Sei sulla pagina 1di 11

Literatura universală din secolul al XX-lea:

tipicitate şi inovaţie

Plan:

1. Tipuri de literatură din secolul al XX-lea (preliminarii).


2. Curente avangardiste de la începutul secolului al XX-lea şi raportul dintre ele.
3. Poezia secolului al XX-lea.
4. Proza din secolul al XX-lea:
– tipuri de roman, nuvele;
– teme reprezentative.
5. Dramaturgia din secolul al XX-lea.
6. Curentul postmodernist. Trăsături importante ale curentului.
7. Impresii privind modul de receptare a literaturii din secolul al XX-lea (concluzii finale).
8. Bibliografie.

1) Literatura universală contemporană, fiind marcată de noile tendinţe şi orientări din


domeniile ştiinţei şi artelor, a stimulat marii scriitori ai acestui secol întru preocuparea de noi
probleme fundamentale ale omului modern. Se remarcă încercarea de a esenţializa natura umană
şi posibilităţile de afirmare a acesteia într-o epocă atît de complexă cum sînt cele modernă şi
postmodernă. Importanţa pe care o capătă, în termeni deosebiţi, critica literară, face şi mai strînsă
legătura ei de dezvoltare cu ideile secolului încorporate în curentele literare şi relevînd o gamă de
interpretări ale fenomenului literar. Obiectul criticii rămîne a fi textul, opera literară.
În literatura universală din secolul al XX-lea se impun două tipuri de literatură: una de tip
realist, cu menirea de a continua tradiţiile literaturii realiste din epocile precedente, şi alta de tip
modernist, cu accentul pus pe înnoirea literaturii atît la nivelul problematicii, al conţinutului, cît şi
la nivelul formal (structură, compoziţie, genuri şi specii literare, procedee artistice ş.a.).
Realismul şi modernismul propagă anumite trăsături semnificative, care determină impactul
literaturii cu epoca şi cu cititorul care observă inovaţiile. Realismul acestei epoci se asociază, de
cele mai multe ori, cu ceea ce numim „tradiţionalism”, iar complexitatea curentului dat derivă din
impactul pe care l-a avut asupra lui modernismul. Termenul „modernism” însă are mai multe
semnificaţii:

1
- este un curent literar de la sfîrşitul secolului al XIX-lea în ţările Americii Latine, apoi în
Spania, în Portugalia, marcat de influenţa parnasianismului şi a simbolismului francez (în sens
restrîns);
- mişcarea sau curentul literar manifestat în cultura europeană de la cumpăna secolelor XIX-
XX, continuînd pînă în a doua jumătate a secolului al XX-lea, opus tradiţionalismului, ce se
caracterizează prin ruperea legăturilor cu tradiţia, anulînd-o, în consecinţă, şi prin înnoirea
literaturii în spiritul epocii moderne (în sens larg);
- uneori, în modernism este încadrat şi avangardismul sau avangarda, ca formă extremă a
modernismului, alteori modernismul este chiar identificat cu avangarda;
- în sens larg, termenul de modernism subsumează curentele avangardiste (futurismul,
expresionismul, imagismul, dadaismul, suprarealismul etc.), manifestate şi ele – deşi diferit – în
toate genurile literare.
Calificativele „modern-modernist” trebuie delimitate clar, care uneori se confundă sau se
identifică. Nu orice operă modernă, creată în epoca modernităţii, e şi modernistă, în sensul de
apartenenţă la curentul „modernismul”, dar toate operele moderniste sunt, totodată, şi moderne,
adică novatoare. Acelaşi lucru se referă şi la calificativele „postmodern – postmodernist”: nu toate
operele create în postmodernitate, deci postmoderne, sunt şi postmoderniste, adică aparţin
curentului „postmodernismul”.

