SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE – Bucureşti, 27.06.

2008

TEMA:
Utilizarea microorganismelor şi reziduurilor acvatice în
diagnosticarea înecului vital şi stabilirea locului de submersie
Autor: Popescu Vasile-Daniel

Abstract:
When a corpse is recovered from water, there is usually a suspicion whether it
was a case of ante-mortem or post-mortem drowning, that is to say whether the body
was drowned before or after death. To diagnose the cause of death in such cases,
presence of diatoms or other chemical or physical substances in the body tissues is
very useful evidence. The presence of such microorganisms or substances inside the
body is proved from various chemical and other tests. The type of diatoms or matters
found in that body tissues are compared with types of diatoms species or floating
particles present in the water site from where the corpse is recovered to determine
the scene of occurrence for the reconstruction of events.

În cazul descoperirii unui cadavru în mediu acvatic, principala problemă care

trebuie rezolvată este dacă persoana a decedat prin înec, dacă înecul a fost de natură
accidentală, suicidală ori de natură criminală sau dacă a avut loc un omor prin alte
mijloace, disimulat ulterior prin înec.
Stabilirea diagnosticului de înec vital, coroborată cu identificarea locului de
submersie, facilitează obţinerea răspunsurilor acestei probleme.
Pentru certificarea diagnosticului de înec şi eliminarea, din versiunile de
anchetă, a altor posibilităţi de producere a decesului este necesară efectuarea unor
examene medico-legale complementare şi a unor expertize criminalistice fizico-
chimice. Aceleaşi categorii de examinări ne pot ghida în identificarea locului în care
s-a realizat imersia/submersia.
Diagnosticul de laborator al înecului (la examinarea complementară) se
bazează pe studiul planctonului acvatic (alge, diatomee, infuzori) ce poate fi găsit în
interiorul unor organe (alveole pulmonare, ficat, rinichi, măduvă osoasă, creier). În
ce priveşte depistarea planctonului în interiorul alveolelor pulmonare, valoarea
acestei probe nu este absolută, deoarece s-a dovedit că planctonul poate pătrunde în
alveole şi post-mortem. Totuşi cercetarea comparativă a planctonului şi în lichidul de
submersie poate da indicaţii asupra locului unde s-a produs înecul în apele
curgătoare1.
Testul cel mai utilizat în acest sens este testul diatomeelor. Diatomeele sunt
organisme unicelulare din apă, cu un înveliş silicos ce rezistă la putrefacţie, de
mărimi între 2 microni şi 1 mm, prezente în cantitate foarte mare în orice mediu
acvatic, mai ales primăvara şi toamna. Sunt cunoscute peste 15.000 de feluri de

1
Ion Moraru şi colectiv - Medicină legală , Ed. Medicală, Bucureşti, 1967, pag. 402;
1
diatomee, fiecare cu modelul său unic de cochilie. Clasificarea se bazează pe
structura valvelor lor silicoase. Structura celulară este unică prin aceea că ea secretă
o capsulă exterioară silicoasă, dură, ca o carcasă, numită frustulă. Această carcasă
este inertă din punct de vedere chimic şi cvasiindestructibilă, fiind rezistentă la acizi
puternici.

