In gradina Ghetsimani- de Vasile Voiculescu

Publicata in anul 1921, poezia In gradina Ghetsimani, scrisa de Vasile Voiculescu, face parte din volumul Parga, iar izvorul de inspiratie din scrierile religioase, cat si amprenta samanatorista asupra imaginilor poetice, incadreaza opera in cel mai autentic traditionalism. Opera se defineste printr-o cutare a sinelui care caut s refac echilibrul primordial nct actul poetic devine un mijloc de accedere la absolut, printr-o atitudine titanian. Omul se razvrteste mportiva destinului ce ingradeste spiritul. Poemul este inspirat din pasajul referitor la patimirea lui Iisus din gradina Ghetsimani, pe Muntele Maslinilor, unde si-a petrecut ultimele zile din viata. Dac textul biblic vorbeste despre o prob initiatic, a veghii, creia i sunt supusi Isus si uncenicii(acestia din urm cznd prada ispitei), poezia lui Vasile Voiculescu nftiseaz doar sudorile de snge ale Mntuitorului n clipa revelatiei adevratului su destin. E momentul tragic al invocrii divinittii de ctre Isus, ipostaz n care scriitorul regseste simbolul metaforic al dualittii fiintei: omul, creatia lui Dumnezeu, este supus pasiunilor oarbe prin latura sa dionisiac, dar n aceeasi msur ete strabatut de harul divin, ca permanent creatie apolinic. ntre Sine si Eu e o permanent opozitie tradus metaforic de aspiratia omului spre absolut. Poemul prezint lupta omului cu propriul destin. Poezia are structur simetrica si se construieste pe cele trei trepte ce vizeaz experienta religioas: spaima n fata sacrului, sfiala si admiratia revelatia divin(Rudolf Otto). Titlul In gradina Ghetsimani ilustreaza nu numai cadrul fizic in care Iisus se roaga Divinitatii, ci sugereaza si spatiul sacru al purificarii spirituale, prin care Fiul lui Dumnezeu absolva intreaga omenire de pacate. Simbolul Mntuitorului structureaz textul n dou planuri: cel al ancestralului, ce insumeaz pasiuni, dureri si cel al cosmicittii, ce identific n persoana lui Isus semnul sacralittii. Organizarea strofelor respecta trei momente: reprezentarea iconica a lui Iisus (prima strofa), lupta cu ispita (strofele II si III) si trecerea de la trannscendent intr-o atmosfera incarcata de premonitii (ultima strofa). Imaginile lirice cumuleaz perechi antinomice cu valoare metaforica. Spatiul mitic marcat de prezenta verbelor la imperfect ca sugestie a permanentei. Paharul este simbolul predestinrii pe care refuzul lui Iisus trebuie s-l decodifice n ispasirea umanittii. n acelasi camp semantic sunt si sintagmele grozava cupa, infama bautura, veninul groaznic; fiecare e o treapt n gradarea ascendent a determinrii destinului, de la negarea conditiei de Mntuitor a lui Iisus la asumarea umana a pcatelor pn la punctul maxim care impune dubla perspectiv. Acestuia I se opune prezenta divinittii care structureaz un alt cmp semantic: mn nendurat, stete urias, sterlici de miere, uitase de viat. Incipitul operei este definit printr-un enunt edificator, care concentreaza esenta duala a lui Hristos: umana si sacra. Se contureaza imaginea lui Iisus asezata in sfera luptei, a zbuciumului omenesc. Este surprins intr-o ipostaza a umilintei, cazut pe branci. Versul al treilea (Curgeau

sudori de sange pe chipu-i alb ca varul) ilustreaza natura duala a Mantuitorului, opozitia uman-divin, imaginile vizuale si cromatice sudori de sange exprimand omenescul, iar chipu-i alb ca varulpuritatea, sacrul. Din perspectiva eului liric, tensiunea ntre om si sacralitate se concentreaz n amarnica-I strigare, metafor a zdrniciei, n opozitie cu mnia lui Dumnezeu care strnea n slvi furtuna, nct drama omului capt proportii cosmice. Cea de-a doua strofa prezint setea urias, aceasta fiind aspiratia spre un absolut care s depseasc dramatismul uman; anticipeaz moartea ca treapt de transcendere la origine. Expresia sta sufletu-I s rup este metafor a dramatismului luntric al fiintei dedublate aflate n cutarea propriului destin. Sufletul primeaz spiritul reprezentat simbolic de infama butur- pcatele semenilor cumulate de milenii. Metaforele apa ei verzuie si veninul groaznic sugereaza patimile pe care Iisus le va infrunta pentru mierea si dulceata intrezarite dupa purificarea omenirii prin jertfa divina. Oximoronul veninul groaznic/ dulceata amplifica lupta duala a Mantuitorului, continutul cupei pline de pacate fiind dublat de beatitudinea implinirii misiunii Divine. Imaginea vizuala falcilenclestandu-si accentueaza impotrivirea cu ultima putere, Iisus omitand pentru moment rasplata divina a binecuvantarii cu viata vesnica. Versul ultim btndu-se cu moartea, uitase de viat sintetizeaza mesajul poeziei: din perspectiva omului moartea e o predestinare pe care o refuz orice fiint sustras conditiei sale divine. Uitarea se manifest n spirit romantic- ntoarcerea la origini ca integrare a spiritului n unitatea primordial, pentru c dincolo de moartea biologic exist vesnicia (Uitase de viat). Ultima secventa poetica contituie proiectia suferintei interioare asupra cadrului natural. Suferintele lui Iisus sunt apocaliptice, personificarea hiperbolizanta a maslinilor, care se framantau, oferind o imagine terifianta a Universului. Din perspectiva eului poetic, drama lui Isus defineste conditia universal a raportului natur-fiint: odat negata vesnicia, natura se refuz omului, n imaginea personificat a mslinilor care parc vor s fug din loc. Forma verbala implic o dedublare a eului, permanenta opozitie ntre aparent si esent , teluric si divin. Gradina pare devastata, este un paradis ce isi cauta necesara recompunere. Ultimul vers Si ulii de seara dau roate dupa prada intareste sugestia mortii. Metafora uliilor care se plimba lacomi, asteptand prada asupra careia sa se navaleasca, indica sfarsitul tragic, zguduitor al Mantuitorului. Prozodia operei conserva tehnica traditionalista a versificatiei, prin masura versurilor de 14 silabe, ritmul iambic si rima incrucisata. Intr-un volum de marturisiri, autorul recunoaste ca dintre toate lecturile sale, cea care l-a impresionat cel mai mult a fost Biblia cu aspra ei grandoare, de drama jumatate pamanteana, jumatate divina. Asadar, opera In gradina Ghetsimani se incadreaza in categoria operelor filozoficoreligioase, de tip traditionalist, Vasile Voiculescu reusind sa dea nastere imaginii unui univers liturgic, in care peisajul romanesc se transfigureaza in Eden, iar ingerii constituie prezente permanente.