Sei sulla pagina 1di 25

EPISODUL I.

TRIBALIA ŞI DACIILE SUD-DUNĂRENE - LEAGĂN AL


ROMÂNISMULUI

Prin regiunea Timocului este desemnat teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei şi
nord-vestul Bulgariei cuprinzând din Serbia ţinutul de la Muntele Rătan [1] (despre care o
legendă a românilor timoceni spune că este “buricul pământului”) la Dunăre, de la valea Moravei
la valea Timocului, iar din Bulgaria zona Vidinului până la Lom.

N. Iorga [2] spunea că “atât în Serbia cât şi în Bulgaria sunt sute de mii de români care trăiesc
dincolo de apă tocmai cum trăiesc oltenii şi ţăranii munteni pe malul cel stâng”, iar G. Vâlsan că
avem aici “o adevărată Bucovină de Sud”.

Regiunea este cunoscută şi sub numele de Tribalia de la tribali- populaţie de neam tracic (după
Strabo, Diodor etc) sau iliric (după Ştefan din Bizanţ) atestată aici încă din sec. VII-III î. Hr [3].
Tribalii aveau o organizare statală proprie şi s-au remarcat în bătălia contra lui Filip al II–lea al
Macedoniei, pe care l-au înfrânt şi l-au rănit [72].

Populaţia tracică de aici a început să fie romanizată înaintea celei de la nord de Dunăre, romanii
începând în ultimele decenii ale erei trecute şi terminând în anul 15 d. Hr. întemeierea provinciei
Moesia, împărţită în anul 86 în Moesia Inferior şi Superior. Moesia Superior a servit ca bază de
plecare în războaiele împotriva dacilor în timpul lui Domiţian şi Traian, iar după retragerea
aureliană, în 285 Diocletian împarte teritoriul în 4 provincii: Dacia Ripensis lângă Dunăre, Dacia
Mediteranea cu centrul la Niş, Moesia Prima în nord-vest şi Dardania în sud. Apropo de Moesia,
cronicarul grec Niceta Choniatul afirmă despre locuitori că “înainte se numeau Mizi, iar acum
Vlahi”. Această organizare a dăinuit până în timpul lui Iustinian.

La începutul sec. VII dominaţia romano-bizantină cedează sub presiunea slavilor4. În a doua
jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea la Remesiana (Bela Pelanka de
astăzi, aflată la 30 de km est de Niş), capitala Daciei Mediteranea, a activat episcopul Niceta,
“apostolul dacilor de pe ambele maluri ale Dunării” după cum îl numeşte Vasile Pârvan. Timocul
a fost numit de daco-moesi Timakus, iar Morava va fi Margus, provincia numindu-se Margensis
(sârbii îi spun Craina care înseamnă margine). Împăratul Caius Galerius Valerius Maximus s-a
născut într-o familie din Timoc dintr-o dacă refugiată de la nord de Dunăre.

Legăturile dintre N şi S Dunării sunt evidente şi prin strămutările de populaţie. În anii 10- 12
a.D., consulul Sextus Aelius Catus transferă 50 000 daci la sud de Dunăre, la 57-67 a.D.
guvernatorul Moesiei strămutase 100 000 suflete în dreapta fluviului. Dintre cei 80 de împăraţi
romani 40 au fost de origine traco-iliro-dacă. Iosif Constantin Drăgan le înşiră numele în “Istoria
românilor” (1993) la pag. 46. În 329 Constantin cel Mare a făcut pod de piatră peste Dunăre.
Importanţa excepţională în destinele imperiului roman a zonei între sec III-VI l-a făcut pe V.
Beşevliev să vadă în statul roman de atunci un “imperiu roman de neam tracic” [69].

Iată că la sud de Dunăre procesul de formare a poporului şi limbii române prin durata mult mai
mare a stăpânirii romane s-a putut desfăşura chiar mai temeinic decât în Dacia (al cărei nume va
fi chiar împrumutat pentru parte din Moesia). După mulţi istorici (Puşcariu, Dragomir,
Gamilscheg etc) Timocul, Banatul şi Oltenia sunt leagănul formării limbii române [57]. Sârbii cu
greu au slavizat mai apoi şi numai în parte rămăşiţele coloniilor romane şi populaţia tracă
romanizată. Populaţia românească s-a păstrat mai curată în văile înalte şi pădurile dese ale
acestui ţinut muntos al Timocului. I.F. Dobrescu, în revista Geopolitica nr 1/2005 afirmă că “nu
avem nici o dovadă de-a lungul a o mie de ani de istorie că regiunea timoceană ar fi fost la
origine sârbească şi că ulterior, la o dată neştiută ea s-a transformat într-una românească, aşa cum
se prezenta ea la sfârşitul secolului al XIX-lea, când de la est de râul Morava şi până la graniţa cu
Bulgaria nu se vorbea decât româneşte”. Aria de formare a poporului român de la sud de Dunăre
a fost mult mai mare, ea întinzându-se de la Dunăre şi până în Tessalia.

Urme ale acestei romanităţi mai întâlnim şi astăzi în Serbia, unde localităţi precum Grădişte,
Surduliţa, Ursule, Surdul, Corbul, Cătun, Clisura, Clisuriţa, Surliţa, Vlasina, Izvor, Gumerişte,
Târgovişte precum şi altele, aflate în sudul Serbiei de astăzi, în districtul Pcinia, amintesc de
populaţia românească care le-a numit astfel şi care în prezent a fost asimilată de către sârbi. În
secolele X – XIV a existat şi o episcopie a “vlahilor”, supusă canonic arhiepiscopiei de Ohrida,
care în secolul al XIII-lea îşi avea sediul la Vreanoti, localitate identificată cu Vranje, în sudul
Serbiei. Astfel, Nicolae Iorga consemna că “pe la 1200 Ştefan Nemania dă Hilandarului 170 de
familii de vlahi, cu juzii lor. Sub Ştefan Uroş I se adaugă alte 30 de familii la Drin. Donaţii se
mai fac, cu sutele de familii de Ştefan Nemania pentru mănăstirea Jicea, de Ştefan Uroş II pentru
o altă mănăstire şi pentru Gracianiţa, de Duşan pentru o mănăstire lângă Prizern. Vlahii sunt pe
atunci şi lângă Marea Adriatică, şi în Zeta şi pe la Priştina”. Istoricul ceh Jirecek, marele
specialist în istoria Balcanilor, consemnează nume romanice în toată regiunea Nişeva, Struma de
Sus şi Ischer precum: Herul, Bănişor, Creţul, Borbulovici, Viturcii.

Românii de aici precum şi cei din Croaţia, Bosnia, Muntenegru poartă numele de vlaşi sau vlahi.
Pe la 1348 în Croaţia exista o Valahia Mică, în Serbia evului mediu regiunea Raşca se numea
Staro-Vlaska (Vlachia Veche), Valaşka era o parte din Moravia. În Cronica slavilor din Diocleea
(1160-1170) se arată asimilarea vlahilor de către slavi, provincia era o Valahie şi era locuită de
valahi [5].

În timpul migraţiilor şi atacurilor avaro-slave de după sec. VII populaţia sud-dunăreană


romanizată a fost parte slavizată, parte s-a retras în munţii din Peninsula Balcanică, dând
populaţia aromână, parte s-a retras înspre apus între coasta dalmată, Drava şi Morava dând pe
acei maurovlahi (morlaci sau vlahii negri) [6], iar o parte a rămas în munţii Timocului numeroase
izvoare amintind vlahii timoceni. La 818 “ducis Timocianorum” trimit soli la franci spre a
solicita ajutor împotriva bulgarilor. Stoian Marokovici în “Les problemes serbes” se referă la
Constantin Porfirogenitul care menţiona că pe Morava, Mlava, Pecus nu erau sârbi, ci o altă
“populaţie de o altă formaţie etnică” [68].

Kekaumenos din sec. XI vorbind despre vechii locuitori de la sud de Dunăre şi lângă Sava spune
că “îi numim daci şi besoi”. Ţinutul ajunge de pe la anul 1000 iar în stapânire bizantină vreme de
două secole. După cum relatează clericul Ansbert, participanţii la cruciada a treia au fost atacaţi
de vlahii dintre Timoc şi Morava. Niketas Choniates şi Kekaumenos amintesc de o traditie a
rezistenţei valahe în faţa bizantinilor.

Primele mănăstiri din zonă datează din sec. XIII şi cărţile istorice sârbeşti spun că sunt făcute de
Radul I Voivoda Vlaşci [7]. La sfârşitul sec. XIII în această parte a Serbiei a fost o evidentă
ridicare a elementului românesc, regii sârbii au dat privilegii românilor şi cnejilor lor8. Iorga
amintea o teză conform căreia în sec. X chiar era o formaţiune politică în zona Vidinului ce şi-ar
fi extins autoritatea şi asupra malului stâng al Dunării.
În 1210, voievodul Mihail al Transilvaniei vine cu o armată din saxoni, români, secui şi pecenegi
în ajutorul ţarului Asan Burul din Vidin9. Împăratul Iustinian recunoscuse de la începutul sec.
VIII titlul de Caesar (ţar) bulgarilor ce îl ajutaseră să recucerească tronul după ce tot el i-a învins
şi strămutat pe mulţi în Asia Mică10. Statul Asăneştilor este prezentat în izvoare ca “ţara
valahilor”, arhiepiscopul Ioan de Sultanyeh face speculaţii privind latinitatea bulgarei şi a
delimitării geografice a “Volaquiei”. Paisie, egumenul mănăstirii Hilandar în “Istoria slavo-
bulgară” în 1762 spune despre vremea lui Asan cel Bătrân că “luaseră vlahii erezia romană,
citeau vlahii latineşte că aceia sunt cu latinii de un neam şi o limbă” şi că mai apoi au oprit
acestea cu pedeapsa că “li se va tăia limba” şi “aşa vlahii s-au întors la credinţa pravoslavnică şi
citesc slavoneşte acum” [70].

Asan II stăpânea şi Cetatea Severin pe care o pierde la 1236 pentru a păstra ţinutul timocean
Branicevo. După 1240 ungurii vor ocupa Maciva şi Braniceva. Există aici un Greborius ban de
Cucevo şi Branicevo. O parte a zonei (fără să atingă Timocul) va fi dăruită de regele Ungariei
ginerelui său sârb Dragutin. Va fi restituită însă lui Carol Robert. Vidinul era al despotului
Şişman şi urmaşului său Mihail. Statul Timocean de la Dunăre dintre râurile Pek şi Lom (1280-
1397) avea o populaţie majoritar românească şi o dinastie în mare parte de origine română
(Sracimir era fiu de domniţă româncă şi soţ al unei românce.

