Sei sulla pagina 1di 146

I N T R O D U C E R E

Î N

S T I L I S T I C Ă

CURS PENTRU ANUL I

Autor: lect. univ. Ana Ene

Scopul unităţii de curs:

prezentarea istoricului constituirii stilisticii ca disciplină;

prezentarea interferenţelor stilisticii cu alte discipline lingvistice;

descrierea raporturilor stilisticii cu ştiinţele literaturii;

definirea conceptului figură şi prezentarea diacronică a taxonomiei figurilor;

prezentarea unei perspective tipologice asupra stilului.

Obiective operaţionale după ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să:

delimiteze domeniul de cercetare specific stilisticii de acelea ale altor discipline cu care interferează;

integreze analiza de tip stilistic în comentariul unui text literar / non-literar;

recunoască funcţionalitatea retorică / poetică a figurii în texte de diverse facturi.

1

Unitatea de curs are şapte capitole:

I. Noţiuni generale: obiect şi obiective, direcţii ale stilisticii moderne.

II. Interferenţe ale stilisticii cu alte discipline ale limbajului.

III. Raporturile stilisticii cu ştiinţele literaturii.

IV. Figura definirea conceptului.

V. Clasificarea figurilor. Distincţia retoric / stilistic la nivelul figurilor. Modele retorico-stilistice.

VI. Categoriile stilistice.

VII. O perspectivă tipologică asupra stilului. Constante / curente stilistice.

NOTĂ: Fiecare capitol se încheie cu teme de autocontrol, cheia acestora aflîndu-se în anexa indicată după fiecare temă / set de teme. Unitatea de curs conţine şi 2 (două) teme de verificare. Acestea vor fi lucrate în cadrul seminarelor/tutorialelor. Tot în anexe, cursanţii vor găsi: textele date spre analiză în cadrul temelor de autocontrol sau la care se face referire pe parcursul acestui material și o clasificare a figurilor, realizată de autorul acestui curs, după modelul oferit de Grupul μ, exemplificările fiind preluate o parte dintre acestea din lucrarea Retorica generală sau selectate din alte surse pentru a suplini „golurile” lăsate de altfel intenţionat de autorii lucrării menţionate (în material am explicat motivul pentru care autorii nu au exemplificat toate figurile, am considerat însă necesar din raţiuni didactice ca lista să fie cît mai cuprinzătoare).

2

I.

Noţiuni generale: obiect şi obiective; direcţii ale stilisticii moderne

Este mai uşor să faci un istoric al stilisticii decît să-i dai o definiţie. O definiţie nuanţată este, de altfel, aproape imposibil de dat, deoarece stilistică este unul dintre acele cuvinte „elementare” despre care Paul Valéry spunea că se înţeleg în măsura în care cei care le folosesc le înţeleg ei înşişi. Chiar pornind de la cea mai simplă definiţie a termenului – ştiinţă care se ocupă cu cercetarea stilului – se ajunge uşor la complicaţii, pentru că este nevoie de o definiţie a stilului, or pentru acest termen s-au dat pînă acum peste 200 de definiţii. Referindu-se la această dificultate, stilisticianul Damaso Alonso găseşte că termenul stilistică este omonimic. Pe de altă parte, domeniul acestei discipline este greu de situat, deoarece ea s-a diversificat într-atît, încît interferenţele cu alte disipline conduc uneori la dispersia ei în aceste alte ştiinţe ale limbajului. Stilistica este considerată o disciplină de graniţă tocmai pentru că vine în atingere (fără a se confunda cu acestea, după cum se va vedea în cele ce urmează) cu nenumărate domenii ale limbajului şi literaturii: neoretorică, poetică, poietică, semiotică ş. a. Confuziile sînt generate, aşa cum am spus deja, şi de folosirea abuzivă a acestui termen. Omonimia de care vorbeşte Damaso Alonso generează „etichete” precum: stilistica intenţiilor (în loc de poietică), stilistica temelor (în loc de critică tematică), stilistica formelor (în loc de poetică) sau exemplificînd cu un domeniu care nu are nici o legătură cu obiectul preocupărilor noastre stilistica dansului (în loc de coregrafie) etc.

O altă cauză a confuziilor este faptul că stilistica este o disciplină tînără, fără o tradiţie anterioară secolului trecut, chiar dacă abordări sporadice sau nesistematice ale stilului vorbirii sau ale discursului literar au existat încă din antichitate. Stilistica a fost considerată mult timp parte integrantă a retoricii – elocutio (împodobirea disursului), responsabilă cu

3

studierea şi utilizarea adecvată a tropilor (figurile bazate pe transfer de sens), cu figurile care „împodobesc” un discurs, creează un stil, în general.

Pentru a lămuri toate aceste probleme, este nevoie aşa cum spuneam la început de un scurt istoric al stilisticii.

1. După părerea lui G. Mounin, primul care introduce termenul stilistică este Georg von Gabelentz (1875). Întemeietorul stilisticii este însă considerat lingvistul elveţian Charles Bally, discipol al lui Ferdinand de Saussure. Bally pune bazele acestei discipline prin două lucrări publicate la începutul sec. al XX-lea: Précis de stylistique (1905) şi Traité de stylistique française (1909), urmate de volumul Le langage et la vie (1913). Stilistica lui Charles Bally este o stilistică lingvistică, interesată de caracterul afectiv al faptelor de limbă, de conotaţiile spontane, neintenţionate ale vorbirii); ea studiază faptele de limbă din perspectiva expresivităţii lor. Din această concepţie s-a născut o altă disiplină lingvistică pragmatica. Mai exact, ambele domenii de cercetare a limbii pleacă de la problema comunicării, însă pragmatica nu se opreşte la aspectul afectiv al subiectivităţii limbajului, ci evoluează în alte direcţii. Dar despre această „înrudire” a celor două domenii vom vorbi mai pe larg în altă parte. Aşa cum am precizat, Charles Bally limitează domeniul stilisticii la limba comună, „vie”, care, conform opiniei sale, este întotdeauna spontană. Gerard Genette spune, plasticizînd, că la Bally interjecţia Au! exprimă ceea ce propoziţia Eu sufăr descrie. Prin urmare, limbajul artistic nu face obiectul cercetărilor stilistice ale lui Bally, deoarece acesta este artificial, spune el. Această concepţie constituie principalul dezavantaj al teoriei lingvistului elveţian: este greu de acceptat că faptele de expresie marcate afectiv apar întotdeauna în discurs în mod „spontan şi firesc”, că din vorbirea normală lipseşte cu desăvîrşire „intenţia estetizantă” sau, invers, că autorul de opere literare utilizează limba întotdeauna voluntar şi conştient. Este de notorietate faptul că autorii

