UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

OMUL – FĂPTURĂ CREATĂ „DUPĂ CHIPUL” ŞI

„ASEMĂNAREA” LUI DUMNEZEU.
SCHIŢĂ ANTROPOLOGICĂ.

- LUCRARE DE SEMINAR -
(STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT)

Îndrumător:
Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă

Student:
Buta Petru
T.P. I.

Cluj-Napoca
2006
 CAPITOLUL I
„Chipul lui Dumnezeu” în om- dat ontologic şi misiune de realizat

Creat ultimul în ordinea facerii lumii, omul este şi cea mai înaltă dintre
toate creaturile, aflându-se în punctul de mijloc în creaţie şi făcând legătura între
lumea sensibilă şi cea inteligibilă. Având o structură psiho-somatică, alcătuit din
trup şi din suflet, el reuneşte în sine aceste două lumi şi participă în general la
toate sferele lumii create, căci: „omul după partea raţională e în legătură cu
puterea aceea negrăită şi dumnezeiască; iar după trup se înrudeşte cu
dobitoacele”1. El vine în creaţie ca un rege în cămara sa, fiind „împărat al
lucrurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută
şi cugetată”2. Pentru aceasta omul este cea mai desăvârşită, cea mai excelentă
dintre toate făpturile, coroană a creaţiei, căci nu a fost introdus ultimul între
creaturi pentru că ar fi fost de dispreţuit, ci „ ca unul care încă din clipa naşterii
se cădea să fie împărat peste supuşii săi”3 .
Întreaga lume a fost creată pentru om, în care el a fost introdus ca într-un
rai, în care trebuia să stăpânească „ca un domn şi împărat al întregii lumi
văzute”4. Dar nu numai lumea aceasta este gătită ca un palat pentru om-
împăratul ce avea să apară după aceea, ci şi Împărăţia cerurilor s-a gătit pentru
el, înainte de el, căci el trebuia să privească spre ea de la începutul existenţei
sale după cum arată Sfântul Grigorie Palama: „Astfel la facere s-a zidit întâi un
lucru dintre făpturi, după cel dintâi altul, după aceasta iarăşi altul, iar după toate
omul. Acesta s-a învrednicit de atâta cinste din partea lui Dumnezeu, încât toată

1
Sfântul Antonie cel Mare, Învăţătura despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete,
(42), în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii” vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 24.
2
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, (22), în „Filocalia”, vol. VI, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 56.
3
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, în „Pârinţi şi Scriitori Bisericeşti, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1998, p.21.
4
Idem, Întâia cuvântare morală a Sfântului Simneon Noul Teolog, în „Filocalia”, vol. VI, p.117.

2
lumea aceasta văzută a fost făcută înainte de el, pentru el. Iar Împărăţia cerurilor
a fost gătită îndată după întemeierea lumii, tot pentru el, înainte de el”5.
Din acest motiv, din perspectiva filosofiei eline, omul era socotit un
microcosmos în macrocosm, o lume mică care uneşte în el două lumi: spirituală
şi materială. Această expresie a fost preluată de Părinţii Bisericii, începând cu
Sfântul Maxim Mărturisitorul, spunând că omul nu este lumea mică ci lumea
mare, deoarece cuprinde întreaga lume în sine, prin cugetare. În acest sens,
Cuviosul Nichita Stithatul zice: „Dumnezeu, după ce a adus lucrurile la fiinţă
din nimic, făcând pe om la început, ca pe o lume mare, l-a aşezat în această
lume, ca într-una mică, creându-l ca pe un chip al Său şi arătându-l ca pe un
împărat al tuturor celor de pe pământ”6.
Desăvârşirea omului nu constă însă în faptul că el este asemenea cu
totalitatea creaturilor, ci în ceea ce-l deosebeşte de cosmos şi-l face asemănător
cu Creatorul, căci omul, care prin apartenenţa sa la lumea spirituală domină
lumea sensibilă fiind şi împărat al lumii, e chipul lui Dumnezeu. Revelaţia ne
învaţă în acest sens că omul a fost creat „după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu” (Fac.1,26-27) iar în alt loc arată că omul nu este numai „după”
chipul lui Dumnezeu ci chiar „chipul lui Dumnezeu”: „căci Dumnezeu a zidit
pre om spre nestricare, şi chip fiinţei Sale a făcut pre el” (Înţelepciunea lui
Solomon 2, 23)7.
Toţi Sfinţii Părinţi au recunoscut în crearea omului „după chipul” lui
Dumnezeu măreţia unică şi negrăită a Lui, văzând în aceasta „un accord
primordial între fiinţa omenească şi fiinţa dumnezeiască”8. De aceea Sfântul
Grigorie Palama zice: „Singur omul dintre toate cele pământeşti şi cereşti a fost
zidit după chipul Ziditorului, ca să privească spre El şi să-L iubească, şi să fie