Ungurii sub Ludovic I au pătruns în Bulgaria, unde cuceresc Vidinul în 1365 şi desfăşoară
încercări de consolidare a ocupaţiei concomitent cu acţiuni de convertire la catolicism. Acestea
nu au făcut decât să alimenteze revolta localnicilor bulgari şi români timoceni de credinţă
ortodoxă11. În 1363 şi 1369 domnul muntean Vlaicu Vodă trece Dunărea pentru a elibera
Vidinul. Succesul românesc făcut “şi cu voia unor locuitori ai săi” a înlăturat stăpânirea
ungurească din banatul Vidinului şi a avut un mare răsunet, Vlaicu Vodă fiind apelat cu titlul de
rege. Făcuse ceea ce va face Mihai Viteazul în Ardeal. El a mai cucerit şi Severinul şi Nicopolul.
Ungurii luaseră Vidinul de la Straşimir ce era cumnat cu Vlaicu. Voievodul român până la
încheierea păcii i-a dus pe locuitori la nord de Dunăre şi urmau să se întoarcă [12]. Ungurii vor
uni politic şi administrativ Timocul şi Banatul sub conducerea unui ban din Vidin. Vlaicu vodă a
primit o compensaţie în Făgăraş şi Severin şi a rămas apoi garant al ţaratului de Vidin recucerit
de la unguri.

În 1388 Şişman se închină sultanului care în 1397 după bătălia de la Nicopole îl va transforma în
sangeacul, apoi paşalâcul de Vidin. În sec. XIV urmele vlahilor timoceni se întâlnesc în mai
multe acte oficiale ale ţărilor sârbe. Peste prima alcătuire etnică s-au adăugat şi elemente
macedo-române de la Pind şi din Balcani. Balcanistul Sanfeld arată că între sârbi şi bulgari s-au
interpus vlahii din zona Moravei pomenind şi de Vlaşka Planina (Munţii Româneşti) [73].

Radu I Basarab (1377-1384) a fost şi el protector al ţaratului de la Vidin, acest lucru fiind
consemnat de inscripţia voievodului Radu în biserica domnească de la Curtea de Argeş [13]
“domn singur stăpânitor al UngroVlahiei, al Vidinului şi al Oblastiei”. A ridicat mănăstirea
Mănăstiriţa din ţinutul Cheia în dreapta Dunării. Mircea cel Bătrân şi-a impus şi el voinţa în
Balcani în repetate rânduri. Ruinele bisericii ridicate de Radu cel Mare la 1501 se văd azi în
localitatea Lopuşnia la poalele muntelui Rtan.
Sfântul Nicodim de la Tismana era se pare fiul unui cnez român din Serbia şi a unei domniţe
înrudite cu familia cneazului sârb Lazăr (1371 - 1389), şi şi-a început viaţa monahală la
mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, după care s-a stabilit la Şaina, lângă Cladova,
întemeind aici mănăstirea cu hramul Sfânta Treime. I se mai atribuie întemeierea mănăstirilor
Vratna şi Manastiriţa, aflate în apropiere. Sfântul Nicodim a întemeiat şi condus mănăstiri aflate
pe ambele maluri ale Dunării, fiind protejat şi sprijinit în opera sa de construire de mănăstiri şi de
întărire a monahismului de către familia Basarabilor şi de către cneazul sârb Lazăr, care au dăruit
ctitoriilor sale mai multe sate şi alte importante donaţii. Ajutor bisericilor din sudul Dunării vor
da şi Matei Basarab, Grigore I Ghica, Ştefan Cantacuzino.

—-
Note
[1] G.A. Nicolaevici, I. Cionchin, Românii de pe valea Timocului, în Cuvântul românesc,
Canada, nr. din iunie 1993, pagina 16
[2] N. Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, Chişinău, 1992, pagina 6
[3] XXX, Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti 1996, pagina 584
[4] Ibidem, pagina 397
[5] A. Berinde, Importanţa etnonimului valah, în Clio, mai iunie 1993, pagina 6
[6] XXX, Dicţionar de istorie veche … , pagina 384
[7] P. Jancovici-Timocanul, Scrisoare, în Clio mai-iunie 1993, pagina 10
[8] Iorga, Istoria românilor, vol. III, Bucureşti 1993, pagina 119
[9] I. Lupaş, Din istoria Translvaniei, Bucureşti 1988, pagina 42
[10] XXX, Dicţionar … , pagina 352
[11] XXX, Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti 1986, pagina 126
[12] XXX, Poporul român şi lupta de eliberare a popoarelor din Balcani, Bucureşti 1986, pagina
105
[13] XXX, Istoria militară …, vol. II, pagina 141
[57] G. Zbuchea, Românii timoceni, editura Mirton, Timişoara 2002 pag. 26
[68] Cristea Sandu Timoc, Mărturii de la românii uitaţi, Edirura Astra Română, 1995, pag 116
[69] Brezeanu Stelian, Romanitatea orientală în evul mediu, All, 1999, pag.24
[70] Brezeanu Stelian, Romanitatea orientală în evul mediu, All, 1999, pag.192
[72] Drăgan Constantin Iosif, Noi, tracii, Scrisul românesc, 1976, pag.100
[73] Rus Dumitru, Teritorii locuite de români, Sigma plus, Deva, 1997, pag.220

(va urma)

EPISODUL II. SUB TURCI - PRIVILEGII PENTRU SUPUSII ROMANI TIMOCENI

În 1425, printr-o coordonare a armatelor muntene, bănăţene şi transilvănene, trupele bănăţene au


cucerit cetatea Vidin după o luptă îndârjită [14]. Şi Iancu de Hunedoara va ţine piept în sudul
Dunării otomanilor. În campania din 1443 i se alătură un uriaş număr de voluntari din zona
Morava. La 3 nov. va cuceri Nişul. Tot atunci Skanderbeg va întoarce armele împotriva turcilor
în Albania în înţelegere cu Iancu de Hunedoara. În 1444 Ioan Corvin ia cetatea Cladova, oraşul
Vidin, apoi Razgradul, Şumenul, Novi Pazarul ajungând până la Varna, iar sfârşitul tot în sudul
Dunării îl va găsi15. Se spune că el a împărţit satelor de aici dascăli şi popi. Viaţa bisericească
era sub ascultarea episcopului de Râmnic. Turcii acordă privilegii românilor. ,,Craina era sub
cârmuirea eredidară a familiei Carapancea. Vestit a fost şi Stoian Bulibaşa beg la Cladova care
avea o soţie Fira şi care s-a opus turcilor. ,,Raşcovicii” avură timp îndelungat o putere
asemănătoare în Starivlah, iar plasa Cheii (Cliuci) îşi păstra dreptul de a-şi alege cnejii săi.
Balada lui Pătru din Cobilia spune că satele aveau fiecare cnezi care fac ,,săbor de săteni şi adună
birul” [56].

Vlahii din sangeacul Semedriei participă la luptele dintre turci şi unguri. Soliman Magnificul le
va acorda în 1521 în schimbul serviciilor cu caracter militar un codice de legi ,,kaun-name” din
care cităm: ,,vlahii din Branicevo şi Vidin să nu plătească nici un haraciu, nici ispenge, să fie
scutiţi şi liberi de orice dare, nici o dare de muncă să nu dea, gloabe şi pedepse să nu plătească”.
Ocuparea Semedriei (de la românescul Sâmedru-Sf. Dumitru) de către turci în 1459 duce la
sfârşitul despotatului sârb, în 1521 căzând şi Belgradul. Un eveniment important în timpul
ocupaţiei turceşti îl constituie ,,răscoala chinejilor” (cnezilor) de la Dii (numele românesc al
Vidinului care în antichitate a fost Bononia). La 22 iunie 1560, în faţa palatului paşei Muzafer
din Vidin protestează atunci când se încearcă să li se impună darea ,,filurgiei” 500-600 cneji
români din sangiacul Vidin care se întindea până spre Niş şi dincolo de Morava. Este o dovadă că
atunci erau peste 500 de sate valahe în zonă [62]. Provincia era autonomă pentru că ţinutul era o
moşie a fostei împărătese ,,valide sultanie” de la Aja Sofia din Constantinopol cu rostul de a
asigura fonduri pentru întreţinerea bibliotecii şi palatului imperial al sultanei.

Vlad Ţepeş va ucide în aceeaşi zonă 29.000 turci, ale căror capete le va trimite inventariate lui
Matei Corvin. În 1595 detaşamente ale banului Craiovei au ars împrejurimile Vidnului şi
Vârşeţul înaintând până către râul Sava. Mihai Viteazul spunea că a alungat turcii din 2.000 de
sate dintre Ţara Românească şi Grecia, primind la nord de Dunăre 16.000 refugiaţi [16]. El a fost
sprijinit şi de haiducii din Balcani. La 1596 românii atacă şi în Dobrogea iar Baba Novac, român
sud-dunărean şi el, a eliberat regiunea Vidinului şi a nimicit garnizoanele Cladovei, Plevnei şi
Nicopolului [17]. În 1598 Mihai Viteazul a determinat Poarta să-l recunoască domn al Munteniei
prin victoriile de răsunet care au dus la cucerirea cetăţilor Nicopol, Vidin, Cladova [18].
Constantin Brâncoveanu va apăra şi reconstrui şi el cetatea Fetislam din Cladova la 1689. În
,,Mărturii româneşti peste hotare”, Virgil Cândea indică un număr impresionant de documente
care atestă ctitoriile românilor în zona Timoc şi prezenţa românească la sud de Dunăre. La 1696
marele geograf contele Marsigli a întâlnit un bloc românesc la sud de Dunăre care vorbeau
,,rumuneşce”.

În cursul sec. XVII-XIX în Timoc noi elemente româneşti din Oltenia şi Banat se adaugă celor
existente. Pazvantoglu (1793-1807) din Vidin s-a înţeles numai în româneşte cu ofiţerul superior
din armata austriacă, Henig, venit într-o vizită de 8 luni [19]. Maxim Radacovici, exarh al
mitropolitului din Belgrad a călătorit în 1733 în zona văilor râurilor Poreci, Pec şi Mlava şi
găseşte o populaţie majoritar românească.

