Sei sulla pagina 1di 16

Curs 5

STIMA DE SINE
suport de curs

SV-2007-2008
Cuprins:

Introducere

Ce este stima de sine?


Definiţia „matematică”
Definiţia holistică
Stima de sine globală şi stima de sine specifică
Stima de sine, încrederea în sine şi perceperea eficienţei acţiunilor personale

Fenomenologia stimei de sine ridicate


Perpetua luptă pentru recunoaştere
Calmul interior necondiţionat

Fenomenologia stimei de sine scăzute


Inadaptabilitatea socială
Echilibru şi prudenţă

Stima de sine şi reacţiile afective în faţa eşecului

Alte proprietăţi sau aspecte ale stimei de sine


Stima de sine defensivă şi stima de sine naturală
Stima de sine implicită şi stima de sine explicită
Stima de sine contingentă şi stimă de sine veritabilă
Labilitatea stimei de sine
(In)stabilitatea stimei de sine

O privire de ansamblu asupra “colecţiei varietăţilor stimei de sine”

Funcţiile stimei de sine: de ce este importantă stima de sine?

Apariţia şi evoluţia stimei de sine în mediul familial

Conceptul despre sine şi stima de sine


Raportul între stima de sine şi conceptul despre sine
Impactul conceptului despre sine în geneza stimei de sine

Rezumatul cursului

***

1
Activitate
Înainte de a începe lectura acestui curs pe o foaie de hârtie încercaţi să definiţi ce credeţi că
este, ce reprezintă stima de sine. Evitaţi rigurozitatea, nu urmăriţi neapărat coerenţa, daţi o
definiţie cotidiană a acesteia, aşa cum înţelegeţi personal această sintagmă.

Introducere

Stima de sine este unul din acele concepte psihologice cu care ne întâlnim
frecvent în viaţa cotidiană. Fiecare are o anume idee despre ceea ce este stima de sine.
Părinţii îşi doresc copii cu o stimă de sine cât mai mare, profesorii încearcă să-şi ajute
elevii să şi-o îmbunătăţească sau, se mai întâmplă, le-o desfiinţează (bineînţeles, de
cele mai multe ori, involuntar), avocaţii şi politicienii se pare că au o stimă de sine
prea ridicată în timp ce pacienţii duc o mare lipsă de ea.

Conform opiniei exprimate de Crandall (1973) “în timp, stima de sine a fost
pusă în relaţie cu aproape oricare altă variabilă” (p. 45). Într-adevăr, stima de sine este
o variabilă care îndeplineşte în funcţionarea psihică multiple şi variate funcţii de
mediator sau moderator (Baron şi Kenny, 1986).

Cercetările au demonstrat faptul că stima de sine este o variabilă psihologică


implicată în:
• abuzul de substanţe (Higgins, Clough şi Wallerstedt, 1995; Turner, 1995);
• comportamentele delincvente (Anderson, 1994);
• depresie (Brown et al., 1986; Kernis, Granneman şi Mathis, 1991; Tennen şi
Herzberger, 1987);
• furie, ostilitate şi comportamentul agresiv (Baumeister, Smart şi Boden, 1996;
Kernis, Grannemann şi Barclay, 1989);
• aprecierea satisfacţiei de viaţă / calităţii vieţii (Diener şi Diener, 1995);
• evaluarea intimităţii şi a satisfacţiei în relaţiile interpersonale (Griffin şi
Bartolomew, 1994; Rusbult, Morrow şi Johnson, 1987);
• reactivitatea la evenimentele evaluative (Brown şi Dutton, 1995; Cambell,
Chew şi Scratchley, 1991; Kernis, Brockner şi Frankel, 1989) etc.

Obiectivul acestui curs este de a examina natura stimei de sine şi rolul acesteia
în funcţionarea psihologică. Pentru început vom analiza câteva subiecte esenţiale
încercând să răspundem la o serie de întrebări: Ce înţeleg psihologii sociali prin
conceptul “stima de sine”? Este oare stima de sine acelaşi lucru cu încrederea în sine?
Poate stima de sine să varieze de la o situaţie la alta? etc. Ulterior vom analiza ce
reprezintă stima de sine ridicată şi stima de sine scăzută. Vom vedea că pe lângă
faptul de a fi scăzută sau ridicată stima de sine mai are şi o serie de alte caracteristici
importante. În final vom analiza modul în care are loc construirea stimei de sine din
perspectivă evolutivă şi care sunt funcţiile acesteia.

Ce este stima de sine?

2
William James, unul din fondatorii psihologiei ştiinţifice, printre alte multiple
contribuţii la studiul eu-lui, a fost şi un pioner al analizei psihologice a stimei de sine.
Scrierile sale conţin cel puţin două mari definiţii ale acesteia, definiţii care-şi
păstrează relevanţa şi până astăzi.

Definiţia „matematică”

Conform unei definiţii stima de sine este rezultatul unei fracţii în care la
numărător avem “succesele obţinute” iar la numitor “aspiraţiile sau pretenţiile
iniţiale” (James, 1890 / 1950):
Stima de sine = succes / aspiraţii

Altfel spus, conform acestei fracţii, stima de sine reflectă rezultatul auto-
evaluării performanţei în domenii relevante pentru eul sau sinele unei persoane.
Dacă, de exemplu, Maria care se consideră o fi o sportivă bună nu este
selecţionată în lotul olimpic, ea va avea o stimă de sine scăzută, însă, doar atunci când
urmăreşte o carieră sportivă. Dacă însă, sportul nu este important pentru Maria, ea
râvnind să devină medic-pediatru, faptul de a nu fi fost selectată nu va avea nici un
impact asupra stimei de sine sau acest impact va fi minor.

Reflectaţi
Este oare posibil ca, datorită neselectării în lotul olimpic, Maria să fie bucuroasă? De ce da, de
ce nu?