Fig.1. Diferite specii de diatomee

observate sub microscop

Aceste microorganisme formează un grup foarte divers, atât din punct de

vedere morfologic cât şi ecologic, şi se regăsesc în toate tipurile de ape naturale, atât
curgătoare cât şi stătătoare, dulci sau sărate. Reprezintă grupul major de alge din
majoritatea acumulărilor hidrografice. Au fost studiate extensiv şi au fost dezvoltate
metode pentru interpretare.
În timpul înecului vital, diatomeele pot intra în sistemul circulator prin
intermediul alveolelor pulmonare ai căror pereţi se sparg. Acestea sunt vehiculate
apoi de fluxul sanguin (mai puternic în faza de agonie incipientă) în tot organismul,
fiind reţinute de organele filtru (rinichi, ficat, splină) sau depozitându-se în tesuturile
terminale (creier, măduva osoasă).
Folosirea diatomeelor ca test de diagnosticare a înecului vital se bazează pe
ipoteza că atât timp cât circulaţia sanguină funcţionează (sugerând că persoana era în
viaţă), aceste microorganisme vor fi transportate şi depozitate în organe aflate la o
anumită distanţă de plămâni. În absenţa circulaţiei sanguine (individul era mort când
a fost introdus în apă), acestea se vor opri la pereţii alveolelor pulmonare. Circulaţia
sanguină generată post-mortem de procesul de autoliză nu are puterea de a transporta
diatomeele şi a le fixa la nivelul organelor.
Testul este limitat de dificultatea excluderii posibilităţilor de contaminare, mai
ales dacă modificările cadaverice sunt avansate. Trebuie avute în vedere şi alte
posibilităţi de contaminare. Cochiliile silicoase ale diatomeelor pot fi utilizate în
prepararea anumitor materilae folosite în industria construcţiilor şi ca pudră pentru
mănuşile de cauciuc. În plus, diatomee au fost descoperite şi în organele persoanelor
decedate care un au fost scoase din apă, existând posibilitatea ca aceste organisme
unicelulare să poată intra în circulaţie prin intermediul tractului gastro-intestinal (ca
şi contaminanţi ai unor mâncăruri ca salate, alge, scoici).
Opinia unanim acceptată în prezent de specialişti este că, luându-se măsurile
de precauţie adecvate pentru a preveni contaminarea, demonstrarea prezenţei
diatomeelor în organe ca măduva osoasă, creier, rinichi, ficat, splină este o dovadă