Dacă astăzi preoţii din Timoc nu au voie să spună nici un cuvânt în româneşte chiar dacă în unele
cazuri ei şi toţi credincioşii sunt români, iată cazuri din trecut în care în bisericile lor li se vorbea
şi în limba lor de către preoţi dintre ai lor. În Maidanpec la 1734 preotul Şerban ,,nu ştia nicicât
sârbeşte”, în Neresniţa, Duboca şi Voluia la 1734 popa Pavel ,,sârbeşte citeşte puţin, iar
româneşte ştie bine”. În Pojarevaţ la 1733 preotul Ştefan Arnăutul era venit din Ţara
Românească. Pe la 1823 cneazul Miloş îl vrea popă pe ,,vlahul Strahin”. La 1734 în Ruda Glava
preotul Crezoi nu ştia sârbeşte. Mai erau veniţi din Ţara Românească popa Barbu (1780-1790)
din Zaiecear, popa Simion (1834) din Iabucovaţ, popa Pătru Dimitrie din Kladova, Marcu din
Sip, popa Ioanichie din Vratna. Nu ştiau sârbeşte popa Ion Guran din Zlot (sec XVIII) şi popa
Ion Vladu (1839) din Bârza Palanka.

Alţi preoţi care slujeau în româneşte: popa Radu şi popa Constantin (1833) în Negotin şi
Bucopcea, popa Matei (1837-1847) şi Ion Nedelcu (1847-1855) în Bucopcea, popa Ion Anastasie
(până în 1854), popa Radu, popa Gheorghe Nicolaie şi popa Dimitrie (1869) în Geanova (acum
Duşanovaţ), popii Dragoie, Călin, Constantin, Dinu, Ion, Ieftimie, Ion (1851) în Mocrani, popii
Ieftimie (1837) şi Pătru Iovan în Sârbovlaş, popii Călin (mort în 1738) şi Anghel Dâlboceanu în
Cameniţa Mică, popa Simion în Uroviţa, preoţii Lazăr Lăpădat şi Ion Gămanu în Slatina, popa
Gheorghe în Podvârşca, popa Radu în Iasicova Mare şi Mică (1837-1860), popii Ghiţă, Radosav,
Ion, Nică, Stancu, Constantin, Stan, Ristea, Mitru, Ispas în Bregova, popa Stan în Brădet şi Dii
(Vidin), popa Ristea în Dii, românii din Dii şi-au făcut o biserică în 1884 în care se slujea
româneşte.

Următorii preoţi au organizat şi şcoli româneşti pe lângă biserică: Ieftimie (1843-1873) în


Cobişniţa, Tudor Petru şi Ieftimie Stoian ((1837) în Raduievăţ, călugării mănăstirii Sf. Manasie
(1824), dascălii Ion Ciolacu în Bregova şi Pătru Pavel în Bolievaţ (1864). În Techia pe la 1736 a
fost popă Marcu Radul, iar mai apoi popa Trăilă. Slujbă românească s-a făcut aici până în 1875
(cel din urmă preot român a fost Dumitru Dungheriu. Românii din Techia au scris în româneşte o
solicitare bănească pentru biserică cneazului Miloş la 10 ianuarie 1837. Acesta le-a dat banii şi
le-a scris tot în româneşte. După anul 1836 când la Belgrad s-a deschis şcoală de preoţi, în Timoc
se introduce treptat slujba doar în sârbeşte.

În Bulgaria preoţii români încep să fie înlocuiţi de cei bulgari începând cu 1878. În unele sate
mai era slujbă în româneşte şi la 1918 [63]. Astăzi doar la Sofia este biserică românească. A
încercat după anii 2000 în satul Rabrova preotul Gheorghiev să ţină slujbă şi în româneşte dar a
fost ameninţat imediat de mai marii bisericii bulgare (Asociaţia Învăţătorilor Arădeni a protestat
în presă). La Vârf în 1854 sătenii angajau pentru 150 groşi pe învăţătorul Ion Brudar din
Transilvania64. La Vidin în cartierul Cumbair din cei 950 elevi, peste 700 sunt români şi 9 grupe
învaţă româna ca limbă străină facultativ. Facultativ se mai învaţă româna şi tot sporadic în
Bregova, Rabrova, Vârf, Gumătariţ, Gâmzova, Silistra prin grija organizaţiei AVE, a Comunităţii
Românilor din Bulgaria şi a statului român.

Românii nu au statut de minoritate în Bulgaria şi nu au deci şcoli şi biserici. Aceste încercări de


cursuri de română sunt organizate după ore, uneori în weekend, uneori în case particulare şi cu
plata unor profesori din fonduri ale statului român. Revistele lor bilingve ,,Salut” şi ,,Timpul” cu
apariţie sporadică şi în număr ridicol de mic sunt şi ele scoase pe bani din România. Statul bulgar
închide chiar şi şcolile bulgăreşti din satele româneşti (Deleina şi Rabrova) [66]. La Sofia am
vizitat singura biserică românească din Bulgaria unde am discutat cu preotul Oprea. Clădirea a
fost ridicată de comunitatea bogată a aromânilor şi cu sprijinul statului român de altădată. Există
tot la Sofia şi un gimnaziu în care 50 elevi învăţau în 2002 şi limba română (pe b-dul Al.
Stambolinski 125). Această instituţie este singura cu caracter oficial. La Vidin unde trăiesc
întradevăr români mulţi (majoritari în 30 de sate) Bulgaria nu a permis aşa ceva. În Serbia unde
românii sunt mult mai mulţi nu se permite nici măcar facultativ limbă română în satele timocene.

Note:
[14]. Istoria militară …, vol. II, pagina 195
[15].M. Stoian, Nici cuceritori, nici cuceriţi, Bucureşti 1982, pagina 353
[16].XXX, Poporul român şi … , pagina 161
[17].XXX, Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti 1987, pagina 172
[18].XXX, Istoria României în date, Chişinău 1992, pagina 124
[19].XXX, Poporul român şi … , pagina 23
[56]. Chestiunea timoceană, sub îngrijirea Ariadnae Filum, 2003 pag.55
[62]. Cristea Sandu Timoc, Istoria românilor timoceni din Serbia şi Bulgaria, ed. ziarului
Nădejdea, Vârşeţ, 1944 (editia 2003), pag.2
[63]. Cristea Sandu Timoc, Istoria românilor timoceni din Serbia şi Bulgaria, ed. ziarului
Nădejdea, Vârşeţ, 1944, pag. 142
[64]. ,,Timpul”, editat de Asociaţia vlahilor/românilor din Bulgaria, august 2004, pag 8
66 Salut românesc, editată de AVE-Uniunea tinerilor etnici români din Bulgaria, nr.1 şi 3/ 2004
pag.18 şi 14

(va urma)

EPISODUL III: SUB SLAVII CREŞTINI – MECANISME INFERNALE DE


DEZNAŢIONALIZARE
La începutul sec. XVIII austriecii cuceresc Banatul dar şi teritorii la sud de Dunăre (Semedria,
Columbac şi Negotin). Aceste teritorii din sudul Dunării şi temporar Banatul, le vor pierde în
confruntările cu Poarta, un rol mare avându-l răscoala românilor bănăţeni din anii 1736-1739.
Abuzurile administraţiei habsburgice, colonizările masive cu străini, au determinat populaţia
română să se alăture otomanilor a căror stăpânire o socoteau mult mai blândă. O importantă
victorie a românilor răsculaţi asupra austriecilor a fost cea de la Vârşeţ din 14 feb. 1739.
Represaliile imperialilor au fost groaznice [20]. De la 1690 în Timoc şi Banat veniseră primii
sârbi din Kosovo (Svetislav Prvanovici vorbeşte de 28 de sate nou colonizate atunci în Timoc) şi
bulgari din Teteven. D.Rizoff scrie într-o lucrare publicată la Berlin în 1917 că “bazinul
Timocului cedat de Turcia Serbiei în 1833 n-a intrat niciodată în hotarele istorice ori politice ori
religioase ale Serbiei” de până atunci.

Insurecţia sârbă21 izbucnită în 1804 s-a bucurat şi de sprijin românesc. “Comitetul Serbiei”
condus de Karagheorghe îl avea în componenţă şi pe voievodul românilor timoceni Mişu
Karapancea de la Negotin. Pentru eliberarea Balcanilor de turci, Tudor Vladimirescu a luptat în
fruntea a 7.000 voluntari la sud de Dunăre, participând şi la importanta bătălie de a Cladova22.
Prietenul sârbilor Gravier recunoaşte şi el că până şi sârbii din Belgrad sunt în imensa lor
majoritate nou-veniţi din ţinuturile din sud-vest. Unii români se alătură mişcării de eliberare de
sub turci dar se opun schimbării unui stăpân cu altul. Haiduc-Velku luptă împotriva turcilor cu
preţul vieţii la Negotin şi Prahovo având oaste şi tunuri “Capu-oi da, Craina n-oi da” şi îşi luă
titlul de “Gospodar (Domn) de Ţârna Reka”. După pacea din 1812 rezistă în cetatea Negotin. Alţi
haiduci ai vremii erau Stevan Mokrainaţ, Veliko Petrovici, Petar Dobrâniak, Stoian Abras din
Bucopcea, Gicu Hraborg şi Milenko Stoikovici despre care românii spun că erau de ai lor.

În Timoc, sârbii îşi extind graniţa 23 abia în 10 iunie 1833. Miloş Obrenovici obţine de la turci în
schimbul unei apreciabile sume alipirea Crainei la paşalâcul Belgradului. În urma acestui târg
populaţia Tribaliei de est este obligată să plătească bir turcilor ca şi cea din Tribalia de Vest. Pe
cei din Tribalia orientală, Soliman Magnificul, la timpul lui i-a scutit de bir şi a interzis turcilor
să intre călare şi cu caii potcoviţi în satele din zonă. Noua înţelegere lăsa provincia sârbilor care
nu mai respectă vechile privilegii românilor timoceni. Sârbii încep să se instaleze în zonă şi să
înlocuiască preoţii români cu cei sârbi. Clerul român se va retrage dincolo de graniţă, în imperiul
otoman, înfiinţând şi mănăstirile Dosul Mare, Coilova, Cosova, Deleina şi Zlocutea, precum şi
bisericile de la Albotina, Tar-Petrova, Dobridol şi Ursoaia. Nu peste mult timp însă bulgarii şi
macedonenii vor intra ei în acestea [24].
Un raport din 1849 spunea “pe lângă cele 4 sate ce s-au revoltat lângă hotarele Serbiei s-au mai
revoltat şi alte 13 între care şi rumâni, iar căpetenia acestei revolte este un ciorbagiu Ivan
Başchinezul” [25]. Istoricul Djordjevici arată că “Bulgaria nordică era sub puternica influenţă a
mişcării revoluţionare din Valahia din 1848″. În 1850 are loc o mare insurecţie la Vidin [26].
Românii de aici s-au adresat sârbilor ca să le sprijine revolta. Sârbii le pun condiţia ca zona de
până la Iskar să se supună Belgradului. Scriitorul Ion di la Vidin scria în “New York Spectator”
că românii ar fi spus “mai bine morţi decât să schimbăm un călău cu altul”. Ştefan Singeleanu a
condus o altă răscoală la Berkoviţa şi Pirot stând în fruntea vlahilor de la Morava-Iagodina,
Kupru, Alexina şi a fraţilor lor Torlaci şi Sopi. În strâmtoarea Cegar la nord de Niş răsculaţii sunt
înfrânţi de turci. Sârbii vor face din vlahul Singeleanu eroul lor naţional sub numele de Ştefan
Singelici [27]. O altă răscoală a fost la 1856 cu Puiu Stan de la Bregova.

