--, iar cantitatea de bioxid
de carbon, ce depăşeşte această limită reprezintă –bioxidul de carbon agresiv—capabil de a dizolva noi
cantităţi de carbonaţi, tercându-i sub formă de bicarbonaţi solubili. La scăderea cantităţii bioxid de
carbon, sub limita necesară menţinerii bicarbonaţilor în soluţie, are loc precipitarea unei cantităţi
corespunzătoarede carbonaţi. Între diferite forme de bioxid de carbon avem următoarea relaţie:
CO 2liber = CO 2 aferent + CO 2 agresiv
Bioxidul de carbon liber nu dăunează calităţii apei potabile, din contră îi conferă un gust plăcut de
prospeţime. Bioxidul de carbon afresiv poate face apa nepotabilă, datorită faprului că poate dizolva
anumite metale toxice. În apa de alimentare a cazanelor CO2 liber trebuie să lipsească, deoarece produce o
puternică coroziune.
Oxigenul
În apele meteoritice şi în cele freatice concentraţia oxigenului dizolvat este aproape de limita de
solubilitate, determinată de presiunea parţială şi temperatură. Apele subterane de mare adâncime conţin
foarte puţin oxigen dizolvat dtorită reacţiilor chimice. În apele de suprafaţă, concentraţia oxigenului
depinde şi de numeroasele procese fizice, chimice şi biologice ale ciclului vieţii acvatice. Ca urmare a
proceselor de degradare aerobă poate apărea un deficit de oxigen, care poate provoca dispariţia completă
a vieţii aerobe. Deficitul de oxigen este diferenţa dintre cantitatea de oxigen care saturează apa la
presiunea şi temperatura dată şi conţinutul real. Există o corelaţie directă între oxigenul dizolvat şi
concentraţia materiilor organice de apă. Prezenţa oxigenului favorizează deferizarea şi demanganizarea
22
apei, formarea stratului de protecţie în reţeaua de distribuţie şi tot odată conferă gust de prospeţime apei
potabile. În apa de alimentare a cazanelor oxigenul este nedorit, fiind un factor activ de coroziune.
Substanţe organice
Conţinutul de substanţe organice defineşte gradul de impurificare organică, care se poate exprima
în diferite moduri. Oxidabilitatea chimică sau consumul chimic de oxigen (CCO) reprezintă cantitatea de
oxigen echivalentă cu consumul de oxidant (KMnO4, K2Cr2O7) format la mineralizarea substanţelor
organice dintr-un dm3 de apă. Metoda este uzual folosită, dar prezintă inconvenientul că nu indică întreg
conţinutul de materii organice, ci doar pe cele oxidabile în condiţiile determinării, tot odată fiind afectată
de erori datorită prezenţei substanţelor anorganice uşor oxidabile.
Consumul biochimic de oxigen, CBO5, reprezintă cantitatea de oxige necesară pentru
mineralizarea biochimică a substanţelororganice dintr-un dm3 de apă la temperatura de 20o C.
Determinarea bioxidului de carbon din apă.
Determinarea bioxidului de carbon liber
Aparatură şi materiale necesare
• Vase Erlenmeyer
• Biurete
• Soluţie HCl 0,05n
• Soluţie NaOH 0,05n
• Fenolftaleină
• Tartrat de sodiu şi de potasiu 50%
• Carbonat de calciu
• Amestec alcalin de iodură şi azidă
• Amidon soluţie 0,5%
• Acid sulfuric 1 3
• Tiosulfat de sodiu 0,025n
• Sulfat manganos 50%
• Sticle cu dop ermetic
• Soluţie KMnO4 0,01n
• Soluţie H2C2O4 0,01n
Mod de lucru
Metoda se bazează pe transformarea bioxidului de carbon liber din apă în bicarbonat, folosind o
soluţie de hidroxid de sodiu şi apoi titrarea excesului de hidroxid cu acid clorhidric în prezenţă de
fenolftaleină.
H 2 CO 3 + NaOH → NaHCO 3 + H 2O
Detreminarea orientativă- se iau câţiva ml de apă de analizat şi se introduc într-o capsulă de

porţelan, apoi se adaugă două picături de fenolftaleină. Dacă apare o coloraţie roz, nu este prezent CO2
liber. În cazul când nu apare coloraţia roz se procedează astfel: într-un pahar Erlenmeyer se introduc 200
23
ml apă e analizat peste care se mai adaugă 10 ml soluţie de NaOH 0,05n, 2 ml tartrat de sodiu şi potasiu
şi două picături de fenolftaleină. În cazul în care nu a aparut o coloraţie roz, se vor mai adăuga încă 10 ml
NaOH 0,05n. Volumul de soluţie de NaOH se va măsura cu precizie. Soluţia rezultată se va titra cu HCl
0,05 până la decolorare. Conţinutul de CO2 liber se va calcula cu relaţia:
2,2(V • f − V ` • f ` ) • 1000
mgCO2 liber / dm 3 =
200
Unde:
V –ml NaOH 0,05n adăugaţi