2) În literatura secolului al XX-lea se întrevede puterea romantismului cu amprentele sale în


lirica promovată de curentele avangardiste precum: dadaismul, suprarealismul, futurismul,
expresionismul, imagismul, ermetismul, naturismul ş.a. Accente deosebite se pun pe noutatea pe
care o aduce opera scriitorului şi încadrarea acestei noutăţi în spectrul tematic al epocii, care ar fi:
viaţa, moartea, timpul, sensul existenţei, idealul, iubirea, absolutul etc. Între toate curentele de
avangardă din acest secol există un raport cantitativ, care denotă realităţile civilizaţiei recente şi
destinul omului în cadrul acesteia. Raportul dat poate stabili şi un coeficient măsurat între sfera
subconştientului şi în explorarea adîncului conştiinţei umane. De exemplu mişcările de avangardă,
cu implicaţii de nume ale renumiţilor scriitori din secolul al XX-lea, aveau tendinţe de a sparge
tiparele literaturii precedente prin revolte spectaculoase, dar acest fapt conştient a impulsionat şi o
marcă a subconştientului la nivel de „creare” a „noii literaturi”. Nu este oare o reacţie a
subconştientului ceea ce expun avangardiştii în replicile lor „conştiente” (după părerea acestora)?:
„Omul nu este decît ceea ce face el însuşi din sine” (existenţialiştii) sau „existenţa precede
esenţa” (J. P. Sartre);
„Să ieşim din înţelepciune ca dintr-o carapace oribilă şi să ne aruncăm asemenea unor
fructe pigmentate de orgoliu în gura imensă şi strîmtă a vîntului” (Marinetti, în „manifestul”

2
curentului „futurismul”); „Nu există nimic în spirit care să nu fie sau să poată deveni literă”
(Isidore Isou, reprezentant al „lettrismului”); „Exlorarea vieţii conştiente de apreciere, (...), îl fac
pe om”(A.Breton, reprezentant al suprarealismului); „Comportamentul nostru uman îşi relevă tot
ridicolul său; orice întîmplare absolută şi inutilă; orice realitate; orice limbaj, să articuleze; să se
dezagrege; să se golească de conţinut, astfel încît totul fiind lipsit de importanţă: ce putem face
altceva, decît să rîdem de tot?” (E.Ionesco, „Eu şi piesele mele”, reprezentantul al „teatrul
absurdului”); „Naşterea „autorului” e o consecinţă a „morţii autorului”?” (R.Barthes în
articolul „Moartea autorului”); „Vreau să fiu un poet nou atît în formă, cît şi în fond, dar – în
opoziţie cu unii moderni care nu au o bază suficientă a artei lor – am gustul profund al marilor
epoci, adică vreau să spun că stimez infinit Marele Secol şi, în mod particular, pe cei care au
dreptul să se cheme clasici” (Guillaume Apollinaire).
Curentele literare de avangardă au promovat idei cu repercusiuni diverse în receptarea lor de
către public, care, la rîndul său, a avut intenţia de aprobare sau refuz a situaţiei stabilite reacţionar
în veacul al XX-lea. -
3) În secolul al XX-lea poezia este tributară în mare măsură romantismului. Ea devine o
formă „intelectualizată”, direcţionată spre mintea şi inima cititorului. Lirica deci, privită în
aspectele ei teoretice, este transformată într-o adevărată „sărbătoare a intelectului”. Lirica
modernă se distinge prin re-crearea limbajului poetic şi a tehnicii metaforice, prin incifrarea şi
ermetizarea poeziei, prin spargerea tiparelor limbii, a gramaticii şi a sintaxei tradiţionale. Totodată,
se afirmă şi o poezie axată pe problemele politice şi sociale ale contemporaneităţii, o poezie
militantă şi angajată, la care au aderat poeţi provenind din diferite mişcări şi curente literare.
Lirica franceză la începutul secolului al XX-lea este marcată de creaţia unor poeţi greu
clasificabili din punctul de vedere al apartenenţei la vreun curent literar. Reprezentativ în acest
sens este Paul Valéry (1871-1945). Acesta este considerat, pe drept, un poet apolinic, care aduce
lumină în explorarea adîncurilor întunecate ale fiinţei („Narcis”, „Cimitirul marin” ş.a.). Poetul
prevede parcă absolutul din versuri, aruncînd ceea ce este străin poeziei. Valéry încearcă să împace
clasicismul cu simbolismul, reliefînd din ambele ceea ce i se părea mai trainic şi contemplînd
erudiţia, ermetismul, aluzia.
Guillaume Apollinaire (1880-1918) a contestat curentele tradiţionaliste, aderînd la noile
direcţii. La el este simţit spiritul de inovaţie, registrul tematic larg şi variat (catrenele
„Bestiarului”), tradiţia poeziei pure a „descriptiviştilor” („Alcooluri”).
Reprezentantul poeziei ruse de la începutul secolului al XX-lea, Serghei Esenin (1825-
1895), un ultim poet „cu satu-n glas”, a abordat „Motive persane”, dar şi motive autohtone: satul,
natura, iubirea, omul cu frămîntările sale, viaţa şi moartea. Ceea ce este important de menţionat în
coordonata lirică eseniană, e faptul că natura şi animalele nu sunt doar elemente de decor în