Primele date statistice asupra românilor din Serbia sunt din 1846 când atingeau cifra de 97.215.
Geograful francez G. Lejean documentându-se la faţa locului scrie că pentru Serbia românii sunt
“un mare dar” fiind “laborioşi, activi şi mai prolifici decât sârbii”. Spunea că la 1857 erau 39.728
români în cercul Pojarevaţ, 35.671 în Craina, 20.597 în Cerna Rieca, 7.351 în Ciupria, 996 în
Semedria sau Podunavlia, de toţi 104.343. În Bulgaria aprecia numărul lor la 40 00028.

La 1860 Brătianu era acuzat că jinduieşte să refacă vechiul imperiu româno-bulgar din 1186
dezmembrat de Murat I la 1389 29.
Istoricul german F. Kanitz scrie că românii timoceni ar fi avut între 1859-1868 şcoală în limba
maternă. Prin 1860 de pildă la Bregova aproape de Vidin era şcoală românească [30].

În 1876 a avut loc o răscoală a vlahilor dintre Vidin şi Timoc împotriva turcilor. Învăţătorul Ion
Ciolac din Bregova este spânzurat în târgul Diiului (Vidinului) împreună cu alţi români timoceni
din Bor, Zlot, etc [31]. Şi principele Milan e în mijlocul zonei de conflict armat cu lupte la
Alexinaţi, Bielina, Zaicear, Niş. În acest război România a trimis o ambulanţă (13 medici şi 3
farmacişti) la Cladova unde personalul român a îngrijit mii de răniţi. În acelaşi an Kogălniceanu
scria către agenţii consulari europeni “sunt mai mult de 200.000 de români care locuiesc pe
malul drept al Dunării” şi că “armata română freamătă doritoare să ia parte la lupte” [32]. În
armata a treia a generalului Leşianin, la Zaiecear erau cei mai mulţi români timoceni. Sunt
acuzaţi că nu vor să lupte pentru gloria sârbească şi sunt executaţi mulţi. Este decimat şi
regimentul românesc de la Niş al lui Cernaieff, scrie Eminescu [75]. Turcii vor ucide 800
persoane şi vor arde 4 sate româneşti din jurul Vidinului pentru că s-au răsculat (Bregova,
Novesăl, Gâmzova, Balei).

În 1878 Vidinul era pe cale de a capitula în faţa trupelor române, însă Rusia a încheiat armistiţiul
cu Imperiul Otoman fără consultarea României. Iorga spunea că “românii au încercat la 1877 să
ia cetatea Vidinului nădăjduind să o păstreze la pace pentru că prin locul acela este plin de sate
româneşti” [33].

În Vidin românii sunt primiţi cu flori şi la fel în Belogragic. Drapele româneşti au fost arborate
pe ambele cetăţi în februarie, însă în aprilie garnizoanele se retrag. Zona şi-o disputau Serbia şi
Bulgaria. Serbia ajutată de Austria obţine încă 11.000 kmp (Niş, Pirot, Lescovaţ). În 1881 Serbia
renunţă la Novi-Pazar la promisiunea Austriei că o va ajuta să primească teritorii în sud. În 1883
are loc o răscoală ţărănească antiguvernamentală în regiunea Timocului fiindcă se intenţiona a se
interzice miliţiei ţărăneşti să-şi păstreze armamentul acasă [71]. Principele Milan a semnat 90
condamnări la moarte şi a reluat pretenţiile asupra Bulgariei [34].

Conform raporturilor consulare austriece totalul românilor din Peninsula Balcanică însuma
3.134.450 suflete răspândiţi: 220.000 în Rumelia de Sus, 289.750 în Bosnia şi Herţegovina,
77.300 în Novi-Pazar, 420.000 în Bulagria, 1.450.000 în Rumelia de Jos, Macedonia şi Albania,
137.000 în teritoriul cedat Greciei prin tratatul de la Berlin, 140.000 în restul Greciei, 400.000 în
Serbia [35].

Sârbul Ljubomir Iavanovici scrie la 1903 că cine ar trece prin zona Timocului “ar putea să creadă
că aici trăieşte numai o populaţie românească” [58].

În vara anului 1909 G. Giuglea şi G. Vâlsan au efectuat împreună cu o grupă de elevi şi studenţi
o excursie de documentare studiind toponimia românilor din Craina Serbiei. Au fost incitaţi de
studiul “Între românii noştri” al sârbului T. Georgevici apărut la Belgrad în 1906 ce avea ca
subiect românii dintre valea Timocului şi valea Moravei. În 1900 apăruse la Leipzig lucrarea lui
Weigand despre dialectele româneşti unde spunea că aromânii înaintează cu turmele până la Suha
Planina aproape de Zaiciar. Giuglea scria că “neamul românesc e pomenit în mase în sudul
Dunării încă din vremea ţărilor sârbeşti” şi e “un ţinut de tranziţie între românii din Carpaţi şi
aromâni”. El dă de nume româneşti de locuri: Glamia Povârscii, Văiuga, Sănuni (lespede pe care
se pune sare la oi), Arţar, Periş, Geanova (de la geană de deal), Corbova, Tăchia, Mistriţoi (aceia
care fac căsătorii mixte luând fete de peste Dunăre). Numirea de ungureni a unei părţi din
românii Crainei este datorată stăpânirii ungare în zona de la vest de Vidin din sec. XIV şi apoi
după pacea de la Paszarovitz (1718-1739). Mai relatează Giuglea că ei se numesc sârbi (în sensul
de cetăţeni sârbi). Spun că de la “muica” rumâneşte au învăţat, dar că ei sunt sârbi, iar limba
românească e “proastă”, nu e ca cea din Vlaşca (România). A constatat că românii din Serbia au
asimilat o parte mare de slavi (sârbo-bulgari). Până la Tachia, Sâp, Reca, Vratna, Iabucovaţi,
Miroci, Plamma se simte influenţa bănăţenilor [36]. Din toponimia românească mai amintim în
zonă Tâlva Roşie, Vlaşca, Izvorul Mare, Izvorul Mic, Valaconie.

Populaţie românească se găseşte în Bulgaria în grupuri compacte în întreaga zonă de pe malul


drept al Dunării între oraşul Vidin şi râul Timoc (după primul război mondial erau circa 36 sate
româneşti). Pe o fâşie de la malul Dunării dintre Rahova şi Şiştov şi pe o alta de la gurile
Argeşului până în Dobrogea (cu oraşul Silistra recunoscut prin masivitatea populaţiei româneşti),
dar şi insular în Palanca, Plevna, Vraţa locuiesc români. Acelaşi Weigand în lucrarea “Rumanien
and Aroumunen în Bulgarien” din 1907 aprecia că 91 comune aveau populaţie masivă
românească, iar 45 numai românească fără a-i lua în considerare pe aromâni. Statisticile
bulgăreşti dădeau la 1905, 90.000 români, cunoscuţi sub numele de dunăreni cei de la Dunăre şi
de pădureni cei de la frontiera cu Serbia.

Vâlsan spunea că regiunea populată cu români în Serbia era limitrofă cu jud. Mehedinţi şi Caraş-
Severin pe valea Timocului şi până dincolo de valea Moravei, iar în sud până la muntele Rtanj
într-un ţinut ce cuprindea a şasea parte din Serbia. Înainte se întindeau şi dincolo de Morava.
Între Niş şi Belgrad e staţiunea Vlaschi-Dol (Valea Românească). La izvoarele Timocului există
numiri ca Vlascopolie, Vlascoselo, Petruşa, Vlahova, Tatmişiţa, Periş, Vlaşca. V. Cucu scrie că
ţiganii între Rtanj şi Pirot, în 10 sate nu vorbesc decât româneşte. În jurul Pirotului şi Nişului
erau în trecut mulţi români - o prelungire a populaţiei româneşti din jurul Sofiei pomenită în
hrisoavele vechilor ţari sârbi. Învăţatul sârb Cvyici aprecia că în ţinut ar fi vorba de o veche
populaţie românească deznaţionalizată. În cuprinsul regatului sârbesc s-ar fi aflat 250 denumiri
de sate alcătuite din cuvântul vlah exceptând alte deumiri de râuri munţi şi ţinuturi întregi (Starii
Vlah). Statisticile din 1908-1912 arătau circa 260-300 000 români [37].