5
Sfântul Grigorie Palama, 150 de capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre
viaţa morală şi despre făptuire, (24), în „Filocalia”, vol. VII, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 432.
6
Cuviosul Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, în „Filocalia”, vol. VI, p. 351.
7
Această expresie o găsim în Biblia de la Bucureşti din 1688, p. 653.
8
Vladimir Losky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 1998, p. 101.

3
cunoscătorul singur al Aceluia iar prin credinţă, prin înclinarea şi dragostea faţă
de El să-şi păstreze frumuseţea sa”9.
La Părinţii Bisericii nu întâlnim însă o concepţie perfect coerentă despre
chip. Chipul are la ei un conţinut foarte bogat, de aceea îl recunoaştem în
diferitele facultăţi ale omului, fără ca să-l epuizăm total10. Iată ce zice în acest
sens Sfântul Ioan Damaschinul: „Numai omul, această vieţuitoare mentală şi
raţională este dintre toate „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, pentru
demnitatea minţii şi a sufletului, adică pentru necuprinsul, necuprinsul,
nevăzutul, nemurirea şi libertatea voii, ca şi pentru însuşirea de stăpânitor,
născător de prunci şi ziditor”11; iar Avva Dorotei zice: „Dumnezeu l-a făcut pe
om după chipul şi asemănarea Sa, adică nemuritor, liber, împodobit cu toată
virtutea”12.
Mulţimea acestor definiţii referitoare la chip arată că Sfinţii Părinţi nu vor
să reducă „după chipul” la vreo parte a fiinţei umane. Părinţii văd „chipul lui
Dumnezeu” manifestându-se în toate funcţiile şi mişcările fiinţei omeneşti.
Toate se împărtăşesc de chipul lui Dumnezeu, de capacitatea relaţiei cu
Dumnezeu şi de aspiraţia după comuniunea cu El. Nu numai sufletul dar şi
trupul participă la chip, căci chipul se referă la omul total, alcătuit din trup şi
suflet. Cuviosul Nichita Stithatul zice în acest sens că omul „chipul zidit de El
[Dumnezeu] este văzut în trei părţi: în suflet, în minte şi în cuvânt…Din acestea
se vede în noi chipul şi prin ele suntem icoana lui Dumnezeu, deşi sunt
amestecate cu lutul”13.
Omul este după chipul lui Dumnezeu prin însăşi actul creaţiei. El este
adus la existenţă printr-un act special al lui Dumnezeu, altul decât cel de la
9
Sfântul Grigorie Palama, Despre cunoaşterea naturală…, în „Filocalia”, vol. VII, p. 434.
10
Uneori caracterul de chip al lui Dumnezeu se acordă demnităţii împărăteşti a omului, alteori în firea sa
duhovnicească, în suflet, alteori în minte. Câteodată este asimilat cu vreo calitate a sufletului, cu simplitatea lui,
nemurirea, cu puterea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iar alteori cu libertatea. (Vezi la Vladimir Losky, op. cit., p.
102).
11
Sfântul Ioan Damaschinul, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, în „Filocalia”, vol. IV. Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2000, p. 191.
12
Avva Dorotei, Învăţături, în „Filocalia”, vol. IX, p. 453.
13
Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, suta a III-a
(7), în „Filocalia”, vol. VI, p. 293.