f – factorul soluţiei de NaOH 0,05n
V`- ml soluţie HCl 0,05n folosiţi la titrare
f `- factorul soluţiei de HCl 0,05n
Determinarea bioxidului de carbon total legat
Metoda se bazează pe neutralizarea carbonaţilorprezenţi în apă prin titrare cu un acid mineral în

prezenţa fenolftaleinei.
Într-un flacon Erlenmeyer se introduc 100 ml apă de analizat, două picături de fenolftaleină ş se
titrează cu HCl 0,05n până ce culoarea roşie virează în roz slab. Conţinutul de CO2 legat se calculează cu
relaţia:
V • f • 2,2
mgCO2 legat / dm 3 = • 1000 = 22 • V • f
100
Unde:
V- ml HCl 0,05n folosiţi la titrare

f- factorul soluţiei de HCl 0,05n
Determinarea bioxidului de carbon semilegat
Metoda se bazează pe neutralizarea bicarbonaţilor din apă cu un acid mineral în prezenţa

metiloranjului ca indicator. Se iau 100 ml apă de analizat şi se introduc într-un flacon Erlenmeyer peste
care se adaugă 2 picături de metiloranj şi se titrează cu HCl 0,05n până ce culoarea virează de la galben-
citriu la galben-portocaliu.
Aplicâd corecţia pentru CO2 legat avem:
3,05(V ` − 2V ) • f
mgCO 2 semilegat / dm 3 = • 100 = 30,5(V ` − 2V ) • f
100
Unde:
V`- ml HCl 0,05n folosiţi la titrare

V – ml HCl 0,05n folosiţi la determinarea CO2 legat
f- factorul soluţiei HCl 0,05n
Deteminarea bioxidului de carbon agresiv
24
Bioxidul de carbon agresiv are proprietatea de a transforma carbonatul de calciu în bicarbonat care
se determină prin titrare cu acid clorhidric.
Se iau doua flacoane Erlenmeyer cu dop rodat şi se introduce în fiecare aceeaş cantitate de apă de
analizat. Într-unul din vase se introduc 3-5 g CaCO3 pro analiză, fin pulverizat şi se agită după care se lasă
în repaus minimum 24 ore, agitând din când în când.
Din ambele flacoane se iau din lichidul supernatant câte 100 ml şi se introduc în alte două
flacoane. Se titrează fiecare probă cu HCl 0,05n în prezenţa a două picături de metiloranj până ce culoarea
virează de la galben-citriu la galben-portocaliu.
2,2( V − Vl )
mgCO 2 agresiv = f • 1000 = 22(V − Vl ) f
100
Unde:
V- volumul HCl 0,05n folosit la titrarea probei în care s-a adăugat carbonat de calciu
Vl- volumul HCl 0,05n folosit la titrarea probei fără carbonat de calciu
f- factorul soluţiei de HCl 0,05n
Determinarea oxigenului
Oxigenul dizolvat în apă oxidează hidroxidul manganos, care în mediu acid scoate iodul din
iodura de potasiu în cantitate echivalentă cu oxigenul dizolvat în apă şi se titrează cu tiosulfat de sodiu.
MnSO 4 + 2 NaOH → Mn (OH ) 2 + Na 2 SO 4

Mn (OH ) 2 +1 / 2O2 → H 2 MnO 3
H 2 MnO 3 + Mn (OH ) 2 → Mn 2 O3 + H 2 O
Mn 2 O3 + 3H 2 SO 4 → Mn 2 ( SO 4 ) 3 + 3H 2 O
2 Mn 2 ( SO 4 ) 3 + 4 KI → 4 MnSO 4 + 2 K 2 SO 4 + 2 I 2
2 I 2 + 4 Na 2 S 2 O3 → 2 Na 2 S 4 O6 + 4 NaI
Apa se recoltează în sticle închise, cu grijă ca să nu se aereze în timpul manipulărilor. Sticla se