Note:
[20]. XXX, Istoria militară …, vol. III, pagina 465
[21]. XXX, Poporul român şi … , pagina 23
[22]. N. Ciachir, România în sud-estul Europei, Bucureşti 1968, pagina 10
[23]. P. Jancovici-Timocanul, op. cit. , pagina 10
[24]. Ion di la Vidin, Românii din Tribalia, în Naţiunea nr. 5/1990, pagina 7
[25]. XXX, Poporul român şi … , pagina 300
[26]. N. Ciachir, op. cit. , pagina 32
[27]. Ion di la Vidin, op. cit.
[28]. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pagina 570
[29]. XXX, Poporul român şi … , pagina 439
[30]. H. Cândroveanu, România şi românii din afară, în Deşteptarea aromânilor, nr. 5/1997,
pagina 1
[31]. C. H. Ilia, Suspină români în valea Timocului, în România liberă din 7 aug. 1991, pagina 5
[32]. XXX, Poporul român şi … , pagina 482
[33]. N. Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, pagina 208
[34]. N. Ciachir, op. cit. , pagina 193
[35]. H. Cândroveanu, Andrei Bagav, în Deşteptarea, nr. 6/1994, pagina 1
[36]. G. Giuglea, Fapte de limbă, Bucureşti 1988, pagina 184
[37]. V.S. Cucu, Consideraţiuni geografice privind unitatea etnică a României, în Terra nr. 1-
2/1992, pagina 22
[58]. Cristea Sandu Timoc, Vlahii sunt români, editura astra Română, Timişoara, 1997, pag 12
[71]. Jelavich Charles, Formarea statelor naţionale balcanice 1804-1920, ed. Dacia, 1999, pag.
227
[75]. Eminescu Mihai, Românii din afara graniţelor ţării, ed. Saeculum, Bucureşti, 1998

(va urma)

EPISODUL IV: MEMORII LA CARE EUROPA ŞI BUCUREŞTIUL SUNT SURDE

Autorităţile sârbe contestau identitatea românilor timoceni (de zece ori mai numeroşi decât cei
din Banatul sârbesc). Etnologul sârb Georgevici în amintita “Printre românii noştri” scria: “Ştiu
că la aceasta mulţi dintre - patrioţii - noştri îngrijoraţi vor da din cap şi vor spune că eu comit o -
trădare - faţă de Patrie atunci când mă încumet să vorbesc despre românii din Serbia; care după
părerea multora trebuie tăinuiţi sau cel puţin trecuţi sub tăcere, pentru că adevărul asupra
românilor din Serbia poate să ducă la o aşa-zisă - chestiune românească - … care după părerea
lor prezintă un pericol. Poate să fie şi aşa. Dar şi fără rândurile de faţă toată lumea ştie că în
Serbia sunt români. Acest lucru nu-l neagă nici statistica noastră oficială. Se ştie că în Regatul
Român se ţine socoteală până şi de ţinţarii din Macedonia, Epir şi Albania; despre românii din
Asia Mică, Moravia şi Silezia, Peninsula Istria, Spania şi Herţegovina … ca să nu mai vorbim
despre cei din ţinuturile aflate în mijlocita lui apropiere: Transilvania, Basarabia, Bucovina.
Atunci cum nu s-ar ţine socoteală despre românii din Serbia, care pentru cei din Regatul vecin,
sunt doar peste Dunăre” [38].

Au fost multe conflicte între sârbi şi bulgari pentru Timoc. Cele două state angajau în prima linie
de obicei regimentele formate din români: cel din Negotin (Serbia) şi cel din Vidin (Bulgaria). Se
ştie de o mamă din Rabrova ai cărei fii au murit unul în uniformă sârbească, celălalt în uniformă
bulgărească [67].

La 1919 dr. Atanasie Popovici-Furnică, preşedintele Comitetului Naţional al Românilor din


Serbia a prezentat Conferinţei de Pace de la Paris “Memoriul [39] românilor din Serbia” care
exprima (bazându-se pe principiile wilsoniene) dorinţa românilor din Timoc de a se alipi
României. Iată câteva din cele cuprinse în acest memoriu:

Pe o suprafaţă de 12.240 km2, adică o treime din Regatul Serbiei (la 1912), judeţele Craina şi
Pojarevaţ erau locuite de o populaţie aproape în întregime românească, iar în judeţele Morava şi
Timoc locuiau şi sârbi (mai ales în plasele Zaglavaci şi Timoc). Se spunea că românii în 1859
reprezentau a noua parte din populaţia statului sârb, în 1890 erau 149.713, în 1895 erau 159.510,
iar la 1900 doar 122.420, cifră însă contestată pentru că nu e posibil ca în timp ce numărul
sârbilor din cele 4 judeţe a crescut de 4 ori între 1859-1900, al românilor să stagneze. Se aprecia
că la 1919 trebuiau să existe aici 340.000 români. În Pojarevaţ şi Craina românii reprezentau
80% din populaţie, iar în celelalte două între 20-30%. Limba românească fusese gonită din
biserici, interzisă în şcoli, cărţile sfinte româneşti arse, legăturile cu România tăiate, circulaţia
publicaţiilor româneşti interzisă. Mitropolitul din Belgrad nu da voie preoţilor la botez să accepte
nume româneşti şi o listă de nume sârbeşti era atârnată în fiecare biserică, fiind singurele
îngăduite.

Se cita cazul profesorului Nicolici de la liceul din Negotin înlocuit doar pentru că a vorbit
româneşte cu părinţii şi prietenii. În 1909 cu dosarul 9695 la Tribunalul din Negotin a fost acuzat
un preot pentru că ar fi propagat românismul prin grai şi împărţind almanahuri şi cărţi româneşti.

Se reda din “Pravda” nr. 375 din 1909, în care autorul unui articol făcând o excursie la Negotin a
avut “simţământul de a călători într-o ţară străină: ne-am simţit străini. De la Petrovaţ, prin
trecătoarea Groniac şi de acolo până la Zaicear şi Negotin, trecând prin munţii Omole, nu dai
decât peste o mare masă de români”. Se spunea că în aceste judeţe limba sârbă nu îţi este de
folos, că negustorii învaţă limba română şi că ordinele sau regulamentele administrative din
multe plase trebuie să fie tipărite în româneşte (Bârza-Palanca, Techia etc).

Memoriul mai spunea că guvernele de la Bucureşti i-au îndemnat întotdeauna să nu se răscoale


în faţa nedreptăţilor. Pentru a păstra prietenia Serbiei, Bucureştiul nu a dat curs cererilor
românilor timoceni din 1904, 1906, 1913 de a interveni pe lângă Belgrad pentru a le îngădui
dreptul de a avea şcoală şi biserică românească.

În Serbia erau socotiţi trădători toţi cei care pomeneau de existenţa românilor în statul sârb.
Memoriul spunea că românii timoceni aşteptau de la Conferinţa de Pace care urma să aşeze
Europa după o nouă alcătuire întemeiată pe justiţie şi pe principiul naţionalităţilor, să le aplice
toate acestea şi lor aşa cum şi sârbii de peste tot cereau alipirea lor la regatul sârb.

România la 1919 nu a cerut explicit Timocul, ci doar atenţiona că ar putea să o facă în cazul că
sârbii ar pretinde Banatul de Vest. Iată ce spunea memoriul României înaintat conferinţei de
pace: “România ar fi fost îndreptăţită să solicite alipirea la patria mamă a sutelor de mii de
români stabiliţi dincolo de Dunăre în Serbia, valea Timocului şi a Moravei, ce la rândul lor şi-au
păstrat limba, tradiţiile şi conştiinţa de români. De la frontiera sârbească până la Şiştov, tot malul
bulgar a Dunării este în realitate locuit în mod compact de mai mult de 100.000 de români pe
care nimic nu-i deosebeşte de românii de pe malul stâng al Dunării” [40].

Raportul ministrului plenipotenţiar al Franţei în Bucureşti spunea că “în şcoli şi primării am


văzut numeroase hărţi ale Daciei istorice care se întindea mult peste Dunăre, Tisa, Nistru”.
Spunea că se viza “populaţia română din Timoc şi stânga Nistrului”. [41]

Poziţia României o susţineau şi românii din America, români care reuniţi în sala “Plugul” din
Youngstown (Ohio) cereau drepturi şi pentru cei 600.000 români din Ucraina, 274.000 români
din Serbia (Timoc) cât şi românilor din Macedonia şi libertăţi pentru cei 28.000 sârbi din Banat
şi 200.000 ucraineni din Basarabia. [42]

Funcţiona şi Liga pentru eliberarea românilor din Timoc şi Macedonia în care activau nume ca
Vasile Stroescu, George Murnu, Sever Bocu, T.Lalescu, Papahagi etc. Şi la Alba Iulia în 30 nov.
1918 la hotel Ungaria s-a discutat şi problema situaţiei românilor din Timoc şi problema
abuzurilor săvârşite de către armata sârbă de ocupaţie în Banat. [43]

La încheierea păcii Serbia a rămas şi cu Timocul (pe care România nu l-a revendicat la modul
serios) şi cu vestul Banatului (asupra căruia diplomaţia românească şi-a canalizat toate
eforturile). Politica de deznaţionalizare a românilor timoceni din Bulgaria şi Serbia va continua.

Iacşici scrie la 1873 că “valahii sau românii populează nord- estul Serbiei reprezentând 10,4%
din populaţia întregii ţări fiind cel mai numeros popor după sârbi”. I. Szabo scrie la 1875 că
aceştia reprezintă 14% din populaţia pricipatului şi că “au locuit aceste regiuni înainte de venirea
sârbilor”. Mai scrie că “nici un valah funcţionar public nu există deşi valahii sunt mai dotaţi de la
natură şi reprezintă 1/7 din populaţia ţării”.

Franjo Kuster, directorul Institutului de statistică de la Belgrad găseşte pentru 1895 în Serbia
196.285 români. Weigand identifică la 1900 100 de sate româneşti dintre care a vizitat jumătate
observând că “guvernul sârbesc face mari eforturi pentru a sârbiza pe români”. Caracterul masiv
românesc al zonei mai este subliniat şi de bulgarul Romanski la 1916 care identifică 151
localităţi curat româneşti şi 42 mixte. Eminescu scria despre ei că “nu le e permis a avea şcoale şi
biserici în româneşte”. La 1909 Milutin Bogdanovici din Petrovaţ pe Malva ceruse la Pojarevaţ
şcoli şi biserici de limbă română. La 18 decembrie 1912 Iorga ţine un discurs în parlamentul
României privind situaţia discriminatorie în care trăiau românii timoceni. În 1913, la 25 iulie
guvernul sârb prin Nik.P.Pachitch răspunde ministrului de externe român T. Maiorescu că
“Serbia consimte să dea autonomia şcolilor şi bisericilor vlahilor şi crearea unui episcopat pentru
aceştia”. [60]

Dacă la 1914 în Bulgaria, în zona Vidin, erau 90.000 români, în 1936 numărul lor “scăzuse” la
16 000, şi până de curând rostirea în public a limbii române era pedepsită de poliţia locală cu
amendă de 5 leva. [44] În 1926 erau în Plevna 14.400 români, iar în 1934, doar 23. În Vratna
erau în 1926 11.628 români, iar în 1934, doar 39 conform recensămintelor vremii. “Majoritatea
satelor dintre Vidin şi Lom sunt curat româneşti, iar bulgarii şi turcii de aici vorbesc şi ei
româneşte” se scria la 1864.