4

înşişi recunosc, de cele mai multe ori, că nu au avut cutare sau cutare intenţie ce transpare totuşi în exegezele înfăptuite pe operele lor sau chiar cititorului simplu, neavizat, care citeşte pentru pura delectare estetică. Şi atunci, cum se împacă voluntarismul expresivităţii artistice acuzat de Bally cu aceste produse expresive, clar inconştiente şi, prin urmare, spontane, din operele literare? Stilistica întemeiată de Bally a fost considerată o stilistică fără stil, deoarece precum s-a văzut deja pe baza opoziţiei intenţional / neintenţional, el separă stilistica de estetica literară şi chiar de stil, limitînd-o la o „lingvistică a vorbirii”. Pentru Bally, lumea gramaticii este o lume a conceptualului, iar lumea stilisticii – una a afectivului (ceea ce, pînă la urmă, nu este altceva decît distincţia denotaţie / conotaţie sau sens propriu / sens figurat), dar lumea stilisticii este inclusă în cea a gramaticii, care studiază ambele aspecte (conceptualul şi afectivul). Meritul lui Ch. Bally este acela de a fi desprins stilistica de retorică şi de a o fi plasat pe terenul faptelor de limbă vii, creînd astfel, pentru prima dată, premisele clare pentru delimitarea unui domeniu de cercetare propriu stilisticii şi, totodată, instrumente specifice de lucru. Fără această delimitare a domeniului şi a obiectului, ca şi fără perfecţionarea unor metode de cercetare, este ştiut că nu se poate vorbi de o disciplină cu statut de ştiinţă.

Direcţia inaugurată de Bally a fost continuată în lingvistica franceză de Marcel Cressot şi de Jean Marouzeau, stilisticieni care au anexat domeniului de cercetare stilistic şi cîmpul literaturii. Principiile, modul de înţelegere a faptului de stil au rămas însă acelea promovate de Bally. Jean Marouzeau a contribuit la îmbunătăţirea muncii începute de Ch. Bally şi prin publicarea primului inventar metodic al mărcilor stilistice ale francezei. Tot sub incidenţa studiului stilistic de tip lingvistic se situează şi Stephen Ullman, prin aprecierea stilisticii ca „disciplina care se ocupă cu valorile expresive şi evocative ale limbajului”.

5

La noi, continuatorul liniei trasate de Bally a fost lingvistul Iorgu Iordan, autorul primei stilistici complete a unei alte limbi romanice decît franceza (Stilistica limbii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1944). Iordan încearcă să împace concepţia lui Bally cu aceea a lui Leo Spitzer, preferînd-o totuşi pe aceea a lui Bally. Însuşindu-şi concepţia lui Bally, Iordan afirmă că stilistica studiază faptele de limbă privite din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv. Expresivitatea se poate datora fie afectului şi fanteziei (de exemplu, substantivele compuse aparţinînd limbii comune, de tipul:

zgîrie-brînză, brînză-n sticlă /vs./ zgîrcit, avar), fie unor cauze fonetice (cf. tic-tac, a fîşîi etc.), fie unor alte mijloace expresive, cum ar fi schimbările de accent, împrumuturile interne (te miri ce, vorba ceea) sau externe (niznai, fain etc.) sau transferul dintre limbaje (cf. calcurile şi împrumuturile cu diverse destinaţii: sută-n sută, a opera, circumstanţe atenuante etc.). Pentru Iorgu Iordan, faptele stilistice nu sînt numai produse ale afectului, ci şi ale fanteziei şi ale simţului estetic. Lingvistul român admite că stilistica nu are ca obiect studiul unei anumite părţi a limbajului, ci limbajul în întregimea lui, căci afectivitatea atinge toate registrele: fonetica, lexicul, morfologia şi sintaxa.

Un punct de vedere personal a susţinut la noi D. Caracostea care, pornind de la concepţia identificării limbii cu arta (pe linia lui Benedetto Croce şi a lui Karl Vossler), consideră limba ca o creaţie, rezultanta unei atitudini stilistice (o alegere). Lui Caracostea i se impută însă absolutizarea valorilor fonetice şi subiectivismul unor analize.

2. Cel care instaurează spiritul de sinteză în cercetarea stilistică este Karl Vossler (1872 1949). Vossler este şi întemeietorul stilisticii literare. Pornind de la studiile lui Croce, Vossler vede limba ca pe o creaţie intuitivă şi individuală; el uneşte lingvistica şi esteticul: esteticul este imanent lingvisticii – arta este intuţie, ea se manifestă în expresie, iar

6

expresia este limba. Karl Vossler opune viziunii teleologice 1 a retoricii o viziune pe criterii etiologice 2 . Ceea ce deosebeşte concepţia stilistică a lui Vossler de cea a lui Charles Bally este conceptul de expresie:

a) pentru Bally, expresia se referă la sensul psihologic şi afectiv al formelor unui enunţ generat de o stare emoţională; expresia are cauzalitate psihologică şi socială;

b) pentru Vossler, expresia este un element imaginativ şi estetic imanent oricărui element lingvistic al enunţului artistic; Vossler nu elimină raportarea stilului la psihicul autorului, ci, dimpotrivă, afirmă că stilul este utilizarea lingvistică individuală în opoziţie cu uzajul colectiv.

3. Primul continuator autentic al lui Karl Vossler a fost Leo Spitzer (1887 1960). El duce la maturitate stilistica literară şi pune

bazele stilisticii genetice (sau critica stilistică). După Spitzer, la originea stilului stau abaterile / devierile de la normă, datorate utilizării individuale a limbii. Conform acestei teorii, Spitzer a fost tentat să explice stilistic orice fapt de limbă. Parafrazîndu-l pe John Locke (“Nihil est in intelectu quod non fuerit in sensu”), Spitzer spunea: “Nihil est in syntaxi quod non fuerit in stylo.” Ideea individualizării limbii, ca expresie a psihologiei autorului, l-a condus pe Leo Spitzer la critica stilistică, în care rămîne un model. Carenţele stilisticii genetice constau în faptul că identifică stilul cu omul, aceasta însemnînd că, în demersul analitic întreprins de stilistician intuiţia are un loc primordial în căutarea etimonului spiritual al operei. Raportată însă la concepţia finalistă a retoricii, stilistica genetică aduce următoarele răsturnări pozitive:

- o viziune existenţială a operei ca experienţă individuală;

- criterii etiologice în locul celor teleologice;

- ideii de meserie, de tehnici şi de reguli i se substituie ideea de originalitate, de geniu;

1 Punerea mijloacelor în relaţie cu scopul.

2 Fenomenele sînt privite din perspectiva cauzalităţii.

7

- ideii de model şi de imitaţie i se substituie aceeaşi idee de originalitate;

- ideii de genuri, de respectare cu stricteţe a purităţii speciilor – cea de libertate. Rezumînd: prin metoda sa individual-psihologică, Spitzer se plasează între Bally şi Vossler cu ale lor metode social-psihologică şi, respectiv, individual-estetică.