umple complet, se introduc 2 ml soluţie de sulfat manganos şi 2 ml amestec alcalin de iodură-azidă. Se
pune dopul şi se agită conţinutul flaconului. În prezenţa oxigenului se formează un precipitat brun-roşcat,
iar în absenţa acestuia precipitatul rămâne alb. După depunerea completă a precipitatului se elimină cu
atenţie cca. 10 ml din lichidul supernatant şi se adaugă 5 ml H2SO4 1 : 3.
Se pune dopul şi se amestecă bine pînă ce precipitatu se dizolvă complet. Se transversează
conţinutul cantitativ într-un flacon Erlenmeyer şi se titrează cu tiosulfat 0,025n până se obţine o coloraţie
galbenă apoi se adaugă 1 ml amidon şi se continuă titrarea până la decolorarea completă a culorii albastre
a amidonului.
V • f • 0,2
mgO2 / dm 3 = • 1000
Vl − 4
Unde:
V- ml soluţie de tiosulfat folosiţi la titrare;

f- factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,025n;
Vl- cantitatea de apă de analizat recoltată, ml.
25
Determinarea substanţelor oxidabile din apă (metoda cu permanganat)
Permanganatul de potasiu oxidează substanţele organice din apă în mediu acid şi la cald, iar
permanganatul rămas în exces se determină cu acid oxalic.
2 KMnO 4 + 5 H 2 C 2 O4 + 3H 2 SO 4 → 2 MnSO 4 + K 2 SO 4 + 10CO 2 + 8 H 2 O
Se introduc 100 ml apă de analizat într-un flacon Erlenmeyer pregătit în prealabil fără urme de
substanţe organice, peste care se adaugă 5 ml H2SO4 1:3 şi 10 ml permanganat de potasiu exact măsurat.
Se fierbe pe sită exact 10 min. din momentul când începe fierberea. Se îndepărtează vasul de pe sită şi se
adaugă în soluţia fierbinte 10 ml acid oxalic exact măsurat. Soluţia decolorată se titrează cu permanganat
de potasiu până la apariţia unei coloraţii slab roz,persistente.
(V + Vl ) f l − V2 • f 2
mgKMnO4 / dm3 = • 0,316 • 1000
V
În care:
V- ml KMnO4 0,01n adăugaţi iniţial în probă;

Vl- ml KMnO4 0,01n folosiţi la titrarea probei;
fl- factorul soluţiei de KMnO4 0,01n
V2-ml H2C2O4 0,01n adăugaţi în probă pentru decolorare;
f2-factorul soluţiei de apă de analizat luată în lucru, ml.
Pentru fiecare probă se fac câte două determinări.

Rezultatele obţinute se vor trece în următorul tabel:
Parametru de analizat U/M Proba 1 Proba 2 Media

CO2 total
CO2 legat
CO2 semilegat
CO2 agresiv
O2
oxidabilitatea
26
DETERMINAREA TENDINŢEI DE AUTOÎNCĂLZIRE

A CĂRBUNILOR
Industria extractivă se caracterizează prin condiţii specifice de lucru, condiţii impuse atât de
particularităţile naturale cât şi de caracterul procesului de producţie. Aceste necesită o serie de măsuri
speciale care să nu ducă la periclitarea vieţii lucrătorilor prin accidente sau îmbolnăviri de factură
profesională.
Asupra modului în care se produce autoaprinderea cărbunilor s-au emis mai multe ipoteze care pot
fi înglobate în următoarele teorii:
• Teoria oxidării piritei;
• Teoria oxidării cărbunelui, considerată în prezent cea mai importantă;
• Teoria fenolică
• Teoria bacteriană
Cărbunii în contact cu atmosfera vor absorbi oxigen, fapt care poate duce prin oxidare la
aprinderea autmată a lor.
Pentru a preveni apariţia focurilor endogene, este necesar să se determine tendinţa de autoîncălzire
a cărbunilor în scopul clasificării straturilor din acest punct de vedere.
Cercetătorii polonezi, făcând mai multe încercări cu probe de cărbune din diferite mine, au
demonstrat că reprezentarea grafică a modului în care decurge reacţia sistemului (perhidro-cărbune) are
alură diferenţială pentru cărbunii cu tendinţă de autoîncăzire şi pentru cei fără tendinţă de autoîncălzire.
Materiale necesare
• Probe de cărbune de granulaţii specificate în referat;

• Termometru;
27
• Eprubete;
• Apă distilată;
• Perhidrol 20%
Modul de lucru
Se cântăresc 3 g cărbune de granulaii diferite: -0,250; -0,315; -0,4 şi +0,5 mm care se amestecă cu
2 cm3 de apă distilată, după care se notează temperatura iniţială.
Peste cărbunele astfel amestecat se toarnă 9 cm3 perhidrol 20%. Se citeşte temperatura în fiecare
minut până la atingerea temperaturii de 50oC. După depăşirea temperaturii de 50oC, se notează timpul
corespunzător creşterii temperaturii, din 10 în 10 grade, iar rezultatele se trec într-un tabel de forma
tabelului de mai jos:
Tipul cărbunelui Granulaţia Temperatura Timpul Observaţii