4
crearea celorlalte fiinţe, căci la crearea omului Sfânta Treime acţionează astfel:
„sfat a premers despre el şi a fost plăsmuit de mâna lui Dumnezeu şi după chipul
lui Dumnezeu şi n-a primit totul din materia aceasta, din lumea supusă
simţurilor, ca celelalte vieţuitoare, ci numai trupul iar sufletul din cele mai
presus de lume, mai bine zis de la Dumnezeu Însuşi, prin suflare negrăită”14.
Se vede clar faptul că omul este alcătuit din două componente, trup şi
suflet. Trupul este alcătuit din materie generală iar sufletul este suflarea lui
Dumnezeu, prin care omul se înrudeşte cu El sau după învăţătura Sfinţilor
Părinţi este „părticică din Dumnezeu”15. Aşadar omul este după chipul lui
Dumnezeu pentru că având un suflet înrudit cu El, tinde spre Dumnezeu, se află
într-o relaţie vie cu Creatorul său şi se împlineşte doar în relaţie de comuniune
cu Acesta. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: Dacă mintea cuiva
caută pururea spre Dumnezeu, pofta lui creşte covârşitor după dragostea
dumnezeiască iar iuţimea i se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască, căci
prin însoţirea îndelungată cu strălucirea dumnezeiască, omul a ajuns întreg chip
de lumină”16.
Fiind chip al lui Dumnezeu, omul este persoană care stă într-o relaţie
dialogică cu un Dumnezeu Personal, fiind în relaţie personală cu Arhetipul după
care a fost zidit. Astfel el tinde în mod natural spre absolut17, fiind făcut pentru o
viaţă de comuniune cu Dumnezeu dar şi cu semenul său. Omul este o fiinţă
cuvântătoare dar trebuie să aibă cu cine vorbi ca să-şi pună în valoare această
capacitate. Cel mai înalt dialog îl poate avea cu Dumnezeu, Cel Care-l cheamă

14
Sfântul Grigorie Palama, op. cit., p. 433.
15
Aceste expresii le găsim la Sfântul Grigorie de Nyssa, care zice: „Omul este înrudit cu Dumnezeu”şi la Sfântul
Macarie Egipteanul, care declară că: „Între Dumnezeu şi om există cea mai mare înrudire”. apud Pr Prof.
Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 405.
16
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, (II, 48), în „Filocalia”, vol. II, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1999, p. 77.
17
Chipul lui Dumnezeu în om este primatul vieţii spirituale sau aspiraţia întregii fiinţe umane spre Ziditorul său.
„Este avântul dinamic al întregii noastre fiinţe spre Arhetipul divin (Origen), este aspiraţia irezistibilă a spiritului
nostru către Dumnezeu (Sfântul Vasilie), este erosul omenesc îndreptat spre Erosul divin (Sfântul Grigorie
Palama). Este setea nepotolită, dorul înfocat de Dumnezeu, cum arată Sfântul Grigorie de Nazianz când zice:
„Pentru Tine trăiesc, vorbesc şi cânt””. (vezi la Paul Edvokimov, Ortodoxia, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996,
p. 90.)