3
poezie, ci forme esenţiale ale vieţii („Vulpea”, „Cîntecul căţelei”). Dragostea dispune de risipiri
nostalgice („Ana Sneghina”, „Moscova cîrciumăresă”).
Federico García Lorca (1898-1936), unul dintre cei mai mari poeţi spanioli din secolul al
XX-lea, un plenipotenţiar al „Generaţiei de aur”, a cîntat literatura şi i-a oferit un colorit de
aspiraţie umană de sorginte socială, concretă („Carte de poeme”, „Impresii şi peisaje”, „Cante
Jondo”, „Romancero ţigan”).
Jorge Luis Borges (1899-1986), poet latinoamerican ce relevă în spirit miraculos ceea ce se
numeşte fenomenal. Poezia sa, ca o grădină fermecată anunţă cumva motive specifice prozei sale
scurte. „Simplitate”, „Arta poetică”, „Everness”, „Un orb”, „Fericirea”, „Cenuşa lui Adam” şi
multe alte poezii ale sale conturează ideea că „Nimic nu e atît de vechi sub soare” şi „Totul se
întîmplă pentru prima oară, dar într-un chip veşnic”.
Poezia din secolul al XX-lea, cu reprezentanţii săi destul de lucizi în conturarea armoniei
estetico-renovatoare, se caracterizează printr-un continuu proces de înnoire. Chiar dacă este simţită
amprenta simbolismului, sub semnul căruia începe şi creaţia poetică a lui R.M.Rilke, Apollinaire,
P.Valéry, Ady Endre, distincţia va constitui absolutul, certitudinile. Revolta împotriva
nedesăvîrşirii condiţiei umane, descoperirile din lumea inconştientului sunt motive cercetate în
spirit dadaist şi suprarealist. Încercările în această direcţie sunt făcute de T.Tzara, André Breton,
P.Eluard. Interesante sunt conturate atitudinile esenţiale şi naturale de viaţă în cadrul futurismului,
al ermetismului, al unanimismului. Expresionismul redă, în accepţia esteticii sale, o nouă expresie
a realităţii prin raportarea lucrurilor la absolut şi printr-o participare patetică la imaginea creată.
Aceasta din urmă este reprezentată de Georg Trakl, Th.Däubler, Lucian Blaga, parţial accente
expresioniste se vor simţişi la R.M.Rilke. Lirica angajată abordează o poezie a evenimentului,
exaltînd eroismul şi libertatea prin reluarea firului poeziei orale şi al celei patriotice.
4) Secolul al XX-lea este numit „secolul romanului”. În acest veac apar romane care
inovează formulele speciei fie prin deplasarea unor accente, fie prin modificări de structură.
Experienţa proustiană a marcat romanul din acest veac. Este perioada în care romanul românesc se
ridică, într-un timp relativ scurt, la nivelul valoric al romanului universal, atît prin complexitatea
problematicii abordate, cît şi prin modalităţile de expresie, datorită creaţiilor unor scriitori ca Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu.
Marcel Proust (1871-1922) a devenit o notorietate în istoria literaturii franceze şi universale
prin modelele sale capitale de inovaţie în romanele sale. Ciclul „În căutarea timpului pierdut ”,
alcătuit din şapte romane, este romanul propriei sale vieţi. Pătrunderea elementelor poetice în
roman vor fi modelatoarele temei esenţial-psihologice – timpul şi filozofia lui în aspectele de viaţă
generice.