(mm) (oC) (minute)
1.
2.
3.
4.
5.
Cu datele obţinute se constituie diagrama de variaţie a temperaturii în funcşie de timp, care este
caracteristică fiecărui strat de cărbune în parte.
Se execută cel puţin două determinări cu acelaş fel de cărbune iar dacă rezultatele diferă cu mai
mult de 10%, se efectuează o nouă determinare.
Ca măsură a gradului de pregătire a cărbunelui pentru autoîncălzire se admite viteza medie de
creştere a temperaturii (Vr) la timpul (t) în care s-a obţinut temperatura maximă.
T o
Vr = ( C/min)
t
Aceste date obţinute vor trece în tabelul următor:
Tipul cărbunelui Tipul de Temperatura (oC) Vr

reacţie Iniţială Maxi Variaţia (oC/mi
tr(min) mă de n)
temperatură
1.
2.
3.
4.
5.
Se compară curbele obţinute cu curbele din literatură şi se trag concluzii asupra tendinţei de
autoîncălzire a cărbunilor.
28
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ DEPLASAREA ECHILIBRULUI

CHIMIC ŞI VITEZA DE REACŢIE
Legea acţiunii maselor.

v1
Pentru reacţia aA +bB ←  cC + dD, la echilibrul celor două viteze de reacţie sunt egale:
v 2
v1 = k1 [A] • [B]
a b
k [C ]c • [ D ] d
= k [C] • [D] v1= v2 ⇒
c d 1
v2 2 = = Ke
k2 [ A] a • [ B ]b
∆n = (c + d) – (a + b) – variaţia numărului de moli
Kp = Kc (RT)∆n = Kk (p)∆n
[C ] • [ D ]
c d
Relaţia Kc = reprezintă legea acţiunii maselor.

[ A] a • [ B ]b
Guldeberg şi Waage au stability că raportul dintre produsul concentraţiilor produşilor de reacţie la
puteri egale cu coeficienţii lor stoechimetrici şi produsul concentraţiilor reactanţilor la puteri numeric
egale cu coeficienţii lor stoechiometrici este constantă, numită constantă de echilibru Kc
Deplasarea echilibrului chimic se face în conformitate cu principiul lui Le Châtelier. Conform
acestui principiu, dacă un system aflat ăn echilibru chimic suferă o constângere, echilibrul se deplasează
în sensul diminuării constrângerii.
Factorii care influenţează deplasarea echilibrului chimic sunt: temperature, presiunea şi
concentraţia.
29
Influenţa temperaturii.
Creşterea temperaturii unui sistem în echilibru (la p = constant) favorizează reacţia ce consumă
caldură (endotermă) şi defavorizează reacţia ce se produce cu degajare de căldură (exotermă). Reacţiile
reversibile,dacă sunt endoterme într-un sens,sunt exoterme în sensul invers.
exoterma
 →
Ex. 2 CO + O2 ←  
2 CO2
endoterma
Influenţa presiunii.
Este caracteristică reacţiilor de echilibru în faza gazoasă care se produc cu variaţie de volum.
Creşterea presiunii (la t0 C = constant) determină deplasarea echilibrului în sensul concentraţiei de volum,
echivalent cu micşorarea numărului de moli.
 
crestereap resiunii
→
←   
 
Ex. N2 + 3 H2 scadereapr esiunii
2 NH3
Influenţa concentraţiei.
Modificarea concentraţiei unuia din componenţii amestecului de reacţie,va determina desfăşurarea

reacţiei chimice în sensul care se consumă substanţa adăugată.
În lucrarea de faţă se va urmării deplasarea echilibrului chimic în funcţie de concentraţie. Se va studia
în mediu omogen, lichidul, reacţia dintre FeCl3 (clorură ferică) şi NH4SCH (sulfocianură de amoniu) cu
formarea de Fe(SCN)3 (sulfocianură ferică) şi NH4Cl (clorură de amoniu)
FeCl3 + 3NH4SCN ⇔ Fe(SCN)3+ 3NH4CL
Fe( SCN ) 3 • NH 4 Cl 3
Kc=
FeCl 3 • NH 4 SCN
Calitativ se va observa deplasarea echilibrului chimic prin compararea culorilor diferitelor probe
în care sa variat pe rând concentraţia uneia din substanţele iniţiale sau finale. Culoarea FeCl3 în soluţie
este galben-roşcată, a Fe(SCN)3 este roşu intens, iar NH4SCN şi NH4Cl sunt incolore.
Materiale necesare.
• Pahar Berzelius
• Eprubete
• Soluţii de FeCl3 şi NH4SCN în sticlă picurătoare
• NH4Cl
• Spatulă
• Pipetă
Modul de lucru.
30
În paharul Berzelius se pun circa 100 ml apă şi se adaugă 10-11 picături de soluţie FeCl3 şi 10-12
picături NH4SCN. Din soluţia obţinută se toarnă volume egale în 4 eprubete, astfel:
• În eprubeta 1 se adaugă 4-5 picături de soluţie FeCl3
• În eprubeta 2 se adaugă 4-5 picături de sol. NH4SCN
• În eprubeta 3 se pune un vârf de spatulă de NH4Cl şi se agită până la dizolvare
• Eprubeta 4 serveşte drept etalon de culoare.
Se compară culorile obţinute cu , culoarea soluţiei din eprubeta etalon şi schimbările de culoare se
explică în funcţie de modul în care s-a produs deplasarea echilibrului chimic.
Să se tragă concluziile pentru sensul în care s-a deplasat echilibrul chimic în cele 3 eprubete.
Factorii care influenţează viteza de reacţie.

