H.-R.

PATAPIEVICI - " Cei care urasc " Pentru a devaloriza constienta, Nietzsche spunea ca cel mai bun mijloc de a face un lucru prost este sa il faci constient. E limpede ca, uneori, cand exista deja o deprindere indelung exersata, reteta lui Nietzsche este valabila. Daca omul care merge pe sarma se concentreaza asupra mecanismelor care fac posibil mersul pe sarma, e sigur ca, in clipa urmatoare, isi va pierde echilibrul. Daca devii constient de precaritatea conditiei tale, te prabusesti. Dar atunci cand cautam sa invatam ceva? A interioriza un bun de cunoastere nu se poate face fara facultatea de a fi constient. Atat mecanica rezolvarii problemelor, cat si educarea flerului - se invata: nu doar prin exercitiul analitic al descompunerii rationale, ci si prin coabitare cu datele si interogatia problemei. Sa nu cazi pe solutia cautata, dar, in acelasi timp, sa stai indelung impreuna cu irezolvarea ei, e uneori mai fertil, din punct de vedere cognitiv, decat sa obtii un rezultat de prima instanta. Mintea noastra, ca si sufletul care ne judeca, are nevoie de timp, de atentie si de calm. Nu poti spera sa fii profund, daca esti mereu pe fuga. Nu poti evita solutiile nebanale, daca esti distrat. Si, nu in ultimul rand, e imposibil de atins solutia justa cand mintea e dezarticulata ori sufletul e patimas. Aceste lucruri, valabile pentru indivizi, sunt deopotriva adevarate atunci cand sunt aplicate colectivitatilor. Societatea romaneasca a facut de mai multe ori experienta de a actiona gresit deoarece a plecat de la o cunoastere falsa, formulata in datele unui suflet ratacit. Sub Nicolae Ceausescu, toti ar fi trebuit sa ne revoltam - aproape nimeni nu a facut-o. In mai 1990, nimeni nu ar fi trebuit sa confirme prin vot fostului aparat PCR dreptul de a mai decide destinele tarii - aproape toti au facut-o. De-a lungul acestor zece ani toti ar fi trebuit sa refuzam economia socialista de stat si sa pretindem in schimb un capitalism "salbatic" - prea putini au facut-o. Rezultatul este ca am scapat de sub Ceausescu cu o demnitate batjocorita si cu serioase alterari de comportament; din toate guvernele Frontului (in nume propriu ori rebotezat) ne-am trezit cu fosta clasa comunista temeinic instalata in fruntea tuturor treburilor publice (fara sa se fi reformat ori sa regrete public crimele si erorile savarsite, comunistii romani si-au conservat perfect suprematia puterii, fara etichetele infamante ale acesteia); in fine, frica ideologica de capitalism ne-a capatuit cu o situatie economica din care, vorba unui filozof exasperat de modernitate, numai Dumnezeu ne mai poate salva. In toate acestea, a functionat fara gres un singur principiu de eroare: sufletul tulburat a furnizat mintii un mediu de cunoastere fals care, odata aplicat optiunii practice, a transformat judecata de discernamant intr-o judecata de eroare - potrivit observatiei banale ca orice suflet orbit de patima condamna mintea la o judecata vicioasa. La monumentalul vot din 20 mai 1990, care ii va uimi pe istoricii viitorului prin radicala lui ineptie, o ura a votat impotriva alteia. Era ura detinutilor care credeau ca vor fi salvati de fostii lor temniceri,