4
Franz Kafka (1883-1924) – scriitor austriac de origine cehă, care şi-a scris opera în limba
germană. Sensul creaţiei sale trebuie înţeles în contextul social-istoric al timpului. Nuvelele şi
romanele sale desprind o viziune halucinantă şi grotescă asupra lumii – fantasticul se împleteşte
cu realul, absurdul cu logicul. Eroii operelor sale, Josef K. din „Procesul”, arpentorul K. din
„Castelul”, Gregor Samsa din „Metamorfoza”, sînt urmăriţi de spaimă, de frică, de nelinişte, de o
vină pe care nu o cunosc, viaţa lor devenind un adevărat coşmar. Cel mai cunoscut din romanele
sale este „Procesul”, roman parabolic în care orice eveniment descris ia forma unei farse lipsite de
sens, absurde.
Jean-Paul Sartre (1905-1980) – reprezentantul romanului existenţialist. „Muştele” este
romanul ce aduce în scena epocii un „homo sapiens” intelectual dispus în persoana autorului. El
cugetă asupra existenţei, realizînd că aceasta este o faimoasă „Greaţă”, e un sentiment al regăsirii
omului autentic: „Greaţa nu m-a părăsit şi nici nu cred că mă va părăsi curînd; dar nu o mai
îndur, nu mai este o boală, un acces trecător: sînt chiar eu. ”
Albert Camus (1913-1960) – scriitor francez modern de renume, care reprezintă, alături de
J.P.Sartre, existenţialismul în literatură. Autorul vede în om posibilităţile întru depăşirea absurdului
prin „revolta instinctivă” . Camus este cunoscutul romancier, eseist, avînd intenţia de a constata
absurditatea existenţei umane, prin asumarea suferinţei. Tema mitologică cu privire la eroul Sisif
din „Mitul lui Sisif” îşi găseşte reflectare în romanul său „Străinul”. „Ciuma” este romanul a
cărui temă reprezentativă cere în subtext solidaritatea şi enunţă demnitatea umană în contextul
situaţiei de „ciumă”, pentru a detrona „răul universal”.
Mihail Bulgacov (1891-1940) – scriitor rus care şi-a aflat faima în literatura universală,
asimilînd importantele tradiţii ale literaturii ruse (Gogol, Dostoevski ş.a.) şi ale celei europene
(Goethe, Wells, Hoffmann ş.a.). Romanul „Maestrul şi Margareta” se desfăşoară pe două planuri
temporale, care semnifică şi dubla intenţie a autorului de prezentare a stării psiho-sociale în cadrul
activităţii umane. Filozoficul din acest roman stimulează cititorul spre cugetare şi conştientizare a
problemei vieţii socio-culturale din epocă.
Gabriel Garcia Marquez (n.1928) – scriitor din America latină, care şi-a făcut un renume
mondial după ce a publicat romanul „Un veac de singurătate”. În opinia autorului: „singurătatea
considerată ca negaţie a solidarităţii este un concept politic de cea mai mare importanţă”.
Umberto Eco (n.1932) – teoritician şi om de ştiiinţă, mereu interesat de Evul Mediu.
Romanele lui parcă prevăd o schemă romanescă de tip detectiv. El tinde spre ceea ce s-ar numi
„roman total”, adică roman istoric, filozofic, psihologic, social, etc., dar şi „Bildungsroman”.
„Numele Trandafirului” vorbeşte de polivalenţa semnificaţiilor din însuşi titlul romanului, de
„figura” metaforică a rozei. „Pendulul lui Foucault ” este „un megaroman elaborat cu

