Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Joel Kalvesmaki
Toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu si de folos spre învãtãturã, spre mustrare,
spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate; astfel ca omul lui Dumnezeu sã fie
desãvârsit, bine pregãtit pentru orice lucru bun. (II Tim 3:16)
La ce Scripturi se referea Sf. Pavel când i-a scris acestea Sf. Timotei? Se referea
el la cele 66 de cãrti ce alcãtuiesc astãzi Biblia pe care o citesc crestinii dupã
Evanghelie? Ce a vrut Pavel sã spunã prin “toatã”?
În primul eseu vom examina îndeaproape canonul Scripturilor pe care le-au citit
Apostolii, punându-l fatã în fatã cu presupunerile pe care le fac îndeobste
Evanghelicii de azi. În eseul al doilea ("Nu mai adãugati la Cuvintele Lui") ne vom
concentra asupra canonului Noului Testament si vom aborda chestiunea
autoritãtii în crestinism.
***
Sf. Pavel s-a gândit desigur la Vechiul Testament când a scris acest pasaj.
Vechiul Testament se citea în sinagogã si prin el s-au format întru neprihãnire Sf.
Pavel, Timotei si multi alti crestini din Biserica primarã. Dar sã nu uitãm cã si Sf.
Pavel si Timotei foloseau Septuaginta - traducerea greacã a Vechiului Testament
alcãtuitã în secolul al III-lea î.Hr.
Originea Septuagintei
Dacã cineva spune cã scrierile lui Moise si ale celorlalti profeti au fost de
asemenea scrise în greacã, ar trebui sã citeascã si istoriile profane, si astfel sã
afle cã Ptolemeu, faraonul Egiptului, atunci când a construit biblioteca din
Alexandria si a înzestrat-o cu cãrti din fiecare parte a lumii, a auzit apoi cã
strãvechi povestiri scrise în ebraicã se mai pãstrau încã; dorind sã le afle
continutul, a trimis dupã saptezeci de întelepti din Ierusalim cunoscãtori de
greacã si ebraicã si i-a însãrcinat cu traducerea acelor cãrti; si pentru ca sã-si
poatã duce la bun sfârsit, în tihnã si cât mai grabnic traducerea, Ptolemeu a dat
poruncã sã se construiascã nu în cetate, ci cale de sapte stadii tot atâtea cãsute
câti traducãtori fuseserã angajati, astfel ca fiecare sã poatã redacta propria sa
traducere; de asemenea, a poruncit strãjerilor însãrcinati cu paza traducãtorilor
sã le ofere sprijin în toate, dar sã le interzicã orice comunicare, temându-se cã
dacã ar vorbi între ei, ar putea influenta într-un fel sau altul exactitatea traducerii.
Ultimele zece capitole din Iesirea si întreaga carte a lui Ieremia contin un numãr
de pasaje diferite în care multe versete sunt sau omise, sau parafrazate, sau
complet revizuite. Uneori textul ebraic este mai bogat în versete decât
Septuaginta, alteori se întâmplã ca aceasta sã continã mai multe versete decât
textul ebraic.
În III Regi 12-14 evenimentele din viata regelui Ieroboam sunt aranjate într-o
ordine diferitã si includ o poveste, nerelatatã în textul ebraic, despre cum a ajuns
el sã se cãsãtoreascã cu Ano, sora cea mai mare a sotiei faraonului din vremea
aceea, Susakim.
Acestea sunt patru din marile diferente dintre textul Septuagintei si textul ebraic.
Convins fiind cã cele douã variante sunt la fel, am fost, mãrturisesc, dezamãgit
sã constat cã m-am înselat. De exemplu, Evidente care cer un verdict de Josh
McDowell considerã Septuaginta „foarte apropiatã" de textul masoretic. Cât de
aproape înseamnã însã aproape? Sã fi citit oare Dl. McDowell Septuaginta?
Drept aceea, intrând în lume, zice: "Jertfã si prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit
trup”.