Definiţia holistică

Dintr-o astfel de perspectivă stima de sine globală ne apare ca fiind media


auto-evaluărilor particulare pe dimensiunile de relevanţă personală. Implicit, o astfel
de stimă de sine este uşor maleabilă, variind în funcţie de performanţa obţinută şi
relevanţa dimensiunilor, ambele componente schimbându-se relativ uşor în timp
(reamintiţi-vă, de exemplu, de strategia “strugurilor acri” care este folosită de vulpe în
basmul lui Aesop şi care presupune o schimbare instantanee a relevanţei).
Pe de altă parte, conform celei de-a două definiţii oferite de James (1890 /
1950), stima de sine reflectă “o anume raportare afectivă globală la propriul eu
independentă de raţiuni obiective ce ţin de satisfacţii sau dezamăgiri personale” (p.
306). Cu alte cuvinte, conform acestei definiţii, stima de sine reprezintă o raportare
afectivă constantă ce include valorizarea, acceptarea şi evaluarea eu-lui (Savin-
Williams şi Demo, 1983). Conform acestei definiţii stima de sine nu mai este legată
de evaluarea pe anumite dimensiuni ci reflectă o anume raportare generală faţă de eul
personal care poate fi după caz pozitivă, echilibrată sau negativă.

Stima de sine globală şi stima de sine specifică

Cercetările ulterioare au demonstrat că ambele definiţii propuse de William


James sunt valabile pentru o corectă şi nuanţată descriere a conţinutului vieţii psihice
umane.
În timp, psihologii sociali au ajuns la concluzia că este util să se distingă două
forme ale stimei de sine:

3
(1) o stimă de sine globală (global self-esteem) legată de valorizarea, acceptarea
şi evaluarea generală a eu-lui, constituind fundalul auto-raportării afective şi
(2) evaluări specifice ale eu-lui sau stima de sine specifică (domain-specific
evaluations / self-esteem) care se referă la auto-aprecieri specifice pe diferite
dimensiuni relevante de evaluare cum ar fi, de exemplu, auto-aprecierea
atractivităţii fizice, a popularităţii, competenţei matematice etc. (Brown,
1993).

Activitate
Care credeţi că este raportul dintre stima de sine globală şi, de exemplu, modul în care vă
auto-evaluaţi aspectul fizic?

Odată cu distingerea celor două forme ale stimei de sine s-a pus problema
elucidării raporturilor care se stabilesc între acestea. Cercetările au demonstrat că
importanţa pe care o au cele două forme ale stimei de sine variază de la persoană la
persoană (Croker şi Wolfe, 1998a; Harter, 1993). O serie de autori consideră că între
cele două forme ale stimei de sine există o influenţă mutuală bidirecţională (Harter şi
Waters, 1991; Harter, 1993; Zumpf şi Harter, 1989).
În unul din studiile realizate adolescenţii au fost invitaţi să aprecieze care este
legătura între modul cum î-şi evaluează aspectul fizic şi stima de sine globală. Unii
adolescenţi au indicat că auto-aprecierea propriului fizic le influenţează modul în care
se evaluează la modul general, în timp ce alţi adolescenţi au raportat o relaţie inversă
(Crocker şi Wolfe, 1998a). Autorii studiului au ajuns la concluzia că oamenii diferă în
ceea ce priveşte care din cele două forme ale stimei de sine este determinată şi care
constituie baza acestei determinări.
Pentru a ne da seama de importanţa păstrării distincţiei dintre stima de sine
globală si auto-evaluările specifice este suficient să ne gândim la acele persoane care
dincolo de multiplele succese în mai multe domenii, totuşi, nu sunt mulţumite de sine.
Din păcate putem întâlni astfel de persoane destul de des. În acelaşi timp există
persoane care, deşi nu se remarcă prin careva caracteristici sau realizări deosebite, au
o stimă de sine globală ridicată.

Reflectaţi
Există vre-o diferenţă între încrederea în sine şi stima de sine sau acestea sunt sinonime?
Argumentaţi.

Stima de sine, încrederea în sine şi perceperea eficienţei acţiunilor


personale

Sunt oare încrederea în sine şi stima de sine sinonime? Poate că la nivel


cotidian da, însă psihologii fac distincţie între cele două. În timp ce stima de sine se
referă la sentimentele pe care le avem raportate la propriul nostru eu, încrederea în
sine face trimitere la credinţele despre eu-l personal. Altfel spus, stima de sine ţine de
domeniul afectivităţii în timp ce încrederea în sine se referă la domeniul cognitiv.
Perceperea auto-eficacităţii (self-efficacy; Bandura, 1997) ţine de asemenea de
dimensiunea credinţelor despre propria persoană.

Reflectaţi: Cum este o persoană cu stima de sine ridicată?

4
Înainte de a trece la secţiunea următoare încercaţi să identificaţi printre persoanele pe care le
cunoaşteţi două-trei exemple de indivizi cu stimă de sine ridicată. Descrieţi-le enumerând
acele caracteristici care vi se par relevante pentru fundamentarea concluziei că posedă o stimă
de sine ridicată. Dumneavoastră personal aveţi o stimă de sine ridicată? De ce da, de ce nu.
Argumentaţi.

Fenomenologia stimei de sine ridicate

Ce înseamnă să ai o stimă de sine ridicată? Cum e o persoană care are stima de


sine ridicată? În acest sens în literatura de specialitate s-au conturat două puncte de
vedere pe care le prezentăm mai jos.

Perpetua luptă pentru recunoaştere

Conform unor autori (Hoyle et al., 1999) a avea stima de sine ridicată
înseamnă că “persona în cauză este mândră de cine este şi cum este, se simte
superioară majorităţii, gata oricând să se protejeze contra ameninţărilor care pun în
discuţie imaginea favorabilă pe care o are despre sine” (p. 85). Altfel spus, astfel de
persoane se antrenează cu uşurinţă în activităţi de promovare a propriului eu (self-
promoting activities; Baumeister, Tice şi Hutton, 1989).
Aceste promovări ale propriului eu au fost urmărite în mai multe circumstanţe
stabilindu-se că ele pot îmbrăca o varietate de forme şi comportamente. Astfel,
comparativ cu persoanele cu stima de sine scăzută, persoanele cu stima de sine
ridicată apelează mai des la atribuirile de auto-complezenţă: îşi asumă cu multă
uşurinţă succesul în acelaşi timp fiind tentaţi să atribuie eşecul unor cauze externe
(Tennen şi Herzberger, 1987; Zuckerman, 1979). De asemenea, atunci când
persoanele cu stima de sine ridicata obţin o performanţă scăzută sau sunt criticate ele
răspund vehement protestând şi criticând pe ceilalţi (Crocker, 1987; Gibbons şi
McCoy, 1991). Atunci când cineva obţine o performanţă mai bună persoanele cu
stima de sine ridicată insistă asupra continuării competiţiei pentru a se ajunge la
comparări suplimentare a performanţei (Wood et al., 1994). Probabil că ele sunt
înclinate să aprecieze performanţa superioară a celuilalt ca fiind determinată de
“norocul orb” pentru că sunt fermi convinşi că sunt mai buni. În condiţiile în care le
este ameninţat eu-l (de exemplu, prin indicarea faptului că nu vor reuşi într-o sarcină
dificilă astfel încât trebuie să aleagă o sarcină mai uşoară) persoanele cu stima de sine
ridicată sunt înclinate să insiste pe stabilirea unor scopuri dificile şi riscante
ajungând să obţină un rezultat final mai slab decât persoanele cu stima de sine scăzută
(Baumeister, Heatheron şi Tice, 1993). Atunci când nu le este ameninţat eu-l
persoanele cu stima de sine ridicată reuşesc să stabilească scopuri optimale şi sunt în
stare să le atingă.
Studiile empirice menţionate cât şi alte cercetări ne prezintă persoanele cu
stima de sine ridicată ca fiind nesigure în sentimentele pozitiv pe care le au faţă de
propriul eu (Tice, 1991) şi, datorită acestui fapt, acestea sunt nevoite în permanenţă
să-şi demonstreze sieşi si celorlalţi superioritatea lor.