——-
Note:
[38]. C.H. Ilia, op. cit.
[39]. A. Popovici, Memoriul românilor din Serbia, în Cuvântul românesc, Canada nr. din iunie
1993, pagina 16
[40]. XXX, 1918 Desăvârşirea unităţii naţional statale a poporului român, vol. V, Bucureşti 1986,
pagina 452
[41]. XXX, 1918 la români, vol. IV, Bucureşti 1983, pagina 460
[42]. XXX, 1918 la români, vol. III, Bucureşti 1983, pagina 220
[43]. R. Păiuşan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Timşoara 1993, pagina 129
[44]. C. Stan, Aportul latinităţii Dunării de Jos…, în Clio, ian-feb, 1993, pagina 2
[60]. Cristea Sandu Timoc, Vlahii sunt români, editura astra Română, Timişoara, 1997, pag 53
[67]. Salut românesc, editată de AVE-Uniunea tinerilor etnici români din Bulgaria, nr.2/ 2004
pag.2

(va urma)

EPISODUL V: SERBIA DE RĂSĂRIT: O MARE DE ROMÂNI

Într-un memoriu trimis lui Antonescu la 11 aprilie 1941 se concluziona ,,în virtutea dreptului la
autodeterminare, românii dintre Timoc şi Morava şi cei din Banat cer alipirea la trupul României
iubite pe care o vor cinsti prin muncă şi virtute ostăşească”. Reprezentanţii autorizaţi ai
românilor erau dr. Botoarcă, preot Fistea şi preotul din Graboviţa Gheorghe Suveică. Erau
alăturate 7 anexe. Avuseseră loc în prealabil adunări ale românilor din regiune care au luat
hotărâri în acest sens. Statul român nu a dat curs acestor cereri pentru a nu se interpreta de Hitler
ca o compensaţie pentru Ardeal. Doar Mihai Antonescu face o firavă propunere lui Manfred von
Killinger la 23 aprilie 1941 prin care îi solicită înfiinţarea unui condominium sub suveranitate
germano-română (eventual şi bulgară) cuprinzând o fâşie din Timoc până spre Salonic [61]. În
mai 1945 fruntaşi ai românilor, mulţi foşti partizani cereau lui Tito (a cărui secretară şi amantă
fusese românca Dvoriana Păun) să respecte drepturile lor naţionale în coformitate cu programul
privind minorităţile din 1943. Cereau şcoli şi biserici cu slujbă în română cum aveau ,,până în
vremea regelui Milan” şi anexau lista cu satele lor [55].

Cristea Sandu Timoc cerea într-un memoriu din 26 iulie 1945 către Tito învăţământ şi slujbă
religioasă în limba română. Va trimite un memoriu şi lui Gheorghe Tătărăscu în 1946 şi
directorului ziarului Borba din Belgrad. Iancu lu Moană Simeonovici în ,,Kâncicătoarea
partizănească” din 1946 Zaiceri, la pag 1-3 în introducere (,,până-n vorbă”) spune că în război
,,Rumunii nu s-au bătut numai pentru slobodă, numai şi ge cultură şi ge scire, să vorbească şi
scrie limba lor fărge frică”. Avusese loc în septembrie 1946 şi o conferinţă a rumânilor din
ocrugul Zaiecear cu care ocazie au vorbit pe lângă Moană şi Toza Ţucanovici, Radulovici,
Dimitrievici, Trochici, Filipovici etc întocmind şi o listă cu 9 măsuri concrete de a-şi cultiva
limba maternă că ,,ge mici noi vorbim românieşcie”. Lingvistul Momcilo Savici scrie la 1967 şi
la 1979 că limba acestora era româna. Fostul preşedinte Lilici e născut din mamă româncă în
Brza Palanka şi nu ştia până la 7 ani sârbeşte.

În 1946 ambasadorul român la Belgrad, Tudor Vianu, care aflase de la un grup de timoceni
români că sunt lipsiţi de dreptul la şcoli, biserici şi cărţi în limba română, a protestat pe lângă
Ministerul Iugoslav de Externe. i s-a răspuns că ,,în Timoc nu sunt români“ şi a fost obligat să
părăsească Belgradul [45]. Mai târziu comuniştii nu s-au interesat deloc de aceştia.

Cristea Sandu Timoc pomeneşte de uciderea pentru vina de a răspândi cărţi româneşti a elevilor
de liceu Drăguţă Sârbulovici din Văiuga, Dumitru Belivache din Kobişniţa şi Sârbulovici din
Gârleana. Iată încă alte cazuri cunoscute de încălcare a drepturilor românilor în zonă. Prefectura
Zaicear prin ordinul 3190/23 martie 1899 interzicea portul căciulii ,,clăbăţ” bărbaţilor şi
,,ceapsei” femeilor. Vor avea loc proteste şi se va îndulci ordinul în luna mai. 30 de românce au
plecat să ceară audienţă fostei regine Natalia (româncă) dar ofiţerii sârbi nu le-au permis.
Episcopul Milentie Vuic de Timoc emite pastorala 765/18 august 1899 prin care publică o listă
de nume sârbeşti afişată în biserici şi din care se obligau preoţii să aleagă nume de botez.
Profesorul Nicolici de la liceul din Negotin este destituit la 1900 pentru că vorbea cu părinţii
româneşte. În dosarul 9695/1909 la Negotin este judecat un preot fiindcă împărţise cărţi
româneşti.

Profesorul de filozofie din Alexinaţ Iovan Ilici (Ion Ilie din Brestovaţ) este demis şi scos din
viaţa civilă în 1912 fiindcă ceruse şcoli şi biserici de limbă română în Timoc74. Dr. Nicolae
Lupu ministru ţărănist cerea premierului sârb Paşici să permită şi românilor şi nu doar sârbilor să
treacă Dunărea în România la munci agricole. La 4 iunie 1935 la Bor are loc ,,răscoala cea mare
ţărănească” numită ,,vlaşka buna”. Stepan Radici împuşcat în parlamentul din Belgrad în 1928
spunea că e greu de explicat cum în Croaţia şi Iugoslavia până la finele sec XV limba liturgică şi
cărţile în biserică erau valahe.

Astăzi se fac afirmaţii că în Timoc (în Bulgaria şi Serbia) ar trăi nu mai puţin de 2.000.000 de
români46 însă de exemplu la 1980 Iugoslavia nu recunoştea că ar avea mai mult de 223.000
români şi aromâni [47].

În 1991 fostul învăţător din Bodgoriţa (cu 3000 români) pe al cărui tată îl mai chemase Iliescu
încă la începutul secolului, s-a destăinuit României libere spunând că în satul vecin Zlot sunt 6
000 români şi că în Timocul sârbesc românii deşi trăiesc în 257 localităţi, din care 211 sunt curat
româneşti, la recensământul din 1971, au fost trecuţi abia 14.724 vlaşi, probabil doar cei care nu
cunoşteau limba sârbă, restul fiind bilingvi. Până în 1948 aveau 2 publicaţii ,,Vorba noastră“ şi
,,Lucrul nostru“. La Pojarevaţ apărea bilingvul ,,Bilten”. Milovan Gilas va desfiinţa aceste
publicaţii după ce în paginile acestora începea să fie folosit des termenul de ,,român”. Referitor
la Timocul bulgăresc, spunea că românii trăiesc în 55 aşezări din care 52 pur româneşti deşi în
enciclopedii apar doar 4.000 româno-vlahi [48].

Ziarul Naşa Reci scrie că poliţia din Slatina Borului a confiscat 500 abecedare româneşti în 28
august 1993 şi prezintă fapta ca o mare biruinţă a organelor de drept59. Ziarul Novosti din 5
august 1996 reia fapta aceasta măreaţă a poliţiei dar înfierează şi ideea doar a înfiinţării de şcoli
româneşti. În ziarul Srpska rec din 20.05.1996, deputatul Vladimir Dapcevici din partidul lui Vuk
Draşcovici avansează pentru valahii timoceni cifra de 1.100.000.

Am vizitat de mai multe ori zona şi vă prezint lista localităţilor din Serbia de răsărit în care
trăiesc români (în paranteză localităţile în care alături de români trăiesc şi alte naţionalităţi):

Judeţul Branicevo

Plasa VELIKO GRADISTE: Doljasnica, Topolovnik, Cesljeva Bara, Durakovo,


(V.Gradiste, Ram);
Plasa GOLUBAC: Brnjica, Dvoriste, Zitkovica, Krivaca, Kurdes, Snegotin, (Golubac);
Plasa ZABARI: Vitezevo, Kocetin, Mirijevo, Porodin, Svinjarevo, Polatina, Ticevac,
(Vlaski Do, Zabari);
Plasa ZAGUBICA: Breznica, Laznica, Milanovac, Osanica, Seliste, Sige, (Bliznak,
Zagubica, Krepoljin, Medvedica);
Plasa KUCEVO: Blagojev Kamen, Brodica, Bukovska, Voluja, Vukovic, Duboka, Kacna,
Ljesnica, Mustapic, Neresnica, Radenka, Rakova Bara, Sena, Srpce, Turija, Ceremosnja,
Cerovica, Sevica, (Kucevo);
Plasa MALO CRNICE: Aljudovo, Vrbnica, Zabrega, Kobilje, Kravlji Do, (Veliko Selo,
Sljivovac);
Plasa PETROVAC NA MLAVI: Busur, Vitovnica, Dubocka, Zdrelo, Kladurovo, Leskovac,
Manastirica, Melnica, Orljevo, Ranovac, Rasanac, Stamnica, Slarcevo, (Bosnjak, Oreskovica,
Pankovo, Petrovac);
Plasa POZAREVAC: Ostrovo, Recica, (Kostolac, Pozarevac, Poljana);

Judeţul Pomoravlje

Plasa DESPOTOVAC: Beljajka, Jasenovo, Resavica Selo, (Despotovac, Zibilje, Lipovica);


Plasa JAGODINA: Dobra Voda;
Plasa SVILAJNAC: Bobovo, Macevac, Prostinac, Subotica, (Dubnica, Svilajnac,
Troponje);
Plasa CUPRIJA: Batinac, Bigrenica, Vlaska, Isakovo, (Cuprija, Supska);

Judeţul Bor

Plasa BOR: Brestovac, Bucije, Gornjane, Zlot, Krivelj, Luka, Metovnica, Ostrelj, Slatina,
Tanda,Topla, Sarbanovac, (Bor);
Plasa KLADOVO: Brza Palanka, Vajuga, Velesnica, Velika Vrbica, Velika Kamenica,
Grabovica, Davidovac, Kladusnica, Korbovo, Kostol, Kupuziste, Ljubicevac, Mala Vrbica,
Manastirica, Milutinovac, Novi Sip, Podvrska, Reka, Recica, Rtkovo, Tekija, (Kladovo, Petrovo
Selo);
Plasa MAJDANPEK: Boljetin, Vlaole Golubinje, Debeli Lug, Jasikovo, Klokocevac,
Leskovo, Miroc, Mosna, Rudna Glava, Topolnica, Crnajka, (Donji Milanovac, Majdanpek);
Plasa NEGOTIN: Bukovce, Veljkovo, Vratna, Dupljane, Dusanovac, Zlokuce, Jabukovac,
Kobisnica, Kovitlovo, Mala Kamenica, Malajnica, Milosevo, Mihajlovac, Mokranje, Plavna,
Prahovo, Radujevac, Samarinovac, Slatina, Srbovo, Urovica, Crnomasnica, (Negotin);

Judeţul Zajecar

Plasa BOLJEVAC: Bacevica, Bogovina, Valakonje, Dobro Polje, Osnic, Podgorac, Savinac,
(Boljevac, Lukovo, Mali Izvor);
Plasa ZAJECAR: Vel. Iasikovo, Vel. Jasenovac, Gamzigrad, Glogovica, Gradskovo,
Dubocane, Lubnica, Mala Jasikova, Mali Jasenovac, Nikolicevo, Prlita, Tabakovac, Halovo,
Cokonjar, Sipikovo, Sljivar, (Grljan, Zajecar).