5
spre o comuniune dialogică iar în această comuniune dialogică, chipul se
dezvoltă treptat în asemănare.
Chipul este „principiu constitutiv al fiinţei noastre”18, fiind o realitate
dinamică, purtând în sine posibilitatea „asemănării” cu Dumnezeu. „După
asemănare”, se face fiinţa omenească „pentru raţiunea virtuţii şi a faptelor
noastre, care imită pe Dumnezeu şi poartă nume dumnezeiesc, adică pentru
dispoziţia filantropică faţă de cei din neamul omenesc, pentru îndurarea, mila şi
dragostea aproapelui şi pentru compătimirea arătată altora”19. Observăm că
„asemănarea” constă în asemănarea în virtutea cea mai înaltă care-L defineşte pe
Dumnezeu- iubirea.
Chipul lui Dumnezeu în om este „dat ontologic” dar şi „misiune” de
realizat. „Chipul implică un „dar”şi o ţintă aşezată înaintea lui, o posesie dar şi
un destin, întrucât el, realmente, constitue fiinţa omului dar numai în
potenţialitate”20. De aceea şi Sfântul Ioan Damaschin zice: „După „chipul” îl are
orice om, căci Dumnezeu nu se căieşte de darurile Sale. Dar „după asemănare” o
au foarte puţini şi numai cei virtuoşi, sfinţii şi cei ce imită pe Dumnezeu în
bunătate, pe cât e cu putinţă oamenilor”21. Observăm că „asemănarea” se câştigă
prin efortul personal pe care trebuie să-l depună omul în imitarea lui Dumnezeu,
pentru a însuşi în viaţa sa personală virtuţile care-l caracterizează pe Dumnezeu,
pentru a se desăvârşi şi pentru a se sfinţi.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „toată firea raţională este chipul lui
Dumnezeu”22, chipul fiind o realitate indistructibilă a fiinţei raţionale, însă
asemănarea se câştigă prin voinţă şi libertate, adică prin îndreptarea celor trei
facultăţi ale fiinţei- raţiune, sentiment, voinţă- spre slujirea lui Dumnezeu.
Astfel, „cel ce şi-a luminat mintea cu înţelesurile dumnezeieşti şi şi-a obişnuit
raţiunea să-L laude pe Făcător neîncetat prin cântări dumnezeieşti iar simţirea şi-
18
Ibidem, p. 85.
19
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 191.
20
Vârşeslavţev zice: „Chipul e un „dar” şi o „misiune””. Vezi la Episcop Irineu Pop-Bistriţeanul, Chipul lui
Hristos în viaţa morală a creştinului, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 34.
21
Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., p. 192.
22
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste…, (II, 25), p. 91.

6
a sfinţit-o prin imagini curate, acela adaugă la bunătatea naturală a „chipului”
bunătatea voită a „asemănării” cu Dumnezeu”23. „Asemănarea” se câştigă prin
dăruirea noastră totală lui Dumnezeu, prin supunerea voinţei noastre libere (a
libertăţii) voinţei lui Dumnezeu căci zice Diadoh al Foticeii: „toţi oamenii
suntem „după chipul” lui Dumnezeu dar „după asemănare” nu sunt decât aceia
care prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Când nu suntem
ai noştri, atunci suntem asemenea Celui Care prin dragoste ne-a împăcat cu
Sine”24. Voinţa lui Dumnezeu este ca noi să ne unim cu El în iubire şi cunoaştere
prin harul Duhului Sfânt, căci El „iubeşte în chipul cel mai înalt şi mai presus de
minte pre om şi-l cinsteşte cu cinstirile cele mai înalte şi cu bunătăţile cele mai
presus de minte ale Sale şi aceasta pentru veşnicie”25.
Aşadar „chipul îl predestinează pe om la îndumnezeire”26. „Chipul” este
în om ca un cod ontologic în care este înscrisă destinaţia sa finală- „asemănarea”
cu Dumnezeu (Ομιόσις) sau „îndumnezeirea” prin har (θέόις). Aceasta se arată
ca fiind ţinta finală a omului. În asemănare sau îndumnezeire nu trebuie să
vedem ceva static ci este vorba despre un proces dinamic care ţine la veşnicie,
căci Dumnezeu este veşnic şi infinit iar sufletul creat după chipul Său este şi el
veşnic, nemuritor din momentul creării lui şi este însetat de infinit. Şi după cum
caută să-şi satisfacă această sete de infinit, el va ajunge la „asemănare” sau
„îndumnezeire”dacă se va îndrepta spre Dumnezeu, căci El „împărtăşeşte celor
ce cred în El din dumnezirea Sa…şi aceştia se fac dumnezei, adică ceea ce nu
erau prin lucrare şi har”27 sau se va pierde în neamul poftelor sale egoiste şi
atunci va fi „neasemănător”.