5
ingeniozitate inginerească, prin adjoncţiunea programatică a diverse nivele semantice şi stilistice
...” (Marin Mincu).
Jerome Salinger (1919-2005) scrie „De veghe în lanul de secară” inspirat, ca şi povestirile-
i, din lumea unei adolescenţe marcate de derută şi incomunicabilitate. Acest roman are un erou
simbolic care prin dorinţa sa de a apăra copilăria ameninţată, află necesitatea căutării unui model
de viaţă mai elocvent decît cel oferit de societate. Interesant este faptul că în această perioadă, un
fenomen important în literatura americană l-a constituit mişcarea numită „Beat Generation”,
apărută la sfîrşitul anilor ΄50. Nu este oare şi o influenţă marcantă a acestei mişcări simţită pe
fundalul romanului lui Salinger, promovînd un mod de viaţă inclusiv excentric.
Ernest Hemingway (1898-1961) este scriitorul ce a vrut să afle mereu evenimente dintre cele
mai importante care se desfăşurau în secolul al XX-lea. El considera că scriitorul trebuie să
prezinte „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu”. Scriitorul american a proclamat aşa-
numitul „principiul al aisbergului”. Nuvela sa „Bătrînul şi marea” este una dintre cele mai
cunoscute şi apreciate creaţii hemingwayene. Chipul bătrînului Santiago reprezintă pur şi simplu
Omul.
5) Dramaturgia din secolul al XX-lea, în marea diversitate de teme şi forme ale sale, este
greu de a fi clasificată după un anumit criteriu. Totuşi, sub raport tematic, distingem trei direcţii
principale: socială, psihologică şi a sensului existenţei. Sub raportul formei urmărim cele mai
importante curente şi orientări: avangarda, expresionismul, existenţialismul, teatrul absurdului, şi
drama poetică.
Anton Pavlovici Cehov (1860-1904) este dramaturgul rus ce abordează prin satirizare tema
vicială a societăţii ruseşti a timpului. Se remarcă prin oportunismul său în piese de valoare
universală: „Pescăruşul” – o pasăre cu rol simbolic, reliefînd indiferenţa şi suficienţa oamenilor
comuni, lipsiţi de idealurile înalte. „Unchiul Vanea” condamnă categoria intelectualilor pretenţioşi.
„Trei surori” exprimă accepţia autorului cu privirea la monotonia provincială. „Livada cu vişini”
– opera de maturitate şi ultima piesă a lui Cehov. Este lipsită de conflict, iar personajele amintesc
de o plecare a tuturor şi de un simbol al lumii care apune pentru totdeauna. Simbolismul
asemănător celui din „Raţa sălbatică” de Ibsen este evident cel mai puternic în „Pescăruşul”,
degajînd o atmosferă specifică în contextul social.
Luigi Pirandello (1867-1936), fiind poet şi prozator cu originile siciliene, păstrează totuşi
recunoaşterea internaţională în dramaturgie. „Şase personaje în căutarea unui autor” dezvăluie
problema raportului dintre realitate şi ficţiune. Autorul sugerează ideea că viaţa , realitatea sînt
mult mai puternice decît posibilitatea artei de a le întruchipa. Caracterul dramatic parcă se
destramă. Dramaturgul italian a fost văzut de unii critici literari drept un precursor al teatrului
absurdului, al anti-teatrului sau al anti-dramei, în general.

6
Jean-Paul Sartre, ca dramaturg este recunoscut prin piesa „Muştele”. Intriga acesteia este
împrumutată tragicilor greci, pentru a deruta cenzura ocupanţilor. Sartre a reluat, în „Muştele”,
tragedia lui Oreste, oferind conflictului antic o semnificaţie nouă. Oreste este încarnarea cea mai
deplină a idealului sartrian, care se caracterizează, în primul rînd, tocmai prin nemulţumirea de a se
fi realizat. Dacă ar fi să adoptăm perspectiva autorului, ar trebui să interpretăm nostalgia pe care o
resimte Oreste drept o maladie a perfecţiunii: tristeţea Omului de a nu fi Om pur şi simplu.
S.Beckett şi E.Ionesco sunt reprezentanţii fideli ai teatrului absurdului. La o profunzime de
gînduri absurde ale personajelor din piesele acestora, deducem caracterul absurd ale existenţei în
condiţiile imposibilităţii de comunicare între oameni. Beckett are o vigoare literară prin modelul
de ilustrare al aşteptării, dezvăluit în piesa „Aşteptîndu-l pe Godot”. Ionesco amplifică situaţiile
depresive absurde în renumitele sale piese: „Cîntăreaţa cheală”, „Scaunele”, „Lecţia”.
Per Lagerkvist (1891-1974) scriitor suedez, dramaturg de cercetare maximă în contextul
literaturii suedeze. El a ştiut să delimiteze viaţa personală de cea profesională. „Omul care şi-a
trăit viaţa” este o piesă de rezistenţă spirituală în „coplexitatea” timpurilor sale, în anii treizeci ai
secolului al XX-lea. Umanismul său în spaţiul contemporaneităţii este o luptă contra răului fascist.
Dezvoltarea dramaturgiei este însoţită de o dezvoltare a artei spectacolului teatral, ale cărei
variate posibilităţi de expresie contribuie la potenţa valorilor textului dramatic.
6) Postmodernismul în literatura şi arta contemporană este un fenomen relativ recent. Eugen
Simion, critic, lingvist şi academician român face o referire cu privire la fenomenul în cauză:
„Scriitorul postmodernist încorporează, în propriul text, fragmente de texte şi experienţe ale
altora, recunoscîndu-le şi numindu-le explicit. Face, aşadar, literatură, pornind mai degrabă de la
literatura ce îl precede, decît de la realitatea istorică a secolului al XX-lea, ce-l conţine, iese din
cărţi, dintr-o uriaşă Bibliotecă, la care se ataşează cu un spirit, pe de o parte, ironic, pe de alta,
ludic ”. Un alt intelectual român, Mircea Cărtărescu, enunţa colocvial: „Postmodernismul este
epifenomenul cultural, artistic şi, în cele din urmă, literar al postmodernităţii, calitate în care el
reflectă toate trăsăturile filozofice şi ideologice ale acesteia...; el exprimă în orice caz, fie prin
ruptură, fie prin continuitate, o relaţie esenţială, ombilicală între cele două mari curente de
gîndire estetică ale secolului nostru”.
Trăsăturile specifice, rezultate din diversitatea tipurilor de postmodernism, nu sunt întru totul
noi:
- lumea e un text, prin „text” avîndu-se în vedere aspectul semantic şi formal al oricărei opere de
artă, care pentru a fi înţeleasă, trebuie citită (receptată) de un cititor (receptor);
- în literatura postmodernistă se renunţă la orice reguli rigide de creare a operei, scriitorul avînd
libertatea de a apela ala toate experienţele estetice şi artistice ale trecutului (curente, şcoli,