impotriva urii detinutilor care stiau ca pretinsii salvatori sunt tot temniceri si care intelegeau ca nu pot lupta impotriva temnicerilor decat impreuna cu fratii lor detinuti, care insa refuzau sa inteleaga ceva. Desi opuse prin ura, cele doua tabere erau legate prin acelasi resentiment: istovite de neputinta comunicarii, ele se halucinau in credinta ca solutia consta in nimicirea celui care gandeste diferit. Deoarece nimeni nu putea convinge pe cineva (altfel spus, deoarece criteriile adevarului disparusera), singura modalitate de a face sa triumfe o idee parea a fi desfiintarea celui care sustinea ideea contrara. Ura si resentimentul erau mediul moral natural al acelor luni de lupta politica. Cine a uitat atmosfera vicioasa in care ne zbateam pe atunci sa se intoarca la arhive si sa rasfoiasca presa anului 1990. Era o presa care construia arme de distrugere in masa cu ajutorul emotiilor colective. Cele mai triste figuri ziaristice ale acelor ani se specializasera in retorica stergerii de pe fata pamantului, folosind cu abilitate arta de a starni frica populara, dand sentimentului ca suntem asediati certitudinea ca cineva anume este vinovat de tot raul care ni se intampla - stiind foarte bine sa asmuta ura publica asupra cate unui tap ispasitor, livrat de preferinta din sanul hulitei tagme a intelectualilor prooccidentali. Chestiunea interventiei militare NATO a readus in presa stilul de ura al anului 1990, cu indicarea aceleiasi tinte. Fenomenul este difuz si, datorita deprinderii de a gandi pausal, oarecum generalizat. Repulsia de razboi, care rimeaza uneori atat de profitabil cu lasitatea, a dat valului de alinieri prosarbesti justificarea nobila de care avea nevoie. Problema nu este insa daca atunci cand condamni interventia NATO cautionezi, de fapt, regimul criminal al presedintelui Milosevici. Problema este a modului in care sustii orice punct de vedere. Violenta si instigarea la ura impotriva celui diferit, aceasta este singura problema veritabila a disputei de presa din ultimele saptamani. Justetea interventiei NATO poate fi dezbatuta, dar adevarata problema a vietii noastre publice este tonul exterminator al articolelor in care aceasta interventie este condamnata. Scurt spus, articolele prosarbesti din ziarele Adevarul si Cotidianul seamana cu niste mineriade. Ele nu incearca sa exprime un rationament, ci cauta sa declanseze o stare: starea de ura a cititorului impotriva celui care opteaza diferit fata de autorul articolului. Neuzand de gandire pentru a scrie, ci de logica viscerala a resentimentelor, jurnalistul afiliat cruciadei antioccidentale nu se mai preface ca telul sau ar fi acela de a-si informa cititorii ori mimand rezerva proprie presei de opinie. Nu. El se face propagandistul emotiilor sale cu fanatismul soldatilor aflati sub ordine de razboi. Optand fara rezerve pentru stilul presei de razboi, jurnalistul-propagandist isi mobilizeaza toate resursele pentru a desfiinta tot ce nu ii seamana si a rastalmaci tot ce il contrazice. In privinta dusmanilor, e limpede. Jurnalistul care pretinde ca a intrat in transeea lui Milosevici pentru a oferi un viitor mai bun Romaniei si-a fixat drept tinta a urii personale ceea ce el numeste, cu dispret, intelighentia romaneasca prooccidentala. Aceasta nu e alcatuita din oameni de valoare (caci numai pigmeii gandesc altfel decat mine), nu poate simti romaneste (caci toti romanii sunt prosarbi), e rupta de popor (caci daca nu ar fi, atunci ar gandi ca

jurnalistul de transee), e insetata de sange (sange, in sens propriu, fiind ceea ce pot varsa doar sarbii, restul fiind neglijabil), e lipsita de coloana vertebrala (a fi demn inseamna a putea sa ignori epurarile etnice) etc. Imaginile cu ajutorul carora e construit acest discurs de condamnare sunt bazate pe violenta, mobilizare militara si instigare la excludere. Pe scurt, ca orice asmutire impotriva tapului ispasitor, si aceasta logica a instigarii e argumentata prin secvente verbale infamante si exterminatorii. Dospita prin subteranele resentimentului si ale frustrarii personale, ura acestor ziaristi impotriva celor care nu gandesc ca ei a devenit singurul lor ghid in judecatile de discernamant si unicul lor argument in judecatile de valoare. Din acest motiv, singura lor dovada in sprijinul pozitiei pe care o sustin este ura lor sincera impotriva celor care gandesc diferit. Dar, stie oricine, ura fata de minciuna nu a putut niciodata demonstra vreo teorema. Ceea ce este insa grav e ca acesti profesori de resentiment educa temperamente, starnesc emulatii si convertesc. Ura semanata in 1990 a viciat toate dialogurile politice de pana azi. Ura semanata acum e de presupus ca va deraia pentru ani buni discernamantul public in chestiunea angajamentelor de politica externa ale Romaniei. Cui foloseste aceasta baie de ura nu este o intrebare de prisos. Peste ani, harta luarilor de pozitie in Romania postcomunista va arata, cu mici exceptii (datorate, toate, nebuniei ori prostiei personale), intocmai cu harta angajamentelor inavuabile, pe care actorii nostri publici le-au contractat in anii, care nu se mai termina, ai vechiului regim. Sursa celor mai mari erori colective este incapacitatea comuna de a judeca cu calm. Sa ne ferim de violentele care ne tulbura sufletul, pentru ca nici o judecata cumpanita nu rezista ispite-lor unui suflet turmentat