Calmul interior necondiţionat

5
O altă viziune asupra persoanelor cu stima de sine ridicată este prezentă în
cadrul teoriilor umaniste (Rogers, 1959). Pentru teoreticienii acestei orientări o
persoană cu stima de sine ridicată se percepe ca fiind întotdeauna o fiinţă valoroasă,
este mulţumită de sine şi se respectă, recunoscând şi acceptându-şi în acelaşi timp
defectele sale.
Sentimentele pozitive pe care le au astfel de persoane faţă de propria lor fiinţă
sunt fondate pe convingerea valorii intrinseci a individului şi nu necesită să fie
continuu validate sau promovate. În plus, atunci când intervin, inevitabil, anumite
eşecurile cotidiene stima de sine a acestor persoane nu este afectată. O astfel de stimă
de sine, în tradiţia psihologiei umaniste, se mai numeşte stimă de sine
necondiţionată. Desigur, insuccesul este neplăcut şi pentru astfel de persoane; la fel
ca şi ceilalţi ei se bucură de succes însă, ceea ce este specific pentru astfel de persoane
rezidă în faptul că nu gândesc în termeni comparativi: “sunt mai bun decât tine”, “ăsta
este mai bogat decât mine” etc. În acest sens stima de sine necondiţionată este foarte
puţin influenţată de performanţa individului sau de procesul de comparaţie socială.

Reflectaţi: Analiza psihologică a înţelepciunii populare


Reieşind din cele menţionate mai sus cum puteţi face o lectură psihologică a următoarelor
ziceri populare: “uită-te în farfuria ta” şi “să moară capra vecinului”.
Cât de des vi s-a întâmplat să vă simţiţi bine pentru că “a murit capra vecinului” sau, invers,
cât de des v-aţi simţit prost că “nu moare”? De ce credeţi că vi se întâmplă astfel de lucruri?
Cum le puteţi evita?
Cum aţi comenta recomandarea unui lord englez care în plin ev mediu înserează în scrisoarea
către fiul său următorul îndemn: “Fiule, încearcă să te cultivi şi să fii cu un cap mai sus decât
ceilalţi. Fii înţelept însă, nu-i lăsa pe ceilalţi să remarce acest lucru”. Mai este actual acest
îndemn şi astăzi? De ce credeţi astfel?

Ne putem întreba care dintre cele două viziuni asupra implicaţiilor stimei de
sine ridicate este corectă? Dacă e să ţinem cont că uneori oamenii diferă unul de
celălalt mai mult decât fiinţele ce fac parte din specii diferite trebuie să recunoaştem
că ambele viziune sunt corecte: există oameni şi oameni.

Reflectaţi: Cum este o persoană cu stima de sine scăzută?


Înainte de a trece la secţiunea următoare încercaţi să identificaţi printre persoanele pe care le
cunoaşteţi două-trei exemple de indivizi cu stimă de sine scăzută. Descrieţi-le enumerând
acele caracteristici care vi se par relevante pentru fundamentarea concluziei că posedă o stimă
de sine scăzută. Dumneavoastră personal aveţi o stimă de sine scăzută? De ce da, de ce nu.
Argumentaţi.

Fenomenologia stimei de sine scăzute

La fel ca şi în cazul conceptualizării stimei de sine ridicate şi în cazul


înţelegerii stimei de sine scăzute există opinii diferite. De-a lungul timpului s-au
conturat două opinii majore asupra modului în care se manifestă stima de sine scăzută
şi consecinţelor pe care le produce în funcţionarea psihologică şi personalitatea
individului.

Inadaptabilitatea socială

6
O parte din cercetători împărtăşesc o viziune “sumbră” asupra persoanelor cu
stima de sine scăzută. Conform acestei viziuni persoanele cu stima de sine scăzută
posedă o paletă largă de pattern-uri cognitive, afective, motivaţionale şi
comportamentale defectuoase care duc spre o inadaptabilitate socială. Astfel de
indivizi se evaluează negativ în majoritatea domeniilor, acceptă cu uşurinţă feedback-
urile negative despre propria persoană, trăiesc o mare varietate de emoţii negative,
sunt înclinaţi spre anxietate şi depresie, adoptă strategii ineficiente în faţa obstacolelor
(Brockner, 1983; Brown şi Dutton, 1995; Harter, 1993; Kernis, Brockner şi Frankel,
1989; Watson şi Clark, 1984). Cercetările au demonstrat că adolescenţii cu o stimă de
sine scăzută sunt înclinaţi spre delincvenţă, narcomanie, practici sexuale neprotejate
(Hawkins, Catalano şi Miller, 1992), au frecvent idei şi comportament suicidar
(Harter, 1993). În plus, stima de sine scăzută este implicată într-o serie de boli mintale
care necesită intervenţie şi asistenţă psihoterapeutică (Leary, Schreindorfer şi Haupt,
1995).

