Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Când cei doi parinti sunt ambii admirati, copilul se straduieste sa se identifice cu
amândoi, împartirea afectiunii parentale nefacându-se fara frustratii si din fericire
exista complementar o forma de amnezie infantila ce elibereaza copilul de tensiunea
acestor aspecte afective, adultul fiind orb fata de ceea ce a simtit în copilarie.
Complexul lui Oedip ia nastere din lupta împotriva angoasei de castrare, de unde se
poate ajunge la complexul de castrare (teama de pedeapsa a dorintelor culpabile
genereaza fantasma castrarii de catre parintele de acelasi sex).
Aceasta situatie oedipiana (complexul lui Oedip) este situatia afectiva a copilului între
3 si 5 ani care îsi manifesta dragostea pentru parintele de sex opus si, totodata,
ostilitatea geloasa pentru parintele de acelasi sex. Formele finale la care se poate
ajunge sunt diverse, Freud vorbind despre forme pozitive, când copilul vrea sa-si
omoare rivalul pentru a se casatori cu parintele de sex opus (vezi mitul lui Oedip), si
despre „forma negativa”, atunci când copiii manifesta dragoste pentru parintele de
acelasi sex si ura geloasa pentru parintele de sex opus.
În lupta împotriva angoasei de castrare baietii si fetele vor avea atitudini diferite:
Baiatul se considera favorizat (dând o si mai mare valoare penisului); mama ramâne
obiectul iubirii afective, baiatul folosind mijloace agresive pentru a o cuceri, crezând
ca astfel îsi afirma sexualitatea si îi face mândrii pe mama si pe tata (e „demn de a fi
baiat”). Este o vârsta cavalereasca, baieteasca, cu consecinte afective importante,
ducând la fantasmele oedipiene – spre 4 ani si jumatate, baiatul intra în lupta
emotionala deschisa cu tatal sau (începe perioada oedipiana), de unde rezulta
culpabilitatea copilului.
Î n multe cazuri complexul lui Oedip se „aplica” pe o alta femeie apropiata, pentru a
evita pericolul rivalitatii cu tatal, dar acest pericol exista înca, pentru ca baiatul se
gândeste tot la mama si reactioneaza fata de cealalta femeie „ca si cum tatal ar
apara-o”.
Daca tatal este viril, sanatos si sever complexul lui Oedip se desfasoara normal;
daca însa este slab si blând, baiatului îi e mai greu sa devina foarte viril – în plus, el
nu vrea numai sa-si înlocuiasca tatal, ci si sa-l imite; de teama ca tatal îl va castra
apare ca mecanism de aparare „identificarea cu agresorul” – altfel, se ajunge la
homosexualitate.
La rândul ei, fata, pe la 3 ani si jumatate, descopera ca ea nu are penis – dar neaga
acest fapt, crede ca „îi va creste”. Pentru ea castrarea falica nu e o amenintare, ci o
realitate, de unde rezulta un sentiment de securitate – si deci se poate identifica cu
sexualitatea sa. La fete invidia de penis se converteste în dorinta de a avea copii.
Dezinvestirea zonei erogene falice la care se ajunge nu poate avea însa loc fara
compensare, de unde deplasarea spre fata si corp a interesului purtat clitorisului; în
plus, acest lucru o „împaca” cu sexul masculin – ea se îndreapta spre barbati din
dorinta de a avea penis si pentru a câstiga admiratia celor „superiori”, capabili sa o
atraga pe mama sa, care îsi pierde din prestigiu (pentru ca e si ea „castrata”, la fel de
defavorizata). Se ajunge astfel la investirea vaginala, precum si la identificarea din
ambitie cu mama.
Complexul lui Oedip este mai putin dramatic la fata decât la baiat, caci, daca
ostilitatea fata de mama este mai mare, ea este în acelasi timp mai înabusita. În
cazul ambelor sexe, însa, tatal, din personaj satelit, devine central, trezind în fata
dorinta si seductie, iar în baiat teama si emulatie. Drama ambilor copii apare din
teama de a vedea disparând fie obiectul dragostei, fie rivalul iubit (pentru ca
prescolarul are sentimente duale fata de „rival” – atât ura, cât si dragoste).