Consideraţii teoretice.
În cursul unei reacţii chimice cantităţile de reactanţi descresc continuu iar cantităţile de produşi
cresc continuu.
Se numeşte viteza de reacţie - variaţia concentraţiei reactanţilor sau produşilor de reacţie în
unitatea de timp.
d CR
v=- ; CR – concentraţia reactanţilor
dt
d CP
v= + ; CP – concentraţia produşilor de reacţie
dt
Principalii factori care influenţează viteza de reacţie sunt: temperatura, concentraţia, suprafaţa de
contact, adaosul unor substanţe care măresc viteza de reacţie (catalizatori) sau pentru a o micşora
(inhibitori). Urmărind desfăşurarea în timp a reacţiilor chimice, CINETICA CHIMICĂ studiază viteza de
reacţie, influenţa diferiţilor factori asupra vitezei, precum şi totalitatea proceselor elementare ce intervin
în timpul transformaărilor chimice, deci elucidarea mecanismului de reacţie.
În lucrarea de faţă se va urmării cum influenţează viteza de reacţie, concentraţia şi temperatura.
Influenţa concentraţiei
Studiile experimentale referitoare la influenţa concentraţiei asupra vitezei de reacţie au dus la

determinarea ecuaţiei de viteză.
v = kn [A]na • [B]nb
pentru o reacţie de forma aA + bB → produşi

kn – constantă de viteză
na şi nb – ordinele parţiale de reacţie (pentru reacţii mai simple)
na = a şi nb = b
m = na + nb – ordinul global de reacţie
Pentru cazul general se poate scrie:
dC
- = kn • cn
dt
31
Influenţa temperaturii.
Este exprimată de relaţia lui Arrhenius:
•
Ea
k=A e
_
RT
unde:
A – factor preexponenţial cu aceleaşi dimensiuni ca şi k.
Ea – energie de acţionare.
R – 8,314 J/mol.K
Din forma logaritmică a expresiei relaţiei lui Arrhenius
Ea
1n k = 1n A -
RT
1
Se poate determina grafic 1n k = f(
T
) valoarea lui Ea = tgβ • R, sau analitic, utilizând valorile lui k
la două temperaturi diferite:
T2 • T1 k
Ea = • R1n 2
T2 − T1 k1
Materiale necesare.
• Soluţie Na2S2O3 (tiosulfat de sodiu),

• Soluţie H2SO4
• Eprubete
• Termometru
• Pehar Berzelius
• Trepied
• Sită azbest
• Bec de gaz
• Pipetă
Modul de lucru.
Studiul variaţiei vitezei de reacţie în funcţie de concentraţie se poate face prin exemplul reacţiei
dintre tiosulfatul de sodiu şi acidul sulfuric.
Na2S2O3 + H2SO4 → Na2SO4 = H2S2O3 (acid tiosulfuric)
Acidul tiosulfuric este instabil şi se descompune astfel:
H2S2O3 → S + H2SO3 (acid sulfuros)
Pentru executarea experienţei trebuie să preparăm 4 soluţii de concentraţii diferite de tiosulfat de