Autorul a citat nemijlocit din Psalmul 39. Iatã ce aflãm în Bibliile actuale, potrivit
trimiterii la textul ebraic:
Dacã ne luãm dupã varianta a doua, autorul cãrtii Evrei nu numai cã a citat gresit
acel pasaj, dar si-a compromis si argumentul. Doar interpretarea Psalmului 39
confirmã caracterul mesianic al acestui pasaj. Sã fi gresit autorul Evreilor? Sã fie
vorba de o eroare inspiratã?
În Fapte 7:14 Sf. Stefan relateazã povestea poporului Israel fãcând referire la 75
de oameni din familia lui Iacov, ce au cãlãtorit din Canaan spre Egipt. Bibliile
noastre amintesc de numai 70 de strãmutãri. Septuaginta însã enumerã 75,
confirmând cifra transmisã de Sf. Stefan, cu diferentele date de nepotii si
strãnepotii lui Iosif (Gen 46:20-22).
Nu a fost usor sã fac fatã acestei dileme fiind un crestin cu o puternicã credintã
în Biblie. Am simtit cã, încercând sã mã lupt cu chestiuni legate de text,
ajungeam sã contest autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu doream decât sã
fiu integru în credinta mea crestinã. Cu timpul, în timp ce mã luptam cu astfel de
dileme, mi-am dat seama cã trebuie sã mã apropii de Scripturã acceptând
conditiile ei, fãcând abstractie de pretentiiile mele de occidental din secolul XX.
Aceastã dorintã de integritate m-a ajutat si m-a determinat sã încep sã studiez
canonul Vechiului Testament.
Ce gãsim în Septuaginta?
Toatã Scriptura este inspiratã si, în întelegerea Sf. Pavel si a Sf. Timotei, aceasta
însemna Septuaginta. Pânã aici totul e limpede. Septuaginta însã continea cãrti
numite azi Apocrife.
Cele mai vechi editii ale Bibliei grecesti pe care le avem (Codex Alexandrinus si
Codex Siniaticus) din secolele al IV-lea si al V-lea includ cãrtile apocrife. Ele nu
sunt plasate într-o sectiune separatã la sfârsitul codexului, ci distribuite fiecare
dupã genul literar cãruia îi apartin: cãrtile istorice alãturi de Regi si Paralipomena,
cãrtile de întelepciune alãturi de Pilde si Cântarea cântãrilor si asa mai departe.
Sã fie oare o întâmplare aparitia unui pasaj mesianic înainte de Hristos? Sau sã
fi fost Apocrifele o Scripturã inspiratã?
Este adevãrat cã în Noul Testament nu gãsim nici un citat direct din Apocrife.
Totusi, înainte de a trage niste concluzii pripite, trebuie sã recunoastem prezenta
aluziilor la Apocrife, ceea ce înseamnã cã sunt luate în considerare.
De exemplu, atunci când saducheii au venit la Iisus sã-l încerce în privinta Învierii
(Matei 22:23-33), se folosesc de cazul celor sapte frati care, unul dupã altul, s-au
cãsãtorit cu aceeasi femeie, murind înainte de a avea copii. Aceastã relatare nu
este nici absurdã, nici inventatã. Este mai curând o speculatie bazatã, probabil,
pe situatia Sarei din Tobit (Tobit 3:7-17). Ea s-a pãstrat însã curatã, nici unul din
bãrbatii ei nu s-a atins de ea, toti murind în noaptea nuntii. "La înviere, deci, a
cãrui dintre cei sapte va fi femeia?" au întrebat saducheii referindu-se la situatia
Sarei.
Parabola lui Iisus despre vãduvã si judecãtorul nepãsãtor (Luca18:1-8) e o
variatiune a unei set de proverbe gãsite în Întelepciunea lui Iisus Sirach (Ecclus
35:13-15).
Sf. Pavel face numeroase aluzii la întelepciunea si puterea lui Dumnezeu care se
aseamãnã mult cu Cartea Întelepciunii lui Solomon, a cãrei teologie este profund
crestinã. Un exemplu în acest sens aflãm în Romani:
Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume si cei ce sunt de partea lui vor
ajunge s-o cunoascã. (Întelepciunea lui Solomon 2:24)
Probabil cã trebuie sã acceptãm cã, atunci când Noul Testament citeazã o carte
sau se referã la vreunul din proorocii lui Iehova, autorii îsi asumã automat
autoritatea spiritualã în ceea ce priveste scrierile lor.