Anumiti autori, criticând teoria psihanalitica, arata faptul ca baietii fara tata (deci fara
„rival”) nu sufera totusi de o criza de identitate masculina. În acelasi spirit de critica,
Malinowski (1927), facând cercetari pe insula Trobriand, unde unchiul este capul
familiei si nu tatal, demonstreaza faptul ca aici complexul lui Oedip nu se manifesta;
conflictele ar fi aceleasi, dar fiecare cultura pune la dispozitia individului cai si
alternative particulare de dezvoltare.
Apare astfel ideea de monotropie, conform careia la copil s-ar dezvolta un singur
atasament (fata de mama sa/persoana care are grija de el), complet diferit fata de
celelalte relatii ale sale, atasament care, daca s-ar rupe, i-ar cauza o mare suferinta
si neajunsuri copilului – având în vedere importantele functii pe care le are pentru
copil: suport emotional si companie umana, atât de importanta pentru viitoarele
relationari sociale (Bowlby, 1978). Ar fi esential, astfel, contactul aproape continuu
mama-copil în primii cinci ani de viata ai acestuia din urma – desi exista cercetari
(Clarke si Clarke, 1976) care arata ca primii ani nu ar fi chiar asa de importanti,
putând fi recuperati ulterior (autorii citând cazuri de copii ce si-au revenit). De
asemenea, s-a aratat ca dezvoltarea copilului nu este perturbata de cele câteva ore
de separare cotidiana (în cazul mamei care lucreaza, al frecventarii gradinitei etc.)
daca primeste în fiecare zi o anumita „cantitate” de prezenta afectiva din partea
mamei (Vincent, 1972; Davie, 1989).
Françoise Dolto (1987) considera copilul abandonat ca fiind o fiinta foarte puternica,
pentru ca a suportat o „încercare” deosebit de grea si i-a supravietuit. Copilul
abandonat (2000) se afla într-o situatie analitica, pentru ca nu are cum sa se
elibereze de proiectiile pe care le-ar fi putut face parintii asupra sa (referitoare la un
copil imaginar sau la un sex imaginar pe care l-ar fi vrut acestia), nefiind niciodata
obiectul proiectiei din partea adultilor. Se poate spune ca el este singurul lui parinte si
astfel, reprezentându-si scena originala, de fapt copilul orfan se afla într-o situatie de
subiect – dar terapeutul îi poate oferi chiar posibilitatea de a deveni un subiect care
sa-si doreasca nasterea, sa-si doreasca sa traiasca. Daca doreste sa lucreze
terapeutic, va fi, din locul sau de subiect, mult mai eliberat decât alti copii (si terapia
va decurge de aceea mult mai rapid), pentru ca el s-a identificat cu doicile pe care le-
a avut, transferând asupra lor mama si tatal fetal – lucru ce i se poate spune cu
usurinta, afirma autoarea citata.
Ipoteza. Am considerat ca, daca la copiii din familiile nucleare se vor evidentia clar
elemente ale existentei si manifestarii complexului Oedip, la prescolarii aflati în
centre de plasament semnele care sa indice acest complex vor fi foarte rare,
aproape inexistente. Si aceasta în primul rând datorita faptului ca nu exista un
triunghi oedipian tata-mama-copil – cadru de aparitie si manifestare a complexului lui
Oedip la baieti si a complexului Electra la fete.
Metode. Pentru realizarea cercetarii s-au folosit teste proiective: testul familiei, si
CAT, ca teste de baza, special concepute pentru copii; testul persoanei, testul
arborelui si testul Lüscher prescurtat – teste suplimentare, alese pentru conturarea
mai fina a tabloului fenomenologic afectiv.
Am apelat la teste proiective atât din cauza particularitatilor specifice ale domeniului
studiat (afectivitatea), precum si a trasaturilor subiectilor: materialul utilizat de teste
se potriveste foarte bine vârstei lor – pentru copii este natural sa deseneze, sa spuna
povesti, sa se joace, manifestându-si astfel emotii, trebuinte, dorinte, vise etc.
Testele utilizate sunt si destul de scurte ca durata de aplicare, ceea ce este util
având în vedere faptul ca prescolarii obosesc relativ repede, si în acelasi timp sunt
teste variate, atractive.