23
Idem, Capete gnostice (sau Teologice), (I, 13), p. 131.
24
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală
duhovnicească, împărţită în 100 de capete, (4), în „Filocalia”, vol. I, p. 340.
25
Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, în „Filocalia”, vol. VIII, traducere,
introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 374.
26
Paul Evdokimov, op. cit., p. 87. Aceeaşi idee o găsim şi la Vladimir Losky, op. cit., p. 110, unde citează
cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care zice despre om că „Este o făptură care a primit poruncă să ajungă
dumnezeu”.
27
Sfîntul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală…, (3), în „Filocalia”, vol. VI, p. 127.

7
8
 CAPITOLUL II
Omul în stare primordială

Omul a fost creat desăvârşit dar această stare primordială nu coincide cu

scopul său ultim. El nu a fost unit din primul moment al existenţei sale cu
Dumnezeu dar avea în fire totul pentru atingerea scopului cu care a fost creat,
caci „Dumnezeu Care a făcut firea omenească i-a dat prin voinţa Sa, deodată cu
existenţa şi puterea corespunzătoare de înfăptuire a datoriilor”28. Desăvârşirea
lui constă în potenţa sa de a se uni cu Dumnezeu, de a se uni cu deplinătatea
dumnezeirii, care trebuie prin el să pătrundă în materie şi să transfigureze natura
curată. Omul prin unirea sa cu Dumnezeu, trebuia să unească întregul univers
creat cu Ziditorul. Sfântul Simeon Noul Teolog zice, referindu-se la
transfigurarea universului prin omul îndumnezeit că „Toate vor fi mai presus de
cuvânt ca întrecând toată înţelegerea. Căci vor fi spirituale şi dumnezeieşte şi se
vor uni cu lumea înţelegătoare şi vor fi un alt rai înţelegător”29.
Cugetând la starea primordială a omului, Părinţii filocalici vorbesc despre
o slavă pe care omul primordial o poseda înainte de cădere. Astfel, Sfântul
Simeon Metafrastul zice: „Slava dinaintea lui Adam…rănea puternic pe
vrăşmaşul care o privea”30. Dar această slavă nu era încă desăvârşită, căci Adam
nu se afla la capătul final al slavei ci numai la mijlocul ei, aşa cum zice Avva
Dorotei „Adam se afla în desfătarea raiului în rugăciune, în vederea
duhovnicească, într-o slavă şi cinste mijlocie”31. Această stare este una firească a
omului, omul aflându-se în normalitate până ce era în legătură cu Dumnezeu,
28
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, (40), în „Filocalia”, vol. III, Ed. Humanitas, Bicureşti,
1999, p. 142.
29
Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală …, (5), p. 138.
30
Sfântul Simeon Metafrastul, Parafraze în 150 de capete a Sfântului Simeon Metafrastul la cele 50 de cuvinte
ale Sfântului Macarie Egipteanul, (36), în „Filocalia”, vol. V, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 294.
31
Avva Dorotei, op. cit., p. 453.

9
adică „aflându-se în starea cea după fire, precum a fost zidit” 32 sau cum zice
Cuviosul Isaia Pustnicul „având simţirile sănătoase şi stăruind în ceea ce îi era
firesc”33.
Când ne referim la starea primordială trebuie să subliniem faptul că harul
era prezent în sufletul primului om, fără o prezenţă şi o lucrare a Duhului
dumnezeiesc în sufletul omenesc, el nu ar fi putut duce o viaţă conformă cu
raţiunea lui. Omul are în sufletul lui o raţiune şi o libertate dar ele nu pot
funcţiona în modul deplin cerut de ele, decât în unirea cu Dumnezeu. În acest
sens, Calist Patriarhul zice: „ Dumnezeu suflă în Adam ca suflarea de viaţă harul
Duhului de viaţă Făcător şi aşa s-a făcut Adam om desăvârşit; căci s-a făcut
„spre suflet viu” (Fac. 2,7) şi nu spre suflet simplu. Duhul lui Dumnezeu nu este
suflet al omului ci spre suflet care viază duhovniceşte. Pentru că Duhul Sfânt Se
face cu adevărat suflet sufletului, care vieţuieşte cum trebuie să vieţuiască
sufletul cuvântător (Raţional) şi chip dumnezeiesc”34.
În această stare de har, omul poseda o virtuală nestricăciune, fiind ferit de
durere, de boală şi de moarte. „Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios dar
material şi încă nedeplin duhovnicesc”35. Această nestricăciune primordială era
doar în potenţă deoarece Adam nu era încă fortificat în lucrarea virtuţilor.
Nestricăciunea şi incoruptibilitatea lui Adam erau date de lipsa păcatului
primului om şi de crearea lui directă de Dumnezeu Care Le-a făcut pe toate
„bune foarte” (Fac. 1,31) căci: „omul primind existenţa de la Dumnezeu şi
începând să existe chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune şi păcat, căci
acestea n-au fost create deodată cu el”36. Aceasta înseamnă că omul putea să
devină nemuritor, dacă rămânea, creştea şi se desăvârşea în această stare harică
şi dacă progresa în dezvoltarea „chipului” în „asemănare”.