sodiu. În prima eprubetă turnăm 12 cm3 din soluţia iniţială de Na2S2O3, în a doua 9 cm3 soluţie iniţială şi 3
cm3 apă, iar în a treia 6 cm3 Na2S2O3 şi 6 cm3 apă şi în ultima 3 cm3 soluţie iniţială şi 9 cm3 apă.
32
Adăugăm 3 cm3 soluţie H2SO4 peste prima eprubetă şi agităm puternic. Cu ajutorul unui ceas
cronometrăm timpul până ce soluţia devine opalescentă. Se procedează la fel şi cu celelalte eprubete. Se
notează timpii. Din valorile timpilor se va deduce cum variază viteza de reacţie în funcţie de concentraţie.
Pentru influenţa temperaturii asupra vitezei de reacţie se va utiliza tot exemplul anterior. Pentru
temperatura camerei se vor folosii valorile timpilor obţinuţi la exemplul anterior. Se repetă experienţele,
dar de data aceasta înainte de a turna acidul sulfuric peste soluţia de Na2S2O3 se vor încălzii atăt soluţia de
Na2S2O3 cât şi soluţia de acid sulfuric în eprubete separate introducându-le într-un pahar Berzelius cu apă.
Paharul cu apă şi cu perechile de eprubete vor fi încălzite la temperaturile de 25o şi 35o C. După
atingerea temperaturilor respective, soluţiile se amestecă turnând acidul sulfuric peste tiosulfatul de sodiu.
Se agită şi se cronometrează timpul necesar apariţiei opalescenţei.
Din valorile timpilor obţinuţi se va concluziona cum variaz viteza de reacţie cu temperatura.
Rezultatele obţinute se vor trece sub formă de tabel:
Factorul care
influenţează viteza de Timpul 1 Timpul 2 Timpul 3 Timpul 4
reacţie
Concentraţia C1
C2
Temperatura C3
C4
33
DETEMINAREA TENSIUNII ELECTROMOTOARE

A PILELOR ELECTRICE
Pila galvanică sau elementul galvanic este un dispozitiv in care, pentru obţinerea energiei
electrice, se produce o reacţie de oxido-reducere.
Cea mai simplă pilă galvanică este alcătuită din doi electrozi, respectiv din doi conductori metalici
introduşi în soluţii de electrolit. Electrozii sunt uniţi în circuit exterior printr-un conductor electronic, iar
soluţiile de electrolit sunt separate printr-o diafragmă poroasă sau printr-o punte electrolitică.
În pilele galvanice, la anod, se produce o reacţie de oxidare, iar la catod, are loc o reacţie de
reducere.
Variaţia energiei libere ∆G a reacţiei de oxido-reducere dintr-o pilă galvanică reversibilă este egală
cu lucrul electric maxim efectuat de pilă.
Lucrul electric maxim reprezintă produsul dintre cantitatea de electricitate ce trece prin pila
galvanică (z.F) şi tensiunea electromotoare E a pilei galvanice (t.e.m.).
∆G=-z F E
Tensiunea electromotoare a unei pile galvanice este dată de suma algebrică a potenţialelor de
electroni.
E=ε+ + ε-
Unde:
ε+ -este potenţial de electrod al actodului
ε- -este potenţia de electrod al anodului
Ţinând seama de expresia matematică a potenţialului de electrică:
RT
ε = εo + • 1n • a
z•F
relaţia E=ε+ + ε- devine:

RT a
E= ε + − ε − + • 1n +
o o
z•F a−
Unde:
34
ε+o şi ε−o -sunt potenţialele standard ale catodului şi anodului

R –constanta universală a gazelor (8,3166 J/mol.grad sau 1,98 cal./mol.grad)
T –temperatura absolută, în grade Kelvin
F –numărul lui Faraday (96500 C)
a+, a- -activitatea ionilor reduşi şi respectiv oxidaţi.
RT a
Ecuaţia E= ε + − ε − + • 1n + arată relaţia dintre tensiunea electromotoare, potenţialul de
o o
z•F a−
electrod şi activităţile ionilor de metal din soluţiile de electrolit.
În această lucrare se va urmări dependenţa t.e.m. a pilei Daniell de concentrţia soluţiilor de
RT a
electrolit, dependenţa redată de ecuaţia E= ε + − ε − + • 1n + .
o o
z•F a−
Pila Daniell se compune dintr-o bară de zinc cufundată într-o soluţie de ZnSO4 şi o bară de cupru
introdusă într-o soluţie de CuSO4 şi are ca punte electrolitică o soluţie de KCl saturată.
Această pilă se reprezintă prin lanţul electrochimic: (-) Zn/ZnSO4: CuSO4/Cu (+). În pila Daniell,
la electrozi, au loc următoarele reacţii de oxido-reducere:
Anod(-) Zn→ Zn2+ + 2e-
Catod(+) Cu2+ + 2e-→ Cu
Ecuaţia reacţiei totale care generează curent electric în pila Daniell este:
Zn+Cu2+↔Zn2++Cu
Tensiunea electromotoare a pilei Daniell se deduce din relaţia de mai sus.
RT a
Cu 2+
E= ε Cu
o
− ε Zn
o
+ • 1n • a 2+
zF Zn
Pentru a urmări dependenţa tensiunii electromotoare de concentraţiile soluţiilor de electrolit se

alcătuiesc elemente Daniell folosind soluţii de CuSO4 şi ZnSO4 de concentraţii diferite. Valorile obţinute
experimental se compară cu cele calculate cu ajutorul ecuaţiei de mai sus.
Materiale şi aparatură necesară
35
• Pilă galvanică Daniell