Pentru interpretarea fiecarui test în parte si verificarea ipotezei a fost realizata o lista
de indicatori, acordându-se câte 1 punct daca indicatorul este prezent si 0 puncte
altfel. Se aduna apoi scorurile obtinute la fiecare indicator de catre subiect, rezultând
scorul global al acestuia pentru respectivul test (scor ce poate avea o valoare minima
egala cu 0, valoarea maxima fiind aceeasi cu numarul de indicatori ai testului pentru
ipoteza discutata).
Subiecti: 60 de copii cu vârste între 4 si 6 ani, din Bucuresti, dintre care 30 copii
unici, din familii nucleare si 30 din centrul de plasament „Sfânta Maria” (egalizare sub
raportul variabilei mediu de provenienta), în fiecare lot fiind câte 15 fete si câte 15
baieti (egalizare sub raportul variabilei sex), câte 5 din fiecare categorie de vârsta
(egalizare sub raportul variabilei vârsta).
În cazul copiilor proveniti din familii s-a preferat sa se lucreze cu cei unici la parinti,
deci fara frati sau surori, datorita specificitatii variabilelor ce se doreau a fi urmarite
(manifestarea complexului lui Oedip) – prezenta unor frati putând induce perturbari
de genul geloziei între copii (complexul lui Cain).
Tot pentru evitarea efectelor unor posibile variabile perturbatoare s-a preferat ca
prescolarii sa provina din familii nucleare, iar dintre cei aflati în centrul de plasament
au fost selectati numai cei care nu avusesera niciodata vreun contact cu familia de
origine, tocmai pentru a se stabili influenta pe care o are aceasta carenta, aceasta
lipsa de figuri cu care sa se identifice sau nu, asupra dezvoltarii lor afective si în
particular asupra manifestarii complexului lui Oedip (neexistând acel triunghi
oedipian, cadru de aparitie, desfasurare si eventual rezolvare a complexului
mentionat).
S-a lucrat individual cu fiecare copil în parte, în fata unei mese de lucru, pe care se
aflau materialele necesare.
Pentru prelucrarea statistica a datelor culese, având în vedere tipul lor (date
neparametrice, de nivel nominal – frecvente), precum si scopul urmarit (compararea
rezultatelor celor doua esantioane de prescolari mentionate), am ales testul ?2, cu o
valoare a nivelului de semnificatie de 0,001. Vom prezenta pe rând rezultatele
obtinute prin intermediul fiecarui test în parte:
1. Testul familiei
Expresia grafica la copiii proveniti dintr-un mediu familial era în general buna,
indiferent de vârsta lor, atât ca realizare a personajelor, a detaliilor legate de
înfatisarea lor, cât si de asezarea spatiala în pagina. Culorile folosite erau de
asemenea adecvate si vii, optimiste.
Copilul care realiza desenul se identifica chiar el cu unul dintre copiii desenati, ale
carui vârsta si sex corespundeau cu ale sale, descriind destul de amanuntit care erau
relatiile sale cu fiecare personaj desenat, ce faceau împreuna si ce i-ar mai fi placut
sa faca. El se simtea oarecum liber sa îsi exprime sentimentele si dorintele, sa
exploreze noi posibilitati de actiune, noi moduri de raportare la altii, avea o
deschidere spre independenta bazata pe suportul afectiv oferit de familie.
Prescolarii crescuti în familii nucleare au primit scoruri mult mai mari la indicatorii
construiti pentru testul familiei. Mai putin de jumatate dintre ei (43%) au primit însa
scorul maxim, si aceasta din cauza ca nu întotdeauna au aparut marcante
sentimente de ostilitate fata de parintele de acelasi sex, ci doar acel sentiment de
competitie, dorinta de a câstiga, dar si teama ca îsi vor rani astfel parintele, pe care
nu înceteaza de altfel sa afirme ca îl iubesc.
Cel mai adesea parintele de sex opus era mai aproape de copil decât celalalt parinte
– eventual copilul era între ei, ca o piedica în calea dorintei de a fi împreuna a
parintilor –, cei doi „complici” desfasurând o activitate placuta împreuna (de exemplu
jucau tenis), activitate la care parintele de acelasi sex cu autorul desenului nu
participa, fiind un observator pasiv. Cum spunea o fetita: „acum tatal si fetita jucau
tenis împreuna, era rândul lor sa joace, ca fetita jucase deja cu mama si o învinsese
si jocul de tenis nu se poate juca în trei” (!).