În descendenţa lui Spitzer, critica genetică a dat două capodopere:

1. Arta prozatorilor români Tudor Vianu, 1941: pornind de la stilurile individuale (idiostiluri), Vianu grupează prozatorii după tendinţe stilistice în scriitori retorici, savanţi, intelectualişti şi esteţi, fantazişti etc.

2. Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală Erich Auerbach, 1946, în care sînt decelate stilurile comune din literatura europeană.

4. Stilistica funcţională închide arcul de cerc iniţiat de stilistica lingvistică. Problema funcţiilor limbii a fost pusă prima oară de Platon, în dialogul Cratylos (pentru Platon, cuvîntul este un semn pentru ca cineva să spună altcuiva ceva despre lucruri). Evident că ea a fost reluată de-a lungul timpului, dar într-o manieră nesistematică. După 1900, a fost reformulată de către mulţi lingvişti: Georg von Gabelentz, Charles Bally, Jean Vendryes, Tudor Vianu etc. Cea care poate fi numită prima teorie funcţională a limbii este teoria aparţinînd psihologului german Karl Bühler, publicată în 1936 (Das Strukturmodell der Sprache). În comparaţie cu teoria funcţiilor limbajului a lui Roman Jakobson poate părea rudimentară, dar Bühler nu a avut nicidecum ambiţia de a-şi aplica teoria în alte domenii decît în acela al psihologiei. Depistarea celor trei funcţii (pe care le vom prezenta mai jos) şi a rolului acestora nu a avut pentru Bühler alte conotaţii. A avut însă pentru geniul lui Jakobson. Acesta pleacă de la teoria lui Bühler, o perfecţionează adăugîndu-i trei factori şi defineşte rolul

8

fiecăruia. Dar, pentru o mai bună înţelegere, iată o reprezentare schematică a teoriei lui Bühler, „completată” în modul cel mai fericit (prin implicaţiile pe care le are pentru studiul limbajului la nenumărate paliere) de Jakobson.

Bühler depistează trei funcţii după cum urmează:

Ausdruck (expresivă) expresie a subiectului vorbitor (devenit emiţător la Jakobson) Apell (apelativă) semnal pentru destinatar (numit aşa şi la Jakobson, mai tîrziu şi receptor) Darstellung (reprezentativă) simbol al lucrului reprezentat (referent la Jakobson)

Jakobson identifică şase funcţii ale limbii (emotivă, conativă, referenţială, poetică, fatică şi metalingvistică), după factorii procesului de comunicare (emiţător, receptor, referent, canal, cod şi mesaj). Fiecare funcţie este generată după cum în mesaj domină un factor sau altul. Funcţia poetică se centrează pe mesaj, funcţia fatică este responsabilă de controlul canalului (păstrează comunicarea prin formule ca Alo?, Asculţi? etc.), funcţia metalingvistică se concentrează asupra codului etc.

Referent (context)

Mesaj

Emiţător Receptor
Emiţător
Receptor

Cod (limbaj) Canal (aer înconjurător, linie telefonică, carte, radio, TV, scenă etc.)

Caracterul de sistem al funcţiilor, coexistenţa lor în acelaşi mesaj presupune ierarhizarea lor după tipul de comunicare. Funcţia referenţială domină, dar mesajul poate fi centrat asupra funcţiei expresive, conative, metalingvistice sau asupra celei fatice. Mesajul centrat asupra lui însuşi este dominat de funcţia poetică. În legătură cu această funcţie (numită de Grupul μ retorică, dar cu exact aceeaşi accepţie), i s-au adus obiecţii lui Jakobson în sensul alegerii nu tocmai fericite a termenului poetică. Termenul ar fi generator de confuzii, căci un mesaj în care domină

9

această funcţie nu este neapărat poezie, literatură, ci doar un mesaj în care se acordă de către emiţător o mare atenţie formei lingvistice a comunicării respective (aceasta ca să simplificăm lucrurile). Jakobson însuşi face precizări în privinţa acestei funcţii, deşi din exemplele, care nu sînt numai texte (mesaje) literare, se poate deduce faptul că funcţia poetică se manifestă potenţial în orice tip de mesaj. O astfel de precizare fără echivoc, prin care Jakobson răspunde obiecţiilor aduse (referitoare, de fapt, nu numai la termenul ales pentru această funcţie, ci, mai ales, la pretenţia lingvisticii de a se ocupa de problemele poeticii, disciplină considerată de către unii specialişti ca aparţinînd strict domeniului ştiinţelor literaturii), apare într-o conferinţă susţinută la Universitatea Indiana, în cadrul unei dezbateri mai largi care s-a desfăşurat în luna aprilie a anului 1958. Textul acestei conferinţe (ca,

de altfel, concluziile întregii dezbateri) a fost publicat în volumul Style in Language (Massachusetts, The Technology Press of M. I. T., 1960, p. 350 377) şi tradus în limba română sub titlul Lingvistică şi poetică în 1964 (studiul face parte dintr-o antologie de texte lingvistice de referinţă, Probleme de stilistică, op. cit. în bibliografie). După ce reia, cu explicitările de rigoare, factorii constituvi ai limbajului şi funcţiile corespunzătoare generate de aceştia, Jakobson ajunge la descrierea celei de-a şasea funcţii, poetică, generate de „centrarea” mesajului asupra lui însuşi, şi afirmă răspicat: „Orice încercare de a reduce sfera funcţiunii poetice numai la poezie sau de a limita poezia la funcţiunea poetică ar

duce la o simplificare excesivă şi înşelătoare. [

De aceea, cînd este

vorba de funcţiunea poetică, lingvistica nu se poate limita la domeniul poeziei” (subl. aut.; Lingvistică şi poetică, în op. cit., p. 93). În privinţa revendicării stricte a poeticii de către cercetătorii literaturii, dar şi a refuzului unor lingvişti de a se ocupa de problemele poeticii, savantul rus spune: „Poetica tratează problemele de structură verbală (din cadrul textelor literare precizarea ne aparţine) [ Deoarece lingvistica este ştiinţa globală a structurii verbale, poetica poate fi considerată parte integrantă a lingvisticii” (idem, p. 84). În încheierea conferinţei, trasează definitiv direcţia pe care vor merge cercetările moderne, în ciuda unor rezistenţe opuse de membri ai fiecăreia dintre

].