Această zonă a Serbiei de răsărit numită şi Timoc sau Craina sau Homolie a fost luată de sârbi de
la turci abia în 1833. Până atunci aici fusese paşalâcul de Vidin şi mergând înapoi în timp ţaratul
şi cnezatul de Vidin, ţinuturile Maciva şi Branicevo sub unguri, imperiul româno-bulgar al
Asăneştilor, imperiul bizantin, Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea, Moesia romană, Tribalia
(după vechea spiţă a dacilor-tribalii). Vechea Raşca sau Serbia nu atingea Dunărea fiind situată
mai la sud (vezi atlasul istoric sârb de la 1925 şi bulgar de la 1917). Timocul a fost şi în stăpânire
austriacă fiind unit administrativ cu Banatul, dar şi sporadic în stăpânirea Munteniei.

Între 1804-1813 a existat o uniune între Serbia şi Tribalia, între


sârbi şi românii timoceni pentru lupta împotriva turcilor (fără colaborarea românilor timoceni
care controlau dreapta Dunării, sârbii nu aveau acces la sprijinul rusesc ce venea prin principate).
Acest lucru este evident din stema respectivă care reunea cunoscuta stemă a Serbiei rămasă până
azi (cei 4 S în 4 colţuri) cu stema Tribaliei (un cap de mistreţ străpuns de o săgeată, uneori şi o
bufniţă - in imagine). Deci cam pe când răpeau ruşii Basarabia, sârbii se uneau cu românii
timoceni din fosta Tribalie pentru ca mai târziu să se facă stăpâni în zonă uitând de ajutorul dat
de aceştia împotriva păgânilor şi devenind nişte asupritori creştini mult mai sălbatici în metode.

(va urma)
——-
Note:
[45]. G.A. Nicolaevici, op. cit.
[46]. H. Cândroveanu, op. cit., în Deşteptarea nr. 5/1997
[47]. A.Bârsan, Europa-harta rutieră, Bucureşti 1981, pagina 21
[48]. C. H. Ilia, op. cit.
[55]. G. Zbuchea, Românii timoceni, editura Mirton, Timişoara 2002 pag. 118
[59]. Cristea Sandu Timoc, Vlahii sunt români, editura astra Română, Timişoara, 1997, pag 22
[61]. Cristea Sandu Timoc, Vlahii sunt români, editura astra Română, Timişoara, 1997, pag 69
[74]. Cristea Sandu Timoc, Tragedia românilor de peste hotare, Timişoara, 1996, pag.27

ULTIMUL EPISOD: CUM POŢI ASCUNDE UN MILION DE ROMÂNI

Cu toate că sârbii la 1833 au început imediat interzicerea limbii române în şcoli şi biserici şi au
dat tuturor nume sârbeşti pe care le puteau alege dintr-o listă la botez, cu toate că nici un român
nu primea vreo funcţie şi că erau aduşi sârbi pentru orice post de răspundere, la recensământul
din 1895 apar totuşi 159.510 români. Sârbii se sesizează şi vor schimba macazul mai ales după
ce la 1919 unele glasuri din Timoc cer unirea cu România. Astfel la recensământul din 1921 nu
mai apare nici un român ci apare o nouă etnie – cea valahă cu 142.773 suflete. Prea mulţi însă
pentru sârbi şi după ce în 1946 vor cere drepturi etnice, va urma o mai mare prigoană şi muncă
de lămurire cum că ei sunt de fapt sârbi ce vorbesc şi o altă limbă. Astfel în 1953 apar în statistici
doar 36.728 valahi şi 198.728 sârbi cu limba maternă valahă, iar în 1961 doar 1.330 valahi şi
2.233 români.

În ultimii ani, paralel cu iniţiativele unor asociaţii ale românilor de aici de redeşteptare naţională,
au început acuze în presa sârbă la adresa liderilor acestora că vor destabilizarea Serbiei şi un nou
Kosovo (regiunea locuită de români este mai întinsă decât Kosovo). Biserica Ortodoxă Sârbă a
făcut apel cetăţenilor să se declare sârbi pentru binele patriei şi ortodoxiei. În ciuda acestor
presiuni, la recensământul din 2002 s-au declarat 39.953 valahi şi 4.157 români. Un număr
ridicol de mic şi totuşi mai mare decât cel al românilor din Voivodina care se bucură de drepturi
etnice fireşti.

Referitor la aceste comice recensăminte menţionez că ele îi fac pe unii intelectuali sârbi să
roşească şi să le conteste chiar ei obiectivitatea. Astfel istoricul dr. D.Petrovici într-o lucrare
despre valahi nu crede că pot fi mai puţini de 240.000.

O broşură oficială privind minorităţile din Serbia recunoaşte că în ceea ce îi priveşte pe valahi
recensămintele sunt „dătătoare de confuzii şi greu de explicat din punct de vedere demografic”.
Mai scrie că „Vlahii nu sunt reprezentaţi la nivelul conducerii administrative nici măcar în
Homolie sau Valea Timocului, unde aceştia sunt majoritari”. În acelaşi buletin editat de Belgrad
se recunoaşte că „membri ai acestei populaţii, fără îndoială, au caracteristici asemănătoare cu
cele româneşti, iar limba şi folclorul conduc spre varianta originii lor româneşti. Reprezentanţii
minorităţii vlahe susţin originea lor română”. Organizaţiile româneşti au contestat oficial
recensământul din 2002 în faţa guvernului sârb şi OSCE. România a tăcut chitic.
Să luăm totuşi în calcul cifrele oficiale din 2002 care dau 40 mii vlahi şi 5 mii români, plus 30
mii români în Voivodina, chiar dacă toată lumea spune că numărul valahilor este de 10-20 ori
mai mare în realitate. Recensământul mai arată încă 15000 sârbi de limba maternă valahă! Chiar
şi acest ultim recensământ din 2002 arată că ar fi cazul ca în câteva localităţi vlahii şi românii de
acolo să aibă măcar o oră două pe săptămână posibilitatea la şcoală de a-şi cultiva limba maternă.
Iată plase în care românii şi valahii nu sunt nesemnificativi nici măcar în acest recensământ:
Kucevo-28,3%, Boljevac-26,7%, Zagubica-22,4%, Bor-18,2%, Majdanpek-12,2%, Petrovac-
10,9%, Golubac-9,9%, Negotin-7,5%, Zajecear-4,8% etc. Prin comparaţie iată că în Voivodina
românii şi valahii declaraţi sunt şi ca număr total mai puţini cu aproape 50% dar şi ca pondere
locală înseamnă mai puţin decât cei din Timoc. Astfel în plasa Alibunar unde au mai multe şcoli
şi biserici românii sunt doar 26,5%, în Vârşeţ doar 10,9%, în Zitişte 9%, în Plandişte 7,2%, în
Kovacica 7%, în Bela Crkva 5,5%, iar în Novi Sad unde au televiziune şi bibliotecă doar 0,2%.
Este evident şi în acest recensământ că românii timoceni sunt mai mulţi şi ca număr şi ca
pondere locală decât cei bănăţeni, dar nu au nici cel mai neînsemnat drept la păstrarea identităţii
naţionale.

Un reprezentant în parlament al opoziţiei sârbe din vremea lui Miloşevici spunea că sunt
1.100.000 de români timoceni. Eu, după ce am bătut zona în lung şi în lat fără să întâlnesc pe
cineva care să nu vorbească româneşte, afirm că sunt între 400.000 şi 1.000.000 de români în
estul ţării vecine, ei reprezentând între 10% şi 1/6 din populaţia Serbiei.

O mare de români este lipsită de cele mai elementare drepturi naţionale. Nici un minut de limbă
română în şcoli, nici un cuvânt românesc în bisericile lor, nici un cuvânt românesc la televiziunea
sau radioul public sârbeşti care să se recepţioneze în zonă

În acelaşi timp, în Voivodina, la nord de Dunăre este un paradis pentru minorităţi: cei 35.000
români sunt majoritari în doar 17 localităţi, învăţământ în limba română fac în 9 localităţi, în
celelalte se studiază doar limba română facultativ. Ar mai fi loc şi aici de mai bine dar este
incomparabil cu zona Timocului.

Încă o dovadă că această mare de români timoceni din Serbia nu este doar în închipuirea noastră
o constituie muzica dată la cerere de presa audio. Radiourile private locale dau mai tot timpul
melodii populare valahe pentru că aceasta e cererea. Ele nu îşi permit să nu dea pe post ceea ce
marea majoritate a ascultătorilor solicită. Nu au curajul însă să facă o prezentare în română a
acestor melodii (care sunt în curatul grai românesc ca şi cel de prin părţile Mehedinţiului). Iată
doar câteva adrese unde se pot asculta chiar prin internet aceste posturi:
www.doinasound.com/index.htm, www.mokranjecity.ch.vu, www.marce.ch.vu.