Echilibru şi prudenţă

În opinia unor cercetători mai “optimişti” persoanele care au stima de sine


scăzută se caracterizează în primul rând prin faptul că sunt precauţi şi nesigur fără a fi
neapărat inadaptaţi social. De fapt, astfel de persoane au stiluri comportamentale
orientate spre minimalizarea expunerii deficienţelor personale (Baumeister et al.,
1989). Conceptul despre sine al unor astfel de persoane este frecvent confuz, incert şi
mai curând neutru decât negativ (Baumeister, 1993; Baumeister et al., 1989;
Baumgardner, 1990; Campbell, 1990; Blaine şi Crocker, 1993). Studiile empirice
indică faptul că persoanele cu stima de sine scăzută recunosc că posedă anumite
aspecte pozitive ale eu-lui (Swann, Pelham şi Krull, 1989) şi se angajează în unele
forme de protejare a eu-lui, însă, doar atunci, când se simt în siguranţă că o pot face
(Brown, Collins şi Schmidt, 1988; Tice, 1991; Wood et al., 1994; Blaine şi Crocker,
1993).
În ansamblul lor, studiile menţionate mai sus demonstrează faptul că
persoanele cu stima de sine scăzută nu sunt nişte inadaptaţi sociali care se detestă pe
sine însuşi angajându-se inevitabil în comportamente auto-destructive.

La fel ca şi în secţiunea anterioară ne putem întreba care din cele două viziuni
asupra persoanelor cu stima de sine scăzută este corectă? La această întrebare ne va
putea ajuta să răspundem menţionarea faptului că studiile care ne prezintă persoanele
cu stima de sine scăzuta ca fiind precauţi şi nesiguri (viziunea “optimistă”) s-au
realizat preponderent pe loturi de studenţi în timp ce studiile care aderă la viziunea
“sumbră” asupra persoanelor cu stima de sine scăzută au avut ca subiecţi copii,
adolescenţi şi participanţi “speciali” (toxicomani, delincvenţi juvenili, clienţi ce
urmau un tratament psihoterapeutic).
Se poate întâmpla ca persoanele care, dincolo de faptul că au o stimă de sine
scăzută, au ajuns să facă facultate, utilizează strategii eficiente de integrare socială.
De asemenea, este posibil ca, doar un număr redus de persoane cu o stimă de sine
foarte scăzută să ajungă la inadaptare socială severă.

Stima de sine şi reacţiile afective în faţa eşecului

7
Studiile au demonstrat că, atunci când sunt confruntate cu un eşec, persoanele
cu stima de sine scăzută au reacţii afective negative mult mai pronunţate decât
persoanele cu stima de sine ridicată aflate în situaţii identice. Umilinţă, lipsa
motivaţiei, ruşine - iată doar câteva din reacţiile afective tipice pe care le trăiesc.
Partea proastă constă în faptul că persoanele cu stima de sine scăzută nu sunt înclinate
spre eroarea de auto-complezentă: ele sunt puţin abili în a găsi cauza insuccesului ca
fiind plasată în exterior. Ei de regulă îşi atribuie responsabilitatea eşecului, blamându-
se pentru lipsa de efort suficient, de abilităţi necesare etc. (Brown şi Dutton, 1995;
Kernis et al., 1989). De ce oare? Una din explicaţiile posibile ar consta în faptul că
spre deosebire de persoanele cu stima de sine ridicată cei cu stimă scăzută consideră
că eşecurile particulare au impact negativ asupra auto-evaluării globale, că aceste
eşecuri îi reprezintă. Datorită acestei credinţe, atunci când eşuează, ajung cu uşurinţă
să constate că sunt stupizi, incompetenţi, şi la modul general, incapabili să facă ceva
corect. Aceste reflecţii amplifică reacţiile afective negative (de altfel normale în cazul
unui eşec) cel mai adesea demoralizându-i şi făcându-i să “lase mâinile în jos”.
Procesul care caracterizează modul specific în care persoanele cu stima de sine
scăzută reacţionează în cazul eşecului poate fi ilustrat în felul următor:

Asumarea responsabilităţii: Reacţii afective


“Sunt foarte stupid! Sunt intense:
EŞEC
oare în stare să fac ceva vină, ruşine, lipsa
corect?” motivaţiei

Bineînţeles, unele persoane cu stima de sine scăzută s-ar putea într-adevăr să


nu fie prea pricepute (existând astfel cauze obiective pentru explicarea eşecurilor),
totuşi, cercetările nu au găsit nici o diferenţă obiectivă în ceea ce priveşte
abilităţile pe care le au persoanele cu stima de sine scăzută şi persoanele cu stima
de sine ridicată!
ATENŢIE!!! Toate datele obţinute sugerează că tendinţa persoanelor cu
stima de sine scăzută de a face afirmaţii negative globale la adresa propriului eu ca
rezultat al unor eşecuri cotidiene ordinale nu este justificată! În aceste condiţii
persoanele cu stima de sine scăzută ar trebui să înveţe de la indivizii cu stima de sine
ridicată care ştiu să izoleze şi să limiteze implicaţiile unor eşecuri specifice asupra
stimei de sine globale (Showers, 1995).

Reflectaţi: Situaţii pe care poate că le-aţi întâlnit


Un copil de 10 ani a fost rugat de tatăl său să aducă un pahar cu apă. Copilul s-a împiedicat, a
căzut, paharul s-a făcut cioburi. Imaginaţi-vă în locul acelui copil. Ce i-a spus tatăl? Cum a
reacţionat?
Poate cineva dintre dumneavoastră a auzit cum tatăl a spus “Ce neîndemânatec poţi să fii!
Nici un pahar cu apă nu poţi să-l duci ca lumea. Nu eşti bun de nimic! Cum te vei descurca în
viaţă” etc. Poate cineva şi-a amintit de un părinte care nu pierdea ocaziile de moralizare
globală pentru eşecuri mărunte. Ce credeţi că făcea un astfel de “expert în ale educaţiei”?
Câte pahare sau căni aţi spart pe parcursul vieţii?
Imaginaţi-vă în locul părintelui şi, ţinând cont de câte vase aţi spart în viaţa Dvs., reflectaţi
dacă acest fapt realmente v-a afectat succesul academic, în prietenie etc. Care ar fi reacţia
corectă a unui adult în cazul unui astfel de incident?

8
Alte proprietăţi sau aspecte ale stimei de sine

În mod clasic sunt analizate doar stima de sine ridicată sau, cum i se mai
spune, pozitivă şi stima de sine scăzută sau negativă. Cercetările realizate în ultimii
ani nuanţează cu mult ceea ce a devenit clasic în analiza stimei de sine. În continuare
vom vedea cum este văzută stima de sine din punct de vedere al nivelului de activitate
psihică, a raportului pe care îl are cu evenimentele externe şi interne etc.