7
genuri şi specii, limbaje etc.), combinîndu-le şi variindu-le în măsura talentului şi a erudiţiei
sale;
- orice text nou înglobează elemente („citate”, inserţiuni), reprezentînd ceea ce s-a numit
„intertext” sau „intertextualitate” la nivel de implicare a citatelor, trimitere la personaj, la
titluri de operă, la nivel de motive.
Noutatea manierei postmoderniste constă în încorporarea tradiţiei în sensibilitatea modernă
prin înscenarea unui dialog acolo unde modernismul propunea un divorţ. Postmodernismul ţine
doar de artă. El nu reprezintă nici pe deoarte un fenomen omogen. Receptarea literaturii
postmoderniste, la toate nivelurile (traduceri, interpretări critice, opere originale etc.) se află în
plină desfăşurare.
Autorul cărţii „Postmodernismul românesc”(1999), Mircea Cărtărescu, menţionează: „că
o mare epocă din istoria umanităţii – modernitate – s-a încheiat şi că intrăm într-o lume de alt tip,
în care concepte concepte fundamentale ca realitate, istorie, valoare, artă se modifică esenţial şi,
o dată cu ele, omul însuşi”.

7) Cursul de literatură universală este efectiv studentului de la facultăţile cu profil umanist,


într-un mod special, relevîndu-i competenţele de analiză teoretică în combinaţie cu spiritul său
etico-estetic. Importanţa literaturii universale nu se află primordial doar în perimetrul teoretic al
cursului, ci şi în cultivarea simţului de excepţie, care ştie a desghioca miezul literar-valabil, real şi
impresionant. Este vorba de acea maturitate pe care trebuie să o încercăm în tragerea concluziilor
finale, în elaborarea unor esee privind anumite concepte studiate.
Elevate rămîn a fi întrebările pe care le punem în timpul lecturării unor poezii, nuvele,
romane. Nu ştim dacă e bine să vorbim în acelaşi sens şi de piese, care au menirea de a fi discutate
vizual, prin expresia pe care o va enunţa actorul de teatru.
Subiectele ce ne interesează îşi află interpretarea în timpul analizei lor în întregime. Este
evident aspectul culturii care triumfă în noi odată cu spicuirea unor pasaje şi cu depistarea
eterogenităţii lor în plan universal.
Ceea ce este important de a reţine, cu privire la secolul al XX-lea în literatura universală,
este:
- polivalenţa de genuri şi specii literare abordate de scriitorii, poeţii şi dramaturgii din secolul al
XX-lea; dar a se reţine faptul că implicarea acestora în diferite curente literare a constituit o
motivaţie a veacului. Să nu uităm că şi noi suntem tributari în mare parte acestui secol, căci ne-
a extins din cenuşa sa pentru a putea merge mai descătuşaţi în secolul al XXI-lea şi iată-ne în
picioare!