32
Ibidem.
33
Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, (2), în „Filocalia”, vol. XII, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1991, p. 41.
34
Calist Patriarhul, Capete despre rugăcine, (16), în “Filocalia”, vol VIII, p. 227.
35
Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală…, (2), p. 121.
36
Sfântul maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, (21), p. 77.

10
 CAPITOLUL III
Alterarea „chipului” şi întreruperea căii spre „asemănare” prin
căderea în păcat

Dar această cale va fi întreruptă odată cu căderea omului în păcat, căci

prin cădere se introduce în existenţa umanităţii o nouă stare contrară firii, omul
devenind rob păcatului. În acest sens, Avva Dorotei zice: „Dar când a călcat
porunca şi a mâncat din pomul din care Dumnezeu îi poruncise să nu mănânce, a
fost scos din rai şi a căzut din starea cea după fire şi a ajuns în cea contrară firii,
adică în păcat, în iubirea de slavă şi iubirea de plăceri a vieţii acesteia şi în
celelalte patimi, căzând sub stăpânirea lor. Căci s-a făcut robul lor prin căderea
sa”37. Însă această stare contrară firii aduce îmbolnăvire nu numai puterilor
interioare ale omului ci şi simţurilor care de acum nu se vor mai desfăta numai
în Dumnezeu deoarece în momentul în care „a ascultat de înşelătorul lui s-au
strămutat toate în ceea ce e contrar firii; atunci simţirile au fost aruncate din
starea lor”38. Adam nu mai priveşte în sus, ci îşi întoarce privirea spre natura
creată căci „după căderea cugetării lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos.
Cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu cugetul trupesc al păcatului”39, astfel
natura pentru el nu mai era un mediu străveziu în care vedea raţiunile lui
Dumnezeu şi putea prin ele să-l cunoască şi să se unească cu El ci dintr-o dată a
devenit un mediu opac din care el îşi hrănea pasiunile.
Păcatul a întunecat chipul lui Dumnezeu în om, omul ne mai putând
comunica cu Dumnezeu şi închizând calea pentru harul care prin el trebuia să
curgă peste toată făptura „pentru că şi-a plecat genunchiul şi a căzut prin
greşeală sub neascultarea cea atot rea, Sfântul Duh Cel de viaţă Dătătorul

37
Ava Dorotei, op. cit., p. 454.
38
Cuviosul Isaia Pustnicul, op. cit., p. 42.
39
Sfântul Simeon Metafrastul, op. cit., (37), p. 295.