2
puternică ce confirmă moartea prin înec. Dacă procesele degradative la cadavru sunt
foarte avansate, eroarea de apreciere a diagnosticului de înec este foarte posibilă,
întrucât contaminarea – deci nu distrugerea diatomeelor deja fixate prin inhalarea
apei – este evidentă.
Pentru stabilirea locului de imersie (unde s-a produs practic înecul vital)
trebuie confirmat, prin examen histologic, dacă speciile de diatomee găsite în
organele decedatului sunt de acelaşi fel cu cele prezente în apa din care a fost scos
cadavrul. Populaţia de diatomee variază periodic, în funcţie de anotimp (număr
maxim se înregistrează primavera), de felul apei (curgătoare, stătătoare, dulce,
sărată) şi de gradul de poluare a apei. Pentru comparaţie, la cercetarea la faţa locului
se radica unul-două eşantioane de apă, în recipiente de 1 litru, în care se adaugă
câteva picături de iod pentru a omorâ microorganismele. Recipientele cu apă se
păstrează 12-24 de ore (peste noapte), la temperatura mediului ambiant, după care
apa se filtrează cu grijă, materia reziduală concentrată fiind analizată sub microscop.
Examinarea lichidului pulmonar pentru a găsi doatomee este are o valoare mai
restrânsă, din motivele arătate mai sus, dar prezenţa lor într-o cantitate foarte mare
probează confirmarea morţii prin înec.
În căile respiratorii, plămânii, stomacul şi duodenul cadavrelor scoase din apă
pot fi găsite diferite materii aflate în suspensie, ca de exemplu nisip, mâl, ierburi ori
contaminanţi chimici. Problema este dacă prezenţa unor asemenea materii constituie
dovezi ale imersiei în timpul vieţii. Dacă victima era decedată în momentul imersiei,
apa şi materiile solide cu care este contaminată (aluviuni, flotanţi etc.) pot intra în
faringe, trahee şi căile respiratorii mai largi; o cantitate mică poate intra în esofag şi
somac. Totuşi apa nu poate ajunge, în cantitate semnificativă, în aceste cazuri, până
la nivelul ultimelor bronhiole şi alveole, astfel că descoperirea de materii străine
excedentare, distribuite în mare măsură în interiorul alveolelor, constituie o dovadă
puternică a imersiei în timpul vieţii, atâta vreme cât cadavrul a fost descoperit în
primele 24 de ore în ape puţin adânci (mai puţin de 3 m adâncime).
În mod similar, prezenţa unei mari cantităţi de apă şi aluviuni în stomac
sugerează aproape sigur că imersia s-a produs în timp ce persoana era în viaţă. În
acest caz, apa poate albi mucoasa gastrică. Dimpotrivă, absenţa lichidului în stomac
sugerează fie o moarte rapidă prin înec, fie o moarte anterioară submersiei.
În apa mării, când valurile sunt puternice, se poate crea o suspensie vâscoasă,
densă de nisip, crescând astfel posibilitatea inhalării, în căile respiratorii, a unei mari
cantităţi de nisip; în asemenea cazuri moartea survine rapid.
Aluviunile, reziduurile fizice şi substanţele chimice prezente în lichidul
descoperit în stomac şi plămâni pot fi comparate cu mostrele de apă ridicate din locul
găsirii cadavrului pentru a confirma dacă înecul s-a produs în acel loc. Analiza
microscopică, precum şi cea chimică a conţinutului gastric poate fi utilă din acest
punct de vedere.
Zona sau locul de imersie/submersie al persoanei/cadavrului se pot aproxima
chiar în timpul efectuării cercetării locului în care s-a găsit cadavrul, însă de cele mai
multe ori această aproximare este dificilă.
Pentru stabilirea zonei în care persoana a intrat în apă ori în care cadavrul
acesteia a fost aruncat se au în vedere mai mulţi factori, printre care: curenţii
existenţi, topografia albiei rîului, debitul apei, cantitatea de precipitaţii căzută. Pentru
3
excludere trebuie ţinut cont de eventualele obstacole care ar fi putut opri cadavrul:
construcţii hidrotehnice, diguri de pământ, vegetaţie abundentă, porţiuni cu adâncime
a apei foarte mică etc.
În general, în cazul apelor de mici dimensiuni (pârâuri, bălti) locul prin care
victima a ajuns în apă poate fi uşor identificat.
Stabilirea zonei de imersie/submersie ridică probleme atunci când mediul este
constituit din râuri cu debit mare, fluvii, mare. Există situaţii în care cadavrele sunt
purtate de curenţi pe distanţe de zeci de kilometri, timp în care factorii distructivi de
mediu elimină treptat orice element care ar putea fi folosit la o identificare prin
mijloacele uzuale (recunoaşterea cadavrului, identificarea după obiecte de
vestimentaţie, identificarea după amprente). Activităţile specifice de investigaţie
judiciară, dar mai ales examinările medico-legale complementare sunt de mare
utilitate în asemenea cazuri.
Elementele chimice şi particulele fizice aflate în suspensie în apă pot fi
decelate prin analiză medico-legală histologică. Şi prezenţa acestora în organe (oase,
ficat) ne orientează asupra locului în care s-a produs înecul. De exemplu, lipsa unei
cantităţi mari de fier în organe ne indică faptul că înecul s-a produs în amonte de
confluenţa cu un afluent poluat cu pirite de la o exploatare minieră.
În concluzie, demonstrarea prezenţei diatomeelor şi/sau altor particule fizice
ori poluanţi chimici în anumite organe ale cadavrului uman scos din apă este de real
folos atât în investigarea omuciderii ca versiune de anchetă, prin stabilirea cauzei
exacte a morţii şi prin localizarea zonei de submersie. Identificarea cu precizie a
locului şi împrejurărilor submersiei reprezintă factorul « spaţiu » care trebuie luat în
considerare la conturarea cercului de suspecţi. Dacă victima are identitate
necunoscută şi procesele degradative ale corpului sunt avansate, orientarea iniţială a
anchetei se face tinând cont şi de locul prezumtiv de imersie/submersie, acest loc
oferind indicii pentru conturarea unui cerc de persoane dispărute. În funcţie de
caracteristicile ce pot fi decelate la cadavrul găsit (sex, vârstă, rasă, particularităţi
anatomice etc.), atât la cercetarea la faţa locului, cât şi la examinările medico-legale,
cercul de persoane dispărute va fi treptat restrâns.