10

tabere: „Dacă mai sînt critici care se mai îndoiesc de competenţa lingvisticii de a cuprinde domeniul poeticii, eu personal cred că incompetenţa poetică a unor lingvişti bigoţi a fost greşit interpretată ca o incapacitate a ştiinţei lingvistice în sine. Toţi cei de faţă ne dăm seama că un lingvist surd la funcţiunea poetică a limbajului şi o şcoală literară indiferentă faţă de problemele lingvistice şi nefamiliarizată cu metodele lingvistice sînt anacronisme tot atît de flagrante” (idem, p. 125). În stilistica funcţională, fiecărei funcţii predominante îi corespunde un limbaj funcţional. În limba literară se disting cinci limbaje (cel fatic apare numai în comunicarea orală). Un precursor al acestei orientări în stilistică este, la noi, Tudor Vianu. Acesta impune o noţiune aparte stilurile vorbirii: „Prin stil al vorbirii înţelegem conformarea exprimării într-un anumit domeniu al activităţii omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării, adică modul de întrebuinţare specific funcţional al mijloacelor lingvistice unitare, puse la îndemîna generală”. Vianu precizează că stilurile vorbirii pot fi la fel de numeroase ca şi domeniile de activitate (Vianu, op. cit., p. 65): „Nu orice stil este un stil literar. Astfel avem: stilul limbajului comun, care suprimă nuanţele sinonimice, n-are efecte de evocare. Spre deosebire de limbajul comun, avem limbaje cu efecte de evocare, cu stilul lor, diferite […] limbajul de afaceri, limbajul medical, limbajul administrativ şi, în fine, limbajul literar” (ibidem, p. 509). Un reprezentant de seamă pentru această direcţie în stilistică a fost, la noi, Ion Coteanu. El a prezentat sistematic stilurile funcţionale ale limbii, evident cu aplicaţie la limba română, în studiul Stilistica funcţională a limbii române (’73 şi ’85 vezi trimiterile în bibliografie). După Coteanu, stilistica este „studiul limbii în acţiune” (’73, op. cit., p. 8), cercetarea modului în care vorbitorii utilizează limba în diverse situaţii de enunţare. I. Coteanu reactualizează noţiunile structuraliste de competenţă şi performanţă, prima presupunînd-o pe cea de-a doua, întocmai precum vorbirea (parole) presupune limba (langue). Dacă vorbeşte de situaţii de comunicare, de constrîngeri social-culturale care generează stiluri, registre stilistice, este limpede că autorul înţelege stilistica drept o ramură a pragmaticii descriptive, a unei semiotici a

11

comunicării: „Stilistica ar fi deci studiul modului de manifestare a performanţelor de care deţinătorii unei limbi date sînt capabili în funcţie de codul / codurile social-culturale care condiţionează aceste performanţe”. Expresia acestui raport dintre competenţă (ca sumă a deprinderilor lingvistice) şi necesitatea unei exprimări particulare se constituie în funcţia stilistică fundamentală a oricărei limbi. De aceea, varietatea stilurilor particulare este practic infinită, însă o sistematizare a lor (căci, după Coteanu, limba este un diasistem) este totuşi posibilă, dat fiind că aceste stiluri individuale se subordonează funcţiilor limbii. Astfel, se ajunge în conformitate cu acest principiu ierarhic, la decelarea următoarelor stiluri (sau suprastiluri, le-am numi noi, pentru a le diferenţia de multitudinea substilurilor): stilul bisericesc, administrativ-juridic, tehnico-ştiinţific, jurnalistic (publicistic) şi beletristic acesta conţinîndu-le potenţial pe toate celelalte (autorul de literatură nu este constrîns să utilizeze un stil sau altul; în opera literară stilurile pot interfera în funcţie de scopul urmărit: caracterizarea unui personaj, evocarea unei epoci trecute / viitoare, conturarea unei atmosfere propice pentru o anume relatare etc.). Studiul (care are două părţi, apărute la distanţă de mai bine de un deceniu) se întemeiază pe cercetări care s-au concretizat în articole şi studii anterioare celui menţionat. Mai menţionăm aici studiul Structura stilistică a limbii (’67, în volum colectiv). Între reprezentanţii români ai stilisticii funcţionale trebuie amintiţi şi Eugen Coşeriu, respectiv Ştefan Munteanu. Stilistica funcţională este întregită prin stilistica efectului / receptării, promovată de Michael Riffaterre: stilul este o funcţie deliberată, iar faptul stilistic este unul conştient şi organizat 1 care lasă „urme” sau, cum le numeşte Riffaterre, elemente marcate. Depistarea acestor elemente într-un context constituie datoria stilisticianului. Metoda lui M. Riffaterre, care rafinează teoria jakobsoniană, este însă destul de tehnicistă şi, pentru a numi aici una din obiecţiile aduse teoriei propuse de el (ca, de altfel, tuturor teoriilor care explică stilul ca abatere de la

1 Deci la polul opus spontaneităţii şi inconştienţei faptului de stil recunoscut de Bally, dar destul de departe şi de efectul revelator pe care îl are stilul după Spitzer.

12

normă), nu se fixează foarte clar nicăieri caracteristicile discursului neutru, a contextului cu marca zero din punct de vedere expresiv. În încheierea acestui capitol, iată şi definiţia mai generală dată stilisticii (fără a fi exhaustivă, dar avînd meritul că acoperă şi limba şi literatura) de J. Lyons: „stilistica este studiul variaţiei stilistice în limbă şi al modului în care aceasta este exploatată de către utilizatori” (subl. n.; Lyons, Language and Linguistics. An Introduction, ’81 apud Parpală-Afana, op. cit., p. 39). Rezultă de aici că stilistica este o ramură a macrolingvisticii şi că trebuie văzută într-o strînsă relaţie cu sociolingvistica şi pragmatica.

Rezumat:

Acest capitol introductiv prezintă pe scurt problemele privitoare la definirea stilisticii şi, implicit, la delimitarea obiectului de cercetare specific acestei discipline. Un scurt istoric al constituirii stilisticii ca disciplină încearcă să lămurească aspectele menţionate şi este totodată un prilej pentru a descrie diacronic principalele direcţii de cercetare stilistică şi cîteva orientări moderne în domeniu. Ultimul paragraf cel care înfăţişează premisele stilisticii funcţionale statuează, în încheiere, ideea că stilistica este o ramură a macrolingvisticii, ramură ce trebuie înţeleasă în strînsă legătură cu alte discipline lingvistice.

Bibliografie selectivă:

Alexandrescu, Sorin; Nasta, Mihail Poetică şi stilistică. Orientări moderne (antologie), Ed. Univers, Bucureşti, 1972;

Coteanu, Ion Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973; idem Stilistica funcţională a limbii române. Limbajul poeziei culte, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985; Jakobson, Roman Lingvistică şi poetică, în „Probleme de stilistică. Culegere de articole”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1964.