Stima de sine defensivă şi stima de sine naturală

Reflectaţi
Dacă în timpul unui conversaţii la care asistă mai multe persoane cineva vă va întreba dacă aţi
spart vre-o dată o cană sau un pahar cum aţi răspunde?
Imaginaţi-vă o altă situaţie: vă prezentaţi pentru un interviu de angajare şi sunteţi întrebaţi
dacă vi s-a întâmplat în timpul şcolii să fiţi evaluat cu o notă mică (un patru, să zicem). Cum
veţi răspunde? De ce? Argumentaţi.
Ce puteţi spune despre o persoană care ar afirma cu tărie că “nu am spart veselă în viaţa mea,
niciodată, pentru că sunt foarte atent, aşa am fost învăţat de mic copil … etc etc.”?
Argumentaţi răspunsul.

Stima de sine ridicată a unor persoane poate determina reacţii publice diferite
atunci când intervine un eşec. Pentru unele persoane aprobarea celorlalţi este atât de
importantă încât nu pot să admită nici o “pată” pe imaginea publică. Stimă de sine
ridicată a unor astfel de persoane a fost definită ca fiind defensivă în opoziţie cu o
stimă de sine ridicată veritabilă sau naturală (Schneider şi Turkat, 1975). Stima de
sine defensivă este caracteristică pentru persoanele care, datorită unei nevoi acute de
acceptare socială, încearcă să-şi depăşească sentimentele negative faţă de sine,
sentimente determinate de un eşec specific (Horney, 1950).
Cum facem distincţia între cele două categorii ale stimei de sine ridicate?
Persoanele care au o stimă de sine defensivă sunt înclinate să fie de acord cu afirmaţii
care prezintă oamenii în lumină favorabilă în faţa altor persoane deşi sunt evident
eronate (Crowne şi Marlowe, 1960). Astfel de răspunsuri sau afirmaţii sunt definite ca
fiind dezirabile social (vezi exemplele din cadrul de mai sus).
Cu alte cuvinte, datorită unei nevoi acute de aprobare socială “persoanele cu
stima de sine defensivă sunt înclinate, mai ales după un anume eşec, să se angajeze
activ în activităţi care să le schimbe imaginea publică, încercând să obţină aprobarea
celorlalţi, să influenţeze situaţiile sociale [sau selectând situaţiile sociale, nota
noastră] în scopul de a-şi maximaliza şansele pentru promovarea eu-lui [self-
enchancement]” (Schneider şi Turkat, 1975, p. 129). Pentru că nu percepe eşecul ca
fiind o ameninţare atât de gravă pentru propriul eu, o persoană care are o stimă de sine
ridicată veritabilă este mai puţin obsedată de evitarea sau remedierea eşecului public.
Schneider şi Turkat (1975) au demonstrat că după experienţa unui eşec
persoanele cu o stimă de sine defensivă s-e auto-descriu în faţa unor necunoscuţi într-
o manieră extrem de pozitivă comparativ cu persoanele cu stimă de sine naturală care
nu fac acest lucru. Astfel, persoanele cu stima de sine defensivă au utilizat
oportunitatea de a face o auto-prezentare exagerat de favorabilă pentru a-şi redresa
simultan stima de sine şi imaginea publică.

Stima de sine implicită şi stima de sine explicită

9
Chiar dacă persoanele care au o stimă de sine ridicată indică faptul că se
apreciază pozitiv nimic nu exclude posibilitatea existenţei simultane a unor afecte
negative legate de propriul eu de care persoanele în cauză nu sunt conştiente (să nu
confundăm: persoanele cu stima de sine defensivă sunt conştiente de existenţa unor
atitudini sau informaţii negative legate de propriul eu însă nu le comunică, ceea ce
diferă de necunoaşterea lor).
Pentru a da seama de aspectele inconştiente ale auto-evaluării Epstein şi
Morling (1995) sunt de părere că este util să distingem între stima de sine explicită
care se referă la rezultatul unor auto-evaluări şi auto-raportări afective conştiente şi
stima de sine implicită care se referă la auto-evaluarea şi auto-raportarea afectivă
inconştientă. Stima de sine explicită în mod normal poate fi captată prin intermediul
scalelor de măsurare de genul celei propuse de Rosenberg (1965) în timp ce stima de
sine implicită se poate doar “ghici” în mod indirect, analizând modul în care aceasta
“colorează” gândirea şi comportamentul. La ora actuală nu există o metodă sau
tehnică acreditată care să măsoare eficient stima de sine implicită. Se crede că aceasta
transpare cel mai clar în reacţiile afective şi comportamentele non-verbale spontane.
O situaţie interesantă se prefigurează în cazul persoanelor care la nivel
conştient raportează o stimă de sine ridicată în timp ce la nivel inconştient au o stimă
de sine scăzută. Astfel de persoane confruntate cu informaţii negative despre sine vor
reacţiona defensiv, în mod similar cu reacţiile persoanelor cu stima de sine defensivă.
Diferenţa între cele două persoane - una cu stima de sine ridicată dar defensivă şi
cealaltă cu o stimă de sine ridicată la nivel explicită şi scăzută la nivel implicit - este
determinată de faptul că prima persoană îşi ascunde în mod conştient atitudinile
negative faţă de sine în timp ce cealaltă nici nu ştie despre existenţa acestora.
Se presupune că persoanele cu o astfel de ambivalenţă în raportarea faţă de
sine vor fi mult mai vehemente în încercarea de menţinere a stimei de sine ridicate în
comparaţie cu persoanele cu stima de sine defensivă şi conştientă (explicită).