Baruch a spus: Noi, cei care trãim prin credintã, s-ar cuveni sã tinem rânduiala
acelor lucruri care ne-au fost spuse din vreme spre învãtãturã. Cãci stã scris în
Solomon: "Cel care este botezat din cele moarte (si iar se întoarce la cele
moarte), la ce îi foloseste botezul?” Sinodul al VII-lea din Catargina, 256 d.Hr,
(ANF V:568)
Sf. Atanasie, în epistola sa festivã din anul 367, enumerã cãrtile Vechiului
Testament si include în canonul sãu acele pãrti din Apocrife asociate cu Ieremia
si Daniel, excluzând cu totul întreaga Carte a Esterei. De asemenea, recomandã
alte cãrti din Apocrife pentru instructia crestinilor, fãrã sã le considere parte din
Scripturã. Sf. Atanasie urmãrea astfel sã excludã evangheliile apocrife si false
apãrute începând cu secolul al II-lea, nu scrierile pe care astãzi le cunoastem
sub numele de Apocrife.
Origene, învãtatul teolog din secolul al III-lea, care era cunoscãtor de ebraicã si
greacã, meritã amintit pentru interventiile lui pe marginea acestui subiect:
Desi consiliul de la Trent a avut loc mai târziu, nu a adus nici o schimbare în
canon, reflectând mai degrabã felul în care a fost folositã Scriptura începând cu
vremea Apostolilor. În general nu este nevoie sã clarificãm ceea ce nu este
subiect de disputã. Pânã atunci Roma nu avea nevoie sã îsi delimiteze canonul.
Nici o bisericã din lume, din Armenia pânã în Etopia si Roma, nu a pus la
îndoialã valoarea Apocrifelor. Numai Protestantii, preferând întelepciunea lor
celei din restul crestinãtãtii, au cãutat sã defineascã canonul.
Asa cum am arãtat în cele de mai sus, mãrturia (sau lipsa unei mãrturii) venitã
din partea acestor învãtati evrei avea prea putinã însemnãtate pentru crestinii din
veacurile primare. De ce ar avea atunci pentru noi? Erau oare urmasii fariseilor
îndreptãtiti duhovniceste sã stabileascã canonul? Încercând sã repozitioneze
autoritatea în chestiunea canonului dinspre lumea greacã spre cea iudaicã,
Geisler and Nix afirmã:
Pãrerile unui singur om nu reprezintã însã pozitia întregii Biserici. Fr. Augustin,
contemporanul sãu, la fel ca Pãrintii de dinainte si de dupã el, avea o altã pozitie.
Apocrifele contin multe pasaje pe care multi crestini dupã Evanghelie le gãsesc
supãrãtoare sau problematice. Si totusi, dacã e sã fim cinstiti pânã la capãt,
acele pasaje îsi gãsesc corespondente în Vechiul Testament.
De exemplu, s-a bãtut mult moneda pe ceea ce, la o primã lecturã, ar pãrea o
modalitate ocultã de a te folosi de animale, asa cum se întâmplã în Cartea lui
Tobit. Înainte de a respinge aceastã istorie, haideti sã mai stãruim putin asupra
ei. Sã ne amintim cum îsi îngrijea Iacob turma (Gen 30:25-43). Nu pare cã se
folosea si el de magie popularã si alte tehnici oculte? Dacã acest episod nu ar fi
fost inclus în canon si l-am fi citit acum pentru prima oarã, nu am reactiona la fel
de circumspect? Nu seamãnã oare comportamentul ocult al lui Iacob cu acela al
lui Tobit? Este posibil ca reactia noastrã fatã de acest tip de istorisiri sã fie
provocatã nu de continutul lor, ci de faptul cã am fost educati într-o culturã
secularã ce ridiculizeazã lucrarea miraculoasã a Domnului prin lumea fizicã.
O astfel de afirmatie ar putea sã parã socantã. Dacã existã o afirmatie care sunã
ca un afront la adresa Scripturii, ei bine aceasta este.