13

Parpală-Afana, Emilia Introducere în stilistică, Ed. Paralela 45, Piteşti,

1998;

Vianu, Tudor Curs de stilistică, în Opere, 4, Ed. Minerva, Bucureşti,

1975.

Temă de autocontrol:

În studiul Lingvistică şi poetică (’64: 95), Jakobson îşi pune retoric o întrebare:

Care este din punct de vedere empiric criteriul lingvistic al funcţiunii poetice? Şi, în special, care este trăsătura caracteristică indispensabilă, inerentă oricărei poezii? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să reamintim care sînt cele două moduri principale de aranjament folosite în comportamentul verbal: selecţia şi combinarea. Dacă, de exemplu, copil este subiectul mesajului, vorbitorul va alege din vocabularul uzual unul dintre cuvintele mai mult sau mai puţin similare, ca: puşti, copil, tînăr etc., într-o anumită privinţă toate fiind echivalente. Apoi, ca un comentariu la acest subiect, va alege unul din verbele semantic înrudite: doarme, moţăie, aţipeşte, dormitează etc. Ambele cuvinte alese se combină în lanţul vorbirii. Selecţia se realizează pe baza unor principii de echivalenţă, asemănare sau deosebire, sinonimie sau antonimie, pe cînd combinarea construirea secvenţei se bazează pe contiguitate. Funcţiunea poetică proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei, pe axa combinării.

Bazîndu-vă pe acest text, explicaţi pe scurt cum şi pentru ce unităţi lexicale se realizează proiectarea principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării în enunţul Un hoţ a vizitat noaptea trecută muzeul X (vezi modelul de rezolvare în Anexa 1).

14

II.

Interferenţe

ale

stilisticii

cu

alte

ştiinţe

ale

limbajului

A. Consideraţii autonomă

privitoare

la

statutul

stilisticii

ca

disciplină

Au fost expuse direcţiile principale ale stilisticii şi, totodată, reprezentanţii de marcă ai acestora:

Charles Bally cu stilistica lingvistică, oarecum restrictivă, plasată pe domeniul faptelor de limbă, luînd în seamă numai expresivitatea, întrebuinţarea subiectivă a limbii, sub aspectul ei spontan, neintenţionat.

Continuatorii lui, Jean Marouzeau şi Marcel Cressot, care anexează cîmpului de cercetare al stilisticii fundamentate de Bally şi literatura (instrumentele de lucru rămînînd cele ale lui Bally).

Karl Vossler care, pornind de la Croce, fundamentează stilistica literară, văzînd în expresie un element imaginativ şi estetic imanent lingvisticului, dar – în plus faţă de Croce – şi o coordonată a psihicului individului.

Mai departe, Leo Spitzer cu stilistica genetică (sau critica stilistică), pentru care stilul este un efect revelator (plecîndu-se tot de la Croce, dar şi de la Bergson).

Din stilistica literară, promovată de Vossler, şi din cea genetică, inaugurată de Spitzer, s-au născut noi curente, cum ar fi stilistica efectului şi cea a receptării, avîndu-l ca reprezentant important pe mai tehnicistul Michael Riffaterre – pentru care stilul este o funcţie deliberată a limbajului, ceea ce conferă faptului stilistic un caracter conştient şi organizat, la extrema cealaltă faţă de Bally, care îl vede inconştient şi spontan.

În sfîrşit, stilistica funcţională, al cărei fundament este constituit de teoria funcţiilor limbajului elaborată de Roman Jakobson.

15

Din această recapitulare se poate observa fără dificultate că s-a plecat de la o stilistică bazată pe lingvistică, deci cu fundamente pozitiviste, tinzînd către rigoare şi obiectivitate, s-a trecut prin idealismul lui Vossler pînă la stilistica literară a lui Spitzer, după acestea ajungîndu-se, mai aproape de zilele noastre, la aspectele din ce în ce mai tehniciste ale unor orientări de tipul celei promovate de Riffaterre şi, în fine, la stilistica funcţională, din nou ancorată adînc în lingvistică. Acest arc de cerc nu s-a descris deloc întîmplător; nu este el oare expresia evoluţiei întregii umanităţi a sfîrşitului de secol XIX şi a secolului al XX-lea? De la pozitivism la idealism (ca să folosim categoriile generice fără nuanţări) şi apoi la neopozitivism? Aceasta nu înseamnă, evident, că tot ce se subordonează idealismului e depăşit şi neviabil. Dimpotrivă, în lucrările lui Vossler, Spitzer, Damaso Alonso, Alonso Amado, Cesare Segre şi mulţi alţii găsim aspecte absolut admirabile. Pe de altă parte, neopozitivismul nu este, grosso modo, altceva decît încercarea, valabilă şi în cazul stilisticii, de a oferi o bază solidă, obiectivă, nişte instrumente precise de lucru tuturor cercetărilor care vor să devină ştiinţe, deci să-şi delimiteze un domeniu, nişte obiective etc. E o dilemă mai veche a omenirii, care a născut dihotomii peste dihotomii: intuitiv / raţional, subiectiv / obiectiv, dicibil / indicibil etc. Ce ne facem totuşi cu inefabilul, cu iraţionalul? Să nu-l mai cercetăm, să nu ne mai preocupe pentru simplul motiv că nu poate fi înghesuit în nişte tipare?

Cam aşa stau lucrurile şi cu disciplinele care studiază limba sau un aspect al ei, dintr-o anumită perspectivă, pentru că limba este un sistem viu, prin urmare tot ce se cheamă legi în ştiinţele limbii şi ale limbajului (mai ales în ale acestuia) nu reprezintă totuna cu legile din ştiinţele exacte. În ştiinţele limbii şi limbajului legile descriu sistemul, explică evoluţia lui, dar nu sînt aceleaşi de la un moment al evoluţiei la altul; sînt legi generale (apropiate de cele ale ştiinţelor exacte) şi legi particulare, valabile pentru un anumit context, durată etc. De aceea este atît de