Stima de sine contingentă şi stima de sine veritabilă

Cercetătorii Deci şi Ryan (1995) propun să facem distincţie între stima de


sine contingentă (contingent self-esteem) determinată de măsura în care rezultatele
concrete obţinute corespund unor standarde specifice sau corespund expectanţelor etc.
şi adevărata stima de sine sau stima de sine veritabilă (true self-esteem) care este
imună la fluctuaţiile şi numărul realizărilor sau insucceselor. Într-o anume măsură
stima de sine veritabilă se suprapune cu stima de sine necondiţionată propusă de
psihologia umanistă.
Pe scurt, stima de sine contingentă necesită o continuă validare în timp ce
stima de sine veritabilă este independentă de realizările personale.
Cum facem ca să distingem între cele două forme ale stimei de sine? Cea mai
simplă metodă ar fi să întrebăm direct dacă stima de sine a persoanelor este
dependentă sau nu de rezultatele obţinute. Aceasta a fost şi calea aleasă de Crocker şi
Wolfe (1989a) care au realizat o serie de studii pentru a vedea care sunt sursele
esenţiale ale stimei de sine contingente. Cercetătorii menţionaţi au elaborat şi o scală
de evaluare care cuprinde nouă surse ale stimei de sine contingente: aprobarea
celorlalţi, aspectul fizic, dragostea lui Dumnezeu, dragostea familiei şi prietenilor,
puterea, încrederea în sine, identitatea socială, competenţa academică, virtutea
(Contingencies of Self-Esteem Scale; Crocker şi Wolfe, 1998b). Subiecţii au
completat o scală în care erau invitaţi să răspundă la întrebări de genul “Nu pot să am

10
respect pentru mine atât timp cât alţi nu mă respectă” (aprobarea celorlalţi) sau “Dacă
fac ceva care cred că este greşit aceasta mă face să mă simt prost” (virtute).
Studiile realizate cu această scală au relevat o serie de distincţii interesante în
rândul diferitor grupuri demografice. Astfel femeile în comparaţie cu bărbaţii au o
stimă de sine contingenţa care este semnificativ mai mult determinată de aprecierea
celorlalţi, aspectul fizic, dragostea lui Dumnezei şi competenţa academică. Datele
obţinute sugerează că există o corelaţie pozitivă între stima de sine contingentă şi
stima de sine scăzută: cu cât stima de sine depinde mai mult de aprecierea celorlalţi,
aspectul fizic, încrederea în sine etc., cu atât ea este, în acelaşi timp, mai scăzută.
O altă cale de a distinge dintre stima de sine contingentă şi stimă de sine
veritabilă constă în analiza stilurilor de auto-reglare (Deci şi Ryan, 1995). Persoanele
care au o stimă de sine veritabilă sunt înclinate să se ghideze în viaţă conform
mobilurilor personale, să facă ce le place şi la ce se pricep mai bine. În contrast,
persoanele cu o stimă de sine contingentă îşi organizează viaţa pornind de la cerinţele
şi aşteptările celorlalţi sau în funcţiile de cerinţele auto-impuse şi sunt rigizi în
încercarea de validare a expectanţelor şi realizarea standardelor după care se auto-
evaluează.

Labilitatea stimei de sine

Pentru unele persoane stima de sine este foarte mult legată de evenimentele
cotidiene la care asistă. De exemplu, Diana poate să se simtă confortabil cu sine însăşi
(stimă de sine ridicată) într-o zi în care i se întâmplă cu preponderenţă lucruri plăcute
(de genul, a fost apreciată la serviciu pentru buna performanţă, i s-a spus că arată
bine, a plătit ultima rată pentru mobila din bucătărie etc.). Dar aceiaşi persoană poate
să nu fie mulţumită de sine (stima de sine scăzută) atunci când în aceiaşi zi trăieşte
mai multe evenimente neplăcute (un prieten a acuzat-o că este egoistă, şi-a pierdut
brăţara etc.). O astfel de persoană posedă o stimă de sine labilă supusă fluctuaţiilor
temporale determinate de evenimentele externe în care este implicată. Cercetările
asupra labilităţii stimei de sine indică că astfel de persoane, atunci când viaţa “ia o
turnură proastă”, sunt înclinate spre depresie (Butler, Hokanson şi Flynn, 1994).

(In)stabilitatea stimei de sine

Instabilitatea stimei este direct legată de labilitatea acesteia. Labilitatea indică


faptul că stima de sine se poate schimba sub impactul evenimentelor externe,
(in)stabilitatea referindu-se la dimensiunea temporală a schimbărilor. (In)stabilitatea
stimei de sine poate fi estimată ţinându-se cont fie de fluctuaţii ale acesteia pe termen
lung fie de fluctuaţiile imediate în auto-apreciere (Rosenberg, 1986).
Atunci când ne referim la fluctuaţiile de lungă durată suntem interesaţi de fapt
de schimbarea stimei de sine globale, o schimbare ce presupune o mutaţie în
tonalitatea afectivă a auto-aprecierii globale. De regulă, este nevoie de mult efort şi
timp pentru ca o astfel de schimbare să intervină.. De exemplu, pentru unii copii s-a
observat o uşoară scădere a stimei de sine în momentul trecerii de la şcoala primară la
nivelul gimnazial, urmărindu-se apoi o uşoară creştere a acesteia în anii mai mari
(O`Malley şi Bachman, 1983).
Din păcate, deocamdată, procesul schimbării în timp al stimei de sine nu a fost
studiat empiric în mod corespunzător, cercetările vizând în special (in)stabilitatea
stimei de sine pe termen scurt (Greenier, Kernis, Waschull, 1995; Kernis, 1993;

11
Kernis şi Waschull, 1995). Este important să precizăm că fluctuaţiile stimei de sine pe
termen scurt sunt independente de faptul dacă aceasta este ridicată sau scăzută. Stima
de sine instabilă reflectă o auto-apreciere fragilă şi vulnerabilă fiind puternic afectată
de informaţia auto-evaluativă generată din interior (de exemplu, aprecierea
progresului pentru atingerea unui scop) sau exterior (de exemplu, faptul de a fi înjurat
de cineva). Dacă această informaţie imediată este pozitivă ea va determina o auto-
apreciere favorabilă, dacă este negativă, stima de sine va fi şi ea depreciativă.
În contrast, persoanele care au o stimă de sine stabilă se auto-apreciază
relativ independent de experienţele evaluative imediate. Acest fapt nu implică
neapărat o auto-evaluare pozitivă. Cineva care are o stimă de sine scăzută şi stabilă
poate cu uşurinţă să reziste feedback-urilor pozitive imediate fără a-şi schimba auto-
aprecierea globală.

O privire de ansamblu asupra


“colecţiei varietăţilor stimei de sine”

Cineva care nu este interesat de cercetare poate exclama: “Ei bine, gata, mă
dau bătut, eu ce să mai cred, ce fel de stimă am, vreau să ştiu cu certitudine ce fel de
stimă am?!”. Şi pe bună dreptate, aceste multiple modalităţi de a distinge diferitele
feluri sau aspecte ale stimei de sine par descurajatoare. Să le recapitulăm totuşi (vezi
Tabelul de mai jos).

