Recenzie

Dupa

Scopul Stiintei

Cresterea cunoasterii stiintifice

Adevar si aproximare a adevarului

Karl Popper
 Scopul stiintei

In vederea definirii termenului de scop al stiintei, autorul ni-l explica ca fiind

acela dator sa gaseasca explicatii satisfacatoare, pentru orice problema care necesita
aceasta. Explicatia este acel set de enunturi care descrie starea de lucruri de urmeaza a fi
explicata (explicandum-ul) si intra in detalierea fenomenului (explicansul explicandum-
ului). Explicans-ul trebuie testat, in mod independent, prin probe independente, in cazul
in care el nu este considerat de la sine ca fiind adevarat. In incercarea de a defini gradul
de adevar al explicans-ului, trebuie sa evitam “circularitatea” (singura explicatie pentru
explicans este chiar explicandum-ul) si existenta sub forma “ad-hoc”.
O explicatie este satisfacatoare daca este dominata de termeni de legi universale
testabile si falsificabile si de conditii initiale. Progresul in timp al stiintei presupune
explicatii cu un grad de satisfacere din ce in ce mai mare. Aceasta inseamna o trecere la
teorii din ce in ce mai usor si mai mult testabile, cu un continut tot mai bogat si un grad
inalt de universalitate si precizie.
Ni se vorbeste despre esentialism, mai exact despre o modificare a acestuia, care
face diferenta intre esentialismul pur si cel “modificat” prin inlaturarea ideii ultime,
ultima explicatie care nu mai are nevoie de nici o alta explicatie. Prin urmare, autorul
considera ca fiecare explicatie se poate generaliza si explica printr-un anumit lucru,
fenomen, la un moment dat. El nu abordeaza nici existenta esentei in fiecare lucru, pentru
a putea renunta la ideea ca un anumit lucru se comporta intr-un anumit fel datorita naturii
si proprietatilor sale induse de natura. In opinia “esentialismului modificat”, se considera
ca este necesar sa se emita legi sau teorii la nivel general, care sa treateze toate lucrurile
care au legatura cu lucrul analizat(emiterea unor legi general valabile).
Se da drept exemplu teoria de dinamica a lui Newton, care se spune ca a plecat de
la fizica terestra a lui Galileo Galilei si fizica cereasca a lui Kepler. In demonstratia
acestei teorii se spune ca ea pleaca de la cele doua initiale; din punct de vedere logic se
demonstreaza contrariul: Newton ajunge in final sa contrazica explicandum-ul de la care
a pornit initial, fiind cu totul departe de o circularitate in explicarea scopului. Aceasta
contrazicere este de fapt o explicare, o corectare a celor doua teorii ale lui Galilei si
Kepler, si o dovada ca Newton a emis o lege mult mai cuprinzatoare decat cele vechi si
mai adanc implicate in a explica general fenomenul. Se urmareste totusi indeplinirea ideii
de “principiul corespondentei”, intrucat noua teorie trebuie sa o contina pe cea veche intr-
o masura mai mare sau mai mica.
Cresterea cunoasterii stiintifice

Cea mai buna metoda de studiere a cresterii cunoasterii in general este cercetarea
cresterii cunoasterii stiintifice. Stiinta reprezinta domeniul care permite corectari in timp
ale erorilor, care permite testari ale ipotezelor si din acest motiv ea avanseaza mai rapid
pe scara progreului. Stiinta nu se schimba spre deosebire de alte domenii ale activitatii
umane, ea avanseaza, si aceasta o face un domeniu ce poate fi luat drept reper in studierea
cresterii cunoasterii in general. Despre o teorie stiintifica se poate spune chiar dinainte
daca ea este mai buna decat o alta teorie dejaexistenta si dovedita; singura problema care
intervine ar fi aceea ca ea trebuie sa treaca cu succes anumite teste inainte de a fi
considerata valida. Putem spune astfel, ca exista o acceptabilitate potentiala relativa, cum
ar veni la nivel teoretic; teoria este acceptata si considerata adevarata si mai buna decat
cea anterioara cu speranta sa treaca testele de validare. Acest criteriu al acceptabilitatii
potentiale relative poateconduce si la crearea unei ierarhii in ceea ce priveste teoriile; prin
urmare, o teorie este preferabila cu cat ea ne spune mai mult despre fenomenul analizat,
cu cat are la baza mai multe informatii si indici care sa conduca la formarea unei baze
explicative; este testata mai sever, deoarece se pot face mai multe corelatii.
Probabilitatea realizarii unui fenomen, mai exact a validarii unei teorii este cu atat
mai mica cu cat teoria in cauza are o baza compozitionala mai mare. Adica, cu cat teoria
noastra sustine mai multe elemente cu atat este mai greu de dovedit ca toate acele
elemente se intampla in anumite conditii. Insa, fiecare element luat in parte are o
probabilitate mai mare deoarece, prin singularitatea lui el se poate dovedi mai rapid.
Privind aceasta teorie din punctul de vedere al evolutiei cunoasterii putem spune ca
progresul presupune emiterea unor teorii cu o baza compozitionala mai mare, prin urmare
cu o probabilitate mi mica; deci progresul si probabilitatea ridicata sunt incompatibile.
Autorul doreste insa, sa sublinieze o idee care I s-a indus, si anume faptul ca omenirea
vizeaza obtinerea unui continut maxim si nu a unor probabilitati scazute. El defineste
probabilitatea ca fiind gradul slabiciunii logice a unei teorii sau al lipsei teoriei de
continut informational, contrazicand necesitatea urmarii obtinerii unui continut maxim.
Autorul ne da aici cateva exemple de teorii care au luat nastere prinunificarea a altor
teorii mai mici care prin urmare au intrat in componenta noii teorii:amintim aici de
teoriile lui Kepler si Galilei care au fost unoificate sub teoria lui Newton, la fel cele ale
lui Fresnel si Fraday care au fost inlocuite uc teoria lui Maxwell, iar cele doua teorii noi
au fost inlocuite si inglobate de teoria lui Einstein. Aici vorbim despre teorii care cu cat
au avansat in timp au devenit mai ample teoretic dar au lasat tot mai mari semne de
intrebare in ceea ce priveste precizia lor. El mai aminteste si de acele “descoperiri
intamplatoare” care de fapt nu sunt chiar atat deintamplatoare daca am sta sa analizam de
la ce au plecat savantii in cercetarea lor, si anume de la teorii deja sustinute constient sau
nu. Se aminteste aici despre descoperirea Americii de catre Columb, care a elaborat o
teorie despre sfericitatea pamantului.
Subliniaza aici autorul, conceptia lui despre schimbare in cunoasterea stiintifica,
ceea ce contravine legilor epistemologice de pana la el care au fost respectate de catre
predecesori precum Newton, Einstein , Bohr si altii: acestia considerau ca telul final al
activitatii stiintifice este constructia unui sistem deductiv automatizat. El insa subliniaza
necesitatea observarii acestui sistem ca fiind unul intermediar in cercetare.
Se urmareste totodata, necesitatea privirii problemei evolutiei stiintifice din prima
a ceea ce determina o teorie: cauza principala este considerata in cele mai multe cazuri ca
fiind o problema; aparitia acesteia determina aparitia unor intrebari si necesitatea
descoperii unor teorii care sa raspunda ala acele intrebari.
Adevar si aproximare a adevarului