Mama altei fetite devine la rândul sau copil, deci un adversar de lupta egal, prin
prezenta în desen a bunicii materne, care îsi domina fiica, o minimalizeaza; tatal unui
baiat nu e bun de nimic, spune el.
Adesea personajele din desene nu aveau ochi, nas, gura si nici urechi, sugerând din
nou un fel de retragere, de lipsa de comunicare cu lumea înconjuratoare, un fel de
încremenire – ca o hibernare afectiva, din care fie le era teama sa se trezeasca, fie
nu aveau de ce, protejându-se astfel.
Nici activitatile desfasurate nu erau prea variate: rareori copiii descriau ce au facut ei
în mod real (au fost odata la munte), dar de cele mai multe ori oamenii desenati nu
faceau pur si simplu nimic. Nici vorba de exprimarea unor vise, de descrierea unor
activitati pe care le-ar placea sa le faca.
De altfel nici nu apareau si alte personaje decât clasicul triunghi familial, ba chiar mai
des nu aparea nici macar tatal – dorinta lor de a avea o mama parând sa inflationeze
orice alta necesitate, de unde se poate vedea înca o data marea lor nevoie de
afectiune, în primul rând de cea materna.
Doua elemente ale desenelor realizate de prescolarii din centrele de plasament sunt
în mod particular izbitoare.
În primul rând, desi reprezentau mai multe personaje si indicau sexul si statului
fiecaruia, exista de fapt o foarte mare confuzie referitoare la ce înseamna de fapt
„parinte” si „copil”, în sensul ca si parintii se dovedeau a fi de fapt tot niste copii si nu
niste adulti, cum ar fi fost de dorit si de asteptat sa fie, ceea ce reliefeaza confuzia
puternica pe care o traiesc acesti copii institutionalizati în legatura cu rolurile si
statutele familiale. Aceasta situatie se regaseste cumva, dupa cum vom vedea, si în
cazul testului CAT, unde toate personajele descrise sunt copiii – acesti prescolari
traiesc deci într-o lume a copiilor, în care prezentele adulte sunt rare si greu de
înteles, de descifrat, fiind cu atât mai greu de „înglobat” în aceasta lume ireala a lor.
Când au desenat totusi adulti, au desenat mai ales personaje materne si aceasta în
special fetele (si nu baietii), ceea ce ne face sa vorbim mai degraba despre existenta
unei concordante cu teoria deprivarii materne decât despre un complex oedipian.
2. CAT
Copiii prescolari proveniti din familii nucleare au privit mult mai pozitiv decât ceilalti
personajele din imagini, au construit povestiri mult mai ample, naratiuni complete, cu
început, desfasurare si sfârsit – în general cu final fericit, binele, eroul pozitiv
triumfând, ca întotdeauna în povesti.
Ei s-au identificat cel mai adesea cu acest erou pozitiv, desi, în majoritatea cazurilor,
personajele identificate în planse nu erau împartite dupa acest criteriu moral bine-
rau, ci erau personaje care se întelegeau bine unele cu altele, relationau pozitiv deci,
desfasurând împreuna activitati placute – se jucau împreuna, mâncau, se duceau la
plimbare, participau pe rând la aniverversarea fiecaruia dintre ei etc.
O posibila problema (si implicit cauza a acestei situatii) ar fi putut fi, la acesti copii
institutionalizati, lipsa unui bagaj lexical suficient de bine dezvoltat, care sa le permita
sa verbalizeze atât cât si-ar fi dorit. Astfel, daca la nivelul expresiei grafice am putut
constata perturbari precum absenta organelor de simt si rotirea pozitiei persoanelor
desenate, la nivelul exprimarii verbale apareau frecvente dislalii, de regula
generalizate, afectând majoritatea fonemelor, în toate cele trei forme posibile –
omisiune, substituire si deformare. Înca la 6 ani, desi întelegeau perfect ceea ce li se
spunea, multi dintre acesti copii nu erau capabili sa se exprime suficient de clar
pentru a fi întelesi la rândul lor de catre interlocutori, ci utilizau acel tip de limbaj
pseudo-inventat al copiilor foarte mici, înteles numai de catre cei apropiati, de parinti
– nefiind însa cazul aici.