• Voltmetru electronic sau montaj de opoziţie (Poggehdorff)
• Electrozi de Cu şi Zn
• Pahar Berzelius
• Pipete de 10 ml
• Balon cotat de 100 ml
• Soluţii de ZnSO4 şi CuSO4 de concentraţii diferite
• Soluţie saturată KCl
• Element Weston
Mod de lucru
Pentru determinarea t.e.m. se poate folosi montajul cu voltmetru electronic sau montajul de
opoziţie.
În cazul folosirii montajului de opoziţie, pila Daniell se leagă în paralel cu acumulatorul. Prin
deplasarea cursorului pe puntea cu fir se stabileşte poziţia pentru care acul sau spotul luminos al
galvanometrului indică 0. Curentul la galvanometru este 0 când t.e.m. a pilei Daniell ED este egală şi de
semn contrar cu t.e.m. a acumulatorului.
În acest montaj, conform legii lui Ohm:
ED=RD*ID
Unde:
RD –rezistenţa firului punţii ce intră în circuit
ID –intensitatea curentului ce trece prin pila Daniell
Firul metalic al punţii (aliaj Pt – Rh) este ales astfel încât rezistenţa RD să fie direct proporţională cu
lungimea lD (porţiunea ac de pe puntea cu fir)
RD ~ l D
LD = ac
Se înlocuieşte pila Daniell cu elementul Weston de t.e.m. cunoscută (EW = 1,018 V) şi care se leagă
tot în paralel cu acumulatorul.
Se deplaseayă din nou cursorul pe punte cu fir până la anularea curentului când:
EW = RW • IW
RW ~ lW = a’ c’
Unde:
RW – este rezistenţa firului punţii în acest montaj
LW – lungimea firului egală cu porţiunea a,c de pe puntea cu fir în cazul acestei masurători.
La anularea curentului, IW = ID şi deci se poate scrie:
EW E E E l
= D sau W = D ⇒ E D = EW D
RW RW lW lD lW
Pentru masurarea directă a t.e.m. a pilei Daniell se poate folosi un voltmetru electronic,când t.e.m.
se citeşte direct pe cadranul voltmetrului electronic
Se formează următoarele pile galvanice:
a) (-) Zn/ZnSO4 (1n) : CuSO4 (1n) Cu (+)
b) (-) Zn/ZnSO4 (0,1n) : CuSO4 (1n) Cu (+)
c) (-) Zn/ZnSO4 (1n) : CuSO4 (0,1n) Cu (+)
d) (-) Zn/ZnSO4 (0,1n) : CuSO4 (0,1n) Cu (+)
36
Se măsoară t.e.m. a pilelor formate (a,b,c,d,) şi se compară cu valoarea lor calculată cu ajutorul
relaţiei lui Nerst cunoscând a= cf unde c este concentraţia, iar f este coeficientul de activitate.
Se înlocuieşte tabelul de rezultate cu următoarele rubrici:
Pila Daniell lD lW Eexp Ecalculat
Se ştie:
EW = 1,018 V
ε Cu
o
= 0,345V
ε Zn = −0,75V
o
Factorii de activitate pentru soluţiile de CuSO4 sunt:
• CuSO4 1n ------ 0,067

• CuSO4 0,1n ---- 0,216
• CuSO4 0,01n --- 0,521
Factorii de activitate pentru soluţii de ZnSO4 sunt:
• ZnSO4 1n ------- 0,063

• ZnSO4 0,1n ---- 0,202
• ZnSO4 0,01n – 0,477
În cadrul acestei lucrări se vor determina şi t.e.m. ale următoarelor pile:
(+) Cu/CuSO4 (1n) : Hg2Cl2/Hg (-)

(+) Cu/CuSO4 (0,1n) : Hg2Cl2/Hg (-)
(-) Zn/ZnSO4 (1n) : Hg2Cl2/Hg (+)
(-) Zn/ZnSO4 (0,1n) : Hg2Cl2/Hg (+)
Modul de lucru este identic cu cel anterior.
Powered by http://www.e-referate.ro/
Adevaratul tau prieten
37

Lucrari de Laborator

Caricato da

Informazioni sul documento

Titolo originale

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Lucrari de Laborator

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

CHIMIE GENERALĂ LUCRĂRI PRACTICE

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

LUCRĂRI PRACTICE DE LABORATOR

securitatea muncii în ateliere, laboratoare unde se lucrează cu substanţe chimice.....................1

A. MATEI, CHIMIE GENERALĂ “LUCRĂRI PRACTICE”, PETROŞANI 1993

SECURITATEA MUNCII ÎN ATELIERE, LABORATOARE UNDE SE

• Să cunoască şi să respecte regulile privind manipularea substanţelor chimice, folosirea ustensilelor

Reguli privind manipularea substanţelor chimice şi utilizarea ustensilelor şi a aparaturii:

• Substanţele chimice se păstrează în flacoane închise şi etichetate.