Varietăţi ale stimei de sine Caracteristici

Stima de sine defensivă sentimentele pozitive faţă de sine necesită o continuă confirmare
din partea celorlalţi şi această confirmare este căutată activ;
individul expune public sentimente pozitive faţă de sine
mascându-se sentimente negative din interior

Stima de sine naturală individul trăieşte sentimente pozitive faţă de sine fără a simţi
nevoia să caute aprobare din partea altora sau să obţină
performanţe deosebite; individul expune public sentimente
pozitive faţă de sine şi acestea coincid cu ceea ce simte realmente
pentru sine

Stima de sine implicită individul nu este conştient de sentimentele negative sau pozitive
pe care le are faţă de sine

Stima de sine explicită individul este conştient de sentimentele negative sau pozitive pe
care le are faţă de sine

Stima de sine contingentă auto-evaluarea pozitivă depinde de atingerea unor obiective,


confirmarea unor expectanţe, conformarea cu standarde etc.

Stima de sine veritabilă auto-evaluare pozitivă este relativ imună la fluctuaţiile şi numărul
realizărilor sau insucceselor şi nu necesită continuă validare

Stima de sine labilă fluctuaţii ale stimei de sine în cursul zilei care sunt determinate de
evenimente externe pozitive sau negative cu valenţă auto-
evaluativă

12
Stima de sine instabilă sentimente momentane raportate la propriul eu care sunt supuse
unor fluctuaţii de scurtă durată determinate de dinamica internă
sau externă

Cercetările recente care au dus la identificarea diferitor varietăţi ale stimei de


sine indică faptul că este insuficient să cunoaştem dacă cineva are o stimă de sine
ridicată sau scăzută: natura acesteia poate fi diferită, implicând diferite funcţionari ale
psihismului. Acest aspect este important deoarece majoritatea studiilor teoretice sau
aplicative apelează pentru măsurarea stimei de sine globale la scala stimei de sine
propusă de Rosenberg (Self Esteem Scale; Rosenberg, 1965). Ea măsoară stima de
sine globală, indicând dacă o persoană are o stimă de sine scăzută sau ridicată. Or,
după cum am văzut anterior, a şti doar acest aspect al stimei de sine nu este suficient.
În unele cazuri o stimă de sine ridicată maschează o depreciere interioară cunoscută
(stima de sine defensivă) sau necunoscută (stima de sine implicită) persoanei în cauză.
În acelaşi timp, o stimă de sine ridicată se poate datora unor cauze diferite –
poate fi rezultatul unei performanţe obţinute sau al unei evaluării externe (stima de
sine contingentă). De asemenea, stima de sine măsurată poate să fie afectată de
evenimentele unei zile (stima de sine labilă). În final, oamenii pot avea o stimă de sine
care este foarte greu de măsurat datorită fragilităţii şi vulnerabilităţii acesteia (stima
de sine instabilă).

Toate aceste distincţii, varietăţi sau componente ale stimei de sine nu sunt
neapărat contradictorii. De facto, probabil cu greu vom întâlni o persoană a cărui
stimă de sine să nu fi fost uneori defensivă, altădată contingentă, labilă etc.
Concluzionând, ar fi corect să ne întrebăm “în ce măsură stima noastră de sine este
defensivă, contingentă etc.?” şi nu dacă “avem sau nu avem o stimă de sine defensivă,
contingentă, etc.?”.

Reflectaţi
Analizaţi definiţia stimei de sine pe care a-ţi dat-o când aţi început lectura acestui curs
încercând să întrezăriţi eventualele suprapuneri cu definiţiile date diferitor varietăţi ale stimei
de sine. Poate fi această definiţie diagnostică pentru stima de sine pe care o aveţi?

Funcţiile stimei de sine: de ce este importantă stima de sine?

La ora actuală sunt mai multe puncte de vedere asupra raţiunilor pentru care în
funcţionarea psihicului uman se regăseşte stima de sine:
1. Conform unui punct de vedere stima de sine face parte din sistemul
motivaţional (!) axat pe autoconservarea individului: ea este necesară
pentru a aduce la cunoştinţa individului faptul că este vulnerabil şi
trecător. Conform acestui punct de vedere stima de sine protejează oamenii
pentru a nu fi paralizaţi de anxietatea şi teroarea morţii (Greenberg,
Pyszczynski şi Solomon, 1995);
2. Alţi autorii se axează asupra semnificaţiei sociale a stimei de sine. Din
această perspectivă stima de sine este văzută ca un mecanism care
ghidează selectarea strategiilor interpersonale adecvate în scopul evitării
excluderii sociale. Includerea în grupuri şi relaţiile interpersonale sunt

13
esenţiale pentru supravieţuirea fiinţei umane şi echilibrul psihologic al
acesteia (Leary şi Downs, 1995);
3. Există autori care consideră stima de sine ca pe un produs natural al
satisfacerii motivului de auto-perfecţionare, motiv care stă la baza
achiziţiei continue de noi deprinderi şi cunoştinţe necesare pentru o mai
bună adaptare la mediul social mereu schimbător (Deci şi Ryan, 1995);
4. Conform viziunii noastre, dincolo de raţiunile globale menţionate anterior
(vezi 1-3) există o raţiune imediată de natură preponderent cognitiv-
comportamentală sau de auto-reglare: este important să ai un feedback
continuu al rezultatelor acţiunilor, este important să te poţi defini şi evalua
încontinuu pentru a interacţiona eficient atât în mediul social cât şi în
mediul natural.

Apariţia şi evoluţia stimei de sine în mediul familial

Apariţie stimei de sine parcurge o cale similară cu cea a conceptului despre


sine. Primele auto-evaluări sunt evaluările pe care le învăţăm de la părinţi: “Andrei
este bun şi cuminte” - cam aşa răspunde un copil care nu a ajuns încă să se perceapă
prin prisma unei individualităţi distincte.
Prima şi cea mai hotărâtoare influenţă exercitată asupra formarea stimei de
sine globale aparţine părinţilor. Coopersmith (1967) a realizat un studiu celebru
punând în evidenţă modul în care mediul familial şi tehnicile de educare influenţează
stima de sine. În urma analizei datelor obţinute de la copii şi părinţi s-a constat că
părinţii copiilor cu stimă de sine ridicată de cele mai multe ori au manifestat
următoarele atitudini şi comportamente educative:
1. Au fost afectuoşi, înţelegători şi implicaţi în problemele copilului tratându-
le cu seriozitate şi manifestând interes neprefăcut pentru acestea;
2. Au fost severi în sensul în care au promovat cu fermitate şi consecvenţă
anumite reguli, încurajându-şi copiii să ajungă la un standard înalt de
comportament;
3. Au manifesta preferinţă pentru un model non-coercitiv de disciplină (de
exemplu, lipsirea de privilegii şi izolarea) de regulă analizând cauzele
comportamentului necorespunzător şi explicând copiilor nocivitatea
acestuia;
4. Au fost democratici în sensul în care, de exemplu, timpul de culcare a fost
lăsat la oportunitatea copiilor, implicându-i activ în stabilirea planurilor
familiale.