16

importantă dihotomia lui Ferdinand de Saussure, langue / parole (limbă / vorbire, sistem / manifestare a sistemului), pentru că a oferit posibilitatea delimitării domeniilor în: ştiinţe ale limbii (lingvistica istorică, fonetica şi fonologia, semantica, sintaxa etc.) şi ştiinţe ale limbajului (geolingvistica, socio- şi psiholingvistica, pragmatica, retorica, stilistica, filozofia limbajului, naratologia, poetica, semiotica – dintr-o anumită perspectivă a ei etc.). Şi chiar în sînul lor acţionează uneori dihotomia pomenită:

analizele semantice şi sintactice, de pildă, pun probleme tocmai atunci cînd se plasează în cîmpul lui parole, adică al limbii vorbite, al abaterilor de la nişte structuri abstracte ale lui langue, sau – altfel spus – cînd cercetează actualizarea lui langue. Aşadar, aşa-zisa mare problemă a stilisticii – cum că nu-şi poate aroga statutul de ştiinţă pentru că rămîne dependentă de lingvistică – nu există. E ca şi cum i s-ar refuza dreptul de a fi ştiinţă neurobiologiei pentru că se foloseşte de rezultatele fizicii şi ale chimiei, sau chiar fizicii pentru că se foloseşte de rezultatele şi de instrumentele de lucru ale matematicii. Un alt reproş adus stilisticii privite ca disciplină de sine-stătătoare este acela că în stilistică nu se poate vorbi de legi ale generalului, stilul fiind în esenţă ceva particular. Chiar dacă facem abstracţie de faptul că în cercetarea stilistică sînt destule situaţiile în care se poate vorbi de valabilitatea unor legi generale (de pildă, referitor la stilul unei şcoli literare manieriste), ne simţim nevoiţi să întrebăm din nou: pentru simplul motiv că stilul este, mai mult sau mai puţin, amprenta individualităţii, studierea lui trebuie lăsată deoparte? În aceeaşi situaţie se află însă şi multe alte discipline. Stilisticii, mai ales orientărilor moderne, cu o metodologie lingvistică, i se reproşează, de fapt (e drept, pe un ton din ce în ce mai moderat), „amestecul” în treburile cercetărilor literare (vezi şi supra, cap. I, paragr. 4). În concluzie, putem să considerăm liniştiţi stilistica o disciplină, o ştiinţă cu specific aparte, lucru care se va vedea concret studiind raporturile ei cu alte ştiinţe ale limbajului, cu care intră deci în atingere.

17

B. Raporturile stilisticii cu alte discipline ale limbajului

1. Retorică / stilistică

Există păreri conform cărora stilistica se poate identifica fără obiecţii majore cu retorica (Novalis în Stilistik oder Rhetorik). Alţii, precum Pierre Guiraud (în La stylistique), deşi consideră că stilistica nu s-a născut ca ştiinţă în sec. al XX-lea, ci o dată cu retorica, nu este de acord cu Novalis, califică identificarea făcută de acesta drept o judecată imatură asupra stilului. Sincretismul care caracterizează ştiinţele antichităţii este pînă la urmă un fapt arhicunoscut şi, de altfel, din retorică nu s-a desprins numai stilistica în calitate de disciplină autonomă (ca urmare a literaturizării retoricii, fapt survenit încă din antichtate), ci şi teoria, istoria şi critica literară, estetica literară, teoria argumentaţiei. Individualismul este „boala” noastră, a modernilor, noi nu mai putem gîndi unitar precum cei vechi. Dar poate că este o lege a firii, o verigă a ciclurilor omenirii. Ca o expresie a năzuinţei către totalitate, a apărut semiotica domeniu ce tinde să-şi creeze un statut de hiperştiinţă. Dar asupra acestui lucru vom reveni.

Retorica arta şi tehnica totodată a discursului presupunea cinci etape în scopul elaborării unui discurs şi a susţinerii lui: inventio (găsirea subiectului, a ideilor, a argumentelor), dispositio (ordonarea materialului), elocutio (împodobirea materialului), memoria (memorarea discursului) şi actio / pronuntiatio (stabilirea elementelor de gestică, mimică, dozaj al vocii etc. în vederea performării propriu-zise a discursului). Uitîndu-se cu timpul componenta argumentativă a discursului şi supralicitîndu-se componenta elocutio (teoria ornării, a elocinţei), retorica a devenit treptat un set de precepte pentru forma lingvistică „frumoasă” a unui discurs, de cele mai multe ori fără preocuparea de a şi convinge prin argumente propriu-zise. S-a produs ceea ce se numeşte literaturizarea retoricii. Dar cum reţetele nu au dat niciodată opere mari, retorica a început să fie dezavuată. Acesta este traseul retoricii pînă în modernitate, căci nu teoria şi arta discursului în

18

sine se fac responsabile de transformarea lor într-o „botanică a figurilor” (Paul Ricoeur, Metafora vie), ci toţi aceia care, de la Quintilian 1 încoace, au interpretat retorica antichităţii astfel. Modernii au redescoperit viabilitatea regulilor şi învăţăturilor anticilor şi se înregistrează în contemporaneitate un reviriment deosebit al retoricii în toate componentele ei. În fine, am făcut acest scurt istoric al retoricii pentru a se înţelege de ce, la un anumit moment dat, această bătrînă ştiinţă a antichităţii a fost supranumită stilistica celor vechi. De aici şi pînă la a „regăsi” originile stilisticii în antichitate şi a o considera disciplină cu statut de ştiinţă încă de pe atunci nu a fost pentru unii decît un pas. Stilistica însă îşi are numai rădăcinile în retorică, precum multe alte discipline ale limbajului, fără a fi retorica însăşi. Retorica opera o distincţie netă între gen şi stil. Erau nouă genuri (cinci pentru poezie: liric, epic, dramatic, didactic , pastoral sau bucolic şi patru pentru proză: oratoric, didactic, epic – cu altă accepţie decît la poezie – şi romanesc) şi trei stiluri (gravis, mediocrus, humilis). Clasicismul tîrziu le reduce la două: înalt şi simplu. Anticilor le datorăm deci descoperirea conceptului numit stil (etimologic, de la forma latină stylus „condei”, „obiect de scris pe tăbliţele cerate”), însă am văzut că atît de mult s-a disecat acest concept, au apărut atîtea clasificări „elaborate” etc., încît clasificarea a devenit un scop, pierzîndu-se faptul concret. Nici Bally, deşi a desprins definitiv stilistica de retorică şi a plasat-o pe domeniul limbii vii, n-a făcut altceva în privinţa figurilor. Mania clasificărilor (nefinalizate pînă astăzi – un inventar exhaustiv este practic imposibil) l-a prins şi pe el. Însuşi discipolul lui, J. Marouzeau, numea stilistica veche „un arsenal de reţete”.