11
depărtându-Se”40. Aceasta nu înseamnă că „chipul” a fost distrus total ci numai
că s-a întunecat, căci altfel omul nu ar mai fi fost în stare să intre în comuniune
cu Dumnezeu. Din momentul căderii până la Cincizecime, Harul va lucra din
afară asupra omului şi nu din lăuntrul fiinţei sale, menţinând conştiinţa
dumnezeiască din om.
Păcatul a fost rodul libertăţii omului, pe care el nu l-a folosit în
conformitate cu voia lui Dumnezeu. Împreună cu libertatea s-a corupt şi firea
care a pierdut harul nepătimirii şi astfel s-a ivit păcatul şi acesta a dus la
descompunerea firii, la capătul căreia era moartea deoarece, „toată firea noastră
era stăpânită de moarte, din pricina căderii, pentru ca răul să nu se facă
nemuritor conservându-se prin împărtăşirea de bine”41.
Adam nu şi-a împlinit chemarea de a se uni cu Dumnezeu dar a închis
această cale şi tuturor celor care veneau după el căci „neavând grijă de porunca
lui Dumnezeu, ci împrietenindu-se cu şarpele şi socotindu-l pe acesta vrednic de
crezare şi hrănindu-se astfel cu fructul amăgirii, s-a aruncat jalnic în prăpastia
morţii, a întunericului şi a sticăciunii şi a atras împreună cu sine pe toţi cei de
după el”42. Planul dumnezeiesc nu a fost desfiinţat de greşeala primului Adam.
Ceea ce nu a reuşit să realizeze acesta, va realiza Cel de-al doilea Adam, Fiul şi
Cuvântul Cel veşnic al lui Dumnezeu întrupat.

40
Calist Patriarhul, op. cit., (16), pp. 228-229.
41
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, (44; 61), pp. 158 şi 315.
42
Nichifor din singurătate, Cuvânt plin de mult folos despre rugăciune, trezvie şi paza inimii, în „Filocalia”, vol.
VII, p. 11.

12
 BIBLIOGRAFIE

I. TEXTE BIBLICE:

• Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988.

• Biblia sau Dumnezeiasca Scriptură de la 1688, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1997.

II. AUTORI PATRISTICI:

• Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi

despre buna purtare, în 170 de capete, în «Filocalia», vol. I, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1999.
• Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă,
în «Filocalia», vol. VIII, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002.
• Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în «Filocalia», vol. VIII, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2002.
• Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă
şi dreapta socoteală duhovnicească, în «Filocalia», vol. I, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1999.
• Avva Dorotei, Învăţături, în «Filocalia», vol. IX, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1999.
• Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, în «Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti», Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998.
• Sfântul Grigorie Palama, 150 de capete despre cunoştinţa naturală,
despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făptuire,
în «Filocalia», vol. VII, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999.
• Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, în
«Filocalia», vol. IV, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000.

13
• Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în «Filocalia», vol.
XII, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991.
• Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste,
în «Filocalia», vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999.
• Idem, Capete gnostice sau teologice, în «Filocalia», vol. II, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1999.
• Idem, Răspunsuri către Talasie, în «Filocalia», vol. III, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1999.
• Nichifor din singurătate, Cuvânt plin de mult folos despre rugăciune,
trezvie şi paza minţii, în «Filocalia», vol. VII, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1999.
• Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire
şi despre cunoştinţă, în «Filocalia», vol. VI, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2004.
• Idem, Vederea duhovnicească a raiului, în «Filocalia», vol. VI, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2004.
• Sfântul Simeon Metafrastul, Parafraza în 150 de capete a Sfântului
Simeon Metafrastul la cele 50 de cuvinte ale Sfântului Macarie
Egipteanul, în «Filocalia», vol. V, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001.
• Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în
«Filocalia», vol. VI, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004.
• Idem, Întâia cuvântare morală, în «Filocalia», vol. VI, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2004.

III. CĂRŢI:

14
 • Evdokimov, Paul, Ortodoxia, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996.
• Lossky, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Bonifaciu,
Bucureşti, 1998.
• Pop-Bistriţeanul, Episcop-vicar Irineu, Chipul lui Hristos în viţa morală a
creştinului, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001.
• Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996.

CAPITOLUL I...........................................................................................................................2
„Chipul lui Dumnezeu” în om- dat ontologic şi misiune de realizat..........................................2
CAPITOLUL II...........................................................................................................................9

15
Omul în stare primordială...........................................................................................................9
CAPITOLUL III........................................................................................................................11
Alterarea „chipului” şi întreruperea căii spre „asemănare” prin căderea în păcat....................11
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................13

16