delir

Prin ceatza din capul meu, vine inspiratia sovaind pe cararile sufletului meu aducand disperare si
intensitate sentimentelor ce le port. In aceasta poezie sunt exprimate in antiteza iubirea si ura fata de
viata, facand un echilibru intre cele 2 lumi imaginare, reale totodata in care traiesc.

-sunt indragostita iar de ideal. De ce?
-se misca norii.
-cui ii pasa? Ce frumos e asfintzitu!....

Iar vocea alexandrei suna de la distanta:
-ai sa te pierzi!

-si razele de soare!

-si focul? Cum e focul?

-Din carbune ruginit,
De flacara risipit. [

Iar pasii ei mi se par din ce in ce mai la distantza
] Si vine un inger,si ma intreaba
cum e viata?
si o sosea prapadita de timp, prin padure.
o biserica la departare-
copacii nu ma mai iubesc!
Ce frumos e sa traiesti!
AMURG!!
Ecoul tzipatului meu auzinduse pustiit printre copaci:
Amurg..amurg..


-hai, haide cu mine!
Pan la pod, si inapoi,
Doar atat iti cer!
ETERNITATEA!

apropiinduma din ce in ce, imi dau tenesii jos din picioare.
-Am ajuns la ea!
Facand inca doi pasi, incep so simt pe sub pisioarele mele, cum valvaie usor

-am ajuns la apa! Doar la cer nu pot ajunge!
Fericirea faptului ca simteam raul cum curge sub picioare era in corcondanta cu nostalgia si tristetea
faptului ca nu pot atinge cerul.
-de ce?
O pasare zburand ma avertizase, parca, ca vin nori.
-cui ii pasa?
Mintea si sufletul meu,
au luato razna aman2,
si uitanduma in sus am strigat cu toata fiintza:
-cerule, cat te iubesc!
Auzindusen lung sin lat
Ecoul disperarii mele.