1 Nu trebuie însă să-l găsim „vinovat” pe Quintilian de acest traseu; pe Quintilian l-a interesat pur şi simplu mai mult această componentă, teoria elocinţei, alţii întemeindu-şi, într-un fel sau altul, ideile pe distincţiile lui, nu de puţine ori denaturîndu-le. (Marcus Fabius Quintilianus n. cca. 35 e. n. în Calagurris [Calahorra, Spania] şi m. cca. 95 la Roma gramatic, retor, istoric al retoricii; a practicat avocatura, a predat retorica sau elocinţa, cea dintîi catedră oficială, l-a avut între elevi pe Pliniu cel Tînăr)

19

Bineînţeles, nu trebuie să se înţeleagă de aici că sistematizările de orice tip nu-şi au rostul; fără clasificări nu se poate cunoaşte nimic, nu există privire de ansamblu, trebuie să se opereze cu nişte termeni, dar nu pînă la a se face din asta un scop în sine. Direcţia genetică în stilistică răstoarnă această stare de lucruri, dar cam prea radical – înlocuieşte ideea de model, de imitaţie, dogmă cu aceea de originalitate. Simplificînd, pentru stilistica genetică, cel puţin în primele faze de dezvoltare, stilul este omul. Modernii adaugă teoriei figurilor şi a stilurilor, moştenită de la cei vechi, noţiunea de stil al scriitorului. Cercetările contemporane nu se opresc aici, ele caută linia de mijloc, cea care ar împăca extremele, dovedind că nu există contrarii decît aparent: „contrariile” sînt de fapt elemente complementare. Problema e: cum să studiezi particularul cu mijloacele generalului?

2. Poetică / stilistică

În lucrarea Teoria literaturii. Poetica (1927), tradusă la noi în 1973, poeticianul rus Boris Tomaşevski afirmă că „stilistica este o introducere necesară în poetică”, dat fiind că stilistica s-ar ocupa de procedeele individualizării vorbirii. Poeticienii evită însă cuvîntul stil, tocmai pentru că disciplina lor aspiră să devină o teorie, spre deosebire de stilistică, aceasta fiind mai degrabă o fenomenologie. Poetica se ocupă de structurile supraindividuale, stilistica – de cele individuale. Prima e obiectivă şi descriptivă, a doua mai degrabă subiectivă şi intuitivă. Aşadar, poetica şi stilistica sînt inconfundabile. Care de care se serveşte nu mai are importanţă. Este foarte adevărat că poetica modernă beneficiază de fundamentul stilisticii lingvistice, dar acesta nu este un lucru rău, dacă ajută la înţelegerea creaţiei, căci – să nu uităm – cunoaşterea este scopul şi de-abia după aceea trebuie să ne preocupăm de trasarea graniţelor.

3. Semiotică / stilistică

Este necesară înainte de toate o definiţie, chiar dacă numai generală, a semioticii. Obiectul de studiu al semioticii este reprezentat de

20

geneza şi funcţionarea sistemelor de semne în natură şi în societate. Imediat trebuie făcută precizarea că, dacă semiotica este peste tot, nu orice este semiotică. Aceasta pentru că semnul nu este o calitate în sine a unui obiect, ci o funcţie pe care obiectul o poate dobîndi. Potenţialul semiotic al unui obiect este cu atît mai interesant, cu cît este mai capabil să trimită la obiecte mai diferite de el. Semiotica este deci o preocupare în esenţa ei relaţională şi nu întîmplător ea valorifică ideile, rezultatele şi metodele disciplinelor în care gîndirea structurală a ajuns la o anumită maturitate: lingvistica, matematica, teoria informaţiei, teoria sistemelor, biologia, psihologia. Primul congres al Asociaţiei Internaţionale de Semiotică, care a marcat constituirea semioticii ca disciplină, a avut loc în 1974 la Milano (apoi Viena – 1979, Palermo – 1984 ş. a. m. d.). Centrele care polarizează atenţia semioticienilor sînt Moscova, Varşovia, Bratislava, Brno, Stuttgart, Urbino, Paris (şcoala din jurul lui Algirdas Julien Greimas), Universitatea Indiana din Bloomington (T. A. Sebeok – discipol al lui Charles Sanders Peirce, unul din părinţii semioticii moderne), Toronto. Există preocupări semiotice în Japonia şi chiar în Africa.

Organul de informare al Asociaţiei Internaţionale de Semiotică este revista Semiotica, la care se adaugă multe alte publicaţii cu specific şi încă altele care nu se ocupă exclusiv de semiotică. Reprezentanţi de marcă ai domeniului: Roman Jakobson, Thomas A. Sebeok, V. V. Ivanov, Pierre Guiraud, Emile Benveniste, Roland Posner, Iuri Lotman, Roland Barthes, Umberto Eco, Charles Morris etc. Pentru unii dintre ei, semiologia (alt nume al semioticii) este subordonată lingvisticii. Ferdinand de Saussure – părintele lingvisticii moderne – dimpotrivă, afirmă că lingvistica este doar un capitol al unei ştiinţe mai generale a semnelor (şi, o dată cu el, toată şcoala franceză):

semiologia. Matematicianul român Solomon Marcus, ale cărei preocupări din sfera limbajului sînt de un real interes, spune că „limbajul este un termen de referinţă pentru orice sistem semiotic”, dat fiind că lingvistica este metodologic mai avansată decît alte ştiinţe umaniste: antropolgia,

21

etnologia, psihologia sau sociologia. Limbajul se distinge de alte sisteme semiotice (sisteme de semne) prin caracterul său liniar, secvenţial, care uşurează înţelegerea, în opoziţie cu polidimensionalitatea şi concomitenţa altor sisteme (sistemele vizuale, de exemplu, sau comportamentul social spontan, spectacolul teatral, afectivitatea, emoţiile) care au rareori caracter secvenţial. De la această viziune semiotică s-a ajuns la ideea că putem vorbi despre „lume ca text”, despre „teatru şi film ca limbaj”, că putem discuta despre „gramatica unor comportamente sociale”, „a unor procese economice”, „a arhitecturii”, „a picturii” şi, de ce nu, chiar „a jocului de tenis”.

La noi există preocupări organizate de semiotică, sub coordonarea prof. univ. Paul Miclău (Grupul român de semiotică) şi a lui Solomon Marcus (matematician), a lui Daniel Danielopolu şi a lui Ştefan Odobleja (ciberneticieni), astfel încît semiotica se dezvoltă şi cîştigă teren. Semnul, ca entitate de bază a semioticii, prin unitatea dialectică pe care o realizează cu referentul (care include atît entităţi fizice, cît şi conceptuale) şi cu interpretantul, este o reflectare a unităţii dialectice dintre lumea materială (reprezentată de semn şi de referent) şi lumea conceptuală (reprezentată de interpretant şi referent). Semiotica este astfel unul dintre marile curente integratoare din cultura europeană (de aceea aspiră la statutul de hiperştiinţă). Mai trebuie făcută o paranteză înainte de a ne ocupa de interferenţa stilisticii cu semiotica şi, implicit, de distincţia existentă între ele. După dispute infinite şi, uneori, sterile despre statutul textelor (literare / non-literare) ori despre valoarea lor, dispute care au exasperat generaţii întregi de rigorişti, structuraliştii lingvişti au detensionat oarecum această dilemă prin considerarea textului ca un corpus neutru (punînd între paranteze valoarea). Grupul Tel-Quel (format în anii ’60 – Roland Barthes, Julia Kristeva, Philippe Solers) înţeleg textul ca producere de semne. În acest punct începe stilistica să interfereze cu semiotica, de ale cărei clarificări beneficiază, nu numai în privinţa conotaţiei, ci şi a funcţiei comunicative a textului-semn. Aceasta pentru că expresivitatea de care se preocupă stilisticienii înseamnă conotaţie,