Î ntr-un singur caz, cel al unei fetite de 6 ani, a fost întâlnita acea complicitate
fantasmata a copilei cu tatal – un tata imaginar, care tine cont de teama de întuneric
a fiicei sale si nu stinge lumina, desi este noapte si toata lumea doarme. Dar si aici,
ca o paralela a discutiei anterioare despre prezenta mamei în povestirile lor, este
vorba mai mult de dorinta de a avea un tata, de a fi ocrotita si alintata, pentru ca pe
sine fetita s-a proiectat într-un bebelus, vârsta nu a încercarilor oedipiene de
cucerire, ci a nevoii vitale de parinti, fara de care nu este posibila supravietuirea, ei
fiind cei ce ofera atât hrana, cât si afectiunea de care avea atâta nevoie aceasta
copila.
De un mare impact emotional este acest „stau”, pentru ca nu este doar o atitudine
pasiva, ci este o atitudine de asteptare – copiii din planse stau si asteapta sa vina
cineva, mama mult dorita, care sa îi ia cu ei si care sa aiba grija de ei.
Se remarca prezenta unei mari încarcaturi emotionale negative: copiii care stau si
asteapta se tem ca bate cineva la usa si ca ei nu sunt atenti, iar pâna sa ajunga la
usa persoana respectiva va pleca si ei nu vor sti cine a fost – simbolistica clara a
anxietatii de separare, copiii simtindu-se vinovati ca si-au pierdut mama pentru ca nu
au fost atenti si temându-se ca nu vor fi capabili nici sa o recupereze, din acelasi
motiv. Aceasta figura materna necunoscuta, care bate la usa dar pleaca înainte de a
putea fi vazuta sau ajunsa, reprezinta, similar cu continuturile comentate în cazul
testului familiei, mai degraba o himera, mama mult dorita (care nu are o fata,
corporalitate, tocmai pentru ca este înca o necunoscuta), dar acea mama hranitoare
din toate punctele de vedere, inclusiv afectiv, si nu acea mama-suport al proiectiilor
oedipiene (mai ales ca aceasta situatie anxiogena a persoanei necunoscute care
bate si pleaca înainte de a putea fi oprita a fost descrisa mai mult de fetite, neputând
fi vorba deci despre un adevarat conflict al lui Oedip).
Pe de alta parte, copiii proveniti din familii au dovedit si în povestirile date ca raspuns
la plansele CAT numeroase manifestari ale complexului lui Oedip, aparând frecvent
aliante între copil si parintele de sex opus (un baietel de 4 ani – aflat în plin complex
oedipian – inventa diverse situatii critice în care era personajul-mama, pe care apoi
venea el, sub forma de „Omul de fier” si o salva), parintele de acelasi sex fiind si aici,
ca si în cazul testului familiei, devalorizat, privit negativ, cu ostilitate chiar („iepurasul
era suparat pe tatal lui fiindca nu-i dadea lui jucariile”, spune un baietel de 6 ani; „era
noapte si copilul plângea pentru ca îi era sete, iar mama nu vroia sa îi dea apa, dar a
venit tatal si i-a adus el”, povesteste despre cavalerul ei în armura stralucitoare o
fetita de 5 ani, traind totodata sentimente negative fata de mama).
Unii dintre copii îsi si recunosc, deschis chiar, aceste sentimente amestecate, mixturi
de pozitiv si negativ – „eu îmi iubesc ambii parinti, dar uneori mai mult, alteori mai
putin; daca mama îmi aduce bomboane o iubesc pe ea si pe tata mai putin, iar daca
îmi aduce tata îl iubesc pe el mai mult si pe mama deloc”.
3. Testul persoanei
Î n acelasi timp, s-a putut constata ca cel putin o treime dintre copiii proveniti din
centre de plasament nu îsi identifica corect, la nivelul simbolic al proiectiei Eului în
desen, propria apartenenta sexuala. Ei nu au un cadru de comparatie – lipsesc din
nou figurile masculine, în viata lor existând numai personalul de îngrijire (aproape
exclusiv feminin) si ceilalti copii, care oricum, la rândul lor, nu au nici ei constiinta
clara a propriei apartenete sexuale, pentru a putea oferi un model.