Deşi studiul realizat de Coopersmith este din multe privinţe criticabil - absenţa
fetiţelor şi taţilor din lotul cercetat, aspecte de prelucrare a datelor etc. - alţi
cercetători au confirmat că stima de sine ridicată este determinată de astfel de factori
ca implicarea părinţilor, acceptarea copilului, încurajarea copilului şi stabilirea unor
standarde de comportament clare (Buri et al., 1988; Gecas şi Schwalbe, 1986;
Gronick şi Ryan, 1989).
Cercetările recente au demonstrat că aceste caracteristici sunt implicate şi în
stabilitatea stimei de sine la copii (Kernis, Brown şi Brody, 1997). De exemplu, copiii
cu stima de sine instabilă au indicat frecvent faptul că taţii lor sunt critici, manifestă
control psihologic prin apelarea la tehnici de inculpare a vinei, nu remarcă

14
comportamentele pozitive, nu manifestă aprobare sau afectivitate, nu petrec timpul
antrenaţi într-o activitate comună. Pe de altă parte taţii copiilor cu stimă de sine
stabilă sunt văzuţi de către copii lor ca fiind capabili să ajute copilul să rezolve
diferite probleme.

Conceptul despre sine şi stima de sine

Raportul între stima de sine şi conceptul despre sine

Unii autori, consideră conceptul despre sine ca fiind mai inclusiv, astfel încât
dimensiunile eu-lui - cognitivă, afectivă şi comportamentală - sunt văzute ca părţi ale
acestuia (de exemplu, Robinson şi Shaver, 1991). Altfel spus, conform acestui punct
de vedere, stima de sine - componenta afectivă a eu-lui - este o parte a conceptului
despre sine.
Recent se observă o tendinţă, la care ne raliem de a regândi raportul dintre
stima de sine şi conceptul despre sine ca fiind componente sau dimensiuni separate
ale eu-lui.
Conform opiniei exprimate de Robinson şi Shaver (1991) “cogniţiile despre eu
(cuprinse în conţinutul conceptului despre sine) pot influenţa sau nu stima de sine. De
exemplu, convingerea de a fi un mare cântăreţ poate fi regăsită în conceptul despre
sine fără însă a avea careva tangenţă cu sentimentul valorii eu-lui. Atunci când cineva
este depresiv pe motivul că nu are o voce extraordinară implică impactul stimei de
sine, la fel ca şi comportamentul de a sări de la înălţimea unui bloc cu 18 etaje pentru
a pune capăt umilinţei cauzate de un atare defect” (p. 115).

Impactul conceptului despre sine în geneza stimei de sine

Modelele teoretice recente ce încearcă o integrare a atitudinilor şi afectivităţii


(Frijda, 1986; Lazarus, 1984; Weiner, 1986) ne pot oferi o perspectivă a evoluţiei
stimei de sine determinată de procesele cognitive.
Mai întâi gândim dacă suntem sau nu într-un anume fel (emitem aprecierile
sau judecăţile de genul “sunt atractiv / respingător” sau “sunt inteligent / greu de
cap”), apoi astfel de gânduri declanşează o reacţie afectivă negativă sau pozitivă. În
măsura în care astfel de reflecţii ajung să acopere o bună parte din atributele personale
conceptul „stima de sine” este cel care se potriveşte pentru a surprinde rezultatul
afectiv al acestora. În timp, consistenţa unor astfel de momente de auto-reflecţie
rezultă într-un fundal afectiv pozitiv sau negativ care este uşor accesat - deja în lipsa
judecăţilor care l-au generat - ori de câte ori atenţia subiectului este direcţionată - din
exterior sau din interior - asupra propriului eu. Astfel de concepte ca “încrederea în
sine” (self-confidence) sau “evaluarea fizică” (body-esteem) reprezintă şi ele aspecte
evaluative însă, primul este preponderent cognitiv în timp ce cel de-al doilea se referă
la o stimă de sine specifică.

Rezumatul cursului

Este important să reţineţi că:

15
• oamenii se evaluează pe o paletă largă de dimensiuni care diferă în relevanţă
personală;
• stima de sine poate lua forma unei auto-evaluări globale sau a unei auto-evaluări
specifice;
• stima de sine globală se referă la măsura în care individul se place, se valorizează
şi se acceptă pe sine (Rogers, 1951);
• stima de sine este diferită de încrederea în sine: prima trimite la afectivitate, cea
de-a doua - la cogniţie;
• persoanele cu stima de sine ridicată nici pe departe nu sunt la fel: unii sunt cu o
stimă de sine defensivă fiind motivaţi de obţinerea şi menţinerea aprobări sociale
în timp ce ceilalţi sunt relativ calmi în faţa unui eşec oarecare;
• stima de sine are o componentă, o parte care este conştientă (stima de sine
explicită) şi una ascunsă, inconştientă, necunoscută subiectului însăşi (stima de
sine implicită);
• stima de sine a unor persoane este puternic determinată de atingerea unor
obiective, conformarea cu anumite standarde şi expectanţe;
• stima de sine poate fluctua în funcţie de cursul evenimentelor auto-evaluative şi
chiar oscila în intervale foarte mici de timp;
• diferitele aspecte ale stimei de sine nu sunt neapărat contradictorii ci mai curând
complementare;
• indiferent de care ar fi motivele esenţiale ale existenţei stimei de sine ea este
indispensabilă pentru auto-reglare: pentru planificarea, monitorizarea şi corectarea
comportamentului;
• practicile educative şi mediul familial sunt deosebit de importante pentru educarea
unei stime de sine adaptate vieţii sociale şi realizării individului;
• conceptul despre sine şi stima de sine sunt două dimensiuni diferite ale eului
social: uneori legătura între acestea este foarte slabă, alteori este deosebit de
puternică însă ele rămân în arhitectura eului social ca realităţi intrapsihice
distincte;
• conceptul despre sine se află la baza apariţiei şi evoluţiei stimei de sine globale.

16