 APOCALIPSA SFANTULUI IOAN

In cea de a doua jumatate a secolului I istoria crestinismului devine dramatica

si nu rareori capata aspecte tragice. Noua religie se diferentiaza de iudaismul
cu care unii incercasera s’o confunde, isi defineste idividualitatea proprie, se
organizeaza in unitati distincte, Bisericile locale, pastrandu-si in acelasi timp
dimensiunea ecumenica, isi defineste ierarhia. Conflictele cu iudaismul si cu
ereziile sunt acum mai mult de natura ideologica. In schimb, se ascute
conflictul dintre crestinism si puterea imperiului roman. Nucleul acestui
conflict il constituie aparitia fenomenului cunoscut sub numele de “apoteoza
imperiala”. Conducatorii unui imperiu vast, cosmopolit si cu o mare diversitate
religioasa isi dau sema din ce in ce mai mult ca unitatea lui poate fi mentinuta
si consolidata numai daca seful statului isi va asuma si atribuite divine.
Inceputul, prudent, se facuse dupa moartea lui Iuliu Cezar, caruia i‘a acordat
titlul de divus (divin, dumnezeiesc). Octavian Augustus face pasul decisiv; el
se proclama zeu si porunceste ca in toate orasele imperiului sa i se ridice statui,
alaturi de acelea ale noii zeite Roma. Cetatenii imperiului au libertatea de a-si
cinsti zeii propriii, dar si obligatia de a aduce rugaciuni si jertfe la picioarele
statuii imperiale, intru cinstirea “zeului” unificator. Paranoia catorva din
urmasii lui Octavian Augustus va impinge acest fenomen pana la forme si
dimensiuni dementiale. De aici incepe conflictul. Crestinii cred si marturisesc
ca numai un singur om este, in acelasi timp, si Dumnezeu: Iisus Hristos. In
consecinta, ei refuza sa-i recunoasca cezarului titlul de divus (divin) si de
Kyrios (Domn), refuzand sa-i aduca jertfe sau orice alt fel de inchinare.
Atitudinea lor e interpretata ca un refuz de a-i recunoaste sefului statului – si
statului insusi – autoritatea legitima, si astfel un proces de constiinta pur
religioasa se transforma intr’un proces politic de o mare incrancenare si
cruzime, care se anunta – si va fi – de lunga durata. Crestinii sunt suspecati,
panditi, persecutati, haituiti, vanati ca fierale, tariti in tribunale, supusi la
ingrozitoare interogatorii si torturi, condamnati la moarte, executati in temnite
si’n arene publice. Unii rezista si devin martiri, altii ajung la capatul puterilor si
apostaziaza, altii pactizeaza cu stapanirea si adopta forme acoperite. Oricum,
pericolul e puternic si amenintator.
Unul din cei mai sangerosi persecutori ai crestinilor este Domitian. Ii cade
victima si sfantul Ioan Evanghelistul, foarte batran, retras in Efes. In anii 94-95
el este exilat in insula Ptmos. Aici, in stari de extaz, primeste el de la
Dumnezeu, prin Iisus Hristos, descoperirea (apocalipsa) unor taine pe care le
va consemna in cartea menita sa incheie canonul Noului Testament si, totodata,
1
sa-i reconforteze pe crestinii care vor crede ca, in ciuda uriaselor si
devastatoarelor ofensive ale raului, binele suprem va triumfa prin Iisus Hristos;
intru El se vor bucura atat cei ce au rezistat ispitelor caderii, cat si cei ce au
murit marturisindu-si credinta.
Scrierea ii apartine genului numit “apocaliptic”, ilustrat in principal de
procurorul Daniel, dar destul de cultivat si in primul secol al erei crestine. In
epoca, intelesul mai exact al cuvantului grecesc apokalypsis desemna actiunea
de a dezvalui, a da la o parte valul care acopera tainele lui Dumnezeu. Ca atare,
si Apocalipsa sfantului Ioan, desi inspirata, foloseste toate mijloacele si
procedeele geniului, precum aproximatia (ambiguitatea artistica), hiperbola
(exagerarea, supradimensionarea), fantasticul, pseudonimia (substiuirea de
nume proprii, relatia nomencognomen), dar mai ales simbolismul (al culorilor,
al pietrelor, si in primul rand al numerelor). Toate acestea, menite aiurea sa
deconcerteze, sub pana sfantului Ioan capata transparenta, unitate si sens, in
scene de o mare densitate simbolica, in care prevaleaza gustul pentru ordine,
simetrie si miscare dramatica, un gust care izbuteste sa invinga precaritate
limbii grecesti in care e scrisa opera.