Cu totul alta este situatia în cazul copiilor proveniti din familii – în primul rând, aici
numai 2-3 copii au desenat mai întâi un personaj de sex opus, o posibila cauza fiind
chiar vârsta lor, mai mica decât a celorlalti din aceasta grupa (4 ani).
Se poate spune deci ca avem de-a face de data aceasta cu o buna identificare
sexuala, ceea ce reprezinta atât premisa, cât si rezultanta a dezvoltarii afective,
precum si a declansarii si manifestarii complexului lui Oedip sau Electra – nu te poti
„îndragosti” de parintele de sex opus decât daca stii care este propriul tau sex, dar
nici nu poti rezolva acest conflict oedipian decât daca ti-ai stabilit identitatea sexuala
si te poti identifica astfel cu parintele de acelasi sex, fapt cu numeroase implicatii
asupra vietii ulterioare (rolurile si statutele asumate, alegerea partenerului de viata,
implicarea si investirea afectiva etc.).
Copiii din centrele de plasament sunt prinsi astfel într-o dubla capcana: pe de o parte
ei nu au constiinta propriei apartenente sexuale, si deci nu pot intra într-un triunghi
oedipian, precum am aratat, iar pe de alta parte ei nici nu au ocazia sa se
întâlneasca cu o astfel de structura mama-tata-copil, triunghi ce le-ar putea oferi
accesul la aceasta identitate sexuala.
4. Testul arborelui
În urma aplicarii testul chi-patrat, se ajunge la ?2=40,973; p<0,001, infirmându-se
ipoteza nula, si confirmându-se ipoteza.
Din nou majoritatea copiilor proveniti din centre de plasament nu au primit nici un
punct, la nici unul dintre indicatorii luati în considerare aici, iar daca au primit, a fost
pentru absenta indicilor agresivitatii, ceea ce s-ar putea explica prin eventuala
reprimare a acestor sentimente – ar fi „îndreptatiti” sa fie furiosi, având în vedere ca
adultii pe care se bazau i-au abandonat, dar se tem ca daca si-ar manifesta aceste
trairi ostile ar fi respinsi, ei stiind foarte bine ca numai copiii cuminti sunt iubiti (o noua
sursa de scindare si de anxietate: trebuie ca au fost rai daca mama lor i-a parasit,
dar ei nu reusesc sa identifice ce au facut gresit, neputând astfel nici sa îsi repare
greseala si, implicit, nici sa devina „buni” si sa îsi recapete mama).
La acesti prescolari aflati în centre de plasament a fost mult mai frecventa trasarea
unor linii tremurate, întrerupte, simbolizând o tendinta marcanta spre evitare,
eventual spre acea relationare evitanta despre care vorbeam anterior.
Elementele grafice respective ar mai putea fi traduse si prin anxietate, mai mult sau
mai putin marcanta, generata de lipsa unui suport afectiv constant, de lipsa unor
persoane pe care copiii sa se bazeze pentru acordarea unei reconfortari afective.
Nici aici nu s-au regasit indici ai deschiderii catre ceilalti, impresia generala fiind de
dezolare si singuratate – persoane ce nu au alta sansa decât sa se bazeze pe ele
însele.
Î n schimb, la copiii proveniti din familii nucleare acesti indici ai deschiderii catre
ceilalti (forma trunchiului, a coroanei, ramurile) au fost mult mai des identificati, ceea
ce sustine rezultatele obtinute cu testele de baza.
Î n acelasi timp, prezenta liniilor întrerupte a fost constatata mult mai rar, si la fel si
cea a indicilor agresivitatii (unghiuri si vârfuri ascutite, taioase etc.), conturând tabloul
unui copil bine adaptat, cu o dezvoltare afectiva normala, cu trairi relativ bine
integrate – existând si exceptii triste, cum ar fi de exemplu cazul unei fetite de 5 ani
care a desenat drept copac niste crengi rupte de vânt si cazute pe trotuar (dar totusi
înfrunzite, de un verde vesel, ca semn al unui potential pozitiv de recuperare).
5. Testul culorilor
De data aceasta, în urma aplicarii testul chi-patrat, pentru prelucrarea statistica a
datelor obtinute la testul culorilor, ipoteza nula se confirma (?2=10,756<0,001?
21=10,8; p=0,001). Cu alte cuvinte, prescolarii din ambele loturi au cel putin un nivel
mediu al anxietatii.