In acest capitol se propune o analiza asupra “adevarului” obiectiv, ca o oglindire

si proiectare, o corespondenta intre enunt si fapte. O analiza asupra acestui fapt este
facuta de catre Tarski, pentru ca apoisa fie sustinuta si analizata de catre autor. Obtinerea
adevarului se realizeaza conform teoriei lui Tarski, prin folosirea unui metalimbaj
(semantic) in care se foloseste un limbaj obiect, in concordanta cu faptele la care se
refera. Apar in acest context, alte trei teorii care se opun teoriei corespondentei, a
adevarului obiectiv sau absolut: teoria coerentei, care confunda consistenta cu adevarul,
teoria dovedirii, care confunda ceva “cunoscut ca adevarat” cu ceva “adevarat” si teoria
pragmatica sau instrumentalista, care confunda utilitatea cu adevarul.
Toate teoriile subiectiviste incearca sa defineasca adevarul in functie de originea
opiniilor si surselor analistilor, sau in termenii operatiilor de verificare, a unei multimi de
reguli de acceptare, sau dupa propriile convingeri subiective. O teorie poate fii adevarata
chiar daca nimeni nu crede in validitatea ei, sau poate fi falsa, cu toate ca exista
convingeri in ceea ce priveste validitatea.
Teoria obiectiva, sau a adevarului absolut, ne spune ca nu stim niciodata cand am
atins adevarul absolut, dar stim de existenta clara a lui. Faptul ca noi nu putem sa
dovedim un adevar nu inseamna ca el nu exista si ca din punct de vedere teoretic el nu
exista.
Autorul ne afce o comparatie evidenta intre teoria subiectivista, psihologica,
epistemologica si teoria obiectivista, logica, ontologica. In teoria logica luam adevarul in
corespondenta cu faptele dupa cum ama mai spus; in cealalta, adevarul etse o proprietate
a starii noastre mentale, a opiniei, a cunoasterii. In prima teorie vorbim despre o
probabilitate obiectiva supus unor teste statistice, iar in cea subiectiva si probabilitatea
este la fel, in functie de gradul nostru de opinie.
Este subliniata totodata si necesitatea adevarului nou ca scop al stiintei; acel
adevar interesant la care este greu sa ajungi, cu un inalt grad de putere explicativa dar
improbabil logic. Se doresc raspunsuri la problemele dificile.
Ca si adept al teoriei falsificationistilor, autorul ne spune ca mai degraba adopta o
incercare indrazneata de a demonstra o problema, incercare ce mai apoi este dovedita ca
fiind falsa; aceasta, deoarece el considera ca odata ce au descoperit falsitatea conjecturii,
sunt mai aproape de ceea ce inseamna adevar.
Luand in consideratie veridicitatea unui enunt, am putea spune ca atunci cand un
enunt este fals( sau adevarat) el are un anumit grad de falsicitate; adica, fiecare dintre
enunturi are la baza mai multe alte enunturi care pot fi adevarate sau false; daca toate
enunturile care il compun sunt adevarate atunci si enuntul final este adevarat si vice-
versa. Insa daca spunem despre un enunt final ca este fals, aceasta nu inseamna ca toate
enunturile de baza care il compun sunt false: pot fi atat adevarate cat si false la un loc, iar
prin legaturi logice, existenta chiar si numai a unui enunt fals conduce la un fals general.