22

evocare. Un exemplu simplu relevă acest lucru: cuvîntul Morgenstern (germ.) denotează „planeta Venus”, dar evocă şi „dimineaţa” (steaua Venus răsare dimineaţa), deci trimite la alt semn, la alt obiect. După Damaso Alonso, stilistica viitorului va trebui să examineze în egală măsură două perspective:

a) forma externă: relaţia semnificant / semnificat, care face deja obiectul majorităţii studiilor de stilistică;

b) forma internă: relaţia semnificat / semnificant, adică modul cum

afectivitatea, gîndirea şi voinţa creatoare se polarizează către o modelare. Avantajul perceperii literaturii ca fapt semiologic îl reprezintă renaşterea simţului pentru totalitate, anume că semnul literar trebuie să se supună comparaţiei cu alte semne. Şi aici ne întoarcem la deja menţionata problemă: cercetare integratoare sau individuală? Răspunsul este simplu: cele două direcţii sînt complementare. Pericolul procedeului de a studia literatura semiologic constă în simplificarea excesivă a specificităţii literaturii în nominalism (în sensul unei minuţiozităţi terminologice exagerate şi uneori al unei înlocuiri a numelor vechi prin altele noi, dar fără să se aducă nimic în plus pentru cunoaştere). În concluzie, stilistica, folosindu-se cu grijă de rezultatele, mjiloacele şi metodele semioticii, rămîne o disciplină cu specific aparte:

ea compară semnul literar cu alte semne, neieşind din cadrele textului. În momentul în care nu se respectă nişte limite ale interpretării se alunecă foarte uşor, şi în detrimentul unei juste interpretări, în practici deconstructiviste. Umberto Eco indică în lucrarea Limitele interpretării (op. cit., în special în cap. Despre interpratarea metaforelor) trei intenţii care trebuie avute în vedere pentru o bună exegeză: intentio auctoris (intenţia autorului), intentio operis (intenţia operei) şi intentio lectoris (intenţia lectorului). O exegeză de tip deconstructivist, bazată exclusiv pe intentio lectoris, ar putea vedea în enunţul „Giovanni mănîncă un măr în fiecare dimineaţă” reiterarea păcatului adamic în fiecare dimineaţă de către numitul Giovanni. Dar numai ieşirea din context, neluarea lui în seamă, poate genera o asemenea interpretare. Luarea în considerare a

23

contextului poate dezvălui, de exemplu, că bietul Giovanni mănîncă un măr în fiecare dimineaţă pentru că are de respectat o dietă şi atunci s-a terminat cu frumoasa şi interesanta interpretare livrescă mai sus pomenită. Cu alte cuvinte, mărul conotează, mai exact evocă păcatul comis la origini de strămoşul nostru biblic numai dacă îi permite contextul.

4. Pragmatică / stilistică

Am lăsat la urmă această interferenţă pentru că se întîmplă destul de rar să se facă o confuzie între stilistica lingvistică şi pragmatică, deşi studii de stilistică pragmatică, ceea ce este cu totul altceva, s-au făcut deja şi se fac în continuare cu rezultate benefice pentru ambele tipuri de cercetări. Pentru numeroşi specialişti aceste două domenii rămîn complet separate, poate şi pentru că au apărut în contexte istorice diferite şi pentru că pragmatica în fond, ca orice ştiinţă − uzează de un limbaj propriu. Ambele domenii privesc şi cercetează limbajul din unghiul întrebuinţării lui subiective. Charles Bally, ca şi Émil Benveniste şi John Langshaw Austin (filozof britanic), ajunge să abordeze problema comunicării, pe care o rezolvă adoptînd o perspectivă funcţională asupra limbajului (cu metodele de atunci, fără să beneficieze de teoria lui Jakobson). Benveniste introduce conceptul de intersubiectivitate, iar Austin apelează la procedura convenţiei sociale acceptate. Altfel spus, pragmatica are permanent în vedere comunicarea prin prin prisma feedback-ului. S-ar putea crede în acest punct că se produce, în fapt, o suprapunere cu funcţia conativă din teoria lui Jakobson. Lucrurile nu stau în acest fel. Stilisticienii se interesează de valorile locutorie, ilocutorie şi perlocutorie ale mesajului (terminologia aparţine lui Austin) în măsura în care ele reprezintă expresii ale utilizării individuale a limbii, pe cînd pragmaticienii studiază aceste valori în raport cu efectul pe care mesajul îl are sau îl poate avea asupra receptorului. Autorii Noului dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului (op. cit., p. 504 505) consemnează:

24

În opinia lui [a lui Austin n. n.], enunţînd o frază oarecare, locutorul efectuează trei acte simultane:

[

]

1. Un act locutoriu, constînd în articularea şi combinarea de sunete, precum şi în

evocarea şi combinarea sintactică a noţiunilor reprezentate de cuvinte.

2. Un act ilocutoriu, în măsura în care enunţarea frazei reprezintă prin ea însăşi un

anume act (o anume transformare a raporturilor dintre interlocutori): astfel, efectuez

Actul

ilocutoriu nu se realizează decît în virtutea unui ceremonial social, care atribuie unei anumite formule, utilizată de o anume persoană în anume circumstanţe, o anumită valoare de acţiune.

3. Un act perlocutoriu, în măsura în care enunţarea serveşte unor scopuri mai

îndepărtate, pe care interlocutorul poate să nu le sesizeze chiar cunoscînd perfect limba. Astfel, punînd o întrebare cuiva, putem urmări să-i facem un serviciu, să-l punem în încurcătură, să-l facem să creadă că ţinem la opinia lui etc. (de remarcat că, spre deosebire de actul ilocutoriu, actul perlocutoriu poate rămîne disimulat: nu este nevoie, pentru a pune pe cineva în încurcătură, să-i anunţăm intenţia noastră de a-l pune în încurcătură).

actul de a promite spunînd „Promit

”,

acela de a ordona spunînd „Îţi ordon

”.

[

].

Mai departe se precizează:

Continuînd în sensul lui Searle, am putea spune că un enunţ reprezintă un act ilocutoriu atunci cînd funcţia lui primă şi imediată constă în pretenţia de a modifica situaţia interlocutorilor. [ ] Înţelegem acum că ceea ce au în comun studiul actelor ilocuto