Asa cum am vazut însa, între cele doua categorii de copii exista diferente notabile
atât în ceea ce priveste deschiderea catre ceilalti, cât si a modului general de a fi, cei
din familii fiind mai expansivi si optimisti, în timp ce prescolarii institutionalizati sunt
mai retrasi, mai prudenti si precauti – mai ales în ceea ce priveste relationarea
afectiva, asteptându-se mereu la o noua lovitura din partea sortii si ferindu-se de ea.
Speculând, pe baza datelor mentionate pâna acum, am putea spune ca, desi exista
nivele similare ale anxietatii, sursa acestei anxietati este diferita pentru fiecare lot în
parte.
Dar copiii proveniti din familii nu resimt aceasta insecuritate afectiva, ci au suport
afectiv, caldura si dragoste prin însasi prezenta parintilor si interactiunile cu ei. În
cazul lor acest nivel crescut de anxietate trebuie sa fie explicat altfel.
O posibila explicatie ar putea veni chiar din teoria freudiana – am vazut ca la copiii
din familiile nucleare manifestarile complexului lui Oedip sunt deosebit de intense,
ceea ce duce la aparitia acelor sentimente-amestec de iubire si ura, gelozie, de unde
rezulta sentimente de culpabilitate, de vinovatie si teama fata de parintele de acelasi
sex, ceea ce ar putea constitui o puternica sursa de anxietate (anxietatea de
castrare).
Se poate spune asadar ca, desi se confirma ipoteza nula, într-un fel nu este infirmata
ipoteza noastra, ci este sustinuta într-un alt mod.
De altfel, o posibila cauza a infirmarii ipotezei prin intermediul acestui test ar putea fi
nivelul de semnificatie la care am lucrat, la un nivel chiar si de 0,005, ipoteza nula
infirmându-se si, implicit, confirmându-se si aici ipoteza cercetarii noastre.
Cercetarea realizata a aratat ca, daca la prescolarii din familii se aplica mult mai bine
teoria psihanalitica a dezvoltarii afectivitatii, la cei institutionalizati se potriveste mai
degraba teoria deprivarii materne.
Având în vedere importanta mediului familial în dezvoltarea din punct de vedere
afectiv a copiilor, e clar ca trebuie operate unele modificari astfel încât si copiii
abandonati sa beneficieze de caldura si suport afectiv, efort ce ar fi rasplatit atât
imediat, cât si pe termen lung, chiar si numai prin faptul ca niste copii sunt mult mai
fericiti.
Precum spunea o fetita de 5 ani: „sa faci un curcubeu e foarte greu si dureaza foarte
mult, dar e atât de frumos ca merita!”
Indicatorii propusi:
I. Testul familiei
1. distanta mica si relatia apropiata între copil si parintele de sex opus
2. parintele de acelasi sex este la o distanta mai mare sau chiar absent
3. activitatea desfasurata îi implica mai mult pe copil si pe parintele de sexul opus
4. parintele de sex opus este desenat înaintea celui de acelasi sex cu copilul
5. sentimente de devalorizare (mascate sau nu) fata de parintele de acelasi sex
6. sentimente de agresivitate (mascate sau nu) fata de acesta
7. sentimente de culpabilitate, de vinovatie fata de el (copilul revine, compenseaza)
II. CAT
1. alianta, relatie pozitiva, apropiere între copil si parintele de sex opus
2. parintele de acelasi sex este devalorizat, privit negativ
3. sentimente de vinovatie si teama fata de parintele de acelasi sex
4. sentimente de agresivitate fata de acesta
V. Testul Lüscher
1. anxietate moderata sau mare
Bibliografie selectiva
• Bowlby, J., “L’attachement”, PUF, 1978
• Freud, S., “Trei eseuri despre teoria sexualitatii”, Editura CENTRUM, 1991
• Gaspari-Carriere, Francoise, “Les enfants de l’abandon”, Privat, Paris, 1990
• Macavei, Elena, “Familia si Casa de copii”, Editura Litera, Bucuresti, 1989
• Nuta, A., “Jocul în psihoterapie si dincolo de ea”, Revista de Psihoterapie
Experientiala, nr. 2, pag. 24 – 25, Editura SPER, 1998