Calculul echivalenţilor chimici (E):

În general E pentru un acid: a = H n A → nH + + A n −

M a − masa molară a acidului;

În general E pentru o bază (hidroxid):

M b − masa moleculară a bazei (hidroxidului);

În general E pentru o sare: S = Az Bn → zA n − + nB z +

M s − masa moleculară a sării;

M HCl M HNO3 M H 2SO4

M NaCL M Na 2 SO4 M CaCO3

a) determinarea echivalentului chimic al acidului sulfuric:

Aparatură şi materiale necesare:

Pentru determinarea echivalentului gram al acidului sulfuric, acesta se tratează co o soluţie de

Cunoscând echivalentul gram al hidroxidului de natriu ca fiind 40 g şi cantităţile în greutate ale

Tg şi Tb − concentraţiile soluţiilor de acid şi bază.

Pentru lucru se iau 25 ml soluţie de H 2 SO 4 de concentraţie cunoscută şi se pun într-un pahar

Cu ajutorul relaţiilor de mai sus se determină m a şi mb . Din formulă se calculează şi E g . Se

b) Determinarea echivalenţilor chimici ai sărurilor ( Na 3 PO 4 , Na 2 PO 4 , NaH 2 PO 4 )

Aparatură şi materiale necesare:

• Soluţii de Na 2 HPO 4 , NaH 2 PO 4 , NaH 2 PO 4

Pentru determinarea echivalenţilor chimici ai sărurilor ( Na 3 PO 4 , Na 2 HPO 4 , NaH 2 PO 4 ),

ma −cantitatea in grame de H 2 SO 4 intrată în reacţie:

m s −cantitatea in grame de sare intrată în reacţie

n a şi n s - reprezintă numărul de milimetri de H 2 SO 4 şi sare intrată în reacţie

I. PREPARAREA UNOR SOLUŢII DE DIFERITE CONCENTRAŢII

I. Prepararea unor soluţii de diferite concentraţii

• Concentraţie procentuală, “%” – reprezintă cantitatea de substanţă exprimată in grame conţinută în

• Sare solidă NaCl şi KCl

100 g sol. NaCl.......................C % g NaCl

Prepararea unor soluţii normale şi molare de KOH 0,1 n, H 2 SO 4 0,1 n, H 2 C 2 O4 • 2 H 2 O 0,1

Se calculează echivalentul hidroxidului de potasiu apoi cantitatea necesară pentru prepararea a

Pentru prepararea soluţiei de H 2 SO 4 0,1 n se calculează cantitatea de H 2 SO 4 96% necesară.

Ceea ce în volum reprezintă:

II. Stabilirea titrului şi factorului soluţiilor

Calculul titrului şi factorului:

Ecuaţia chimică dupa care se desfăşoară titrarea este:

E KOH • V H 2C2O 4 • 2 H 2 O • TH 2C2O 4 • 2 H 2 O

Rezultatul va fi media aritmetică a celor două determinări.

ANALIZA UNOR PARAMETRII FIZICO-CHIMICI AI APELOR REZIDUALE

exploatare. În cazul apelor reziduale provenite de la preparaţiile de cărbune principalul impurificator îl

Caracteristici U/M Ape de preparaţie Ape de mină

Turbiditatea sau suspensiile.

pH, aciditate, alcalinitate

Determinarea suspensiilor totale

Determinarea pH- lui

ml HCl 1N/ dm3 = V· f

ml HCl 1N/ dm3 = V· f

Rezultatele obţinute se trec în tabelul de mai jos:

Apa de analizat Tipul determinării U/M Valoarea

DETERMINAREA pH-ULUI, ACIDITĂŢII, ALCALINITĂŢII

Principalele proprietăţi ale apelor industriale.

• Duritate temporară (dt), dată de suma bicarbonaţilor de calciu şi de magneziu. La încălzire dt se

Ca( HCO3 ) 2 ⇔ CaCO3 + CO2 + H 2 O

Duritatea se exprimă în grade de duritate. Gradul de duritate reprezintă în România duritatea

Aparatură şi materiale necesare: