Doină
de Vasile Alecsandri
I II
Doina, doiniţă!
De-aş avea o puiculiţă
Cu flori galbine-n cosiţă,
Cu flori roşii pe guriţă!
De-aş avea o mândrulică
Cu-ochişori de porumbică
Şi cu suflet de voinică!
De-aş avea o bălăioară
Naltă, veselă, uşoară,
Ca un pui de căprioară!
Face-m-aş privighetoare
De-aş cânta noaptea-n răcoare
Doina cea dismierdătoare!
III
Doină, doiniţă!
Şi i-aş zice: „Mândruliţă,
Mă jur p-astă cruciuliţă
Să te ţin ca un bădiţă!“
Şi i-aş zice: „Voinicele,
Să te-ntorci cu rândunele
Peste dealuri şi vălcele!“
Doina, doiniţă!
De-aş avea o puşculiţă
Şi trei glonţi în punguliţă
Ş-o sorioară de bărdiţă!
De-aş avea, pe gândul meu,
Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!
De-aş avea vro şepte fraţi,
Toţi ca mine de barbaţi
Şi pe zmei încălecaţi!
Face-m-aş un vultur mare,
De-aş cânta ziua, la soare,
Doina cea răzbunătoare!
Şi le-aş zice: „Şepte fraţi,
Faceţi cruce şi juraţi
Vii în veci să nu vă daţi!“
Hai, copii, cu voinicie,
Să scăpăm biata moşie
De păgâni şi de robie!
 Creaţiile populare au:
–caracter oral;
–caracter ononim;
–caracter colectiv.
Caracterul sincretic al creaţiilor populare constă în îmbinarea mijloacelor artistice aparţinând unor
arte diferite: literatură, muzică, dans etc. În doină, de pildă, literatura se îmbină cu muzica.

Doina populara :
–specie a genului liric;
–în versuri, în general scurtă, astrofica sau cu strofe inegale;
–predomină rima pereche sau monorima, care sporesc muzicalitatea;
–titlul este lung, fiind, de regula, primul vers;
–eul liric devine, în funcţie de tipul doinei, haiducul, tânaărul îndrăgostit, cel ce pleacă la oaste/război,
exilatul, fata ce se mărită etc.;
–deoarece sentimentele nu sunt în realitate separate, tot aşa apar ele şi în doine, unul fiind predominant şi
ajutând la categorisirea doinei;
–apare, pregnant, comuniunea omului cu natura;
–tablourile sunt în general dinamice, pline de viaţă, dezvăluind trăirile intense ale eului liric, prin prezenţa
persoanei I singular;
–se cântă într-un tempo larg, tărăgănat, având drept alte caracteristici următoarele elemente structurale:
scara unitonală, uneori redusă la un număr mic de sunete; formule melodice tipice; ritm liber nesimetric,
cu o emisiune vocală specifică diferenţiindu-se de la o regiune la alta; versul nu este definitiv legat de o
melodie, astfel încât un text poate circula pe mai multe melodii, după cum o melodie poate primi mai
multe texte; îmbinarea versurilor cu melodia nu este totuşi, arbitrară, în aceasta constând creaţia decisivă
a autorului/autorilor.
–ca melodie, doina are un caracter unitar, constituind, în unele regiuni (precum Ţara Oaşului sau Mara-
mureşul) unicul tip de melodie cunoscut pentru cantecele profane;
–astăzi, ea se mai numeste şi cântec lung, prelung, de coastă, de frunză şi circulă în toată ţara.

Tipuri de doină:
–doina de jale;
–doina de dragoste;
–doina de înstrăinare;
–doina voinicească.

DOINA
 Doina este o operă literară lirică în versuri, specifică folclorului românesc, în care se exprimă o
varietate de sentimente deosebit de puternice. Este o creaţie cu un caracter anonim, autorul fiind necunos-
cut. S-a transmis din generaţie în generaţie, pe cale orală.
Scriitorii români au fost culegători de folclor sau au preluat motive literare din creaţia populară
precum V. Alecsandri, M. Eminescu, M. Sadoveanu, Lucian Blaga şi mulţi alţii.
Printre creaţiile populare culese de V. Alecsandri în culegerea „Poezii populare ale românilor” se
numără şi poezia „Doină”.
Aceasta poartă ca titlu numele speciei folclorice pe care o reprezintă. Ea sintetizează trăsăturile
specifice acestei creaţii amintind de: doina de dor, de haiducie, de jale. Alte doine sunt de cătănie sau de
înstrăinare.
Doina apare personificată şi poetul i se adresează în mod direct, ca unei fiinţe dragi: „Doină, doi-
nă, cântic dulce.” Repetiţia „doină” şi epitetul „dulce” sugerează legătura afectivă dintre creatorul anonim
şi cântecul popular care îi înfrumuseţează viaţa. Epitetul „dulce” sugerează şi funcţia doinei de a-i alina
suferinţele. Omul din popor se doreşte mereu în preajma ei: „când te-aud, nu m-aş mai duce!”. Doina este
„viers cu foc”, adică exprimă durerea profundă: „Doină, doină, viers cu foc, / Când răsuni eu stau în loc!”
Cântecul popular l-a însoţit pe omul simplu permanent. Când „bate vântul de primăvară”, el cântă
doina „pe-afară”, „îngânându-se cu florile şi privighetorile.” Anotimpul primăverii i-a redat cântăreţului
optimismul, dorul libertăţii. Dragostea de viaţă şi speranţa l-a sensibilizat în faţa frumuseţilor naturii. Ver-
bul „a se îngâna” sugerează armonia doinei şi exprimă dorinţa de însoţire cu celelalte elemente ale naturii.
Venirea iernii generează sentimentul singurătăţii. Cântăreţul cântă doina „închis în casă”. Creaţia
spirituală îi mângâie existenţa. Frumuseţea primăverii este în antiteză cu „iarna viscoloasă”, pe care plu-
garul o suportă greu, având o viaţă oropsită. Această idee este sugerată de repetiţia „zilele” din versurile :
„De-mi mai mângâi zilele,/ Zilele şi nopţile”. Verbul „a mângâia” are înţelesul „de a alina” suferinţele.
Haiducul trăieşte un sentiment de bucurie la revenirea primăverii. Codrul este spaţiul securizant în
care se întoarce.
Doina „de voinicie” este legată de sentimentul de încredere pe care natura îl insuflă haiducului.
Codrul îl apără de duşmani şi de poteri.
Căderea frunzei vesteşte venirea toamnei. Codrul nu-l mai poate ascunde şi haiducul trăieşte un
sentiment de jale. Supărarea sa face conţinutul doinei de jale.
Ultimele patru versuri pun accentul pe legătura dintre plugar şi creaţia sa: „Doina zic, doina suspin
/ Tot cu doina mă mai ţin /Doina cânt , doina şoptesc,/ Tot cu doina vieţuiesc”. Verbele „zic”, „suspin”,
„cânt”, „şoptesc” sunt sugestii ale actului creator. Verbele „mă ţin”, „vieţuiesc” accentuează permanenţa
doinei în viaţa omului. La fel şi adverbul „tot”.
Folosirea repetiţiilor şi a simetriilor, ca procedee de sintaxă poetică, relevă simplitatea şi naturale-
ţea stilului.
Poezia are o muzicalitate deosebită realizată prin versificaţie. Măsura versurilor este de 7-8silabe
şi ritmul este trohaic. Rima versurilor este împerecheată.
Doina este o creaţie specifică literaturii populare româneşti, care impresionează prin frumuseţea sa
şi sinceritatea omului din popor.