8
- tehnica efectivă de receptare a romanului: schiţarea unor motive şi raportarea lor la
problematica universal-valabilă; receptarea semnificaţiilor pe care le oferă poezia ţine de
competenţa fiecărui cercetător în parte;
- relaţia autor-operă-receptor trebuie să se manifeste plenar în circuitul întrebărilor de genul:
A. De ce autorul nu a scris lucrarea respectivă într-o manieră expresionistă, doar nu era un
prieten fidel al acestui curent?
B. Unde se găseşte adevărul operei, dacă autorul, fiind în viaţă, şi-a schimbat de sute de ori
răspunsul la aceeaşi întrebare?
C. Nu este vorba aici, în operă, de un efect stilistic cu intenţie de a-l face confuz pe cititor?
De ce o face?
D. Avem posibilitatea şi noi ca să ne manifestăm în literatura din secolul al XXI-lea,
realizînd creaţii cu priză la public? Cum o vom face? Ce ne va putea stimula într-un mod inedit în
această direcţie?
E. Perimetrul cunoştinţelor noastre va fi un model de zugrăvire a Noului sau va deveni o
plagiere a „greţii” sartre-ene, o „aşteptare” din absurditatea lui Beckett, o „singurătate” din
lumea lui Gabriel Garcia Marquez, un „Aleph” de intersecţie al lui Borges, o „ciumă” de mărimea
concepţiei lui Camus, o luptă plictisitoare din lumea lui Lagerkvist?
Remarcabile rămîn a fi ideile ce se întrevăd efectiv dintre operele capitale care au puterea de
a ne creşte moral, spiritual; de a ne cultiva spiritul analitic de care dispunem în proporţie de 25%
sau chiar mai puţin. Iată care ar fi unele din aceste idei:
„Şi eu stau la marginea unei prăpastii ameninţătoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în
prăpastie” (G.Salinger, „De veghe în lanul de secară”);
„Oamenii îşi pierd timpul printre lucrurile netrebuincioase” (Pier Lagerkvist,);
„Mai dăduse ceva bani pentru a pipăi gheaţa şi spuse – iată marea invenţie a epocii noastre!”
(G.G.Marquez, „Un veac de singurătate”);
„Orbii nu au noţiunea timpului şi nici lucrurile timpului nu le văd”(S.Beckett, „Aşteptîndu-l
pe Godot”);
„Iisus Hristos a fost un personaj istoric de o forţă extraordinară” (D.Brown, „Codul lui Da
Vinci”);
„M-am săturat pînă peste cap de acest Vademecum al Contribuabilului.” (U.Eco, „Pendulul
lui Foucault”);
„Nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual de fericire” (A.Camus, „Mitul lui
Sisif”);
„Îi cădeau lacrimi şi ceva îi spunea că trebuie să sape acolo”(P.Coelho, „Alchimistul”);

9
„Am înţeles, că munca poetului adesea este îndreptată nu spre poezia însăşi, dar către
inovaţiile demonstrate, că poezia lui este desăvîrşită” (J.L.Borges, „Aleph”).

Important este ceea ce căutăm în felul nostru de a fi. Oriunde şi oricînd sunt necesare nişte
repere cultivate în raţiunea scriitorilor universali. Iată care este intenţia literaturii universale:
„cugetă cititorule, analizează cît mai riguros literatura, culege din ea ceea ce este mai frumos şi nu
te detaşa de la eu-l tău primordial!”

10
8) Bibliografie:

1. „Crestomaţie de literatură universală”, Bucureşti, 1993.

2. Camus A., „Romane”, editura Hyperion, 1990.

3. Drimba Ovidiu, „Istoria literaturii universale ”, vol.1, Bucureşti, 1999.

4. Eco U., „Numele trandafirului”, editura Hyperion, 1991.

5. Eco U., „Pendulul lui Foucault”, editura Pontica, Constanţa, 1991.

6. Friedrich H., „Structura liricii moderne”, Editura pentru Literatură Universală,

Bucureşti,1969.

7. Kafka F., „Castelul”, editura „Hyperion”, 1990.

8. Marx K., Engels F., „Ideologia germană”, Bucureşti, E.S.P.L.P., 1956.

9. Pavlicenco S., „Literatura universală”, Litera Educaţional, Chişinău, 2006.

10. Raymond M., „De la Baudelaire la suprarealism”, Editura Univers, Bucureşti, 1970.

11. „Studii de literatură universală şi comparată”, Editura Academiei Republicii Populare

Române, Bucureşti, 1960.

12. www.cartix6.ro.

Violeta PUŞNEAC,
masterandă, anul I,
Facultatea de Litere,
Universitatea de Stat din Moldova

11