Altă dovadă că ei există o constituie discuţiile şi polemicile purtate de ei despre etnia lor pe
diferite forumuri de pe internet. O mare parte din discuţii o poartă în sârbă pentru că doar aceasta
au învăţat-o la şcoală. Unii încearcă să scrie în română, adică scriu aşa cum aud şi nu folosesc
nici o cratimă, nici o regulă de scriere, nici un „che, chi, ge, gi, ţ, ş, î, â, ghe, ghi”, apoi folosesc
„k” în loc de „c” şi „c” în loc de „ţ” precum în sârbă şi nu cunosc neologismele din română. Îşi
stabilesc ad-hoc norme de scriere pentru limba maternă păstrată doar pe cale orală şi necultivată
şi apelează la scrisul acesta dificil pentru ei în română atunci când vor ca sârbii să nu înţeleagă ce
scriu. De la 1833 de când regiunea a intrat în componenţa Serbiei numele de botez poate fi doar
un nume sârbesc. Numele de familie au primit însă toate un „ici” şi apar frecvent Pasulovici,
Stângăcilovici, Iepurovici, Crăciunovici, Ionescovici, Păunovici, Trăilovici, Ciuciulanovici,
Barbuţici, Balaşevici, Roşcanovici, Balabanovici, Petrescovici etc. Iată nişte adrese:
members3.boardhost.com/homolje ; www.gacovic.com; www.laznica.com

Mi-a scris dl Draghişa Kostandinovici din Kladovo (trajan@formanet.co.yu) un tânăr cult,


prosper, pasionat de istoria neamului său, membru în Consiliul naţional român din Serbia. L-am
încurajat să scrie pentru a exersa în limba română, limbă pe care nu a studiat-o în şcoală. Sunt
trei pagini redactate pe calculator în care abundă greşelile de ortografie şi stângăcii de exprimare.
Sunt în acelaşi timp cele mai frumoase 3 pagini pe care mi le-a fost dat să le citesc în viaţă. Pune
atâta suflet şi curaj, atâta clarviziune şi hotărâre încât sunt sigur că în timp aceste pagini vor
poposi într-o colecţie de documente istorice aşa cum acum stau scrisorile unui Avram Iancu sau
Maniu.

Scrie: „Noi luptăm pentru dobândirea drepturilor noastre în ţara în care trăim şi ai cărei
cetăţeni suntem. Sunt meleagurile noastre moştenite dinainte de Traian şi Hristos şi nu avem
planuri să plecăm niciunde cu pomântul în spate. De-a lungul istoriei puternici domnitori au
venit şi au plecat, dar noi suntem ceea ce am fost- daco-romani, români: oameni muncitori şi
gazde, luptători pentru o viaţă cu demnitate. Suntem o putere respectabilă şi timpul nostru a
început deja.”

Continuă: „ Fără îndoială, dator este fiecare, în loialitate faţă de tara în care trăim, folosind
trendul şi căile democratice europene, integrarea în Europa şi regionalizarea ei, sperăm că o să
vie timpul numit în testament când toată pasărea zboară la cuibul său, sânge la sânge şi limbă la
limbă. Vocea solidarităţii poporului român nord-dunărean nu este numai un sprijin ci o datorie
în faţa românilor sud-dunăreni. Desigur că rolul nostru e mai important şi nu ar fi bine să ne
depăşească istoria vorbind despre noi la trecut. Şi noi cei prezenţi trebuie să producem
evenimentele pentru binele urmaşilor”.

Dimitrie Crăciunovici (din Zăiceri), liderul care este pionierul emancipării valahilor timoceni a
înfiinţat în 1991 Mişcarea Valahilor/Românilor din Iugoslavia după ce cu 3 ani înainte de aceasta
a fost arestat pentru că a spus în public că vlahii sunt români. Exista la Cladova înfiinţat de
Cedomir Pasatovici Partidul Popular Independent al Valahilor. Românii timoceni sunt ajutaţi în
organizarea lor de Comunitatea Românilor din Iugoslavia ce avea în frunte pe bănăţenii I.
Marcoviceanu, A. Berlovan, P. Gătăianţu, V. Barbu, Ion Cizmaş [51].

P. Jacovici-Timoceanul, preşedinte al filialei Bor a Mişcării Valahilor şi Românilor din


Iugoslavia scria că doar în jurul Borului românii-vlaşi sunt câţi sârbi sunt în toată România
(28.000) şi că în 60 de sate din Timoc deşi sunt mai mulţi decât toate celelalte minorităţi
împreună, nu au drepturile pe care acestea le au. Mai pomenea de filiale ale MVRI în
Maidanpec, Ranovaţ, Djanova-Duşanovoţ şi de existenţa unui Forum al Vlahilor (societate
culturală) [52]. Acelaşi P. J. Timoceanul, poet, era şi redactor şef al revistei „Curcubeul
Timocean“ al filialei Bor (Serbia) a Comunităţii românilor „Ginta latină“, ce apărea de 3 ani în 8
pagini mici [53].
Liderii românilor de aici sunt şi ei asemenea celor care i-am avut noi în Ardeal acum 100 de ani:
unii mai curajoşi, alţii mai rezervaţi în a se lua la trântă cu Belgradul şi imobilismul
Bucureştiului, unii mai tineri oţeliţi, alţii adepţi ai pasivismului. Sunt şi unii foarte radicali visând
la o „republică valahă” şi pomenind teribilist de „armata românească”.

Atât de mare este presiunea psihologică (şi nu numai) asupra lor încât la sediul central al
Mişcării Democrate a Românilor din Serbia care este partid politic înregistrat oficial nu este nici
o firmă afişată. Sediul este în Zajecar pe str. Pozarevacka nr.8 într-o casă particulară a româncei
Persida de acolo. Este o cvasiclandestinitate. Un alt domn din conducere este Sfetozar
Karabaşevici. Aici preşedintele MDRS Dimitrie Crăciunovici mi se plângea de lipsa rezultatelor
în lupta lui de 12 ani pentru drepturile românilor majoritari în zonă. D-na Persida mi-a spus că nu
vrea să i se dea foc la casă. Acum am înţeles de ce în Timoc s-au declarat aşa puţini români sau
valahi. Trebuie să îţi asumi riscuri serioase în Serbia ca să te declari român. La sediul din Bor al
Asociaţiei pentru Cultura Vlahilor/Românilor din Serbia de Nord-Est a fost scris pe uşă în
sârbeşte „Marş din Serbia” şi desenate obscenităţi în mai multe rânduri.

Trebuie să nu lucrezi la stat ca să nu îţi pierzi slujba şi să te aperi de o maşină infernală care te
face să îţi pară amarnic de grea crucea ce ţi-ai luat-o fiind altceva decât sârb într-o zonă pe care
Serbia se teme că ar putea să o piardă. Serbia este suspicioasă şi vede şi inventează peste tot
posibili inamici.

Saşa Iovanovici din Velika Jasikova care ne-a primit cu lacrimi în ochi în casa sa unde s-au
adunat să ne întâlnească şi alţi cunoscuţi români ai lui şi ai fiului său Dragan a înfiinţat Asociaţia
Culturală Curcubeul - curcubeul@ptt.yu.

Dragan Iovanovici are 19 ani şi mi-a povestit la Arad cum a descoperit el dacă e român sau vlah.
A curmat această îndoială când a dat unui funcţionar de la primărie un miel ca să îl lase să
studieze arhiva locală. A găsit că toţi străbunicii figurau ca români, iar apoi bunicii au fost trecuţi
ca prin miracol valahi. A pus afişe prin zonă cu „Vlahi=Români”. Au avut ceva probleme cu
poliţia dar tatăl lui e mândru că a stat o noapte la poliţie fiindcă a spus că e român.

O vreme Timocul a fost sub austrieci ca şi Banatul şi Oltenia. Încă de atunci în cartea funciară se
mai păstrează formule româneşti, cuvinte româneşti standard de identificare a loturilor. Apare „în
locul numit…..” acest lucru mi l-a spus dl Kostandinovici care lucrează la o istorie a românilor
timoceni bazată pe documente inedite.
Cu mult entuziasm lucrează şi ong-urile româneşti de acolo - „Ariadnae Filum”-Asociaţia
pentru Cultura Vlahilor/Românilor din Nord-estul Serbiei cu sediu în Zajecar str.Milosa
Obiloca 48 tel/fax ++381.19.420.396, mobil 064 22 434.96, e-mail ariadnaefilum@ptt.yu şi în
Bor str. Radnicka 15 tel/fax ++381.30.432.888 şi mobil 064 22 386 80 e-mail
afilum_bor@ptt.yu, predina@ptt.yu şi având la conducere pe Predrag Balaşevici, Slavoliub
Geaţovici, Zvonko Trailovici, Grozdana Blagoievici press_goca@yahoo.com Darinka Geaţovici,
Liliana Makaici, Saşa Marianovici, Vladiţa Roşcanovici, Zorislav Stoianovici, Zavişa Giurgici şi
Deian Ciuciulanovici; Centrul Cultural Informativ din Brestovaţ-Bor- Boian Barbuţici (foto
sus) e-mail criyu@hemo.net şi Forumul pentru Cultura Românilor din Bor – preşedinte Dragomir
Drăghici e-mail boreas@ptt.yu.

Fac public că un tânăr român timocean de 18 ani – Ivcea Iancovici (foto jos, acum preşedinte la
„Curcubeul”) a fost cel care de Zilele Aradului a purtat Steagul României în capul coloanei care
a defilat prin oraş (statul român nu a găsit în 2004/2005 bursă pentru el) . A fost dorinţa lui, eu l-
am prevenit ca nu cumva să aibă probleme acasă. Ar fi dorit şi un steag pe care să îl ia în Serbia
dar nu am reuşit să îi fac rost. Era elev la un liceu sanitar şi nu a citit nici un cuvânt românesc
până la Arad. A fost familiarizat totuşi la acest stagiu în Arad cu alfabetul românesc. Nu a citit şi
nu a auzit până acum de Eminescu, Brâncuşi, Ardeal, Moldova, Valahia, Mureş, Olt, Decebal,
Mihai Viteazul. Primul contact al lui cu toată cultura şi istoria de veacuri a neamului din care
evident că face parte au fost arădenii care l-au înconjurat cu căldură şi Aradul care l-a fermecat.
Acum este student în Timişoara dar găseşte greu banii pentru şcoală şi cămin.

Oare eu aş mai ţine la originea mea română dacă nu aş şti scrie şi citi româneşte, dacă nu aş fi
auzit măcar că există o cultură română cu sumedenie de poeţi, prozatori, artişti care au scris în
limba mamei mele? Oare eu aş fi mândru de numele de român dacă nu aş şti de Ştefan cel Mare,
de Brâncoveanu, de Avram Iancu, de Horea şi la şcoală aş învăţa doar de cărturarii şi eroii altei
naţii? Sper să nu cadă nici asupra duşmanilor un astfel de blestem care să îţi ia orice punte spre
neamul tău. Sper de asemenea să trăiesc să văd luat acest blestem şi de pe capul fraţilor timoceni.