Acelasi lucru s-a întâmplat în crestinismul primar, dupã moartea apostolilor. Atâta
doar cã, în loc de Pentateuh, enoriasii se ridicau respectuosi în picioare când se
citea din Evanghelii. Învãtãtura si cuvintele lui Iisus, Noua Lege Duhovniceascã,
aveau sã fie considerate drept încununarea revelatiei Scripturii. Hermeneutica
crestinã primarã a restului Bibliei începea si se încheia cu cuvintele lui Hristos.
Evangheliile erau inima canonului crestin. Sf. Pavel a fost înteles în lumina lui
Iisus, nu invers.
Este oare aceastã ierarhizare a Scripturii atât de stranie pe cât ar pãrea? Dar si
noi însine o facem, desi nu ne place sã recunoastem! Dacã am lua în
considerare toate predicile pe care le-am auzit si toate referintele fãcute la
Scripturã, vom descoperi cã unele cãrti meritã mai multã atentie decât altele. În
multe biserici Protestante se pune accent pe Romani si Galateni si mai putin pe II
Petru, Iacov si Iuda. Din Vechiul Testament se citeste mai mult din Psalmi decât
din Numeri. Dacã fiecare bisericã sau traditie ar cãuta sã acopere Scriptura în
mod egal, ar trebui sã dedice de patru ori mai multe predici Vechiului Testament
decât Celui Nou!
Credinta Septuagintei
Se pare cã, pentru cercetãtorii angajati în acest demers, Qumran a oferit noi
motive de încredere în Septuaginta, cel putin în privinta cãrtilor istorice, situatie
care ar trebui sã-i determine sã accepte cele mai bune lecturi ale acelei versiuni
asa cum ar face-o dacã s-ar afla în versiunea ebraicã. Altfel spus, trebuie ca în
viitor fiecare lecturã sã fie judecatã dupã meritele sale, nu conform unei notiuni
preconcepute de pretinsã superioritate a editiei ebraice, pentru simplul fapt cã e
ebraicã. (Allegro, 81)
Crestinii dupã Evanghelie au adus de cele mai multe ori argumente – în cel mai
bun caz - ad hoc pentru canonul Vechiului Testament. Liderii si predicatorii
Evanghelisti oferã o imagine simplistã si adesea primitivã a transmiterii Scripturii,
ca si cum canonul ar fi legat în piele si ticsit de referinte. "Canonul este adevãrat
pentru cã este evident de la sine, pentru cã este consecvent si pentru cã toate
mãrturiile demne de luat în serios din perioada primarã sunt de acord cu noi" a
devenit argumentul tipic al Evanghelicilor. Si când vedem cã lucrurile nu stau
tocmai asa, adãugãm un lung sir de ‚dar’-uri si ‚exceptii’. Nu ajungem însã prea
departe. Cu o astfel de abordare a Scripturilor, încercând sã le clintim din locul
pe care îl ocupã în istorie, sã mai mire pe cineva de ce atât de multi crestini dupã
Evanghelie au trecut de partea liberalilor, care, oricum, sunt dispusi sã ia în
considerare mul mai serios documentele istorice?
Ce putem învãta?
Asa cum spune Iisus: "Recunoaste ceea ce vezi, si ceea ce este ascuns de la
tine ti se va descoperi." (Evanghelia dupã Toma 5)
De unde stii? Cine spune cã Evanghelia dupã Toma nu ar trebui sã fie în Noul
Testament? Vom analiza rãspunsul la aceastã întrebare si vom examina canonul
Noului Testament în eseul urmãtor "Nu adãuga la cuvintele Lui”.
Bibliografie
• John Allegro, The Dead Sea Scrolls: A Reappraisal. 1956 (London:
Penguin, 1980, 2nd ed.)
• The Book of Common Prayer. (London: University Press, Cambridge)
• Lancelot C. L. Brenton, ed. The Septuagint with Apocrypha: Greek and
English. 1851. (Peabody: Hendrickson, 1992)
• Norman L. Geisler and William E. Nix., From God to Us: How we Got our
Bible, (Chicago: Moody Press, 1974)
• Edgar J. Goodspeed, The Story of the Apocrypha, (Chicago: University of
Chicago 1939)
• Roberts, Alexander and James Donaldson, eds. Ante-Nicene Fathers.
1885. (Peabody: Hendrickson, 1994)
May 1996